ISTORIE ŞI ACTUALITATE ÎN MENŢINEREA PĂCII

83
ISTORIE ŞI ACTUALITATE ÎN DOMENIUL OPERAŢIUNILOR DE MENŢINERE A PĂCII

description

ISTORIE ŞI ACTUALITATE ÎN DOMENIUL OPERAŢIUNILOR DE MENŢINERE A PĂCII

Transcript of ISTORIE ŞI ACTUALITATE ÎN MENŢINEREA PĂCII

ISTORIE ŞI ACTUALITATE ÎN DOMENIUL OPERAŢIUNILOR DE

MENŢINERE A PĂCII

CUPRINS

INTRODUCERE 05

CAPITOLUL I

OPERAŢIUNI ŞI VIZIUNE 09

1.1. VIZIUNEA ISTORICĂ ASUPRA ACŢIUNILOR NAŢIUNILOR UNITE

PENTRU PACE

09

1.1.1. OPERAŢIUNI ALE NAŢIUNILOR UNITE ÎN AFRICA 09

1.1.2. OPERAŢIUNILE NAŢIUNILOR UNITE ÎN AMERICA LATINA ŞI

CARAIBE

17

1.1.3. OPERAŢIUNILE DE PACE ALE NAŢIUNILOR UNITE ÎN ASIA 20

1.1.4. ACŢIUNILE NAŢIUNILOR UNITE ÎN SUB CONTINENTUL ASIATIC

INDIA - PAKISTAN 23

1.1.5.OPERAŢIUNILE NAŢIUNILOR UNITE ÎN EUROPA 27

CAPITOLUL II

OPERAŢIUNILE DE MENŢINERE A PĂCII 32

2.1. ARMATA ÎN OPERAŢIUNILE DE PACE 32

2.2. EVOLUŢIA IMPLICĂRII MILITARE ÎN ASIGURAREA LEGALITĂŢII

INTERNAŢIONALE 36

2.3. IMPLICAREA NAŢIUNILOR UNITE ÎN „CLĂDIREA" INSTITUŢIILOR 38

2.4. SOLUŢIONAREA ACTIVITĂŢILOR POLIŢIENEŞTI 39

2.5. CIVPOL–COMPONENTĂ A ULTIMELOR GENERAŢII DE OPERAŢIUNI

DE PACE 41

2.5.1 CIVPOL - PREZENTĂ ACTIVĂ PE TEATRELE DE OPERAŢIUNI 41

2.5.2. MISIUNILE POLITIEI CIVILE ALE NAŢIUNILOR UNITE 43

BIBLIOGRAFIE 47

3

REZUMAT ŞI CUVINTE CHEIE

Lucrarea „Istorie şi actualitate în domeniul operaţiunilor de menţinere a păcii” este

alcătuită din două mari capitole, realizate în baza unei bibliografii reprezentative.

În prima parte a lucrării am arătat că în cursul ultimelor decenii ale secolului trecut,

plecând de la evaluarea generală a istoriei acestui gen de operaţiune şi de la obiectivele

urmărite, Naţiunile Unite au constituit şi extins componentele de poliţie civilă în cadrul

structurilor forţelor internaţionale, până la o treime în prima parte a anului 2000 şi au aprobat

un set de măsuri care vor conduce la revoluţionarea întregului sistem.

Într-un interval de timp extrem de scurt, misiunile Poliţiei Civile a Naţiunilor Unite

(CIVPOL) s-au multiplicat. Multe dintre ele au fost executate după războaie civile sau după

căderea unor regiuni opresive, preluând rolurile fostelor poliţii dezintegrate ori demisionare şi

înlocuind forţele armate, neadaptate la cerinţele acestor genuri de sarcini.

Ultima parte a lucrării conţine tematica operaţiunilor de menţinere a păcii, cu atât mai

mult utilizarea CIVPOL în acest gen de operaţiuni, deoarece a fost puţin analizată pe plan

internaţional, cu atât mai puţin în ţara noastră. Iată, de ce, pentru România, ţară care şi-a

definit priorităţile strategice într-un nou tip de alianţe, abordarea istoricului operaţiunilor de

menţinerea a păcii este necesară. Din aceste raţiuni s-a născut şi lucrarea de faţă, concepută ca

sursă de informare şi instrument de lucru pentru specialişti, organismele guvernamentale şi

practicienii domeniului, ştiută fiind participarea cu forţe armate, contingente de poliţie şi

unităţi de jandarmerie pe teatrele operaţiunilor de menţinere a păcii.

Cuvinte cheie: pace, securitate, război, ameninţare, NATO, protecţie, CIVPOL, operaţiune.

4

5

INTRODUCERE

Când în anul 1945, printr-un acord generos de voinţe, erau puse bazele Naţiunilor

Unite, speranţele omenirii păreau îndeplinite „renăşteau conştiinţele, glasul raţiunii chema la

căutarea....chezăşiilor păcii....se puneau acele fundamente trainice relaţiilor internaţionale"

care dădeau garanţii reclădirii păcii şi convieţuirii paşnice. Sublimele expresii, „Noi,

popoarele Naţiunilor Unite, hotărâte să izbăvim generaţiile viitoare de flagelul războiului...să

practicăm toleranţa...să trăim în pace unul cu celălalt...am hotărât să ne unim forţele pentru

menţinerea păcii şi securităţii internaţionale" au intrat în istorie dar nu au izbăvit omenirea de

acel teribil flagel şi nu au asigurat supremul bun: pacea.

Cu toate că deceniile care au urmat au adus noi şi noi dezvoltări ale dreptului

internaţional şi ale instrumentelor menite să prevină conflictele şi să menţină pacea (a se

vedea profundele schimbări în sânul Naţiunilor Unite, acordurile şi tratatele regionale,

codificarea normelor şi principiilor convieţuirii paşnice, ş.a..) „conflictele armate au

continuat, îmbrăcând forme din ce în ce mai grave, cu tot arsenalul consecinţelor lor

distrugătoare".

La început de nou mileniu, globalizarea transformă lumea. O minoritate de ţări şi

indivizi concentrează beneficiile revoluţiei tehnologice, generând polarizări destabilizatoare

cu efecte nedemne pentru societăţile civilizate: criminalitate, trafic de droguri, arme şi de

fiinţe umane, terorism şi teroare. „Sărăcia afectează peste două milioane de oameni, care

supravieţuiesc cu mai puţin de un dolar pe zi". Maladii, dispărute cândva, se extind progresiv,

speranţa de viaţă scade, iar accesul la tehnologii devine iluzoriu pentru jumătate din populaţia

lumii.

Sărăcia şi inegalitatea alimentează tensiunile interne şi internaţionale, constituind

noi surse de război. în ultimii 15 ani conflictele interne au făcut peste 5 milioane de victime şi

mult mai multe strămutări şi migraţii de populaţie. Armele de distragere în masă au cunoscut

dezvoltări alarmante, iar pericolul utilizării lor creşte necontenit, susţinând politicile de forţă

sau de ameninţare cu forţa.

Într-o lume a sărăciei, nesiguranţei şi insecurităţii, pericolele a noi şi noi

conflagraţii, războaie sau conflicte sângeroase planează permanent, întrucât „aceste fenomene

grave, accentuate de acumularea unor mijloace de distragere fără precedent, de multiplicarea

presiunilor şi a constrângerilor militare, economice şi de altă natură, de actele de folosire a

forţei şi a ameninţării cu forţa.....pun în faţa omenirii....marea problemă a eliminării definitive

6

şi irevocabile a războiului, a tuturor acţiunilor agresive din viaţa internaţională".

Fără îndoială că, raţiunea fundamentală care a stat la baza constituirii Organizaţiei

şi a structurii sale a fost, este şi va fi acea de a feri generaţiile viitoare de flagelul războiului,

de a asigura gestiunea dezordinilor mondiale şi soluţionarea pe cale paşnică a oricăror

diferende, precum şi a crizelor interne care pot prezenta pericole pentru pacea şi securitatea

internaţională. Este tot atât de adevărat că, în ultimii ani, Naţiunile Unite, îndeosebi prin

acţiunile Consiliului de Securitate şi ale Secretarului General, şi-a făcut din ce în ce mai

pregnant simţită prezenţa în zonele de criză şi de conflict.

Realităţile lumii contemporane, despre care aminteam, arată că „ acest obiectiv

fundamental este departe de a fi realizat corespunzător". Frecvenţa şi efectele conflictelor, pe

aproape toate continentele, produc îngrijorare, argumentând necesitatea perfecţionării

instrumentelor în zonele prevenirii şi reacţiei rapide în situaţiile de risc. Strategia construcţiei

păcii, concepută de forumul mondial, presupune sprijinul şi participarea tuturor statelor

precum şi adoptarea unor soluţii revoluţionare în domeniul funcţiilor organismelor Naţiunilor

Unite, a mijloacelor căilor şi practice de rezolvare a conflictelor.

Dar, în timp ce se vorbeşte tot mai mult despre prevenirea conflictelor, impunerea

păcii, construcţia păcii şi menţinerea ei, s-a dovedit că Naţiunile Unite nu şi-a asigurat toate

capabilităţile şi resursele necesare îndeplinirii scopului său suprem : eliminarea definitivă a

războiului şi a tuturor formelor de agresiune din viaţa internaţională.

Anii 2000-2002 au fost însă propice pentru retrospecţii şi bilanţuri în sânul

organizaţiei. Tema predilectă a multor dintre rapoartele promovate au vizat tocmai eficienţa

activităţii de menţinere a păcii: trecutul, prezentul şi viitorul operaţiunilor de menţinere a păci.

De altfel, în ultimul deceniu al secolului trecut, ele constituiau deja cea mai vizibilă şi

comentată dintre activităţile Naţiunilor Unite.

Într-un mediu în care evenimentele sunt relatate, în mod natural, într-un timp

extrem de scurt ca „ istorii de ultimă oră", monitorii păcii au devenit figurile cele mai

cunoscute ale Naţiunilor Unite. Bărbaţi şi femei, proveniţi din diverse ţări şi medii, uniţi de

voinţa comună şi încrederea în justeţea cauzei operaţiunilor de menţinere a păcii, au devenit

simbolurile autorităţii morale care fundamentează idealurile stipulate în Carta Naţiunilor

Unite.

Menţinerea păcii este o activitate pe care Naţiunile Unite nu doar au inventat-o, în

dinamica imprevizibilelor evenimente, care au zguduit omenirea în ultima jumătate de secol,

ea a suferit multiple şi succesive novări. Ea nu este menţionată ca atare în Carta Naţiunilor

Unite, ci a fost o invenţie generoasă a Consiliului de Securitate. Ea defineşte toate acţiunile

7

desfăşurate în teren, de peste 50 de ani, începând cu Forţa de Urgenţă ONU — 1. De atunci,

sub denumirea de activităţi pentru menţinerea păcii, operaţiunile au crescut în număr,

intensitate, diversitate şi complexitate.

Experienţa a demonstrat că nu poate exista un înlocuitor pentru Naţiunile Unite în

problema menţinerii păcii. Naţiunile Unite reprezintă singura entitate care are autoritate

morală şi legală de a îndeplini astfel de operaţiuni. Dar succesul majorităţii operaţiunilor de

menţinere a păcii a fost asigurat atât timp şi numai dacă s-a manifestat imparţialitate,

neutralitate, reţinere şi echilibru. Insă ele nu pot şi nu vor putea înlocui tratatele politice,

soluţiile definitive negociate şi acceptate de părţi. Cu atât mai mult, nu se vor putea

transforma niciodată în acte intervenţioniste de lungă durată.

Până recent, oficialii Naţiunilor Unite nu au prididit în a prezenta în culori

atrăgătoare succesele înregistrate, în timp, prin utilizarea acestui tip de acţiuni, neţinând cont

de succesivele dificultăţi, greşeli şi eşecuri. Acumularea lor a determinat Consiliul de

Securitate să repună pe tapet problematica esenţei, principiilor şi normelor care

fundamentează constituirea, dotarea, pregătirea, desfăşurarea în teren şi folosirea forţelor de

menţinere a păcii.

Cel mai ambiţios studiu, care a făcut obiectul „Raportului Brahimi", a fost

comandat de însuşi Kofî Annan - Secretarul General al Naţiunilor Unite. Intitulat „Raportul

grupului de studii asupra operaţiunilor de pace ale Naţiunilor Unite", studiul a depăşit cu mult

scopul iniţial şi aşteptările oficialilor. Inventariind îndeosebi eşecurile înregistrate în ultimii

12 ani, autorii au denunţat fără menajamente erorile Organizaţiei, fondată pentru a feri

generaţiile viitoare de erorile războiului şi au decelat cea mai mare parte dintre situaţiile care

au pus-o în situaţii dificile.

Considerând menţinerea păcii drept funcţia esenţială a Organizaţiei, autorii au

utilizat acest criteriu în aprecierea tuturor acţiunilor sale, concluzionând că, tară un

angajament reînnoit al membrilor săi, fără modificări instituţionale şi sprijinul financiar cel

mai solid cu putinţă, Naţiunile Unite nu va putea dispune de mijloacele necesare pentru

îndeplinirea crucialei sarcini - menţinerea şi consolidarea păcii -încredinţată de Statele

membre.

Concluziile raportului, referitoare la deficienţele de ordin organizatoric, financiar,

logistic, uman, decizional, strategic şi operaţional, au determinat largi şi prelungite dezbateri

în cadrul forului organizaţiei şi organelor tehnice subordonate Consiliului de Securitate.

Dincolo de tenta eminamente criticistă a raportului, evidenţa arată că, într-o lume

a dezordinii, în care tensiunile etnice, religioase şi politice produc terenuri fertile pentru cele

8

mai inimaginabile bestialităţi, operaţiunile de pace ale Naţiunilor Unite reprezintă singurul

instrument la care se poate recurge. Dacă analiştii se vor raporta numai la eşecurile

înregistrate în Somalia sau în Ruwanda, totul va fi privit în culori sumbre. Pentru că, în afara

acestor excepţii, majoritatea celorlalte misiuni s-au constituit în tot atâtea reuşite care au fost

mai semnificative după sfârşitul Războiului Rece, când, deşi numărul confruntărilor

interstatale s-a redus semnificativ, s-au înmulţit conflictele interne, care au generat mari

suferinţe întregii lumi.

În cursul ultimelor decenii ale secolului trecut, plecând de la evaluarea generală a

istoriei acestui gen de operaţiune şi de la obiectivele urmărite, Naţiunile Unite au constituit şi

extins componentele de poliţie civilă în cadrul structurilor forţelor internaţionale, până la o

treime în prima parte a anului 2000 şi au aprobat un set de măsuri care vor conduce la

revoluţionarea întregului sistem.

Într-un interval de timp extrem de scurt, misiunile Poliţiei Civile a Naţiunilor

Unite (CIVPOL) s-au multiplicat. Multe dintre ele au fost executate după războaie civile sau

după căderea unor regiuni opresive, preluând rolurile fostelor poliţii dezintegrate ori

demisionare şi înlocuind forţele armate, neadaptate la cerinţele acestor genuri de sarcini.

Tematica operaţiunilor de menţinere a păcii, cu atât mai mult utilizarea CIVPOL

în acest gen de operaţiuni, a fost puţin analizată pe plan internaţional, cu atât mai puţin în ţara

noastră. Iată, de ce, pentru România, ţară care şi-a definit priorităţile strategice într-un nou tip

de alianţe, abordarea istoricului operaţiunilor de menţinerea a păcii este necesară. Din aceste

raţiuni s-a născut şi lucrarea de faţă, concepută ca sursă de informare şi instrument de lucru

pentru specialişti, organismele guvernamentale şi practicienii domeniului, ştiută fiind

participarea cu forţe armate, contingente de poliţie şi unităţi de jandarmerie pe teatrele

operaţiunilor de menţinere a păcii.

9

CAPITOLUL I

OPERAŢIUNI ŞI VIZIUNE

1.1. VIZIUNEA ISTORICA ASUPRA ACŢIUNILOR NAŢIUNILOR

UNITE PENTRU PACE

Trecerea în revistă a operaţiunilor pentru pace ale Naţiunilor Unite (înfăptuire,

impunere, menţinere sau construcţie a păcii) devine obligatorie pentru înţelegerea

mecanismelor utilizate. Din raţiuni metodice, acestea vor fi prezentate grupat, corespunzător

zonelor geografice în care s-au concentrat.

1.1.1. OPERAŢIUNI ALE NAŢIUNILOR UNITE ÎN AFRICA

In anul 1997, Consiliul de Securitate a organizat în Africa o conferinţă la nivel

ministerial pe marginea numărului şi intensităţii alarmante al conflictelor armate pe continent,

la finalul căreia, luând act de îngrijorarea crescută faţă de gravele forme de manifestare şi

urmările dezastruoase ale disputelor, participanţii au adresat apelul pentru intensificarea

efortului internaţional de promovare a păcii şi securităţii zonale.

Se cunoaşte că în ultimii zeci de ani, Africa a fost scena unor conflicte sângeroase,

suprapuse profundelor crize politice, economice şi sociale care au afectat marea majoritate a

statelor continentului şi au reclamat intervenţia repetată a Naţiunilor Unite, a fostelor puteri

coloniale ori a Organizaţiei Statelor Africane. Astfel, între 1960 şi 1964, în Africa s-a derulat

cea mai importantă operaţiune de pace, pe timpul căreia, în Republica Congo, peste 20.000 de

operatori au sprijinit guvernul local să instaureze independenţa, să păstreze integritatea ţării,

să menţinerea ordinea internă şi să implementeze un larg program de asistenţă tehnică şi

umanitară.

De asemenea, Naţiunile Unite s-a implicat în derularea efortului internaţional de

înlăturare a regimului de apartheid în Africa de sud ca şi în efortul de obţinere a independenţei

de către Namibia.

Mult mai recent, Naţiunile Unite au fost implicate în operaţiunile de menţinere a

10

păcii mandatate să sprijine soluţionarea conflictelor apărute în diferite părţi ale continentului.

In acţiunile sale, Naţiunile Unite au cooperat din ce în ce mai bine cu Organizaţia Unităţii

Africane.

1.1.1.1. Africa de Sud

La sfârşitul anilor '80, o dată cu sfârşitul Războiului Rece, Naţiunile Unite aveau

să culeagă rodul mai multor ani de eforturi depuse pentru înlăturarea adevăratei plăgi care

afecta Africa de Sud: regimul de apartheid. Căderea regimului a depăşit graniţele statelor din

prima linie: Angola şi Mozambic.

Eforturile de pace ale Secretarului general şi ale trimişilor săi speciali, sprijinite

de Canada, Franţa, Germania, Marea Britanie şi Statele Unite au condus la istoricul acord

semnat în anul 1998 la sediul Naţiunilor Unite, prin care Angola, Cuba şi Africa de Sud au

achiesat la măsurile pentru instalarea păcii în sudul Africii - Africa de Sud -şi au acceptat să

coopereze cu Secretarul General în scopul asigurării independenţei Namibiei, iar Angola şi

Cuba au semnat acordul privind retragerea, sub supravegherea Naţiunilor Unite, a forţelor

cubaneze din Angola, prin care s-a deschis calea soluţionării tuturor conflictelor din regiune.

Începând din 1988, Naţiunile Unite au fost implicate în efortul de pace şi

reconciliere dintre guvern şi forţele de opoziţie, grupate în UNITA, angajate într-un

devastator război civil încă din anul 1975. Eforturile Naţiunilor Unite au inclus medierea

conflictului, organizarea convorbirilor de pace, impunerea embargoului asupra comerţului cu

arme către UNITA şi monitorizarea alegerilor. După 1988, Consiliul de Securitate a stabilit

patru misiuni de menţinere a păcii, derulate succesiv: prima în 1989, cu mandatul de a

monitoriza retragerea forţelor cubaneze; a doua, începând din 1991, pentru monitorizarea

încetării focului, verificarea demobilizării şi supravegherea alegerilor din 1992 (alegerile au

fost câştigate de UNTA, iar anunţarea lor a condus la reînceperea luptelor).

În urma acţiunii de mediere a trimisului special al Secretarului General, a fost

încheiat acordul de la Lusaka din 1994, care a adus la o pace fragilă, care prevedea încetarea

focului, integrarea UNITA în guvernarea ţării şi în forţele armate ale ţării. Pentru

implementarea acordului a fost pusă în aplicare a treia operaţiune pentru pace. A patra

operaţiune, decisă în 1997, a urmărit consolidarea păcii, procesul de tranziţie, sprijinirea

acţiunilor umanitare, asigurarea repatrierii a circa 300.000 de refugiaţi şi sprijinirea

reconstrucţiei economice a ţării.

11

1.1.1.2. În Mozambic

În răstimpul mai multor ani după cucerirea independenţei faţă de Portugalia

(1975), ţara a fost teatrul unui prelungit război civil, angajând forţele guvernamentale

împotriva Rezistenţei Naţionale Mozambicane (RENAMO) sprijinită de regimul de apartheid

din Africa de Sud. In 1992, după circa doi ani de negocieri, cele două părţi au semnat Acordul

General de Pace, iar Consiliul de Securitate a stabilit şi pus în aplicare operaţiunea Naţiunilor

Unite din Mozambic (ONUMOZ) pentru monitorizarea şi sprijinirea încetării focului,

dezarmarea şi demobilizarea forţelor şi organizarea alegerilor naţionale.

În prima parte a anului 1993, circa 6500 de soldaţi şi observatori militari au fost

deplasaţi în Mozambic. Pentru garantarea aplicării condiţiilor acordului, a fost constituită

Comisia de supraveghere mandatată de Naţiunile Unite, compusă din reprezentanţii

guvernului RENAMO, Italia (ca stat mediator), Franţa, Germania, Portugalia, Marea Britanie,

Statele Unite şi OUA.

În paralel cu observarea procesului electoral, ONUMOZ a pus în aplicare

programul de asistenţă umanitară pentru reinstalarea a circa 3, 7 milioane de persoane,

dislocate de război, în comunităţile locale. In completare, UNHCR a început repatrierea a

circa 1,3 milioane de refugiaţi, cea mai amplă operaţiune de acest gen efectuată vreodată în

Africa.

Începută în 1994, demobilizarea a vizat peste 75.000 de soldaţi, dintre care circa

10.000 de combatanţi au fost integraţi în noua armată naţională şi recuperarea a circa 150.000

de arme şi muniţie.

Alegerile, desfăşurate în octombrie 1994, au fost monitorizate de circa 2300

observatori internaţionali. Noul Parlament şi noul preşedinte au fost instalaţi în decembrie.

Succesul operaţiunilor au permis ca ONUMOZ să părăsească Mozambicul în

ianuarie 1995.

1.1.1.3. Africa Centrală

Regiunea marilor lacuri din Centrul Africii a fost în atenţia Naţiunilor Unite în

anii din urmă. Seria de tensiuni etnice, care au culminat cu genocidul din Rwanda din 1994,

au creat un climat de instabilitate care punea în pericol toate statele din zonă.

In situaţia dată, Naţiunile Unite şi OUA au proiectat patru posibile misiuni de

pace în Zair şi două în Republica Congo în cazul în care Consiliul de Securitate ar fi aprobat

dislocarea forţelor de menţinere a păcii necesare.

In domeniul măsurilor umanitare agenţiile Naţiunilor Unite au iniţiat acţiuni de

12

sprijin a reîntoarcerii celor 1,3 milioane de refugiaţi şi persoane afectate de război, ale căror

costuri s-au ridicat la 324 miliarde dolari.

1.1.1.4. Burundi.

Oficiul Naţiunilor Unite din Burundi a coordonat eforturile internaţionale de

rezolvare a crizei din această ţară, determinată de uciderea preşedintelui ales şi a şapte

miniştri Până în anul 1993, de-a lungul a trei ani de război, circa 150.000 de oameni au fost

ucişi. Luptele au continuat în pofida unui acord intern (1996) a intervenţiilor Consiliului de

Securitate şi a sancţiunilor aplicate de statele vecine. In 1996 şi 1997 peste o jumătate de

milion de persoane au fost internate în „câmpurile de regrupare" sub măsuri de securitate, iar

alte 300.000 persoane au intrat în Tanzania pentru a scăpa de continuarea violenţei.

1.1.1.5. Republica Democratică Congo.

In urma masacrelor comise în 1994 în Rwuanda şi instaurarea noului guvern, circa

1,2 milioane de rwandezi hutu s-au refugiat în Zair, în zona locuită anterior de minoritatea

Tutsi. Aici, în 1966, s-a declanşat o rebeliune implicând Alianţa Forţelor Democratice pentru

eliberarea Zairului şi Congo (ADFL). Alianţa a intrat în Capitală în mai 1997 creând

Republica Democratică Congo. Războiul civil s-a soldat cu peste 450.000 refugiaţi şi

persoane dislocate.

In urma evenimentelor şi atrocităţilor comise, o echipă de investigatori au

Naţiunilor Unite a fost mandatată să examineze plângerile privind încălcarea drepturilor

omului şi a masacrelor.

1.1.1.6. Republica Congo

In 1997, tensiunile disparate determinate de încercarea guvernului de a dezarma

miliţia fostului preşedinte Denis Sassou Nguesso, au escaladat într-un conflict intern de

proporţii. Consiliul de securitate a făcut apel la încetarea ostilităţilor şi găsirea unei soluţii a

crizei. După patru luni de lupte, Sassou Nguesso a câştigat puterea, dar circa 650.000 de

oameni au fost afectaţi de războiul civil. Naţiunile Unite a alocat fonduri în valoare de peste

17 milioane dolari pentru ajutorarea acestora.

1.1.1.7. Republica Africa Centrală

In anul 1996, în urma celor trei răscoale, din rândul forţelor armate, principalele

13

ţări africane au constituit Comitetul Internaţional de Mediere care a redactat acordul dintre

răsculaţi şi guvern. In 1997, după semnarea acordului, statele africane au trimis în ţară o forţă

interafricană pentru ajutorarea implementării acordului şi asigurarea securităţii. In februarie

1998, conferinţa pentru reconciliere naţională a fost asistată de către reprezentanţii

Secretarului General şi ai Statelor Africane. In august 1997, Consiliul de Securitate a plasat

acţiunea forţelor inter-africane sub incidenţa Capitolului VII, iar în martie 1998 a constituit

Misiunea Naţiunilor Unite în Republica Central Africană (MINURCA) care a înlocuit forţa

inter-africană şi a ajutat la menţinerea securităţii şi stabilităţii.

1.1.1.8. Rwanda

Implicarea Naţiunilor Unite în Rwanda a început în 1993, când Rwanda şi Uganda

au acceptat să primească observatori de-a lungul graniţei comune, în scopul prevenirii

acţiunilor Frontului Patriotic Rwandez (RPF). In iunie 1993, Consiliul de Securitate a înfiinţat

Misiunea Naţiunilor Unite de observare în Uganda şi Rwanda (IMOMUR), în partea

Ugandeză a graniţei, pentru a verifica şi a se asigura că Rwanda nu primeşte ajutoare şi

asistenţă militară.

Luptele din partea de nord a Rwandei, dintre guvernul minorităţii hutu şi

minoritatea Tutsi condusă de RPF, au încetat în 1990. Convorbirile de pace asistate de

Tanzania şi OUA au condus la acordul de pace din 1993 prin care se stabileau constituirea

unui guvern de tranziţie şi organizarea alegerilor.

La cererea Rwandei şi a RPF, în octombrie 1993, Consiliul de Securitate a

înfiinţat o altă forţă internaţională - Misiunea Naţiunilor Unite de Asistenţă pentru Rwanda

(UNAMIR) pentru sprijinirea părţilor în implementarea acordului, monitorizarea

implementării afective a acestuia şi sprijinirea guvernului de tranziţie.

Naţiunile Unite s-au aflat într-o situaţie delicată. Deoarece, iniţial, numai Belgia

(un batalion de 40 soldaţi) şi Bangladesh (cu elemente de logistică) au oferit personal, au

trebuit circa cinci luni pentru adunarea efectivelor necesare (2548 persoane), implementarea

acordului a întârziat, iar guvernul de tranziţie nu a mai fost constituit niciodată.

In aprilie 1994, preşedinţii rwandez şi burundez au fost ucişi pe când se întorceau

de la convorbirile de pace din Tanzania, în condiţii neelucidate nici astăzi. Evenimentul a fost

urmat de noi crime şi atrocităţi, cărora le-au căzut victimă primul ministru, cabinetul

ministerial şi operatori din forţele UNAMIN. Ucigaşii au fost în cea mai mare parte reţinuţi de

forţele armate, garda prezidenţială şi miliţia acesteia, fapt confirmat de raportorul special al

Comisiei Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului.

14

Exploatând avantajele obţinute în nordul şi în estul Rwandei, RTP formează un

guvern interimar sub a cărei autoritate numărul refugiaţilor creşte impresionant. La 28 aprilie,

280.000 de persoane se aflau deja pe teritoriul Tanzaniei. O altă parte erau refugiaţi în Zair.

UNAMIR eşuează în încercarea de a impune încetarea focului. In luna aprilie, în urma

retragerii unor contingente naţionale numărul observatorilor s-a redus la numai 270. Aceştia

vor continua să protejeze cele câteva mii de rwandezi aflaţi sub controlul lor.

In mai 1994, Consiliul de Securitate a impus embargoul asupra armelor şi

lansează apelul pentru creşterea numărului de operatori la cifra de 5500 de militari. Vor fi

necesare peste 6 luni pentru ca statele membre să răspundă favorabil acestei cereri.

Pentru a asigura securitatea civililor, în luna iunie, Consiliul a autorizat o

operaţiune umanitară multinaţională, făcând aplicarea Capitolului VII din Carta ONU. Forţele

franceze au condus „Operaţiunea Turcoise", stabilind o zonă de protecţie umanitară în sud-

vestul Rwandei. Operaţiunea a luat sfârşit în luna august, când UNAMIR a părăsit zona.

In luna iulie, RPF a preluat controlul asupra întregului teritoriu şi a pus bazele

constituirii noului guvern. Acesta a recunoscut acordul din 1993 şi a dat asigurări UNAMIR

că va accepta cooperarea. De partea sa, în aprilie, după reînceperea luptelor, UNAMIR şi-a

retras efectivele şi logistica în Uganda, în afara graniţelor rwandeze, zonă pe care o vor părăsi

definitiv în luna septembrie.

Potrivit estimărilor, până în octombrie 1994, războiul a afectat 7,9 milioane de

oameni, din care peste o jumătate de milion şi-au pierdut viaţa, peste două milioane au fugit în

statele vecine, iar alte două s-au retras din zonele de conflict.

Comisia de experţi numită de Consiliul de Securitate raporta în septembrie 1994

că există dovezi evidente că grupările Hutu s-au dedat la acte de genocid împotriva minorităţii

Tutsi în cadrul unei acţiuni „concertate, planificate, sistematic şi metodic aplicate". In

noiembrie 1994, Consiliul de securitate a înfiinţat Tribunalul Internaţional pentru Rwanda

pentru a judeca pe toţi responsabilii de genocid şi crime de război.

UNAMIR şi-a continuat eforturile pentru asigurarea securităţii şi stabilităţii,

sprijinirea asistenţei umanitare, curăţarea terenului de mine şi ajutorarea refugiaţilor repatriaţi.

Dar Rwanda a considerat că activitatea umanitarilor nu corespundea priorităţilor sale şi a cerut

încetarea activităţii UNAMIR a cărei misiune s-a încheiat în martie 1996.

1.1.1.9. Eritreea

In urma colapsului guvernului militar din Etiopia, în anul 1991, a început

mişcarea de secesiune a provinciei Eritreea, condusă de către Frontul Popular de Eliberare a

15

Eritreei , care a anunţat formarea unui guvern provizoriu şi organizarea referendumului pentru

stabilirea statutului provinciei şi a raporturilor cu Etiopia.

In 1992, s-a constituit Comisia pentru Referendumul din Eritreea a Naţiunile

Unite care a verificat dacă referendumul este liber, corect şi imparţial. Răspunzând solicitării

Secretarului General, Adunarea Generală a aprobat înfiinţarea Misiunilor U.N. de observare a

referendumului din Eritreea (UNOVER).

Misiunea a supravegheat toate activităţile de la înregistrarea votanţilor până la

anunţarea rezultatelor. Observatorii au menţinut contactul cu liderii comunităţilor şi

organizaţiilor sociale, a vizitat toate municipalităţile din provincie, a efectuat vizite la centrele

de înregistrare a votanţilor, a verificat plângerile formulate de toate părţile. In final, au fost

înregistrate 1,1 milioane de persoane. Votarea a avut loc în aprilie 1993 şi majoritatea

convârşitoare a votat pentru independenţă. Liderul UNOVER a declarat că referendumul a

fost corect şi liber. Eritreea a fost declarată independentă la 24 mai şi s-a alăturat Naţiunilor

Unite la 28 mai 1993.

1.1.1.10. Somalia

In urma căderii regimului preşedintelui Siad Bare, în 1991, a început războiul civil

din Somalia între facţiunile preşedintelui interimar - Aii Mahdi Mohamed şi susţinătorii

generalului Mohamed Farah Saidi. Naţiunile Unite împreună cu OUA s-a implicat imediat în

soluţionarea conflictului, Secretarul General s-a adresat liderilor tuturor facţiunilor interesate,

cu o scrisoare cu propuneri şi solicitarea de a sprijini iniţiativa de pace a Naţiunilor Unite.

întrucât războiul făcuse deja 6 milioane de victime (un milion de refugiaţi şi 5

milioane de persoane supuse la rele tratamente), Naţiunile Unite s-au angajat şi în acţiunea

umanitară cooperând cu organizaţiile principale.

In ianuarie 1992, Consiliul de Securitate a impus embargoul asupra comerţului cu

arme împotriva Somaliei. Concomitent, Secretarul General a organizat convorbiri între părţi

care au fost de acord cu încetarea focului şi cu monitorizarea aplicării acordului. In luna

aprilie, Consiliul de Securitate a constituit Operaţiunea Naţiunilor Unite pentru Somalia

(ONOSOM).

Procesul şi eforturile de pace au fost, însă, subminate de continuarea luptelor.

Consiliul de Securitate a dislocat 3000 de militari pentru a proteja ajutoarele umanitare. In

pofida acestor eforturi, situaţia a continuat să se înrăutăţească şi să afecteze alte 1,5 milioane

persoane.

In noiembrie 1992, Statele Unite s-au oferit să organizeze şi să conducă

16

operaţiunile umanitare. Consiliul de Securitate a acceptate oferta, autorizând uzul „oricăror

mijloace necesare" pentru a stabili securitatea operaţiunilor. Forţa de Acţiune Rapidă

(UNITAF), constituită din contingente provenind din 24 de ţări, a luat în supraveghere

principalele zone şi centre şi a asigurat derularea acţiunilor umanitare. UNOSOM a rămas

responsabilă pentru protecţia transportului şi pentru finalizarea eforturilor politice de încetare

a luptelor.

Cu toate că, la începutul anului 1993, 14 grupări politice Somaleze au fost de

acord cu încetarea focului şi cu dezarmarea concomitentă a UNITAF şi UNOSOM, cu

reconstrucţia ţării şi constituirea unui guvern de tranziţie (UNOSOM a fost mandatat să asiste

la reconstrucţia economică, socială şi politică), că UNITAF a organizat patrule pentru

menţinerea ordinii cu 37.000 luptători, iar numărul monitorilor Naţiunilor Unite depăşea

22.000 de oameni, situaţia s-a înrăutăţit brusc, întrucât facţiunile rivale nu au acceptat

încetarea focului. In plus, în iunie şi în octombrie, 24 soldaţi pachistanezi, respectiv 18 din

contingentele americane au fost ucişi în cadrul unor ambuscade. In semn de protest, Statele

Unite şi-au regrupat forţele, pe care le-au retras în martie 1994. Ulterior şi Belgia, Franţa şi

Somalia au decis să se retragă din zonă.

In pofida acestor evoluţii, în urma eforturilor personale ale Secretarului General

din octombrie 1993, UNOSOM şi agenţiile umanitare ale Naţiunilor Unite şi-au continuat

eforturile, în urma cărora, în jur de 100.000 de refugiaţi s-au întors în Somalia. In prima parte

a anului 1994, Consiliul de Securitate a revizuit mandatul UNOSOM accentuând asistenţa

pentru reconciliere şi reconstrucţie, stabilind în martie 1995 liniile directoare ale misiunii. In

luna septembrie, în urma contactelor avute de Secretarul General, 15 importante mişcări

politice au semnat declaraţia de conciliere, pentru încetarea focului, dezarmarea miliţiilor şi

numirea noului guvern. Drept urmare, Secretarul general a solicitat consiliului de Securitate

să reducă numărul efectivelor dislocate, să restricţioneze bugetul alocat şi acţiunile militarilor,

cererea fiind aprobată ulterior. în martie 1995, forţa UNOSOM a fost retrasă în totalitate.

Pe parcursul a trei ani de eforturi, 154 de militari din forţele Naţiunilor Unite şi-au

pierdut viaţa. Dar Naţiunile Unite şi-au adus o contribuţie decisivă la prevenirea escaladării

conflictului şi a creşterii numărului victimelor, la asistarea reîntoarcerii refugiaţilor şi la

protejarea ajutoarelor umanitare. In condiţiile descrise şi după retragerea forţelor UNOSOM,

agenţiile Naţiunilor Unite şi-au continuat activităţile de ordin umanitar.

1.1.1.11. Liberia

In Liberia, Naţiunile Unite au acordat sprijin Comunităţii Economice a Statelor

17

Vest-Africane (ECOWAS) şi altor 16 organizaţii subregionale în eforturile de stopare a

războiului civil declanşat în anul 1989. Acest sprijin a inclus, în primul rând, în înfiinţarea, în

1990, unei forţe de observatori - Grupul de Observare Militară (ECOMOG). In 1992,

Consiliul de Securitate a impus embargou asupra comerţului cu arme împotriva Liberiei, iar

Secretarul General a desemnat un reprezentant pentru a asista la convorbirile dintre ECOMOS

şi principalele părţi rivale.

In 1993, Consiliul de Securitate a înfiinţat Misiunea de observatori ai Naţiunilor

Unite din Liberia (UNOMIL) care a avut mandatul de a sprijini implementarea acordului de la

Cotonou. După încetarea focului şi alegerile democratice, în 1997, Naţiunile Unite şi-au

încheiat misiunea de înfăptuire a păcii, dar a păstrat un oficiu pentru construcţia păcii,

reconstrucţia economică, protejarea drepturilor omului.

1.1.2. OPERAŢIUNILE NAŢIUNILOR UNITE ÎN AMERICA LATINA ŞI

CARAIBE

Intr-una dintre cele mai complexe şi mai de succes intervenţii, Naţiunile Unite a

fost chemată să se implice direct în înfăptuirea păcii şi menţinerea păcii în America Centrală,

când Costa Rica, el Salvador, Guatemala, Honduras şi Nicaragua au solicitat asistenţa

organizaţiei pentru implementarea acordului colectiv (Esquipulos II agreement), încetarea

conflictelor care au cuprins întreaga regiune, promovarea alegerilor democratice şi

continuarea dialogului între ele.

Consiliul de Securitate a constituit Grupul de Observare al Naţiunilor Unite pentru

America Centrală (ONUCA), care a fost dislocat şi a acţionat în toate cele cinci ţări pentru a

verifica efectiva încetare a focului, dezarmarea forţelor insurecţionale şi ca teritoriul nici

uneia dintre ele nu va mai fi folosit pentru atacuri împotriva celorlalte.

1.1.2.1. Nicaragua

Toate cele cinci ţări au fost de acord cu demobilizarea rezistenţei locale,

cunoscută sub denumirea de „Contras". Nicaragua a anunţat voinţa de a organiza alegeri sub

monitorizarea internaţională şi a Naţiunilor Unite. La cererea Nicaraguei, a fost înfiinţată

Misiunea Naţiunilor Unite de observare a alegerilor din Nicaragua (ONUVEN). Ea a

supravegheat primele pregătiri şi organizarea alegerilor din 1990 prima misiune de observare

a alegerilor dintr-o ţară independentă desfăşurată de Naţiunile Unite.

Succesul acţiunilor ONUVEN au ajutat şi au creat condiţiile pentru dezarmarea

„Contras". Din iulie 1990, circa 22.000 de luptători din rezistenţă şi-au depus armele.

18

ONUCA a rămas în America Centrală până în 1992.

1.1.2.2. El Salvador

în 1990, la cererea El Salvadorului şi a Frontului de Eliberare Naţională

Farabundo - Marti (FMLN), Secretarul general a început asistarea convorbirilor care vizau

finalizarea războiului civil din această ţară. Primul acord major a fost semnat în acelaşi an,

când părţile s-au angajat să respecte drepturile omului. In scopul verificării aplicării acordului,

în anul 1991, consiliul de Securitate a înfiinţat Misiunea Naţiunilor Unite de Observare din El

Salvador (ONUSAL).

Intensificarea negocierilor iniţiate de Secretarul General şi personalul desemnat a

culminat cu semnarea, în ianuarie 1992, a Acordului de Pace Chapultepec, care a pus capăt

conflictului intern, ce a costat viaţa a 75.000 de persoane. Consiliul de Securitate a desemnat

ONUSAL cu misiunea de a monitoriza implementarea acordului (demobilizarea

combatanţilor, reintegrarea socială a acestora, respectarea drepturilor omului de către ambele

părţi ş.a.)

încetarea formală a celui de al 12-lea an de conflict a fost proclamată în decembrie

1992 când trupele FMIN au fost complet dezarmate. Ea a fost urmată de reducerea cu 50% a

efectivelor armatei şi îndepărtarea ofiţerilor vinovaţi de violarea drepturilor omului.

ONUSAL a asigurat asistarea reformelor necesare înlăturării urmărilor războiului

civil, refacerii sistemului judiciar, reconstrucţiei şi pregătiri noii poliţii naţionale civile. La

cererea guvernului, ONUSAL a supravegheat alegerile câştigate de Alianţa Naţională

Republicană (ARENA).

Mandatul ONUSAL a luat sfârşit în 1995, când un redus oficiu a rămas în ţară

pentru asigurarea bunelor oficii şi verificarea implementării totale şi complete a acordului.

1.1.2.3. Guatemala

La cererea Guatemalei şi a Unităţii Revoluţionare Naţionale Guatemaleze

(URNG), din 1991, Naţiunile Unite au supravegheat convorbirile dintre cele două părţi în

direcţia încheierii războiului civil, care a făcut 140.000 de victime, ucise sau date dispărute.

In 1994, părţile au finalizat acordul prin care solicite Naţiunilor Unite să verifice

îndeplinirea condiţiilor de pace stabilite şi să desfăşoare misiuni în domeniul respectării

drepturilor omului. In 1994, Adunarea Generală a aprobat înfiinţarea Misiunii Naţiunilor

Unite pentru Verificarea Drepturilor Omului în Guatemala (MINUGUA).

Naţiunile Unite au moderat şi convorbirile pentru alte acorduri: revenirea

19

refugiaţilor, comisia pentru verificarea încălcării drepturilor omului, pentru aspectele socio-

economice şi a situaţiei agricole, pentru întărirea rolului societăţii civile şi a rolului forţelor

armate.

URNG a anunţat suspendarea operaţiunilor militare, iar în 29 decembrie 1996,

părţile au semnat în Guatemala-City, tratatul care consemna sfârşitul războiului civil intern.

Cel mai lung şi mai dens conflict din America Centrală a luat sfârşit după 36 de

ani. Din 1997, observatorii militari din MINUGUA au supravegheat dezarmarea şi

demobilizarea forţelor URNG. Prin extensia misiunii sale, MINUGUA a rămas în ţară pentru

verificarea respectării tuturor condiţiilor acordurilor.

1.1.2.4. Haiti

După îndepărtarea „Preşedintelui pe viaţă" Jean-Claude Duvalier, în 1986, Haiti a

cunoscut o serie de scurte alternanţe la guvernare. In 1990, guvernul provizoriu a solicitat

Naţiunilor Unite să supravegheze alegerile programate în luna decembrie.

Grupul de observatori al Naţiunilor Undite pentru verificarea Alegerilor din Haiti

(ONUVEH) a supravegheat pregătirea şi desfăşurarea alegerilor, care au fost calificate ca un

„înalt succes" de către conducătorul misiunii şi au fost câştigate de către Jean Bertrand

Aristide, din partea Frontului Naţional pentru Schimbare şi Democraţie, care a fost ales

preşedintele ţării.

In 1991 însă, o lovitură de stat, condusă de generalul -locotenent Râul Cedras a

întrerupt procesul democratic. Preşedintele a fugit în exil. Organizaţia Statelor Americane

(OAS) şi Naţiunile Unite au condamnat lovitura de stat şi au chemat statele la acţiuni

diplomatice pentru reîntoarcerea la democraţie. La cererea Adunării Generale, secretarul

general a numit un trimis special pentru Haiti care a acţionat împreună cu reprezentantul O

AS.

Răspunzând înrăutăţirii situaţiei şi cererii lui Jean Bertrant Aristide, în 1993 o

misiune comună Naţiunile Unite /OAS - Misiunea Civilă Internaţională din Haiti

(MICIVIH) s-a deplasat în ţară, pentru a monitoriza situaţia în domeniul drepturilor omului şi

a investiga plângerile privind eventuale violări în domeniu.

In efortul de restaurare a democraţiei, în iunie 1993, Consiliul de Securitate a

decis instituirea embargoului (petrol şi armament), decizie care 1-a determinat pe generalul

Cedras să poarte convorbiri de pace şi să accepte revenirea la putere a preşedintelui ales

democratic. Consiliul de Securitate a suspendat embargoul şi a constituit Misiunea Naţiunilor

Unite în Haiti (UNMIH) cu sarcina de a asista modernizarea armatei şi crearea noilor unităţi

20

de poliţie. Acest mandat nu a putut fi dus la bun sfârşit, deoarece unii lideri ai armatei nu au

recunoscut condiţiile acordului. După o serie de incidente, UNMIH, MICIVIH şi alte

organizaţii internaţionale au părăsit tara.

In octombrie 1994, după negocieri dificile, MICIVIH a revenit în Haiti dar s-a

lovit de obstrucţii repetate. Secretarul General a decis să impună un nou embargou. Separat,

Statele Unite şi liderii militari au negociat un nou acord care prevedea: ridicarea embargoului,

noi alegeri parlamentare libere şi retragerea de la conducere a liderilor militari. O forţă

internaţională, compusă din 20.000 de oameni, a fost dislocată în Haiti. Guvernul Cedras a

demisionat şi a părăsit ţara.

In noile condiţii, în 1995, Consiliul de Securitate UNMIH s-a reîntors pentru a

înlocui forţele armate şi a asista Guvernul în menţinerea securităţii interne. Pentru prima dată

în istoria operaţiunilor internaţionale UNMIH, a ajutat la constituirea noii poliţii naţionale.

Naţiunile Unite şi OAS au supravegheat alegerile parlamentare şi locale.

După încheierea misiunilor sale, UNMIH a fost înlocuită de către Misiunea

Naţiunilor Unite de Sprijin în Haiti, Misiunea de Tranziţie din Haiti şi Misiunea de Poliţie

Civilă în Haiti care au preluat sarcina de a continua constituirea şi pregătirea forţelor de

poliţie naţională, monitorizarea şi promovarea drepturilor omului şi acordarea asistenţei în

construcţia instituţională.

1.1.3. OPERAŢIUNILE DE PACE ALE NAŢIUNILOR UNITE ÎN ASIA

1.1.3.1. Peninsula Coreea

Problema Coreei a apărut mai înainte de şedinţa Adunării Generale din 1947.

Eforturile Naţiunilor Unite de a restabili unitatea statului prin alegeri au fost un insucces şi

două guverne separate au fost constituite în 1948. In acel an, Adunarea Generală a creat

Comisia Naţiunilor Unite pentru Coreea, cu misiunea de a explora posibilităţile de reunificare

a insulei, prin înlăturarea barierelor politice, economice şi sociale.

In iunie 1950, Statele Unite şi Comisia pentru Coreea a anunţat Naţiunile Unite

despre faptul că Republica Coreea a fost atacată de Coreea de Nord. Consiliul de Securitate a

recomandat Statelor Membre să furnizeze ajutorul necesar pentru a respinge atacul, a

reinstaura pacea şi securitatea în zonă. In iulie, Consiliul a recomandat Statelor Membre să

pună la dispoziţie forţele necesare; 16 ţări şi-au arătat disponibilitatea de a interveni, punând

sub comanda Statelor Unite forţele necesare, cunoscute sub denumirea Comanda Naţiunilor

Unite. Uniunea Sovietică, care a absentat de la votul Consiliului de Securitate (la fel ca şi

China), a contestat permanent legalitatea intervenţiei şi a sprijinit indirect forţele nordului şi

21

ale Chinei. Luptele au continuat până în iulie 1953, când a fost semnat acordul de armistiţiu.

El consfinţea partajarea insulei, practic o revenire la situaţia iniţială şi amânarea sine die a

soluţionării problemei fundamentale a poporului coreean, unificarea ţării.

1.1.3.2. Orientul Mijlociu

Naţiunile Unite au fost implicate în probleme sensibile ale Orientului din primele

momente ale existenţei sale. Au fost necesare diverse misiuni de pace, acorduri şi convenţii

variate şi un continuu sprijin pentru o justă şi durabilă soluţionare a problemelor politice.

Chestiunea Orientului Mijlociu îşi are originile în moştenirea istorică a Palestinei.

In 1947 teritoriul era încă administrat de Marea Britanie care a fost mandatată de către Liga

Naţiunilor, avea o populaţie de circa 2 milioane, două treimi arabi şi o treime evrei. în anul

1947 Comitetul Special al Naţiunilor Unite pentru Palestina a pregătit planul de împărţire a

teritoriului, care prevedea crearea a două state (unul arab, altul evreiesc) şi un statut special

pentru Ierusalim, plan care nu a fost acceptat de către arabii palestinieni şi Statele Arabe.

La 14 mai 1948, Marea Britanie a renunţat la mandatul său, iar Agenţia Evreiască

a proclamat Statul Israel. In zilele următoare, arabii palestinieni, sprijiniţi de Statele Arabe, au

deschis ostilităţile, atacând noul stat. Ostilităţile au fost oprite doar în momentul în care

Consiliul de Securitate a cerut ultimativ acest lucru şi un mediator special a fost numit de

către Adunarea Generală ONU, asistat de un grup de observatori, cunoscut sub denumirea de

Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Supravegherea Armistiţiului, prima misiune de

observatori a Naţiunilor Unite.

In urma conflictului, circa 100.000 de arabi palestinieni şi-au pierdut locuinţele

sau s-au refugiat. Pentru ajutorarea acestora, în 1949, Adunarea Generală a constituit Agenţia

Naţiunilor unite pentru Ajutorarea Refugiaţilor Palestinieni în Orientul Apropiat (UNRWA).

Pe fondul nerezolvării fondului problemelor, conflictele arabo-israeliene au

reizbucnit în 1956, 1967 şi 1973 şi au necesitat misiuni de mediere, de restabilire şi de

menţinerea păcii. După conflictul din 1956, a fost constituită şi dislocată prima forţă de

menţinere a păcii - forţa de Urgenţă a Naţiunilor Unite (UNEF) - care a contribuit la

menţinerea păcii şi stabilităţii.

In iunie 1967, războiul a implicat Israelul şi Egiptul, Iordania şi Siria. Israelul a

ocupat peninsula Sinai, fâşia Gaza şi râul Iordan, incluzând şi partea estică a Ierusalimului,

precum şi o parte din înălţimile Golan. Consiliul de Securitate a chemat la încetarea războiului

şi urmare unor negocieri subsecvente a rezultat staţionarea observatorilor Naţiunilor Unite în

zonele înălţimilor Golan şi Canalului Suez pentru a supraveghea încetarea focului.

22

Prin Rezoluţia nr. 242 din 22 noiembrie 1967, Consiliul de Securitate a stabilit

principiile pentru justa reglementare a conflictului din Orientul Mijlociu, astfel:

- retragerea forţelor armate ale Israelului din teritoriile ocupate pe timpul

recentului conflict;

- terminarea tuturor conflictelor, respectarea suveranităţii, integrităţii şi

independenţei politice a statelor din zonă , a dreptului fiecăruia de a trăi în pace şi securitate,

recunoaşterea graniţelor.

După conflictul din 1973 dintre Israel şi Egipt şi Siria, Consiliul de Securitate a

adoptat Rezoluţia nr. 338 din 22 octombrie 1973, care a reafirmat principiile inserate în

Rezoluţia nr. 242 şi chema statele la negocierea „unei păci juste şi durabile". Această rezoluţie

va rămâne documentul fundamental pentru toate tratatele şi convenţiile din Orientul Mijlociu.

Pentru monitorizarea încetării focului, în 1973, Consiliul de Securitate a constituit

două misiuni de pace. A doua Forţă de Urgenţă a Naţiunilor Unite va fi deplasată în zona

Canalului Suez în 1973. Având mandatul stabilit în 1979. forţa de Dezangajare şi Observare a

Naţiunilor Unite, constituită în acord cu Tratatul de dezangajare semnat de Siria şi Israel, îşi

lua locul în zona înălţimilor Golan.

In anii care au urmat, Adunarea Generală a repetat apelurile pentru organizarea

unei conferinţe internaţionale în Orientul Mijlociu sub auspiciile Naţiunilor Unite, bazată pe

prevederile Rezoluţiilor nr. 242 şi 338. Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (PLO) a fost

invitată în calitate de observator. Negocierile s-au desfăşurat separat: cu Egiptul şi Israelul la

Câmp David în 1978. In 1994 a fost finalizat şi acordul dintre Israel şi Iordania.

1.1.3.3. Liban

Din 1972, sudul Libanului a fost scena unor conflicte violente dintre grupurile

Palestiniene pe de o parte şi Israel şi forţele locale libaneze aliate, pe de altă parte. In 1978,

forţele Israelienei au invadat sudul Libanului. Prin Rezoluţia nr. 425, Consiliul de Securitate a

chemat la respectarea integrităţii, suveranităţii şi independenţei Libanului, retragerea

Israelului şi a constituit forţa Interimară a Naţiunilor Unite din Liban (UNIFIL) care avea

sarcina supravegherii şi retragerii forţelor israeliene, instaurării păcii şi sprijinirii Libanului în

restabilirea autorităţii asupra zonei.

In 1982, după intense schimburi de focuri în sud-estul Libanului, forţele israeliene

au cucerit partea teritoriului libanez şi suburbiile Beirutului, pe care nu le-au mai părăsit decât

în 1989, păstrând controlul asupra sudului ţării. In condiţii dificile, UNIFIL şi-a continuat

misiunea de protecţie a populaţiei afectate de conflicte.

23

1.1.3.4. Intifada şi propriul său guvern

In 1987, palestinienii au declanşat Intifada, ocupând fâşia Gaza şi chemând la

independenţa şi înfiinţarea statului. Consiliul Naţional Palestinian, organul legislativ al PLO a

proclamat (noiembrie 1988) statul Palestina. In decembrie, Adunarea Generală a recunoscut

noua entitate, denumind-o Palestina.

In 1990, Consiliul de Securitate a rechemat părţile şi comunitatea internaţională să

sprijine dreptul la existenţă al Israelului şi al poporului palestinian de a-şi întemeia propriul

stat, iar în 1991, la Madrid, s-a deschis Conferinţa de pace pentru Orientul Mijlociu,

sponsorizată de Uniunea Sovietică şi Statele Unite. Naţiunile Unite a fost invitată să participe

în 1992, iar Secretarul General a numit un trimis special. După medierea de către Norvegia a

negocierilor, la 10 septembrie 1993 Israelul şi OEP au recunoscut reciproc existenţa celor

două entităţi, dreptul Israelului la existenţă, dreptul OEP de a o reprezenta interesele

poporului palestinian. Trei zile mai târziu, în Washington DC, cele două părţi semnau

Declaraţia de Principiu cu privire la Acordul de Guvernare Interimară, care deschidea calea

către autoadministrare şi retragerea progresivă a Israelului din teritoriile palestiniene.

Transferul puterii către Autoritatea Palestiniană în fâşia Gaza a început în 1997. In 1996 s-au

desfăşurat alegerile pentru constituirea Consiliului Palestinian, iar Preşedintele OEP, Yasser

Arafat a fost ales Preşedinte al Autorităţii.

Cu toate că evoluţiile înregistrate în procesul de pace au fost notabile, conflictele

şi atentatele au continuat, urmate de reacţii violente ale Israelului şi stabilirea de noi colonii în

teritoriile palestiniene, acţiuni care amână deocamdată soluţionarea definitivă şi durabilă a

acestui conflict.

1.1.4. ACŢIUNILE NAŢIUNILOR UNITE ÎN SUB CONTINENTUL

ASIATIC INDIA - PAKISTAN

1.1.4.1. Naţiunile Unite au fost implicate şi au ţinut sub observare problema

disputei dintre India şi Pakistan cu privire la Kashmir. Conflictul data din 1940, când statele

lammu şi Kashmir şi-au exprimat voinţa de a obţine independenţa, statut realizat în 1947,

după planul de separare şi Actul de Independenţă al Indiei.

Consiliul de Securitate a analizat pentru prima dată problemele Kashmirului, în

1948, luând în discuţie plângerea formulată de India împotriva triburilor susţinute de Pakistan,

care au invadat Kashmirul, declanşând lupte armate. Concomitent, Pakistanul susţinea că

alipirea Kashmirului la India a fost un act ilegal. In scopul opririi luptelor, Consiliul de

Securitate a recomandat organizarea unui plebiscit şi desfăşurarea unor observatori. A fost

24

constituită Comisia Naţiunilor Unite pentru India şi Pakistan ceea ce a pregătit soluţiile pentru

încetarea focului şi retragerea trupelor, precum şi condiţiile pentru organizarea plebiscitului.

Ambele părţi au agreat propunerile, dar nu au acceptat soluţia organizării plebiscitului.

Din 1949, Grupul Naţiunilor Unite de observare militară pentru India şi Pakistan

(UNMOGIP) a început supravegherea încetării focului în Kashmir.

In anul 1972, un acord India-Pakistan stabilea linia de control în Kashmir, cele

două ţări acceptând să-şi soluţioneze problemele litigioase prin tratative şi încheierea unui

tratat de pace final. Cele două părţi şi-au finalizat tratativele după alţi 3 ani, acceptând o

agendă în opt puncte privind convorbirile prin care vor fi soluţionate principalele probleme

din lammu şi Kashmir. Secretarul General, salutând dialogul, a încurajat cele două părţi să

ajungă la o soluţie echitabilă definitivă.

1.1.4.2. Cambodgia.

Intr-una dintre cele mai complexe operaţiuni, cea din Cambodgia, Naţiunile Unite

a sprijinit restaurarea regimului civil, după ani de război civil şi de intervenţie străină.

In 1992, aşa cum a fost specificat în acordul de la Paris, negociat cu sprijinul

Secretarului General, autoritatea Naţiunilor Unite pentru Tranziţia din Cambodgia (UNTAC)

şi-a asumat controlul principalelor sectoare administrative ale ţării -afacerile externe,

apărarea, securitatea, finanţele şi comunicaţiile - cu scopul de a construi un climat stabil

necesar alegerilor naţionale. In acelaşi timp, UNTAC) a asigurat repatrierea a peste 360.000

de refugiaţi şi persoane dislocate. In acel moment, misiunea număra 21.000 personal militar şi

civil din peste 100 de ţări.

Cel mai important pas spre normalitate 1-a constituit alegerile din mai 1993.

Douăzeci de partide au luat parte la alegeri. UNTAC a supravegheat campania electorală,

înregistrarea voturilor şi apoi desfăşurarea alegerilor. Aproape 12 milioane de oameni s-au

prezentat la urne pentru a alege Adunarea Constituantă. Conducerea UNTAC a apreciat

alegerile libere şi corecte.

In septembrie a fost promulgată Constituţia şi instalat noul guvern condus de doi

prim-miniştri. Cele mai importante organisme ale Naţiunilor Unite au mai rămas în ţară

acordând ajutor pentru reconstrucţie şi dezvoltare. In 1993, în conformitate cu acordul semnat

la Paris, Secretarul General a desemnat un trimis special cu misiunea de a sprijini guvernul în

protecţia drepturilor omului, în crearea instituţiilor şi a structurilor pentru drepturile omului şi

democraţie.

25

Fricţiunile dintre cei doi prim-miniştri s-au transformat în lupte interne pentru

înlăturarea celuilalt. Pentru a salva democraţia, cu consimţământul autorităţilor, Naţiunilor

Unite a trimis un grup de monitori cu misiunea de a identifica soluţiile de revenire la

democraţie, în vederea noilor alegeri, care au avut loc în 1998.

1.1.4.3. Irak

Răspunsul Naţiunilor Unite la invazia de către Irak a Kuwaitului a demonstrat

voinţa organizaţiei de a se implica imediat, apelând la forţa armelor pentru a restaura pacea şi

securitatea internaţională. Consiliul de Securitate a condamnat imediat invazia, cerând

retragerea forţelor irakiene, concomitent cu impunerea unor sancţiuni severe. Consiliul a

interzis transporturile aeriene de la şi spre Irak şi Kuwait şi a impus blocada totală. In cadrul

Adunării Generale din 1990, toate statele membre au condamnat invazia.

In acelaşi timp, Naţiunile Unite a luat o multitudine de măsuri pentru a preveni

războiul. Secretarul General s-a întâlnit cu ministrul de externe (august 1990) şi cu

preşedintele Irakului (ianuarie 1991), având contacte constante şi cu liderii politici implicaţi în

criză.

La 15 ianuarie 1991, a autorizat Statele Membre ca în cooperare cu statul

Kuwaitian să uzeze de toate mijloacele necesare, pentru implementarea rezoluţiei care

prevedea reinstaurarea păcii şi securităţii în zonă. In faţa lipsei de înţelegere manifestate de

Irak, la 16 ianuarie, coaliţia forţelor aliate au declanşat acţiunile necesare pentru reinstaurarea

suveranităţii Kuwaitului asupra întregului teritoriu naţional, atacând Irakul. Coaliţia forţelor

internaţionale acţiona în baza autorizării Consiliului, dar nu sub controlul direct al Naţiunilor

Unite. Ostilităţile au fost stopate la 27 februarie, după ce forţele irakiene au părăsit Kuwaitul.

Prin Rezoluţia 687 din 3 aprilie 1991, Consiliul de Securitate a stabilit termenii

pentru încetarea focului cerând ca atât Irakul cât şi Kuwaitul să recunoască graniţele, să

permită dispunerea observatorilor Naţiunilor unite şi să ia măsuri pentru repararea pagubelor

produse în urma actelor de agresiune. Rezoluţia cerea, de asemenea, ca Irakul să coopereze cu

reprezentanţii Comitetului Internaţional al Crucii Roşii pentru facilitarea repatrierii

refugiaţilor şi a returnării către Kuwait a bunurilor capturate de Irak.

Consiliul de Securitate a instituit o zonă demilitarizată de-a lungul graniţei dintre

Irak şi Kuwait şi a înfiinţat o misiune de monitorizare a zonei. Misiunea Naţiunilor Unite de

observare din Irak - Kuwait a supravegheat retragerea tuturor forţelor armate. După o serie de

incidente, Consiliul a extins mandatul UNIKOM incluzând forţe armate capabile să prevină şi

să redreseze escaladarea violenţelor.

26

Comisia de Democraţie a Convenţiei dintre Irak - Kuwait, constituită în 1991,

care cuprindea şi reprezentanţi ai celor două ţări numiţi de Secretarul General şi-a început

activitatea în baza Rezoluţiei 687. Irakul a boicotat şi a blocat activitatea comisiei în cursul

anului 1992. Comisia a demarcat graniţa aşa cum a fost ea asigurată de ambele ţării în anii

1932 şi 1963. In baza acestor propuneri, Consiliul de Securitate a cerat Irakului şi Kuwaitului

să respecte inviolabilitatea graniţei. In noiembrie 1994, Irakul a informat pe Secretarul

General că recunoaşte suveranitatea, integritatea teritorială şi graniţele internaţionale ale

Kuwaitului.

Rezoluţia 687 stabilea eliminarea de către Irak a armelor de distrugere în masă şi a

rachetelor cu o rază de acţiune mai mare de 150 km, împreună cu instalaţiile aferente. Pentru

a verifica respectarea acestor prevederi, Consiliul de Securitate a înfiinţat Comisia Specială a

Naţiunilor Unite (UNSCOM) abilitată să notifice inspecţiile. Agenţia pentru Energia Atomică

(IAEA) a fost invitată să ia măsuri similare în domeniul nuclear, cu asistenţa UNSCOM. Cele

două comisii au eliminat multe dintre arme, programe şi capabilităti: programul nuclear

prevăzut pentru armele nucleare şi biologice, precum şi instalaţiile pentru rachetele balistice.

Activităţile comisiilor au continuat, pentru a depista şi anihila orice efort de reînarmare.

Potrivit prevederilor Rezoluţiei 687, Consiliul de Securitate a instituit fondul

special pentru compensarea distrugerilor suferite de Kuwait. Irakul a cerat să plătească

fondului o sumă echivalând 30 % din valoarea anuală a exporturilor de petrol.

In anul 1991, Secretarul General a lansat Programul Umanitar al Naţiunilor Unite

pentru Irak care a promovat reîntoarcerea tuturor refugiaţilor şi a populaţiei dislocate, precum

şi ajutorarea populaţiei. Situaţia umanitară a rămas critică, întrucât sancţiunile economice

impuse Irakului au afectat direct populaţia, îndeosebi copii. In 1997, UNICEF a estimat că

malnutriţia afecta aproape un milion de copii.

In 1991, Consiliul de Securitate a oferit Irakului posibilitatea de a exporta cantităţi

limitate de petrol, în condiţii speciale, pentru a obţine fondurile necesare procurării bunurilor

umanitare. Cantităţile totale de petrol exportate au fost revizuite în anii 1996 şi 1998.

1.1.4.4. Tadjikistan

Urmare a destrămării Uniunii Sovietice, Tadjikistanul a devenit republică

independentă, în anul 1991. In curând, ţara a intrat într-o acută criză economică şi socială,

stabilitatea sa a fost supusă unor presiuni interne şi externe, urmare tensiunilor dintre islamişti

şi tradiţionalişti (secularişti). Războiul civil a început în anul 1992, iar opoziţia - o coaliţie a

islamiştilor şi a altor grupuri - a câştigat puterea. In urma eşecului, opozanţii s-au refugiat

27

peste graniţă, în Afganistan, de unde a organizat dese atacuri, soldate cu peste 50.000 de

morţi, circa 400.000 refugiaţi şi peste 600.000 de persoane dislocate.

In cursul anului 1993, trimisul special al Secretarului General a organizat întâlniri

între Guvern şi opoziţie. Convorbirile s-au finalizat prin semnarea acordului de la Teheran,

semnat în 1994. Consiliul de Securitate a înfiinţat şi dislocat în zonă Misiunea de Observare a

Naţiunilor Unite pentru Tadjikistan (UNMOT) pentru sprijinirea activităţii Comisiei comune

formate din reprezentanţi ai puterii şi ai opoziţiei să monitorizeze aplicarea acordului de

încetare a focului.

După trei ani de eforturi ale Naţiunile Unite, un alt acord de pace a fost semnat, în

1997 la Moscova. El prevedea ca o serie de prevederi să fie implementate, într-o perioadă de

tranziţie, urmărindu-se crearea condiţiilor politice, legislative şi de securitate necesare unor

noi alegeri parlamentare. In acelaşi an (1997), Consiliul de Securitate a întărit mandatul

UNMOT abilitându-1 să ajute promovarea păcii şi a reconcilierii şi să asiste implementarea

acordului de pace. UNMOT a cooperat cu forţele de pace ale comunităţii Statelor

Independente (CSIA) şi cu misiunea Organizaţiei pentru Securitate şi cooperare în Europa

(OSCE).

In 1998, Naţiunile Unite a lansat un program de ajutorare umanitară în valoare de

34,5 milioane dolari.

1.1.5.OPERAŢIUNILE NAŢIUNILOR UNITE ÎN EUROPA

1.1.5.1. Cipru

Forţa Naţiunilor Unite de Menţinere a Păcii în Cipru, înfiinţată în 1964, a fost

mandatată să supravegheze acordul de încetare a focului şi de menţinerea unei zone tampon

între forţele gărzii Naţionale a Ciprioţilor Greci şi forţele Turciei. Operaţiunea Naţiunilor

Unite a fost începută în anul 1974, după lovitura de stat organizată de grecii ciprioţi şi

elementele favorabile unirii cu Grecia a insulei, care a fost urmată de invazia militară a

forţelor militare ale Turciei şi divizarea de facto a teritoriului insulei.

Înainte de finele anului 1974, Secretarul General şi trimisul său special au încercat

să soluţioneze cauzele vechiului diferend între comunităţile greacă şi turcă. Secretarul General

a uzat de bunele sale oficii pentru a determina părţile să încheie un comprehensiv acord,

asigurat de instrumente legale corespunzătoare. In 1997, Secretarul General şi noul trimis

special în Cipru au asigurat avanscena convorbirilor directe între liderii celor două comunităţi

cu puternicul sprijin al Consiliului de Securitate.

An de an (chiar şi de două ori şi îndeosebi după lovitura de stat din 1974)

28

mandatul forţei de menţinere a păcii a fost reînnoit de Naţiunile Unite, care a luat în

considerare consecinţele dezastruoase pe care o retragere le-ar putea antrena cu sine. Forţa de

pace, care a ajuns la efectivul de 4000 de oameni şi care a reuşit în ciuda unor violenţe din ce

în ce mai rare să prevină reizbucnirea războiului civil, a cuprins, pentru prima oară în istoria

Naţiunilor Unite, o forţă de poliţie civilă, compusă din 35 de poliţişti care a asigurat legătura

dintre forţele de poliţie greacă şi turcă, monitorizarea respectării drepturilor omului,

menţinerea ordinii în zona tampon şi asistarea activităţilor forţelor umanitare.

1.1.5.2. Georgia

Georgia, una dintre componentele fostei Uniuni Sovietice a devenit independentă

în anul 1991. In cadrul Georgiei, Abchazia era o republică autonomă încă din anul 1931.

Intenţiile autorităţilor locale din Abchazia de separare de Georgia, au escaladat într-un

conflict militar prelungit, începând din anul 1992. Sute de oameni morţi şi peste 30.000 de

refugiaţi în Federaţia Rusă au fost înregistraţi până în 1993. Trimisul special al Secretarului

General a început, în acelaşi an, medierea între părţi. Un acord de încetare a focului a fost

încheiat în 1993, iar pentru verificarea aplicării acestuia, Consiliul de Securitate a înfiinţat

Misiunea Naţiunilor Unite de Observare din Georgia (UNOMIG).

Cu toate acestea, în septembrie 1993, conflictul a reizbucnit şi s-a transformat în

război civil şi a determinat circa 250.000 persoane să plece în pribegie. Un nou acord de

încetare a focului a fost semnat la Moscova, în 1994. Părţile au convenit asupra desfăşurării

unei forte de menţinere a păcii aparţinând Comunităţii Statelor Independente, cu misiunea de

a monitoriza aplicarea acordului, iar împreună cu UNOMIG de a observa operaţiunile forţelor

CSI.

Trimisul special al Secretarului General a continuat negocierile în vederea

încheierii unui acord de pace, pentru rezolvarea problemei statutului politic al regimului din

Abchazia şi pentru reîntoarcerea refugiaţilor şi a persoanelor dislocate. In 1996, a fost

constituit Oficiul Naţiunilor Unite pentru protecţia drepturilor omului în Abchazia, iar în

noiembrie 1997, ambele părţi au fost de acord să constituie Consiliul de coordonare şi trei

grupuri pentru soluţionarea problemelor militare, politice şi economice ale procesului de pace.

1.1.5.3. Fosta Iugoslavie

Membră fondatoare a Naţiunilor Unite, RSF Iugoslavia era constituită din 6

republici - Bosnia şi Herzegovina, Croaţia, Macedonia, Muntenegru, Serbia şi Slovenia. La

sfârşitul anilor 1980, în condiţiile crizei economice şi politice avansate, Slovenia şi Croaţia a

29

făcut primele gesturi spre separare, ambele declarându-şi independenţa în iunie 1991. Sârbii

care locuiau în Croaţia, sprijiniţi de armata federală, s-au opus mişcării, conflictul degenerând

în războiul dintre Croaţia şi Serbia.

Comunitatea Europeană a încercat să rezolve criza, dar eforturile sale au eşuat.

Naţiunile Unite s-au implicat în septembrie 1991, când Consiliul de Securitate a impus

embargoul asupra comerţului cu arme în Iugoslavia. Secretarul General a numit ca trimis

special pe Cras Vance pentru a sprijini eforturile de pace ale Comunităţii Europene.

In prima parte a anului 1992, Consiliul de Securitate a constituit Forţa de Protecţie

a Naţiunilor Unite (UNPROFOR) în scopul de a crea condiţiile favorabile negocierilor pentru

încheierea unui acord. UNPROFOR a fost dislocată în Croaţia în patra zone de protecţie, în

care sârbii erau majoritari sau în care erau o minoritate importantă, pentru asigurarea

demilitarizării zonelor şi pentru a proteja populaţia împotriva atacurilor armate. Dar, până în

octombrie 1992, Statele Membre au strâns doar 10 procente din efectivele totale de 14.000 de

militari aprobaţi.

Bosnia şi Herţegovina şi-a declarat independenţa în martie 1992, actul fiind

susţinut de croaţii bosniaci şi musulmani, dar dezavuat de sârbii bosniaci. Războiul a început

şi s-a extins datorită intervenţiei Iugoslaviei şi a Croaţiei. In luna mai 1992, Consiliul de

Securitate a impus un embargo total împotriva Iugoslaviei (Serbia şi Muntenegra). De

asemenea, la chemarea Bosniei şi Herţegovinei, Croaţiei şi Sloveniei, care au acuzat măsurile

de epurare etnică luate de forţele sârbe, Naţiunile Unite a decis să ia măsuri umanitare ce

vizau 2,2 milioane persoane refugiate, dislocate sau afectate de război: era cea mai mare criză

a refugiaţilor din Europa de după cel de al doilea război mondial.

In faţa escaladei luptelor din Bosnia, în iunie 1992, Consiliul de Securitate a

autorizat UNPROFOR să protejeze transporturile de ajutoare umanitare. Adunarea Generală a

interzis participarea Iugoslaviei la lucrările acestui organism al ONU şi a condamnat ţara

pentru violarea suveranităţii Bosniei.

Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, pentru a evita un conflict sângeros, a

solicitat Naţiunilor Unite să desfăşoare un detaşament de observatori ai ONU. Ulterior, în

1993, FIROM a devenit membră a Naţiunilor Unite.

Datorită gravelor consecinţe ale războaielor din fosta Iugoslavie şi a deselor

plângeri despre atrocităţile şi încălcările drepturilor omului, Naţiunile Unite a creat Tribunalul

Criminal Internaţional pentru fosta Iugoslavie, pentru a judeca pe toţi responsabilii încălcării

dreptului umanitar internaţional.

In planul soluţionării păcii, planul negociat de DA VID OWEN, trimis special al

30

Secretariatului General, a fost respins de către sârbii bosniaci în aprilie 1993.

Pe fondul continuării conflictului, în mai 1993, Consiliul de Securitate a declarat

Saraievo şi alte oraşe bosniace zone sigure, protejate de atacuri, iar în iunie a autorizat

UNPROFOR să utilizeze forţa pentru a replica atacurilor împotriva acestor zone. Secretarul

General a informat Consiliul despre faptul că, pentru îndeplinirea acestor misiuni, este nevoie

de 35.000 de militari. Luând act de aceste estimări, Consiliul a aprobat cifra de doar 7600

militari.

Pentru a opri atacurile asupra oraşului Saraievo, la începutul anului 1994, la

solicitarea Secretarului General, Consiliul de Securitate a autorizat primele misiuni aeriene.

Concomitent, Franţa, Germania, Federaţia Rusă, Marea Britanie şi Statele Unite au constituit

„Grupul de Contact" în aşteptarea încheierii vitalului acord de încetare a conflictului din

Bosnia şi Herţegovina. Dar sârbii bosniaci au refuzat propunerile teritoriale avansate de

Grupul de Contact; drept urmare, Consiliul de Securitate a întărit sancţiunile împotriva lor, iar

Secretarul General s-a deplasat la Saraievo.

Organismele specializate ale Naţiunilor Unite au continuat să acorde ajutoare

importante: în total a fost acordată asistenţă umanitară pentru 4 milioane de persoane.

UNHCR singură a livrat circa 1,1, milioane de tone de ajutoare pentru nevoile a 3,1 milioane

de persoane.

La începutul anului 1995, UNPROFOR a fost reamplasată în trei distincte

operaţii: în Bosnia şi Herţegovina, în Croaţia şi în fosta Republică Iugoslavia a Macedoniei -

la cererea acestora.

Răspunzând raidurilor şi atacurilor aviaţiei NATO, forţele sârbe au luat ca

prizonieri aproape 400 de militari UNIPROFOR, folosindu-i drept scuturi umane, pentru a

preveni viitoare noi atacuri. In faţa acestor acţiuni ilegale, Secretarul General a cerut

Consiliului de Securitate să modifice substanţial mandatul UNPROFOR; de la măsuri

defensive, de menţinerea păcii deja stabilite, gradual misiunile au fost dezvoltate cu măsurile

de forţă împotriva forţelor sârbe, s-a ajuns practic la situaţia ca UNPROFOR să fie

considerată ca forţă şi parte activă în război.

In anul 1995 luptele au crescut în intensitate. In lunile mai şi august, Croaţia a

lansat mari ofensive împotriva zonelor populate de sârbi, obligând circa 200.000 de croaţi

sârbi să se refugieze din ţară. Drept răspuns, sârbii bosniaci au cucerit cele două zone sigure

din Bosnia - Srebenica şi Zepa, împrejurări în care mii de refugiaţi au dispărut, iar NATO a

răspuns prin masive raiduri la Saraievo.

Convorbirile de pace sprijinite de Grupul de Contact, au condus în septembrie

31

1995 la acordul dintre Croaţia, Republica Federală a Iugoslaviei şi Bosnia şi Herţegovina care

acceptau încheierea războiului. Potrivit acordului, Bosnia va continua să existe ca stat compus

din două entităţi: o federaţie bosniaco-croată şi un stat sârb.

O serie de iniţiative de pace au fost desfăşurate şi sub auspiciile Statelor Unite.

Astfel, cele trei state au fost de acord cu organizarea alegerilor în Bosnia, sârbii bosniaci au

semnat acordul privind încetarea luptelor la Saraievo (septembrie 1995); Croaţia şi sârbii

croaţi au finalizat acordul privind reglementarea situaţiei sârbilor din Slovenia de Est, Baraoja

şi vestul Sirmium - zone locuite majoritar de populaţia sârbă.

Convorbirile de pace de la Dayton, Ohio, Statele Unite, au fost finalizate în

decembrie 1995, cu acordul de pace dintre Bosnia şi Herţegovina, Croaţia şi Republica

Federală a Iugoslaviei; cele trei state au recunoscut existenţa celorlalte, suveranitatea şi

independenţa lor şi s-au angajat să se reţină de la folosirea forţei şi să-şi rezolve diferendele

prin negocieri. Războiul lua sfârşit.

Pentru a ajuta implementarea acordului, Consiliul de Securitate a aprobat

constituirea şi dislocarea în zonă a Forţei de Implementare (IFOR), formată din trupele

NATO. In decembrie, IFOR a luat locul IMPROFOR al cărei mandat expirase. Circa 230 de

operatori ai UNPROFOR au murit în război. Noua forţă era constituită din 30.000 monitori şi

era condusă de NATO, care a deplasat în teren circa 60.000 de piese de armament greu şi

autovehicule.

Intr-o nouă şedinţă, Consiliul de Securitate a decis constituirea Forţei de

Intervenţie Rapidă a Naţiunilor Unite, care, din 1996, se va integra în mai cuprinzătoarea

Misiune a Naţiunilor Unite în Bosnia şi Herţegovina (UNMIBH).

In scopul implementării condiţiilor de pace din zonele din Croaţia locuite de sârbi,

în debutul anului 1996, Consiliul de Securitate a decis să constituite Administraţia Naţiunilor

Unite pentru Tranziţia din Slavonia de Est, Baranja şi West Sirmium (UNTAES). Misiunea

acestei forţe era de a supraveghea demilitarizarea acestor provincii, asistarea reîntoarcerii

refugiaţilor, organizarea şi supravegherea alegerilor desfăşurate cu succes în 1997. Misiunea a

luat sfârşit în ianuarie 1998.

32

CAPITOLUL II

OPERAŢIUNILE DE MENŢINERE A PĂCII

2.1. ARMATA ŞI OPERAŢIUNILE DE PACE

Pentru a înţelege raţiunile existenţiale ale actualelor misiuni de menţinere a păcii

desfăşurate sub egida ONU, este necesară o incursiune istorică asupra evoluţiei „activităţilor

poliţieneşti".

Cu toate că, încă de la începutul secolului al XIX-lea, multe operaţiuni de pace au

inclus diferite „activităţi poliţieneşti", începând cu supravegherea modului în care poliţiile

locale aplicau legea, până nu demult acest aspect al operaţiunilor pentru pace a fost neglijat,

uneori chiar dezapreciat, întrucât erau preferate şi stimulate componentele militare, în primul

rând, si apoi politice sau umanitare ale acestor misiuni.

Se ştie, de asemenea, că operaţiunile pentru pace nu constituie invenţii ale

Războiului Rece şi nici ale Organizaţiei Naţiunilor Unite; ele au apărut şi s-au dezvoltat

gradual încă de la începutul secolului al XIX-lea, pe timpul intervenţiilor din colonii, sub

forma asistenţei militare pentru administraţie, operaţiuni la frontiere sau operaţiuni

multinaţionale.

Evident, ele erau diferite de cele de astăzi, întrucât raţiunile şi modalităţile de

aplicare decurgeau din contextul colonial sau hegemonie a celor care le organizau. Scopul lor

era, fără îndoială, acela de a menţine sau de a reinstaura ordinea, pacea, un mediu intern ori

zonal stabil. De aceea, ele au căpătat valenţele şi elementele unei administraţii civile, cu

suficiente componente, misiuni şi atribuţii, specifice poliţiei civile.

In mod corespunzător şi lucrările de specialitate sau documentele, mai mult sau

mai puţin oficiale, au fundamentat aceste aspecte. Astfel, manualul editat de Marina SUA

„Small Wars Manual" în 1940, includea întregi capitole referitoare la „organizarea armată",

„formarea corpurilor poliţieneşti" sau „alegeri libere şi echitabile", toate asemănându-se

cu preocupările actuale din domeniul menţinerii păcii.

În manualul său „Militarul profesionist" din 1969, Morris Janowitz scria: „Armata

este înclinată să creadă că activităţile poliţieneşti include atribuţiuni mai puţin onorabile sau

33

prestigioase". De aceea, mult timp, poliţia militară a întâmpinat rezistenţă la implicarea în

aplicarea legii, având un statut inferior trupelor aeriene sau navale.

Este uşor de observat că, peste un secol şi jumătate, nu s-a vorbit despre politia

reală, civilă, angajată în astfel de operaţiuni. Explicaţia nu este deloc dificilă. Intre meseria de

militar şi cea de poliţist există diferenţe radicale, care necesită sisteme de pregătire diferite.

Astfel, dacă ofiţerii de poliţie sunt pregătiţi în spirit civil, conform unor programe

apropiate sistemelor administrative şi judiciare, pentru a fi mai flexibili şi a se putea adapta

oricăror situaţii apărute în stradă (inclusiv escaladarea sau folosirea forţei dacă acest lucru este

necesar), militarii nu trebuie să prezinte flexibilitate.

Pe de altă parte, există şi alte deosebiri de mentalitate si de scop al activităţii, de

mijloace şi de procedee utilizate, de inamic ş.a., care fac incompatibilă substituirea definitivă

a unui poliţist cu un militar, chiar dacă, într-o formă sau alta, militarii pot executa unele dintre

atribuţiile poliţiei.

În plus, se acceptă şi rolul important al tradiţiilor popoarelor sau naţiunilor, ca

elemente importante ale îndeplinirii acestor misiuni. De pildă, analiza rapoartelor redactate de

contingentele de militari angajate în menţinerea păcii în Beirut, în perioada 1982-1984, atestă

că militarii britanici, francezi şi italieni şi-au adaptat mai uşor comportamentul în diverse

situaţii decât militarii din Marina SUA. Din contră, în 1956, în timpul operaţiunilor din

Republica Dominicană, militarii aviatori americani au reuşit să facă faţă foarte bine unor stări

de fapt similare.

Experienţa în domeniu arată că, există şi alte elemente importante de care trebuie

să se ţină cont. In menţinerea păcii şi în implementarea misiunilor de poliţie, contează foarte

mult conducerea de înaltă calificare şi coeziunea. De asemenea, este nevoie de mult mai mult

decât pregătirea pentru o singură sarcină, iar militarii din forţele internaţionale trebuie să fie

supuşi unor pregătiri multidisciplinare şi multisituationale.

In condiţiile în care aceste lucruri se ating, ofiţerii profesionişti, ca şi forţele pe

care le conduc, reuşesc să se acomodeze cu necesara „etică poliţienescă". într-un studiu

publicat în 1965, Charles C.Moskos, referindu-se la operaţiunile din Cipru, era de părere că:

„datele argumentează clar că este eronat să considerăm că solicitările operaţiunilor de

menţinere a păcii sunt în contradicţie cu profesionalismul militar".

Cu toate acestea, istoria a demonstrat că, în multe situaţii, au prevalat rezerve faţă

de preluarea şi exercitarea atribuţiilor poliţieneşti din partea militarilor. Militarii se tem să nu-

şi piardă, atenueze sau modifice capacităţile şi spiritul de luptă, datorită implicării în

operaţiunile de pace. Experienţa britanică în operaţiunile de menţinere a păcii demonstrează

34

că, militarii implicaţi au devenit mai puţin specializaţi, mai puţin pregătiţi în diferite domenii,

dar au apărut compensări, mulţi câştigând experienţă net superioară în domeniul conducerii,

mai ales la nivelul ofiţerilor inferiori.

Revenind la sintagma „operaţiuni poliţieneşti", trebuie menţionat că, în mod

forţat, aceasta a fost folosită pentru a desemna alte activităţi decât războiul Când rememorăm

politica imperială a Marii Britanii faţă de colonii, între cele două războaie mondiale, dar şi

conflicte cum au fost războiul coreean (1950-1954) sau războiul din Golf (1991), toate au fost

etichetate şi cunoscute ca „ operaţiuni poliţieneşti". De altfel, chiar primele forte ale

Naţiunilor Unite în Sinai (1956) au fost cunoscute tot ca „forte poliţieneşti" . Ori este evident

că nu acesta este adevăratul sens al termenului, pentru că, în orice context, numai poliţia se

ocupă cu aplicarea legilor civile.

Pentru a clarifica această mare diferenţă şi pentru a delimita poliţia de poliţia

militară, Naţiunile Unite au inventat termenul de „Poliţie Civilă" pe scurt UNCIVPOL sau

CIVPOL. Această sintagmă a fost introdusă şi folosită doar după anul 1964, când a fost luată

decizia ca unităţile CIVPOL să poarte întotdeauna uniformele ţărilor din care provin, la care

se adaugă beretele şi insignele albastre ale ONU.

Este interesant de văzut că, militarii au preferat termenul de „forţe poliţieneşti",

pentru că avea tradiţii şi legătură cu vechea jandarmerie. Aceasta în ciuda faptului că, în 1960,

în Sinai, populaţia locală s-a opus activităţii forţei internaţionale, întrucât, potrivit tradiţiei

locale din Egipt, termenul de „poliţie" are conotaţii negative, fiind asociat oamenilor brutali,

feroce, barbari, care folosesc tortura sau care, în general, sunt corupţi.

În limbajul american curent, forţele poliţieneşti semnificau forţele organizate pe

lângă forturile militare, pentru a asigura aplicarea legii şi stabilitatea într-un mediu

destabilizat, pe cale de normalizare. Oricum, aceste organizaţii embrionare, care aveau şi

atribuţii poliţieneşti au constituit nucleul unor viitoare forţe pure de poliţie, aşa cum s-a

întâmplat cu „Rurates", din Mexic sau cu"Mountes", din Canada (Poliţia Montană

Canadiană).

Operaţiunile de pace au loc în ţări unde forţele de apărare a legii au fost

dezorganizate, distruse ori au demisionat, pentru că poliţia nu a reuşit să fie apolitică, aşa cum

cer regulile democratice. Condiţiile anarhice se pot dezvolta acolo unde lipsesc legile şi

instituţiile care să le aplice, iar restauraţia presupune modificarea legislaţiei, a instituţiilor

juridice şi a forţelor de poliţie.

In funcţie de stadiul forţelor de poliţie din statele gazdă, rolul, locul, misiunile şi

atribuţiile poliţiei internaţionale pot lua diverse forme. Oricum, trei dintre misiuni sunt în

35

întregime ori parţial preluate de acestea:

- monitorizarea şi supravegherea organizaţiilor locale pentru aplicarea legii;

- antrenarea şi pregătirea poliţiei locale;

- preluarea unor atribuţii în domeniul aplicării legii.

Este contraproductivă părerea şi atitudinea ca forţele militare sau de politie

internaţională să înlocuiască pe termen lung poliţia locală , deoarece poliţia poate acţiona cu

succes doar în condiţiile de stabilitate pe termen lung şi foarte lung. Forţele armate pot

îndeplini sarcini ale poliţiei într-un mediu instabil pe o perioadă scurtă de timp, dar pentru

obţinerea stabilităţii durabile şi a securităţii politice, este necesar ca structurile poliţieneşti să

fie recreate sau reformate.

Mai mult, „poliţia comunitară", dezvoltată în vestul Europei şi America de Nord,

a lansat, verificat şi implementat alte concepţii, diferite de cele ale unor forţe militare sau de

poliţie din zonele de conflict. Asigurarea securităţii comunităţilor şi indivizilor (publicului) nu

poate fi făcută decât în condiţii de parteneriat, de către ofiţeri care locuiesc în cadrul

comunităţii, care pot comunica direct cu oamenii şi care pot câştiga încrederea lor. Legile,

obiceiurile si instituţiile locale trebuie cunoscute, înţelese şi respectate.

Din contră, cei implicaţi din exterior în acţiuni de menţinere a păcii sunt

împiedicaţi de lipsa lor de cunoştinţe despre cultura locală şi, mai ales, de lipsa de comunicare

cu populaţia. Si numai necunoaşterea limbii constituie o problemă esenţială. Utilizarea

traducătorilor, chiar dacă aparţin etniilor locale, este agreată, dar nu dă cele mai bune

rezultate.

Un alt aspect greu de acceptat de către forţele armate: un poliţist bun nu poate fi

pregătit peste noapte, nici convertit dint-o altă zonă de activitate; de fapt, nu există un

substitut pentru experienţa şi buna pregătire a unui poliţist. De aceea, s-a acceptat şi chiar

întărit ideea că este greşită tendinţa de a prelua definitiv atribuţiile poliţiei. Când aliaţii au

introdus guvernarea militară, în 1945, în Germania şi Austria, de exemplu, au trebuit să

folosească ofiţeri de poliţie locală ca punct de pornire a unui nou sistem judiciar. Prin

monitorizarea forţelor de poliţie locale şi pregătirea noilor forţe poliţieneşti, ofiţerii din forţele

internaţionale pot ajuta la instituirea încrederii populaţiei în aceste instituţii.

Fără îndoială că, poliţia locală joacă un rol crucial în asigurarea trecerii de la

război la pace şi în ajutorarea populaţiei să revină la viaţa paşnică, normală. Tocmai acest

lucru ne determină să afirmăm că selectarea, pregătirea şi supravegherea ofiţerilor de poliţie

internaţională are o mare importanţă pentru eficacitatea poliţiei în operaţiunile pentru pace.

Experienţa ultimelor decenii demonstrează şi că, dacă forţele militare

36

internaţionale nu pot rămâne definitiv în calitate de observatori, pot fi păstraţi ofiţeri de poliţie

după retragerea trupelor. înainte de primul război mondial, de pildă, ofiţeri de poliţie

internaţională au ajutat cu succes la antrenarea forţelor de poliţie din Imperiul Otoman, care se

prăbuşea şi în Persia.

Privind retroactiv exemplele istoriei, rezultă trei concluzii ce nu pot fi ocolite:

întemeierea unui mediu stabil şi sigur, cu sprijin internaţional, necesită implicarea

personalului militar şi civil; sistemele juridice şi penale, ca şi poliţia, trebuie să fie

operaţionale pentru a avea succes; asigurarea păcii, securităţii şi stabilităţii nu este o sarcină

de scurtă durată.

2.2. EVOLUŢIA IMPLICĂRII MILITARE ÎN ASIGURAREA

LEGALITĂŢII INTERNATIONALE

În timpul dar mai ales după Războiul Rece, „noile generaţii" de operaţiuni pentru

pace cuprind o serie de misiuni de parare a revoltelor populaţiei în zonele şi regiunile ocupate,

până la organizarea şi reorganizarea poliţiei, justiţiei şi a sistemului de penitenciare.

Implicarea armatei în toate aceste activităţi a fost importantă. Deosebirea esenţială

între aceste misiuni şi cele de război, constă în delegarea de autoritate. în timp de război

armata conduce, pe când, în operaţiunile pentru pace, armata apare ca un actor. Altfel spus,

dacă în operaţiunile tradiţionale armata lucrează direct, pe faţă şi fără prejudecăţi, în

operaţiunile pentru pace ea acţionează ca o componentă a sistemului internaţional ce

acţionează cu rezerve, mai mult din umbră...

Deşi, în unanimitate, militarii susţin că principala lor atribuţiune este de a lupta şi

de a câştiga războaie, mai puţin se cunoaşte că, preluarea unor atribuţiuni civile are o oarecare

tradiţie, chiar în armata americană. Prea uşor se uită de amestecul forţelor federale în

dezordinea creată de populaţiile indigene sau despre operaţiunile întreprinse peste hotare,

îndeosebi experienţele din America Latină sau din Pacific, ca şi instaurarea „Gărzii din Haiti

în timpul administraţiei americane dintre 1916-1934". Forţe asemănătoare au fost instalate şi

în Filipine, Samoa, Nicaragua sau Guatemala.

Semnificaţia rezultatelor obţinute în urma acestor genuri de intervenţii sunt

contradictorii. Operaţiunile din Cambodgia şi Somalia, spre exemplu au preluat atribuţiile

guvernelor militare din regiunile ocupate, a structurilor legale şi ale administraţiei locale.

SUA au avut mai multe implicări cu nuanţă de guvernare militară, astfel: Mexico - 1847 şi

1848; statele confederaţiei - înainte şi după Războiul Civil; în Filipine şi Puerto Rico, în Cuba

37

- după războiul dintre Spania şi America; în Germania - după primul război mondial. Cele mai

elocvente cazuri sunt reprezentate de introducerea guvernărilor militare în Germania, Austria

şi Japonia după cel de-al II-lea război mondial.

Primul manual al armatei SUA despre acest subiect, „Guvernarea Militară", a

apărut în 1940, cu un an mai înainte de pregătirile efective pentru potenţiala ocupare a

Germaniei si Austriei de către cele trei puteri. Principala inovaţie teoretică şi ulterior practică

a constituit-o apariţia şi folosirea poliţiei militare. Pentru aceasta, în aprilie 1942, a fost

înfiinţată prima şcoală destinată acestei inovaţii, la Universitatea din Virginia.

În acelaşi an 1942, când forţele aliate au aterizat în Alger şi în Maroc, armata s-a

confruntat cu reale dificultăţi în rezolvarea problemelor civile, pe care nu le mai cunoscuse

înainte, inclusiv cele specifice poliţiei. Practica instituită şi regulile câştigate atunci, inclusiv

cele de ordin administrativ şi poliţienesc, civil, au fost prelungite şi după terminarea

războiului.

Drept urmare, printr-o cooperare cu Marea Britanie, în 1943 a fost constituită

Divizia pentru Probleme Civile, care a început pregătirile pentru ocuparea teritoriilor

europene. în paralel, au fost întocmite şi planurile pentru ocuparea teritoriilor japoneze.

Planificatorii şi analiştii angajaţi în pregătiri au mizat pe experienţa colonialistă a

britanicilor, pe care au fructificat-o. Ei au realizat imensele dificultăţi ale tranziţiei, ca proces

de lungă durată. Deşi armata nu agrea ideea unui termen lung, mai ales în privinţa îndeplinirii

operaţiunilor administrative şi poliţieneşti, se prefigura cu certitudine necesitatea unei

guvernări militare de lungă durată în teritoriile ocupate.

Previziunile s-au adeverit ulterior, îndeosebi în Germania şi Japonia, în 1945.

Pentru aplicarea legii, poliţiile indigene au fost subordonate armatei la nivelele locale, în timp

ce, pentru regiuni, au luat fiinţă unităţi ale SUA. Aceste unităţi aparţineau armatei, dar au fost

pregătite special în cadrul Şcolii de guvernământ din Virginia pentru operaţiuni de guvernare

militară şi pentru a îndeplini atribuţiuni ale poliţiei. Până la urmă, la 12 februarie 1945, a fost

constituită Poliţia Militară a SUA cu un efectiv de 31.000 oameni, organizată în 3 brigăzi,

pentru cele 3 provincii administrate de SUA.

Caracteristicile acestei poliţii erau deosebite: reprezenta o forţă motivată, avea

tradiţii în cavalerie, purta uniformă tradiţională şi însemne distincte. Datorită insignelor,

trapele erau cunoscute sub denumirea de „Cowboy-ii cercului C", în timp ce germanii îi

numeau „Gândacii de Colorado", datorită culorilor albastra, galben şi verde ale insignelor.

Existenţa acestor trape şi activitatea lor s-a prelungit pe durata a circa şapte ani,

până în 1952, când, după reduceri succesive, ele au fost retrase.

38

Experienţa acumulată în Germania şi în Japonia a influenţat ideea unei posibile

ocupări a Palestinei, în 1948. S-ar fi realizat operaţiunile Naţiunilor Unite de reinstaurarea

legii şi a ordinii, după expirarea mandatului Marii Britanii, plănuindu-se şi trimiterea unor

forţe poliţieneşti mai potrivite decât armata pentru acest gen de misiuni.

Deşi am analizat doar experienţa americană şi evoluţia acestor activităţi în cele

trei zone ocupate de SUA, trebuie spus că, au existat aranjamente similare în toate celelalte

regiuni din Germania şi Austria . Evoluarea acestui gen de operaţiuni, ne arată că:

- în ţările „eliberate" sau „ocupate", armata a fost nevoită să exercite

prerogativele administrării şi guvernării, care, ulterior, au fost preluate de către autorităţile

civile indigene, pe măsură ce acestea au fost capabile să îndeplinească aceste funcţii.

- Afacerile civile şi funcţiunile poliţiei au necesitat un personal bine pregătit, de

încredere şi motivat. De aceea, s-a văzut că vârsta mai înaintată (peste 40 de ani) era un

avantaj cert pentru reuşita practică a operaţiunilor.

- Relaţiile bune cu populaţia au fost esenţiale. In 1945, în Germania, politicile de

represalii şi regulile de nefraternizare au făcut ca viaţa şi cooperarea să devină dificile, atât

pentru ocupanţi cât şi pentru ocupaţi. O abordare mai conciliantă, de la început, ar fi scurtat

tranziţia la control civil.

2.3. IMPLICAREA NAŢIUNILOR UNITE ÎN „CLĂDIREA"

INSTITUŢIILOR

George K.Tanham scria următoarele în legătură cu implicarea Naţiunilor Unite în

reconstrucţia Vietnamului în anii 60: „Deşi pare ciudat, victoria militară este cea mai uşoară

parte a luptei. Abia după aceasta începe partea grea: restabilirea unui mediu sigur deschide

oportunităţi pentru reclădirea naţiunii" . Deci, abia după ce operaţiunile pentru pace conduc

spre un mediu stabil, eforturile umanitare şi de altă natură pot avea un rezultat durabil.

Tendinţa de a limita acţiunile militare la acţiuni de mică restauraţie, este

consecinţa dorinţei sau a nevoilor guvernelor vestice de a preveni deplasarea de lungă durată a

personalului şi de a reduce costurile. Dar, un mediu stabil doar în aparenţă se poate prăbuşi

imediat după retragerea trupelor de intervenţie. Cu cât comunităţile internaţionale au succes în

restaurarea şi reintroducerea legii, pe baza unui sistem legal juridico-penal acceptabil, cu atât

creşte şansa ca un nou conflict să nu mai izbucnească şi să nu mai fie necesară o nouă

intervenţie în viitor.

Reconstrucţia unei ţări este o sarcină de lungă durată, în care atât armata cât şi

39

poliţia au roluri proprii. Ecuaţia „pace = ordine + justiţie" descrie echilibrul care trebuie să

existe între diferitele componente ale societăţii. în timp ce armata asigură „ordinea" din

ecuaţie, poliţia şi sistemul judiciar trebuie să asigure „justiţia". De asemenea, poliţia civilă nu

se poate substitui prezenţei armatei, dacă cea din urmă este necesară pentru asigurarea unui

mediu stabil. După cum spunea colonelul Larry Forster, directorul Institutului Armatei pentru

Menţinerea Păcii din Naţiunile Unite, „nivelele macro şi micro ale securităţii (respectiv

armata şi poliţia) sunt interactive şi este necesar să funcţioneze ca un întreg".

Un motiv serios împotriva implicării armatei - mai ales a Forţelor Armate ale

Statelor Unite - în misiuni de reconstrucţie de lungă durată, îşi are rădăcinile în experienţa din

Vietnam, când eforturile au degenerat într-un conflict major. In plus, aceasta a dus la

subminarea încrederii armatei Statelor Unite în forţele proprii, ca şi în conducătorii lor civili,

care au fost blamaţi pentru implicarea în acest război „cu mâinile legate la spate" şi pentru

angajarea în activităţi cvasi-militare, în locul folosirii tuturor resurselor pentru înfrângerea

nord-vietnamezilor. Armata SUA este obişnuită să obţină repede victoria, cu forţe

copleşitoare şi cu cât mai puţine pierderi, pentru a elibera repede oamenii şi resursele, în

vederea participării la o misiune viitoare. Din contră, activităţile poliţieneşti, securitatea

internă şi misiunile pentru reconstrucţia unei naţiuni înseamnă angajament pe termen lung.

2.4. SOLUŢIONAREA „ACTIVITĂŢILOR POLIŢIENEŞTI”

Am demonstrat că, cu cât capacităţile unei ţări de a menţine ordinea şi legea sunt

mai mici, cu atât este mai mare nevoia intervenţiei unor forţe pentru a suplini lipsa instituţiilor

şi că, în timp ce intervenţiile militare pot dura foarte puţin, reorganizarea instituţiilor locale

necesită un timp îndelungat.

Rolul comunităţii internaţionale în domeniul aplicării legii constă în acordarea de

asistenţă pentru pregătirea şi reorganizarea forţelor poliţieneşti indigene. Implicarea trebuie să

ţină cont, însă, de condiţiile locale. Intervenţia în forţă mai poate fi necesară, în unele situaţii,

chiar dacă duce la conflicte cu forţele locale. Totuşi, o problemă majoră poate dispărea, dacă

are loc o intervenţie în forţă. In schimb, o operaţiune pentru pace, care nu face faţă condiţiilor

de securitate primejdioase, creează un vid în care oponenţii păcii pot prospera şi pot să se

dezvolte rapid.

Pe parcurs, s-a ajuns la concluzia că principalul obiectiv al intervenţiei

internaţionale ar trebui să fie perfecţionarea capacităţilor locale pentru auto-guvernare. De

aceea, nivelul intervenţiei trebuie redus gradual pe măsura perfecţionării capacităţii locale. De

40

la bun început, efortul trebuie canalizat spre protejarea şi reformarea structurilor existente.

Este, de asemenea, necesar ca forţele de intervenţie să fie eliberate de atribuţiile proprii

poliţiei.

Multe operaţiuni pentru pace au avut loc după războaie civile, insurecţii sau după

căderea regimurilor opresive. Forţele de poliţie existente reprezentau, de cele mai multe ori, o

parte a conflictului, sau foarte simplu erau demisionare. Paradoxal, în unele acţiuni de

înăbuşire a revoltelor, armata a încercat să semene cu poliţia, din cauză că „inamicii" nu

formau o forţă armată convenţională, în timp ce poliţia avea tendinţa să adopte atitudini

militare, pentru că atribuţiunile lor depăşeau aria respectării legii. Astfel, ambele forţe au

adoptat trăsături „paramilitare". De aceea, la sfârşitul revoltei, a fost nevoie ca forţele

poliţieneşti să fie reorganizate pentru a reveni la rolul lor original. Un exemplu recent 1-a

reprezentat reforma poliţiei din Africa de Sud - care a fost crucială în procesul de pace din

această ţară.

Reabilitarea şi reinstruirea sunt condiţii esenţiale pentru a preveni ca militarii şi

poliţiştii să se alieze cu activităţile criminale, pentru a-şi câştiga existenţa. în acelaşi timp,

separarea securităţii interne de apărare naţională este considerată necesară, pentru o bună

relaţie civilă-militară.

Istoria a mai demonstrat şi că, poliţia nu poate funcţiona fără suportul sistemului

juridic şi de penitenciare. Eforturile pentru reorganizarea forţelor poliţieneşti trebuie să

meargă mână în mână cu reforma în aceste sectoare. Abia atunci poate apărea un efect

durabil. Acesta nu este însă un lucru nou. înaintea primului război mondial, atunci când

puterile europene au intervenit în Creta, în 1897 şi în Albania, în 1913, acestea au creat, pe

lângă forţe ale poliţiei, comisii internaţionale pentru lege şi justiţie.

Lecţiile istoriei sunt, deci, clare şi inechivoce . Ele ne conduc la câteva concluzii

valabile pentru întreaga problematică pusă în discuţie:

- Numai armata este capabilă să asigure securitatea în situaţii instabile, atunci

când forţele de securitate indigene şi instituţiile sunt incapabile să funcţioneze sau nu reuşesc

să menţină legea şi ordinea. Amânarea instituirii unui cadru de monitori internaţionali

conduce la .. ."deployment gap".

- Armata nu este, însă, pregătită pentru operaţiuni tehnice de lungă durată şi de

aceea preferă să nu se implice în funcţiunile poliţiei civile, astfel încât, în timpul unei

operaţiuni pentru pace, se pot forma „goluri de aplicare a legii".

- Poliţia civilă a Naţiunilor Unite îndeplineşte în mod tradiţional doar atribuţiuni

de monitorizare, pregătire şi îndrumare şi doar ocazional preia şi funcţii executive. Deşi aceste

41

măsuri pot îmbunătăţi condiţiile de securitate, temporar ele ţin locul instituţiilor pentru

aplicarea legii, atunci când acestea lipsesc cu desăvârşire.

- În majoritatea armatelor, poliţia militară doar îndeplineşte funcţiile poliţiei. Cu

toate că, forţele de poliţie militară, precum Poliţia regală canadiană, Jandarmeria franceză şi

austriacă, Carabinierii italieni, au apărut în secolul XIX pentru a umple un „gol de securitate",

acestea reprezintă astăzi poliţia şi nu doar nişte forţe paramilitare; date fiind condiţiile actuale

din ţările lor, comparativ cu realităţile din perioada când au fost înfiinţate, ele nu pot fi

folosite ca forţe paramilitare în operaţiunile pentru pace.

- Eforturile pentru reinstaurarea unui mediu sigur şi stabil nu sunt niciodată de

scurtă durată. Cu toate acestea, este important să se creeze şi să existe un sistem legal

funcţional pentru a asigura retragerea forţelor internaţionale fără întoarcerea la nelegiuirile şi

violenţa care au determinat intervenţiile. Aceasta este esenţa „golului instituţional".

Toate aceste realităţi au fost verificate şi confirmate de practica operaţiunilor de

după 1989.

2.5. CIVPQL - COMPONENTA ESENŢIALA A ULTIMELOR

GENERAŢII DE QPERATIUNIUNI DE MENŢINERE A PĂCII

2.5.1 CIVPOL - PREZENTĂ ACTIVĂ PE TEATRELE DE OPERAŢIUNI

In prezent, Poliţia Civilă a Naţiunilor Unite joacă un rol de prim plan în cadrul

operaţiunilor de menţinere a păcii şi în alte misiuni desfăşurate pe teren. Ea este implicată

astăzi în 13 misiuni diferite în întreaga lume. Zilnic, peste 7000 de poliţişti, originari din 90

de ţări contribuitoare execută patrulări, organizează sesiuni de formare a noilor poliţii şi

acordă asistenţă forţelor locale de poliţie supraveghează respectarea normelor în materia

drepturilor omului sau desfăşoară numeroase alte misiuni.

Eforturile Poliţiei Civile urmăresc mai buna protecţie a comunităţilor şi stoparea

tendinţelor de creştere a activităţilor infracţionale. Experienţa Poliţiei Civile a Naţiunilor

Unite şi voinţa de a întrona pacea şi statul de drept sunt cele mai bune instrumente pentru

menţinerea climatului de ordine şi securitate civică.

Mandatul încredinţat Politiei Civile a Naţiunilor Unite diferă, funcţie de misiuni.

Uneori, el nu constă decât în monitorizarea serviciilor poliţiei locale; în cadrul altor misiuni,

mai complexe, ea poate fi mandatată să reconstituie serviciile de poliţie locală, să acorde

consultanţă, să înlesnească stabilizarea lor şi să sporească eficacitatea, îndeosebi cu privire la

capacitatea de a menţine ordinea publică. Complexitatea acestei misiuni este completată de

42

necesitatea integrării tuturor componentelor forţei de poliţie locale în sistemul justiţiei penale

în scopul asigurării pe termen lung a primatului legii.

Începând cu anul 1960, în cadrul operaţiunii Naţiunilor Unite din Congo a fost

deplasată prima forţă de Poliţie Civilă, iar la operaţiunile de menţinere a păcii din Cipru

Poliţia Civilă participă de peste 28 de ani. Cu misiunea din Namibia, începută în anul 1988,

Poliţia Civilă a devenit un element indispensabil şi mult mai important în cadrai eforturilor de

pace ale Naţiunilor Unite. Ea ajută societăţile dezintegrate şi destructurate de războaie să

instaureze noile condiţii favorabile dezvoltării sociale, economice şi politice.

Astfel, în cadrul Misiunii de administrare interimară a provinciei Kosovo

(MINUK), aproximativ 4700 de membrii ai Poliţiei Civile a Naţiunilor Unite participă atât

pentru a asigura ordinea publică, cât mai ales pentru constituirea noii poliţii locale. MINUK a

fost prima forţă de Poliţie Civilă a Naţiunilor Unite care a dispus de puterea deplina pentru

asigurarea şi menţinerea ordinii publice. La finele anului 2002, mai mult de 4500 de poliţişti

localnici au intrat în serviciul poliţienesc, alături de poliţia MINUK, după absolvirea

cursurilor de formare şi primirea diplomelor.

În Timorai de Est, Poliţia Civilă a Naţiunilor Unite a fost însărcinată cu

menţinerea ordinii publice şi constituirea unui serviciu poliţienesc local sigur şi profesionist.

Peste 2000 de poliţişti autohtoni au fost formaţi, înregimentaţi, şi acţionează alături de Poliţia

Civilă a Naţiunilor Unite, provenită din 40 de ţări ale lumii. Poliţia Timorului de Est, recent

constituită, îşi asumă progresiv activităţile de politie, în locul Politiei Civile a Naţiunilor

Unite.

In Bosnia - Herţegovina, peste 1400 membrii ai Poliţiei Civile a Naţiunilor Unite

desfăşoară activităţi legate de anchetarea cazurilor de încălcare a drepturilor omului,

supravegherea teritoriului, reconstruirea poliţiei locale şi dezvoltarea liniilor directoare în

privinţa respectării principiilor democratice. Circa 1160 de elevi, între care 400 femei, au

urmat cursurile de formare ale uneia dintre şcolile de poliţie create cu sprijinul misiunilor

Naţiunilor Unite. La finele anului 2002, misiunea Naţiunilor Unite îşi sfârşea mandatul şi era

pregătită să predea rolurile către Uniunea Europeană.

Urmarea impetuoaselor dezvoltări şi multiplicări a misiunilor Poliţiei Civile, în

octombrie 2000, în cadrai Departamentului pentru operaţiunile de menţinere a păcii, a fost

creată Diviziunea Poliţiei Civile a Naţiunilor Unite . Diviziunea este însărcinată cu

planificarea şi coordonarea eforturilor personalului poliţiei civile pe timpul operaţiunilor de

menţinere a păcii. Ea este chemată să susţină componentele poliţiei civile angrenate în

diversele operaţiuni din teren, să contribuie la ameliorarea eficacităţii aparatului justiţiei

43

criminale locale, în primul rând a poliţiei locale, să îmbunătăţească capacităţile de planificare

a componentelor Poliţiei Civile, să permită desfăşurarea rapidă a unităţilor de Poliţie Civilă şi

să ridice calitatea reprezentării în teren a acesteia.

2.5.2. MISIUNILE POLITIEI CIVILE ALE NAŢIUNILOR UNITE

Evoluţia istorică a operaţiunilor de menţinere a păcii reprezintă, în fapt, istoria

dezvoltării şi perfecţionării acestui gen de misiuni.

Deceniul zece al secolului trecut a adus cu sine cele mai importante clarificări din

acest punct de vedere, statuând poziţia distinctă şi importanţa covârşitoare a forţelor de poliţie

civilă în ansamblu forţelor internaţionale.

Afirmăm, de asemenea, că ofiţerii de poliţie din cadrai UNCIVPOL, trebuie să fie

pregătiţi şi capabili să îndeplinească cele mai variate atribuţii, începând de la activităţi de

natură pur poliţienească, până la atribuţii de protecţie a altor misiuni desfăşurate de Naţiunile

Unite sau chiar a populaţiei locale ori a refugiaţilor .

După ample analize, încercând să răspundă întrebărilor care privesc raţiunea

existenţială a CIVPOL, au fost ordonate şi grupate principalele misiuni şi atribuţii, precum şi

modalităţile practice de exprimare în teren a acestor forţe, astfel:

2.5.2.1. Monitorizarea poliţiei locale

Prin această activitate, comună tuturor misiunilor de la începuturile operaţiunilor

de pace, se urmăreşte asigurarea că ordinea şi legea sunt respectate, menţinute şi apărate, iar

drepturile omului şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor protejate, prin:

- pregătirea şi instruirea efectivelor poliţiei locale pentru a fi capabilă să-şi

îndeplinească atribuţiile în orice situaţie;

- determinarea poliţiei locale de a-şi asuma întreaga responsabilitate care îi revine

pe plan intern;

- participarea, alături de poliţia locală, la îndeplinirea activităţilor curente;

- primirea şi verificarea plângerilor împotriva abuzurilor comise de poliţia locală;

- supravegherea investigaţiilor efectuate de poliţia locală;

- preluarea şi finalizarea din proprie iniţiativă a unor cercetări în situaţiile în care

buna-credinţă a poliţiei locale este pusă la îndoială.

2.5.2.2. Asigurarea securităţii refugiaţilor, a persoanelor vătămate, fără adăpost

şi respectarea generală a drepturilor omului, au reprezentat preocupări esenţiale care s-au

44

regăsit de-a lungul timpului la marea majoritate a operaţiunilor de menţinere a păcii

desfăşurate de UNCIVPOL.

Dimensiunea acestei misiuni variază de la operaţiune la operaţiune. Deceniul

trecut a menţinut-o ca latură extrem de importantă a operaţiunilor din Africa, Europa şi Asia.

De fapt, problematica exodului unui mare număr de persoane şi suferinţele provocate

victimelor conflictelor care au avut loc au fundamentat şi motivat intervenţiile din spaţiul ex-

iugoslav, dar şi conţinutul mandatului forţelor internaţionale.

2.5.2.3. Controlul şi supervizarea securităţii publice în aria de operaţiuni

Ordinea şi securitatea publică în aria de operaţiuni sunt importante pentru

succesul întregii misiuni. Ele constituie premize esenţiale ale reconstrucţiei, reclădirii

încrederii între foştii beligeranţi, reîntoarcerii refugiaţilor, pregătirii alegerilor democratice,

creării instituţiilor statului de drept, promovării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.

Stabilizarea securităţii în zona operaţiunilor contribuie esenţial la insuflarea

încrederii populaţiei în administraţia locală şi în agenţii poliţiei locale.

2.5.2.4. Participarea la reclădirea poliţiei locale şi la instruirea agenţilor

acesteia în respectul drepturilor şi libertăţilor universale ale omului

Reclădirea instituţiei poliţiei a ridicat multiple dificultăţi, îndeosebi în ţările cu

sisteme de conducere dictatoriale, în care forţele poliţieneşti, utilizate exclusiv ca instrumente

de impunere prin forţă a dictaturii, nu au mai fost acceptate de către populaţie.

Funcţie de situaţiile concrete ale zonei de operaţiuni, s-a procedat la reînfiinţarea

instituţiei poliţiei (Kosovo), la monitorizarea regrupării, cantonamentului şi

dezarmării/demobilizării forţelor de poliţie (în Angola, Congo, Africa de sud, ş.a.) şi /sau la

instruirea forţelor de poliţie existente pentru a fi capabile să acţioneze modern, în respectul

drepturilor şi libertăţilor universale ale omului.

2.5.2.5. Asistarea acţiunilor umanitare desfăşurate de Naţiunile Unite, de

asociaţii non-guvernamentale ori de autorităţile nou înfiinţate în zonele de conflict

Diferită de la situaţie la situaţie, dimensiunea acestei misiuni a fost amplificată

emoţional. Cu toate acestea, pe fond, ea a rămas esenţială pentru conducerile operaţiunilor,

întrucât numărul acţiunilor, al organismelor implicate, ca şi cel al materialelor şi bunurilor

transportate şi distribuite a crescut considerabil

45

De la înfiinţarea unor centre de hrană şi depozite de materiale umanitare (corturi,

cantine, farmacii, mijloace de transport, sedii provizorii, ş.a.), la crearea podurilor aeriene,

securitatea aeroporturilor, gardarea transporturilor şi protecţia persoanelor implicate, gama de

activităţi şi atribuţii ale unităţilor internaţionale de poliţie s-a lărgit din ce în ce mai mult.

2.5.2.6. Garantarea securităţii şi asigurarea mediului politic propice

dialogului paşnic şi desfăşurării procesului electoral

Ţinta oricărei intervenţii a Naţiunilor Unite rămâne reinstaurarea şi menţinerea

unui climat de pace în zona de operaţiune, bazat pe acordul părţilor (iniţial), pe reclădirea

încrederii în propriile instituţii şi introducerea unui sistem politic democratic, bazat pe alegeri

libere şi corecte (ulterior).

Pentru aceste considerente, prevenirea oricăror animozităţi, a pericolului uman,

noi dispute ori reluări a ostilităţilor, eliminarea intervenţiilor violente şi a intimidărilor,

asistarea procesului pregătirii alegerilor şi monitorizarea întregii activităţi în ziua desfăşurării

lor, constituie tot atâtea acţiuni importante ale operaţiunilor de menţinere a păcii.

2.5.2.7. Alte misiuni

UNCIVPOL a fost solicitat să îndeplinească şi alte misiuni, funcţie de mandatul

fixat de Consiliul de Securitate, de situaţia politică şi militară din zonă şi de condiţiile de viaţă

ale populaţiei civile, astfel:

- asigurarea temporară a comunicaţiilor şi legăturilor;

- protecţia personalului şi a bunurilor aparţinând ONU;

- cercetarea unor evenimente sau accidente în care sunt implicate personalul sau

bunurile ONU;

- sprijinul efectiv al activităţii poliţiei locale;

îndeplinirea misiunilor Poliţiei Civile a Naţiunilor Unite se efectuează prin diverse

tehnici şi procedee experimentate şi perfecţionate în timp. Din cele mai uzitate vom menţiona

următoarele:

- instituirea punctelor de control a autovehiculelor, persoanelor şi mărfurilor;

- instituirea patrulelor mobile în zona de operaţiuni;

- inspectarea respectării de către părţi a condiţiilor negociate;

- deplasarea în teren, observarea şi monitorizarea organizării şi funcţionării

posturilor de poliţie;

- cercetarea şi verificarea incidentelor şi evenimentelor;

46

- raportarea şi evaluarea faptelor;

- misiuni de escortă, pază a transporturilor;

- asigurarea legăturilor şi comunicaţiilor între forţe şi părţile implicate;

- negocieri şi contacte cu poliţia locală;

- asistarea procesului decizional, controlul activităţii poliţiei locale;

- implementarea programelor de instruire a poliţiei locale.

47

BIBLIOGRAFIE

1. Kofi A. Annan - Annual Report on the Work of the Organization - 1998

2. Kofi A. Annan - Annual Report on the Work of the Organization - 1999

3. Kofi A. Annan - Annual Report on the Work of the Organization - 2000

4. Kofi A. Annan - Annual Report on the Work of the Organization - 2001

5. Kofi A. Annan - United Nations - Millennium Declaration - 6 september 2000

6. Kofi A. Annan - The Question of Intervention The United Nations Departament of Public

Information - octomber 1998

7. EJ.de Arechaga - Le traitment des differents internationaux par le Conseil de Securite -

RCADI, 1954

8. V.Ardelean, C.Burlacu, P.Dumitru - Operaţiunile pentru menţinerea păcii, IRSI,

Bucureşti, 1994

9. K.G.Andersson - interview by author about Peacekeeping Operations, may 1997, New

York

10. J.R. Bennetts - Aide-memoire „U.N.Force inCyprus", april, 13

11. J.W.Burton - Conflict: resolution and prevention, 1990

12. AL Bolintineanu - Methods to Strengthen the Role of the UN on the Peaceful Settlement

of International Disputes, Haque Academy of International Law, 1980

13. R.M. Beşteliev, Drept internaţional, Ed. AII

14. T.Chebeleu - Reglementarea paşnică a diferendelor internaţionale, Ed.politică, 1984

15. I.Cloşcă - Reglementarea paşnică a diferendelor dintre state, Bucureşti, 1980

16. I.Coşcă - Conflictele armate şi căile soluţionării lor

17. D.Colley, Circle C.Cowboys: Cold War Constahelary, V.F.W. june/july 1996

18. D.Choppel, J.Evans, The role, Preparation and Performance of Civilian Police in

Peacekeeping Operations, report in UN Crime Prevention and Criminal Justice Division,

1997

19. J.Chopra, A.Ennes, T.Nordbo - Fighting for Hope in Somalia, studies, 1999

20. I.Diaconu - Peaceful Settlement of Disputes Between States, Haga, 1983

21. LDragoman - Dreptul internaţional aplicabil în operaţiunile de menţinere a păcii, Editura

Academiei de înalte Studii Militare, Bucureşti, 1996

22. M.D. Dovelan, MJ.Grieve, International disputes: Case Histories 1943-1970,

International Relations, 1978

48

23. V.Duculescu - Declaraţia Mileniului şi perspectivele ONU" în Drept şi Relaţii

Internaţionale, pag. 3 7-50

24. M.W.Doyle, IJohnstone, R.C.Orr, Keeping the Peace; Lessons from Multidimensional

UN Operations in Cambodgia and El Salvador, New York, 1999

25. M.Emery - Selection Standards and Trening Guidelines for United Nations Civilian

Police, DPKO, New York, 1997

26. G.Evans - Cooperating for peace; The Global Agenda for the 1990 and Beyond Sydney,

1993

27. J.Fawcet - Intervention in International Law, in R.C. 1961

28. P.fizgerald - Evolution Report U.N.CIVPOL UNTAC, Cabodgia, Pnom Penh, 1993

29. J.and.J Galtung - A Pilot Project Report from Gaza, february 1964, Oslo Institute for

Social Research, 1964

30. B.Goshin, R.Pettingrew, Training Heeds Assessement for United Nations Civilian Police,

Zagreb, 1995

31. S.M.Hill S.P.Malik, Peacekeeping and the United Nations, Dortmouth, 1996

32. M.Hoffman - Război, pace şi conflict armat internaţional, rezolvarea paradoxului păcii

impuse, în R.R.D.U. nr. 1/1998

33. M.D.Havron - Constabulary Capabilites for Law - Level Conflict

34. V.Ionescu - Consecinţele pe termen lung ale loviturilor teroriste de la 11 septembrie 2001, în

Drept şi Relaţii Internaţionale, Bucureşti, 2002, pag. 88-107

35. M. Janowitz - the Professional Solder. A Social and Political Portrait, New York -

London, 1977

49