O INIMĂ ÎN INIMA AFRICIIViaţa lui David Livingstone

CUPRINS:

Copilăria lui David LivingstoneChemarea şi educaţia lui LivingstoneSpre AfricaPrima călătorie prin AfricaA doua călătorieA doua staţiune - Chonuane 1845-1847A treia staţiune - Kolobeng 1847-1952Cum a ajuns Livingstone la Sebituane şi la LinyantiDe la Linyanti la LuandaDe la Luanda la QuelimanePrima vizită în AngliaZambeziA doua vizită în AngliaDe la Zanzibar la Ujiji Manyuema - întâlnirea cu StanleyUltimele zile

COPILĂRIA LUI DAVID LIVINGSTONEDavid Livingstone s-a născut la 19 martie 1813. Părinţii săi, oameni săraci, locuiau atunci într-o comună numită Blantyre, la vreo 10 km depărtare de oraşul Glasgow din Anglia.

Tatăl său făcea negustorie cu ceai. El a avut un caracter nobil. A citit foarte multe cărţi religioase. A fost învăţător în Şcoala Duminicală şi membru al Societăţii Misionare. În călătoriile sale de afaceri, obişnuia să împartă tractate, întocmai ca un colportor. Încă din tinereţe, a fost abstinent în privinţa băuturilor alcoolice.

El se căsătorise cu Agnes, o fată credincioasă şi o talentată povestitoare. Ea a iubit foarte mult cărţile şi a fost foarte temătoare de Dumnezeu.

Livingstone a văzut lumina zilei în această familie minunată şi a crescut sub cele mai bune influenţe. El n-a uitat niciodată iubirea mamei sale şi istorioarele ei frumoase l-au ajutat mult la formarea caracterului său. Cu toate acestea, ei n-au ştiut pe cine cresc. El putea spune cu imaginaţie de poet:

„Puţin a ştiut mama mea, În timpul când m-a legănatPrin câte ţări voi rătăci, Şi unde-oi fi-ngropat".

La vârsta de 9 ani, el a primit un Nou Testament ca premiu, pentru că a spus pe dinafară Psalmul 119, făcând doar 5 greşeli.

Împlinind 10 ani, Livingstone, pentru a fi de ajutor familiei, a trebuit să lucreze într-o ţesătorie. Cumpărându-şi un manual de latină, a studiat această limbă mulţi ani, urmând un curs seral.

Iată ce spune Livingstone despre acest studiu: „Lucram cu dicţionarul până la 12 noaptea - sau şi mai târziu, dacă nu-mi smulgea mama cărţile din mână. Dimineaţa, trebuia să fiu la fabrică la orele 6 şi să lucrez până la 8 seara. Posedând noţiuni de limba latină am citit pe mulţi autori clasici, şi ştiam mai bine pe Virgil şi Horaţiu atunci, decât azi".

Avea o sete nespus de mare pentru lectură. Ducea cărţile cu el în fabrică, le punea în faţa lui, citind în timp ce lucra. A citit astfel, în mijlocul zgomotului din fabrică, toate cărţile care i-au căzut în mâini, afară de romane. Livingstone n-a regretat niciodată viaţa pe care a trăit-o în fabrică şi între oamenii săraci din satul său. Ea l-a legat de oamenii de rând şi l-a ajutat mai târziu să înţeleagă pe negrii din Africa. Chiar când ajunse la cele mai mari onoruri, n-a uitat de familie, de rudenii şi de prietenii săi săraci, cărora le scria des. A rămas recunoscător credincioşilor simpli din Blanty, care îl influenţaseră în tinereţe şi n-a uitat niciodată cuvintele pe care i le-a spus învăţătorul Şcolii Duminicale de pe patul morţii:

„Băiete, transpune religia ta în viaţa de toate zilele şi nu te opri la promisiuni şi ceremonii; astfel vei reuşi să birui ispitele şi să ai succes în viaţă!"

Atras de dragostea sa către natură, a citit cărţi botanice, zoologice şi geografice şi a cutreierat câmpiile să studieze florile şi vieţuitoarele. Astfel s-a închegat încă din copilărie, prietenia între el şi natură.

La vârsta de 20 ani, s-a petrecut în el marea schimbare spirituală.

„Multă osteneală au depus părinţii mei" spunea el, „să mă facă să pricep mântuirea prin jertfa lui Isus, dar abia acum am înţeles necesitatea şi valoarea ei pentru mine. Încă pe când eram de 12 ani, m-am simţit păcătos, însă nu m-am crezut vrednic a primi mântuirea; ci credeam că trebuie mai întâi să mă fac mai bun. Mi-a căzut în mâini cartea „Filozofia statului viitor“ de Dick care mi-a arătat adevărul. Am văzut atunci datoria şi prilejul nespus de mare de a primi imediat mântuirea prin Cristos. Crezând cu umilinţă că harul ceresc m-a ajutat să fac acest lucru, doresc să-mi arăt ataşamentul meu fierbinte pentru cauza Celui ce a murit pentru mine, închinându-mi viaţa în slujba Lui". O mare schimbare s-a produs atunci în Livingstone. Adevărul Evangheliei a luat stăpânirea întregii sale vieţi umplând-o de dragostea lui Cristos. Această dragoste l-a călăuzit prin călătoriile sale primejdioase în Africa, până când a murit pe genunchi, în coliba din ILALA.

La început n-a avut de gând să se facă misionar, însă dăruia pentru susţinerea misionarilor cât putea de mult.

CHEMAREA Şl EDUCAŢIA LUI LIVINGSTONE

Într-una din zile, ajunse în mâinile sale un apel al lui Gutzlaff, misionar-medic în China, prin care acest om valoros care a contribuit mult la răspândirea creştinismului, apela după ajutor la Bisericile din Anglia şi America, în numele a milioane de suflete care zăceau în întuneric în China.

Atât apelul cât şi faptele misionarului au fost întrebuinţate de Duhul Sfânt pentru a-l convinge pe Livingstone să devină misionar şi inima lui s-a îndreptat spre China. Avea atunci doar 21 de ani. Planul său a fost să primească educaţie teologică şi medicală. Singura cale de urmat a fost să lucreze vara pentru a se întreţine iarna la studiile teologice pe care le-a făcut sub direcţia Dr. Wardlav. Cu toate acestea a trebuit să facă cea mai mare economie. În 1836-1837 a studiat medicina şi limba greacă la Universitatea Anderson din Glasgow.

Vara se întorcea la fabrică şi lucra să adune bani, iar iarna îşi continua studiile. În al doilea an, a intrat în legătură cu Societatea de Misiune Londoneză, căreia şi-a oferit serviciile ca misionar.

Într-o scrisoare către această societate, Livingstone îşi formulează astfel opiniile despre misiune:

„Scopul misionarului este să caute să răspândească Evanghelia prin predici, îndemnuri, conversaţie şi educaţia tineretului, încercând în acelaşi timp să îmbunătăţească situaţia materială a acelora la care este trimis, introducând ştiinţa şi educaţia între ei, făcând totul ca ei să primească creştinismul în inima şi viaţă". El presimţea că îl aşteaptă greutăţi mari, dar a fost convins că, cu ajutorul Domnului, va trece biruitor prin toate. În septembrie 1838, a susţinut un examen în faţa Societăţii Misionare din Londra şi de acolo a fost trimis în Ongar la Rev. R. Cecil pentru 3 luni de încercare. Aici erau trimişi toţi cei ce voiau să devină misionari ai acestei Societăţi. Ei trebuiau să înveţe de la Rev. R. Cecil să predice şi apoi să lucreze în Biserici prin sate. Aici, el a făcut cunoştinţă cu I. Moore, sosit la Ongar cu acelaşi scop, şi au legat o prietenie pe viaţă. Livingstone îi scrise lui Moore din Africa: „Din toţi câţi i-am întâlnit de la despărţirea noastră, nici unul nu se aseamănă cu tine în

prietenie sinceră". Iar Moore, care ajunsese şi el misionar, a scris că faptul care l-a impresionat mai mult din viaţa lui Livingstone, a fost că el niciodată nu s-a rugat lui Dumnezeu fără să-I ceară să-l ajute a-L imita pe Cristos în toată desăvârşirea posibilă. El mai spune că Livingstone a fost abstinent faţă de băuturile alcoolice şi mai istoriseşte o întâmplare interesantă, în legătură cu prima predică pe care urma s-o ţină Livingstone în faţa colegilor săi şi a Rev. R. Cecil. După ce a citit textul, n-a mai avut ce spune. Predica lui zburase. „Prieteni", a spus el „am uitat ce am vrut să spun!"''şi a fugit afară. Noi însă, vom vedea în paginile următoare cât de bine a predicat el în limbile africanilor. Din pricină că n-a vorbit oratoric, s-a făcut un raport nefavorabil despre el către societate şi dacă nu era cineva să stăruiască pentru el, ar fi fost refuzat, însă, a fost trimis din nou la Rev. R. Cecil de probă, pentru alte 3 luni. După aceasta, a fost primit. Apoi, el a plecat la Londra pentru a studia mai departe medicina.

În timpul studiilor, a cunoscut foarte mulţi oameni influenţi. Din aceeaşi serie au ieşit unii dintre ce mai renumiţi oameni, cum a fost Sir W. Thomson, care a fost cel mai învăţat om al timpului său. Asupra tuturor, Livingstone a făcut o impresie adâncă. Iată ce spun unii dintr-înșii despre el: Mr. Young, un asistent la facultate, spune că „Livingstone a fost cel mai bun om pe care l-a cunoscut. A avut o desăvârşită încredere în Dumnezeu şi s-a asemănat foarte mult în iubire, simplitate, curăţenie morală şi altruism cu Cristos". „Două lucruri s-au văzut în el: simplitate şi hotărâre", spune un mare scriitor, I. Taylor. Un alt bărbat de vază, L. L. D. Dr. Bennet, preşedintele Colegiului Regal al medicilor, spune despre el: „Am avut cea mai mare admiraţie pentru calităţile deosebite ale lui Livingstone şi faţă de devotamentul care-l punea în cele mai înalte scopuri ale vieţii. Oricine rămânea impresionat de simplitatea lui şi de frumuseţea caracterului său, sufletul lui radiind: iubire, modestie şi umilinţă". Iată câteva rânduri din scrisorile adresate pe atunci sorei lui, care era învăţătoare în Şcoala Duminicală: „Să căutăm, cu toată convingerea a nimici egoismul, a izgoni mândria, a alunga necredinţa, a detrona idolii şi a răstigni orice duşmani ai sfinţeniei... Predarea completă a inimii este calea către fericirea noastră, este lucrul pe care îl iubeşte foarte mult Dumnezeu". Mai departe, Livingstone cere sorei sale să devină o creştină pe deplin predată Celui Preaînalt, apoi continuă: „Încearcă să dezvolţi cât mai mult talentele încredinţate ţie. Tu ai o clasă unde-ţi poţi folosi calităţile. Îţi trebuie răbdare ca s-o conduci şi pentru aceasta cere înţelepciunea de sus. STĂRUIE, - nu te mulţumi a le recomanda o singură dată pe Cristos, ci repetă acest lucru mereu, cu cea mai mare blândeţe, bunătate şi familiaritate. Arată fiecărui elev în parte izvorul fericirii şi al bucuriei, neuitând vreodată să te rogi ca puterea divină să întovărăşească această muncă şi atunci nu te vei teme că lucrul tău nu va produce roade. Dacă voinţa ta este fermă şi consacrată, atunci şi lucrul tău va fi bine primit. Dumnezeu doreşte şi aşteaptă aceasta. Restul va împlini El".

O problemă grea pentru Livingstone, în timpul studiilor sale, a fost locul de misiune în care urma să meargă. În China, unde plănuise la început să meargă, era război. În acest timp de nesiguranţă, el făcuse cunoştinţă cu un bărbat care a însemnat mult pentru viaţa lui. Dr. Moffat, misionar în Africa, se întorsese acasă şi a trezit mare interes între conaţionalii săi pentru misiunea creştină de pe acest continent. El a fost primul care a descris lui Livingstone, mizeria popoarelor din Continentul Negru, care trăiau şi mureau fără de Evanghelie. Acesta ceruse părerea Dr. Moffat. „I-am spus", istoriseşte Dr. Moffat, „că ar fi bine să meargă în șesurile din nordul Africii, unde am văzut de multe ori, în zori de zi, ridicându-se fumul a mii de sate, în care nu pătrunsese nici un misionar". După multă chibzuinţă, Livingstone a spus: „Ce rost are să aştept sfârşitul războiului din China? Voi pleca în Africa!" El a consultat pe directorii Societăţii Misionare şi aceştia şi-au dat consimţământul.

Astfel, Africa a devenit câmpul său de lucru. În noiembrie 1840, Livingstone a luat doctoratul în medicină şi licenţa în farmacie, la Facultatea din Glasgow.

SPRE AFRICA

Înainte de a pleca în Africa, Livingstone a petrecut o noapte cu familia sa. Seara se spune că a discutat mult cu tatăl său despre misiunea creştină. Amândoi au ajuns la convingerea că va veni vremea când, a sprijini misiunea în străinătate va însemna o deosebită onoare. În dimineaţa zilei de 17 noiembrie, au avut o oră de rugăciune. Livingstone a citit Psalmul 121 şi 135. Tatăl său l-a petrecut până în port, unde a văzut pentru ultima dată faţa fiului său David. Bătrânul tată s-a înapoiat acasă cu inima apăsată, dar lăudând pe Dumnezeu, iar Livingstone s-a îndreptat spre Continentul Negru.

După ce a fost ordinat la 20 noiembrie 1840 în Biserica Ablion de către păstorii J. Freedman şi R. Cecil s-a îmbarcat la 8 decembrie pe vaporul „George" pentru Africa. Vaporul a mers mai întâi pe la Rio de Janeiro şi Livingstone a văzut, pentru prima şi ultima dată, America de Sud. El scrie prietenului său Watt: „Este cel mai frumos loc pe care l-am văzut vreodată. Aici este un singur misionar protestant. Când se vor revărsa zorile divine peste acest mare continent?"

Când a zărit pentru prima dată Africa, şi-a aşternut impresiile pe hârtie şi le-a trimis părinţilor. Iată unele din ele: „Sunt privelişti minunate. Nisipul este alb ca zăpada. Pădurile au un aspect straniu cu arbori pe care nu i-am mai văzut. Păsări nenumărate zboară în deplină libertate şi flori nespus de frumoase împodobesc pământul". El istoriseşte mai departe că băştinaşii n-au ceasornice şi credincioşii se adună la biserică după sunetul unui clopot care, uneori sună la 9, alteori la 11, neștiindu-se timpul exact. La prima vizită făcută băştinaşilor, a fost întâmpinat de ei cu foc, cu arme şi au venit cu mare alai să-l salute.

Ajuns în sudul Africii, Livingstone a debarcat la Algoa-Pay şi a mers spre Kuruman, în ţara Bechuana, cea mai depărtată staţie a Societăţii Misionare. Drumul l-a parcurs într-un car cu boi. De atunci, el a prins gustul drumeţiei. „Cred că viaţa mea ar fi mai folositoare ca pionier, decât altfel", spune el.

PRIMA CĂLĂTORIE PRIN AFRICA

Îndată ce a ajuns la Kuruman, două lucruri i-au venit în minte: unul că, pentru reuşita misiunii, e bine să se întrebuinţeze cât mai mulţi africani creştini. Cu ei se poate lucra mai bine decât cu europenii; al doilea, că Societatea, prin misionarii ei, ar trebui să pătrundă mai adânc în Africa. La Kuruman, populaţia era puţină şi rară, pe când spre nord erau mii de triburi. Evanghelia nu trebuie să stea la ţărm, ci să pătrundă în inima Africii. Cuprins de aceste gânduri, Livingstone a întreprins o călătorie de peste 1100 km spre nord. În drum, a găsit o staţiune minunată pentru misiune, la 400 km spre nord. Din nou s-a convins că singura cale, pentru a evangheliza acest mare continent, este angajarea africanilor creştini în misiune.

Iată o întâmplare interesantă din această primă călătorie pe pământul african pe care o istoriseşte Livingstone într-o scrisoare adresată sorei sale: „Cred că ai vrea să afli ce am prânzit. O bucată mare de carne de rinocer şi porumb de India. Acestea sunt bucatele noastre... Când am făcut vreo 19 km (de la un sat), o fată de vreo 12 ani a venit de s-a furişat în carul meu, cu gândul să meargă cu noi la Kuruman. Ea locuise cu o sora care a murit. O familie o furase cu intenţia s-o vândă, când se va face mai mare. Ea, simţind cum stau lucrurile, s-a hotărât să fugă la nişte prieteni lângă Kuruman şi astfel se furişase în carul nostru. Hotărârea fetei m-a bucurat şi i-am dat de mâncare. În scurt timp, o şi auzirăm pe fată ţipând sfâşietor. Uimiţi, am privit în jur şi am înţeles motivul. Din urmă, ne ajungea un bărbat înarmat, trimis după ea. Nu ştiam ce să fac, când Pomar, un creştin băştinaş, a sărit în ajutorul fetei. El era fiul unui şef de trib şi cu autoritatea de care dispunea, a scăpat-o şi apoi a ascuns-o să n-o mai găsească alţii". Această întâmplare l-a mişcat foarte mult pe Livingstone. În acea fetiţă roabă, atât de chinuită, care-şi căutase refugiul la el, Livingstone a văzut milioanele de africani, care căutau ajutorul, lumina şi puterea lui Isus Cristos.

La 10 februarie 1842, el a întreprins a doua călătorie. În drum, a dat peste tribul bakwainiîor. În aceste regiuni era de multe ori secetă şi poporul credea că vrăjitorii pot coborî ploaia. Livingstone le-a spus că şi el poate aduce ploaie, însă pe altă cale. A îndemnat poporul să sape un canal pentru irigaţia câmpului cu apă. De aici se poate vedea marea influenţă ce o dobândea Livingstone asupra africanilor şi priceperea cu care a reuşit să-i determine să se apuce de lucru, izbutindu-se astfel să se asigure, prin eforturile tuturor, rezerve îmbelşugate de apă.

Apoi, a traversat o parte a deșertului Kalahari, şi aici s-a întâlnit cu Secomi, șeful tribului Bamangwato, care l-a primit foarte bine. Despre ignoranţa acestui popor, Livingstone spune următoarele: „Concepţia lor despre Dumnezeire este foarte vagă şi prin numele lui Dumnezeu ei nu înţeleg decât un ceva superior. De aceea, ei numesc pe şeful lor: Dumnezeu. Era o mare întristare pentru mine să constat decăderea jalnică a acestor oameni. Iată un adevăr trist: oamenii au devenit ca fiarele care pier''.

Regiunea aceea era plină de lei şi Livingstone istoriseşte următoarea întâmplare: „O femeie a fost mâncată de un leu, într-o grădină situată atât de aproape de sat, încât am trecut de multe ori prin ea. Era dureros să auzi pe

copiii orfani, rămaşi în urma acestei femei, strigând şi rătăcind prin văi şi printre stânci. Auzindu-i, m-am gândit de multe ori la numărul imens al celor fără speranţă şi în mine se contura tot mai mult gândul că, dacă unii din membrii Bisericilor noastre ar auzi aceste strigăte dureroase, ar hotărî să facă mai mult decât până acum, pentru misiunea de evanghelizare a păgânilor".

„Sărmanul Secomi avea să descopere taina naşterii din nou. Odată, după ce ascultase Cuvântul Domnului şi după ce şezuse în colibă alături de mine în cugetare adâncă, îmi spuse: „Vreau ca tu să-mi schimbi inima. Dă-mi o doctorie care o poate schimba, căci este prea mândră - mândră şi rea, în special rea întotdeauna“. Am luat Noul Testament şi am început să-i spun despre singura cale de a schimba inima. Secomi mă întrerupse: „Nu, vreau s-o schimbi cu ajutorul medicinii. Dă-mi să beau ceva şi ea să se schimbe imediat, pentru că totdeauna este mândră, nemulţumită şi plină de vrăjmăşie“. Şi apoi s-a sculat şi a plecat".

Cunoştinţele medicale l-au ajutat foarte mult pe Livingstone. Veneau oameni, la el, după ajutor de la 200 km. Populaţia era sfâşiată de cele mai grele boli, fără să intervină cineva s-o vindece. În acelaşi timp, pe Livingstone l-a interesat vegetaţia din Africa. Astfel el a identificat 43 de feluri de fructe comestibile care creşteau necultivate.

Un alt trib vizitat în această călătorie, a fost Bakoa, un trib foarte setos de sânge. Doar cu câteva zile mai înainte omorâse pe nişte călători. În faţa lui Livingstone le-a pierit curajul şi au fugit toţi în afară de şef şi alţi doi. Frica ce pusese stăpânire pe ei, a dispărut abia atunci când Livingstone a mâncat şi a băut în faţa lor. După ce s-a familiarizat cu ei, le-a predicat Evanghelia".

„Am avut o deosebită plăcere să predic acestor ucigaşi, despre sângele preţios care curăţă păcatul. Slăvesc pe Dumnezeu că mi-a dăruit mie, nevrednicul, prilejul şi cinstea deosebită, să fiu primul sol al harului în aceste regiuni întunecate. Când am părăsit tribul, şeful mi-a dat oameni ca să mă însoţească, pentru a nu mi se întâmpla nici un rău". O mare parte a acestei călătorii de 1100 km a fost făcută pe jos.

A DOUA CĂLĂTORIE

În iunie 1842 s-a întors la Kuruman. Din pricină că ţara era tulburată, Livingstone n-a mai putut pleca până în februarie 1843. Între timp a lucrat cu mare succes în Biserica din localitate. El scrie tatălui său că numai într-o lună s-au adăugat Bisericii 24 de noi convertiţi.

Apoi, a plecat în ţinutul Bakhatla, unde a vrut să şi stabilească centrul de activitate. Însă directorii Societăţii încă nu-i scriseseră nimic în această privinţă. La o depărtare cât o călătorie de 5 zile, se afla satul lui Sechele, șeful bakwainilor, care a devenit mai târziu unul dintre cei mai buni prieteni ai lui Livingstone. S-a întâmplat că tocmai atunci copilul său şi copilul unuia din oamenii săi erau bolnavi şi ei au trimis după Livingstone să vină să-i vindece. El a venit şi i-a vindecat. Întrebările lui Sechele au mişcat mult inima misionarului: „Dacă este adevărat că toți oamenii care mor neiertaţi sunt pierduţi pe vecie, de ce n-a venit poporul creştin să ne spună acest lucru mai de mult? Toţi strămoşii mei au murit fără să ştie ceva despre cele ce-mi spui. Cum se poate asta?"

Livingstone a fost împiedicat de un şef de trib să meargă mai departe. Nu şi-a putut continua drumul cu un car tras de boi, aşa că a fost silit să se întoarcă, parcurgând peste 600 km călare pe un bou şi mereu cu mare grijă, pentru ca boul să nu-l lovească cu coarnele. În călătorie se oprea prin sate, asculta oamenii şi le spunea despre Mântuitorul lumii. Poporul era sărac şi înapoiat şi ataca alte triburi pentru a lua blănuri de la ele. La Bakaa, locuitorii l-au aşteptat furioşi, din pricină că murise un bolnav căruia el îi dăduse medicamente şi ei credeau că din această pricină a murit otrăvit. Nimeni nu i-a dat de mâncare, aşa că a trebuit să rabde multă vreme de foame. Într-o noapte, a năvălit un leu peste săteni şi Livingstone atras cu revolverul în el, dar s-a rănit la un deget mai rău de cum a rănit glonţul pe leu.

Întors la Kuruman, a găsit în sfârşit o scrisoare de la directorii Societăţii, prin care îl autorizau să-şi aşeze centrul de activitate mai înăuntrul Africii şi a găsit 15 lire trimise de doamna M. Robert, nevasta unui predicator, pentru susţinerea unui predicator african. În mesajul de răspuns Livingstone îi cere să considere pe Mebalwe ca misionarul ei şi să se roage pentru el.

În august 1843, el a plecat din nou la Mabotsa şi a început să zidească acolo o casă.

Lupta pe care o ducea Livingstone pentru mântuirea sufletelor, se poate vedea din cele spuse de el cu privire la un tânăr care murise: „Sărmane Sehamy, unde eşti acum? Unde este sufletul tău? Te-ai gândit la cele spuse de mine când te întorceai de pe o parte pe alta pe patul suferinţei? Aș face orice pentru tine acum. Aș plânge pentru sufletul tău. Dar nu se mai poate face nimic. Destinul este hotărât! Ah, sunt eu oare vinovat de sângele tău? Scumpul meu Sehamy! Dacă da, cum voi privi la tine în ziua judecăţii? Ajută-mă, o, Doamne Isuse, să fiu credincios fiecărui suflet. Adu-Ţi aminte de mine şi ajută-mă să nu mă fac vinovat de sângele nimănui!"

Aici la Mabotsa, erau lei foarte mulţi. Este cunoscută întâmplarea cu leul care era gata să-l omoare pe Livingstone. Într-o zi, Livingstone află că locuitorii unui sat vecin erau vizitaţi peste noapte de numeroşi lei, care le atacau vitele. Ba, de la o vreme, erau aşa de îndrăzneţi, că se aruncau asupra cirezilor ziua-n amiaza mare. Oamenii, de frică, nu încercau să omoare fiarele. „De ce nu vă duceţi pe câmp să-i pândiţi şi să căutaţi a-i stârpi?'', îi întrebă odată misionarul. Dar nu primi nici un răspuns lămurit. Ştiau ei că oricine va râde, când va auzi adevărata pricină.

Bieţii oameni credeau că locuitorii satului vecin i-au blestemat să fie sfâşiaţi de lei şi că nimic nu i-ar putea scăpa de această pacoste. În cele din urmă, Livingstone află adevărata pricină şi ca să le inspire curaj, le spuse că merge el împreună cu ei la vânătoarea leilor. Se învoiră şi porniră la vânat. La oarecare depărtare de sat, pe vârful unui deal acoperit de copaci deşi, îşi aveau ascunzătoarea mai mulţi lei.

Oamenii înconjurară dealul, aşa că leii nu mai aveau pe unde fugi. Livingstone şi prietenul lui, învăţătorul din sat, aşteptau cu puştile la ochi la poala dealului. „Iată-l", zise învăţătorul, arătând leul care sta pe vârful dealului. N-apucă Livingstone să spună o vorbă şi învăţătorul trase un glonţ. Glonţul însă nimeri în movila pe care sta leul. Leul mușcă locul atins de glonţ, întocmai cum muşcă un câine bucata de lemn sau piatra cu care arunci după el. Apoi, o tuli printre oameni şi se făcu nevăzut. Oamenii puteau prea bine să sară aupra lui cu parii ce îi aveau la îndemână, cum făceau totdeauna într-o astfel de împrejurare, dar în clipa aceea le pierise curajul. Mai rămăseseră 2 lei. Dar şi aceştia scăpară ca primul. Când se întorceau dezamăgiţi acasă, Livingstone şopti: „Uite încă unul!" Într-adevăr, pe un alt deal şedea tolănit un alt leu. Un tufiş îi despărţea de el. Misionarul ochi şi trase două gloanţe care-l nimeriră. Greu este să omori un leu! Lovea pământul cu coada şi părea foarte mâniat de lovitura neaşteptată.

„Stai până o încarc iar", strigă Livingstone prietenului său. Dar chiar în acea clipă, scoase un ţipăt puternic. Leul se aruncase asupra lui, înainte ca el să fi putut trage din nou. Îl apucase de umăr şi, om şi animal, se zvârcoleau în ţărână. Răgetul bestiei spărgea urechile tuturor. Leul îl scutura cum scutură pisica şoarecele, iar Livingstone, după fiecare scuturătură, părea aproape mort. Încercă să-şi apere măcar capul de ghiarele leului, însă zadarnic. Dumnezeu, în care îşi pusese Livingstone toată încrederea, nu-l părăsi. Leul băgă de seamă că învăţătorul îl ocheşte. Din nenorocire, nici un glonţ nu-l nimeri şi leul lăsă pe misionar şi se aruncă asupra învăţătorului. Un ţăran încercă să-l lovească cu o secure. Leul se aruncă atunci asupra noului vrăjmaş, dar gloanţele lui Livingstone îl culcară la pământ. Unsprezece răni avea Livingstone la braţ şi o parte din os îi era zdrobit. Se ştie că muşcăturile leului lasă în urma lor un fel de otravă în sânge, căci durerile sunt foarte mari, chiar după trecerea a mulţi ani, ba chiar rănile se deschid din nou. Dar Livingstone ştia că Dumnezeu l-a ferit de această nenorocire, căci otrava dinţilor a rămas în haină şi n-a mai ajuns în carne. Numai un leu fusese ucis, dar pe unde a fost omorât unul din ei, nu mai calcă picior de leu.

Ceva mai târziu Livingstone a primit vreo 11 lire de la o şcoala duminicală din Soutliampton. El a fost foarte mişcat de acest dar şi în scrisoarea de mulţumire istoriseşte copiilor din Anglia despre şcoala sa duminicală unde vin copii negri, sumar îmbrăcaţi, care stau şi-l ascultă tremurând de frică.

Iată cum descrie Livingstone noua sa locuinţă în prima sa staţiune misionară, într-o scrisoare către prietenul său, Watt: „Am convins pe oamenii din Bakhatla să se mute într-un loc mult mai bun decât cel pe care-l au. Ne-am aşezat într-una din cele mai frumoase văi, pe care vreau s-o facem centrul operaţiunilor noastre în interiorul Africii. Ea este aşezată într-un loc care ar putea, fi numit de poeţi „amfiteatru în munţi“. Lanţul de munţi care se ridică tocmai din locul de unde ne-am stabilit reşedinţa, se numeşte Mabotsa, sau sărbătoarea nunţii. Să-Şi reverse Dumnezeu lumina păcii Sale peste noi în aşa fel, ca să fim nişte instrumente pentru a aduce pe mulţi la

ospăţul nunţii Mirelui. Locuitorii sunt foarte răi; nu au vreo altă dorinţă decât după lucrurile pământeşti şi va trebui mult timp până le vom putea atrage atenţia spre lucrurile de sus".

În acest timp, a apărut la orizontul vieţii lui Livingstone o stea nouă, care fusese destinată să înfrumuseţeze mult viaţa lui. Până aici (în 1844) el înlăturase orice gând despre căsătorie. Dar cunoştinţa sa cu Maria, fata misionarului Moffat, care se întorsese din Anglia la Kuruman, i-a schimbat părerea. Ei s-au logodit. Iată cum încheie el o scrisoare către logodnica sa:

„Şi acum, la revedere! Domnul să te binecuvinteze! Lasă ca iubirea ta să fie mai mare faţă de El, decât faţă de mine şi, prin puterea şi harul Său, cred că niciodată nu-ţi voi da vreun motiv de regret că mi-a i dat şi mie o părticică din iubirea ta. Oricâtă prietenie simţim că avem între noi, să privim întotdeauna la Isus ca la Prietenul şi Călăuza noastră comună şi dorinţa mea este ca El să te păzească cu mâna Sa puternică de orice rău".

Între timp, Livingstone a lucrat la zidirea casei de la Mabotsa unde era şi arhitect şi zidar. Apoi s-a căsătorit şi a dus-o pe Maria acolo. Ea organiză o şcoală pentru copii mici şi el lucra mai departe la răspândirea Evangheliei. Ei îşi amenajară o grădină foarte frumoasă. În acel timp, Livingstone a plănuit să deschidă un seminar pentru băştinaşi, dar, nu numai că nu i s-au aprobat de către Societate planurile în privinţa aceasta, ci a intrat şi într-o altă încurcătură. Un misionar, crezând că Livingstone, prin facerea seminarului, intenţionează să se ridice mai sus decât ceilalţi misionari, s-a plâns Societăţii. Mai târziu s-a găsit că toate lucrurile de care a fost acuzat Livingstone, n-au fost adevărate. Livingstone s-a întristat foarte mult de acest lucru. Ce să facă? Să se răzbune? Nu. El se va muta într-alt loc, chiar dacă, prin aceasta, va trebui să piardă casa, grădina şi multe alte lucruri pe care şi le adunase. Misionarul, care îl acuzase, când a auzit de hotărârea lui Livingstone, i-a părut rău şi a spus că, dacă ar fi ştiut că Livingstone se va muta din această pricină, n-ar fi zis nimic.

A DOUA STAŢIUNE - CHONUANE 1845-1847

Livingstone s-a mutat în tribul bakwainilor, într-o localitate numită Chonuane, aşezată la 60 de km depărtare de Mabotsa, şi acolo şi-a zidit, cu mare greutate, o nouă casă. Bakwainii aveau ca şef pe Sechele, un om care a dat de la început cea mai mare atenţie predicilor iui Livingstone. El a început să citească Biblia cu mare sete şi se necăjea foarte mult că nu ştia cum să scape de soţiile multe pe care le avea, ca să se poată boteza. La început, a spus că va determina, prin bătaie, tot poporul să devină creştin; dar, mai târziu, a priceput că, deşi poate face ce vrea cu poporul, nu poate face creştin cu forţa nici măcar pe unul. El a început să ţină oră de rugăciune în familie.

Tot atunci Livingstone intră în relaţii cu boierii germani, care se mutaseră de la Cap în provincia Transvaal, pentru ca guvernul englez să nu-i împiedice de a forţa pe negri la lucru fără plată şi de a avea sclavi. Ei tratau pe negri cu cea mai mare cruzime. Când aveau război puneau pe negri în frunte şi ei rămâneau în urmă.

Le luaseră fântânile şi nu le dădeau apă decât dacă le lucrau. Livingstone a fost foarte indignat de aceste fapte ale boierilor şi a scris mult împotriva lor. Ei erau mari duşmani ai misiunii şi vom vedea mai târziu ce mult rău i-au făcut lui Livingstone. Cu cât trecea timpul petrecut de el în Africa, cu atât mai mult punea stăpânire pe inima sa dorinţa de a nu sta la ţărm, cum făcuseră până aici misionarii, ci de a pătrunde în tot cuprinsul ei vast, pentru a croi căi pe care să străbată vestea Evangheliei pretutindeni. El repeta de mai multe ori în scrisorile sale: „Cine va pătrunde în Africa?"

A TREIA STAŢIUNE - KOLOBENG 1847-1852

Din pricină că la Chonuane era apă puţină, Livingstone a sfătuit întreg tribul să se mute într-un loc mai bun. El avea foarte mare influenţă asupra lor şi s-au mutat cu toţii lângă râul Kolobeng. Aici Livingstone i-a învăţat cum să-şi facă irigaţii pentru a uda grădinile. El trebuia să locuiască într-o colibă. Sechele a zidit o şcoală pentru credincioşi. El a spus lui Livingstone: „Doresc să zidesc o casă lui Dumnezeu, care pe tine să nu te coste nimic". El a angajat 200 de oameni pentru lucrarea aceea. Iată cum descrie Livingstone într-o scrisoare lucrul său de aici:

„Participarea la întrunirile noastre este foarte bună, incomparabilă cu aceea de la Mabotsa. De când ne-am mutat, suntem prinşi într-o activitate neîntreruptă. Am încercat, cât ne-a stat în putinţă, să răspândim şi învăţătura creştină. Iată programul nostru zilnic: ne sculăm cât se poate de dimineaţă; de obicei, vara, la răsăritul soarelui, avem ora de rugăciune familiară, dejunul şi şcoala şi, îndată ce isprăvim cu acestea, începem cu semănatul, aratul, fierăritul, şi orice altfel de lucru necesar. Scumpa şi buna mea soţie lucrează toată dimineaţa în bucătărie şi la amiază, fiind destul de obosiţi, ne odihnim două ceasuri. După masă, ea are o școală cu copiii despre care sunt fericit a spune că este foarte populată. Câteodată sunt câte 80 de tineri şi copii prezenţi, dar de obicei vin doar 60. Eu continui îndeletnicirile gospodăreşti până la orele 5 după masă, şi apoi plec în comună să dau lecţii şi să vorbesc despre Domnul oriunde am ocazie. După ce se mulg vacile, a vem o întrunire urmată de o oră de rugăciune ţinută în casa lui Sechele, şi astfel, ajung acasă abia pe la 8 seara..."

Livingstone nu boteza repede pe oameni. Deşi mulţi negri se arătau foarte bucuroşi să poată asculta Evanghelia şi cereau insistent să fie acceptaţi în Biserică, el îi primea numai după un timp de încercare minuţioasă şi cântărind lucrurile cu multă grijă. „Nimic nu mă va putea face" spuse el „să înfiinţez o Biserică păcătoasă. Sună frumos să primeşti 50 de membri în Biserică, dar dacă numai 5 din ei sunt membri pocăiţi cum trebuie, ce folos va fi în ziua judecăţii?'' Sechele se apropia tot mai mult de Domnul. El a îndepărtat cu blândeţe soţiile sale, dar ele au devenit cele mai mari duşmance ale creştinismului. Livingstone scrie Societăţii: „O întâmplare care a mişcat pe negri mai mult decât orice altceva, a fost mărturisirea credinţei şefului de trib şi primirea lui în Biserică".

Lucrul care l-a ajutat foarte mult pe Livingstone a fost credinţa sa neclintită în providenţa lui Dumnezeu. De multe ori trecea prin păduri pline de lei şi rinoceri, numai să poată face bine cuiva. El repeta mereu că are toată încrederea că Dumnezeu îl va ţine în viaţă până îşi va sfârşi lucrarea la care a fost chemat. De fapt, rinocerii negri sunt unele din cele mai periculoase animale sălbatice din Africa. Odată, un grup de vânători, mergând cu un car prin pădure, noaptea, a fost atacat de un rinocer. Fiara înfuriată sări asupra carului, îl răsturnă şi răni pe căruţaş. Un sol veni repede să-l anunţe pe Livingstone despre adest lucru şi îl rugă să meargă să-i ajute. Prietenii lui Livingstone se împotriviră. „Nu se poate" au spus ei „să meargă 10 km prin pădure în puterea nopţii prin mijlocul celor mai grozave fiare, înseamnă să meargă la moarte". Dar Livingstone a crezut că este de datoria lui să meargă să salveze un om aflat în pericol, orice s-ar întâmpla, încălecă şi plecă. Dumnezeu l-a păzit şi nu i s-a întâmplat nimic.

Aici, la Kolobeng, Livingstone a stat mai mult decât în orice alt loc. Restul vieţii sale a fost mai mult o călătorie. Aici i s-au născut mulţi copii.

Legăturile cu boierii nu s-au îmbunătăţit. Ei tratau pe băştinaşi cu cea mai mare cruzime. Şi, pentru ca să-şi poată procura sclavi, ei năvăleau asupra negrilor, sub cuvânt că aceştia din urmă voiau să se răscoale, îi omorau şi le luau tinerii şi copiii pentru a-i face robi. Ei justificau cele mai mari cruzimi pe temeiul că ele sunt necesare pentru a păstra pacea şi liniştea. Ei nu vedeau cu ochi buni lupta lui Livingstone pentru a lumina pe negri. Ba i-au comunicat că vor ataca orice trib care va primi un învăţător de al lui. Livingstone a fost atât de unit cu băştinaşii, încât boierii şi-au pus de gând să-l alunge de acolo şi au făcut în acest scop o plângere împotriva lui la guvernul Coloniilor. Din pricină că ei împiedicau aşezarea de învăţători pregătiţi de Livingstone printre triburi, el s-a hotărât să meargă spre nord. Dar Societatea de Misiune nu s-a învoit uşor la aceasta. El însă le-a scris: „Sunt gata să merg oriunde voiţi, cu condiţia să merg înainte!"

El auzise de mult că spre nord exista o ţară al cărui şef era Sebituane, un om foarte vestit şi care avea sub stăpânirea lui cea mai mare ţară din Africa. Tot spre nord se auzea că există un lac numit Ngami, pe care nici un european nu-l văzuse până atunci.

Livingstone plecă spre aceste locuri cu 2 vânători englezi la 1 iunie 1849. A trebuit să străbată marele pustiu Kalahari, pe care nu reuşise să-l treacă nici un european până atunci. După ce l-au străbătut cu mare greutate, au dat peste un râu minunat, Zouga, care curgea din lacul spre care mergeau. Râul era foarte frumos şi Livingstone a fost foarte încântat de el. După o călătorie de 2 luni, au ajuns la lacul Ngami, care era atât de mare încât nu i se vedeau marginile şi un african le-a spus că sunt necesare 3 zile de drum pentru a-l înconjura. Un şef de trib de lângă lac abia a aşteptat să-l vadă pe Livingstone, dar, auzind că el vrea să meargă în ţara lui Sebituane, i-a făcut greutăţi, pentru a-l împiedica. Pe lângă aceasta, cu toate încercările, nu le-a reuşit, lui Livingstone şi tovarăşilor săi, să treacă peste râul Zouga. Deci a trebuit să se întoarcă acasă. În acest drum, Livingstone scrie o

scrisoare, în care descrie minunăţiile pe care le-a văzut. Cirezi de elefanţi şi de diferite animale sălbatice au întâlnit şi s-au convins că pământul este plin de cele mai mari bogăţii. El a scris Societăţii de Misiune despre descoperirea acestor locuri şi despre lacul Ngami. Scrisorile au fost înaintate Societăţii Regale de Geografie din Londra. Societatea Regală de Geografie i-a donat suma de 30.000 lire ca recunoştinţă „pentru trecerea peste desertul Kalahari, pentru descoperirea unei ţări interesante, a unui râu şi a unui lac". Livingstone s-a bucurat când a primit aceşti bani din partea reginei Angliei, Victoria.

CUM A AJUNS LIVINGSTONE LA SEBITUANE Şl LA LINYANTI

Nereuşind să ajungă în 1849 la Sebituane, Livingstone şi-a pus în practică maxima sa favorită: „Încearcă din nou!" În 1850 plecă împreună cu familia şi cu Sechele spre Sebituane. Dar nici acum nu putu merge departe, căci lângă lacul Ngami era o climă foarte neprielnică pentru europeni şi mulţi s-au îmbolnăvit de friguri. Lângă lac nu se putea locui. Singura cale de a răspândi Evanghelia aici, era prin predicatorii băştinaşi. Distanţa de la lac până la Kuruman este de 5200 km.

După ce Livingstone a ajuns acasă, le-a murit o fetiţă şi soţia lui s-a îmbolnăvit atât de rău încât a trebuit să stea mai mult timp la tatăl ei, Moffat, în Kuruman.

În 1851, Livingstone reuşi să treacă în ţara lui Sebituane. Dar drumul a fost foarte greu. Câteodată nu aveau apă deloc, iar altădată îi atacau muştele atât de tare încât se părea că se lasă un nor pe ei. Odată i-a atacat o leoaică şi numai vânătorul Oswell i-a scăpat de ea. Primul lucru pentru Livingstone era să predice Evanghelia pretutindeni pe unde trecea. Subiectele sale favorite erau: iubirea lui Dumnezeu, providenţa, învierea şi judecata. El scrie tatălui său: „Mult timp am fost foarte întristat predicând unor oameni care păreau atât de reci şi insensibili, dar acum îmi place sa arăt iubirea marelui Mântuitor, căci ea îmi încălzeşte inima, şi ştiu că Evanghelia este puterea lui Dumnezeu - marele mijloc pe care îl întrebuinţează Dumnezeu pentru regenerarea unei lumi ruinate".

Au trecut prin ţara boşimanilor a căror limbă n-o cunoştea. „Nimeni nu se îngrijeşte de sufletul boşimanilor" spune Livingstone. Inima sa se frângea văzând atâtea suflete fără Cristos.

Când a ajuns la Sebituane, acesta l-a primit foarte bine, căci de mult dorea să cunoască un om alb şi veni chiar în prima duminică să-i asculte predica. S-a întâmplat însă, că aceasta a fost şi ultima dată când a auzit Evanghelia, căci foarte curând, s-a îmbolnăvit de o boală care i-a pricinuit moartea. Livingstone a fost greu lovit de această întâmplare. Iată ce scrie el în jurnalul său zilnic:

„Sărmane Sebituane! Inima mea sângerează după tine. Am să plâng după tine toată viața! I-aș fi putut spune mai mult. Doamne, iartă-mă! Eliberează-mă de vina sângelui vărsat. I-aș fi putut spune mai mult despre Isus şi despre jertfa Sa..."

Pierderea lui Sebituane a fost o lovitură şi în alt domeniu. Cu el s-ar fi putut realiza aici, ce nu s-a putut realiza între bakwaini din pricina boierilor germani. Totuşi sora lui Sebituane, care a ajuns să preia conducerea ţării, i-a dat voie lui Livingstone să viziteze toată ţara. În acest timp a fost atacat de un elefant, dar a scăpat iarăşi ca prin minune. „Suntem nemuritori" spunea el „până ne isprăvim lucrul la care am fost chemaţi". Cercetând ţara, el a descoperit un râu numit de băştinaşi Sescheke, dar care era de fapt fluviul Zambezi. „Am mulţumit lui Dumnezeu că ne-a ajutat să vedem acest râu măreţ", scrie Livingstone.

Nici acum n-au găsit un loc favorabil unde să poată instala o staţiune misionară. De aceea Livingstone s-a hotărât să-şi trimită soţia şi copiii în Anglia până va găsi un loc potrivit unde să se aşeze. A fost şi un alt motiv pentru care şi-a trimis familia în Anglia. El n-a vrut ca fiii săi să crească între negri, unde viaţa era atât de stricată şi păcatul atât de mare. Hotărârea de a se despărţi de familie, a fost dureroasă pentru el. Însă simţul datoriei şi credinţa că Dumnezeu Se va îngriji de el şi de copiii lui, a biruit. De fapt, în toate lucrurile, el a căutat voia lui Dumnezeu şi, când i s-a descoperit, a fost gata să facă orice jertfă pentru îndeplinirea ei.

În aceste vremuri, s-au ridicat unii şi au criticat pe Livingstone spunând că el era mai mult un explorator decât un misionar. Dar el a răspuns: „Eu sunt un misionar cu întreg sufletul. Dumnezeu a avut un singur Fiu şi Acela a fost un misionar şi un medic. O imitaţie slabă a Lui sunt eu sau vreau să fiu... E o mare onoare să fii conlucrător cu Dumnezeu". Dar el a simţit că aceasta este voia lui Dumnezeu ca el să meargă înainte. „Simt", spunea el, „că Providenţa mă cheamă să merg în regiunile dinspre nord". Iar altădată zicea: „Sunt aşa de convins că trebuie să merg să deschid o cale pentru Evanghelie în Africa, încât voi merge oricare vor fi piedicile şi orice vor zice oamenii". El se ruga foarte mult şi căuta cu cea mai mare grijă să cunoască bine voia lu| Dumnezeu şi era gata să se supună Lui, orice s-ar întâmpla. Faţă de oameni era foarte independent. Odată scrise socrului său: „Este adevărat că alţii au alte păreri, în viaţa mea însă, am învăţat să cuget eu pentru mine şi să lucrez aşa cum cred că este bine. Am întâlnit de multe ori oameni care au vrut să cugete ei şi pentru mine şi mi-au oferit părerea lor şi un „cred“ apăsat; dar eu le-am atras atenţia că îşi depăşesc mandatul când îşi închipuie că pot cugeta şi pentru mine şi pentru ei".

O alta idee avea să-i încolţească în minte, ca urmare a extinderii comerţului cu sclavi. Africanii doreau foarte mult mărfuri europene şi erau gata să dea sclavi pentru ele. Astfel, traficul cu sclavi ruina întreg continentul. Africanii se duceau la război şi prindeau copiii pe care îi dădeau sclavi pentru mărfuri europene. Pe drumurile croite de Livingstone se transportau sclavi. Nimic nu l-a indignat pe el mai mult decât comerţul cu sclavi. El vedea că Africa este o ţară atât de bogată încât, dacă s-ar deschide căi de comunicaţie pentru comerţ, s-ar putea face schimb de mărfuri fără să se vândă sclavi. Deci trebuia să se croiască o cale din centrul Africii spre coasta de-apus, pe care să se poată transporta bogăţiile din centrul Africii. Vom vedea mai târziu cum a înfăptuit el acest gând.

Livingstone şi familia s-au dus la Cap, de unde la 23 aprilie 1852, soţia şi copiii săi au plecat în Anglia. Despărţirea de familie a fost o lovitură grea pentru Livingstone. În scrisorile sale, trimise după plecarea lor, el suspina după timpul când fuseseră împreună. Dar datoria sa faţă de un continent fără Cristos era mai mare. După ce a stat câteva luni la Cap, unde a învăţat de la astronomul regal, Sir Th. Maclear, cum să culeagă date geografice mai precise, el a plecat spre Kolobeng. Când ajunse acolo, îşi găsi casa jefuită de boierii germani. Ei veniseră cu armată şi jefuiseră totul în cale. Probabil că îl omorau dacă l-ar fi găsit acasă. Luaseră din casa lui tot ce era de valoare: scaune, masă, pat, canapea, ceai etc. le încărcaseră pe 4 care şi le duseră în provincia lor. El a fost foarte revoltat împotriva lor. Ei erau hotărâţi să nu lase cu nici un preţ pe nimeni să pătrundă în centrul Africii şi pedepsiră aceste triburi pentru că ele îl primiseră pe Livingstone aşa de bine. Dar el a scris fratelui său, că ori va deschide în Africa un drum pentru Evanghelie, ori va pieri!

Drumul de aici la Linyanti a fost foarte greu. De multe ori a fost ud toată ziua şi a călătorit prin ape adânci de 30-40 cm. El spune: „Am călătorit cu mâinile sângerânde şi cu pantalonii rupţi în genunchi". În drum, observa tot mai mult ravagiile pe care le făceau frigurile-de-baltă între africani şi se gândea că ar fi bine să aibă timp să caute un medicament împotriva acestei boli. Iată unele notiţe din jurnalul său zilnic:

28 septembrie. „Oh, dacă Isus mi-ar grăi un cuvânt de pace, ce linişte eternă ar fi în sufletul meu! Oh, Isuse, umple-mă cu iubire acum, primeşte-mă şi întrebuinţează-mă puţin pentru gloria Ta! Eu n-am făcut nimic pentru Tine până acum şi aș vrea să fac ceva. Primește-mă pe mine şi slujba mea, şi a Ta să fie toată gloria..."

4 februarie 1853 „... Eu sunt sănătos pe când toţi tovarăşii mei sunt atacaţi de friguri. Dacă Domnul va primi cu bunăvoinţă slujba mea, viaţa mea va fi „cruţată“ până îmi voi sfârşi lucrul..."

22 mai 1853. „Nu voi pune nici un preţ pe averea mea decât în legătură cu Împărăţia lui Dumnezeu. Voi dărui sau voi păstra orice, după cu în dărnicia sau păstrarea vor promova Împărăţia Aceluia de care se leagă speranţa mea. Domnul să-mi dea har şi putere îndeajuns ca să pot identifica nu numai în cuvânt, ci şi în faptă, interesele mele cu interesele Împărăţiei lui Dumnezeu. Voi încerca şi îmi voi aminti întotdeauna să mă apropii de Dumnezeu în secret cu multă reverenţă, căinţă şi umilinţă. Oh, ajută-mă Tu, care cunoşti starea mea şi mă compătimeşti ca un tată pe copilul său..."

De la Linyanti, el a trecut în ţara lui Sebituane unde era şef fratele său Sekeletu, un băiat de 18 ani. El l-a primit foarte bine şi l-a considerat ca pe un tată. Ei au plecat spre apus, (Livingstone, Sekeletu şi cu 160 de oameni), să caute un drum spre mare. Livingstone a predicat pretutindeni Evanghelia. Ei au ajuns în localitatea unde locuia tatăl şefului şi, descoperindu-se că acesta împreună cu un alt frate hotărâseră să-l omoare pe Sekeletu, tatăl a

fost prins imediat şi tăiat în bucăţi. Livingstone a fost foarte revoltat de această crimă, dar n-a putut-o împiedica. Sufletul său era foarte indignat de toată starea păcătoasă a triburilor. El vedea copii şi femei prinşi cu forţa, legaţi în lanţuri şi făcuţi robi pe viaţă. Triburile nu se întâlneau decât pentru omor şi distrugere. Orice om umbla cu sabia la el. Sclavia făcea ravagii. Cele mai urâte păcate, vorbe şi blesteme se făceau şi se spuneau fără nici o ruşine. „E de plâns", spune el „să vezi că cei care ar putea fi copil ai lui Dumnezeu şi ar putea locui în pace şi iubire, sunt copii ai Diavolului, trăind în frică, şi frământare continuă". La vederea acestor vieţi păcătoase era foarte trist şi se simţea atât de singur, dar natura era frumoasă şi curată şi în ea găsea plăcerea totdeauna.

Gândul său zbura la copiii şi soţia sa scumpă şi scrisorile sale către ei erau pline de îndemnuri, ca ei să rămână credincioşi Domnului Isus.

El s-a întors la Linyanti şi s-a pregătit pentru a călători spre vest până a dat de ţărmul mării la Londra.

Între timp lucra la răspândirea Evangheliei. În fiecare duminică predica de două ori la o mulţime care se ridica uneori până la 1000 de persoane. Dar abia se termina predica şi negrii începeau dansurile lor sălbatice şi demonice, iar el nu putea face mai nimic. Dar nu pierdea credinţa. „Cel ce crede, nu trebuie să se grăbească", spunea el. Deşi piatra desprinsă din munte este mică, ea va creşte încet până va umple pământul.

El a prevăzut că se poate întâmpla să moară în acest drum. Scrisorile către familie sunt aproape de rămas bun. Dar a spus el: „Nu poate iubirea lui Cristos să ducă pe misionar unde poate duce comerţul sclavilor pe comercianţi? Eu ştiu precis care este calea datoriei. Am spus şi repet că ori voi deschide un drum spre coasta Africii, ori voi pieri".

DE LA LINYANTI LA LUANDA

Această călătorie a ţinut din noiembrie 1853 până la 31 mai 1854. Nici un european nu mersese pe această cale. Oamenii din Makololo, care l-au întovărăşit, i-au făcut de multe ori greutăţi. Ei erau foarte fricoşi şi gata sa se întoarcă înapoi când întâlneau un obstacol. El însuşi a fost atacat de friguri de 32 de ori. Odată, un bou s-a năpustit asupra lui într-un râu; altădată şefii de triburi îi cereau daruri pentru trecerea prin ţinutul lor. Ba unii îi cereau să dea sclavi din oamenii lui. El era mai bucuros să moară decât să dea pe oamenii lui. Pe lângă Biblie, nu avea mare lucru la el. Ducea cu sine un registru de vreo 800 de pagini pe care-şi nota, cu multă grijă, diversele impresii. După ce călătorise altădată călare pe un bou spre nord, o făcea acum spre vest. Cruzimile văzute l-au îndurerat profund. Şefii omorau un om pentru un cuvânt neplăcut. Cu toate acestea, ei erau capabili, în unele împrejurări, de cele mai nobile sentimente, dovadă că Isus ar putea face din ei fii minunaţi ai Împărăţiei Sale. Ideea lor despre Dumnezeu era foarte redusă. Ei credeau însă mult în vrăjitorii.

Pe unde a trecut, Livingstone a vorbit din Cuvântul Domnului şi a arătat istoria Bibliei ca o lanternă magică. De multe ori a fost oprit în drum de triburi războinice, dar el ştia foarte bine cum să iasă.din toate încurcăturile. El a mers în sus pe fluviul Zambezi şi apoi s-a îndreptat spre vest, până la Luanda.

Aici, la 31 mai 1854, a fost primit cu cea mai mare căldură de reprezentantul guvernului englez, E. Gabriel. I-a plăcut aşa de mult să doarmă într-un pat modern, după 6 luni de somn pe pământ! El a stat la Luanda până la 20 septembrie.

Nu trebuie să uităm că Livingstone notase toate observaţiile astronomice pentru a determina exact poziţiile geografice şi a trimis un raport despre tot ce a descoperit, atât prietenului său, Mr. Maclear, astronomul regal de la Cap cât şi Societăţii Regale de Cercetări Geografice din Londra. Mr. Maclear îi scrise despre călătoria sa: „Scăparea d-tale de atâtea atacuri de friguri e miraculoasă. Poate nu s-a mai întâmplat niciodată aşa ceva. Singura explicaţie este că Dumnezeu te-a păzit. O, Dumnezeu să-ţi păstreze viaţa, scumpul meu! Ai făcut mai mult pentru fericirea omenirii decât toţi străinii care au lucrat în Africa".

În mai 1855, Societatea de Geografie, la propunerea lui Sir R. Murchison, i-a oferit lui Livingstone o medalie de aur - cea mai înaltă onoare pe care o putea da. Cu această ocazie, Lordul Ellesmere a remarcat marile servicii aduse de Livingstone ştiinţei, precum şi că activitatea lui a fost dedicată unor scopuri mai înalte şi mai nobile.

În acest timp, Livingstone era în Africa bolnav de friguri-de-baltă şi aproape mut de dureri.

DE LA LUANDA LA QUELIMANEEra foarte uşor pentru Livingstone să plece de aici în Anglia, însă el ştia că oamenii care îl întovărăşiseră din Makololo, nu vor putea merge înapoi fără el. Şi a crezut că este de datoria lui să nu lase pe aceşti oameni să ajungă sclavi, ci să-i ducă acasă. Deci a plecat cu ei spre Linyanti, încercând să-şi croiască un drum la mare, spre est, pe valea fluviului Zambezi.

El a plecat de la Luanda la 24 septembrie 1854 şi a ajuns la Linyanti la 11 septembrie 1855; a plecat de aici spre Quelimane la 3 noiembrie 1855 şi a ajuns la ţărmul de răsărit al Africii la 20 mai 1856. Deci a călătorit un an şi 8 luni.

S-a întâmplat că vaporul cu care trebuia să plece Livingstone spre Anglia, s-a scufundat şi el a mulţumit lui Dumnezeu că l-a ajutat să plece iarăşi în Africa. Pe drum a fost atins de un reumatism puternic, pentru că dormise pe pământul ud. Însă triburile îl primeau cu mare simpatie. La Linyanti a întâlnit pe Sekeletu, căruia îi dărui un frumos costum. Şi-a urmat drumul spre est pe valea fluviului Zambezi.

Nu departe de Linyanti, Livingstone a descoperit cascada căreia el i-a dat numele Cascada Victoria, după numele reginei Angliei. Poate nici o descoperire a lui Livingstone nu l-a făcut atât de celebru ca această cascadă, căci ea este a doua Niagara, dar mai mare şi mai minunată. În calea fluviului Zambezi, având 1600 m lăţime, apare o crăpătură de numai 25 metri lăţime prin care apele învolburate se aruncă într-o cataractă având circa 90 metri adâncime. Dar apa nu se opreşte aici, căci cataracta continuă peste 40 de km, unde apa este aruncată de la dreapta la stânga şi de la stânga la dreapta aruncând stâlpi de stropi în aer şi producând un zgomot care face să răsune toate dealurile.

Pe acest drum, Livingstone a întâmpinat noi greutăţi din partea triburilor sălbatice. La întâlnirea dintre Loangwa şi Zambezi greutăţile au ajuns la culme. Negrii s-au adunat să-l ucidă. El a simţit că este în mare pericol. Iată cuvintele lui în jurnal:

„14 ianuarie 1856. La întâlnirea apetor Loangwa şi Zambezi. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru mila Lui arătată până aici. Cât de degrabă voi fi chemat să stau înaintea Judecătorului drept, nu ştiu. Toate sufletele sunt în mâinile Sale şi Domnul Dumnezeu este milos şi îndurător. O, Isuse, ajută-mă să mă predau cu totul voinţei Tale şi să las totul în grija Ta. Numai pe Cuvântul Tău mă bazez. Îmi dai Tu voie să mă rog şi pentru Africa? Cauza este a Ta. Ce impresie se va face dacă mor acum şi Africa rămâne închisă? Vezi, o, Tată, cum se răscoală păgânii împotriva mea ca şi împotriva Fiului Tău! Îţi încredinţez Ţie, calea mea. Cred că Tu îmi vei îndrepta paşii. Tu dai înţelepciune tuturor celor ce o cer: dă-mi-o şi mie, Tatăl meu! Familia mea este a Ta. Ea este în cele mai bune mâini. O, fii milos şi spală toate păcatele noastre! Nu mă părăsi şi nu mă uita! Eu mă predau pe mine şi toate grijile mele la picioarele Tale. Tu ştii de ce am eu nevoie aici şi în veşnicie... Va fi trist dacă cunoştinţele pe care le-am adunat, nu vor ajunge în mâinile creştinătăţii. Eu las cauza mea şi toate îngrijorările mele în mâinile Tatălui Ceresc, Prietenul păcătoşilor..”

„Seara. Simt o mare tulburare sufletească văzând că sălbaticii, mâine dimineaţă, vor distruge tot planul de fericire al acestor regiuni. Dar eu citesc că Isus a venit şi a spus: „Mi s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ“, şi iarăşi: „Iată că Eu sunt cu voi...“ E cuvântul unei Persoane care are cel mai sfânt cuvânt de onoare şi Îşi va ţine cuvântul. Eu nu voi trece pe ascuns la noapte, după cum am plănuit. S-ar părea că fug şi se poate să fugă un om ca mine? Nu, eu voi nota coordonatele geografice în seara aceasta, chiar dacă acestea vor fi cele din urmă. Mă simt calm, slavă lui Dumnezeu!"

„15 ianuarie 1856. Am părăsit ţărmul râului Loangwa. Toţi negrii din toată ţara s-au adunat în jurul nostru cu arme. Numai o singură luntre au lăsat... Ei au stat relativ înarmaţi la spatele meu. Eu atunci le-am arătat ceasul, oglinda, etc. etc. şi i-am distrat astfel până tovarăşii mei au trecut râul. Apoi le-am mulţumit pentru bunătate şi am trecut..."

Textul de la care el primea multă putere, este: „Încredinţează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El şi El va lucra" (Psalmul 37:5).

Greutăţile drumului au fost mari în toate privinţele. De multe ori a fost zile întregi ud şi a dormit numai pe iarbă.

A ajuns la locurile peste care stăpânea regele Portugaliei, căruia i-a adresat o scrisoare în care a pledat pentru abolirea sclaviei.

În scrisorile sale, el îşi expunea gândurile despre misiune. „Nu trebuie'' spunea el „să ne oprim numai într-un loc pentru a aduce câteva suflete la Cristos. Trebuie să găsim o cale ca să influenţăm viaţa tuturor păgânilor".

De aceea el vrea să deschidă tot continentul negru pentru influenţa creştină. Sfârşitul descoperirilor geografice este începutul misiunii.

Ajuns la ţărmul de est al Africii, bucuria lui a fost micşorată de vestea că un căpitan, un locotenent şi 5 soldaţi s-au scufundat în mare pe când veneau să-l ajute să plece de la Quelimane.

PRIMA VIZITĂ ÎN ANGLIALivingstone a lăsat la Quelimane pe oamenii din Makololo şi a plecat spre Anglia la 12 august 1856. La Cairo a auzit că tatăl său murise. Şi tatăl său dorise aşa de mult să-l vadă pe David! În 9 decembrie, Livingstone a ajuns la Londra, unde s-a întâlnit cu scumpa lui soţie, după 4 ani de despărţire. Ea l-a întâmpinat cu o poezie minunată.

Nu putem să arătăm decât pe scurt ce a făcut în tot timpul cât a stat în Anglia şi onorurile pe care le-a primit.

La 15 decembrie, Societatea Regală de Geografie a ţinut o şedinţă specială pentru a-i acorda lui Livingstone medalia de aur. Au fost rostite, cu acest prilej, numeroase discursuri care au evidenţiat valoarea descoperirilor sale ştiinţifice şi a caracterului său. El a răspuns că tot ce a făcut, a fost pentru a deschide o uşă pentru Evanghelie în Africa.

A doua zi a fost primit de Societatea de Misiune Londoneză. Preşedintele în exerciţiu, Lordul Shaftesbury, a spus între altele:

„Ce lucru mai bun am putea face decât să primim pe acest om în ţara noastră? Ce am putea face mai mult decât să-l primim cu mulţumire către Dumnezeu care l-a ocrotit, pentru ca prezenţa sa să ne împrospăteze, rugându-L, totodată, să-i dăruiască noi puteri pentru viitor? Ce timp mai potrivit decât acesta ar fi pentru a primi un om a cărui viaţă şi lucrare s-au desfăşurat într-o umilă şi deplină ascultare de cântarea îngerilor: „Slavă lui Dumnezeu... pace pe pământ”?" Livingstone a mulţumit Societăţii pentru dragostea arătată timp de 16 ani.

În Africa, la Cap, s-a ţinut la 12 noiembrie o mare întrunire în onoarea lui Livingstone. Astronomul Regal Rutherford, episcopul şi alţii, au ţinut cuvântări, arătând activitatea sa vastă şi felurită. Călător, geograf, zoolog, astronom, misionar, doctor, etc., - a îndeplinit cineva atâtea datorii cu atâta precizie şi cu aşa mare succes? Livingstone a vrut să se întoarcă în Africa după 3 luni, pentru a duce acasă oamenii din Makololo pe care îi lăsase la Quelimane. Dar guvernul portughez a promis că îi va transporta el. Însă această promisiune n-a fost niciodată îndeplinită. Sir R. Murchison îi scrisese încă în mai că marele publicist Murray ar vrea ca el să scrie o carte despre călătoriile sale şi-l îndemnase să încerce acest lucru. Deci în prima parte a anului 1857 el lucră la cartea „Călătoriile Misionare".

Prietenii, la care a locuit, au spus că el era foarte simplu, umil şi voios. Îi plăceau vorbele de spirit şi lui şi soţiei. Era un chin pentru ei lauda şi ceremoniile. Livingstone muncea foarte mult.

În acest timp, aprecierile au venit una după alta. Prinţul Consort, împreună cu alţi membri ai familiei regale, l-au chemat în audienţă, în martie a fost ales cetăţean de onoare al oraşului Londra, şi i s-a dat un premiu important.

După terminarea cărţii, Livingstone a plecat prin ţară, ţinând pretutindeni cuvântări despre Africa şi despre

misiunea de acolo.

În august 1857, a vorbit la Dublin în faţa Asociaţiei pentru progresul ştiinţei. În septembrie, a vorbit în faţa Camerei de Comerţ din Manchester, despre bogăţiile Africii şi despre posibilitatea unui comerţ cinstit pentru a înlătura traficul sclavilor. De aici, a plecat în patria sa, la Glasgow. Acolo Universitatea, Primăria, Facultatea de Medicină (la care studiase) şi creştinii prezbiterieni, s-au unit să-l onoreze. A fost declarat cetăţean de onoare, a primit ca dar peste 1250 lire sterline şi le-a vorbit credincioşilor prezbiterieni despre cauza lui Cristos în Africa. „Scopul meu", a spus el între altele, „a fost să-L imit pe Cristos, atât cât poate fi imitat". La Hamilton, într-o mare întrunire, a spus că cea mai mare onoare este ca cineva să lucreze pentru aducerea sufletelor la Cristos. El este mulţumitor că lui, cel mai slab dintre creştini, i s-a dat această mare onoare.

La Edinburgh a fost făcut cetăţean de onoare şi s-a dat un banchet în cinstea lui. El scrie în 27 septembrie lui Sir R. Murchison ca s-a plictisit de atâtea onoruri. Tot în acest timp a primit două doctorate: unul de la Universitatea din Glasgow şi altul de la cea din Oxford. Societatea Regală l-a făcut membru printr-un certificat semnat de Lordul Earl, cu menţiunea: P. R. (Pro Regina).

Între alte vizite, cea de la Cambridge a fost cea mai interesantă. În faţa cadrelor universitare, a studenţilor şi a unui mare număr de intelectuali, el a spus printre altele: „Personalităţi de talia ascultătorilor mei sunt foarte indicate spre a deveni misionari: oameni cu educaţie, zel, iniţiativă, stare şi evlavie. Cred că mulţi dintre cei ce mă ascultă, vor îmbrăţişa această carieră..."

„Cât despre mine, eu n-am încetat niciodată să mă bucur că Dumnezeu m-a însărcinat cu o aşa slujbă. Lumea vorbeşte despre jertfa pe care am făcut-o, cheltuindu-mi viaţa în Africa. Poate fi numită jertfă o faptă simplă, o parte mică din „marea datorie“ ce o datorăm lui Dumnezeu şi pe care n-o putem plăti niciodată? Este o Jertfă lucrarea care te răsplăteşte cu o activitate sănătoasă, cu conştiinţa că faci bine, cu pace sufletească şi cu marea speranţă a lumii viitoare? La o parte cu acest cuvânt şi cu acest gând! Nu-i absolut nici o jertfă ci, din contră, un privilegiu! Eu n-am făcut nici o jertfă vreodată. Nu trebuie să vorbim despre acest lucru când ne amintim de marea jertfă a Aceluia ce a lăsat tronul Tatălui Său şi S-a dat pe Sine însuşi pentru noi...”

„Vă rog să vă îndreptaţi atenţia spre Africa; ştiu că, peste câţiva ani, eu voi muri în acel continent deschis astăzi; nu-l lăsaţi să se închidă din nou! Eu merg iarăşi în Africa să deschid drumuri pentru creştinism şi comerţ. Veţi continua oare lucrarea începută de mine? O las în mâinile dumneavoastră!"

A doua zi a ţinut o mare conferinţă în sala de festivităţi a oraşului în prezenţa primarului.

A fost o mare bucurie pentru el să facă cunoştinţă cu profesori ca Sedgwik, etc. Profesorul Sedgwik a spus: „Când am ascultat ce ne-ai spus, în inimile noastre s-a trezit speranţa fierbinte că mâna lui Dumnezeu, care te-a păzit până aici, te va ocroti mai departe şi te va ajuta să înfăptuieşti marea lucrare a dragostei creştine, care este în faţa ta".

În prefaţa cărţii „Lecturile Dr. Livingstone la Cambridge", Profesorul Sedgwik a spus că în lunga sa carieră de profesor, el a asistat la mari manifestaţii de iubire din partea Universităţii: congratularea marilor militari în timpul lui Napoleon, primirea Regelui Angliei în postul de cancelar al Universităţii, etc., dar niciodată „congratulările Unversităţii n-au fost aşa de oneste şi sincere ca acelea oferite Dr. Livingstone. El a venit între noi fără mari pregătiri, fără mare elocvenţă care să ne vrăjească şi să ne cucerească simţirile. El a stat înaintea noastră simplu cu o faţă suptă de munca sa şi arsă de soarele african... Dar pe când el ne-a spus mesajul.său, în inimile noastre s-a trezit speranţa arzândă că mâna lui Dumnezeu, care îl călăuzise aşa de minunat până aici, îl va conduce şi mai departe pentru a sfârşi marea lucrare a dragostei creştine pe care el o începuse în Africa".

Din pricină că Societatea de Misiune îi cerea să se oprească undeva pentru a adânci lucrarea misionară, pe când preocuparea lui majoră era să fie un misionar pionier, care să croiască drumuri pentru misionari, el a găsit de cuviinţă să lucreze independent.

Pe de altă parte, în februarie 1858 a primit de la Lordul Clarendon, ministrul de externe de atunci, avizul că este numit consulul Majestăţii Sale la Quelimane şi comandantul unei expediţii petru explorarea Africii centrale şi răsăritene. Dr. Livingstone a acceptat aceste posturi şi s-a pregătit de plecare. Guvernul i-a pus la dispoziţie un

vapor şi 6 oameni de ştiinţă care să-l ajute.

Înainte de a pleca, Dr. Livingstone a fost chemat în audienţă la regina Victoria şi s-a dat un mare banchet în onoarea lui cu 350 de oaspeţi, între care au fost miniştrii Suediei, Danemarcei etc., alături de unii dintre cei mai mari bărbaţi politici şi de ştiinţă din Anglia. Banchetul a fost prezidat de preşedintele Societăţii Regale de Geografie. S-au rostit multe discursuri despre Livingstone şi Africa. Preşedintele a spus între altele: „După 18 luni de laudă din partea tuturor categoriilor sociale din ţara noastră şi după ce a primit toate distincţiile pe care le pot acorda universităţiile noastre, el este încă acelaşi Dr. Livingstone: simplu, umil şi sincer cum era când a început lucrul în Africa".

Dar niciodată n-a aplaudat lumea aşa de tare ca şi atunci când a fost vorba de soţia sa. Toată lumea engleză a admirat jertfa acelei femei.

Scrisori din toate părţile Angliei l-au salutat şi i-au urat succes la plecarea lui. De copiii săi s-a despărţit cu greu. În scrisorile de răspuns, le recomanda tuturor să-L primească pe Isus în viaţa lor.

Vizita lui Livingstone în Anglia a avut mare efect. El a trezit în oamenii de ştiinţă cel mai mare interes pentru Africa, a produs o puternică reacţie împotriva sclaviei şi a pus în mişcare lumea creştină pentru misiunea între africani. Studenţi valoroşi şi oameni de o vastă cultură au devenit misionari şi societăţiile de misiune au început să facă planuri mari pentru evanghelizarea Africii.

ZAMBEZILa 10 martie 1858, Dr. Livingstone, cu soţia şi cu membrii expediţiei, au plecat cu vaporul „Pearl", care era însoţit de un vas mai mic care purta numele soţiei lui David Livingstone şi era destinat explorării. Pe drum, Dr. Livingstone a împărţit fiecărui membru lucrul său şi a dat instrucţiuni precise în legătură cu modul în care trebuia să decurgă expediţia.

La Cap, a fost primit cu mari onoruri şi i s-a prezentat o cutie de argint conţinând o mare sumă de bani. Din pricina bolii, soţia a trebuit să se oprească la Cap şi să stea la Kuruman la părinţii ei.

Nu putem să descriem pe larg expediţia ce a făcut-o, ci vom aminti doar cele mai importante lucruri.

În anul 1858, ei au descoperit cea mai bună cale de navigaţie de la gurile lui Zambezi până la cascada Kebrabasa. În acelaşi timp, vaporul „Ma-Robert" s-a dovedit necorespunzător pentru a naviga pe Zambezi şi Dr. Livingstone a cerut de la guvern un alt vapor. A scris şi unui prieten, numit I. L. Young, rugându-l, în cazul că guvernul nu-i asigură alt vapor, să-i comande unul pe banii săi. El scrise lui Sir R. Mirchison: „Dacă guvernul îmi va da mijloacele de expediţie, bine; iar dacă nu, voi plăti din buzunarul meu. Oamenii care se nasc bogaţi, devin câteodată foarte nefericiţi numai de teama că vor ajunge săraci. Dar, vezi, eu am avantajul că nu mă tem să mor sărac. Dacă trăiesc însă, trebuie să am succes în activitatea mea şi numai moartea mă poate opri de la lupta pentru triumful operei mele".

Guvernul i-a pus la dispoziţie un vapor iar prietenul său i-a procurat şi el un altul care a costat 4500 lire englezeşti, numit „Lady-Nyassa". Astfel a cheltuit cea mai mare parte a câştigului obţinut prin cartea „Călătorii Misionare".

În 1859, a descoperit râul Shire şi a început cercetarea lui. Dar a dat repede de nişte cascade care l-au oprit. Pe lângă aceasta, triburile l-au suspectat foarte tare. Ziua şi noaptea îl pândeau de pe ţărm. El a descoperit apoi lacul Shirwa. În a treia călătorie, a descoperit lacul Nyassa. În jurul lacului erau locuri minunate. Cel mai urât lucru la indigeni era inelul pe care-l purtau femeile la buze. În părţile de sus ale râului s-au descoperit locuri minunate pentru a stabili misionari. La întoarcere, Dr. Livingstone a fost foarte bolnav. O noapte întreagă i-au sângerat ochii. Întors la reşedinţa din Africa, a aflat că, în urmă cu un an, i se născuse un copil.

Guvernul portughez nu i-a fost atât de binevoitor cum se arătase la început. El n-a văzut cu ochi buni lupta Dr. Livingstone contra sclaviei şi a folosit drumurile deschise de el pentru extinderea comerţului de sclavi. În 1860, Dr. Livingstone cu fratele său, Charles, au plecat să ducă pe oamenii din Makololo acasă. Pe drum, într-un loc,

un rinocer a venit spre el. Dar la un moment dat s-a oprit şi s-a depărtat, Dr. Livingstone scăpând ca prin minune, iar triburile l-au primit pretutindeni favorabil.

În ţara lui Sekeletu, a auzit cu durere mare că un misionar cu soţia, trimişi de Societatea Londoneză, au murit cu câteva zile înainte, de febră. Dacă ei ar fi cunoscut şi aplicat reţetele sale medicale contra frigurilor-de-baltă, ar fi trăit. Ei făcuseră o foarte bună impresie africanilor. El a auzit tineretul african cântând cântări învăţate de la aceşti misionari.

Dr. Livingstone a mers să mai vadă odată cascada Victoria. Pretutindeni, africanii l-au întâmpinat cu mare dragoste. El le-a vorbit despre Isus Cristos.

La 17 septembrie au plecat înapoi şi la 23 noiembrie 1860 au ajuns la Quelimane.

La începutul anului 1861, a sosit vaporul guvernului numit „Pionierul" şi 5 misionari cu un episcop, trimişi de misiunea Universităţilor din Anglia. Dr. Livingstone s-a bucurat foarte mult când a auzit că aşa de mulţi oameni educaţi se gândesc să plece misionari în Africa.

Dr. Livingstone, episcopul Mackenzie şi misionarii au plecat pe râul Shire, în amonte, cu vaporul „Pionierul". La un moment dat, vaporul nu a mai putut înainta şi ei au mers cu o luntre. La cascade a trebuit s-o ducă pe uscat. În fine, au ajuns la lacul Nyassa, şi l-au cercetat cu de-amănuntul. Populaţia din jur era foarte densă şi prietenoasă. Numai la nord erau triburi mai rele, care le-au furat mai multe lucruri: prima dată când l-au furat negrii pe Dr. Livingstone. Dar sclavia făcea ravagii pretutindeni. Portughezii se duceau pe urmele Dr. Livingstone şi făceau comerţ cu sclavi. Dr. Livingstone a fost informat de la Zanzibar că în fiecare an trec pe acolo 19.000 de sclavi din regiunea Nyassa, afară de cei din porturile portugheze. Pe lângă aceasta, mii şi mii de sclavi mureau pe drum. Poate numai 10% rămâneau cu viaţă.

Interesant cum şi-au găsit sfârşitul aceste sărmane creaturi. O mulţime au fost găsiţi morţi într-o mocirlă lângă un sat. Ei încercaseră să fugă şi aici fuseseră ajunşi şi omorâţi. „Vederea acestui pustiu care acum 18 luni fusese o vale plină de oameni şi acum plină de oase" scrie Dr. Livingstone „ne-a convins că până când comerţul cu sclavi, - acest monstru nelegiuit al Africii, - nu va fi oprit, nu va putea fi stabilit un comerţ corect".

În drum au întâlnit un grup de negustori de sclavi care aduceau cu ei 84 de sclavi. Dr. Livingstone şi misionarii au eliberat pe sclavi. Negustorii s-au temut de misionari şi nu s-au împotrivit pe faţă. Dar au mers şi au răsculat întreg tribul sălbatic Ajawa împotriva misionarilor, care a venit şi i-a atacat. Pentru prima dată în viaţă, Dr. Livingstone a fost silit să răspundă cu violenţă. Când membrii tribului au văzut că misionarii au arme, au dispărut.

Episcopul s-a aşezat cu misiunea în ţinutul Ajawa. Dr. Livingstone s-a întors şi, la Quelimane, la 31 ianuarie 1862, a sosit şi soţia cu alţi călători şi misionari din Anglia. De asemenea, a sosit şi vaporul său „Lady-Nyassa". Dr. Livingstone s-a bucurat nespus de mult de întâlnirea cu soţia. Dar la 21 aprilie, ea s-a îmbolnăvit grav şi, peste câteva zile, a murit. Iată cuvintele Dr. Livingstone în jurnalul său:

„Este cea mai mare lovitură pe care am primit-o şi care mă lasă fără nici o putere. Am plâns şi plâng pentru aceea ce merită lacrimile. Am iubit-o când ne-am căsătorit şi cu cât am trăit cu ea, cu atât am iubit-o mai mult... În hârtiile ei am găsit rugăciunea următoare: „Primeşte-mă, Doamne, aşa cum sunt şi fă-mă aşa cum Tu vrei să fiu...“." Durerea sa se varsă pe pagini întregi după scumpa lui tovarăşă. Gândurile sale zboară în veşnicie în Împărăţia lui Dumnezeu şi sufletul lui se simte aşa de singur şi străin pe pământ: „Pentru prirna dată în viaţă simt că vreau să mor", scrie el în corespondenţa sa către un prieten. Scrisorile către socri, către copii şi alte persoane din Anglia au acelaşi ton. El descrie cu durere viaţa ei atât de veselă, de curată şi de dreaptă. „A urmat calea cea dreaptă şi nici un vicleşug nu s-a găsit în ea".

Dr. Livingstone a încercat din nou să găsească o cale de comunicaţie de la lacul Nyassa, pe râul Rovuma, în afară de teritoriul portughez, dar nu a reuşit.

Restul anului l-a petrecut scriind. La 10 ianuarie 1863, a încercat să ducă vaporul „Lady-Nyassa" în lacul Nyassa, ca de acolo să poată opri comerţul cu sclavi. Pe drum, inima Dr. Livingstone se frângea văzând

ravagiile făcute de portughezi prin comerţul cu sclavi. „Pretutindenisunt cadavre" scrie el. „Oamenii erau omorâţi în cele mai grele şi mai variate chinuri".

Încercarea lor de a ajunge cu vaporul la lac nu le-a reuşit şi o scrisoare din Anglia i-a anunţat că guvernul cheamă acasă expediţia. Membrii expediţiei au plecat în Anglia, dar Dr. Livingstone a rămas, pentru că datoria l-a reţinut. După un timp de îndelungată activitate misionară, el a plecat cu vaporul spre Bombay (India) cu gândul să-l vândă acolo şi apoi să plece în Anglia. Drumul spre Bombay a fost foarte dificil, însă el a condus bine vaporul până la destinaţie.

India i-a făcut o profundă impresie lui Livingstone. După ce a luat contact cu autorităţile, s-a dus la o şcoală a Misiunii creştine unde a vorbit în faţa a 500 de elevi, apoi a vorbit cu autorităţile engleze despre abolirea sclaviei şi începerea unui comerţ sănătos în Africa. De aici a plecat spre Anglia prin Canalul Suez şi la 23 iulie 1864 a ajuns la Londra.

A DOUA VIZITĂ ÎN ANGLIACum a sosit Dr. Livingstone în Anglia, Sir Murchison l-a luat de la hotel şi l-a dus la o recepţie la Lordul Palmerston. Într-un timp scurt, a participat la câteva dineuri oferite de oficialităţile londoneze. Pretutindeni a intervenit împotriva comerţului cu sclavi şi pentru ajutorarea africanilor. La 29 iulie a avut o întrevedere cu marele bărbat de stat, Gladstone. După ce a vizitat pe prietenul său, I. Young, a mers acasă. Mama sa nu l-a recunoscut. Cu copiii s-a bucurat foarte mult. A luat parte la o recepţie dată de către Ducele de Argyll. A vizitat o expoziţie turcească. Dar era foarte greu să se plimbe în public. Lumea se aduna să-l vadă şi mergea după el. La 18 septembrie a ţinut o conferinţă în faţa Asociaţiei pentru Progresul Ştiinţei unde au fost prezente 2500 de persoane. Guvernul portughez a publicat o broşură în englezeşte împotriva lui, şi Dr. Livingstone a răspuns scriind o carte intitulată „Zambezi şi afluenţii săi", în care a comunicat descoperirile ştiinţifice şi a denunţat crimele comise de portughezi printre sclavi.

La 5 ianuarie 1 865 a primit o invitaţie de la Societatea Regală de Geografie să plece în Africa, ca angajat al ei, pentru a descoperi izvoarele Nilului şi cursurile de apă din acest continent. El a respins această invitaţie pe motivul că nu va renunţa niciodată la activitatea misionară. Asta nu însemna, însă, că nu avea să cerceteze şi starea geografică a Africii. Descoperirea izvoarelor Nilului l-a încântat foarte mult.

La 20 aprilie a participat la un banchet în Academia Regală. Toţi miniştrii au fost de faţă, afară de Lordul Palmerstone, care era bolnav. El a ţinut o cuvântare aici despre Africa şi îndreptată împotriva sclaviei.

Vestea despre asasinarea lui Abraham Lincoln, preşedintele Statelor Unite, de către partizanii sclaviei, a produs o mare revoltă în sufletul său.

La 19 iunie, a primit o telegramă prin care era anunţat că mama sa a murit. A participat la înmormântarea ei şi apoi a asistat la examinarea copiilor săi, ţinând, în prezenţa cadrelor didactice şi a mulţimii adunate, ultima sa cuvântare în Scoţia. Tema sa a fost: „Teme-te de Dumnezeu şi lucrează din greu". În ultima săptămână, în Anglia, a luat Cina Domnului în Biserica Dr. Hamilton unde a predicat. El a spus că marele său scop este proclamarea dragostei lui Cristos. Rugăciunea sa a făcut mare impresie. Ea a fost atât de simplă şi sigură ca a unui copil către tatăl său.

DE LA ZANZIBAR LA UJIJIScopul Dr. Livingstone în acesta călătorie a fost să găsească o altă ieşire din continentul Africii spre răsărit, unde să nu fie stăpâni portughezii, pentru ca Evanghelia şi comerţul să poată pătrunde neîmpiedicate de negustorii de sclavi. Alt scop al său a fost identificarea cursurilor de apă din Africa. Prin toate acestea, el a vrut să oprească sclavia şi să deschidă Africa pentru Evanghelie. Din Anglia a plecat cu fiica sa, prima dată la Paris, ca s-o lase acolo la studii. În 19 august, a ajuns la Marsilia. De aici i-a scris fiicei sale: „Dumnezeu să te învrednicească să fii o binecuvântare pentru cei din jurul tău, oriunde vei fi. Ştiu că tu urăşti tot ce este josnic şi fals. Dumnezeu să te facă bună ca să găseşti fericire în a face bine altora". În altă scrisoare, după ce îi recomandă câteva cărţi, îi spune: „Înlătură toate romanele franţuzeşti frivole; ele sunt foarte murdare şi

infectează mintea şi inima, implantând o mentalitate imorală".

În Marsilia, pe când el stătea la masă într-un hotel, în apropierea lui erau nişte comercianţi din Bombay, care discutau despre fildeşul din Africa, un articol de mare preţ la Bombay. Unul dintre ei a spus: „Mă întreb unde este acum bătrânul ăla, Dr. Livingstone?" Spre marea lor surpriză, Dr. Livingstone a răspuns: „Aici sunt!"

Ajuns la Bombay, el a auzit despre felul cum un trib a distrus o mare expediţie ştiinţifică în Africa. După ce aminteşte despre aceasta în jurnalul său zilnic din 29 decembrie, el a scris: „Timpul meu este în mâna Ta, o, Doamne! Vino cu mine şi voi fi scăpat de orice rău. Şi, mai presus de toate, fă-mă folositor la înaintarea cauzei Tale pentru pace şi bună învoire între oameni". La Bombay a ţinut o conferinţă în urma căreia s-au adunat pentru el aproape 7500 lire sterline. În jurnalul său, la data de 23 ianuarie, el notează că în prima seară s-au vândut 4800 de exemplare din cartea „Zambezi şi afluenţii săi".

La 28 ianuarie 1866, a ajuns la Zanzibar unde a fost primit foarte bine de către sultanul mahomedan, căci avea o scrisoare de recomandare de la autorităţile engleze şi un dar pentru el. Aici trebuia să aştepte un vapor pentru a merge la gura râului Rovuma. În acest timp, s-a plimbat prin târg şi inima lui s-a umplut de durere văzând atâţia sclavi şi, cunoscându-i pe unii din regiunea Nyassa.

La 19 martie, rugându-se lui Dumnezeu să-i dea prosperitate şi trecerea înaintea păgânilor şi binecuvântarea în întâlnirile cu ei, Dr. Livingstone a părăsit Zanzibarul şi a plecat cu vaporul „Penaun" spre Rovuma. El a avut 39 de oameni ca ajutor, 6 cămile, 3 bivoli, 2 catâri şi 5 măgari. Bivolii au fost luaţi cu scop experimental: vor pieri dacă vor fi muşcaţi de muştele africane? Febra era fatală pentru oameni iar muşcătura muştelor pentru animale. De la mare, Dr. Livingstone a plecat pe Rovuma în sus.

Pe drum, spre lacul Nyassa, a văzut ravagiile sclaviei:

„Se găseau femei moarte legate de arbori sau stând zdrobite în drum, vina lor fiind că n-au putut să se ţină de grup şi stăpânii lor le-au omorât ca să nu devină proprietatea altora".

Cu cât s-a apropiat de lac, cu atât mai mari erau ororile sclaviei; tâlhari şi oase la tot pasul erau pe drum. Vederea lacului a fost ca întâlnirea unui prieten vechi. Dar el i-a amintit de pierderea scumpei lui soţii. Pretutindeni predica Evanghelia. Scopul său era dublu: să răspândească adevărurile Evangheliei şi să obţină abolirea sclaviei.

Acum vom căuta să urmărim călătoria întreprinsă de el, pentru a descoperi cursurile apelor şi izvoarele Nilului.

În această a treia misiune a lui şi ultima, el a făcut mai mult ca oricând pentru înlăturarea sclaviei, pentru evanghelizarea Africii şi pentru culegerea de date ştiinţifice.

Pe drum, el a întâlnit un arab, negustor de sclavi, care i-a speriat foarte tare pe oamenii Dr. Livingstone, spunând că în faţa lor se află nişte triburi foarte războinice, care au omorât 44 de arabi; 10 oameni ai Dr. Livingstone l-au părăsit şi s-au întors la Zanzibar. Aici au răspândit vestea că Dr. Livingstone a fost omorât într-o luptă cu negrii. Când a mers vestea în Anglia, unii nu i-au dat crezare. Prietenul său, Young, a plecat cu o expediţie să-l caute. Când a ajuns în Africa la râul Nyassa, a întâlnit uri om care i-a spus că a văzut pe Dr. Livingstone şi că trăieşte. Astfel, s-a spulberat această minciună.

Dar, deşi Dr. Livingstone n-a murit, totuşi a dus o viaţă foarte grea. Caprele, care îi dăduseră lapte, au murit, mâncarea i s-a sfârşit, aşa că trebuia să mănânce nişte porumb african, fără nici un gust şi care nu-l sătura niciodată. Totuşi, el se mângâia în Dumnezeul său. Iată ce scrie el între altele în jurnalul său: „Este o mare greşeală să ne închipuim că Dumnezeul Cel Preaînalt Se află prea sus pentru ca să dea atenţie faptelor noastre mici. Oamenii cu o minte mare au dat totdeauna cea mai mare atenţie celor mai mici amănunte. Un astronom nu poate fi mare până nu prinde o mulţime nemărginită de lucruri mici, cărora, dacă nu le-ar da atenţie, încercările lui ar fi compromise. Un mare general dă atenţie la cele mai mici lucruri ale armatei sale. Dacă va citi cineva scrisorile ducelui de Wellington, va vedea cum a dat atenţie celor mai mici amănunte de ordin militar. Aşa este şi Mintea Supremă a universului descoperită în Fiul Său: „Şi perii capului vă sunt număraţi“. El care locuieşte într-o lumină de care nu se poate apropia nici un om, coboară să Se îngrijească de cele mai mici nevoi ale

noastre, îndreptându-ne şi suportându-ne în fiecare moment cu o grijă nemărginită, mai excelentă şi mai veghetoare decât grija noastră pornită din iubirea de sine. Un ochi atotveghetor şi iubitor veghează asupra mea şi eu pot să-mi urmez în siguranţă calea şi să merg înainte între păgâni, ducând vestea păcii şi a bunei învoiri. De aceea eu merg înainte, rugându-mă ca Cel Atotputernic să-mi ajute să fiu credincios". Şi aceste cuvinte au fost scrise când el era atât de flămând, încât noaptea se visa că participă la mese încărcate cu bunătăţi englezeşti.

În 1867, el a descoperit Tanganica şi Moero. Lacurile acestea erau foarte frumoase şi în apropierea malurilor lor era un aer foarte bun. Dar n-a putut să viziteze lacul Tanganica, căci acolo era un şef de trib, care omora pe toţi străinii. A vrut atunci să cerceteze lacul Moero, dar o mare catastrofă s-a întâmplat. El şi-a pierdut trusa cu medicamente: „Am simţit că am primit sentinţa morţii", spune el. Cu medicamentele eficiente contra febrei, el putuse rezista prin toate climele Africii. Dar acum n-avea nici un leac. În acest an, s-a îmbolnăvit grav, de două ori. Deci a trebuit să se îndrepte spre Ujiji, ca să vadă dacă n-a primit ceva scrisori sau pachet din Anglia. A trecut prin tribul lui Casembe, un tiran, care tăia urechile şi chiar mâinile oamenilor pentru cele mai mici ofense.

Anul 1868 l-a început cu rugăciunea ca, dacă acesta va fi şi ultimul, Dumnezeu să-l ajute să fie gata. După aceasta, auzind de un lac, a decis să-şi schimbe direcţia şi în loc de a merge la Ujiji, a dorit să viziteze acest lac. Dar oamenii lui, auzind de una ca asta, s-au împotrivit. Cele mai mari probleme i le-au creat oamenii pe care i-a avut cu el. Cu toate acestea, el a mers să descopere acest lac. „În 18 iulie", spunea el „am mers puţin înainte şi am văzut pentru prima dată ţărmurile lacului Bangweolo, satisfăcut că am ajuns până aici". Dr. Livingstone a vizitat câteva insuliţe de pe lac şi negrii s-au adunat, ca la spectacol, să vadă pentru prima dată în viaţă un om alb.

De acolo Dr. Livingstone a plecat spre Ujiji. Anul 1869 l-a găsit lucrând intens în ciuda bolii care-l lovise. La 26 februarie, în sfârşit, a ajuns la lacul Tanganica şi a plecat spre ţărmul de răsărit, spre Ujiji. Când a ajuns acolo, în 14 martie, a constatat, spre completarea durerilor, că toate pachetele îi fuseseră jefuite, doar nişte firimituri a mai găsit. Medicamentele şi alte lucruri se găseau în Unyanyembe, la o depărtare de 13 zile de drum. „Acolo nu puteam merge" spune el „căci ţara era în război". În acest timp, puţine din scrisorile lui au ajuns acasă.

MANYUEMA - ÎNTÂLNIREA CU STANLEYDupă ce s-a odihnit câteva săptămâni la Ujiji, Dr. Livingstone a plecat, în 28 iulie 1866, pentru a cerceta ţara Manyuema sau ţara canibalilor. Cele mai mari dificultăţi proveneau din partea oamenilor săi şi a serviciilor poştale. Într-o zi, a trimis 42 de scrisori şi nici una n-a ajuns la Zanzibar, nicidecum în Anglia. El trebuia să lucreze apoi cu oamenii, care, intenţionat, încercau să-i încurce planurile. În 12 septembrie, el a ajuns la Bambare în Manyuema, în satul şefului Moenekuss. De aici a plecat la râul Lualaba să-l cerceteze. Pe aici ţara era minunată. Chiar cele mai înalte vârfuri de dealuri erau încoronate cu palmieri. Fructe de mari dimensiuni se vedeau peste tot şi toată ţara era bogată, dar poporul era ignorant şi înapoiat. Toată religia lor se reducea la vrăjitorie şi idolatrie. Dr. Livingstone le-a vorbit despre Cristos. Însă ei n-au vrut să-i dea nici o barcă să meargă pe râu ca să-l cerceteze, aşa că la 10 decembrie 1869 s-a întors la Bambare. La 24 septambrie 1869 a scris o scrisoare fiului său Thomas, din care extragem următoarele: „Sunt în ţara Manyuema, 220 km spre apus, în satul lui Moenekuss, şeful principal al canibalilor. Numele său este „Domnul papagalului cenuşiu, cu coada roşie“. Poporul său râde şi spune: „Da, noi mâncăm carne de om, şi dacă nu vrei să crezi, îţi dovedim cu fapta“. Ei mănâncă gorila. Unii spun că ei nu sunt canibali, dar nu este de mirare dacă sunt aşa, aceşti oameni care nu ştiu de Dumnezeu, de foc şi de cultură... Am ajuns foarte aproape de Mositu, (un soi de canibali) de trei ori, dar mi s-a spus să-i ocolesc. Odată am fost prins de ei şi am ajuns în mijlocul unei mulţimi de sălbatici foarte agitaţi. Ei au produs o confuzie şi o teroare că toată lumea a fugit. Am răbdat de foame, căci poporul nu are nimic de vândut şi noi am trăit cu legume şi ciuperci... eu cred că nu sunt canibali... femeile nu mănâncă nici ele carne de om. Mâncatul gorilei trebuie să fi fost un pas în a-i învăţa să mănânce oameni. Vederea gorilei mă scârbeşte. Ea este atât de urâtă încât nu-mi închipui să fie bună de altceva decât să simbolizeze pe Diavolul".

A început anul 1870 cu rugăciunea ca Dumnezeu să-l ajute să-şi sfârşească lucrul. La 7 februarie au început ploile şl Dr. Livingstone a trebuit să aştepte până la 28 iunie. Atunci a plecat, dar drumul a fost atât de greu şi picioarele atât de slabe, încât a trebuit să se întoarcă la Bambare şi să stea până la 16 februarie 1871. Acest timp

pierdut a fost foarte greu pentru el. Au trecut mulţi ani, de când el nu auzise o vorbă în limba mamei sale, nici nu văzuse o faţă prietenoasă, zâmbitoare, dar stând în coliba sa, el a găsit fericirea în Cuvântul lui Dumnezeu. „Am citit toată Biblia de 4 ori în Manyeuma ", scrie el în jurnal la 3 octombrie 1871. Presimţea că probabil va muri în această călătorie, dar era liniştit ştiindu-se pe calea datoriei. Iată ce notează el în jurnal: „Eu încredinţez viaţa mea în mâinile Celui Atotputernic, Cel ce dispune de toate evenimentele, chiar dacă va trebui să mor, făcându-mi datoria, ca un serv al Său".

La 4 februarie 1871, au sosit de la Zanzibar oamenii care trebuiau să aducă pachetele şi 40 de scrisori. Toate pachetele le consumaseră şi nu i-au adus decât o scrisoare! Ba unul din ei a plănuit să-l omoare pe Livingstone şi numai un serv credincios al lui l-a scăpat.

La 16 februarie a plecat din nou şi la 29 martie a ajuns la Nyangwe, cel mai îndepărtat punct dinspre apus la care ajunsese. Sclavia era în floare şi aici, unde avea să fie martor la una din cele mai groaznice privelişti. Într-o dimineaţă frumoasă de vară, la 15 iulie 1871, pe când vreo 1500 de persoane, mai ales femei, erau adunate la târg pe ţărmul liniştit al râului Lualaba şi pe când Dr. Livingstone se uita la ei, o mulţime de gloanţe au început să cadă între oameni şi măcelul ce a urmat a fost atât de grozav încât i-a dat impresia că este în iad. Băştinaşii au fost atacaţi din toate părţile cu atâta furie încât nu ştiau încotro s-o ia. Unii ridicau mâinile în sus ca şi cum ar cere ajutor de la Dumnezeu, apoi cădeau morţi. Alţii săreau în apă şi mulţi erau omorâţi acolo. Peste 400 de persoane au fost ucise. Şi aceasta s-a făcut numai să poată ucide sclavi. Amintirea acestei scene grozave nu s-a şters niciodată din inima Dr. Livingstone. Descrierea ei a avut o mare influenţă în Anglia şi guvernul a numit imediat o comisie regală pentru a cerceta totul cu privire la sclavie în Africa şi a găsit mijloacele pentru a-i pune capăt. Această întâmplare i-a arătat Dr. Livingstone că nu poate merge mai departe, ci trebuie să se întoarcă la Ujiji. La 23 octombrie a ajuns în Ujiji, numai piele şi oase şi, spre marea lui durere, din nou lucrurile trimise, care costaseră bani mulţi, fuseseră vândute de omul însărcinat cu ele. Ba acel mahomedan nici nu s-a ruşinat de ce făcuse, ci a venit la Dr. Livingstone, l-a salutat şi i-a spus că merge să se roage. Dr. Livingstone era într-o stare foarte jalnică. Se părea că toţi prietenii săi şi oamenii mari ai Angliei au uitat de el, cu toate că el făcuse, în această călătorie, unele dintre cele mai mari descoperiri botanice, zoologice şi geografice. Măcar că scopul lui principal nu era ştiinţa, ci mântuirea Africii! Pătrunderea dragostei lui Isus în ea! Fericirea ei! Acesta a fost idealul pentru care el n-a cruţat nici o jertfă şi nu s-a dat îndărăt de la nici o greutate. Dumnezeu, însă, S-a îngrijit să-i vină în ajutor pe o cale minunată. La 28 octombrie 1871, un alb i-a apărut în faţă, l-a salutat în englezeşte şi i-a strâns mâna cu dragoste. Nu ştiu dacă un înger ar fi fost mai bine venit pentru Dr. Livingstone. Acest alb era H. Stanley, corespondentul ziarului „New York Herald". El avea hrană şi haine şi i-a dat cu dragoste tot ce i-a trebuit misionarului. Dr. Livingstone s-a întremat şi s-a înviorat.

Cum a ajuns Stanley la Livingstone? El n-avusese nici un interes privind viaţa misionarului. Nu dragostea îl adusese. Iată ce s-a întâmplat. Directorul ziarului amintit ştiind că cititorii săi doresc să ştie ceva despre Dr. Livingstone, a crezut că este bine să trimită un corespondent pentru a afla câte ceva despre el. Aşa l-a trimis din Paris pe Stanley să meargă mai întâi la Constantinopol, în Palestina şi în Egipt şi apoi în Africa.

N-a fost uşor pentru Staniey, care nu fusese niciodată în Africa, să pătrundă în inima ei şi să găsească pe Dr. Livingstone. O dată a întâlnit nişte negri care se luaseră la bătaie. Altădată, a fost atacat de febră. Întâlnirea sa cu Dr. Lrvingstone a fost interesantă. „Când m-am apropiat de el", istoriseşte Stanley, „am văzut că este palid, obosit, cu barbă căruntă... am mers la el ridicând pălăria şi am zis: „Dr. Livingstone, presupun?“ „Da“ a răspuns el cu un zâmbet cald. Mi-am pus pălăria şi dând mâna cu el, am zis tare: „Mulţumesc lui Dumnezeu, Doctore, că mi-a permis să te văd“. El a răspuns: „Sunt mulţumit că sunt aici ca să te primesc". Stanley continuă să spună despre el: „Priveam uimit la acest om minunat lângă care şedeam în inima Africii. Fiecare fir de păr din cap şi din barbă, fiecare trăsătură a feţei împreună cu privirea obosită, îmi descopereau o cunoştinţă pe care am dorit-o atât de mult din momentul când mi s-a spus: „Să coste oricât va costa, dar găseşte-mi pe Dr. Livingstone“. Ce am văzut era foarte interesant şi instructiv pentru mine. Ascultam şi citeam în acelaşi timp. Ce lucruri minunate îmi istoriseau aceste multe mărturii! Ah, cititorule, dacă ai fi fost lângă mine în acea zi la Ujiji, cât de puternică mărturie ai fi primit despre natura acestui om! Dacă ai fi fost să vezi şi să auzi! Buzele lui îmi ofereau detalii, buze care nu mint niciodată. Nu pot repeta ce am auzit. Eram prea uimit ca să iau carnetul şi să stenografiez istoria sa". Stanley avea să-i spună multe. De 2 ani, Dr. Livingstone nu primise nici o veste din Anglia, sau Europa, în timp ce Stanley îi istorisea toate, el a exclamat: „Mi-ai adus o nouă viaţă". Dar Stanley i-a spus şi că a văzut o caravană trimisă de la Zanzibar cu pachete pentru el şi care staţiona pe drum!

Stanley descrie impresia pe care i-a făcut-o Dr. Livingstone, în felul următor: „Oricine ar sta aproape de el, ar rămânea mirat, căci în el nu se găseşte viclenie; ce se vede în căutarea lui este şi înăuntrul său. Dr. Livingstone are cam 60 de ani, deşi, după ce s-a însănătoşit, părea numai de 50. Părul său este negru, dar amestecat cu alb. Barba şi mustăţile sunt cărunte. Ochii săi sunt foarte strălucitori şi foarte ageri. Numai dinţii arată bătrâneţea; hrana lui a făcut ravagii în ei... Statură înaltă... Mersul drept, dar obosit... Hainele foarte curate...

Garantez că nu este un înger, dar se apropie de acea fiinţă atât cât se poate omeneşte... Poţi să iei orice parte din viaţa sa şi s-o analizezi şi eu nu credea vei găsi greş în ea.

Blândeţea, fineţea şi speranţa nu-l părăsesc niciodată. Nici o grijă, sau despărţirea de ţară, nu-l fac să se plângă. El crede că totul va ieşi spre bine. Apoi, el are încredere în bunătatea Providenţei. Numai la porunca puternică a datoriei şi-a sacrificat familia şi plăcerile vieţii civilizate. El are eroismul spartan, statornicia romană şi hotărârea durabilă a anglo-saxonilor. Nu-şi părăseşte niciodată lucrul, nu se lasă de obligaţie până nu scrie pe ea: „Finish“. Religia a făcut din el un „gentleman“, un creştin, un om în a cărui societate este plăcut să trăieşti. El a câştigat inimile tuturor prin bunătatea faţă de toţi, prin temperamentul plăcut... Chiar mahomedanii nu trec pe lângă casa lui fără să-l salute şi să spună: „Binecuvântarea lui Dumnezeu să fie peste tine“. În fiecare duminică-dimineaţa adună oamenii în jurul lui, se roagă, citeşte Biblia şi apoi ţine o predică din Biblie în limba kisawahili, care este ascultată cu interes şi atenţie".

Cei doi călători au făcut o excursie pe lacul Tanganica, să-i vadă extremitatea nordică. Un lucru a fost stabilit de la început. Livingstone nu va merge cu Stanley acasă. Cu toată invitaţia stăruitoare a lui Stanley, cu tot gândul la onoarea, odihna şi fericirea ce îl aştepta în Anglia, el a fost ferm hotărât să se întoarcă din nou la viaţa chinuită, cu boală şi cu foame, cu riscuri şi cu tristeţe. Niciodată nu se ridicase mai sus nobleţea sufletului său, lepădarea de sine, devotamentul şi hotărârea de a merge pe calea datoriei, ca atunci când a refuzat invitaţia lui Stanley. În scrisorile trimise, el numeşte pe Stanley „samariteanul milostiv", care a împărţit totul cu el. Stanley a stat cu el din 28 octombrie 1871 până la 14 martie 1872.

Dr. Livingstone l-a petrecut pe Stanley până la Unyanyembe şi l-a rugat să-i trimită de la Zanzibar, oameni mai buni pentru poştă şi pentru ajutor în călătorie. Lui Stanley i-a fost foarte greu să se despartă de el. El spunea: „Se pare că am petrecut clipe de rai: altfel de ce mi-ar părea atât de rău că se apropie ora despărţirii? Am fost lovit, am suferit încât am vrut să-mi smulg părul. Totuşi regret să pierd tovărăşia atât de scumpă a acestui om... N-am putut mânca, inima îmi era plină şi nici tovarăşul meu nu avea poftă de mâncare. Ne-am plimbat împreună. Oamenii din jur cântau. La ora 5, trebuia să plec şi abia la 8 ne-am despărţit. I-am aruncat o privire lungă ca să-l ţin minte: „Acum, scumpul meu Doctor, cei mai buni oameni trebuie să se despartă; ai venit cu mine, pleacă, te rog, înapoi“ am spus eu. „Bine“ a răspuns Livingstone. „Ai făcut ceea ce puţini călători mari au făcut. Îţi sunt recunoscător pentru ce-ai făcut pentru mine. Dumnezeu să te conducă acasă şi să te binecuvinteze, scumpul meu prieten!“ „Dumnezeu să te aducă în siguranţă la noi, scumpul meu prieten! La revedere!“ „La revedere“. Pentru 4 luni am trăit în aceeaşi casă, în aceeaşi luntre, în acelaşi cort şi n-am găsit vreo greşeală în el. În fiecare zi, admiraţia mea pentru el a crescut".

În drumul său spre casă, Stanley a întâlnit o altă expediţie din Anglia plecată să caute pe Dr. Livingstone.

ULTIMELE ZILEDr. Livingstone a scris în jurnalul zilnic: 19 martie. „Ziua naşterii": Isuse al meu, Regele meu, Viaţa mea, Totul al meu, mă predau cu totul Ţie. Primeşte-mă şi ajută-mi, Tată milostiv, ca în acest an să-mi sfârşesc lucrul. Te rog în Numele lui Isus. Amin. Aşa să fie". David Livingstone.

La 1 mai, a sfârşit o scrisoare către ziarul „New York Herald" şi a cerut binecuvântarea lui Dumnezeu peste ea. În ea sunt cuvinte memorabile, care au fost scrise mai târziu pe piatra mormântului lui în catedrala Westminster Abby. „Tot ce pot adăuga, în singurătatea mea, este ca binecuvântarea bogată a cerului să se reverse peste oricine - american, englez sau turc - care va ajuta la vindecarea acestei răni deschise a lumii". În întunericul grozav din jurul său şi în ignoranţa totală despre Dumnezeu şi despre harul şi iubirea lui Isus, el scrie la 13 mai: „El Îşi va ţine cuvântul. El este milos, plin de har şi adevăr, fără îndoială“. El a spus: „Pe oricine vine la Mine nu-l voi izgoni afară“, şi „orice veţi cere în Numele Meu vă voi da“. El Îşi va ţine cuvântul. Deci, eu pot să-mi prezint cererea cu umilinţă şi totul va fi bine, aici nu se poate admite îndoială''. Dr. Livingstone.

La 13 iulie a auzit că prietenul său bun Sir Murchison murise. „A fost cel mai bun prieten al meu"... a spus Dr. Livingstone, „m-a iubit mai mult decât am meritat". Despre misiune el scrie: „Spiritul misionar este spiritul Mântuitorului nostru, adevărata dovadă că avem religia Sa. Creştinătatea este o filantropie spirituală. Pentru a se menţine ea trebuie răspândită".

La 25 august a plecat cu 52 de oameni, trimişi de Stanley, şi cu proviziile lăsate de el, spre lacul Tanganica. La sfârşitul anului a ajuns la râul Chambeza. La Crăciun a spus: „Mulţumesc lui Dumnezeu pentru darul bun al Fiului Său Isus Cristos, Domnul nostru". Spre sfârşitul lui ianuarie au ajuns aproape de lacul Bangweolo. Deşi ploile erau puternice, el privea cu drag natura. Gândurile sale erau îndreptate asupra continentului negru şi a sclaviei de acolo. La 15 august 1872 scrie fiicei sale, Agnes: „Nimeni nu poate preţui valoarea binecuvântării făcute, dacă, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-ar interzice sclavia. Acesta este un lucru pentru care merită să trăieşti, şi sunt convins că, pentru acest scop, a trebuit să stau aici aşa de mult". Fratelui său îi scrie: „Dacă bunul Dumnezeu îmi va permite să pun capăt relelor enorme produse de sclavie, nu voi regreta toată foamea şi toată munca".

Ziua de naştere, 19 martie, l-a găsit în aceeaşi stare. „Mulţumesc lui Dumnezeu, Atotputernicul Păstor al oamenilor, că m-a cruţat până aici în călătoria mea. Pot spera un succes la urmă? Atâtea piedici sunt în drum! Oh, Doamne Isuse, nu lăsa ca Satana să mă înfrângă!" Peste câteva zile, el scrie: 24 martie „Nici un lucru pământesc nu mă va descuraja. Mă încredinţez în Domnul meu şi merg înainte''.

La începutul lui aprilie, s-a îmbolnăvit de o hemoragie digestivă, însă el a continuat să predice şi să lucreze. La 21 aprilie însă a intervenit o schimbare. El notează în jurnal: „Am încercat să mă plimb, dar am fost forţat să şed. M-am dus înapoi foarte obosit". 9 aprilie a fost ultima zi de călătorie. Oamenii săi l-au dus pe mâini şi l-au trecut peste un râu. Oriunde era puţin loc uscat, el cerea să-l pună jos. În sfârşit, a ajuns în satul lui Chitambo, în ţinutul Hala, unde l-au aşezat sub streaşină unei case, căci ploua, până au făcut o colibă. Livingstone a fost pus apoi, în colibă, pe un pat aspru, unde a petrecut noaptea. A doua zi a întrebat pe oameni despre starea ţării. Noaptea următoare a trecut liniştită, dar pe la ora 4, băiatul care păzea la uşă, a chemat un alt om, crezând că Dr. Livingstone a murit. Când au intrat, au găsit lampa stinsă şi pe Dr. Livingstone pe genunchi cu capul în mâini. S-au retras, crezând că se roagă, dar, după aceea, au înţeles că este mort. Aşa a murit Dr. Livingstone, singur în coliba din Hala, din centrul Africii, fără un prieten sau tovarăş, care să stea lângă el; departe de copii, de lume şi de Biserici; dar a murit în genunchi, rugându-se pentru Africa - pentru scumpa lui Africa - încredinţând-o Celui ce a murit pe cruce pentru ea, Mântuitorul lumii pierdute.

Imediat ce oamenii Dr. Livingstone au ştiut că el este mort, au decis, oricât i-ar costa, să-i ducă corpul la Zanzibar pentru-a fi transportat în Anglia. Dar acest lucru era foarte greu de făcut, nu numai din pricina călătoriei grele şi a pericolelor neprevăzute, ci şi pentru că triburile erau împotriva transportării corpurilor morţilor. Ei au luat inima lui şi au îngropat-o sub un arbore în Africa, iar corpul, după ce l-au îmbălsămat, l-au dus spre Zanzibar. Nouă luni au călătorit, fără să dea înapoi în faţa sutelor de greutăţi. Ei au trezit admiraţia lumii întregi pentru fapta aceasta. De la Zanzibar rămăşiţele Dr. Livingstone au fost trimise în Anglia unde au ajuns la 15 aprilie 1874. De la vapor, au fost transportate cu un tren special la sediul Societăţii Regale de Geografie. O comisie de medici în frunte cu Sir Ferguson, au făcut cercetări spre a stabili dacă, într-adevăr, era trupul Dr. Livigstone. Sir Ferguson a spus: „Prima privire m-a asigurat şi dovezile următoare au certificat că aceste oseminte au fost ale unuia dintre cei mai mari oameni ai rasei noastre - David Livingstone". La 18 aprilie 1874, rămăşiţele au fost aşezate în marea catedrală, Westminster Abbey, alături de mormintele regilor şi ale celor mai mari oameni ai Angliei. Placa neagră care arată mormântul său, poartă această inscripţie: „Doctorului DAVID LIVINGSTONE, misionar şi explorator, ridicat spre amintire de prietenii săi. El a murit aici la 4 mai 1873".