1

Isabela Nedelcu

CATEGORIA PARTITIVULUI ÎN LIMBA ROMÂN Ă

6. NUMELE FĂRĂ DETERMINAN łI (NUMELE NUDE)

Aducem în discuŃie problema numelor fără determinanŃi (engl. „bare nouns”),

întrucât lipsa determinantului a fost adeseori pusă în legătură cu exprimarea partitivului.

Pe de o parte, se constată o analogie între GN fără determinant din română şi GN

din alte limbi romanice, care este constituit dintr-un substantiv nonnumărabil (masiv sau

abstract) ori un substantiv la plural şi determinantul partitiv, respectiv articolul partitiv.

Pe de altă parte, în interiorul limbii române, s-a discutat dacă lipsa

determinantului este echivalentă cu un determinant de tipul nişte, mult/mulŃi, puŃin/puŃini,

atât/atâŃia, destul/destui, câtva/câŃiva, pentru exprimarea unei părŃi dintr-un întreg. În

acest sens, de exemplu, Niculescu 1999 pune problema: „[…] construcŃiile de tip beau

apă sunt ele echivalente cu construcŃiile de tip beau nişte apă (cf. it. bevo acqua – bevo

dell acqua)?” Opinia lui Niculescu este că „adevăratele partitive se găsesc în construcŃiile

de al doilea tip”1.

FaŃă de limba română, alte limbi romanice cunosc în stadiul actual sau într-un

stadiu mai vechi de limbă articolul partitiv, care a rezultat din combinaŃia prepoziŃia de +

articol definit. Acest articol definit însoŃeşte numele care desemnează întregul,

asigurându-i condiŃia de a fi delimitat, pentru a fi implicat într-o relaŃie de tip parte –

întreg. În franceza contemporană, de exemplu, articolul partitiv are formele pentru

singular şi plural: du, de la, de l’, respectiv des, rezultate din prepoziŃia de şi articolul

definit le, la, l’, respectiv les. De asemenea, italiana actuală are articolul partitiv cu

formele de singular del(lo), della, dell’ şi de plural dei, degli, delle, a căror structură se

recunoaşte uşor: prepoziŃia di + articolul definit lo, il, la, l’, respectiv di + i, gli, le.

Într-un anumit moment al evoluŃiei limbilor romanice, s-a produs gramaticalizarea

articolului partitiv.

În franceza actuală, în contexte precum (382)–(384), se foloseşte obligatoriu

articolul partitiv, pentru a marca o parte nedeterminată dintr-un întreg:

1 Vezi Niculescu 1999, p. 179.

2

(382) Je bois du lait.

„Beau lapte.”

(383) Il a du talent.

„El are talent.”

(384) Il mange des gâteaux.

„El mănâncă prăjituri.”

În schimb, în franceza veche, articolul partitiv nu era atestat; în locul articolului

partitiv actual nu apărea niciun articol2.

În italiană, în etapa actuală a limbii, se întâlnesc atât construcŃii cu articol partitiv

((385)–(386)), cât şi construcŃii f ără articol partitiv ((387)–(388)), ca în română:

(385) Compriamo del pane.

„Cumpărăm pâine.”

(386) Carlo ha della pazienzia, dell’initiativa.

„Carlo are răbdare, iniŃiativă.”

(387) Compriamo pesce.3

„Cumpărăm peşte.”

(388) Carlo ha pazienzia.

„Carlo are răbdare.”

În legătură cu utilizarea articolului partitiv în italiană, Dietrich 1997 (1989) afirmă

că, din punct de vedere diacronic, se constată, în limba standard, un progres în utilizarea

articolului partitiv împreună cu o prepoziŃie, ca în exemplul (389)4:

(389) Tu mi rispondi con delle demande. 2 Cf. Milner 1978, p. 32, citându-l pe Foulet 1930 – L. Foulet, Petite Syntaxe de l’ancien français, Paris, Champion, p. 61–83. Milner precizează că în franceza veche există totuşi construcŃii de tipul Il verse del vin, dar acestea nu se interpretează ca o construcŃie modernă precum Il verse du vin. Cercetările lui Englebert dovedesc, de asemenea, că în franceza veche sunt atestate construcŃii fără articol partitiv. Englebet 1992, p. 123–124, arată că, în limba veche, de partitiv alternează cu Ø. 3 Exemplele (385)–(387) sunt împrumutate de la Renzi – Salvi – Cardinaletti (coord.) 1991, p. 378–379. 4 Vezi Dietrich 1997 (1989), p. 163.

3

„Îmi răspunzi cu întrebări.”

Dietrich 1997 (1989) arată, oferind exemple atestate, că articolul partitiv se mai

întâlneşte în occitană (e demanda del pan, de la carn; per aver dels capèls, Alibèrt, 21976, p. 92) şi în galiciană (había do diñeiro, Álvarez/Monteagudo/Reguira, 1986, p.

495) şi a existat în vechea portugheză (cabras, de que tiras da lãã, tiras do leite, Da Silva

Dias, 21970, p. 103) şi în vechea spaniolă (con un sombrero...cogió del agua en elle e a

sus primas dió, Cid, 2800-2801)5.

În română, lipsa unui articol partitiv se explică desigur prin faptul că româna nu

are un articol definit proclitic, cum au alte limbi romanice6.

În contextele în care în alte limbi romanice se întâlneşte articolul partitiv, româna

utilizează, cum am remarcat deja, numele fără determinant. Apar în astfel de contexte

substantivele masive şi abstracte „singularia tantum” şi substantivele la plural.

În română, unde nu există un asemenea articol, numele masive ((390)a–b) şi

abstracte ((391)a–b) sunt nedeterminate:

(390)a. Bea vin.

b. Mănânc miere.

(391)a. Cere milă.

b. Acordă atenŃie tuturor.

Nearticularea masivelor şi a abstractelor în poziŃiile de complement direct şi de

subiect este obişnuită, însă substantivul prototipic cere articularea definită sau nedefinită7,

cum se vede din exemplele:

5 Vezi Dietrich 1997 (1989), p. 161. 6 Comparând româna cu celelalte limbi romanice, Sala 1998, p. 115, afirmă: „Numai în română articolul definit sau hotărât este enclitic, adică este aşezat după substantiv (a din casa şi l din omul)”. Considerat articol definit proclitic în unele gramatici (vezi, de pildă, Mitran 1966, în GA I, p. 104–105; Avram 2001, p. 90–93), lui, care însoŃeşte un nume propriu sau un nume de rudenie (lui Ion, lui tata), este, de fapt, aşa cum arată GuŃu-Romalo 1974, p. 135, numai marcă a cazului genitiv sau dativ, pentru că nu intră în opoziŃiile de determinare indicate de articolul definit: determinat definit – determinat nedefinit, respectiv determinat definit – nedeterminat. 7 GuŃu Romalo 1985, p. 123–126, arată că utilizarea nearticulată a substantivului – subiect (în nominativ) şi complement direct (în acuzativ) este condiŃionată de particularităŃile semantice şi morfologice ale

4

(392)a. *Citesc carte.

b. Citesc cartea/o carte.

(393)a. *Copil vine.

b. Copilul/Un copil vine.

În aceste poziŃii, substantivul prototipic la singular poate să apară excepŃional, în

condiŃii contextuale speciale, cum ar fi un enunŃ generic ((394)), o expresie, un enunŃ

aparŃinând unui anumit registru stilistic ((395)–(396)), ca argument al unui verb reflexiv-

pasiv cu sens impersonal ((397))8:

(394) Casă există şi în ceruri9.

(395) Corb la corb nu-şi scoate ochii.

(396) Vând apartament. (anunŃ publicitar)

(397) Se caută tâmplar.

În schimb, substantivul nedeterminat la plural apare cu uşurinŃă în poziŃia de

complement direct, dar cu o constrângere legată de topică, în poziŃia de subiect:

(398) Cumpăr cărŃi.

(399)a. Trec soldaŃi.

b. ?SoldaŃi trec10.

Spre deosebire de română, în engleză, numele fără determinant apare în poziŃia de

subiect, fără a fi condiŃionat de un context special ca acelea indicate pentru română (vezi

exemplele (394)–(397)) sau de topica postpusă (ca în exemplul (399)):

substantivului. FaŃă de substantivul la plural, arată cercetătoarea, substantivul la singular poate să apară nearticulat în aceste poziŃii dacă este nume de materie sau abstract. 8 Asupra acestor excepŃii atrage atenŃia GuŃu Romalo 1985, p. 124–125. 9 Mai frecvent, numele este modificat (de o propoziŃie relativă): Nu cunosc om care să fi reuşit tot ce şi-a propus. 10 EnunŃul (399)b este acceptabil numai cu emfază.

5

(400) Dogs bark11.

„Câinii latră.”

Trebuie să precizăm că specifică pentru numele fără determinant este totuşi, în

limba română, poziŃia predicativă, nu cea de argument, iar denotaŃia cu care se asociază

poziŃia de predicat este de tip <e, t>, adică o proprietate:

(401) Ion este profesor12.

(402) Pe Ion îl consider profesor.

(403) Pe Ion l-au numit profesor.

Pentru a nu ne îndepărta de obiectivul propus, şi anume acela de a vedea dacă este

justificată o legătură între nedeterminare şi un determinant (articol) partitiv, ne vom referi

în continuare numai la numele fără determinant în poziŃia de argument.

Dobrovie-Sorin – Beyssade 2004 susŃin că numele fără determinant în poziŃia de

argument se asociază cu o denotaŃie de tip proprietate. Asocierea poziŃiei de argument cu

o denotaŃie de tip proprietate reprezintă una dintre noutăŃile de interpretare în raport cu

tradiŃia lingvistică, unde, aşa cum arată Dobrovie-Sorin – Beyssade, distincŃia sintactică

predicat – argument se corelează cu o distincŃie semantică, astfel că predicatele denotă

proprietăŃi (tipul <e, t>) sau relaŃii, iar argumentele lor denotă indivizi (tipul e) sau

cuantificatori generalizaŃi (tipul <<e,t>,t>)13.

Ipoteza avansată de Dobrovie-Sorin – Beyssade este explicabilă pentru limbile

română, spaniolă şi italiană, care permit exprimarea unui argument fără determinant, însă,

în franceză, în poziŃia de argument, numele nu poate să apară fără determinant.

Pentru că ne interesează în mod deosebit articolul partitiv, ne vom referi numai la

acest determinant.

11 Exemplul (400) este împrumutat de la Dobrovie-Sorin – Beyssade 2004, p. 37. Pentru o analiză comparativă a numelor fără determinanŃi în română şi în engleză, vezi Tănase-Dogaru 2007, ms. Vezi, de asemenea, Tănase-Dogaru 2007, ms., pentru un model de analiză a numelui fără determinant ca o proiecŃie funcŃională a numărului (NumP). 12 În engleză, în poziŃia predicativă, numele trebuie să fie determinat: John is a theacher vs *John is theacher. 13 Vezi Dobrovie-Sorin – Beyssade 2004, p. 36.

6

În franceză, în poziŃia de argument, numele masive şi abstracte apar obligatoriu

însoŃite de articol partitiv, ceea ce face ca denotaŃia de tip proprietate asociată numelor

nedeterminate să fie cel puŃin discutabilă. Ca ipoteza asocierii unei denotaŃii de tip

proprietate unui nume în poziŃia de argument să fie valabilă, este necesar totuşi ca în toate

limbile romanice să avem structuri similare, interpretabile după aceleaşi criterii14.

Faptul că, în franceză, numele masive şi abstracte, ca şi numele la plural, sunt

însoŃite de un determinant indefinit – respectiv articolul partitiv, ar putea bloca

interpretarea acestora ca având denotaŃie de tip proprietate. Dacă se Ńine cont de istoricul

utilizării articolului partitiv, interpretarea se poate însă susŃine. Astfel, în franceza veche,

nu se folosea articolul partitiv, aşa cum dovedeşte prin atestări Englebert 1992 (vezi şi

supra). De altfel, şi în celelalte limbi romanice, articolul partitiv reprezintă, cum am

arătat, o creaŃie târzie, numele apărând în etapele vechi ale limbii, în aceleaşi condiŃii

sintactico-semantice, fără determinant. De la exprimarea cu ajutorul lui de a ideii de

partitiv, s-a ajuns în cele din urmă la gramaticalizarea combinaŃiei de + articol definit

însoŃind substantivul care exprimă întregul.

Faptul că numele masive şi abstracte însoŃite de determinanŃi nu pot apărea într-o

poziŃie predicativă reprezintă o dovadă că aceste nume, când sunt nedeterminate, se

asociază cu o denotaŃie de tip proprietate:

(404)a. *Acesta este mult/puŃin unt.

b. Acesta este unt.

(405)a. *Această stare devine multă fericire15.

b. Această stare devine fericire.

La fel, numele la plural nedeterminate pot apărea în poziŃia de nume predicativ,

faŃă de cele determinate:

(406) ??Aceştia sunt mulŃi/puŃini/câŃiva oameni.

14 De altfel, Dobrovie-Sorin 2008, ms., revenind asupra analizei numelor nude, arată că se poate considera că în poziŃia de argument există un determinant neexprimat, ceea ce s-ar corela cu o denotaŃie de tip individ. 15 Într-un context special, cu verbul copulativ a însemna, este posibilă o construcŃie cu un abstract însoŃit de un determinant: Asta înseamnă mult curaj!

7

(407) Aceştia sunt oameni.

Totuşi, în combinaŃie cu nişte, numele la plural pot apărea în poziŃia de nume

predicativ, însă sensul pe care îl capătă este unul metaforic16:

(408) Aceştia sunt nişte copii.

O altă caracteristică a numelor nude, de ordin sintactic, dar care reflectă aceeaşi

particularitate a lor de a denota proprietăŃi, este aceea că numele nude, ca şi gruparea

nişte + N (vezi supra, 5.), nu se asociază cu predicate nonepisodice sau de entitate17:

(409) *Unt este bun.

(410) *Iubesc pace.

(411) *Urăsc vin.

Analiza numelor nude ne-a dovedit că există o diferenŃă de denotaŃie între numele

fără determinant şi numele însoŃit de determinant (considerat partitiv), ceea ce justifică,

implicit, o analiză separată a numelor masive, abstracte sau la plural, însoŃite de

determinant nedefinit, de aceleaşi nume nedeterminate. Argumentele pentru diferenŃierea

lui nişte + N de N nedeterminat sunt valabile pentru compararea oricărui grup nominal

Det indefinit + N (mult + N, destul + N etc.) cu N nedeterminat (vezi supra, 5.).

16 Laca – Tasmowski 1994, p. 97–104, demonstrează că nişte N metaforic în poziŃia de nume predicativ nu este referenŃial, cum este, de regulă, pluralul introdus printr-un determinant. 17 Numele nude se comportă în contextul unui verb precum a iubi, a urî asemenea numelor însoŃite de articol partitiv. Analogia porneşte de la faptul semnalat de Renzi – Salvi – Cardinaletti (coord.) 1991, p. 377: „Uzul articolului partitiv este exclus de unele verbe, care nu permit o interpretare nedeterminată” (ca în exemplul *Odio del pesce).