Nr. 9 (81) NOIEMBRIE 2013 ANUL X Fereastra - Mizil 81.pdf · 2013. 12. 12. · Nr. 9 (81) ANUL X...

Nr. 9 (81)ANUL X

NOIEMBRIE 20135 lei Fereastra

Revistă editată de Asociaţia Culturală „Agatha Grigorescu Bacovia” Mizil

Prefaţând festivitatea de premiere a ediţiei a şaptea a ConcursuluiNaţional de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”, Emil Proşcan, primarulMizilului, spunea: „Astăzi este o zi deosebită în viaţa oraşului nostru, o zi desărbătoare, şi aş vrea, prin tot ce se va întâmpla pe scenă, să facem simţitacest lucru. Dincolo de toate grijile şi necazurile avem nevoie, măcar dincând în când, de o oază de linişte, în care să ne gândim la noi, la cei de lângănoi, la zilele care au trecut, dar mai ales la prezent şi la viitor.

În urmă cu 10 ani am gândit această manifestare ca pe o întâlnirecu propriile noastre gânduri şi aspiraţii, pentru a ne întreba ce mai facem şipentru a discuta, cu sinceritate, despre nimicurile sau lucrurile importantecare înseamnă viaţa noastră. De aceea vă propun să utilizăm această sintagmă- viaţa noastră - drept generic al dezbaterilor ce vor urma.

Aş vrea să plecăm de aici cu speranţa că putem transforma în nor-malitate absurdul care ne-a dominat existenţa după evenimentele din 1989,să încercăm să depăşim frontierele arbitrare ale sufletului uman care ne îm-piedică să regăsim liniştea, zâmbetul, preţuirea valorilor, respectul şi dra-gostea pe care le datorăm unii altora.

Indiferent dacă vom vorbi despre cultură, învăţământ, sănătate etc.,nu trebuie să uităm că, de fapt, vorbim despre istoria care se scrie acum. Amsă încerc, în câteva cuvinte, să îi prezint pe oaspeţii noştri de azi: Actorul,regizorul şi scriitorul Dan Puric s-a născut la 12 februarie 1959. În 1985 aabsolvit Institutul de Arta Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale”, Bu-cureşti, clasa prof. univ. dr. Dem Rădulescu, după care a fost actor la Teatrul„Mihai Eminescu” din Botoşani, iar din 1988 actor la Teatrului Naţional. Aîntreprins turnee de succes în toate marile capitale ale lumii, fiind aplaudatla Paris, Viena, Lisabona, Budapesta, Madrid, dar şi la Montreal, Beijing,etc. A primit, printre altele, Premiul Aristizza Romanescu al Academiei Ro-mâne pentru realizările din cinema şi teatru, Marele Premiu UNESCO pentrupromovarea artei scenice româneşti în străinătate şi Ordinul Naţional SteauaRomâniei în grad de cavaler - pentru servicii excepţionale în cultură.

Dintre cărţile sale de eseistică amintim: Cine suntem (editura Pla-tytera din Bucureşti - 2008), Omul Frumos (editura Lumina Tipo - 2009)şi Fii demn (volum lansat la 1 noiembrie 2011), din care cităm: „Dacă pri-veşti România prin ochii lui Sancho Panza, un ţăran plin de vitalitate, cusimţul realităţii, vezi un ghetou neocomunist, fără perspectivă politică, fărăviitor, trăind o confuzie şi o improvizaţie totală. Un destin aproape tragic.Dacă priveşti prin ochii lui Don Quijote, vezi o ţară cu o taină imensă, capabi-lă să dăruiască şi celorlalţi. Depinde prin ce ochi o priveşti. El s-a îndrăgostitde Dulcineea nu din văzute, ci din auzite. Eu, la fel, m-am îndrăgostit de Ro-mânia, nu din văzute, pentru că îţi vine să te sinucizi dacă ieşi acum pe stra-dă, ci din ce-am citit şi din ce mi-au povestit alţii despre ea.”

Doamna profesor Margareta Labiş, sora poetului Nicolae Labiş,este depozitara unor momente unice de istorie a literaturii române, domniasa dedicându-şi întreaga viaţă luptei pentru perpetuarea posterităţii poetuluidin Mălinii Sucevei.

Regizorul Dan Piţa, născut la Dorohoi, în judeţul Botoşani a absol-vit Insitutul de Artă Teatrală şi Cinematografica din Bucuresti, promotia 1970.În februarie 2010 a primit titlul de Doctor Honoris Causa al UNATC, undefuncţionează şi ca profesor. În calitate de regizor s-a afirmat imediat dupăabsolvire, ca unul dintre promotorii neorealismului cinematografic în Româ-

(Continuare în pag. 2)

Concursul Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”

Frontierele arbitrare ale sufletuluiPOETUL LUNIIPOETUL LUNII

OCTOMBRIEOCTOMBRIE

Roxana ILIERoxana ILIE

NOIEMBRIENOIEMBRIE

Vlad SIBECHIVlad SIBECHI

Pag.8

Pag.9

Pag.12

Maria PILCHIN

PAGINI DIN LITERATURAUNIVERSALĂ

IN MEMORIAM

Lîngă pîrîul Tisău

Zăpada crudă adulmecă pîrîul,creşte sub talpă, din nisip,o blândă vegetaţie de oase.

Ion STANCIU

Pag. 17

VITRINACU CĂRŢI

FLASHURI

CULTURALE

Pag.30

Pag. 2 noiembrie 2013 Revistă de cultură

(Urmare din pag. 1)

Concursul...

nia. În 1986, filmul său Pas în doi a obţinut Ur-sul de Argint, la Festivalul de la Berlin, iar în1993 a fost distins cu Leul de Argint la Festi-valul de la Veneţia, pentru pelicula Hotel delux. Din cele peste 20 de titluri ale filmografieisale, memorabile rămân Nunta de piatră, Con-curs, Faleze de nisip etc., filme care, dincolode notorietatea lor, au determinat o reacţie durădin partea cenzurii comuniste. Recent, Dan Piţaa încheiat filmările la ecranizarea Chira Chi-ralina, după romanul omonim al lui Panait Is-trati.

Virgiul Diaconu mărturisea, într-opoezie a sa: „Locuiesc într-o bătaie de inimă./De când ai trecut pe la mine cu norul de vrăbii,aici locuiesc.”. Poetul, redactor şef al revisteipiteştene Cafeneaua literară, s-a născut la 28noiembrie 1948, în oraşul Râmnicu Sărat, dara copilărit şi a trăit la Piteşti, unde s-a mutat cufamilia, când avea patru ani. Debutul absolut seproduce în 1968, cu un grupaj de poezii publi-cat în revista Argeş. A debutat în volum cu pla-cheta de poezie Departele Epimenides (Ed.Litera, Bucureşti, 1976). În 2002 Filiala USRPiteşti îi acordă, pentru volumul Opium, Pre-miul pentru cartea de poezie a anului. Obţineacelaşi premiu în 2006 pentru volumul Jurnalerotic, iar în anul 2009 este invitat de asociaţiaManifiesto Universal de Poetas del Mundo săparticipe la prima „Reuniune Internaţională dePoezie Columbia pe urmele păcii”, Medellin,Columbia, 20-25 aprilie 2009.

Ivan Pilchin a absolvit Universitate deStat din Moldova, Facultatea de Limbi şi Lite-raturi străine, specialitatea Limba şi Literaturagermană - Limba engleză. Este lector la Facul-tatea de Limbi şi Literaturi străine a Universi-tăţii de Stat din Moldova, Catedra de Literaturăuniversală. Doctorand, din octombrie 2010 cuteza: Bestiarul secolului XX: canon şi inter-pretare.

Nicolai Tăicuţu s-a născut la 5 febru-arie 1950 în localitatea Lanuri, comuna Ziduri,judeţul Buzău. De profesie geolog (a absolvitFacultatea de geologie a Universităţii „Al. I.Cuza”din Iaşi) a publicat primele versuri înCadranul literar din ziarul Viaţa Buzăului. De-butează editorial în 2000, cu volumul Suav, de-spre care Florentin Popescu nota: „Cultivând po-emul de mici dimensiunu, Nicolai Tăicuţu sur-prinde, ca-ntr-o sclipire de blitz, tainele, nepă-trunsul, faţa misterioasă, glasul abia auzit alcâmpiei ce pare a comunica cu bardul într-unlimbaj secret doar de cei doi ştiut”. Este mem-bru al Uniunii Scriitorilor din România (FilialaBacău).

Emil Niculescu s-a născut la 26 sep-tembrie 1954, la Pleşcoi (Pârscov, jud, Buzău).Este absolvent al Şcolii Postliceale de Bibliote-conomie din Bucureşti (1975) şi licenţiat în is-torie. A publicat în Ateneu, Viaţa Românească,Convorbiri literare, Fereastra etc. Autor al maimultor volume de poezie, critică şi istorieliterară a fost remarcat de Romulus Vulpescupentru cartea intitulată Balada doamnelor dealtădată - traduceri şi reverberaţii. (EdituraVega, 2007). Este membru al USR şi al Aso-ciaţiei Scriitorilor Militari.

Momentele muzicale ale galei de pre-miere sunt interpretate de Cvartetul „4 Art” dinPloieşti, având în componenţă artiştii: DianaPîrgaru (vioară), Radu Barabancea (vioară),Georgiana Munteanu (violă) şi Andrei Frîncu(contrabas).

Nevoia de proiecte pozitive

Ivan Pilchin, după ce a mulţu-mit gazdelor, a punctat temapropusă din unghiul de ve-dere al celui care „trăieşte încarte”: „Am ales o viaţă lega-tă de literatură, de înţelegerea culturii şi a modalităţilor dea transmite studenţilor mei fru-museţea şi fiorul actului decreaţie. Până la urmă însă şi

în cazul meu viaţa este determinată de tot ceeace mă înconjoară, de relaţiile mele cu lumea.”

Virgil Diaconu - mărturisind că gene-ralitatea temei îl pune în încurcătură - a abordatlucrurile din perspectiva nevoii de schimbare:

„Ce anume ar trebui schimbat? Aşspune că sistemul politic dar, vă daţi seama,asta ar însemna o nebunie. Ar fi mai bine, cred,să-i schimbăm pe cei care sunt peste lege, carecalcă peste ea fără teama că vor fi traşi la răs-pundere. Mi se pare esenţial ca, atâta vreme câttinerii din sală văd la televiziune - şi nu numai- atâtea lucruri negative, primite din păcate cuaplauze de unii, să nu se mulţumească doar cuconstatarea că aşa e lumea şi că, până la urmă,oamenii trebuie să-şi asume păcatul de a seadapta. Eu cred că fiecare este dator să aibăproiecte pozitive; mizez pe astfel de oameni,printre care îi număr în primul rând pe artişti,pe scriitori şi pe toţi cei care îşi asumă rolul dedirectori de conştiinţă. Dacă aceştia nu se vormai constitui în exemple de viaţă, dacă vor a-bandona şi ei lupta sau dacă mesajul lor nu vafi înţeles, riscăm să pierdem adevărul istoric -care se poate ascunde sau distruge. Iar peri-colul e foarte mare, pentru că istoria noastrăadevărată deranjează, recunoaşterea potenţia-lului ei putând schimba ierarhi ce sunt făcutedupă interesele mai marilor lumii. Trebuie, deaceea, să ne apărăm identitatea, să nu ne maifie teamă sau jenă, să transformăm astfel de în-tâlniri într-un act de solidaritate şi - de ce nu?- de protest. De fapt arta, în esenţa ei, este unprotest.”

Regizorul Dan Piţa, a mulţumit mizi-lenilor: „pentru că a nu ştiu câta oară m-aţi in-vitat la această caldă şi primitoare zi a oraşuluidumneavoastră”, apoi a sugerat să se aprindă lu-mina în sală: „Publicul se află în contralumina- a argumentat domnia sa - dar mie îmi placesă-i văd pe toţi, să văd fiecare părticică din

acest chip al oraşului, oglindit pe feţele locuito-rilor săi...

Ce este, de fapt, viaţa? Aştept să audce va spune Dan Puric, pentru că el este spe-cialist în... viaţă. Mă gândesc că Stendhal o de-finea foarte bine, prin vocea unui personaj dinromanele sale: Un glob imens, un mozaic deoglinzi micuţe, fiecare corespunzând unui chipdin realitate. Fiecare din noi suntem un astfelde chip unic, ce reflectă realitatea, înglobân-du-se marii sfere a vieţii. Mă întreb, de aceea,dacă e bine să ne lamentăm că nu avem con-ducători capabili - am impresia că e un blestemal neamului - şi că nu avem politicienii pe careîi merităm, dacă nu cumva chiar pe ăştia îiavem!... Ar trebui să existe în noi un resort caresă ne împingă spre ceea ce spunem că suntem,cu idealurile noastre, cu statutul nostru de con-damnaţi la viaţă, cu dreptul la fericire, cu păr-ticica divină din noi, pe care trebuie s-o valo-rificăm în scurtul timp al existenţei. Dar, pentrucă am făcut de curând un film intitulat Cevabun de la viaţă, mă mulţumesc să-i las pe spec-tatori să aleagă ceea ce e mai aproape de su-fletul lor, pentru a-şi defini existenţa.”

Răzbunarea păsării cu clonţ de rubin

„În anul în care eu mă năşteam - şi-aînceput doamna Margareta Labiş destăinuirile-, Geo Bogza, scriitorul căruia îi port o per-manentă veneraţie, scria reportajul «175 deminute la Mizil». Citindu-l, mi-a atras atenţiaşi am ţinut să cunosc mai multe despre oraşuldumneavoastră şi, de aceea, sunt încântată cămă aflu azi aici. În acelaşi timp mă bucur căaţi vrut să-l cunoaşteţi, prin mine, pe poetulNicolae Labiş, mai ales că dumneavoastră, ceimai tineri, nu aţi mai găsit numele şi opera po-etului în manuale. Dar eu sunt sigură că pro-fesorii încă le mai vorbesc şi le vor mai vorbielevilor despre poet.

Noi ne-am născut în satul Poiana Mă-rului, comuna Mălini, Suceava - pe atunci Ba-ia, nume preluat de la localitatea unde Ştefancel Mare a purtat o mare bătălie. În satul natal,în casa învăţătorilor Eugen şi Profira Labiş,fratele meu a avut norocul să-şi formeze, încăde mic, personalitatea, influenţat, cred, de treifactori: natura încântătoare - şi nu vreau săvorbesc prea mult despre locurile acelea extra-ordinare ale Ţării de Sus, atâta doar vă spun,cum le spun şi elevilor mei, că m-am născut peValea Baltagului, pentru că în romanul scris deSadoveanu, Vitoria Lipan ajunge în punctulterminus al călătoriei sale chiar în satul Poia-na Mărului care, pe atunci, se numea Doi Meri.Aici, se spune, a aflat Sadoveanu, venit lavânătoare, întâmplarea ce conţinea sâmbureleepic al cărţii.

În afară de minunile naturii, fratelemeu a fost influenţat de bogăţia folcloruluilocal, Poiana Mărului fiind o vatră păstrătorede tradiţii. Al treilea factor în formarea sa inte-lectuală şi scriitoricească l-a constituit bibli-


Fereastra Anul X, nr. 9 - noiembrie 2013 Pag. 3

(Urmare din pag. 2)

Concursul...

oteca familiei, pe rafturile căreia se aflau, laloc de cinste, marii poeţi ai acestei ţări, în-cepând cu Eminescu.

Sunt multe de spus, dar am să mă o-presc la momentul important când fratele meu,pe atunci în clasa a IX-a, a câştigat Premiul Ila Concursul Naţional de Literatură «MihaiEminescu». A fost o lucrare care i-a impre-sionat pe toţi membri juriului, elevul liceuluidin Fălticeni fiind ales, deşi era cel mai micdintre participanţi, să ţină cuvântul de final almanifestării şi apărând pe prima pagină a zia-rului «Scânteia tineretului». Acest lucru l-a de-terminat pe eminentul profesor Constantin Cio-praga să vină la Fălticeni cu propunerea de a-ltransfera pe Nicolae Labiş, în clasa a X-a, laLiceul Naţional din Iaşi. Acolo, pe holul princi-pal de la intrare, se află şi azi un impunătortablou de marmură, pe care e înscris şi numeleNicolae Labiş. Părăsind târgul în care învăţa-seră cândva Creangă şi Sadoveanu, fratele meuva cunoaşte frenezia culturală a capitalei mol-dave, dar, după numai un an, dă examen şi re-uşeşte la controversata Şcoală de LiteraturăMihai Eminescu, considerată de mulţi o fabricăde scriitori. Însă el avea starea de poezie, acelimpuls pe care îl au doar cei aleşi. La 19 ani(1954) termină cursurile şi este angajat la Re-vista Contemporanul, apoi la Gazeta literară,urmând concomitent cursurile Facultăţii de Fi-lologie (se înscrisese în anul III, fiindu-i echi-valate studiile). Este însă dat afară pentru în-drăzneala de a-şi fi procurat, de la anticariatulSterescu, prima ediţie a volumului de poezii allui Eminescu (în care se afla poezia interzisăDoina), cărţile lui Blaga sau cele ale marilorpoeţi francezi. I s-a forţat dulapul, cărţile aufost confiscate, iar poetul a intrat într-un conde umbră. Un prieten ziarist, fost asistent allui George Călinescu, căruia i se plânge că i-afost interzisă publicarea, îl sfătuieşte: «Scrie şitu o poezie despre partid şi gata; ai scăpat! Teiartă...»

Aşa îi apar câteva poezii în stilul epo-cii dar, dacă le găsiţi şi le citiţi cu atenţie, veţigăsi chiar şi în ele fiorul poeziei autentice, pen-tru că Labiş nu transmitea lozinci, ci imagini.(Iată, spre exemplu, cum suna poezia Noi, nu!:O parte din noi ne-am învins/ Greşeala, minci-una şi groaza,/ Dar e drum, mai e drum necu-prins/ Pînă-n zarea ce-şi leagănă oaza./ Gene-raţii secate se sting,/ Tinerii rîd către stelele reci-/ Cine-şi va pierde credinţa-n izbîndă/ Pe-a-ceste mereu mişcătoare poteci?// Cine din noiva muri/ Înainte ca trupu-i să-i moară?/ Cine-osă-şi lepede inima-n colb/ Insuportabil de marepovară?/ Ca un vînt rău, ori ca o insultă/ Între-barea prin rînduri trecu./ - Ascultă, ascultă,ascultă!/ Noi, nu! Niciodată! Noi, nu! - NotaRedacţiei)

Poate că mulţi vor să ştie adevărul des-pre moartea poetului Nicolae Labiş. Cert e că,înainte cu o lună de tragicul lui sfârşit s-alansat zvonul că ar fi murit în Deltă, unde sedusese împreună cu regizorul Lucian Pintilie.

Dar s-a întors de acolo fără nici o problemăsau întâmplare care să justifice zvonul. La pu-ţin timp însă a avut loc stupidul accident detramvai, căruia i-a căzut victimă.

De la locul accidentului - staţia erachiar în faţa Muzeului de Istorie Bucureşti - afost plimbat pe la câteva spitale, fiind internat,în cele din urmă, la Spitalul de Urgenţă, cufractură de coloană. În dimineaţa zilei acciden-tului fratele meu a scris acel cunoscut poem-epitaf: «Pasărea cu clonţ de rubin/ S-a răz-bunat, iat-o, s-a răzbunat./ Nu mai pot s-omângâi./ M-a strivit,/ Pasărea cu clonţ de ru-bin,// Iar mâine/ Puii păsării cu clonţ de rubin,/Ciugulind prin ţărână,/ Vor găsi poate/ Urmelepoetului Nicolae Labiş/ Care va rămâne o amin-tire frumoasă...»

A fost foarte tainică, misterioasă, com-pania în care s-a aflat el în acea seară. A in-tervenit în viaţa lui o femeie, Maria Polevoi,balerină la Ansamblul Ciocârlia, care ştiţi căaparţinea unui anume minister şi care s-a sin-ucis mai târziu - sau a fost ajutată să se sinu-cidă - luând o mare doză de somnifere. Poatecă a trăit drama acelei mari remuşcări saupoate că nu ştia mai multe decât a spus…

Oricum, nu trebuie uitat că în acel an,1956, avuseseră loc evenimentele din Ungaria,de a căror contaminare se temeau autorităţilede la Bucureşti. Iar Labiş putea să devină unsimbol al tinerilor nemulţumiţi de regim şi deocupaţia sovietică. Tata a fost chemat la Comi-tetul Central şi certat, pentru că n-a avut grijăde fratele meu, care ar fi fost băut. Ca şi cumdirectorul şcolii din Mălini trebuia să aibăgrijă de poet, nu cei ce i-au deturnat destinul,sperând să-l transforme pe poet într-un vectorcultural al propagandei.

La spitalul de urgenţă a supravieţuit10 zile. Nici nu şi-a dat seama că o să moară.Era optimist ca toţi săgetătorii şi ca toţi cei dinneamul nostru. La căpătâiul lui veniseră, înacele ultime zile, foarte mulţi prieteni. Îmi maiamintesc că, în una din ele, mi-a şoptit, dupăce mi-a admirat paltonul pe care îl cumpă-rasem cu banii dăruiţi de el: «Să ştii că am fostîmpins de cineva...» Nu mi-a spus de cine şi niciîn ce împrejurare, dar poetului Florin Mugur,care a scris mai târziu o carte, i-a mărturisitcă, împins pe grilajul dintre vagoane, a căzutpe asfalt.

În noaptea fatidică asistenta m-a sfă-tuit: «Domnişoară, să nu plecaţi, să rămâneţiîn noaptea asta la spital!» N-am înţeles de ce,pentru că tata nu mă lăsa să stau, era perioadacolocviilor de sfârşit de an... Apoi, când a intratîn comă, a avut un ultim moment de semilucidi-tate şi l-a rugat pe tata: «Trimite-mi trei metricubi de ozon! Mă sufoc...» Când a sosit şi ma-ma în Bucureşti, mi-a fost greu să o recunosc.De la Mălini până în capitală albise complet.”

Înainte de a recita Moartea Căprioareidoamna profesor a ţinut să precizeze un amă-nunt interesant: întâmplarea este reală, sora bol-navă era chiar domnia sa (Un elev al doamnei,azi celebru medic neuro-chirurg, întrebat de ins-pectorul ce asista la ora de română ce i-a plăcutdin Moartea căprioarei a răspuns, candid: „Mi-a plăcut tovarăşa, când era bolnavă, flămândăşi pe moarte...”), dar animalul împuşcat a fostun pui de cerb, de unde şi imaginea oarecum ne-obişnuită a căprioarei, din versul: „Ochii um-broşi, trist străjuiţi de coarne”.

Atâta timp cât te consideri o taină a universului, eşti un om liber

Dan Puric a improvizat un mic recital,

remarcând: „Dacă doamna Margareta a făcutlecţia de limba română, eu trebuie să fac re-creaţia. Dar şi lecţia a fost frumoasă şi mă gân-deam aşa, cu ce tenacitate de profesor, nefă-când nici o concesie vremurilor pe care le tră-im, doamna a coborât - mereu - duhul poetuluipeste uitarea noastră. Când eram de vârstavoastră l-am citit pe Labiş şi, nu ştiu de ce, lasfârşit am avut o lacrimă. Acum poezia lui numai există în manuale, pentru că minunatulpoet român a fost înlocuit cu tot felul de pra-matii.

Trebuie să-i mulţumesc domnului pri-mar pentru invitaţia de a paricipa la sărbăto-rile oraşului şi trebuie să-i mulţumiţi şi dum-neavoastră, deoarece o jumătate de an s-a ţinutde mine să vin, cu toate că nu aveam timp...Ştiţi cum e: în România majoritatea poporuluisupravieţuieşte iar eu, făcând parte dintre su-pravieţuitori, trebuie să alerg tot timpul, ca sănu fiu strivit de inerţiile lumii şi ale vremurilor.Acum, aici, s-a pus problema să vorbim despreviaţă. M-a nenorocit şi bunul meu prieten DanPiţa, zicând că eu sunt specialist în... viaţă. Darvă spun aşa: să fugiţi de specialişti, pentru căăstora, care chipurile cunosc totul, le scapătocmai esenţialul: faptul că viaţa ne surprindetot timpul, că - aflând tot mai multe lucruri de-spre ea, ştim din ce în ce mai puţine.

Discutând la concret, ştiţi că trăim unproces de imbecilizare a poporului român - pu-teţi vedea asta şi uitându-vă la toate posturilede televiziune - un proces de cretinizare şi uni-formizare şi ai sentimentul că naţia asta a fostredusă la instincte. Atunci te domină gândul cănu se mai poate face nimic. Numai că, dacăunul ca mine se află aşa, turtit la pământ, îlsurprinde viaţa, care îi spune: «Vezi. încă nuam fost ucisă de prietenii tăi, oamenii!». Încămai trăim, aşadar, şi vedem, uneori, nişte lu-cruri sau atitudini care ne pot salva. Neamulăsta a rezistat, atâta timp cât şi-a lăsat viaţa înmâna lui Dumnezeu. Cum a lăsat-o pe mânaunei organizaţii sau structuri de putere s-a ter-minat totul.

Viaţa e cea care te prinde, întotdea-una, cu garda jos, oricât de bine crezi că eştipregătit s-o înfrunţi. Acum, mai ales dacă vor-beşti despre sufletul omului, pe care nu avemcum să-l cunoaştem, dar îl adulmecăm, lucru-rile se nuanţează. Noi mai rezistăm în mici ci-tadele de viaţă... Viaţa noastră românească,aşa cum e ea, oprimată şi distrusă, e plină degesturi mici dar extraordinar de profunde,chiar dacă nu întotdeauna sesizabile. M-am în-tâlnit, odată, cu un miliardar chinez care vroiasă se însoare cu o româncă. L-am întrebat dece. Mi-a răspuns: «Pentru că româncele suntsingurele femei din lume care mai ştiu să gă-tească şi cartofi prăjiţi»

Unde stă, aşadar, sufletul românesc?Omul aleargă după definiţii, uitând că esenţelenu pot fi definite. E mai bine cum zice olteanul:«Las-o încurcată, bine că-i vie!». Atâta timpcât te consideri o taină a universului, eşti unom liber. Dacă te consideri membru al Uniunii



(Urmare din pag. 3)

Concursul...

Europene sau al Tratatului de la Varşo-via, deja ai o formă de oligofrenie gene-ralizată. Pentru că atunci când se punecapacul la coşciug, nu-ţi iei adio de laUE, ci de la viaţă...

Ţăranul român are are o cre-dinţă socială anarhică; n-aţi văzut că else închină doar la Dumnezeu, pentru cătoate celelalte sunt relative? Iar când îşinumără oile se mulţumeşte doar să con-state câte lipsesc. Neamţul ar face anche-tă, iar elveţianul ar pleca imediat să lecaute. Pe român nu-l interesează chestii-le astea, el are un fel de generozitate fa-talistă, care îl ajută să accepte meandreleexistenţei şi să le depăşească. Ţara asta,în care se bat golanii pentru Roşia Mon-tană, susţinuţi de ăia de la guvern, alţigolani, e hiperbogată. A zis un călugăr:«Hai să le dăm şi Roşia Montană, facemo milostenie cu ei; dar să nu le dăm su-fletul, bogăţia asta extraordinară, felulăsta de a fi...»”

Iată ce cred eu că ne salvează.Cultura nu face asta decât în mică mă-sură, deoarece cultura nu mântuie. Cul-tura rafinează, dar poate rafina o jigo-die… Ea amână, nu fundamentează, aşacum o face caracterul, pe care îl ai de lapărinţi şi de la Dumnezeu.

Răspunzând unei întrebări lansa-te din sală, despre Basarabia, Dan Purica spus: „Cei mai patrioţi dintre românisunt acum în Basarabia, la fel cum înRomânia sunt tot mai multe... făcături.Asta pentru că basarabenii sunt legaţi deEminescu, pentru că ei nu au revista Di-lema ca să-l facă praf... Când stai cu tan-curile şi cu ciubota rusească pe cap, teduci la Ştefan cel Mare, te duci la Emi-nescu şi la Dumnezeu.

Nicolae Dabija recita, la optani, versurile Luceafărului în pădure, să-laudă doar copacii. Acolo e limba româ-nă! Grigore Vieru spunea: «Fraţii noştride peste Prut ne acuză că am rămas laEminescu, iar noi le răspundem că la Emi-nescu abia dacă se poate ajunge.» Nuuitaţi că Basarabia înseamnă neam debasarab, adică o esenţă chinuită, tragică,trădată de noi la nivel naţional şi insti-tuţional. Eu le zic ruşilor: Staţi liniştiţi!Basarabia se va alipi de România, dar nuprin Uniunea Europeană, şi vouă nu o săvi se întâmple nimic. Şi le zis basarabe-nilor: Să-i iertaţi pe ruşi, că nici nu ştiuce au făcut!...”

„Minutul 175. Trenul porneşte. Trec lafereastra din partea cealaltă, spre câmp. Sub lu-mina lunii, Bărăganul se întinde nesfârşit şi îndepărtare devine haotic. E luni, 10 octombrie1938, mă cheamă Geo Bogza, am treizeci de anişi am vizitat pentru prima oară în viaţa meaMizilul. Viaţa şi lumea mi se par fantastice şi deneînţeles.

P.S. În direcţia Buzăului, trenul străbateca un balaur câmpia fantastic luminată de lună”

(Geo Bogza – 175 de minute la Mizil)

Minutul... care-o fi. Opelul porneşte. Nupot să trec la fereastra cealaltă, că eu sunt şoferul.Sub lumina unui soare zgârcit, Bărăganul de în-tinde nesfârşit, dar n-am timp să-l studiez, că tre-buie să mă uit la şosea. E vineri, 4 octombrie2013, mă cheamă Florentina Dalian, am patru-zeci şi cinci de ani şi am vizitat pentru a treia oa-ră în viaţa mea Mizilul. Viaţa şi lumea mi se parfantastice şi de neînţeles.

P.S. În direcţia Sloboziei, automobilulstrăbate câmpia oarecum luminată de soare...

Prima dată, şi eu am vizitat Mizilul totîntr-o zi de 10 octombrie, doar că la 70 de anidiferenţă faţă de Geo Bogza, adică în 2008. Şinu aveam 30, ci 40 de ani. Dar, la fel ca şi pescriitorul, şi pe mine m-a impresionat drumulcătre Mizil. Parcă mă aflam într-o altă lume, par-că picasem în alt veac. Şoseaua, pe care întâlneairar câte o căruţă (de maşini, nici vorbă!), înfăţişaprivirii, de o parte şi de cealaltă, câmpia încre-menită, presărată, din loc în loc, cu fântâni cu cum-pănă. Pe una chiar am fotografiat-o, iar fotogra-fia am folosit-o, ulterior, la coperta cărţii „Ace-eaşi lună peste sat”. A doua oară, am fost în oc-tombrie 2009. Şi acum iată-mă pentru a treiaoară, în 4 octombrie 2013, străbătând drumul Mi-zilului, cu aceeaşi încântare, cu prilejul Festival-ului-concurs de literatură „Agatha GrigorescuBacovia”, aflat la a VII-a ediţie. La mai multe!

Mizilul este oraşul în care au loc douăfestivaluri/ concursuri literare pe an, ce adună nudoar câştigătorii concursurilor, ci şi personalităţimarcante ale lumii culturale româneşti. La Mizili-am văzut şi ascultat pe Grigore Vieru, AdrianPăunescu, Tatiana Stepa, iar anul acesta ivitaţiide onoare au fost actorul şi scriitorul Dan Puricşi regizorul Dan Piţa (care nu mai au nevoie denicio prezentare). Ceea ce se petrece, cu consec-venţă, la Mizil, îmi întăreşte convingerea că,atunci când se doreşte, se poate. Dar acolo se poa-te, deoarece există implicarea puternică a doi oa-meni: domnul Primar Emil Proşcan, om de cul-tură şi scriitor, este cel care susţine financiar şicare se implică personal în organizare, primeşteinvitaţii, moderează festivalul, face prezentările,oferă premiile. Dacă România ar avea numai ast-fel de primari, cultura ar fi repusă în locul ei decinste cuvenit; un alt truditor al festivalului estepoetul Lucian Mănăilescu, cel care se ocupă atâtde concurs, cât şi de revista „Ferestra”, apărutătot cu susţinerea fianciară a domnului Proşcan.Alte cuvinte ar fi de prisos. Oricine ştie cum staulucrurile pe ici, pe colo, poate înţelege de ce exis-tă „fenomenul Mizil”.

În deschiderea evenimentului din 4 oc-tombrie a.c., domnul Emil Proşcan a prezentatinvitaţii: Dan Puric, „omul frumos”, actor şi scri-itor, Dan Piţa, regizor bine cunoscut, doamnaprofesor Margareta Labiş, sora regretatului poetNicolae Labiş, Virgil Diaconu, poetul care„locuieşte într-o bătaie de inimă”, redactor şef al

revistei „Cafeneaua li-terară”, Ivan Pilchin, lec-tor la Universitatea deStat din RepublicaMoldova (Catedra „Li-teratură universală”).Domnul Proşcan a pro-pus şi o temă de discuţie (generoasă): despre via-ţă. Fiecare a spus ce a crezut de cuviinţă, spec-tatorii au adresat întrebări, ca, de altfel, şi tele-spectatorii, evenimentul fiind transmis în directde televiziunea locală.

Virgil Diaconu a exprimat un gând fru-mos: „Mizez pe cei care trag lumea înainte, înprimul rând pe artişti.”

Dan Piţa a vorbit despre recentul săufilm „Ceva bun de la viaţă” şi ne-a anunţat călucrează la o ecranizare a romanului „Chira Chi-ralina” de Panait Istrati.

Doamna Margareta Labiş a rememoratlucruri interesante, de istorie literară, desprefratele său, poetul trecut la cele veşnice la numai21 de ani, în condiţii încă neelucidate.

Dan Puric, foarte aplaudat şi ovaţionatde tinerii din sală, a avut o prestaţie excelentă (cade obicei) şi, pentru că tot fusese numit „special-ist în viaţă”, a început cu îndemnul „Să vă feriţiîntotdeauna de specialişti în viaţă!”, adăugând căviaţa ne prinde mereu nepregătiţi, mereu cu gar-da jos. A urmat momentul premierii câştigăto-rilor, repede, repejor, că se cam scursese timpulalocat festivităţii. Toate momentele evenimentu-lui au fost presărate cu muzică de calitate in-terpretată de cvartetul „4 Art”

Apoi invitaţii au continuat discuţiile la oagapă. M-am bucurat să-i revăd pe Florin Dochia(Marele premiu – poezie), Florina Isache (Pre-miul I poezie), pe Virgil Diaconu (Preşedintejuriu), Lucian Mănăilescu (organizator), EmilProşcan (Primar), Niculai Tăicuţu (membru înjuriu; din păcate plecat mai devreme, cu treburiimportante, dar am apucat să schimbăm câtevaimpresii în biroul domnului primar înainte de în-ceperea festivităţii) şi să-i cunosc pe Maria Pil-chin (locul II poezie), Cecilia Moldovan (loculIII poezie) şi pe regizorul Dan Piţa. Au fostoferite cărţi şi reviste („Ferestra” – Mizil, „Spaţiiculturale” – Rm. Sărat, „Helis” – Slobozia, "Re-vista Nouă" - Câmpina).

Ora 14:30. Articolul se încheie aici. E 5octombrie, 2013, mă cheamă Florentina Dalianşi mă gândesc deja când voi revedea a patra oarăMizilul. Până atunci, mulţumiri organizatorilorşi juriului pentru bucuria pe care am trăit-o laacest eveniment cultural. Felicitări! Viaţa şilumea mi se par atât de frumoase, cu tot fantas-ticul şi neînţelesul lor...

Minutul 175FLORENTINA LOREDANA DALIAN

Deşi nu m-am regăsit în fruntea listei câşti-gătorilor sunt fericită, deoarece am trăit o ex-perienţă minunată alături de dumneavoastrăşi toţi cei ce-şi doresc să scoată la suprafaţăfrumosul, ascuns sub mâlul existenţei noastrede zi cu zi. Mulţumesc din suflet!

Corina Militaru

„La o asemenea va-loare ridicată a participanţi-lorla această ediţie, premiul pri-mit, apreciere dincolo de genu-rile în concurs, mă onorează înmod deosebit.

Se cuvine să felicit or-ganizatorii că au puterea, încondiţii financiare dificile, săorganizeze un asemenea eveniment de anvergură.

Dedic acest Mare Premiu autorilor câmpi-neni de literatură şi cititorilor mei de oriunde, celorcare nu pregetă să participe la o viaţă culturală efer-vescentă a oraşului!!”

Florin Dochia


Anul acesta, de Sfântul Pantelimon, amsă mă înec. Toţi fraţii mei s-au înecat pâ-nă acum chiar în ziua de Sfântul Pan-

telimon, pe 27 iulie. Eu sunt al cincilea. Amavut patru fraţi mai mari: Sorin, Vlad, Andreişi Au-rel. Vlad şi Andrei erau gemeni. Sorin eracel mai mare. El era şi cel mai puternic. Cândne jucam ne dobora pe toţi ăştia mai mici.Aurel era cel mai slab. Lui nu îi plăcea să setrân-tească cu noi. El stătea în pat şi citea.Sorin îi arunca cartea şi el se supăra. Anulacesta pe 27 iulie, când am să mă înec, o să amtreisprezece ani, dar nu am să mor pentru că eun număr cu ghinion, ci pentru că ne-a lovitblestemul Sfântului Pantelimon...

Profesoara se opreşte din citit. Foaiagalbenă, cu desene întortocheate pe margini, îitremură între degete. Îşi simte ochii grei şi cea-fa usturată. Priveşte ce a transcris din compu-nerea elevului. Restul se întinde pe hârtie într-omâzgăleală ciudată. Priveşte ce a transcris dincompunerea elevului. Doar cu lupa a reuşit sădescifreze literă cu literă, cuvânt cu cuvânt.

Femeia se întoarce pe scaun spre mij-locul camerei. Întins pe burtă, Matei se joacă.Ţine lupa în faţa ochilor şi caută peşti în ţesătu-ra covorului. Când găseşte câte unu, se luptă cuel voiniceşte până îi astâmpără zbaterea, apoi îlaşază cu grijă într-un lighean de rufe. După cechiuie mulţumit se aruncă iar pe covor şi îşicontinuă pescuitul.

– Matei, adu lupa la mama!– Un pic! strigă băieţelul fără să ia pri-

virea din covor.Mama îl priveşte blând cum se zvârco-

leşte pe jos ca într-o apă întunecată.– Matei! Glasul ei a prins un nerv pe care copi-

lul îl sesizează şi se supune fără să mai zăbo-vească.

– Mă duc la tati! rosteşte el îmbufnatşi fuge târându-şi picioarele spre uşa deschisă.

Femeia rămâne cu ochii privind de-parte, pe malul unei ape, făcându-şi loc printrezeci de picioare înghesuite. Pe malul acela plinde lume zace corpul unui copil. Apele l-au scosla suprafaţă. Nu se uită pentru că îi este frică sănu îl viseze. Cu un gest scurt, îşi scutură capulşi imaginea se destramă. Se întoarce şi ducelupa deasupra foii pe care a lăsat-o pe birou.

... şi de el nu scapă nimeni. Când s-aînecat, Sorin avea 16 ani. El se ducea cu tatala pescuit mereu şi tata zicea că e foarte pri-ceput. Mergea şi iarna că nu îi era frică de pes-cuit. Dar iarna el nu a păţit nimic. Acum treiani, pe 27 iulie, el era la Bazinul Mare şi pes-cuia cu undiţa. Era singur, că aşa îi plăcea lui.Dar nici mama nu se supăra că ştia că el e pu-ternic şi nu i se întâmplă nimic. Şi cum pescuia,un peşte i-a dus undiţa departe, până la mij-locul bazinului. Şi el a sărit după ea şi a înotat,a înotat până i s-a pus un cârcel şi nu a mai a-juns la mal. Cred că a strigat mult, că la înmor-mântare mama zicea că auzea aşa cum o strigacineva în miezul zilei şi nu înţelegea, că nu eranimeni acasă. L-au găsit nişte soldaţi pe malulbazinului, în buruieni. Şi ţinea undiţa strâns.Prinsese un cărăşel mic. Încă trăia...

În spate se aude un trup de copil cum seprăbuşeşte pe covorul moale. Profesoara tresare

şi întoarce capul. Mircea şi-a reluat activitateade cercetare a apei rotunde din mijlocul came-rei. Îi arată triumfător o lupă mică.

– Mi-a dat-o tati! De tot!Mama s-a supărat foarte tare şi nu ne-a

mai lăsat la pescuit. Dar ea era supărată maimult că şi-a amintit că a blestemat-o o femeiecând era la dispensar, că mama este asistentămedicală. Femeia aceea avea copilul foartebolnav şi a venit cu el la dispensar tot pe 27 iu-lie, în alt an, şi ţipa la mama să-l facă bine. Ma-ma i-a spus că trebuie să îl ducă la Tulcea cuşalupa de urgenţă că la Sulina nu putea să sefacă bine. Şi l-au dus, dar pe drum a murit şifemeia i-a zis mamei că o s-o bată Sfântul Pan-telimon că nu a vrut să-i salveze băiatul. Deatunci am făcut înmormântare în fiecare an.Mama plânge în fiecare zi şi merge la cimitirsă ducă flori.

Vlad şi Andrei aveau 15 ani când aumurit. S-au înecat într-o groapă de lângă casă.Era o groapă pentru un bloc şi avea apa ver-zuie şi foarte murdară. Ei se jucau acolo. Nejucam şi noi şi nu credeam că este adâncă. Darera şi Vlad a căzut în ea. El nu ştia să înoate,nici Andrei nu ştia. Şi Andrei s-a băgat după eldar nu a putut să-l scoată. Până să sară oame-nii, s-au înecat amândoi.

Atunci mama ne-a trimis pe mine şi peAurel la mătuşa Tiţa, într-un sat unde nu esteapă, ca să nu ne înecăm şi noi. Am stat acoloun an. Nu aveam voie să ieşim din curte. Eu m-amsupărat şi fugeam mereu pe stradă să mă joccu copiii de acolo. Aurel nu se supăra. El citeaîncontinuu. Pe 27 iulie, a venit mama să steacu noi. Dar Aurel tot s-a înecat. A ieşit afară cucartea în mână, că nu lua ochii de pe ea, şi ma-ma a rămas în casă. Când a ieşit, a auzit cumbolboroseşte ceva în fântână. Era Aurel. A că-zut cu capul în jos şi s-a înecat. Au venit pom-pierii să-l scoată dar el era mort de mult.

Acum nu am voie să ies din casă. Ma-ma merge cu mine la şcoală şi tot ea mă aduceînapoi. Nu am voie să ies nici măcar în curte.Stau în casă şi citesc. La început nu mi-a plă-cut, adormeam cum luam cartea în mână. Acumîmi place foarte mult şi nu mă mai satur. Darştiu sigur că am să mor pe 27 iulie, de SfântulPantelimon, chiar dacă tata şi mama o să steamereu cu mine...

Pe umerii dureroşi, două mâini puter-nice se odihnesc de ceva timp. Profesoara în-toarce capul şi zăreşte ochii blânzi ai soţului.

– Să nu zici că a scris-o băiatul ăla...– Care băiat?– Ehe!... oftează soţul, scuturându-şi

capul a neplăcere. Ştiai că azi e Sfântu’ Pante-limon? 27?

– Da. Nu ştiu cum m-am uitat pe calen-dar şi am văzut. Atunci mi-am amintit de com-punerea asta.

– Da, el e, rosteşte bărbatul. A venittaică-su azi-dimineaţă la noi la secţie. Haideţi,don’ comandant la noi acasă, că-mi moare bă-iatul şi nu am nicio putere! Îl cunoaşte tot ora-şul şi-i ştim şi noi necazul. Ce pot eu să fac,măi, Vasile? Ţine-l în casă şi tu! Ştii că eu nuprea cred în de-astea. Da’ acum, sincer să fiu,nici eu nu mai ştiu ce să spun. Patru băieţi dincinci! Şi toţi înecaţi! Parcă prea l-a bătut soarta.

Sică, sergentul, zice: Hai, domn comandant, măduc eu să stau cu ei! M-am uitat la el încruntatN-ai treabă pe-aici? El m-a privit cu milă - Orezolv eu! L-am lăsat să se ducă, ce era să fac?Mi-e milă şi mie! Da’, acum, dacă era să moa-ră, puteam noi să ne împotrivim?

– Şi, ai vreo veste? îl întreabă profe-soara, aşteptând parcă un potop.

– Stai să vezi! o domoleşte soţul. L-amtrimis pe Sică şi eu mi-am văzut de ale meleprin birou. Pe la prânz am ieşit puţin să mă dez-morţesc. M-am dus pe la primărie, pe la căpi-tănie, am băut o cafea cu Stroie, directorul. Pela vreo două, sună telefonul. Era Sică! Gâfâia,vorbea repede şi prost de nu înţelegeam nimic.În jurul lui se auzeau urlete, foşnete, plânsete.Am încremenit! Strig la el Sică! Revino-ţi şivorbeşte clar! Şi-a dres glasul şi mi-a spus cugreu tragedia Moare, domn comandant! S-aînecat cu mâncare şi i s-a tăiat respiraţia! Ce săfac, domn comandant, ajutaţi-mă! Mi s-au mu-iat şi mie picioarele când l-am auzit. Da’ nu m-am pierdut. Am urlat la el Ia-l de burtă, Sică!De burtă! Bocnete, bufneli, urlete, eu aştept curăsuflarea tăiată. Răspunde Sică într-un târziuL-am salvat, domn comandant! I-a rămas obucată de carne în gât. Se învineţise.

Femeia s-a întors către soţul ei şi îlpriveşte cu ochii umezi.

– A scăpat, săracul. A învins bleste-mul!

– O fi scăpat, eu ştiu cum e cu bles-temele astea? Nu vezi că se îneacă aproape înfiecare an câte unu’ de Sfântu’ Pantelimon?Acum, sincer să fiu, ziua nu s-a terminat...

În spatele lor, Matei cară un ligheanplin cu peşti:

– Înotaţi! Nu fiţi blegi! Vreţi să vă îne-caţi?

Liviu CHIFANE

Blestemul Sfântului Pantelimon

PROZĂ SCURTĂ

o măslină sărată

mănânc o măslinăprea sărată prea amară închid ochiipe limbă îmi cade viaţa de mâna mea se agaţă străfundul

îmi limpezesc frunteacu coperţi semne de carte-acoperite

cu pânză apretatăsorb o cutie de lapte scotocesccu degetele asteniate după chipul mamei

ascuns prin stuffratele meu m-a salvat de la înecMarian a murit înainte de a fi bărbat a căzut de pe schele cerul peste chipul luitraversez pe zebre cocoşate mă izbeşte

în ochi soarele acesta prea puternic seninul de zid oamenii pe stradă nu mă ştiu le ating umerii cercei de linişte mi se agaţă de sprâncene

mă înghesuiemaşinile îşi afişează preţul în geamtrecătorii îşi scotgâturile de sticlă pun cepe la ochialunec prin munţi de sarepăduri de pelinviaţa îmi cade în palme o bilă de plumb

Liviu Chifanie


Moarte violentă în accident de circulaţie

În moartea violentă întotdeauna există o frac-ţiune de secundă, în care Dumnezeu se sinucideinconştient, în care legile cosmice sînt prinse înflagrant delict,

capul care intră în parbriz, într-o hărmălaie defiare şi ruperi, în timp ce aparatul de radio con-tinuă să cînte, iar numărul maşinii nu înceteazăsă impună o raţionalitate a lumii, mă face să măîndoiesc de sănătatea mintală a Big-bang-ului,suflul unui astfel de eveniment izbeşte pe veciorice filozofie posibilă,

cine vrea să scrie cel puţin genial, trebuie săaibă intensitatea subliminală a divinităţii, să ai-bă un accident de circulaţie violent,

să vieţuiască într-un vid desăvîrşit, să se destrame într-un Dumnezeu subit,

printre dîre de sînge şi fierăraie, şi să facă laiuţeală portretul robot al acestei realităţi, desprecare se zvoneşte că ar exista, la iuţeală, fiindcă se aude maşina salvării.

Sărbătoare religioasă

Patriarhul ridică mîinile spre cer, deasupra mul-ţimi adunate, şi în faţa carelor de televiziune:

„Cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul,făcătorul cerului şi al pămîntului, al celor vă-zute şi nevăzute!”

La spitalul Sfîntul Ioan un copil închide televi-zorul şi ridică mîinile să apuce Biblia de deasu-pra patului. Deschide Cartea şi găseşte foaia deobservaţie uitată de medic:

„Leucemie acută. Tratament: Prednison, 3 mi-ligrame pe zi. 6 zile. Exitus.”

Clonarea lui Dumnezeu

Odată cu descoperirea genomului şi cu ingine-ria clonări, drama existenţei şi condiţia umanăse vor trezi pe altă lume.

Tocmai cînd eram pe punctul de a crede că şimoartea este bună la ceva, m-am trezit în in-somnia arhetipurilor, şi am realizat faptul ulu-itor că inteligenţa cosmică nu e decît un mu-tant.

Clonarea este locul unde posibilul se dezbracăde retorica filozofică şi ia la întrebări dreptulroman, unde puterea divină scandalizează prin-cipiile teologice, care dau din colţ în colţ dove-dind, în felul ăsta, că Dumnezeu şi CuvântulLui sunt doi analfabeţ, şi habar nu au de teolo-gie.

Sublima nebunie a lui Dumnezeu nu este un pe-isaj idilic, ea ne pregăteşte un soi de odihnă şieliberare pe măsura ei!

Clonarea, pedeapsă şi mîntuire, schimbarea lafaţă a temeiului din creier şi o altă filogenie asănătăţii psihice.

O lume a clonării, un amestec de clone ale clo-naţilor, care ies unii dintr-alţii, un fel de du-bluri, un fel de copii şi taţi în acelaşi timp, în-tr-o nemurire buimăcită, în care nu se mai ştiecine cui vorbeşte,

dacă savanţii vor extrage o clonă de pe Giul-giul de la Torino, şi Hristos va fi clonat, se va

produce o explozie a minţii, Dumnezeu va intraîn conflict cu teologia,

realitatea însăşi va dispărea într-un singur lim-baj limbut, din om nu se va mai alege decît opersonalitate babelică, în mijlocul unei atotpu-ternicii ilizibile…

'„Necunoscute sînt căile Domnului!”,

încît umblăm drogaţi de înţelepciune,

Umblăm pandalii,pe toate drumurile deodată.

Deschiderea cerurilor în sufragerie

Sunt în bucătărie. Fac nişte ciorbă, mi-a mairămas ceva vegeta. Într-o singurătate absolutăadaug piper, misticul e infinitul minus unul- îmizic, trec prin holul întunecat, hainele încreme-nite în cuier prevestesc mereu ceva, dau colţulspre vest, trec un prag, o celulă fotoelectrică avieţii, mă lungesc în pat, între nodul de caleferată şi radiotelescoape,

închid ochii,ferestrele se deschid, lustra cade,se prăbuşesc peste mine tavanul, blocul, atmos-fera, ecuaţiile cosmologice, sînt un abur careiese din moloz spre ceruri,

Aleluia! Aleluia!, toate peceţile s-au rupt, sînt o lumină sălbatică,o luciditate nebună, sînt Dumnezeu minus unulîntr-o dumnezeire imprevizibilă, strălucirea Luie de nedescris, sînt gata să strig amin,

dar cineva sună la uşă.

Acum e momentul!

Nu, Doamne, n-am să înlocuiesc nicio literă dinCuvîntul Tău nemaipomenit,ba am să înlocuiesc!

Mereu între Rai şi Iad la masa de scris,mereu în pariu cu Tine pe muchie de cuţit,

între mine şi Tine mereu am strigat „Acum emomentul !”, „Acum e momentul !”

şi mă prăbuşesc în oligofrenie, ca într-o supre-mă rugăciune!

USAir Flight 427-prăbuşire

În 1994, 8 septembrie, avionul USAir Flight427, 132 de oameni la bord, opt mii de metrialtitudine,

un zgomot în cabină,avionul intră în picaj,

pilotul- nu, Doamne, nu!

douăzeci de secunde,

mâna îngheţată pe manşă,

Dumnezeu- ochi înfipţi în halucinaţie,

nu, Doamne!- motorul intră în creier pînă în ficatul din Alfa şi Omega,

inima lui Dumnezeu pulseaza în creier,

zece secunde,

mîna îngheţată pe manşă,

Doamne, nu!- kerosenul izbeşte sîngele ieşinddin gură,

Dumnezeu e kerosenul,

trei secunde,nimicul pulsează un Dumnezeu,

manşă,

creier,

motorină,

Dumnezeu ricoşează în el însuşi,

o izbitură universală în haosul primordialşi o tăcere vraişte peste putrefacţia

transcendenţei.

Urletele Absolutului

În evul mediu, unii oameni erau pedepsiti printăierea în două cu ferăstrăul. Picioarele şi mâi-nile le erau legate de doi stalpi. Tăierea începeade la organele genitale, până spre ceafă. Sânge-le din organe si artere năvălea peste abdomen,piept, ochi...

Răspunsul la chintesenţa realităţii, la lumile pa-ralele, problema gravitaţiei, a conştiinţei, a psi-hicului, răspunsul la întrebarea privind miste-rul începutului acestei lumi, la problemele me-canicii cuantice si a originii dumnezeirii, se aflaîn urletele celui astfel torturat.

Când literatura va egala aceste urlete, ea va fidesăvârşită şi se va autodistruge, trecând într-un Absolut legat de doi stâlpi.

Apelul Duhului clonării

Cineva trebuie să plătească pentru izbelişteauniversală !

Infinitele sosii ale realităţii ne-au prins pe dru-mul Damascului. Viaţa omului e un text scrisde lumile posibile, o preafericire a psihozei di-vine.

Să opunem acestei ontologii anonime, o melan-colie termonucleară a tainei dumnezeieşti,

din prea multă orbire de sine, imaginaţia nean-tului ne pregăteşte nesfîrşite Revelaţii.

Clonarea coboară veşnicia din cer pe pămînt şiumanizează imposibilul, căci Dumnezeu expe-rimentează ceea ce merităm.

Să uităm de noi pentru a fi totul.

Păstraţi-vă ADN-ul din piele, această rugăciu-ne nerecunoscută, pentru ca într-adevăr vremeasă fie aproape.

Clonarea va plăti pentru că ne-am aruncat pîi-nea pe ape şi ne-am rătăcit căutînd-o, şi pentrurîsul groaznic dintre Hristos şi femeia ce-şi ca-ută copilul în cenuşă!

Să ne lăsăm moale în incalificabila istorie a luiDumnezeu,

dacă Duhul suflă unde vrea, atunci clonarea enumai spirit.

Vom reveni la viaţă din viaţa morţii.

Sorin VÂNĂTORU

Portretul robot al realităţiiPortretul robot al realităţii


Perdelele soioase aco-pereau primii muguri de lumi-nă. Un bec palid surprindea făp-tura scundă a fumătorului într-opoziţie exactă, rigidă. Stătea

aplecat peste picioare, cu şezutul adâncit încanapea. Purta haine închise la culoare, groase.Nu părea obosit. Fuma mult, bombănind doarpentru sine:

– Da... la treizeci de ani fumatul nu-ţimai face aşa mult rău... hm... eşti, nu-i aşa?, maiaproape de moarte şi parcă nu-ţi mai pasă. Nu-ş’de ce, dar aşa simţi... ce e mai important a tre-cut... de-acu’ eşti pregătit pentru orice... maiales că nu mai ai pe nimeni... totul trece nea-tins... îmbătrâneşti... ai o pensie amărâtă dincare abia trăieşti... hm... fir-ar al dracului!... măşi văd plimbându-mă pe covorul ăla de frunzeuscate din parc... e de necrezut...

Avea jos, lângă piciorul stâng, o oalăpe fundul căreia sclipea vesel un centimetru deapă. Scruma şi îşi arunca chiştoacele acolo. De-venise o oală mizerabilă pe care o durea undevade tot ceea ce plămădise omul. Istovit de-atâtafum, bărbatul invidia oala. Pe ea nu o oboseanimic. Nu-şi reproşa şi nu reproşa nimănui ni-mic. Ea exista şi-atât. Primea în carapacea eiorice, până şi o grămadă mare de excrementeurât mirositoare. Nu ştia ce e aia revoltă. Nuavea nici o motivaţie, interioară sau exterioară,şi, prin urmare, nu era datoare nimănui cu ni-mic. Încăpăţânată în nefiinţa ei, ar fi îmbrăţişatrahatul supusă, incapabilă de a înţelege cevadin asta. Pe de altă parte, ar fi putut rămânegoală, aşa cum ieşise din fabrică. I-ar fi fost to-tuna.

– La dracu!...ce gânduri tâmpite...Fumătorul se ridică pe neaşteptate şi

lovi cu piciorul stâng oala. Obiectul se rostogolivesel, izbindu-se asurzitor de caloriferul receca gheaţa. Firişorul de apă îi făcea acum cuochiul. Oala, în poziţia aceea, pentru un omridicolă, pentru ea nespus de firească, îi zâmbeacu nesimţire. Stătea aplecată pe-o parte, cu unuldintre mânere încleştat între doi elemenţi ai ca-loriferului. Îşi vărsa încet, calm, conţinutul. Fu-mătorul îşi ieşi din minţi.

– Fir-ai tu de oală să fii!Se ridică din nou şi se apropie de ea

aproape orb de furie. Când se aplecă pentru a oprinde de toartă, îşi izbi fruntea de unul dintrecolţurile caloriferului.

– Băga-mi-aş...!Durerea îi amplifică furia. Prinse oala

de toartă şi o izbi nebun de colţul împricinat. Oizbi de mai multe ori, până când fundul oaleicedă... se sparse. Rugina şi scrumul inundarăfaţa bărbatului. Vlăguit, acesta se opri o se-cundă. Privi obiectul din mână, neştiind ce seîntâmplă. Oala zâmbea... ca la început. Îşi băteajoc de el, de furia lui, de prostia lui. Ea existaşi fără fund. Faptul că fusese fabricată ca vascolector nu însemna că trebuie (şi) să conţinăceva. Îi era deci totuna, cu fund sau fără fund.Individul, în pragul nebuniei, deschise fereastraşi îi făcu vânt afară, în frigul dimineţii. Apoi oprivi cu o curiozitate naivă. Oala căzuse la ră-dăcina unui copăcel. Şi ce dacă o aruncase? Pu-tea individul să facă cu ea ce-i dorea inima.Puţin îi păsa. Acolo, în frigul scrutător al dimi-neţii, o durea în paişpe de tot. Aşa că, fără a-şischimba poziţia, îi zâmbi galeş fumătorului.Acesta, surprins de licărul de lumină ce emana

din zâmbetul oalei, lovi cu dosul pumnului per-vazul de lemn al ferestrei. Era neputincios. Oa-la se afla acum acolo, jos, departe de el. Nu omai ţinea în mână. Altfel ar fi izbit-o de toţi pe-reţii până n-ar mai fi rămas nimic din ea. Priviîn sus obosit, cerând parcă ajutor providenţei.Reveni la oală, trase o înjurătură, scuipă scârbitşi reintră în cameră. Se aşeză în gaura canapeleişi îşi aprinse o noua ţigară.

– Nu-i posibil!... îmi pierd minţile..dracu’ s-o ia de oală... că doar nu-i vie!

Când dădu să scrumeze ţigara, realizăcă nu mai avea unde. Aruncase oala. Aşa că,fără a se gândi la ce face, lăsă punctul de carbonsă cadă jos, pe covor. Dar şi acesta era ca oala.Nu se dădu înapoi, dimpotrivă, îl invita să o fa-că.

– Drăcia dracului! Doar n-o sa mă iauacum şi de covor!?

Scruma, fumând agitat, arborând o in-diferenţă caraghioasă. Nu avea nimic cu covo-rul. E adevărat că şi ăsta părea tot atât de ne-simţit ca prăpădita aia de oală. Şi lui puţin îipăsa dacă stă întins pe podeaua unei camere saue tăiat în bucăţi şi aruncat la gunoi. Putea săscrumeze liniştit pe el... ba chiar să-şi stingăţigara, făcându-i cu jarul o găurică, din aceea cumargini negre de scrum. N-ar fi zis nimic... maimult, probabil că i-ar fi zâmbit cu nonşalanţă.Fumătorul nu rezistă ispitei. Se aplecă şi îndesămarginea fumegândă a ţigării în covor, lăsând-osă pătrundă încet până ce avea să dea de po-deaua neparchetată. Covorul nu ţipă de durere,aşa cum se aştepta fumătorul, deşi jarul rodeacu zgomote imperceptibile din el. Găurica selăţea oacheşă, veridică. Era groaznic de reală...cel puţin aşa i se păru fumătorului, care stinseagitat ţigara, lovind-o cu furie de covor. Eraprea mult. Se ridică şi-l învârti prăpăstios, fă-cându-l sul. Deschise apoi fereastra, pentru adoua oară, şi îi dădu drumul. Covorul căzu lân-gă acelaşi copăcel, făcând un zgomot infernal.O babă ce-şi avea drumul pe-acolo se speriegroaznic. Îşi duse mâna la inimă şi-l privi tâmppe fumător.

– Ce faci măi, omule?! Te muţi?– Îhî!– Păi nu aşa se mută omul!– Îhî!Fumătorul se trase îndărăt, în pântecul

camerei. Privi năuc în jur. Lucrurile toate prin-seră a râde. O oală imensă, cea mai mare pecare o avea fumătorul, râdea în hohote.

– Ce-or fi vrând de la mine? se întrebăindividul, nevenind să-şi creadă ochilor şi ure-

chilor. Ţipă înspăimântat...– Dracu să vă ia!...şi se repezi la oala aceea mare, care

hohotise prima. După ce aceasta fâlfâi din aripi-le-i inexistente, luând drumul suratei ei mai mici,fumătorul tăbărî asupra cetei de tigăi cuprinsăde ilaritate şi le aruncă pe toate, una câte una,afară. Sfârşind cu obiectele aflate în dotareabucătăriei sale modeste, bărbatul se repezi lacanapea. Cu asta era mai greu. Dar şi ea se hli-zea. O trase până lângă geam. Icni, forţându-sesă-i ridice una dintre margini şi să o aşeze pepervazul ferestrei. După ce reuşi, împinse cana-peaua cu tot ce avea pe ea afară. Fu punctul cul-minant al spectacolului. Canapeaua se prăbuşipe pământul tare şi se rupse în două. Câteva fe-restre tremurară brutal din cauza zgomotului.Aproape instantaneu strada se umplu de gură-cască. Baba, care nu-şi continuase drumul, cubuzele umflate de curiozitate, îşi ţinea una din-tre mâini pe piept, în dreptul inimii, în timp cepe cealaltă o aşezase deasupra gurii căscate şigoale. Fumătorul continuă imperturbabil ceeace începuse. Urmă biroul care se prăvăli pestecanapea, ricoşând furios, gata-gata să spargă ofereastră de la parter. Frigiderul se rostogoli şiel buimac, strecurându-se printre lucrurile de larădăcina copăcelului, rămas încă neatins. Venirândul dulapului. Încărcat până la refuz cu hai-nele fumătorului, acesta se prăbuşi în plinătatealui băţoasă înghiţind copăcelul. Când în cameraincredibil de goală nu mai rămăsese nimic, fu-mătorul trecu în baie. Dulăpiorul, săpuniera, pe-riuţa de dinţi... totul, chiar şi colacul closetului,chiar şi closetul însuşi, zburară fluturând pegeam. Individul nu uită nimic. Ridică uşa dinbalamale şi îi făcu şi ei vânt afară. Uşa de la in-trare avu aceeaşi soartă.

Oamenii, adunaţi buluc din tot carti-erul, priveau fascinaţi rezultatul acestei nebu-nii. Între timp, administratorul, trezit pe neaş-teptate de ultimele zgomote ale spectacolului,cu o mutră jignită şi rece, cobora scările pentrua rezolva cât mai repede problema.

– Am ajuns de râsul cartierului cu toţinebunii ăştia... strigă el unui vecin ce locuia pepalierul fumătorului.

– Mda, ripostă acesta, privind în con-tinuare locul în care fusese uşa nebunului.

Administratorul îşi continuă drumulcu gesturi puţin nehotărâte. În dreptul locuinţeifumătorului se opri uimit, neştiind ce să facă.Situaţia era mai mult decât tragică. Uşa lipseacu desăvârşire. Bărbatul acesta, cu cea mai înal-tă autoritate din bloc, era acum demolat. Pus înfaţa unui fapt cu totul inedit, avu impulsul fi-resc de a da înapoi. Dar lucrurile nu puteau filăsate aşa... era inadmisibil! Luându-şi inima îndinţi, pătrunse în locuinţa fumătorului. Alunecăîncet prin întunericul holului şi privi interiorulgol al camerei. Acolo, cu unghiile înfipte în pe-rete, zăcea funestul protagonist al spectacolu-lui.

– Ce naiba, gândi administratorul, ăstaa vrut să văruiască şi n-a ştiut cum să dea jostencuiala?

Fumătorul, în genunchi, cu mâinile ui-tate pe faţa albă a unui perete, murmura numaipentru sine:

– Pereţii, pereţii... nu vedeţi!?... dracusă-i ia!... pereţii... ce guri au!... vor să mă în-ghită... pereţii... pereţii... îhî... la dracu!...

Dorin MUREŞAN

FUMĂTORULPROZĂ SCURTĂ


Poetul

lunii

OCTOMBRIE

Roxana ILIE

după câmpuri

lumea părea mai slinoasă decât tălpile lipite una de altadecât foamea care lega limbile între eleîi închina în toate punctele cardinale ca pe femeile desculţede pe ogorcu secera în mână şi snopul de paie

ele nu îndreaptă ciutura decât spre soarecrezând că ochiul de apă nu le vedebătăturile din talpăcălcâiele crăpatepământul uscat de pe pulpe că sudoarea de pe coapse nu coboarăci urcă spre rochiile lor pline de prafsau spre ţigara aprinsă

pulpele lor tresar sub stropii mari ai ploii verzifemeile de pe câmp sunt femei de ploaienu se ascund sub coviltir unde copiii desculţi trag caii de coadăse întind în şurăcu mânile şiochii închişi la culoare

***în carcasa asta de oase nu se moaredecât după ora trei dimineaţa

acolo se ascunsese Mira ca să-mi pieptene umbra în linişteca părul morţilor mei întinşila uscat peste noapte

i-am ros cuvintele până la osca nu cumva într-o zi de vinerisă se urce pe acoperişstrângându-mi-se lemnoasă pe deget

morţii nu se adună în cutii Mirase respirăse pândesc din spatele unei ferestre oarbepână ce năpârlesc

***din glasul de nisip se ridică o crustă care îmi acoperă cu sfinţenie ochii buzele cerul guriidacă aş încerca s-ar lărgi groapa din mijlocul camereiîn care cad dopuri de plutăalunecă tot în gura enormăo să ne înghită trebuie să rostim ochii buzele cerul guriimăruntesă le spargem între dinţi

***Bega n-are mumă şi taicăîşi smulge degetele unul câte unulşi le plantează pe spatele fiecărui trecătorpentru ca din fiecare degetsă se nască o mumă şi un taică

Bega n-are copilea lasă grea privireafiecărui trecătoruna câte unapentru ca din fiecare privire să se nască un copil

Bega nu se are pe sineîn găoacea ei de sticlăe vineri şi Bega nu se are

***femeia cu ochi de sticlă traversa strada la intervale regulatedimineaţa de pe partea dreaptă pe partea stângăseara de pe partea stângă pe dreaptacale de mijloc

NOIEMBRIE

Vlad Ionuţ SIBECHI

bătrânul – o viziune din exterior

bătrânul se hotărî să scrie despre margine despre logica haosului în care orice cuvânte o confirmare a spaimei(ca atunci când simţi că picioarele ţi-au crescut din stomac)ţin minte îl priveam nedumeriţiel ne apuca de braţ şi privind în golspunea să facem linişte

şi se făcu linişte ca în ziua dintâise îngroşară rândurile deţinuţilortelefonul de la ambasadă încetă să mai sune

veti auzi - spunea- cântecul de lebădăal genunchilor mei bătrânipentru că uneori ai nevoie de o privire limpedede o baie în propria cenuşăsă înţelegi că asta e cea mai violentă răzbunarenoi îi simţeam ezitările ne cutremuram la fiecare adevăr pe care nu avusesem curajul să îl rostim. bătrânul căuta cuvintele potriviterăsfoind acele cărţi roşii despre noua ordine socialăeu cred - spunea - că în oasele mele s-a cuibărit noaptea - o boală ce absoarbeimaginea livezilor îngheţate

pe masa de scris se aşternea umbranoi stăteam la dreapta lui aşteptândun singur cuvânt pe care să îl întoarcempe toate părţileun cuvânt ca o viaţă întreagăun cuvânt ca o sinucidere colectivă

el se ridică închise fereastraşi începu să spună povesteavânzătorului de castane

că veni vorba

sunt aici cu jimi hendrix dar fericireae tot timpul la cealaltă masăacolo e septembrie se scot propoziţii doctedin gramofon e musai să se poarte cravatăpentru că atunci nu va mai conta cu câte grade se înclină coloana vertebrală

lumea e formată din silabe zbârcite şi putredecare înoată cu nepăsare în heleşteul lor

numai jimi scoate din stratocaster mărgăritareşi le aruncă în paharul cu bere. Pleosc!cine ştie mai bine decât jimi cum e cu sunetele?să fii doar un sunetnu tu corp, nu tu fraze preţioase,retorici involuntareun sunet care să facă din pătrat cercdin opinci ponosite condurii cenuşăreseisunt aici cu jimi hendrixvom sta până la ora închiderii să jupuimprezentul de la un capăt la altul

sunt un om gol prima confesiune

lui gellu naum

sunt un om gol în noaptea gurilor deschiseam renunţat la mitul maşinii de scris mă hrănesc cu dispariţia tragică a marilor poeţivă invit lângă mine vom penetra împreună marmura prezumtivelor morminteputem vorbi despre trecerea timpuluiabsenţa luianonimatul uniformei de lucru

numai liniştea şi colţii fioroşi ai disperării îţi vor ţine companie să fii pregătit cu mânecile suflecate şi disponibilitatea de a primi veştile proastecu zâmbetul pe buze

ascultă cum se izbesc de pereţi pacienţii sanatoriuluicum sângerează eterna victimă pe caldarâmcum se deschide o misterioasă uşă

la capătul treptelorcum se pun bazele unui nou război civil

e noaptea în care din gurile deschise nu vor ieşisimple poveşti spuse demult la gura sobei ci adevărate lumi ascunse în marsupiul pe care evoluţia ni l-a refuzatvei şchiopăta puţinvei încerca să dibuieşti prin întuneric umărul unui prietente vei încurca în detalii în timp ce în faţa noastră printr-o norocoasă alchimie se scrie istoriaşi din pliurile ei iese celebrul stelică în măreaţa lui corabie de zinc

adevăratele bestii a doua confesiune a bătrânului

la urma urmei suntem cu toţii spectatori(logica pantofilor de fier realitateatristă a marelui oraşparfumul de curvă ieftină care persistă zile în şir)şi ştim că adevăratele bestii sunt aleacare se văd la radiografienicio baionetă oricât de adânc înfiptă

nu va reuşi să răscolească realitateadin spatele uşilor. chiar atunci când mersulnu va mai ţine de reflex ci de o satisfacţie esteticăpietonii intră în gurile de canal ca într-un sicriu. locuinţelede la mansardă rămân goalevei putea să renunţi la pantofi să colinzi străzile în mirosul acru al după-amiezii de varăde pe partea cealaltă marele poette va învăţa să îmblânzeşti monotonia vicleanăsă o înţelegi să faci dragoste cu ea până cânderupţiile solare vor deveni o chestiune

personală


Cititorul post-sovietic basarabean îşitrăieşte lecturile cu o conştiinţă clară că, ieriieşit dintr-o uniune, ar putea intra în alta. Eu-ropa, acest „imperiu post-modern”, tenteazăprin tot, inclusiv prin literatură. O alternativă,deloc de ignorat, sunt însă lecturile latino-ame-ricane, „situate” la vest de receptarea culturalăa basarabeanului, doar că în vestul unei emisfe-re sudice. Acest vest sudic tentează prin latini-tatea sa istorică, dar şi prin elementul neaoş alcivilizaţiilor apuse de pe acel continent. Între-barea firească ce se iveşte este care din celedouă „Vesturi” este mai „universal”? Răspunsule unul retoric şi spontan: nu poţi compara totul,cu atât mai mult literatura a două continente.Dar întrebarea oricum persistă, fie şi la nivelulunui dialog cu studentul de la cursul de litera-tură universală, generală şi comparată sau ori-cum s-ar numi el. Minte tânără, care, după şti-rile de la TV despre Libia şi colonelul Gaddafi,întreabă la curs ce scriitori populează acel spa-ţiu musulman. Nimic mai frumos decât acelblocaj didactic, cultural şi profesional al profe-sorului! Cel din urmă, se simte măreţ ca o cas-cadă în „cădere” la întrebarea provocatoare!

În acest sens, redefinirea conceptuluide literatură a mileniului trei, o disciplină caretransgresează frontierele, timpurile şi de-limi-tările de orice fel, anunţă o necesară (re)gândirea ideii (în afara oricărui management al priori-tăţilor de ordin naţional, socio-cultural, politi-co-economic) şi anume a ideii de universalitate,o arie atât de extinsă, care să acopere principialtoate literaturile lumii sau ceea ce numim înmod curent patrimoniul universal de creaţie.

Conceptul de universalitate se află acumîntr-un proces accelerat de revizuire, dacă e sănu folosim formula lui Harold Bloom de crizăîntr-o epocă a Resentimentului. Reacţiile nega-tive, uneori chiar agresive, provocate de con-ceptul de literatură universală, radical revizuit şireformulat, sunt uşor de înţeles - ele atacă directrutina şi tradiţiile universitare, concepţiile do-minante şi academice asupra literaturii numiteşi mai înainte universală (înţelegându-se prinaceastă universalitate, de facto, literatura vest-europeană). Literatura regională (est-europea-nă, latino-americană, australiană, nordică etc.)însumează toate tradiţiile culturale care o ci-mentează. Principiile conturării literaturilor re-gionale ar fi următoarele: lingvistic, geografic,geopolitic, afinităţile culturale.

Claude Lévi-Strauss consideră că civi-lizaţia mondială nu poate fi altceva decât co-aliţia la scară mondială a culturilor, fiecare pro-tejându-şi originalitatea. Într-o conferinţă din1921, Pedro Henriquez Ureña (1884-1946), pi-onier al comparatismului argentinian şi al celuilatino-american, formula aceeaşi idee în felulurmător: „Idealul civilizaţiei nu este unificareacompletă a tuturor oamenilor şi a tuturor ţărilor,ci conservarea tuturor diferenţelor în mijloculunui ansamblu armonios” [5, p. 29].

În sensul depăşirii unui europo-cen-trism agasant, comparatistul francez Pageauxpropune o orientare valorificatoare spre toate

literaturile lumii, adică spre un patrimoniu lite-rar comun, care ar îngloba atât literaturile mari,cît şi acele periferice, marginale, anunţând toto-dată dorinţa de a evita un exclusivism din par-tea acestora, cum ar fi: pan-africanismul, afro-centrismul, or, cercetătorul sugerează drept ne-cesară o literaritate democratică. Cercetătorulliterar, în căutarea unor formule funcţionale, vamerge şi pe ideea unor locuri comune, Τοποι,izomorfisme, constante, cronoTropi în studiulcomparativ. Prin CronoTrop avem în vedere untermen ce se referă la regularitatea şi frecvenţaunui ritm artistic, în contextul nostru e vorba deun ritm literar repetitiv, redundant în sens cul-tural şi literar. Noţiunea a fost propusă într-omanieră aplicativ-textuală de un grup de autoridin Basarabia (Raisa Ganea, Ivan Pilchin şiMaria Pilchin) într-un studiu întitulat „Relecturiromantice”. Noţiunea e preluată din fiziologieşi parţial corespunde semantic noţiunilor deizomorfism şi constantă literară, ultimul termenfiind propus de regretata cercetătoare din Repu-blica Moldova, Rita Kleiman. Or, cercetătoruluniversalist va anunţa şi o căutare a universalii-lor, a invarianţilor şi arhetipurilor culturali şirespectiv literari.

În acest sens, comparatismul presupu-ne şi ajustări tipologice (analogii, corespon-denţe) între literaturile naţionale ca rezultat alunor izomorfisme ale culturii popoarelor. Cate-goriile tipologice au un rol important în con-statarea unui contact şi a unor influenţe posi-bile, aici inserându-se întrebarea unde este gra-niţa paralelelor tipologice, şi e prezent pericolulparalelelor cu nuanţă de istorism, accentul pu-nându-se în ultimul timp nu pe concretismul is-toric, subiectiv şi el până la compromitere. Ti-pologia scoate în evidenţă similitudinile întrefenomene, lucruri, stări, literaturi (în cazul dat).

Receptări latino-americane deja existăîn spaţiul românesc. În articolul său „Efectul o-glinzii” Darie Novăceanu remarca că LucianBlaga trasează foarte limpede un portret chiaral spaţiului argentinian: „…să ascultăm un cân-tec de dans argentinian […] S-a întrupat în ritmşi în învăluieli de sunet şi în aceste cântece deacordeon o melancolie, o melancolie fierbinte acărnii, stârnită solar de omul ce aşteaptă dezle-garea de o tensiune interioară în mijlocul pam-pelor sud-americane, fără nădejde, tensiuneafiind aşa de mare, că nimic n-o poate rezolva.E vorba şi aici de o stare interioară, crescută fi-resc şi cronic în mijlocul unui anume orizont.Între dorul şi ţinta sufletului sud-americanuluise interpune întotdeauna distanţa invincibilă apampelor” [4, p. 119].

Studierea literaturii clasice şi moderneeuropene (care presupune intrinsec studiereaunui spaţiu social) formează un stereotip delectură şi interpretare pe care îl putem definidrept un fenomen firesc. Varietatea de stiluri,subiecte, motive şi caractere se ajustează la oanumită etapă a cercetării într-un algoritm, unstrat cultural, care, cu vasta paletă ideatico-noţională, e alcătuit dintr-un material omogen.Literatura Americii Latine a înlăturat multe cli-

şee de interpretare şi receptare, impresionândprin inovaţie lectorul educat de canoanele eu-ropene, care, la momentul descoperirii, se sim-te precum un beduin care a văzut munţii sau caun înotător care s-a scufundat într-un lac şi a ie-şit la suprafaţă într-un ocean. În prefaţa „An-tologiei de poezie latino-americană” (1975),găsim ideea că în secolul al XX-lea poezia ţă-rilor Americii Latine s-a transformat dintr-o re-giune periferică a literaturii universale într-unhiperland literar independent şi productiv.Această parte a lumii numită continentul tai-nelor, continentul furtunilor şi al revoluţiilor vapurta încă un nume – continentul poeziei.

S-au făcut încercări de a clasifica cum-va această literatură (stil, metodă), dar în finei-au dat o denumire care a stârnit multe contro-verse şi dispute literare - realism magic. Nu e odefinire, ci o încercare de a exprima acea forţăunică, latentă şi îngrozitoare care transformătextul într-un descântec, care trezeşte spirite ar-haice şi populează cu ele urbele poluate de in-dustrializarea umană, sufocante din cauza auto-suficienţei aceleiaşi umanităţi. Unii cercetătorii-au şi anunţat pe J. L. Borges (1899-1986) şiG. G. Márquez (n.1928), M. V. Llosa (n. 1936),A. Carpentier y Valmont (1904-1980), J.Cortázar (1914-1984), E. Sábato (n.1911), A.Bioy Casares (1914-1999) ş.a. drept reprezen-tanţi esenţiali ai acestui curent (fapt care rămâ-ne să fie discutat, mai ales în cazul lui Borges,care la o abordare mai aprofundată pare să se es-chiveze de orice ajustare la vreun curent lite-rar).

Din anii ’60 ai sec al XX-lea se lărgeş-te esenţial arealul cultural de investigare, se in-clud şi literaturile ţărilor est- şi central- euro-pene şi aşa-numitele literaturi periferice (mar-ginale), cum ar fi cea latino-americană, litera-turile ţărilor din nordul Europei. Se fac încer-cări de a studia comparativ literatura Europei şiAsiei [3, p.20]. Ar părea că lucrurile se schim-bă, deranjează, însă, verbul enunţării care in-vocă aparenţe culturale. Ne întrebăm în privinţaunei modalităţi reale de a descoperi literaturalatino-americane de către spaţiul estic, atât deun lector vizat în probleme de comparatism, cîtşi de unul neiiniţiat în acestea, un cititor carepopulează (r)estul geografic. Asistăm, în ulti-mul timp, la unele relaşuri literare, în sensulunei cacofonii informaţionale, a unui bruiaj cre-at după ’90 de abundenţa informaţională, dincenzură s-a alunecat adesea în non-sens. Polifo-nia cenzurează selecţia raţională, astfel esticule prea departe de continentul sudului latin.

Publicitatea, politicile editoriale bruia-ză cumva interesele fireşti ale cititorului, care,în mare parte, e unul ieşit din mase, respectivmanipulat. Iată de ce sunt citiţi mai mult autoriieuropeni şi americani. Sunt literaturile mariloreconomii, iar banul este, iertat fie cinismul, pro-motorul numărul unu al valorilor culturale azi,contestările acestei afirmaţii nu au nici o şansă.


Maria PILCHIN

Depeizarea literară sau spre universal: lecturi la porţile Americii Latine

- Doamnă profesoară, de ce cursul se numeşte literatură uni-versală, iar noi nu studiem nici un autor african sau australian?

- Chiar dacă estici, suntem prea eurocentrici în tot ce facem şigândim. Adică exclusivişti.

Din realitatea comunului academic.

J. L. Borges

Pag. 10 noiembrie 2013 Revistă de cultură(Urmare din pag. 9)

Lecturi la porţile Americii latine

Nu pot fi trecute cu vederea nici relaţiile din-tre literatură şi progresul tehnic, diversitateacanalelor de comunicare (tempourile rapide derăspândire a cărţilor, sporirea rolului interme-diarilor (editori, jurnalişti, redactori, critici,librari, bibliotecari), impactul cenzurii asupraaccesului cititorului la operele scriitorilor stră-ini şi samizdat-ul, apariţia la finele secoluluial XX-lea a bibliotecii electronice şi a libră-riilor virtuale.

Oricare dintre noi conştientizează cătrebuie să evităm deopotrivă ambele extreme:naţionalismul izolaţionist şi moda cosmopo-lită a unor împrumuturi mimetice [1, p. 27].Suntem preocupaţi de relaţia fiecărui individcu Celălalt, neînţelegând simplul fapt că fie-care este celălalt şi nimeni nu este el însuşi.Căci „rasa sau cultura [...] constituie o partedin inconştientul nostru. Iar o altă parte e lo-cuită de figuri arhetipale, aceleaşi pentru toţioamenii şi pentru toate secolele” [2, p. 247].Totuşi cunoaşterea alterităţii e necesară, darsă fie una eficientă, căci de cele mai multe ori„toleranţa reciprocă sfârşeşte într-o universa-lă tăcere, surâzătoare, pacifică, o tăcere pen-tru care dialogul e un bruiaj indezirabil. În a-ceste condiţii, toleranţa are efecte mai multdecât discutabile: ea amputează apetitul cu-noaşterii, al înţelegerii reale a alterităţii şi di-namitează necesitatea dezbaterii” [6, p. 4].

Referinţe bibliografice:

1. Ciobanu V., Valsul pe eşafod, Cartier, Chişinău,2001.2. Eco U., Limitele interpretării, Pontica, Constan-ţa, 1996.3. Ganea R., Dimensiuni ale lirismului romantictardiv: Gustavo Adolfo Bécquer, Autoreferat cutitlu de manuscris: CZU. 821. 134. 2.09 „19”, Edi-tura Universităţii de Stat din Moldova, Chişinău,2003.4. Novăceanu D., Efectul oglinzii, Cartea româ-nească, Bucureşti, 1983.5. Pajeux D. H., Literatura generală şi compara-tă, Polirom, Iaşi, 2000.6. Pleşu A., Toleranţa şi intolerabilul. Criza unuiconcept, LiterNet, 2005.

Lucian SCURTU

Dincolo de Alpi

„Pregătiţi-vă elefanţii, amforele şi pâinea, mâine trecem alpii!”,le-am spus locuitorilor oraşului, dar ei nu m-au ascultat,au benchetuit până în zori în faţa altarelor, după care

au adormit obosiţi.„Pregătiţi-vă idolii, scripeţii şi târfele, mâine trecem alpii!”,le-am spus în altă zi, dar ei s-au împreunat până în zori

în ieslele lor mizerabile cu femeile altora. „Pregătiţi-vă leii, lunetele şi pergamentele, mâine trecem alpii!”,le-am spus într-o zi ploioasă, dar ei şi-au astupat urechile cu cearăşi au aşteptat semnele cele bune care nu se mai arătau.„Pregătiţi-vă cămilele, grânele şi scribii, mâine trecem alpii!”,le-am strigat după un timp, dar ei au spus că sunt nebunşi mi-au şters numele din anale.„Pregătiţi-vă corăbiile, busolele şi hărţile, mâine trecem alpii!”,i-am rugat peste o sută de ani, dar ei m-au închis într-o colivie cu vrăbiidupă care au privit neştiutori stelele.„Pregătiţi-vă icoanele, seminţele şi morţii, mâine trecem alpii!”,le-am strigat de pe munte, dar ei m-au alungat cu pietre.

Atunci am trecut Alpii de unul singur pe elefantul meu.

Viitoare răni, urâte cicatrici, amânate amărăciuni

„În întuneric pot gândi orice despre tine”, îmi spune în timp ce cu mâinile întinse pipăie bezna pentru a da de mine,răstoarnă o glastră, mişcă un scaun, sparge un bibelou,(acela pe care l-a primit chiar ea la sfârşitul unui an şcolar,doi bătrânei pe o bancă, sau cum spune adesea „la noi sfârşiturilesunt mai emoţionante decât începuturile, ce porcărie!”),„vezi, îi şoptesc, în timp ce-şi lipeşte palmele de peretele dinspremiazănoapte crezând că sunt eu,aşa vom ajunge şi noi, doi bătrânei pe o bancă schimonosităîn parcul Petofi”, ea tace, ştie că aşa va fi dar acum nu vrea să recunoască, acum mă vrea pe mine în întuneric, mă doreşte în acest întuneric nenorocit care-mi face viaţa pulbere,„haide, arată-te odată, şopteşte, spune naibii ceva, orice, numai spune!”şi trage perdeaua cu putere, o sfâşie, o face pansament pentru viitoare răni, urâte cicatrici, amânate amărăciuni,„ştii că în beznă eşti mai frumoasă!”, îi spun, ea nu ştie,cine să-i spună, ea nu are timp de speculaţii, de teorii, de sofisme,ea spală geamurile să vedem mai bine apusul, ea şterge praful să ne contemplăm mai profund în vitrine,ea ordonează lucrurile pentru a face să primeze înţelepciunea.După un timp mă găseşte, mă atinge cu mâinile ca şi cum ar pipăi cu ochii închişi un lucru pe care va trebui să-l identifice, dacă greşeşte va trebui să moară, dacă nu, să mai trăiască o zi,răsuflă uşurată, „în întuneric eşti altul!”, spune mirată.

cadenţă

tot aşa era într-o ziascultam la radio vremea (cum să asculţi la radio vremea?)

şi deodată m-am pierdut

afară începuse să ningărafale spulberau inimiacoperite cu promoroacă

silvia este copil eu sunt copilsăpăm scări abrupte în noi de vreo zece anidoar doar vom reuşi să zburdăm peste câmpii

imaginea cu tine

şi cu berbecul sacrificate tot ce amvalea asta lungă porneşte din palmăşi nu ştiu ce voiam să-ţi mai spun

poemul din susuri

Dumnezeu a intrat în casa meaiar eu m-am supus luiŞi era în anul 2013, ziua 13, augustCând am scris aceste rânduriAm acrit ciorba cu borş de putinăLuat de la magazinul Alfa&BetaDe pe strada Brizei unde locuiesc.

vin caii în galopcei mai frumoşitoţi caii sunt frumoşivulturii mă aruncă la miazăziacolo unde poate este cabana mea de iarnămă întrebsingurul drum spre ceea ce nu am aflat că sunt

arată-mi tu un DumnezeuDumnezeule eu ţie îţi fac rugăeu ţie mă dezleg de mineca să te cuprindDoamne cum să te cuprind?

povestea mea începe de suscând îmi arăţi un cer un soareiar eu mă bucuruite cât sunt de asemuită ţiecoastă din ce oi fi tu mă ştiimirarea nu-şi mai încape sensulnasc în fiecare zi câte cevade exemplu azi am născut un fir de iarbăcare mi s-a lipit de geanăşi alerg alerg cu el la firul gleznei- când de geană, când de gleznăde abia atunci mă mirmă mir de glezna mea firavăce-ţi calcă pământul dospitşi nu te mai cautte am

calea păpădiilor(evadarea din timp)

eu partea aceasta din viaţă nu o cunoscea vine dintr-un timp în care omul nu ştia salutulvestirea se făcea tacit de la suflet la sufletfără flaşnetă ori bicinebunule mă auzisă mi te-alături în delirauzeam în galop şi-n beznă cum creşte cerculpata de vin cum să mi se încrustezecu numele tău în palmăca orbul alergam da ca un biet orbcăutam să vădîn care zid să te zidescsub care păpădie să-ţi dau drumul

Silvia BITERE Vulturii mă aruncă la miazăzi


Radu Dragoş POPESCU

Injecţie cu amurg în Bucureşti

Sunt unele întâmplări în viaţă pe carenu le poţi uita deşi sunt atât de simple şi banale,atât de trecător de banale, încât ar trebui să leuiţi imediat, aşa,… precum o pagină de ziar vă-zută din mersul tramvaiului la un bătrân în bra-ţe, bătrân rămas într-o staţie, undeva, pe obancă, înconjurat de galbene frunze…

Banale zic, prin felul brusc în care aparşi în care mai apoi dispar încât nu e nici timpulsă se fi construit ceva în suflet aşa încât cuvân-tul „apoi” să-şi afle rostul,… „Apoi”,… apoi,… după ce? După ce n-a fost?

Nu există reclamă publicitară făcutăaşa de bine, reclamă care să poata concentra înea un mesaj atât de puternic încât să străbatăpractic fulgerător conştiinţa celui ce o vede,clădind o stare de neuitat, mereu radiind din al-tarele imaginilor adunate pe pereţii templuluisufletesc,…

Da, parcă e o mână divină care lucrea-ză atunci în tine, enigmatică, de neînţeles şi pecare nici nu vrei s-o înţelegi pentrucă ţi-e frică,dar nu ăsta este cuvântul tot, este doar o partedin el, partea care exprimă doar anestezia ino-culată atunci, în clipa aceea, ca un flash, pecare nu o vei mai uita niciodată şi nici nu o veiînţelege,…

De ce?… Cum?… Pentru mine?… Nu-mai eu văd?…Oare?… Şi rămân fără de răs-puns, pentru totdeauna, la toate aceste între-bări,…

Ce pot să fac însă este să povestesc ceeste în mine rămas de atunci, din clipa aceeape care din scurtă, parcă voit, am făcut-o maiscurtă,…

Era într-o după amiază de septembrie.Mă întorceam de la facultate pe mereu acelaşidrum cu variantele sale alese în funcţie de oră,…Era un început de inspirat amurg bucureş-tean,… Un amurg gri, vibrant,… când, pe cal-darâmul labirinticelor străzi ale centrului ve-chiului oraş, soarele abia mai avea unde să-şiverse aurul său roşu, topit undeva, pe câte uncolţ de clădire,… la vreun colţ de stradă. În rest,clădiri vechi, frumoase, adevărate palate şi um-brele lor uriaşe aruncate pe alte palate, de pe oparte pe alta a străzilor înguste.

Trecătorii… trecători, eu… printre ei,…Ne vânturam preocupaţi, contribuind prin figu-raţia noastră gratuită la fermecătoarea imaginea oraşului văzută de un nevăzut ochi, …

…Şi, cum se întâmplă adesea, lăsammintea să-mi zboare liberă, deconectată pe câtse poate, deşocurile inevitabil transmise de dru-mul cel real al vieţii,… Iar griurile acelea ro-şietice care umblau pe străzile înguste şi vechi,cu palate uriaşe, păreau a se fi topit în aer, plu-teau bucăţi, fâşii, zburau spre cer, undeva sus,sus, se dizolvau şi se uneau iarăşi în câte-un

norişor alburiu abia-abia zărit,… E viu,… eviu… Uneori părea a coborî şi a se transformaîn porumbei,… în porumbei albi, albi,… albiţiapoi de amurg, … apoi gri, înseraţi de gri, cugheruţe roşii ca literele cu aripi rupte din pa-ginile cărţii sfinte, aruncate pe asfalt, la picioa-rele mele,… În puritatea lor citit-am de-atâteaori făr-a-nţelege,… Ce pot,... e doar să-i fac cu-vinte şi să le las să zboare,…

„O!… Porumbi, porumbi! Păsări iubi-te ce-mi umpleţi sufletul de alb! Minuni zbu-rând prietenos, fără de teamă,… Mă uit, mă uitîn trecere la voi,… mă uit prin mine!”

… Îmi aminteam de o femeie mică,slabă, cu ochii albaştri, secaţi,… Părea că-i re-trasă din lumea aceasta, părea că nu-şi mai do-reşte nimic. Un suflet despre care te întrebiatunci când îl vezi: „De ce…?”… Şi o expli-caţie poate surâde undeva ca o grimasă-n colţulgurii, „… o boală, un necaz”, ...Da, ... sin-gurătatea i-a luat vlaga cea păcătoasă a vieţiişi i-a transformat carnea în pâine de colac deţară ce se-mparte la pomeniri în cimitir, …Da,ce bun e sufletul suferind! Ca pâinea cea ade-vărată de bun! Sufletul, după ce nu mai are ni-mic, abia atunci învaţă să dea. Dă tot fără a i secere şi se-mprieteneşte cu porumbii sau cuicoanele văzute în sufletele animalelor făr-aju-tor, … Da, când n-ai… abia atunci înveţi sădăruieşti! Femeia aceea,… O văzusem de multeori acolo, în scuarul de la Banca Naţională darşi în alte părţi unde vin ei, porumbeii,… LaPiaţa Universităţii, acolo, la Fântână,… peCheiul Dâmboviţei, acolo, la Hanul lui Manuc,… dar şi mai sus, spre Izvor,… O văzusempeste tot, când şi când, cu traista cu mâncare,acoperită de porumbei în zbor, cu ei pe mâini,uneori pe cap, pe umeri, ciugulind-o, zburând

tangent mai-mai să o atingă, … Ce frumos! Pemalul unui râu să vezi o femeie modestă, bătu-tă cu aripi şi-ncredere de porumbi în zbor dupăhrană. O! Ce nobilă, pitorească imagine şi cumtrece ea nevăzută de toţi,… Parcă e făcută doarpentru mine când, rar se întâmplă să trec, să măintersectez cu ea,… Ce frumos se dă fără a fiprimită,… Parcă aş vrea să fac ceva, ceva caresă arate lumii că ştiu, că simt, că îmi place şicânt,… Dar nu, nu sunt cuvinte şi gesturi pentruasta,… Rămân acelaşi, în crusta-mi rece, veş-nic trecător cu gândul în trecut, într-un prezentvisat şi-ntr-un viitor de care-mi pare că-mi re-amintesc. Odată am şi vorbit puţin, două-treipropoziţii, atât. Şi totul îmi părea zadarnic aconfirma că se poate, se poate ca oamenii sărăspundă chemării porumbilor spre înalt, sepoate să trăim frumos,… Dar punctul nostru desprijin să fie oare într-o făptură aşa de firavă?Nu, ştiu bine că nu,... Ea e doar un accidenttransformat într-o stranie bunătate,… Nu pot sănu-mi imaginez ce-ar deveni, poate, dacă s-arface bine, dacă şi-ar reveni din transa vieţii şiar arăta iarăşi lumii ochii ei albaştri, cu sclipireatinereţii în ei, cu roşul în obraji şi poftă de via-ţă,… Sănătatea şi tinereţea ar face-o ca cei-lalţi,... Probabil i-ar trece bunătatea şi grija pă-sărilor cerului,… Să fie oare adevărat? Nu sunt

sigur în cazul ei dar, în general,… da. Aşa e. Arpărea atunci că sensibilitatea este semnul uneiprofunde suferinţe,… Nu,… Nici asta nu cred,... nu-i adevărat,… Societatea care inspiră astfelgânduri, ea este în suferinţă ajungând să te facăsă crezi că bunătatea e aruncată în coşul sufle-telor bolnave,… În loc să fim în lumină… cu-vintele-mi zboară în înalt ca porumbii dupăhrana unui suflet pe mal de apă …

Se filmează?… Nu, totul e ca-ntr-unfilm. Şi ce spun eu acum era doar o stare topităîn mine când apusul curgea toamna pe caseleoraşului,… atunci pluteam pe străzi ca o frunzăpe undele liniştite ale unei ape, fără griji, fărăbusolă, dus aproape fără voie pe urmele peisa-jului eternului ieri, cutreierând fără a şti, liberfără a fi,… Iar spaţiul torcea mereu o pânză-nmine,… pentru că totul încăpea-ntr-o clipă,un… flash anesteziant. Mă şi gândesc uneori,ce-ar fi să simtă locurile ce-apar în mintea-mi,cernute prin gânduri şi-nţelese prin simţuri, cear fi,… M-ar recunoaşte oare, m-ar şti ele pemine?… Da, mi-amintesc de mine umblând pesus, pe străzile acelea, pe sus, pe pereţi, acope-rişuri şi mai sus, sus spre cer, undeva în nori,...Văd! Văd tot ca un suflet ce trece prin gauramică din ochişorul păsării cerului,… în al căreicăpşor cu minte-am intrat… Sunt,... nu sunt …nu mai ştiu… nu, nu vreau să ştiu… sunt ori-unde, trec prin orice,… subiect să mai fiu…

Dar ce spun eu nu trebuie înţeles întimp,...Era... doar o injecţie cu amurg în mine,un flash… atunci când mă uitam… dus de eucu ochii- în cer…

În după amiază aceea treceam, aşacum am spus, cu grabă-n doi, preocupaţi de noi.Eram cu fiul meu. Treceam prin scuar,bla Ban-ca Naţională… Vorbeam în mers lăsând vorbelesă cadă în spate, mergeam. Vedeam,... nuvedeam. Auzeam,... n-auzeam. Oameni,… mainimeni. O clipă amvăzut jos, pe asfalt, clar con-turat, un porumbel cu inima scoasă din el, lângăel. Ca un desen perfect. Şi cele două picăturimici de sânge dintre… Trecusem deja. „Tuvezi?” - am zis. Am mai privit o dată scurt. Eraprea dură, prea clară imaginea. N-am suportatnici să o fotografiez pentru că ştiam că urma afi arată de ochi şi… „Mă doare!”. Şi totuşi arămas ca o înţepătură de ac în pânza de neîn-ţeles a vieţii mele.

Era acolo, cutremurat electric,… nuştiu. Să fi dat filmul vieţii lui înapoi,… să fiputut vedea cum,... Cum a ieşit inima lui aşaperfect afară din piept, fără a lăsa urme?…Doardouă picături mici,mici, una lângă alta, adunatepe asfaltul umbrit. Şi inima… aşa de perfectdecupată pe griul asfaltului,… Straniu ritualsatanic,… nu ştiu, nu cred şi nici nu vreau săştiu. Dar ceeace simt că mă apasă, mă doaresurd, adânc şi greu, este că nimeni, nimeni nuvedea nimic,… acolo unde eu văzusem într-oclipă atâtea… Acolo unde în fiecare dupăamiază femeia aceea cu ochi ei albaştri, secaţi,venea cu traista de mâncare pentru ei,…


Lucian MĂNĂILESCU

IUBIRE SECRETĂ - POEZIA

Cu toate că a debutat cu poezie abia în1992, semnând cu pseudonimul Ioana Papina,în revista buzoiană Carnet literar, poemeleCălătorie şi Sentiment, bănuim că poezia afost, dintotdeauna, iubirea secretă a Marianei Io-nescu (Vicenţia Vara, ca poetă)

Ultimul volum al domniei sale, antolo-gia pulbere îndrăgostită de cuvinte (EdituraTIPOMOLDOVA, Iaşi - 2012, colecţia OPE-RA OMNIA / POEZIE CONTEMPORANĂ)cuprinde toate poeziile publicate în cele treicărţi anterioare, permiţând o imagine de ansam-blu, ce poate sta sub genericul acestui motto, dinEmil Cioran: „O pulbere îndrăgostită de fanto-me - iată ce e omul: imaginea sa absolută, idealasemănătoare, s-ar întruchipa într-un don Qui-jote văzut de Eschil...”

Volumul de debut (Umărul de argint- 2002) descifrează „tainele lumii” într-o irizarede lumini vegetale, estompând contururile, în-văluindu-le în mister: „De argint sunt oaselemele/ spălate în razele lunii,/ din lumină estetrupul meu/ mirosind a răşină” (Desenez cuunghia strălucitoare); „Oh, seara te coboarăîn somn/ până bănuieşti că eşti plantă/ sau căai rătăcit/ toţi anii trecuţi de copilărie” (Ves-perală); „şi o să pot să intru în somn/ ca într-ogrădină cu ierburi înalte.” (Vindecare târzie)

Pe acest fundal curgerea devine îndâr-jită lunecare către prăpastia cerului: „Vremeazgomotoasă înghesuie/ în imensul ei pântec/soldăţei cu pumnii muşcaţi de secunde/ înfipteîn carnea străvezie a timpului” (Pasărea deargint); „... timpul trece pe creştetele noastre/cu paşi rari, ca un bătrân împărat” (Duminicărisipitoare).

Sfârşitul implacabil nu e decât o con-topire cu marele TOT, o îngemănare a clipei cueternitatea: „Dormi. Carnea se schimbă în pă-mânt,/ părul se rătăceşte în crengi tinere,/ cerbiuriaşi năvălesc pe câmpiile lunii rotunde/ şi pă-sări necunoscute îşi caută cuibul” (În somncresc frunze).

Nimic nu sfârşeşte cu adevărat, chiardacă drumurile, ninse de zbor, se pierd în ori-zonturi nostalgice: „Voi pleca din frunzele ano-timpului/ pe care atât de mult l-am iubit încât/în fiecare seară le luam cu mine în somn/ şi lepreschimbam în argint./ (...) voi pleca, aşadar,

din arhipelagul iubirii/ aşa cum pleci din triste-ţe,/ uşor îngândurat şi/ cu haina altei vârste peumăr.” (Cu haina altei vârste pe umăr)

Poezia Vicenţiei Vara este o taină in-tuită cu toate simţurile, cu o mulţime de ochicarnivori, cu parfumuri de ambră, cu „gust acri-şor de măr necopt” şi sunete pietrificate subcoaja aurie a lucrurilor: „Timpul îşi rărise se-cundele cu aripi de înger,/ pe un perete stră-lu-citor/ se legăna şovăielnică umbra/ singurătăţiimirosind puternic a mosc.” (Uneori, mă întorc)

Un rol important îl are, în acest sce-nariu liric, invocarea indirectă a copilăriei prinpovestea sau incantaţia ce ţine de mitologia vâr-stei de aur: „vremea se învârteşte mahmură/sorbind clar de lună,/ paşii risipiţi în lumea în-treagă/ se preschimbă în seminţe de otravă.../Şontâc-şiontâc, ciocârlanul şchiop/ popartămătrăgună în cioc” (Paşi risipiţi); „Cocoşiiamintirilor,/ de brume întristaţi,/ au lăsat săzboare în lume/ a doua strigare:/ unde eşti tu,sufletul meu?/ dar, oare, unde sunt eu?” (Vamastrigărilor); „Geme noaptea şi/ curge bătrânăîn oasele oraşului./ Ameninţând casele, cărora/le clănţăne cărămizile înfrigurate/ străzile îşidezmorţesc coastele de balaur./ Lepădându-şicămaşa de aur,/ peste lacurile albastre,/ lunaveştedă măsoară toamna -/ pasărea neliniştiinoastre” (Toamnă)

Al doilea volum antologat (Acrobaţiediurnă şi alte închipuiri - 2005) deschide de-mersul spre un postmodernism bine temperat,în care cuvântul e mai mult tăcere şi imagine,decât rostire: „Melancolia verde, călărită-n de-părtare/ de apriga zeiţă salamandră,/ singură-tatea colţuroasă, aşteptarea încremenită şi/ iarmiros greu de singurătate” (Suflet cerşetor cucoada stufoasă); „şi eu încerc cu disperare săzbor/ mai mult ca pasărea albă şi tăcută decât/ca înger argintiu-strălucitor (...) Întunericulcerne leneş lumina -/ ciocănesc în poarta seriişi/ mă întâmpină îngerul îmbrăcat în oboseală”(Lumina cerne întunericul).

Devenit sentiment, gest, stare de înger,despărţire dramatică de lucrurile pe care le nu-meşte, cuvântul se aureolează în necuvânt:„Harnic este acela!/ El lipeşte, unul de altul,fragede/ cuvinte cenuşii, răcoroase silabe şi/şoapte violete cu trupul de floare,/ el înşiră, peumeri, vocale.// Ca o graniţă arzătoare,/ staucuvintele între mine şi lucruri...” (Jocuri: veş-mânt exotic); „Înfrigurate, cuvintele alunecăîn marginea serii/ pe mâinile nehotărârii melecare/ stă să apună” (Frumoasa corabie);„Preaînduioşată sunt de/ sufletul meu care în-vaţă să meargă/ pe sârmă, ca şi îngerul din vis,/cu paşii nesiguri ai unui/ tânăr acrobat înspăi-mântat de iubire,/ cu gesturi spintecate de/ ne-iertrătoare şi albe cuvinte.// Tu ai să-l strigi/ şiel, recunoscându-ţi numele,/ se va trezi în/ pri-mejdia căderii” (Acrobaţie diurnă); „gânduriasfinţite coboară în cercuri/ pasăre miercuri,pasăre miercuri.../ până ce simt buza luniiotrăvite/ peste gura mea arsă de cuvinte.”(Pasărea miercuri)

Povestea este mai puţin prezentă în po-em, dar nu lipseşte („Cucurigu! vine cernereazorilor/ ca un tropot de animale necunoscute./Latră pe valea aburie a dimineţii/ căţelul pă-

mântului” - Poveste: altă lume), în schimb sefac tot mai auzită vocile unor alterego, ce vordeveni dominante în următorul volum: „soramea geamănă are hainele/ rupte, şi vechi, şimurdare,/ poartă mereu aceeaşi uniformăboţită/ numită de Înger - tristeţea... ” (Paharuldimineţii)

Alterego cu flori galbene (volum apă-rut în 2012) este o treaptă de maturitate poetică,în care poeta îşi redefineşte zborul într-o închi-puire cu „sfânt trup şi hrană sieşi... ”. Amintir-ile: „îmbobocesc în muguri calzi/ cu degetelede cuminţi adolescente” (Jocuri: frumos efeb)iar povestea contopeşte himerele în sinele în-singurat: „Miroase a dulce carne de om,/ strigăzmeul scuturându-şi solzii lui groşi/ la trei poş-te depărtare de casă,/ miroase a dulce carne deom,/ urlă foamea zmeului pofticioasă.// (...)Dar eu vă spun vouă, prieteni dragi-/ mai binebeţi vinul acesta care/ e sângele meu înspumat,/beţi sângele acesta ce inundă viaţa/ rostogolităîntre noi,/ grăbiţi-vă, trageţi mai iute sorţii şi/beţi vinul sângelui fierbinte când/ se limpezeşteîn marginea nopţii.// Dar eu vă spun vouă, pri-eteni dragi -/ dacă schimbaţi în pământ dulce/văpaia visului, cuvintele şi viaţa,/ gustaţi sân-gele sălciu din sângele meu fiindcă/ doar astfelveţi sorbi cu lăcomie setea în care/ se spală detristeţi dimineaţa.” (Beţi vinul acesta).

În timp ce: „Vicenţia îşi tricotează în-chipuirea/ lumii înconjurătoare,/ cu vietăţi bla-jine cutreierând grădini,-/ precum oglinzile as-cultătoare,/ voioasa lume o închipuie şi ea/ pesora mea geamănă/ purtând în braţe/ cei maifrumoşi şi tainici trandafiri” (Alter-ego cu florigalbene), noua ipostază a eului autorial - sorageamănă: „trece ca o regină cu trup de lumină/prin tăcuta pădure de piatră/ şi este urmată deo mie de lebede” (O mie de lebede). Sau, în altăipostază: „Pasărea măiastră, ştiutoare de soar-tă,/ o strigă chiuind pe sora mea geamănă/ casă-i răspândească oasele melodioase/ pe ţăr-mul nisipos din valea cealaltă,/ semănată-n zoride îngerii veciei/ cu iarba străvezie şi înaltă”(Cu iubirea, luminez...)

O oglindă mai îndepărtată a eului esteîngerul: „Se apropie îngerul de zestre/ cu o miede aripi gălbui/ plutind printre stele/ şi-minumără nopţile/ şi-mi numără visele-/ coasteletăioase ale dimineţii se înfig/ în carnea întune-ricului/ albită de lună.// Pe nesimţite,/ se apro-pie cucuveaua numită clopoţelul lui Dumnezeu/şi-mi ciuguleşte fără grabă/ sufletul înfriguratcăzut/ în prăpastia nopţii./ Îngerul tace, eu abiamurmur:/ amin, amin...” (Clopoţelul lui Dum-nezeu).

Aceste înstrăinări în sine acutizeazănevoia de un trup, care să încarneze miracolulprimordialităţii: „Şi dacă floarea albă de cais/se zbate sub mireasma pe care o dezbracă,/ terog, Stăpâne bun, mai dă-mi un trup... (...)/ maidă-mi un trup în viaţa asta, Doamne,/ un trupiertat de oboseala serii/ şi ocrotit de suferinţalaşă,/ dar pătimaş îmbrăţişat de raiul verii,/ untrup de iasomie biruită/ în arşiţa miresmelor deoleandru. ” (Şi dacă floarea...)

Dar, curgere lunecătoare a şarpelui Uro-boros, împietreşte în durata lucrurilor, care netrăiesc: „Respiri neştiutor visele agonizând/între obiecte sălbatice care/ îşi leapădă pieleaîn întuneric/ noapte de noapte,/ doritor de seteşi de foame/ fără să ajungă vreodată la/ apaotrăvită a somnului./ Plânsul aleargă pe lume/cu ochi amarnici de cucuvea,/ inorogul paşteierburile/ înflorite lângă Piramidă... ” (LângăPiramidă). Ce rămâne, aşadar, din toate astea?


VITRINA CU CĂRŢI


(Urmare din pag. 12)

Iubire secretă - poezia

Poate doar lentila măritoare a unei lacrimi, princare sufletul se insinuează în intimitatea uni-versului: „În dimineaţa fumurie plângi/ cu la-crimile îngerului,/ cu lacrimi de privighetoareoarbă/ îndelung jeleşti/ nopţile târzi căzute pes-te/ lacrima imensă a mării/ cotropite de vânt.”(Bijuteriile plânsului).

Poezia Vicenţiei Vara este una pictura-lă, flămândă de lumina culorilor, ispitită de du-ioşie melancolică şi survolată de îngeri. O po-ezie ca o lecţie de zbor, în care se exersează ur-me albastre de paşi.

Emil NICULESCU

BESTIARUL -VESTIARUL LUI

LIVIU VIŞAN

Dacă românul e născut poet şi, în con-secinţă, el uzează de acest privilegiu, la care şiginta latină a consimţit, de aproape un secol ju-mate, prin premiul felibrilor acordat lui Alec-sandri, sigur că are dreptul la liberă exprimare şila particulară estimare a zonei de operaţii. Înseptembrie a.c., Liviu Vişan a găsit de cuviinţăa uza de această culturală cutumă pentru a necadorisi cu un product cu totul altfel decât „po-emele licenţioase” cu care, „referent” GeorgeAstaloş, şi-a dat masteratul.

Mai nimic în dezvoltarea celor de peacolo. Altceva, la o vârstă când proteismul po-eţilor ia în calcul şi sfatul medicului, ce nu re-comandă emoţiuni violente. Ca „mareşal”, aadoptat o altă strategie: a lăsat lirica erotică lafrapieră, orientându-şi atenţia către o zonă maipuţin spectaculoasă, aceea a poeziei lumilormărunte.

Cartea, pe care şi-a botezat-o Bestiarnocturn (Editura „Semne”, 2013, 56 p.), estealtfelistă faţă de livraţiile anterioare ale lui Li-viu Vişan, de galeş-cinicele intervenţii lirice, depână mai ani. Pare scrisă de un paramedic, lăsatîn drum de propriul echipaj - sunt alte interven-ţii mai urgente! Ce s-ar voi şi ce poate să fie.Categoric, şi un alt fel de poezie. Un manual alîntâmplărilor nebăgabile în seamă - serioşi, cu-antificăm „mofturile”, orideunde ar veni ele,mai ales când e vorba de zona atât de margi-nală, încât O.N.G.-urile n-au cum a străbate.

Viziunile nocturne ale poetului alcătu-iesc un „oratoriu” din „lumea celor care nu cu-vântă”, dar, care, prin eventualul impact asupranoastră, francofoni, anglofoni şi cu alte dexteri-tăţi dobândite în tranziţie, pot transmite o starede urgenţă. Gravă.

Personajele acestei plachete, nu intră, decele mai multe ori, în mărcile brevetate, bren-duite (a se vedea şi frumoasa antologie a lui Pe-tre Stoica, Fluturi, păsări, cai. Un bestiar alpoeziei româneşti (Editura „Minerva”, 1983)sau nobilele hiare heraldice, aulicele jivine deblazon şi mitologie din cantafabulele lui Şer-ban Foarţă (Texte pentru Phoenix), arhaizan-te, baroce, în linia cantemirienei „Istorii iero-lglifice”. Răzbate aici ceva din lumea arghe-ziană a „fărâmei”, nu lipsită de noimele şinormele ei, un pansexualism de stupină, tras însonuri trubaduresc-levantine, aşa cum năzuiaAlexandru Alexianu să-l autohtonizeze pe Vil-lon: doar trântorii încinşi în zale/ aleargă-ngalbene sandale/ la joc regina să provoace/ (...)

saliva roiului se coace/ mie-rea-n lumină se preface/ or-gii de aur sexuale/ viseazătrântorii în zale (ritualul de-dulcirii).

Imnograf lapidar allumii umile, nu-şi permitesentimentalizări contempo-rane cu N. Iorga, contractă,până la forme brâncuşiene,să zicem, proza „Puiul” de I.Al. Brătescu-Voi-neşti: ouă de prepeliţă sparte/ se uită la pui dedeparte// (…) sleindu-şi o gheară stângace/ unpui a rămas în găoace// furnici agitate îi sorb/orbita din ochiul cel orb (imn de caniculă).

La aproape opt veacuri după Franciscde Assisi, acel taxat ca fiind „sărăcuţ” (de minteşi de bunuri terestre), ce înălţa „Laudă crea-turilor”, autorul se „nevoieşte” a ne reobişnuicu gândul/sentimentul de înrudire (nicidecumdarwinian) cu lumea vie.

Parte din texte sunt nişte epitafuri ima-ginare în care poetul bestiarului probează căvrednic este a intra în vestiarul gingaş al celorce n-au apărători în robă, n-au dragomani/tăl-măcitori, ci doar, rar, câte un apărător voluntar(de la Francis Jammes, la Esenin şi Ion Barbu)pledând împotriva cecităţii cu care ne-a obiş-nuit condiţia de vârfuri ale lanţului trofic: m-amîntors şopteşte şarpele să înalţ rugăciune/ demortăciune/ pentru sufletul omului speriat/ cemi-a zdrobit capul cu piatra/ în mijlocul acesteipoteci/ pe care sub clar de lună/ liniştit trecă-torule treci/ zice şarpele sfărâmat de piatră/ îniarba vie/ precum capul botezătorului pe tip-sie/(…) mă rog pentru sufletul celui în care/ fri-ca mai zace/ şi va ridica piatra/ iartă-l doamne/că nu ştie ce face (rugăciunea şarpelui); revi-ne, într-un bocet, aceeaşi trădare a sacrului fi-inţei, un recurs în numele aceluiaşi sfânt martircreştin: fiarele de după ochiul închis/ care searată noatea în vis/ vai mie/ capul botezătoru-lui pe tipsie/ singur/ pare să ştie. Tot astfel, an-ularea unor vietăţi „necurate”, victime (colate-rale?) ale unor veacuri de superstiţii, vrăjitorieşi brutalitate: în marginea serii sub joagărulploii/ babele îneacă în taină pisoii/ născuţi fărăvoie în taină-n poiată/ dintr-o iubire, ptiu-ptiunecurată (litanie). Un adevărat holocaust, fla-mand prin detalii, al gângăniilor pofticioase „dedulce” are loc la povarnă, la cazanul de ţuică,atunci când toate insectele netrebnice din gos-podărie/ ard trosnind cu scântei la distilerie/(…) picură printre musculiţele beţive-n ibric/ba dând năvală ba fără jet pic cu pic/ spre mie-zul nopţii când jarul se face pentru proţap/ şitoată fornăiala fierbinte-mi zornăie-n cap (prinlabirintul de foc şi pară); o anume detaşarecând şi când ironică, de contracarare a unei sen-sibilităţi vulnerate, vine cumva pe ţiverul singu-rului nostru artel scriitoricesc, Caleidoscopullui A. Mirea, (Anghel şi St. O. Iosif), de undes-ar putea aminti „Paingul”, el însuşi un artifex.

Liviu Vişan anexează arcei lui Noe, cao addenda, propria sa canoe, în ideea că „de-mocraţia naturii” (cum zica Mircea Dinescu)poate permite un ajutor dezinteresat acordat ce-lui eşuat, prin voia divină, pe Ararat. Nu in-ventează, întru aceasta, precum Christian Mor-gentern, noi propuneri (Cangurangutanul, Pisi-câinele, Hipopopândăul, Guvidra), nici nu faceportretele unor hibrizi ai zoologiei melancolice,prin stângăcie (genetică?) precum Florin Mu-gur („Globeii”, „Ucla”, „Sivirul”, „Firminul”,„Safra”), un alt defensor al celor vulnerabili dinmotive rimbaldiene („din delicateţe viaţa mi-opierdui”).

Sunt şi câteva animale „de carpetă”:

cerbul, calul, fără de care răpirea din serai egreu de imaginat, taurul (senect şi, aici, nese-mincier), ba chiar prădători, a căror „pedepsire”ar avea chiar o anumită justificare, deloc în fi-rea naturală a lucrurilor - gracilitarea hranei(gazele), de care sunt legaţi natural printr-unnod gordian: pielea unui bătrân crocodil/ des-făşurată trofeu pe perete/ mulţumeşte ceruluică n-a ajuns/ căpută de ghete (cântec de tro-feu); bănuiesc, inspirat de vizita la „hacienda”unui Hemingway de Vălenii de Munte, cu fa-voriţii francisciosefini.

Între mâhnire şi remuşcare, poetul adu-ce în faţa Înaltei Porţi (dar din ce în ce mai în-gustă) a conştiinţei noastre o culpă difuză darirecuzabilă. În „arhondologia” fiinţalor aduse„la bară” vom mai afla, în afara fulguratelor ani-male totemice, şi calul , simbol al libertăţii pier-dute, complice şi jertfă a violenţei stăpânilor(caii de bronz, de marmoră ori de piatră/ scă-paţi din căpestre/ se scutură de praful statuilorecvestre/ rostind fiecare o tristă poveste (prafde statui); undeva o imagine din Dali: inorogi(acolo, cai, n.m.) cu picioare subţiri de lăcuste(umbră de floare).

Este, în vecinătate, o zonă tuşată şi deIordan Chimet în „Cele douăsprezece lumi alevisului. Antologia inocenţei” (1972) - la luna„Caprilie” se inventariau animalele. Empatia,capacitatea de a vibra la „dureri înăbuşite” sau,mai degrabă, tratate, în stilul moftului naţional,ca pasabile fapte diverse, crează metope, plăcivotive de o (brumariană) „delicateţe infinită”;o astfel de pagină o aflăm în cântecul cârtiţei,ucisă pentru „stricări” de grădini sau izlazuri:am venit - bâiguia - să vă zic/ că nu am fost pelume cârtiţa nimănui/ la capătul galeriilor în-tunecate, aveam pui; continuă într-o rugăminteoarbă: acum cine îmi va săpa groapa/ în fie-care solstiţiu de vară/ şi cine-mi va împrăştianoaptea din/ mână/ prospeţimea muşuroiuluide ţărână. Cu subţire pensulă japoneză, stampeimortalizând efemerul meteorologic: la sânulcerului s-au adunat în fugă/ prin crânguri vagide gânduri şi de noapte/ s-ar zice c-au simţitmiros de lapte/ şi-ar vrea cu boturi albe să maisugă (zăpada mieilor); în siaj, am rememora,pentru atmosferă, din Florin Mugur: „bătrânulHokusai/ făcându-ne semne vesele/ de dupăparavanul de mătase al crimei.”

Din diaporamele, insectarele şi tablou-rile vivante din padocul lui Liviu Vişan - minimdécor, maximă decodare/ reconsdiderare - maidesprindem şi câinele de companie, o devoala-re, ca în „Povestea porcului”, a adevăratei şinobilei identităţi a unei căţeluşe sterilizate, Le-ona (majuscula îmi aparţine): cântec de dra-goste oarbă/ nevindecată// prinţesă/ la capătulcuvântuului lesă.

Obiceriuri de sânziene (doar cu-o fun-dă-n păr legată/ ies în noapte despuiată// cugăleata într-o mână/ să scot luna din fântână//




Bestiarul - vestiarul lui liviu Vişan(…) leg mănuchi de busuioc/ cu flori uscate desoc// şi-l înmoi cu semnul crucii/ să stropesc cuel ulucii/ intru pe furiş în casă/ îmi pun voal demireasă// las sub pernă busuiocul/ să-mi afluîn vis norocul// şi dacă-mi apare prunc/ spurcgăleata şi-o arunc - descântec de fată mare),eresuri (culoarea cerului aprins la chindie/mocneşte în puful rândunicilor/ sub bărbie/dacă va fi/ dacă va fi să fie/ numai de-acolofocul o să vie/ (…) superstiţie pentru ziua încare se găteşte mireasa/ să nu strici cuibul derândunică vara/ că-ţi arde casa - cuibul rân-dunicilor) creionează o lume pierdută sau pecale de a trece (numai şi, din păcate, definitiv)în studii de etnografie şi folclor.

Peste toate, cele cu voie sau fără devoie greşite, pluteşte un fel de vanitas vanita-tum, de elegie, de vinovăţie şi melancolie, defabulă difuză, ce nu-şi exhibă morala, a unuifaur sătul de ale sale: pe când beat şi trist fier-arul/ bate vorbele în nituri/ pe imensa nopţiigură/ ca viziera de armură/ (…) care bate ceru-n ţinte/ cu grăunţe de cuvinte (povestea fier-arului de cuvinte); are conştiinţa unui dialog alsurzilor, a acelui philippidian „monolog în Ba-bilon”, dar asemeni lui Ausonius, „poet cu dul-ce nume” din amurgul antichităţii, ştie: „Cu-nfir pe care-l trag din stele/ Poeţii leagă vremile-ntre ele.”

Plăsmuirile tasmaniene ale artistuluiAlex Ivanov (gravuri grav neliniştitoare) înobi-lează o carte pe care Liviu Vişan o datora co-pilului, de obicei neasistat, din fiecare, felieinoastre de candoare păstrată pentru mai târziu.S-ar părea că bestiile, privite mai atent, stimu-lează harul lui Orpheu...

Mihai Lovin - Caşoca

Starea de graţie a câmpiei

Încă de la debutul său editorial cu pla-cheta SUAV, apărută în anul 2000, NicolaiTăicuţu a fost receptat ca un poet al câmpiei.„Poezia lui se constituie - spunea scriitorul Du-mitru Ion Dincă - într-o riguroasă arheologiea spiritualităţii întinderilor”. Iar Florentin Po-pescu consemna că autorul „receptează câmpiacu toate ale ei nu doar ca simplu observator, caun ins ce nu-şi depăşeşte condiţia de martor, ci,dimpotrivă, ca un om ce trăieşte cu sufletul îninima întinderilor vaste”.

În cea de a doua plachetă (Susur,2001) poetul începe un „dialog” cu poemul, pecare-l va continua şi în următoarele apariţii edi-toriale: „Ei, şi tu,/ Oameni suntem!/ Spune po-emul”. Iată, în acest sens, o secvenţă din volu-mul La început a fost câmpia (2013): „suntmomente în viaţa poetului/ când el, autorul,/trebuie să vorbească poemului despre nimic/ caşi când şi-ar vorbi sieşi despre nimic/ adică să

stea pierdut, să fie în stare de pierdere” (leşin).Notaţiile fulgurante condensează lu-

mina în „cristalul pur de cuarţ” dar şi, adeseori,în proiecţiile unui întuneric foşnitor: „Culcat/În lanul crud/ Simt cum/ Degetele-mi/ Devin/Spice/ De grâu” (În lan). La fel cum, ninsoriledinspre copilărie, aruncă peste umăr urme depaşi, ce se pierd în zarea amintirilor: „M-amnăscut în februarie,/ Într-un car cu boi,/ cumiriştea în suflet” (Mirişte). Un mozaic decioburi de suflet răsfrânge chipuri şi întâmplăridin trecut, ce transfigurează prezentul: „Fîn-tâna în care mă oglindesc/ Cu chipul tatăluimeu alături,/ Mlădierea curcubeului/ În sărutulcâmpiei,/ Plutirea cuvâtului/ Peste undele se-rii,/ Pace adâncă îmi poartă.” (Satul).

„Mai mare decât mine este aducereaaminte” - recunoaşte poetul, continuând să vi-seze, ca o santinelă, pe graniţa dintre ieri şi azi:„În sala tronului/ A intrat cu paşi înceţi/ Iarba//A ros între rădăcini/ Lespezi de mozaic/ - Ră-sunător pietrişul urcă-n tulpini./ Frescele aucăzut./ Au căzut călăreţii/ În propriile suliţi/Vântul trece prin iarbă/ Şi-i devoră// Lumina/Umbra de lumină/ Rămâne pe tron/ Ucigă-toare” (Ieri şi azi)

Pe coperta a IV-a a volumului La pas,prin câmpie, Grigore Leaua nota: „Cele maimulte dintre poeziile lui Nicolai Tăicuţu suntadevărate efigii lirice, în care fiinţa poetului seregăseşte proiectată pe fundaluri rurale abiaschiţate, asemenea unor sensibile desene în pe-niţă”.

Mutându-şi locul de veghere a câmpieiîntr-o nouă perspectivă, poetul îşi „zideşte” tur-nul de fildeş, care deschide orizonturile către in-terior: „Privit dinspre munte/ prin perdeaua/arhetip de-aromă/ a colinelor/ turnul/ de sor-ginte spirituală peste/ câmpie/ e totul.// Zidurilece-l înconjoară/ de-atâta dor/ şi pierderi înzare/ s-au subţiat/ cât să susţină/ raza de lună/ce trece plutind/ pe fir de apă” (O privire deansamblu). Iar câmpia se umple de zile şinopţi, de tăceri şi zboruri, de imagini şi senti-mente: „Iubito/ la primii zori/ deasupra nucu-lui/ am văzut/ calul fetei morgana/ cu potcoavede rouă -// vino/ şi fură-i/ câmpia!” (Poem su-av); „Iată, am cupa/ plină cu sevă/ iată, are cu-pa/ plină cu suflet// Firul de iarbă/ mi s-a pre-dat/ şi m-am predat/ firului de iarbă-/ Din cupalui se prelinge o lacrimă/ din cupa mea/ se pre-linge polen” (Iată).

Un poem cu totul aparte - prin concre-teţea sa - este cel intitulat Focuri reci, invo-când procesiunea „prilejuită de scoaterea dinevidenţa arhivelor militare române a cailor că-zuţi în primul război mondial”: „A căzut stelu/din regimentul 8 cavalerie/ alături de dumitru/cel care l-a adăpat/ cu rouă de lacrimi.// A că-zut stelu/ din iapa sură venit/ şi din cer coborât/în zi de mai/ 9, una mie nouăsute 16/ pe pajiş-tea înflorită/ pintenog/ şi cu stea în frunte//Marşul sfeşnicelor -/ pâlpâire de flacără lină/ce nimb era/ al copiilor/ neîntinaţi/ neadum-briţi/ călare pe mânji// (…) Cu evlavie dumitru/priveşte procesiunea/ de sub două cruci:/ ceade la mormântul/ eroului necunoscut/ şi cruceadin sat/ fără mormânt.”

Ipostazele câmpiei şi ale oamenilor eiţin însă de nesfârşire. De aceea poetul exclamă,într-un scurt poem, spre finalul acestui volum:„Iată-mă alb/ în faţa/ colii albe.”

În Liricele, apărute în 2004, la mar-ginea câmpiei apare conturul oraşului, cu ţăra-nii lui urbanizaţi, pe care viaţa i-a împropri-etărit pe un hectar de cer plimbat cu bicicleta:„vasile nu a fost şocat/ de frăgezimea dimineţii/când se întorcea de la schimbul 3/ pe bicicletă/

gheorghe nu a fost şocat/ când dimineaţa a traspe el/ plapuma cu greieri/ de i-au rămas pi-cioarele dezvelite/ şi nici grigore/ nu a fost şo-cat când/ dimineaţa i-a sugerat/ distanţa aris-trocratică a câmpiei” (accepţii paralele servitepe inima goală). Şi parcă ogoarele, cerul şicumpenele fântânilor ar striga după fiinţele lorde odinioară, implicându-l pe poet într-o com-plicitate acceptată: „atunci când plec/ puţin câ-te puţin/ câmpia mă strigă/ încet, cu sfială:/ -hei, fiule/ să-mi aduci dropsuri mentolate/ cătare mai sunt bune/ seara/ după arşiţă!”; sau:„spre seară/ de dincolo de gard/ mă pândeştecâmpia// şi eu/ asemenea/ de dincoace// cine vasări primul pârleazul?” Dar asta doare - maiales în somn, mai ales atunci când acasă devineun loc străin: „scriitorul de vagoane/ a adormit/între şine/ cu noaptea de iulie/ în braţe// un va-gon de marfă/ a venit/ dănţuind ritmat/ şi i-atăiat/ raza de lună/ cu care era legat/ de stâlpulcasei”

Un volum de referinţă în opera lui Ni-colai Tăicuţu îl reprezintă cel intitulat Fi-voicâmpie, apărut în anul 2006, la editura ieşeanăTimpul. Versurile relevă o nouă imagine a câm-piei, care devine „dropie despicând amiaza îndouă”, iar poemele se rotunjesc în incantaţiimetaforice, ce nu pot fi citate decât în integrali-tatea lor: „câmpia nu are umbră/ precum aredealul/ precum are muntele// ea are/ o înţele-gere cu soarele/ - cel dătător de umbre - să ouite/ aşa ca din nebăgare de seamă/ în vejnicălumină” (Călcând pe lumină); sau: „calcceaţa/ cu jumătate de aripă/ împrumutată dela/ fiul meu nenăscut// cealaltă jumătate/ mi-afost retezată/ de cumpăna fântânii/ la o cobo-râre rapidă/ (să fie pentru morţii mei/ am zis)//nevăzut, neauzit/ zborul meu se clatină” (Su-port de poem, ceaţa).

Lumina şi culorile par să curgă, limpe-zite de gând, către o altă dimensiune, durerosde blândă: „rana înflorită/ nu rodeşte// (excep-ţie face/ acea rană a nopţii/ numită dimineaţă”(front liric). Cântecul de greier devine nesomn,satul este o „candelă veche/ pierdută în iarbă”iar câmpia, spune poetul: „tot sare în curte/ şi-mi bate în vis/ ca-n toaca bisericii”.

A scrie astfel, sugerează Nicolai Tăi-cuţu, înseamnă să înţelegi ce ar putea fi poemulde dincolo de cuvinte: „mă aplec/ peste stropulde lacrimă/ ce ţi-a rămas pe obraz// şi nu ştiu/rouă este/ sau afund de mare/ - după sclipiri,/după dâra de sare?” (poem). Rugă de seară -ultima poezie din Fi-voi câmpie, are semnifi-caţia marii contopiri, a însetării care nu treceniciodată, oricâte fântâni ar ţâşni din magmafreatică a câmpiei: „mântuit de patimă/ rotindu-mi privirea/ de jur-împrejurul zării/ simt cumprin pori/ intră câmpia în mine/ puţin câtepuţin/ precum vinul împărtăşaniei/ în trup şiminte”

În mai toate volumele sale, înainteagrupajelor tematice, Nicolai Tăicuţu insereazăun poem motto, un fel de cheie a cărţii. În Din-colo de semn (Editura Editgraph, 2009) - aceas-tă poezie/motto se intitulează la dispoziţiapoemului şi avertizează că semnele sunt tăceridăruite prietenilor: „tac/ cel mai bine - mărturi-seşte autorul - în mulţimea de prieteni”

În inima acestor tăceri, care este şi ini-ma Bărăganului, un anonim meşter Manole,perpetuat din generaţie în generaţie, ridică osuccesiune de ziduri, înălţând bolţile catedraleide neodihnă: „la mine-n câmpie peste casastrăbunicului/ fiul rămas acasă adică bunicul/şi-a construit casa cu materiale/ din demolărileprimului război mondial// peste casa bunicului




Starea de graţie câmpiei

tatăl meu/ şi-a construit casa cu materiale dindemolările/ celui de-al doilea război mondial//peste casa tatei mi-am construit eu casa/ (...)în momentul acesta (...)/ stau în casa străbu-nicului şi prin fereastra/ arhetip (...) contabi-lizez gradul de responsabilitate/ al fiului meucare deja a ridicat doi pereţi/ peste casa mea”(iz patriarhal). În această casă a omului câm-piei timpul este plin de miracole şi veşti proas-te, amintiri şi îngrijorări, zboruri de fluturi saurevărsări de ape.

Pendula care măsoară timpul patriar-hal este, de fapt: „fiica ceasornicarului/ (cu tru-pul adiere de/ vânt pe faţa crispată a mamei)”,care „şi-a sprijinit/ bărbia de pervaz/ şi a bătutrar din pleoape”. În contrast, imortalizarea tim-pului într-o eternitate provizorie este apanajulbătrâneţii: „singura pretenţie a bunicului/ cândl-am scos la pozat/ (...) a fost să se distingăfoarte clar/ la developare/ aroma florilor decâmp/ din săculeţul legat/ la-ncheietura mâiniidrepte/ cea purtătoare de toiag”. Este de remar-cat o schimbare schiţată spre versul de mai ma-re întindere, având încrustate în cuvinte livres-cul şi ironia: „poemul haiku/ ajuns sub clopottransparent/ dispare cu desăvârşire....// dinlipsă de fiinţă niponă/ pare-se.”

Modificarea discursului poetului devi-ne evidentă în următorul volum - piatra piatrăde e piatră - structurat pe cicluri ce poartă -drept titlu - versurile din cunoscutul cântec, ca-re îl continuă pe cel de pe copertă: şade jumă-tate-n apă (primul ciclu); o crapă calul de-ocalcă (al doilea) şi inima mea multe rabdă, lacare se adaugă două „refrenuri”: of of of re-spectiv adaosuri.

Apărut în 2011, la Editura Valman, vo-lumul amintit diluează câmpia în zvonurile ha-bitatului uman, traversat întotdeauna de o apă,la fel cum viaţa omului este traversată de timp.Curgerea dă sens, fixând pe cer sau în memorie,drept punct cardinal, steaua nordică a existen-ţei. Iată, în acest cadru, un joc sugestiv: „astăzi/cu glezna sub unda râului/ proslăvesc măreţiamuntelui privind/ piramida făcută de fiica mea/dintr-un bulgăre de argilă plastică/ pus sub opiatră aplatizată/ la rândul ei pusă sub treigranule de pietriş/ şi în vârf/ cu un fir de nisip//vârf pe care eu/ încerc să fixez acest poem: ladorinţa ficei mele/ iese muntele din apă”.

În arealul câmpiei se găsesc, mai în-totdeauna, lucruri stăvechi: aripile păsării ar-cheopterix, piatra cu cochilie, nuntirea morţii,turma de pietre etc. Dar sentimentele sau bătă-ile de inimă fisurează această geologie stranie,dându-i imponderabilitate şi graţie: „răcoros/precum pe umărul rotund/ al fetei pe plajă/ setâră/ şarpele peste piatră// şi piatra/ de emoţie/crapă”

În ciclurile intitulate refren, sugerândspirala repetativă a lumii şi poate chiar a uni-versului, se aude, din când în când, păcănitulistoriei recente, cu inutilul ei motorul pe care i

l-a pus, sub caroserie, „mihai ursachi din iaşi”:„cât timp în piaţa scânteii a stat proţăpit/ nodîn intersecţie statuia lui ulianov/ demarcândanotimpuri geroase/ pe sub şapca lui, a lui Le-nin, au trecut cârduri de păsări/ dus-întors, cuprecădere cocori...// acum aruncată, culcată lapământ/ printre bălăriile urbane statuia/ în-tinde o mână către nimeni (că din ceruri/ nu ise răspunde şi se ştie de ce)/ timp în care pe subşapca lui trec cohorte de râme” (despre cocorinumai de bine).

Dar, ne spune poetul, sensul existenţeinu este istoria, singura salvare posibilă fiind -poate - inocenţa înţeleaptă a copilăriei, de a ştică nu ştim nimic: „copilul ţine-ntre palme unfluture/ şi ştie că mai devreme sau mai târziu/acesta-şi va lua zborul// copilul ţine-ntre palmeo pasăre/ şi ştie că mai devreme sau mai târziu/acesta-şi va lua zborul// copilul ţine-între pal-me bolta cerească/ şi nu ştie nimic”

Volumul apărut recent - La început afost câmpia - reprezintă o reîntoarcere a poetu-lui în spaţiul vast al Bărăganului. Însă, para-frazându-l pe Nichita Stănescu, putem spune căpoetul, chiar fiind de profesie geolog, nu are...câmpie personală. Câmpia lui e freaticului cris-talin şi pur din adâncuri, cerul răstignit pe cum-păna de salcâm a fântânii, depărtarea peste carese revarsă lanurile şi singurătăţile asurzite deţipetele stolurilor de cocori. Este mărturiseşteNicolai Tăicuţu: „o coexistenţă pe care o tră-iesc zi de zi/ susţin câmpia cu umărul şi cu frun-tea/ şi o respect dumnezeieşte. la rândul ei/ măajută să trec puntea ridicată între orizonturi/peste apa curgătoare a zilei de azi”.

Volumul cuprinde trei momente/ secţi-uni intitulate de dimineaţă, din faptul zilei, şila ceas de seară, sugerând succesiunea vârs-telor rememorate în poem: „... aici, pe colină -scrie autorul - unde mă ve-deţi străveziu/ înceaţa coborâtă de pe muntele din spatele meu/(munte ridicat de pe fundul mării cu armată/de scoici şi de melci în avan-gardă şi pe flan-curi)// numai de aici, vă rog să mă credeţi,/ văpot explica urcarea câmpiei în suflet” (de dindeal). Trăită astfel, „ca nud/ al singurătăţii”,câmpia devine o moştenire şi un destin: „nu amrugat pe nimeni/ să mă des-prindă/ de brumatimpurie a dimineţii- / supliciul arderii reci l-am suportat singur/ pe talpa desculţă (...)/ nuam rugat pe nimeni/ să-mi arate drumul princâmpie/ până la marele râu -/ crezul în fatamorgana/ mi-l asum drept moş-tenire/ şi, nicimama, şi nici tata/ nu şi-au făcut griji” (o, nu!)

Peisajele reliefează mitologia unei A-tlantide arhaice, scufundate în negura vremu-rilor: „mândri sunt, doamne, demni şi frumoşi/bărbaţii din satul meu... (...) frumoşi sunt,Doamne, dimineaţa/ când se ridică din dungamormântului/ verticali, cu braţele desfăcute acruce” (retrocedare cu respect).

Şi totuşi, câmpia încă respiră aerul dum-nezeirii, ca o ultimă speranţă pentru continentulscufundat în cer: „...Iisus Hristos/ nu avea cumsă fie răstignit/ în câmpie, zarea atât de largăşi/ liniştitoare este mâna Domnului/ care l-aluat din mormânt/ l-a aşezat în lanul de grâu...”(absorţie)

A doua secvenţă a volumului- din fap-tul zilei - explorează tocmai această şansă a în-toarcerii la înţelegerea primordială, la convie-ţuirea cu stelele, roua şi grânele: „iată-i adu-naţi pe izlazul comunal/ de pe malul nelocuital râului/ tăifăsuind: sprijiniţi în cot, cu tâmplaîn mână/ pe terasa râului, întinşi pe nisip sau/în buchete-grupuri mici/ completându-se întrufirea omului (...)/ se recunosc între ei, se atinga îmbrăţişare:/ tu al cui eşti? cel mare sau cel

mic?/ cel din deal sau cel din vale?/ dar taică-tu unde este? dar maică-ta?/... undeva mai în-colo, aha,/ sunt undeva mai încolo (...)/ să în-cercăm vadul prin râu, vadul/ doar de mineştiut, de mine făcut cu migală/ din nisip şi pie-triş, ridicat, bob cu bob/ de trecerea la spălare,cu apă rece/ apă curgătoare, curaţi, în curteabisericii/ să ne regăsim” (vadul).

Câmpia are puncte de reper sigure, pecare uitarea nu a reuşit să le îngroape definitiv:„la mine-n satul copilăriei/ zarea este limpedepe trei părţi de/ vecinătatea a trei sate:/ douăsate se desfac în câmpia română/ ca şi satulmeu, cu capetele uliţelor/ sprijinite pe zare, iarcealaltă coboară/ în josul colinei şi se-nfige-nrana câmpiei”. O arheologia blândă, cum ar fispus Petre Stoica, îl ajută pe poet să dezgroapesemnele: fântâna, zborul fluturilor, salcâmii,cerul şi, mai ales, piatra de hotar care: „...dintrebuinţă/ cu car cu boi a fost adusă acolo/ sau,mai mult, de apă-nvolburată/ a fost pusă semnde trecere”

Aceste simboluri devin uneori atât deacute încât inversează, într-o oglindă ironică,raporturile dintre om, fiinţe şi lucruri: „am ieşitcu câinele meu în câmpie (...)/ îi arăt cu degetulo iluzie la orizont/ şi el aleargă într-acolo, laţintă fixă/ şi se întoarce cu iluzia în privire (...)/îi arăt o pasăre în zbor/ şi el se aşează pe pi-cioarele din spate/ şi priveşte pasărea sau zbo-rul ei/ îi arăt în ape un peştişor/ şi el se aşeazăpe labele din spate/ şi priveşte peştele sau îno-tul lui// ne aşezăm la umbra unui salcâm/ cesusţine cumpăna fântânii/ şi salcâmul ne pri-veşte ca şi cum/ eu şi câinele meu am fi un ta-blou cu natură vie/ oglindit în luciul rotund alapei din ciutură.” (pseudokinegeticos)

Mai mult ca prezentul celei de a treiapărţi a volumului, întitulată la ceas de searădescrie un timp, sau mai bine spus un anotimpimplacabil: „copacii nu mor în picioare (...)/când le-a venit timpul/ se culcă uşor pe umbră,într-un ceremonial/ care, probabil, durează totpatruzeci de zile/ ca la om... ” (normalitate). Ca o pierdere în lumina lină, ritualul morţii de-vine nuntă de piatră, acceptată cu seninătate:„e prea mult/ e prea puţin/ încă nu pot să-mirăspund// satul meu subteran/ prin fântâni iesela suprafaţă/ în noaptea scurtă a verii// se-n-firipă şi/ pluteşte deasupra pământului/ într-unalai nocturn de nuntă mută// pe umeri măpoartă/ mire scrutând orizonturi vecine eu în-sumi streaşină/ în raza lunii/ în căutarea mire-sei furate” (secvenţe nocturne).

Rămâne, ca durată, poezia de dincolode cuvinte, reflectată în poemul intimitate, di-nadins: „voi dormi sau voi trăi o noapte/ de-spre care nu voi scrie niciodată/ despre care nuvoi vorbi niciodată”

Florin URSULEANU

Flashuri existenţialeVolumul de versuri al Cecilie Moldo-

van, apărut recent la Editura ieşeană Junimea(Cartea de identitate a privighetorii) repre-zintă: „... cartea identităţii proprii, în duhulSinelui şi cu cerneala Eului, sub neoanele mo-nocrome şi austere ale Supremului ” (Dan Bog-dan Hanu, în prefaţă).

„Discursul poetic al Ceciliei Moldo-van - adaugă pe coperta a IV-a Ion Roşioru - eunul de o rară tonicitate, vioiciune şi supleţe şiel impune un nume de care, cu siguranţă, se vavorbi.”

Cu un discurs liric mai puţin feminist(Continuare în pag. 16)

Pag. 16 noiembrie 2013 Revistă de cultură(Urmare din pag. 15)

Flashuri existenţiale

placheta de faţă reprezintă, după părerea noas-tră, o imersiune în diversitatea agitată a abi-surilor societăţii contemporane şi a realităţilorei implacabile, ce osândesc poetul-înger să-şitârască aripile prea grele prin praful drumurilor,în rătăcirea către nicăieri: „îngerilor venerabilile-au crescu bărbi chinuite/ după gratii/ cei maimulţi au evadat cum au putut/ care în cer carepe sub pământ/ câţiva se ascund ruşinaţi princorole de heruvimi/ că nu-şi pot plăti facturala lumină” (zgura cotidianului ninge cenuşiupeste visele lumii).

În primul ciclu (purtând titlul volumu-lui) sufletul fotografiază, în fulgerarea prevesti-toare de furtuni a flashurilor existenţiale, ipos-taze, atitudini, dezamăgiri sau chipuri: „emi-grantă incognito la oraş”; „necântătoarelemuppest” (blestem ori binecuvântare - II);„ne-am văzut de drum/ să cumpărăm o bucatăde cer îndepărtat/ cu tot cu măiastră ” (blestemori binecuvântare - III); „trec agale prin piaţaviselor îngheţate / (...)/ nu ştiu unde aleargă oa-menii aceştia/ că eu mă caut pe mine şi nu măgăsesc” (piaţa cu vise); „ploile care potopescduplicităţile întârzie/ la uşă vin vremuri croiteanapoda” (scântece demografice târzii), „pă-mântul străin e bun pentru/ vreo fugă în Egiptcu pruncul de mână/ cum eschimosul nu vi-sează alte zări/ de teamă că iglul i se va topiipe-acolo” (non-emigrant de profesie).

Poezia latentă - starea de poezie - a au-toarei are disponibilităţi acute, ce pulsează subrana cuvintelor; „ochiul cufăr al Sfintei Vineri”ascunde comorile nebănuite ale orfevrăriei lu-minii: „de când cu noul palat/ cerul ei e o frân-ghie cu rufe/ pe un perete înalt” (cer cu frân-ghie de rufe)

Un singur lucru pare salvator - refu-giul memoriei în copilărie, acel teritoriu în carenimic nu este imposibil: „copilul cu ochi de azu-rit aleargă soarele/ în jurul căsuţei desenate/dă foaia pe cealaltă faţă a pământului/ şi apucăluna de un corn/ plantează apoi oameni,/ mili-oane, milioane,/ cu inimi în loc de cap ” (som-nul afecţiunii). De acolo, de la ferestrele cuochi albaştri, bâlciul lumii poate fi transfiguratîn bucurie naiv-amăruie: „nu-mi irosiţi lacrimacailor/ de la caleaşca hodorogită/ ea pluteştepe drumuri frânte/ printre trecători beţi/ şi li-muzine ochioase”

Titlul celui de al doilea ciclu - lacrimi

cu trenă - anunţă un ev al cometelor, un muzeumărunţind timpul, sub privirile „necunoscutuluicustode”. Exponatele evocă un timp revolut,poate singurul în care fericirea era (şi este) po-sibilă: „trăsura fără roţi” a bunicului; istoriaca percepţie individuală („mă aşezam cu faţala Cortina de fier şi/ încercam să o străpung cuochii minţii/ îi îmbrăcam în carne şi oase pecei/ din poza căzută din eter”, paginile manu-alelor de liceu, statuia libertăţii „răstignită lavedere”, case „cu ferestre spre nori” etc.

Reuşitele poetice ale Ceciliei Moldo-van ţin şi de o anumită implicare în poveste, dedecriptarea unor trăiri personale, precum înaceastă Scrisoare către fiica mea: „Trăim treivieţi deodată/ într-o zi mi-ai cerut/ să nu ţi-omai trăiesc pe a ta/ te-ai închis la etaj în casadin vecini/ cu două lacăte/ apoi ai tăiat firelegăsite pe-acolo/«sunt fericită, mamă», îmispuneai...// stau seara sub geamul tău şi aştept/să te zăresc/ să-ţi ghicesc starea inimii la lu-mina/ neonului din bucătărie/ «sunt fericită,mamă», îmi tot repeţi...// tata s-a căznit să ri-dice o casă/ peste şirul de brazi primitori ai bu-nicii/ peste ochiul albastru de apă/ în care îţilepădai uneori oboseala// eu m-am retras întremeri/ şi aştept Paştele/ să ieşiţi şi voi dupăecrane/ în aer primenit/ în lumină lină”

Cel de al treilea ciclu - nestematele sa-crificiului - schiţează un „raport către divini-tate”: „la tine mă gândesc, suflete,/ răsucit întregnoze şi profeţii/ în boboteaza trecută/ prelinsădin tăriile cereşti„ (deruta orologiilor). În con-text, ochiul pineal, la care au acces doar copiiişi Dumnezeu, devine referenţial, ca intuiţie aspectacolului lumii: „doar viaţa aleargă fărătine/ lăsându-te un pic mai copil/ lângă o gră-madă de păcate” (al treilea ochi). Cartea seîncheie (ultima poezie din cuprins este, credem,lipită acolo) cu un simbolic monolog în faţa În-tunecatei: „tu, întunecato, nu mă privi aşalanguroasă,/ sclivisită, că în fiecare dimineaţă/îmi beau ceaşca de lumină/ să te pot orbi într-o zi.”

Sigur, versurile Ceciliei Modovan su-feră, încă, de o anumită aglomerare a cuvinteloruzate şi a clişeelor banale, dar important e ceeace are poezia sa (şi incontestabil are!): fior liric,profunzime şi sinceritate.

Mihai Lovin - Căşoca

Poezia de zăpadăPe prima pagină

a plachetei de versuri sem-nate de Corina Petrescu -Trei lacrimi. Povara am-intirilor ce vor veni - apă-rută recent la Editura Ci-tadela - Satu Mare, suntinserate trei motto-uri, din-tre care cel mai semnifica-tiv, după părerea noastră,este citatul din Blaga: „Cu-

vintele sunt lacrimile celor care ar fi vrut aşade mult să plângă şi nu au putut”

Spunem asta deoarece poezia CorineiPetrescu are calitatea de a fi, în primul rând,trăire, chiar dacă uneori banalul neşlefuit sauaerul vetust oxidează suprafaţa rostirii poetice.Poate că, printr-o selecţie mai riguroasă şi re-nunţarea la poeziile cu rimă, majoritatea con-venţionale, de album nu ar fi însemnat o pier-dere; dimpotrivă...

Indiscutabil însă, filonul liric există şi,atunci când autoarea ajunge la el, starea de zbordevine firească, chiar dacă îndoiala nu poate fi

evitată: „Ezit în faţa uşii acestei colivii,/ Săintru, să nu intru, să pot s-aleg, să nu-mi/Transform în scrum aripile firave...”. Între con-fortul coliviei de aur şi libertatea pierderii în ori-zonturi de ceaţă, fremătătoare, poeta pare săopteze, totuşi, pentru ultima variantă: „Alege!/Puntea vaporului este plină,/ Ei au ales.” (Ba-lans).

În tumultul vieţii, purtându-şi singură-tatea prin mulţimea semenilor („Când noaptearămâne singurul prieten/ Şi singurul umăr pecare să-ţi sprijini singurătatea”), poeta se lasăninsă de gânduri ce se topesc pe buzele însetate,căutându-se pe sine. Chiar dacă intuieşte căexistenţa nu poate fi înţeleasă şi că trebuie doartrăită şi adunată din zgura cotidiană, în: „Cu-vintele nerostite şi/ Gesturile neduse până lacapăt/ Şi străzile fără importanţă, alese dinmers/ Şi ura şi bucuria şi clipele de tăcere/Îmbrăcate în minciună,/ De fiecare dată, alta,/De fiecare dată, prima.” (După amiază cuscrumieră), poeta este mereu pregătită să plececătre o nouă iluzie: „Geamantanele aşteaptă lauşă, indiferente./ Ploaia visează la iubitul ei,curcubeul./ Te simţi ciudat de parcă viaţa ta/Ar fi geamantanul de la uşă/ Plin de lucruri ne-semnificative/ Dar atât de importante pentrutine.” (Nefirescul firesc).

Sub viscolirea nostalgică a ninsorilorvilloniene, transformate în ploi monotone, ză-dărnicia e copleşitoare: „Gata cu ploaia, gatacu binele nostru, al celor care abia respirăm,/Iar la televizor ne arată doar cod roşu, codportocaliu, cod galben./ Prezentatoarele se în-trec în dramatizarea meteo de parcă/ E ultimanoastră zi pe pământ./ Unde sunt ploile devară? Unde sunt? ”

Chiar Timpul devine departe, încre-menit sub blitz-ul aşteptărilor: „Cartierul încare stau este destul de liniştit./ Nu reacţi-onează în niciun fel/ La bătăile orologiului./Numai gropile sunt dovada/ Trecerii timpuluipe aici.” (Aici, departe).

Şi totuşi... Notaţii fulgurante, meta-forice - unul din atuurile poeziilor Corinei Pe-trescu - reuşesc, de multe ori, să transfigurezeamintirile în irizări de lumină, sclipind a la-crimă pe obrazul necunoscutei din oglindă: „Lechemi…/ Le adori…/ Te uimesc…/ Te alintă…/Până într-o zi când se supără/ Şi devin/ Ră-văşitoare candele…”. Iar ceea ce este sau parea fi dezolant, capătă aura eroică a blândeţii,Dumnezeu putând fi un om al străzii, pe care îlîmprumutăm, din când în când, cu două sute delei. Poate că nu îi vom privi niciodată înapoi, ,dar răsplata vine odată cu plantele din propriagrădină şi miracolul înfloririi lor, fie şi în vis.Tulburătoare întrebarea din finalul poemuluirezumat mai sus (Troc): Dumnezeu în aceastăipostază, de om al străzii: „a avut vreodată/Vreo floare a lui? ”

Semnal

În volumul în curs de apariţie Arina, TaniaNicolescu surprinde, cu intuiţia psihologu-lui, avatarurile unor personaje aflate în că-utarea propriilor identităţi. Eroina ce dă titlulcărţii este o colecţionară de suflete moarte,asemeni lui Cicikov al lui Gogol, dar fărăpragmatismul jalnic al acestuia. Investiţia eiîn ajutorul oferit celor aflaţi în momente decumpănă, sfârşeşte însă cu o dezamăgire.Soluţia? Evadarea din infernul lui Sarte, caresunt ceilalţi: „...sper - spune Arina, în final -că, în sfârşit, voi avea suficient timp pentrua mă putea întâlni şi cu singura persoană, pecare am ignorat-o atât de multă vreme.”


„Aripă înfiptă-n ţărână ”

El ne spunea că va pleca, lăsîndu-nesinguri şi uituci! Nu l-am crezut şi i-am mărun-ţit viaţa la tarabele noastre de zvonuri, în zbo-rurile noastre sticloase, ieftine bibelouri înzor-zonîndu-ne ochii şi inima.

Acum ne prefacem că plîngem, îi că-utăm urmele, ca să le acoperim, să le ştergem,să nu le mai auzim cum latră din văzduh la dru-murile nostre de pulbere. Ne prefacem că i-amfost prieteni! Dar, privindu-ne în oglinzile su-fletului, ar trebui să recunoaştem: şi noi suntemvinovaţi pentru plecarea lui! Noi toţi…

L.M.

Ion STANCIU

DESPRE UIMIRE(Editura Cartea Romînească - 1975)

Orpheus

Vin spre tine în cîmp, Orpheus,Înotând prin ceaţa ademenitoare, scuturândbelşugul de raze de pe umeri.Înaine-mi sunetele îmi arată un drumprintre lăstari de argint;limba mea învaţă acum foşnetul,ochiul meu cuprinde mişcarea cea fără odihnă,de frunte mi se agaţă ceaţa razelor.

Un lucru e adevărat dacă are umbră!

Mă-ntâmpini, gesturile tale se desprindde pe trupul tău ca păsările foşnind din aripi!

Ultimul meu imn

Aştept binecuvântarea frunzarelorprăbuşite peste mâinile tuturor celor ce au iubit!Clipă! vrednică sărbătoare,inundă-mi ochii, cerul gurii îngheţe de cântec,tâmplele, verticale lacuri fără undăpe care iubirea-mi numărălebedele albe îngheţate în spasm.

Din meşteşugul meu doar umbreleîşi pot revendica o glorie apusăşi-o moarte întăritore de pace,născută în valuri de imn.Atunci cîntul meu, cel fără putereasupra morţii, va veni din vastele cîmpii solare,înaintea ta, asemenea magului!

Poetul în faţa nopţiiI

Acolo unde lacul coboară în trepteînvăpăiate - ca un sărut repetat de cer -cu sceptru de veştede trestii;unde fiorul coboară în lac,înfiripat din tăria atinsă de-un murmur de jos,şi unde cele ce se ascund în umbra Dumbrăviiînalţă spre cerun cântec de chemare - acolo, chiar dacănu va fi nimic care să semene cu el însuşi,va bate o inimă!

Fulguiesc dese fulgerelecu fruntea dintre norii de argint, suind;

nimic în faţa lor nu are făptură mai curatăca trestia…

Vigoarea se lasă peste cele iubite în noapte;numai iarba razelor de lună se veştejeşte.

Poetul pleacă din adevăr,rămas de-a-pururi cu un cusur mai adâncdecât proprietatea de răpitoare a razelor;din pasăre plecat, în pasăre întors!

„Peste câmp bate sclipătul lunii ”;mrejele-i ca pânzele de paianjen

pătrund negura,mişcându-se repede spre toate zările deodată;Se iveşte marele spaţiu sub milioane de inimişi câte o lume izbuteşte să iasă din muşchiulumed, aspirând spre zenit asemenea lacrimeice se usucă.

II

Extazul ce te cuprinde e alluminii, în undele cerului tresăltând;frontul de spumă şi coralul întunericului,iar deasupra, înfiptîn subţirele unei raze -pescăruşulşi tot ceea ce, odată cu ochiul,primeşte binecuvântarea brizei!

Adiere peste păduri fremătătoare;în dialogul nostrutraduc cele ce nu suntîn sâmburişi lacrimice-ndată îmi încolţesc în palme!

Pur extaz!Aud râsul tăudeasupra-n corăbii de razeşi, subţire ca o răpăială de ploaie de vară,poezia te fecundează.

Fiinţa concretă (Editura Cartea Romînească - 1979)

Copil pe deal

Rană sub tâmplă, tufa măceşului pe deal;sânge alb, gelatinos, o turmă intră-n pădure.

Cum poate copilul de pe creastă să facădin temuta piele a timpului, umedă, zmee,să îndoaie amurgul ca pe-o nuia?!

Îl rog să mai facă o minune, dar umbra meaascunsă în rana sângerândă a măceşuluiîntinde o mână spre el depărtându-l.

Şi noaptea se lasă strivindiarba şi fructele roşii!

Ca o pasăre

Lipit sunt de pământ, suntem unul aş spunedacă pasărea nu mi-ar ţâşni prin pieledând la o parte ţărîna.

Izbesc cu sete aripile-n mine însumi;ostil îmi suntpână la cuvânt,până unde el trece

de propria lui făptură-n mireasmă.

*Aşa s-a crezut: că poeziei nu-i trebuiedecât cenuşa sumară a unei inimică, asemenea unei aripi înfipte-n ţărânăşi ridicând-o în slăvi,ridică ţărâna voci în lumină!Aşa s-a crezut…

Oraş

Ceaţa lipeşte pe ziduri încremenireaca pe-un afiş;în fiece minut creşte un cap al singurătăţii.

Strada, o prelungire a şovăielii!Cunosc mai toate frunzele căzute

pe marele bulevard -aşa ajungi să cunoşti ceva: după ce moare!O ameţitoare reclamă te-a înşfăcat de gulerşi te-a pupat cu dinţii căzuţi.

Oh, păsările-n mici bucăţi de piatră zguruităse schimbă, cântecul lor are frumuseţea

din urmă.Seară. Străzile pleacă după rouă în cer.Numai sunetele nu pier,tocmai dau în spic: scrâşnetul unui automobilurletul sirenei pe acoperiş. Odată au avut şi ele o copilăriemiezul unei dulci poiene!Ca şi lumina, dealtfel, pe care coşarul maimuţăo freacă sus, aproape de izvorul ei natural,cu peria de sârmă!

Lângă pârâul Tisău

Zăpada crudă adulmecă pârâul,creşte sub talpă, din nisip,o blândă vegetaţie de oase.Aici pe colinăvântul şi buzele se-nţeleg de minune,Suavă meditaţie despre şoaptă.

Ca vocea într-o peşteră vii spre tine însuţi -neadevărat ca o pasăre,răsfăţ al nuanţelor.

De o mie de ori cuprinsul!E tot ceea ce iubesc în afară de tot ce este.Aici mi se înfige în carne lumina.

Acest pârâu e respirarea mea, prin el pot să fiu aici şi atunci!

In memoriam Ion STANCIU

Poetul buzoian Ion Stanciu s-a născut în anul 1950, în satul Lanuri, comuna Ziduri, judeţul Buzău. A fost absol-vent al Facultăţii de Filosofie şi Istorie din cadrul Universităţii Bucureşti, după care a lucrat ca profesor în învăţământulpreuniversitar din Buzău. A debutat editorial cu volumul Despre uimire (1975), pentru care a primit Premiul de Debutal Uniunii Scriitorilor. După patru îi ani apare, la aceeaşi editura, o altă carte ce s-a bucurat de aprecieri unanime:Fiinţa concretă. După revoluţie publică noi volume şi colaborează la mai multe revistele literare din România, precumşi la cele locale. S-a stins din viaţă vineri, 18 octombrie a.c., fiind înmormântat la Tisău, satul natal al soţiei, ceea ceface să devină şi mai tulburătoare ultima poezie din acest grupaj, scrisă cu mai bine de 24 de ani în urmă.


Iulian MOREANU

Pasageră de ocazieAş minţi dacă nu aş recunoaşte că am

ezitat; să o iau sau nu cu maşina? Şi încă acestlucru s-a întâmplat zile la rând. Câte exact, n-aşputea spune. Oricum, să tot fi fost două, trei săp-tămâni. Maşina era nouă, iar ca să încep de peacum să recuperez o parte din banii daţi pe ben-zină de la pasageri de ocazie nu aveam nici unchef. De fapt, nu doar că nu aveam chef, ci credcă nu am să fac acest lucru niciodată. De aceeai-am privit întotdeauna cu un dispreţ suveranpe cei care-şi opresc hârburile în apropierea ce-lor ce aşteaptă microbuzele în staţii oferindu-şifără nici un fel de jenă serviciile.

Dar, mai ales, aveam încă vie în me-morie întâmplarea prin care trecuse un bun pri-eten, care era să o încurce rău de tot cu o smin-tită de femeie. O luase cu maşina în timpul uneiploi torenţiale, iar aceasta, la puţină vreme a în-ceput să delireze, să se creadă un fel de reginăa ploilor, şi în general să vorbească în dodii pâ-nă când, sugerând că poate controla destineumane şi că poate prevedea un posibil accidentl-a enervat atât de mult pe prietenul meu încâtacesta nu a mai suportat şi a oprit maşina, ho-tărât să o scoată afară cu forţa şi s-o lase în ploa-ie. Când însă a coborât şi a deschis portiera,nebuna dispăruse pur şi simplu. În plus, maşinaoprise la câţiva centrimetri de un cap de pod.

Urmam exact acelaşi traseu străbătut şide el şi mă temeam ca nu cumva să opresc ma-şina chiar în dreptul ei, fără a ştiu că e ea (adicăacea nebună). Mi-o descrisese ca fiind de o fru-museţe uluitoare, de-a dreptul stranie, însă sprenorocul meu nu văzusem niciodată o astfel de fi-inţă prin geamul maşinii. De altfel, nici nu seîngrămădeau prea mulţi să facă semne să o-presc, intimidaţi fiind probabil de aspectul ma-şinii. Precis îşi ziceau că nimeni nu opreşte oasemenea scumpetenie pentru a lua pasageri deocazie. Doar câteva babe care habar n-aveau demărci de autoturisme s-au încumetat să dea dinmână, mişcându-şi palma dreaptă în sus şi-njos, fără prea mare convingere, cam cum se fă-ceau odinioară semnele de rămas bun de la fe-reastra deschisă a trenului. A, şi din când încând, câte un beţiv, căruia i-ar fi fost la fel deindiferent dacă l-aş fi luat eu în maşină or s-arfi îndurat de el vreun căruţaş.

Prima dată când am văzut-o mi s-a pă-rut ca o lalea răsărită fără nici o logică într-obrazdă de ceapă. Nu pot să-mi explic de undemi-a venit această comparaţie. Era într-un grupeterogen şi pestriţ şi nu avea cum să nu iasă înevidenţă. Parcă se afla în mijlocul unor salahoricare aşteptau ca vreo camionetă să oprească şisă-i ia la lucru pentru o zi (ca în filmele aleasud-americane).

I-am făcut cu ochiul, ca un nesimţit -dar a fost mai mult un gest reflex, la modul ad-mirativ, doar pentru mine, pe care îmi place săcred că nu l-a observat. Ar fi trebuit ca într-untimp foarte scurt, una-două secunde să se con-centreze (să se „focuseze”, cum zic deştepţiiăştia de azi) asupra unui individ (eu) aflat din-colo de un parbriz al unei maşini japoneze pe ca-re nu prea părea a o băga în seamă. Ori, aşa ce-va nu avea cum să se întâmple pentru că eu tre-cusem deja.

Deci, asta a fost în prima zi în care amvăzut-o. Apoi, vreo săptămână n-a mai apărut,adică nu mai era în apropierea grupului aceluia

ce părea a fi neschimbat, de parcă cei ce-l for-mau fie se vorbeau să se prezinte mereu înaceeaşi formaţie, fie nu se mişcau de acolo cuzilele. Am uitat să spun că locul în care aşteptaumaşina era staţia auto dintr-o modestă comunăaflată pe la mijlocul traseului meu spre locul demuncă din M. Ai fi zis că cetăţenii respectivinu erau localnici. Păreau mai degrabă supravie-ţuitori aflaţi în aşteptarea unei speranţe care nuse ştia când va pica din cer şi unde-i va duce. Îivedeam stând aiurea pe marginea şanţului, mer-gând încoace şi-ncolo fără nici o ţintă, ori lene-vind cu câte-o sticlă de bere sau „tărie” (cu si-guranţă contrafăcută), pe câteva buturugi, saupe vine, cu bărbiile sprijinite pe genunchi, înapropierea unui birt al cărui proprietar cred căera bogătaşul locului. Fragmentul acesta de ta-blou dezolant mă făcea să mă întreb ce căuta fe-meia aceea în mijlocul lor, unde locuia sau deunde altundeva venea spre a face o legătură cuoraşul M.

Iniţiativa, ca să-i zic aşa, mi-a aparţi-nut. Am oprit maşina în dreptul ei şi prin gea-mul pe care îl întredeschisesem din timp am în-trebat, încercând să par sigur pe mine: „Mergeţila M.?” Mai târziu mi-am zis că tare ridicol tre-buie să fi fost, din moment ce atâtea zile trecu-sem pe lângă ea fără să dau de înţeles că aş aveade gând să iau pe cineva. Clar, eram un derbe-deu pus pe agăţat!

A dat din cap că da, a deschis portierasigură pe ea şi s-a urcat în maşină, învăluită deun nor de parfum mirosind a caramel ars ames-tecat cu ambră care a anulat instantaneu vaporiiemanaţi de odorizantul scump prins în dreptuluneia dintre fantele aerului condiţionat. În urmasa, un tuciuriu a dat din obişnuinţă să deschidăportiera din spate dar a fost tras rapid înapoi deun consătean, de parcă respectivul ar fi vrut săintre într-un palat de cristal cu bocancii plini denoroi. M-am întrebat cum aş fi reacţionat dacătipul acela ar fi reuşit să intre în maşină, dar cumsituaţia se consumase, mi-am îndepărtat gândulşi mi-am văzut de drum.

Am stat tăcuţi câteva minute. Condu-ceam oarecum crispat, dându-mi seama că pă-ream puţin ridicol, stângaci. Habar n-am de cemi se întâmpla asta. Nu ştiam ce să fac şi, înmod idiot, în încercarea de a părea indiferent,am dat să fluier aşa, mai mult de formă, cât sepoate de uşor, dar n-am reuşit decât să scot niş-te sunete ca de oală sub presiune. Am vrut apoisă pun un cd dar l-am scăpat nu ştiu cum sub pe-daliere, acolo unde l-am şi lăsat, abia reţinân-du-mă să nu-l strivesc cu pantofii, de draci ceaveam pe mine. Şi legat la ochi aş fi reuşit ope-raţiunea asta, dar acum strălucisem în a o dabine de tot în bară.

Femeia simţea cu siguranţă că mă in-timidase. Îmi venea să-mi dau palme. Din cândîn când încercam să înghit un nod ce nu voia săalunece pe gât. Simţeam că mă sufoc, nereuşinddeloc să fac o respiraţie completă. Trăgeam pu-ţin aer în piept, apoi îl expiram, iar aveam ne-voie de aer, plămânii însă refuzau să se umple,şi tot aşa, ca într-un debut de atac de panică.

Mă întrebam, în timp ce conduceam cala examenul de permis, cum să deschid o dis-cuţie formală, pentru că tăcerea aia mi se păreade-a dreptul penibilă. Până la urmă m-am li-niştit, revenindu-mi totodată şi glasul ce sim-ţisem că mă părăsise. Destul de târziu însă, pen-tru că mai erau doar vreo doi kilometri până săintrăm în M. Am reuşit, aşadar, să întreb cu ovoce semipiţigăiată: „Mergeţi şi mai departe deM.?” Femeia, nu mă aşteptam deloc la asta, mi-arăspuns imediat, printr-o întrebare însă: „De ce,aveţi drum spre T.?” N-aveam nici un drum

spre capitala judeţului, dar dădusem de data as-ta şi sonor, dovada stupizeniei mele. N-am maizis nimic, şi am fost atent la drum, căci urmauserpentinele alea pe unde deseori mă întâlnisemcu nebuni care conduceau maşinile de parcă lefuraseră şi voiau să li se piardă urma cât mairepede.

Înainte de a coborî, femeia a scos dingeanta pe care abia acum i-o vedeam, o hârtiede zece lei. A pus-o pe bord: „Mulţumesc! O zibună.” Şi a coborât înainte de a avea timp să-irefuz banii care şi aşa ca sumă erau cam de treiori mai mult decât s-ar fi luat pentru acea dis-tanţă relativ mică.

Toată ziua n-am fost bun de nimic. Maibine zis, mi-am făcut toate treburile funcţio-năreşti, de rutină, dar cu randament minim, lalimita avariei, evitând la mustaţă câteva gafe şigândindu-mă tot timpul la pasagera mea. Veneao doamnă la ghişeu, după câteva secunde ima-ginea ei îi lua locul. Mă striga o colegă - aceastaavea vocea ei cu care îmi urase acel „imple-mentat” - o zi bună! pe care nu-l agream deloc.M-a chemat şefa directă, mi-a venit să mă în-torc pentru că mi s-a părut că stătea de vorbăcu ea. Şi tipa aia de la firma de „catering” (bi-neînţeles!), care ne aducea diverse gustări înpauza de la prânz, tot cu ea semăna. Am ieşitde câteva ori pe holul de la intrare, să-mi odih-nesc creierii înfierbântaţi, dar de fiecare datăm-am întors grăbit în birou pentru că prin gea-murile imense vedeam strada plină de o mulţi-me de femei care semănau teribil de mult cu ea.La un moment dat am vrut să-i cer şefei să măînvoiască pentru restul zilei - după ce chiar eam-a întrebat în câteva rânduri dacă mă simtbine iar eu i-am răspuns că da, atâta doar că nudormisem prea bine în noaptea precedentă. Amrenunţat însă, numai din dorinţa de a-mi testalimitele de rezistenţă la această ciudată stare(de stres?) pe care nu o mai trăisem până atunci.Împlinirea celor opt ore de lucru mi s-a părutcea mai mare binefacere cu care divinitatea măputea binecuvânta pe ziua respectivă.

M-am întors acasă cu un moral ce-mirevenea încet, încet, pe măsură ce mă îndepăr-tam de M. Când am ajuns în mica localitate dincare o luasem pe femeie, mi s-a părut că uniidintre cei ce stăteau cu sticlele de bere în mânălângă sordidul „Market” mă întreabă din privirişi prin gesturi nelămurite unde e cea pe care dedimineaţă o văzuseră în maşină alături de mine. Nu am mai întâlnit-o preţ de vreo două săptă-mâni. „Nu e aici, n-a sosit, nici noi nu am maivăzut-o în ultima vreme”, păreau a-mi spunezilnic cei din staţia de autobuz, aceiaşi de fie-care dată, ba parcă stând şi fix pe aceleaşi locurişi în aceeaşi poziţie.

La un moment dat mi-a trecut prin capcă mă va suna. Nici nu mi-am pus problema deunde ar fi putut face rost de numărul meu de te-lefon şi/sau de ce ar face acest lucru. Pur şi sim-plu m-am trezit cu iluzia asta în minte. La ur-ma-urmei însă, fusese o simplă pasageră de oca-zie - de unde tulburarea asta care pusese stă-pânire pe mine?

Cu o zi înainte de a reapărea mersesemla prietenul meu ca să-mi povestească încă odată întâmplarea trăită cu femeia misterioasă şipe care, de când cu dispariţia ei în ploaie, nu omai văzuse. Mă gândeam că, cine ştie? poatereuşeam să fac vreo legătură, ceva, ori m-aş fiputut agăţa de un fir care să mă conducă spre oexplicaţie a neliniştii ce mă cuprinsese, ameste-cată cu dorinţa de a o vedea. Spre nenorocul(sau norocul) meu, nu era acasă.

Nu remarcasem a fi totuşi o frumuseţe.(Continuare în pag. 19)

PROZĂ SCURTĂ



De fapt, în ziua când o luasem în maşină nici nuavusesem curajul să mă întorc spre ea şi s-o pri-vesc. Rămăsesem doar cu ce văzusem pe geam,când treceam fără să opresc. Îmi atrăsese aten-ţia mai mult avându-i în vedere pe cei alăturide care aştepta o maşină ce întârzia la nesfârşitsă mai apară. O smulsesem în acea zi din faunace o înconjura, după ce atâtea şi atâtea zile tre-cusem lăsând-o acolo ca pe o floare exotică ră-sărită anapoda, şi acum voiam s-o ştiu definitivdezrădăcinată, s-o rup şi s-o aşez într-o glastră.Şi acolo să rămână, pe vecie.

De ce nu mai era acolo? Am trecut prinzonă cu marje plus-minus şi mai mari, şi maimici faţă de ora obişnuită, crezând că în acesteintervale îşi putea face apariţia, dar nu am ză-rit-o. În câteva rânduri chiar m-am întors şi ammai trecut o dată, dar tot degeaba. Şi iar mi s-apărut că unii dintre eternii pasageri din staţiemi-au strigat că degeaba mă uit după ea, că nue, nu a mai venit de câteva zile bune, şi ei se în-treabă ce-o fi păţit de nu-şi mai făcuse apariţiade atâta timp. Dar să nu descurajez, şi nu carecumva să nu mai trec, că poate până la urmă osă apară. Oricum, ei vor fi acolo, şi-aşa maşinalor cine ştie când va veni, şi-mi vor spune dacăaflă ceva.

Aşa cum se întâmplă îndeobşte, ca a-tunci când rătăceşti un lucru şi-l găseşti când nute mai aştepţi, tot aşa şi cu ea - tocmai (şi, înmod curios, simţeam asta ca o mare eliberare)eram pe punctul să mi-o scot din gând, când aapărut. Era o dimineaţă trasă la indigo cu cele-lalte din ultima lună şi jumătate în care nu că-zuse un strop de ploaie iar căldurile erau de-adreptul sufocante. Era în staţie. Singură, subacel acoperiş fragil ce apăruse în urmă cu câte-va zile şi care nu ştiu dacă ar fi rezistat la unvânticel mai sprinţar. Nici urmă de pasageriifantomatici, cu care eram obişnuit şi al căror au-tobuz se pare că iată, până la urmă, sosise şi îiluase cu el ducându-i cine ştie unde, poate chiarpentru totdeauna. Am oprit maşina, am deschisgeamul de pe partea ei şi am întrebat-o ca primadată: „Mergeţi la M.?” S-a urcat cu aceeaşi deţ-zinvoltură, şi după câteva secunde s-a întorsspre mine: „N-aţi mai trecut de mult pe aici!”Şi-a lăsat apoi capul pe umărul meu. Am trasadânc în piept, ca pe o inspiraţie finală aerul mi-rosind a caramel ars amestecat cu ambră ce oînsoţea ca un cocon eteric, dar nu ştiu dacă l-ammai şi expirat. Am ameţit complet şi am pierdutcontrolul volanului…

Elena HANGANU

Lacrimi în punga cu orez

Mâinile scrijelite şi zgâriate de Ceaucu unghiile înegrite de atâta pregătit la turte cupământ pentru raţe (ce ştiu ele raţele…dacă-sraţe, se bălăcesc în apa cu noroi dar noroiul nu-lînghit) strângeau cu toată forţa o bancnotă şi opungă.

Era frig afară, sufla vântul cu răutateacâinelui din vecini care, cum de-l simţea pe drumîl şi asalta cu lătrături şi mârâieturi. Uneori i sepărea un balaur ca aceia de prin poveştile buni-cii ( Şi cum le mai spunea ea!) cu trei capete înlocul urechilor şi cu un lanţ de fier legat de gât.

Lupul, căci aşa îl chemau vecinii, fu-sese şi el mic. De la năsucul umed şi până la

codiţă măsura cât o sti-clăde lapte. Câinele a cres-cut în timp, şi Ceau a cres-cut, la fel şi copilaşul.

Sigur, sigur, doa-ră mi-o zis şi doamna cămai am un deget şi ajungla înălţimea candelei.

Însă Lupul s-a fă-cut rău, de parcă ar fi vrutsă-l sfâşie cu colţii ăia sti-cloşi. Dacă se apropia degard câinele se scuturadin toate încheiturile dând semne că şi-ar rupelanţul doar să se poată înfrupta din carnea lui.Tot de la buni’ ştia despre căpcăunii cei răi carese hrăneau doar cu carne fragedă de copil.

Dar Lupul nu-i un căpcăun! Of vântu-le! Îmi crapă urechile de frig, vru să ţipe copilulîn gura mare. Îşi îndesă cuşmuliţa mai bine şio luă pe lângă gard, adică pe unde nu făcuserăpăcătoşii ăia mari alunecuş pentru sanie. Las’că dă ţaţa Maranda iar cu cenuşă! îşi zise Pa-isie cu mulţumire după ce trecu de primejdie.

Deşi se depărtase oarecum de casa nă-naşului Lupul nu înceta cu hărmălaia. Şi iar o săiasă coana Frăsîna să mă ocărască că eu l-amstârnit! Câine prostovan! zise cu năduf copiluloprindu-se la capătul gardului. Îi veni în minteceva spus tot de bunica pe vremea când era elmic, mic şi toţi căţeii îl trăgeau de turul panta-lonilor. Bunica îl certase că vrând să fugă deteama câinilor îşi rupsese pantalonii de dus labiserică şi îi spuse atunci că animalele îi simtfrica şi de aceea îl latră.

Aşadar, dacă Lupul l-ar vedea curajosi s-ar face frică?! Era îndoielnic dar ispita cu-riozităţii îi tot dădea ghes. Îşi strânse bancnotaşi punga mai bine şi se dădu câţiva paşi înapoipână în dreptul cuştii.

Lupul avea lanţ până lângă gard. Pa-isie i se proţăpi în faţă şi începu să-l ocărascăcu degetul:

– Ai uitat de mine, prostovane? Erai miciar eu furam lapte de la ţâca ca să-ţi dau să mă-nânci ! Veneam în fiecare zi să mă joc cu tineşi să te apăr de dulăii lui nea’ Ion! Neruşinatule!strigă Paisie cu tot sufletul lui de nouă anişoriprivind câinele drept în ochi.

Ca prin minune Lupul începu să schea-une gudurându-se pe lângă gard. Satisfăcut deizbânda lui copilul îşi continuă drumul. Mergeala cooperativa din sat să cumpere un pachet cuorez. Orez? Sau zahăr? Zahăr, sigur că maicas-a apucat de făcut langoşi!

Mulţumit că nu uitase de zahăr, dincând în când privea la mâna lipsită de mănuşă(mănuşile i le furase Mărin tăntălăul la şcoală)ca să se asigure că bancnota e la locul ei.

Bagă-ţi bine-n cap Paisie! Ăştia-s ul-timii bani din casă şi pân’ n-o veni tac’ tu de lapădure alţii nu-s! îi spuse maică-sa la plecare.Ştia că are bani exact pentru ce avea de luat aşacă nu se va putea mândri cu noile calcule pecare le-a învăţat de la doamna.

Erau săraci. Din opt copii rămaseră aca-să şase. Cei doi mai mari luaseră drumul stră-inătăţilor - cel puţin aşa îi spunea maică-sa. Nu-şi amintea de ei deşi ceilalţi îi povestiseră de cu-tiuţele cu caramele pe care i le aduceau cândavea trei anişori. Ar fi vrut să-i vadă.

Poate că ei i-ar fi cumpărat o pereche decizmuliţe noi că alea din picioare erau roase şiintrând zăpada pe drum făcea fleaşc de-o parte,fleaşc de alta. Aşa i-au degerat degetele de la pi-ciorul drept. Degeaba-i făcea maica Ivana îm-păturiri cu foaie de varză murată rece ca gheaţa.

Duminica, după liturghie, toţi copiii de

biserică şi maica Ivana mâncau acasă la părin-tele Serafim. El nu se sfia de nimeni. Era văduvde mulţi ani şi decât să stea singur lua copiiiacasă. Atunci maica Ivana se îndura de ei şi lemai căuta de sănătate.

Paisie ajunse la cooperativă. Noroc cănu era nimeni că şi aşa pierduse timp cu Lupul.Aşeză pachetul cu zahăr în pungă încetişor, canu cumva să-l găurească şi porni spre casă.Drumul la vale fu mai uşor sau părea mai sprin-ten la picior copilul. Lupul când îl văzu gudurădin cap şi schelăi uşor… ca un vechi prieten.

Ajuns acasă îşi trase cizmele ude la u-şă şi-i dădu mamei punga. Nici nu apucă să-şilase vesta de pe el şi simţi două palme slobo-zindu-se peste obrajii degeraţi de buza friguluide-afară. De durere îl podidi lacrimile şi nasulporni a-i curge ca un şipot de vară. Se uită la mai-că-sa cu teamă.

– Orez, neghiobule! Orez ţ-am zis! Nuzahăr, mă pocitania lu’ tac’tu! Urla femeia dintoţi rărunchii.

Vrând, nevrând Paisie se văzu nevoitsă se întoarcă la cooperativă. Şi ce să facă?! Să-ispună femeii cu păr roşu ce-l învăţase maică-sa:că a greşit, că trebuia să cumpere un pachet deorez nu unul de zahăr şi să o roage să-i deaorezul că maică-sa nu mai are alţi bani.

Poarta o lăsă deschisă de astă dată. Mâ-nerul de fier îngheţase şi i se lipise de mână. Pedrum simţi degetele de la picioare cum îl ar-deau provocându-i o durere care îl împiedica săalerge. Ţinea punga sus, în dreptul inimii şi ur-ca dealul încovoiat de spate.

De când intrase la şcoală şi o cunoscu-se pe doamna se gândise de multe ori la cum arfi fost copilăria lui dacă i-ar fi fost ea mamă.Părintele Serafim îl învăţase să nu-şi ocărascămama că a cunoscut doar greutăţi dar în ziuaaceea palmele i se păruseră mai grele decât deobicei. Şi doamna e aşa blândă şi zâmbitoare!Şi le vorbea frumos iar când trecea printre băn-ci lăsa un miros de levănţică în urma ei. Uneoriîi punea o mână pe creştet şi îi controla fruntea.Apoi se ducea la geanta ei, scotea ceva pe careîl pisa şi-l vărsa într-o cană cu apă. Târziu seîntorcea la el şi-i dădea să bea din cană. MaicaIvana îi spuse că doamna o să-i dea un medica-ment care să-i scadă temperatura. De aceea sesimţea mai bine iar degetele nu-l mai ardeau.

Oftă în pragul cooperativei şi intră. Fe-meia cu părul roşu avea mulţi clienţi. Paisie seaşeză la coadă încercând să creeze un plan princare să dobândească râvnitul pachet de orez.Sărăcia îl durea dintotdeauna.

Degeaba îi spunea doamna că niciunsfânt n-a fost bogat. Se simţea ruşinat până-nprofunzimea oaselor. Aceeaşi masă săracă, ace-leaşi haine ponosite împrumutate de la cei mari,fără caiete, creioane împrumutate - nimic caresă-i aparţină de drept.

În timp ce se gândea la muştruluiala pecare i-ar fi rezervat-o maică-sa pentru că întâr-ziase ajunse în faţa femeii. Dădu să vorbeascădar cuvintele i se înecară în salivă. Simţi ge-nunchii cum tremurau sub pantalonii rupţi deCeau iar degetele îl usturau mai dureros decâtde obicei. Lacrimile începură să se prelingă peobraji iar sughiţul îl ghiontea cu nervozitate.Deşi fire iute şi încrâncenată vânzătoarea seplecă totuşi la înălţimea lui ca să-l liniştească şisă afle de ce plânge.

Printre plânsete Paisie îi povesti cumgreşise şi luase zahăr în loc de orez iar maică-sa îl va pedepsi amarnic de se va întoarce fărăorez acasă căci nu mai are alţi bani şi nici nuare ce să dea de mâncare celor mici.


PROZĂ SCURTĂ



Femeii i se făcu milă de el şi puse pa-chetul cu zahăr la locul lui, pe raft. Paisie o ur-mărea ţinându-şi respiraţia. Apoi se duse subtejghea şi scoase un alt pachet pe care se puteaciti OREZ. Ce bine că ascultase pe doamna şiprinse a citi. În loc de mulţumire închină un piccapul în faţa femeii şi ieşi grăbit în drum ca nucumva să se răzgândească.

Aşeză pachetul în pungă, o strânse bi-ne la gură şi o aşeză la adăpost sub braţ. Darnu merse mult şi îndoiala îl ajunse din urmă. Şidacă nu-i orez în pachet? Maica mă arde iar!

Continua să meargă stropşind zăpadade pe margine. Zăpadă care, supărată parcă petratamentul aplicat de Paisie i se vâra prin talpăîn cizmă necăjindu-i degetele murate. Nedume-rirea nu-l lăsa în pace. Copilul se opri şi scoasepachetul din pungă. Se gândi că, dacă i-ar da ogăurică cât să vadă boabele, nu ar face nimic rău.Se căzni să spargă pachetul cu degetele lui în-gheţate până reuşi. Trase însă prea tare de o par-te şi orezul tâşni năvalnic din pachet cernân-du-se pe jos. Paisie începu să plângă. Încercă săculeagă boabele una câte una dar se afundau totmai tare în zăpadă. Se văzu nevoit să renunţe.Era o luptă piedută.

Măsură pachetul. Mai puţin de jumăta-te se pierduse. Îl aşeză în pungă şi porni agalecătre casă. Mergea resemnat, cu capul plecatîntr-o parte, călcând apăsat şi plângând întruna.Părea că duce în spate toată grija satului.

În urma lui a rămas orezul împrăştiat şizăpada şmotrită de lacrimi.

Maria NIŢU

Gramofonul de la reverÎmi fac intrarea în carti-

erului familiar, cu un buchet de trandafiri. Ve-cinii, încă afară pe bancă, cred că sunt doldorade fericire, că sunt norocoasă dacă m-am întorsde la o întâlnire garnisită romantic cu aşa tran-dafiri. Îi las să creadă toate astea, pentru că,zău, îmi place subînţelesul din ocheadele lor. Şipentru că poate deveni chiar adevărat gândul, da-că ei cred şi mie îmi place să-l creadă. În reali-tate, numai eu ştiu de unde-s trandafirii (dar dindar se face rai!) şi că mâine nu are cum să fie onouă filă, ci aceeaşi zi înţelenită, fără drumuri,dar bineînţeles că tac, complice la gândurile lor.De ce aş declama altceva în gura mare, cândtrebuie să mă supun majorităţii?!

Îmi place oraşul noaptea, când rămânîn hoinăreală de cum se-ngână spre noapte sea-ra cu franjuri de ziuă, să-i tatuez pielea cu paşiimei mărunţi. E noapte, orice bar de doi banipare romantic, se văd doar lampadarele într-unciorchine de strugure pârguit.

Şi dacă tot am început farsa asta, cătotul e posibil cum vreau eu şi mă plimb de faptîn Fairyland, atunci, vilele aristocrate, cu mono-gramele de pe porţile din fier forjat, trebuie săfie aceleeaşi de altădată. Sunt acum tăcute şioblonite, pentru că de fapt sunt jăpcuite de ţi-gani - campaţi acum în Italia sau Spania lacerşit, pentru că stăpânii scăpătaţi şi-au vândutdrepturile pe nimic, neputincioşi la bătrâneţe,striviţi de justiţia zilei handicapată şi coruptăde drogul banului.

Am şi fundal muzical, stăpânii aristo-craţi au dat în surdină muzica din saloane, să

audă cum cântă greierii sonata lunii. Trebuie să ajung în studio, de la ora 12

noaptea am emisiune în direct cu ascultătorii,„De la gramofon la Mp3”, nu ştiu ce mă vor în-treba, nu ştiu ce le voi spune. Că am acasă ogrămadă de discuri de vinilin, pe când îmi dă-deam toţi banii ca studentă pe discuri cu MariaTănase, Tudor Gheorghe şi Nate King Kole, oriCeaikovski, Vivaldi şi Mozart, discuri pe careacum nu le mai pot asculta ?! Pickup-ul se taceîntr-o firidă cu acul rupt.

Gramofon n-am avut nicicând, se parecă doar bunicii şi străbunicii i-au ştiut deliciile. Caut în debarale, în pivniţe, în poduri, dar nugăsesc niciun gramofon... Îmi încordez ure-chile, poate îl aud pe Edison (cu un bec în frun-te - ca lămpaşul minerilor), recitând „Mary hada little lamb”, înregistrarea care l-ar da de gol,descoperindu-mi gramofonul (ascuns acolo debunica, aşa cum ne ascundea cadourile surpri-ză). M-am supărat pe bunici, că nu mi-au lăsatşi mie ca alţii copiilor, ori nepoţilor lor, ia, ungramofon acolo! Să-l ating cu vârful degetelorşi să-i ascult muzica din Fairyland. Am doar unposter cu căţelul Nipper, mascota, pândind par-că la gura pâlniei, ascultător, să iasă cohortelede sunete şi el să le latre, pe marşul lui, spre ie-şirea din cadru. Atrasă ca de licuricii unei peş-teri, m-aş aluneca pe toboganul ei, să ajung întimpul bunicii, în locul unde e ascunsă orches-tra, în marsupiul scenei, să-mi fie cald şi bine.Să mângâi pâlnia gramofonului, ca o maşină atimpului, performantă, trecută prin programulde tunning, la butoniera zilei de azi.

Pe strada Eurostampa, când să dea-nbulevardul Cetăţii, se arcuia pe colţ vitrina uneiclădiri cu lacăte şi grilaje. Sus mai pendula oaşchie de fostă firmă „...cariat”, deasupra unuiinterior parcă dintr-o debara scăpătată, ca uncolţar vechi scos la mezat, cu scaune rupte, fărătapiţerie, parcă o ţeastă goală pe un oval depălărie fără boruri, cu un telefon interbelic, dinfilmele lui Sergiu Nicolaescu cu comisarul Mol-dovan, şi în fundal, pe un piedestal sculptat,trona ca turbanul unei gheişe gramofonul...

Am sărutat-o împăciuitor pe bunica, îngând. Uite că mi-a lăsat totuşi un gramofon...De aceea pesemne ieşea la plimbare seară deseară, la braţul bunicului şi se plimbau prinoraş până-n noapte, pe toate străzile lăturalnice(de la ei am moştenit voluptatea peripatetismu-lui meu), să găsească locul destinat unde să-milase gramofonul. Pe masa maronie, într-o ramăde antichităţi era un număr de telefon, de celu-lar, la fel de prăfuit. Mi-a iritat pleoapele prafulnumai după ce am tot sunat în van, primind unrăspuns imperturbabil, ,,număr nealocat”.

Am dat ocolul iar şi iar, amuşinând caun câine de vânătoare vreo intrare posibilă orivreo spărtură, bună de mărit într-o spargere dis-cretă. Nu ştiu de ce-mi făceam probleme că s-arfi auzit orice violare de intimitate, cum vitrinadădea chiar la bulevard, doar se jefuiesc la dru-mul mare, case de schimb valutar ziua-n ami-aza şi mai mare, chiar cu un pistol jucărie, unulcu apă ori unul de ciocolată. Omul speriat eatunci mai iraţional şi mai blocat chiar decât uncreier de broască-yală de la intrare. Trepădamfrustrată în drepturile mele, cu impresia că eramîndrituită să-mi iau gramofonul, nu era drept săfie sechestrat, ca al nimănui, după un geam deanticariat, prăfuit şi indiferent, un obiect-talis-man pe care eu, Măria Mea mi-l doream cu atâ-ta trepădare ca de armăsar buiac.

Nu mă înduram să plec, să-l las acolo,cu teama că a doua zi nu-l voi mai găsi. Pe deo parte, putea să mai rămână la locul lui, binemersi, săptămâni întregi de împrăfuire. Dar la

fel de bine se putea întâmpla să-i fi venit timpulscadent, şi peste noapte, un urmaş proprietar săvrea să limpezească acel spaţiu, disponibilizatpentru cine ştie ce afacere cu gogoşi Fiţoşica.

Credeam că voi găsi dezlegarea în emi-siune, spunând în direct că vreau gramofonulde acolo, să apară proprietarul ori cel care ar fitrebuit să răspundă la telefonul acela prăfuit.Dar în ultimul moment m-am oprit, mi-a fostteamă să-mi divulg dorinţele, să nu se repeadăaltul ca uliul şi să-mi fure trofeul de la reverulfracului. Se făcuse două noaptea când m-amreîntors.. Am rămas în continuare în faţa lui,străjerind ca o patrulă de la ambasada Chinei,aşezându-mă când pe bordură, când pe o bancădin faţă, în mutări de dezmorţire. Defilase şi ul-timul trecător întârziat şi m-a furnicat un pic defrică, de ce să nu recunosc, atunci când a trecutun grup de cheflii şi a revenit acelaşi, instigator,pesemne să se agaţe de prezenţa mea tot acolo,ca de o sârmă ghimpată care le stă în cale, gân-deam eu. De fapt se-ntorseseră la alt birt, nuaveau nimic cu mine, chiar uitaseră că mă maiinterpelaseră odată: ,,Ce faci, porumbiţo? Nedai o bere? Hai că-ţi dăm noi un ţap!”

Zile la rândul am ocolit spre studio peacea stradelă, luându-mi mereu timp în avans,să mai zăbovesc, mângâind tandru imagineadin vitrină. Nu ştiu de unde aşteptam să-mi picesoluţia, pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă.

După o săptămână, am revenit volens-nolens la drumul meu obişnuit. Nu fusese ne-voie să dau eu spargerea. Într-o seară, când seprelingea ziua spre noapte, am găsit geamurilesparte, scaunul răsturnat, telefonul şi rama cunumărul de telefon pe mutra ei lipsă... N-am în-ţeles în primul moment de ce gramofonul meu- e drept, cam într-o rână - era acolo, neterciuit,ci eroic, pe poziţie, de parcă de acolo, din pâl-nia lui ar fi curs comenzile pentru vandalizare,ca ale unui comandament de legionari.

Intru printre cioburile vitrinei, într-oparte, cu grijă, să nu mă strieze aşchiile de sti-clă. Fără teama ori sfiala vreunei intruse, aucontraire, furioasă ca o proprietăreasă căreia is-a violat domiciliul. Când mi se înmoaie furianeputincioasă, rămân debusolată, naufragiatăprintre vreascuri de corabie. Întind mâna uşorspre pâlnia gramofonului, să-i mângâi trompalui Eustachio, precum coama unui leu. Cu sfialămai întâi, cu nedumerire apoi, cu intrigare înfinal: vârfurile degetelor nu simt textură solidă,metalică, ci una moale, ca de mucava. Era unsimplu decor de butaforie. Strâng degetele cris-pat şi gramofonul se mototoleşte ca un cartoncolorat de calitate ieftină.

Ar trebui să jubilez că nu mi l-au făcutcocoloaşe chefliii nocturngii, să-şi şteargă pan-tofii de praful zburătăcit în aer. Poate gândulmeu, rămas acolo, ca o aură violacee de scut -lumina unui lampadar numit dorinţă, l-a apărat,oprind catapultele la semafor.

Asta s-ar fi întâmplat în Fairyland. Defapt, mi-l păstraseră intact de după mirajul vi-trinei, din preaplinul unui hohot de cinism. Eraacolo precum chipul unei mumii dintr-un sar-cofag de faraon. Sadici, îşi imaginaseră filmulintrării mele printre aşchiile de sticlă: eu voi ficea care voi deschide sarcofagul, să intre primapală de aer fatală. Şi-mi voi vedea propria van-dalizare, când a mea avea să fie prima atingerecare spulberă chipul mumiei în praf şi pulbere- o scriere-n vânt, pe praf şi pulbere, descânt...

Ţâşnesc la aer, ca peştele înapoi în ac-variu, printre aceleaşi aşchii de sticlă, care seagaţă cu ghearele de mine.

PROZĂ SCURTĂ


Cristian MELEŞTEU

Dintr-o nostalgie extremă

Tatăl meu,dintr-o nostalgie extremă,cultivând grâu şi porumbprintre crăpăturile din beton.Capre, oi, cai şi vaci,Păscând blânde gardul viu Din faţa blocului…

Din prea multă nostalgie,Tatăl meu,care nu avea aparat de fotografiatîn copilărie,îşi lasă moştenire la nepoţiun album cu fotografii în mişcare…

Pe vremea mea...

Pentru bunicul meunoul oraş a fost întotdeauna un labirint.Pe vremea mea, îmi spunea,la izvorul ăstaîmi adăpam caiiîn drumul spre târg...Aici era o cârciumă mare,ehe, nu mai sunt ei,negustorii de altădată...

În noul oraşse descurca plătind cu preţul a cinci pâini,(pentru el pâinea eraunitate de conversie a oricărei valori)drumul cu maşinile ăstea galbene,în care stătea încordatşi mişca involuntar din mâini,de parcă ar fi fost în căruţăşi îşi îndeamnă cu lovituri uşoarede bicicaii să meargă...

Pe vremea mea...oftează bunicul,totuşi mereu zâmbinddin poza în care stă liniştitcu mâinile în poală,fără pic de ruşine de pământul lui drag,pe care-l poartă până şi sub unghii...

Nu am putut niciodată

Nu am putut niciodatăsă îmi imaginezîngerii în oraş!În copilărie credeamcă ei stau pitiţi în podul caseiprintre fânul uscat, nuci, prune şi pereşi veghează de acolo la bunăstarea gospodăriei...

Oare în oraşul cu o mie de blocuri

sunt repartizaţi pe apartamentesau unul pe întreg blocul?M-am urcat de multe orinoaptea pe blocîncercând să-i găsescprintre antene, sau printre crăpăturile de smoală...sau poate Dumnezeule-a cumpărat laptopuri la toţişi ne aşteaptă pe e-mail...

Dintr-o lipsă de imaginaţie care nu-mi este specifică,nu am putut niciodatăsă îmi imaginezîngerii în oraş!

Pentru mine,un înger adevăratmiroase întotdeaunaa fân, prune şi pere uscate...

Ion MARIA

cu lumină mică

nici treaz nici adormitard şi eu pe aicicu luminămicăzidurile casei tocmai au primitaprobare de zborcitesc odihnitdin cehovceainicul e cu mineun prietenafară cerul tocmaia plecatspre moscova

cine ne spionează?

fiecare zi vine cu necazurile einumai eu citesc o carte în autobuz ceilalţi călătorise uită pe fereastră aşteaptăsă se întâmple minuniafară în bulevarduldacia

pentru unii iadul nu estedecât pe calculator pentrualţii el poate fi dincolode marginea oraşuluiînspre banu mărăcine acolo

este staţiuneameteorologicăradarul de acolo detecteazăploaia şi coarnele de draciţăranii ce vând varză în piaţamică de la gară cântă în mintealor jazz chiar dacă nu ştiuce este ei cred în rai şi iad restulnu există aşa că preţul verzeie pus la întâmplare pentru ei

fiecare om ce trece dimineaţa devreme prin piaţă e o strălucireo poartă de deschis ţăranul vindeo varză eu deschid o cartecine ne spionează pe gaura cheiide acolo dincer?

hipnoză

chiar dacă uneori rămân fărămâncare nu-mi pasăam două inimi şi amândouă batnumai pentru tinemereu am fost fascinat de ochii şi mişcările taleîngheţam de parcă eramhipnotizat de o viperăchiar dacă sunt un porumbelnu m-ai înghiţitoricât de rău mi-ar fisau oricât de binefără tine nimicnu are senscă te iubesc fără speranţămi-arată că sunt viucumpăt între cer şi pământinvizibil pentru oamenicum nu mă vezi nici tunici ceilalţi nu mă vădcântă iubito mânia luiahile să mă trezesc şi eumâine troia va fi arsăinima mea e caluldin care vor coborîaheii

Mihaela AIONESEI

iubirea nu e păcat

când nu vei mai strânge între dinţi cuvintele ce se doresc a fi spuseva creşte un copac cu rod bunla umbra lui îmi voi scălda

coapsele cu mirul fructelor răscoapteîntre frunzele amuţite de dor

când vei învăţa la capătul dimineţilor melesă laşiîngerii somnoroşi să se joace fără să-i sperii cu groapa de furniciba-i aici ba nu-i aicivoi fi prima femeiecare va păşi cu tine peste astre

când vei înţelege că ochii mei te văddincolo de pereţii de carnedezbracă-te să pot atinge fluturele întemniţat între coasteşi poate te voi lăsa să te zbaţi în pântecul meu până te vei naşte

DumitruISTRATE - RUŞEŢEANU

Rugăciune

Primeşte, Doamne, rugăciunea meaFierbinteCa aburii ce iesDin nările cailor.

Poemul poetului păcătos

Iubite-voi, DoamneCa pe înţepătura de albină -

Îţi hrănesc veşniciaCu firimitura mea de viaţă.

Aş îndepărta cu unghiaUn strat de cerDe-aş fi sigurCă dau de carnea taDin care să smulg o celulăŞi s-o arunc gloatei.

Du-te

Vrei să-ţi smulgi rădăcinileDin viaţa mea Pentru că are cămările goale,Şi-n dezordinea minţii mele Nu te poţi adapta.

Te-ai convins că nu sunt Decât un pumn de ţărână Risipit Pe cuvântul lui Dumnezeu.

Mai mult îmi pipăi gândurile Decât sânii tăi Şi nu mă pricep să-ţi extirpMoartea,Să te ascund de ea Într-un Univers paralel.

Ţi-e teamă că vei putrezi În braţele mele.

Încă-i bine

Dumnezeu e mereuNenăscutul din voi,Laptele cu care te îmbeţiLa sânPrima oară.

E peştele ce se zbateÎn viaţa taDin lipsă de cer,Îl arunci înapoi.

Cu Dumnezeu nu te plictiseştiNici în moarte,I-arunci în ochi întunericulDin orbitele tale,Iar ElTe caută pe pipăitePrintre cei vii.

VITRALII LIRICE


Ottilia ARDELEANU

Cum să trimiţi un om acasă

Să fie ceva vreme. Au dus-o împre-ună până aproape de prăpastie. Suflete în-tunecate. Vagi urme de soare ca un ou spartîn tigaie.

Au început să se judece. Mai întâiunul pe altul. Răstit, umilitor, fără un dramde omenie. Mai apoi, cu judecător, că ei numai erau în stare să judece.

Ce-ai făcut, ce-ai dres, cum ai ajunsîn felul ăsta? Cum să spui unui străin ce afost în sufletul tău?! Nu ştiu domn’e, am ui-tat. Că n-am mai vrut să ţin minte. Păi cumînjura, cum mă bătea de sfârâia carnea pe mi-ne, cum căuta gâlceava cu noaptea în cap, cemai, parcă eram înjugaţi la viaţă, unul hăis şiunul cea... Cum să spun eu despre toate as-tea?! Cum mai dezgropa morţii!... mai alesla băutură. Şi eu trebuia să rabd, să tac, săînghit până se potolea din senin. Zi, mă, şi tuceva! Zi ceva împotrivă. Să terminăm odată!Păi ce să zic?! M-am săturat de zis. Acumtac. Mi-a pierit chefu’. De zic, oricum nu măcrede nimeni. Tu ai făcut ce-ai vrut tu. Numi-ai cerut părerea. Acu’ de ce întrebi? Ce-ţiveni?!

Pe urmă, omul cu înţelepciunea dă-dea un verdict. Că trebuia. Şi cum nici el nu

ştia ce vină să le găsească, îşi tot punea oche-larii pe nas, se uita când în nişte hârtii, cândla fiecare dintre ei, dădea din cap fără expli-caţie, smulgea ochelarii, îi lăsa pe codul ci-vil, îşi freca nasul, bea o gură dintr-un paharîn care tocmai lichidul vieţii părea că tragenişte concluzii pripite din gura omului, îi pu-nea din nou pe nas după ce îi aburea bine cusuflu puternic, izobar şi întârziat, îi ştergealenevos cu dosul unei raze piezişe, apoi, dinnou îi privea pe cei doi, conclusiv. Nu existăniciun motiv de despărţire. Mergeţi acasă!

Ce vorbă era asta?! Dar ei nu se maiaveau, nu se mai îngăduiau. Ofta ea, ofta el,casa era plină de un aer ofticat.

Se trăgeau fiecare pe lângă câte unlaptop, pe lângă câte-o adresă, pe lângă câteun virtual şi ce vorbeau ei acolo Dumnezeuştie, că timpul trecea mut şi slut. Între ei selăsase distanţă de sute de ferestre. Linkul lornu mai era unul extravertit. Se pierduse.

Se întâlneau ocazional la masă, laun ceai verde şi-o amintire neplăcută. Era ris-cant să se ciocnească umăr în umăr. Între am-nar şi cremene, o steluţă de foc putea să in-flameze întreaga atmosferă. De atâtea fră-mântări, spaţiul devenise spiraliform, contor-sionat, găurit. Bucăţi din el păreau a fi douăîncăperi separate printr-un coridor întunecat.Tip tunel de cârtiţă. Şi cam atât. Cuvintele e-rau date afară din casă. Ca nişte animale bol-nave de rabie.

În fine. Nu se mai agreau deloc. Min-ţile lor întortocheate emiteau aceleaşi impul-suri neuronale: „Nu există niciun motiv dedespărţire. Mergeţi acasă!... Nu există niciunmotiv de despărţire. Mergeţi acasă!... aca-săăă... acasăăăăă”.

Acasă înseamnă întotdeauna un om.Cu braţele deschise şi pereţii calzi. Nebu-neşte de primitori.

Acasă e frig. Acasă e gol. Acasă eplecat de-acasă.

Acasă nu mai există.

Pr. dr. Al. Stănciulescu-Bârda

Martor mincinosAveam în jur de

şase ani. Oricum, nu eramla şcoală. Într-o zi eramcu vitele pe marginea şo-selei, pe la Podişcă. Fer-ma tocmai culesese po-rumbii, tăiase cocenii şiîi făcuse ţuţe de-o parteşi de alta a şoselei. Princoceni umblau vitele luiIlie al lui Iancu. Ilie că-

uta porumbi în braţele de coceni. La un momentdat a apărut Romică Păuleţ, paznicul. Eram unom înalt, puternic, căruia îi ştiau de frică şaptesate. Nu i-au suflat mulţi în borş! Când a vrutsă ia vitele lui Ilie la curtea fermei, să le obo-rască, acesta a început să-l înjure. A urmat unlung schimb de vorbe grele şi înjurături, arun-cături cu pietre şi ameninţări care mai de caremai periculoase. Romică a adunat, totuşi, vitelelui Ilie, iar acesta a păstrat o distanţă respec-tabilă. Au pornit spre fermă. Cale de vreun kilo-metru, cât aveau de mers până la fermă, ceartan-a încetat. Şi oile mele fuseseră prin coceniifermei, dar pe mine nu m-a băgat în seamă. Numi-am putut birui curiozitatea şi am mânat şieu vitele mele după cei doi. Îmi făcea plăcere

să-i văd, să-i aud. Trebuia să spun acasă tot ces-a întâmplat, cu lux de amănunte, nu puteam săştiu doar fragmente. Mă umfla râsul când îi ve-deam pe cei doi zburăturindu-se cu pietre. Fie-care dădea în celălalt, dar nici o piatră nu şi-aatins ţinta. Eu aş fi ochit mult mai bine! La Ta-ble, mi-am luat vitele şi am pornit spre casă,îmbufnat că cei doi nu se loviseră nici cu pum-nii, nici cu parii, aşa cum se tot lăudaseră! Abiaam povestit acasă!

Peste vreo câteva zile, tăticu mi-a spuscă Romică l-a dat pe Ilie în judecată şi că m-apus pe mine martor. Ei, acu era acu! Ajunsesemşi martor! Tăticu mi-a spus: ,,Mă, vezi că Ro-mică vrea să te înveţe ce trebuie să spui! Tuascultă-l, nu-l contrazice. Vezi că eu o să tac sauo să zic cum zice el. La judecată, însă, tu să spuinumai ce ai văzut şi ce ai auzit. Lui o să-i spuipe urmă că ţi-a fost frică să minţi! Ţie n-are cesă-ţi facă, dar nouă ne poate face necazuri.Suntem în mâna lui cu vitele. La fermă le avemînvoite!” Zis şi făcut!

A venit Romică la noi cu o zi înaintede proces. Mi-a făcut un lung instructaj despreceea ce trebuia să spun eu la proces. Scenariulnu semăna cu cel ce se derulase în realitate. Ro-mică trebuia să apară ca un mieluşel, în care Ilielovea cu ce apuca. Ilie îl înjura cu tot era în cerşi pe pământ, iar el nu deschidea gura. Se chi-nuia doar din răsputeri, plin de sânge şi cu hai-nele rupte, să apere proprietatea statului. L-am

ascultat şi i-am promis că aşa voi spune. Înnoaptea zilei de judecată a venit la noi cu şaretalui Stancu, şeful de fermă. M-a luat pe mine şipe tăticu şi a plecat cu noi la Severin. Până arîncepe judecata, a cumpărat mult salam, pâine,dulciuri. Nu mai mâncasem până atunci salam.Acela a fost nemaipomenit de bun. Am mâncattoţi la şaretă, apoi am intrat în sala de judecată.N-a durat mult şi procesul a fost strigat. A spusreclamantul versiunea lui, a spus-o şi pârâtulpe-a sa, apoi m-au chemat pe mine să depunmărturie. A jurat tăticu pentru mine şi au în-ceput să mă întrebe ce văzusem şi ce auzisem.Mi-am luat inima în dinţi, am roşit până în vâr-ful urechilor şi am spus… adevărul.

Când am ieşit din sală, în curtea jude-cătoriei, tăticu a început să mă ,,certe” că nul-am ascultat pe Romică. Am răspuns că mi-afost frică. Romică, râzând, i-a spus lui tăticu:

– Nicolae, nu certa copilul! E sufletcurat. Noi am intrat încălţaţi în sufletul lui. Pen-tru copiii ăştia curaţi la suflet mai ţine Dum-nezeu lumea, nu pentru noi! Bine, mă, nepoate,bine că nu minţişi! Lasă, îi dă o amendă şi gata.Dacă tu spuneai aşa cum te-am învăţat eu, îlbăgau ani mulţi la puşcărie! E mai bine aşa!Suntem oameni. Necazul trece, oamenii ră-mân!” Ne-a dus apoi la restaurant. A fost primadată când am mâncat la un restaurant.

Prima şi singura mea şansă în viaţă dea deveni martor de meserie a eşuat! Asta e!

Ecran literar

Alexandru JURCAN

Oameni care se consumă ca artificiile

America anilor ′5o. Generaţia beat - ex-primarea libertăţii individuale, căutarea freneticăa adevărurilor supreme, călătorii iniţiatice, sex,droguri… Suntem în romanul lui Jack Kerouac- Pe drum - Polirom, 2012, traducere de CristinaFelea. Dean Moriarty vrea să înveţe să scrie. Pen-tru el prezintă importanţă „cei nebuni după viaţă,care ard ca nişte formidabile focuri de artificii”.Sal e prins în magia personalităţii lui Dean, careapare şi dispare ca un meteorit capricios. Trioule completat cu proteica Marylou, care conferă ce-le mai percutante culori ale relaţiei.

În 2012 regizorul Walter Salles a ecra-nizat romanul lui Kerouac. În filmul On the Roadjoacă Sam Riley (Sal), Garrett Hedlund (Dean),Kristen Stewart (Marylou) etc. De la început ve-dem picioare în mers neostoit, ca o căutare înver-şunată a unui „acasă” ce nu mai apare vreodată.Filmul e corect, dinamic, cu actori ce ştiu să de-scifreze neliniştirile personajelor. Prietenia pură,nebunia ca simbol al vieţii, nefixarea, nerugini-rea, inefabilul unor relaţii, tinereţea care curge,dar şi cartea lui Proust sub o ceaşcă de cafea…Adică? În căutarea timpului pierdut? Nicidecum!În căutarea vieţii veritabile. Fuga de perisabil, oco-lirea banalului. Şi totul sub sceptrul unei fragi-lităţi care emoţionează. Dean e uneori speriat căva pierde „toată înţelepciunea pe care am acumu-lat-o”. Pleacă la Camille, devine familist, arecopii… dar soseşte Sal, aidoma unei metafore anefixării. Privirea actorului Garrett Hedlund areprofunzimi bizare, onirice. Viaţa e un drum. Ocălătorie pe care trebuie s-o struneşti în folosultău.

VIAŢA CA O PROZĂ SCURTĂ


CETATEA CULTURALĂAn XIV, Nr. 12, septembrie 2013

Densă şi cu o tematică diversă, re-vista clujeană coordonată de Dan Brudaşcureiterează, şi în acest număr, trasee istoriceenigmatice, rememorări şi popasuri literare.

Revista se deschide cu un fragment dindiscursul rostit de Simion Bărnuţiu, la 14 mai1848, în Catedrala grecocatolică de la Blaj:„Aduceţi-vă aminte atunci că vor striga din mor-mânt străbunii noştri: Fiilor! Noi încă am fostnu odată în împrejurări grele, cum sunteţi voiastăzi; noi încă am fost înconjuraţi de inamicîn pământul nostru, cum sunteţi voi astăzi, şi nude multe ori am suferit doară şi mai mari reledecât voi; fost-am cu Goţii, dar nu ne-am făcutGoţit; fost-am cu Hunii, dar nu ne-am Hunit;fost-am cu Avarii şi nu ne-am Avarit; fost-amcu Bulgarii şi nu ne-am Bulgărit; cu Ruşii şi nune-am Ruşit; cu Ungurii şi nu ne-am Ungurit;cu Saşii şi nu ne-am Nemţit; ci ne-am luptat caRomâni, pentru pământul şi numele nostru casă vi-l lăsăm vouă împreună cu limba noastrăcea dulce ca cerul sub care s’a născut; nu vănemţiţi, nu vă ruşiţi, nu vă unguriţi nici voi,rămâneţi credincioşi neamului şi limbii voas-tre; apăraţi-vă ca fraţii cu puteri unite în paceşi în răsboi; vedeţi cum ne-am luptat noi pentrulimba şi Romanitatea noastră; luptaţi-vă şi voişi le apăraţi ca lumina ochilor voştri”. Un dis-curs la fel de actual şi azi, când goţii, avarii (şice avari!) şi 'unii năvălesc, iarăşi, peste noi.

În articolul cu titlul O biserică uni-cat, Miron Scorobete afirmă: „Biserica din Den-suş este un unicat la scară planetară. (?!! -n.n.) Este cea mai veche biserică în care seslujeşte neîntrerupt de 2000 de ani. Ridicatăîntre 102 şi 105 de către generalul LonginusMaximus, guvernatorul Daciei cucerite înprimul război, iniţial mausoleu, apoi templupăgân, cândva, după legalizarea creştinismu-lui, a fost transformată în lăcaş de cult creştin(...) E biserica parohială, vie, în care se slujeşteduminică de duminică, sărbătoare de sărbă-toare. De două mii de ani!”. La Densuş şi laDensuşianu totul e posibil...

Lucia Sav evocă, cu nostalgie, at-mosfera de la începuturile revistei Echinox (pu-blicaţie culturală a studenţilor din Universita-tea „Babeş-Bolyai”, înfiinţată în decembrie1968, de Eugen Uricaru şi Marian Papahagi):„Fermecători, cu har şi-ncrezători în steaua lorerau echinoxiştii tinereţii noastre. Şi era bine.Şi era frumos! Erau entuziaşti, oneşti şi gene-roşi, pasionaţi de cuvânt, dornici de cunoaş-tere. Şi era bine. Impetuoşi, romantici, enigma-tici erau echinoxiştii tinereţii noastre. Unii vagaroganţi, exuberanţi, dar plini de şarm, alţii,sfioşi, plini de candoare. Şi era bine. Şi era fru-mos!”

NR. 13, octombrie 2013.Din excelentul şi consistentul gru-

paj de poezie sud-coreeană (traducerea Dan Bru-

daşcu), am ales un poem semnat de Bok-sunCHUNG: „E doar sare-n satul sării/ Fără pă-mânt, apă sau cărări./ În satul sării/ Ei spargsare cu toporul/ Suflă doar vântul acolo / Acolounde nu e nici o casă sau insectă-n iarbă / Oa-menii din satul sării mănâncă doar sare, / Obo-sind şi suferind din cauza sării./ Când sarease-adună ca o stâncă,/ Ei o pisează şi-o duc latârg/ Tărându-se la nesfârşit şi cu picioarelegoale/ Peste deşertul de sare.” (Satul sării)

VATRA VECHE Anul V, nr. 9(57), septembrie 2013

„Iartă-mă şi nu mă mai ierta,/ La-să-mă să fiu doar pleoapa ta.” - două versuribriliant, din poezia Rugăciune, semnată deNicolaie Băciuţ la rubrica Antologie Vatraveche. Şi, pentru că vorbim despre poezie, săcităm şi foşnetul unui sentiment de toamnă,semnat de Mircea Moţ: „Păsările toamnei,păsările/ poartă râuri ciudate pe sus./ Ce tris-teţe rămâne în lume/ după ce cuvintele toates-au spus!/ Merele toamnei, merele/ s-au aprinspe dealuri ca o veste./ Mai spune-mi un cuvântînainte de-a ninge/ peste această frumoasăpoveste!” (Sentiment)

Valentin Marica ridică un colţ decortină, lăsându-ne să vedem picioarele oloageale tristului spectacol literar actual: „Se facetăcere în spirit... Editurile publică maculatură;se vernisează pete tâmpe de culoare, nu lucrăride pictură; în situl Ulpia Traiana Sarmizege-tuza se cultivă ceapă şi cartofi, Ministerul Cul-turii nedespăgubindu-i pe proprietarii pămân-tului din interiorul şi exteriorul Coloniei UlpiaTraiana Augusta Dacica Sarmizegetusa; autoride antologii literare cenzurează, azi, cum nicisatrapii comunismului nu au făcut-o; prolife-rează festivalurile urât-mirositoare; premiileliterare se cumpără; plouă în bisericile de lemnale Transilvaniei; apar, din senin, filozofi care,spunând anecdote, adună ropote de aplauze;turnurile băncilor sunt mai impunătoare decâtale catedralelor, cum spunea unul dintre repu-taţii arhitecţi români, Dan Hanganu; ducempeste mări şi ţări, să ne reprezinte spiritualita-tea, ponei din plastic roz, cu zvastica neagrădeasupra cozilor; dacă pronunţi numele unuimare scriitor, cei de lângă tine te înjură, să nufaci pe nebunul... ; mărturii elocvente de civi-lizaţie sunt aruncate în cotloane şi subsoluri;(…) Prăpastia e întreagă, luna e mai puţin dejumătate. Dumnezeu, însă, e acelaşi...!”.

Aplaudându-l pe autor nu putem să nuremarcăm faptul că nu avem de ales, şi că doar… ne prefacem că alegem!

Incitante versurile lui A. Strindberg(traducere Dorina Brândusa Landén), evocândun alt, posibil, proces al maimuţelor: „Eu nuvreau faptul despre maimuţă să-l neg,/ pentrucă are suficient fundament autentic,/ poate afec-ta, de asemenea, vanitatea noastră/ şi să ne tre-zească din dumnezeiasca noastră orbire;/ darvrem, prin urmare, mai mult/ pentru rezolvareaproblemei şi a nodului.” (A patra noapte)

Nr. 10(58), octombrie 2013

Eseul Permanenţa lui Marc- Au-

reliu, semnat de George Popa, aduce sub lupadistinsului scriitor ieşean câteva dintre concep-ţiile împăratului-filozof (121 - 180):

„Pietatea lui Marc-Aureliu nu se adre-sează însă unui dumnezeu inaccesibil, ci omulse află, trăieşte în divinitate, în intimitate mis-tică, fără însă a se putea identifica aici pe pă-mânt, viziune anticipativă a misticului Magis-ter Eckhart. Aceasta, din cauză că sufletuluman este prizonier în trupul, care, repetăm,nu-i aparţine.

Asemenea concepţii privind divinita-tea şi raportul omului cu cerul, era una din celemai înalte, model pentru o gândire religioasădin cele mai pline de grandoare şi demnitate,atât umană, cât şi divină. ”

Iată, la polul opus, şi portretul - zugră-vit de augustul autor - neschimbat din antichi-tate până azi, al practicantului celei mai vechiprofesii din lume (sic!): „Cât sunt de meschiniaceşti pigmei care o fac pe oameni politici şiîşi închipuie că acţionează ca filozofi! Răpciu-goşii!... Sărmane om ce e de făcut? Destul cuaceastă jalnică maimuţăreală! Nu spera că seva realiza republica lui Platon. Cine ar puteaschimba unele din principiile lor ?”

SINTAGME LITERARE Anul I, nr. 4, octombrie 2013

Revista „Sintagme literare” editatăde Asociaţia Culturală „Vatra Dudeşteană” cusprijinul financiar al Consiliului Local DudeştiiNoi, se deschide cu rubrica Poesis, ce includecâteva excelente grupaje lirice. Exemplificămcu cele semnate de: Simona - Grazia Dima („Bân-tuie flagelul Alzheimer/ şi criminalii iau pre-miul Nobel pentru pace, banchetele se ţin/ lanţ,dar fără voie bună. Cei înecaţi în vin nici nu vorsimţi potopul.” - A dispărut copilul); AncaMizumschi („Umblam goală râzând şi sunam/din bănuţii aruncaţi în cutiile de/ conserve goa-le/ din faţa bisericilor unde oamenii se/ aplecauîn genunchi/ ca să aibă cu ce să îşi cumpere/pâine sau carne. Să plecăm de aici/ ai spus şine-am strecurat pe sub/ gardul cimitirului, cor-purile noastre/ au inundat străzile/ ca afluenţiidunării la vărsare, şi/ oricine putea să ia o ca-nă cu apă, să/ o ducă acasă, să o înmulţească,să/ facă un fluviu la loc,/ să trăiască din noi depomană.” - Un fluviu la loc) şi Paul Vicinus(„ eu nu vreau să mă fac o tanti/ cu poşetă./ euvreau să mă fac un băieţel cu/ pistrui./ cu bre-tele./ cu şapcă gogonată;/ pleoştită./ care săadune pisicuţe negre/ împrejurul mâinilor lui”- Respiraţie)

Delicios titlul comentariului criticsemnat de Adrian Dinu Rachieru - O fiinţăpapivoră: Aura Christi. La fel, de altminteri,ca şi demersul critic: „Mignonă şi bătăioasă,cheltuind pasionalitate, războinică în pofidafragilităţii, împrăştiind texte curajoase pe careamicii internauţi nu ezită a le califica «dinami-tă curată», supărând pe mulţi, scriind febril,asumându-şi riscurile Balcaniei („linşată”, pe-depsită, izolată etc.), Aura Christi, citând „vor-


RĂSFOIRI

Revista revistelor culturale



REVISTA REVISTELOR

bele atroce” ale iubitului Nietzsche, vrea să de-vină ceea ce este: poetă.”

Tabletele lui Şerban Tomşa relevăforţa incredibilă a vieţii de a transcede, de mul-te ori, arta: „Se ştie acum că Marin Preda n-ainventat întâmplări, ci le-a aşezat pe cele ştiutede el într-o anumită ordine, relatându-le în sti-lul său inconfundabil. Marquez povesteşte un-deva că toate incredibilele scene din romanelesale sunt reale. Dacă aş «prinde» într-un ro-man lucrurile prezentate mai sus, ar ieşi cevaveridic? N-aş crede. Realitatea - ficţiunea luiDumnezeu - bate totdeauna imaginaţia, dar une-ori o umileşte.”

REVISTA NOUĂAn X, Nr. 5 (78) / 2013

Florin Dochia (Scriitorii şi Ceta-tea lor) face câteva adnotări pe marginea Fes-tivalului Scriitorilor Lumii (Festival des écri-vains du monde) pe care l-a organizat Univer-sitatea new-zorkeză Columbia, în colaborare cuBibliothèque nationale de France (BnF) în sep-tembrie, la Paris şi Lyon, festival care a adunatla un loc peste 30 de scriitori veniţi din toată lu-mea: „«Această formidabilă iniţiativă - seafirmă în scrisoarea de prezentare a organiza-torilor - întăreşte ideea conform căreia NewYork şi Paris sunt capitale intelectuale şi cul-turale, dar şi nucleul dur al lumii editoriale…» (…) Dar cel mai spectaculoasă întâmplare,plină de semnificaţii cu posibil impact culturalîn viitor, mi se pare lansarea Manifestului pen-tru o Cetate Internaţională a Culturii, cu sediulla Paris.”

Textul Manifestului pentru o CetateInternaţională a Culturii este prezentat de re-vista din Câmpina, în traducerea Lilianei Ene:„Societatea uită că operele literare structurea-ză propria sa existenţă şi propria maturizare şiuită cu atât mai mult faptul că descoperirea aces-tor opere este adesea solitară, astfel încât estedificil a împărtăşi plăcerea, tulburarea intimăpe care acestea o provoacă. Dar ar trebui sărenunţăm la a da literaturii vizibilitatea pe careea o cere, ar trebui să renunţăm la a-i recu-noaşte o existenţă colectivă şi modernă, pemotiv că ea nu va fi spectaculoasă? (…) A oferipublicului, dar şi însăşi literaturii, o Cetate in-ternaţională, înseamnă a da o dovadă vie şideterminantă a faptului că această creaţie esteînfloritoare, că ea se adresează tuturor, căaparţine tuturor. În timp ce se deschide campa-nia electorală a autorităţilor din Paris, îndrăz-nim a formula acest manifest care poartă sem-nătura a numeroşi scriitori: fondarea unei Ce-tăţi care să aducă în sfârşit literatura în inimaParisului şi reciproc.” - se spune în textul sem-nat de Gwenaëlle Aubry, Paul Auster (Etats-Unis), Pierre Bayard, Pierre Bergounioux,Geneviève Brisac, Javier Cercas (Espagne),Hélène Cixous, Patrick Deville, Annie Er-naux, Péter Esterházy (Hongrie), Arlette Far-ge, Jérôme Ferrari, Pierrette Fleutiaux, Phi-nlippe Forest, Anne-Marie Garat, Nancy Hus-ton, Linda Lê, Bertrand Leclair, Claudio Ma-gris (Italie), Alberto Manguel (Canada), PierreMichon, Cécile Moscovitz, Marie Nimier, Lo-rette Nobécourt, Véronique Ovaldé, BorisPahor (Slovénie), Jacques Roubaud, LydieSalvayre, Gisèle Sapiro, Ersi Sotiropoulos(Grèce), Lewis Trondheim, Paul Vangelisti(Etats-Unis) şi Dominique Viart.

Versurile lui Adrian Alui Gheorghe

se revendică dintr-o utopie a inimii, dintr-osingurătate în comun pe care o trăieşte, întot-deauna Poezia: „A intrat Poezia în oraş/ cafuncţionarul de la fisc/ care a adus o veste dela Dumnezeul/ Impozitelor:/ pentru două miide ani nimeni nu mai e/ dator nimănui,/ se pre-scriu toate datoriile,/ cetăţeanul nu mai trebuiesă plătească/ pentru lumina soarelui,/ pentruclipocitul stelelor,/ pentru cîntecul privigheto-rilor,/ nu mai trebuie să plătească pentru nuca/din nuc,/ pentru mărul din măr,/ pentru prunadin prun,/ viaţa e gratis,/ moartea e gratis,/spectacolul străzii e gratis,/ poţi să mergi pînăla capăt pe gratis,/ poţi să eziţi pe gratis,/ poţisă disperi pe gratis,/ pînă şi orbecăitul prinparadisul de sub/ osul frunţii/ e gratis.” (A in-trat poezia în oraş)

Revista Nouă îi publică, în acestnumăr, pe cei doi scriitori pe care i-a premiat laediţia a şaptea a Concursului Naţional de Li-teratură Agatha Grigorescu Bacovia: RaulColdea (poezie) şi Alexandru Jurcan (proză).Evenimentul cultural amintit este rememorat deFlorentina Loredana Dalian (Nenumărateminute la Mizil). Mulţumim!

BUCUREŞTIUL LITERAR ŞI ARTISTIC Anul III, nr. 10 (25), octombrie 2013

Revista îşi sărbătoreşte Directorul,scriitorul Coman Şova împlinind, în această lu-nă, o vârstă rotundă. Pe prima pagină, săr-bătoritul rememorează eternitatea clipei într-unpoem ca o bătaie de inimă: „Aceasta-i pădurea,iubito,/ acestea-s uneltele mele,/ acestea - cu-vintele,/ acesta sunt eu sub amarele stele,/ aceş-tia-s părinţii din care venim,/ acestea-s păca-tele,/ vinde-le./ Opreşte doar clipa în care iu-bim.” (Opreşte doar clipa).

Urându-i şi noi „Lamulţi ani!” poetului, dramatur-gului şi gazetarului Coman Şo-va (născut pe 18 octombrie 1933în Bucureşti) să punctăm câtevarepere din activitatea sa:

A debutat în 1952, cânda publicat poemul în proză „Di-

mineţile albastre” în suplimentul literar al zia-rului Ceahlăul din Piatra Neamţ.

Între 1962 şi 1965 a ocupat postul desecretar literar la Teatrul „Barbu Delavrancea”din Bucureşti. Debutul dramatic a avut loc în1965 în revista Teatrul cu piesa Iubesc pe al 7-lea. Comedie cu... Petreşti. Între 1964 - 1972este secretar general de redacţie la revista Am-fiteatru, unde îi are colegi pe Ion Băieşu, FănuşNeagu şi Ştefan Iureş. În 1970 publică primulsău volum de versuri - Astrul nimănui, - la Edi-tura Eminescu. Un an mai târziu a devenit mem-bru al Uniunii Scriitorilor din România.

Începând din 1979 scrie scenariilefilmelor: „Ora zero”, „Liceenii”, „Extemporalla dirigenţie” şi „Declaraţie de dragoste”.

În 2010 i-a apărut în Germania, la ed-itura Neue Literatur, volumul de versuri DieLiebe ist mein Alltagskleid („Dragostea estehaina mea de toate zilele”).

Corneliu Ostahie îl prezintă pe ar-tistul plastic buzoian Gheorghe Ciobanu:„născut în anul 1932, la Mizil, judeţul Prahova.A absolvit Institutul de Arte Plastice «NicolaeGrigorescu» din Bucureşti la clasa profesorilor

Bogdan Catul şi Alexandru Ciucurencu, bene-ficiind şi de şansa de a avea pe lângă cei doimaeştri, alţi profesori de mare anvergură ar-tistică şi, după caz, ştiinţifică, printre aceştianumărându-se Corneliu Baba, Ion Popescu-Ne-greni, Gheorghe Oprescu, Horia Teodoru, Ghe-orghe Ghiţescu. A debutat pe simeze în anul1970 la Galeriile de Artă Buzău, având la activpână în prezent peste 25 de expoziţii personaleîn ţară şi în străinătate (Italia, Austria, S.U.A.,Germania, Elveţia, Olanda). A participat, deasemenea, la numeroase manifestări colectiveşi de grup. Creaţia sa a fost distinsă, de-a lungulanilor, cu importante premii, diplome şi me-dalii, dintre care enumerăm aici Premiul UN-ESCO, Elveţia, 1965; Ordinul Meritul Cultu-ral în grad de comandor, 2004; Medalia deaur, Premiul special al juriului internaţionalINVENTICA 2006, Iaşi etc.

Pe ultima pagină a revistei sunt repro-duse mai multe tablouri reprezentative dincreaţia pictorului.

SPAŢII CULTURALE Anul VI, nr. 30, octombrie 2013

În editorial (Ne pleacă domnii…),Valeria Manta Tăicuţu scrie, cu amărăciune,despre tot mai scurta memorie a românilor,pentru care chiar şi cuvântul ieri - atunci cândeste vorba despre valori umane - sună foartetârziu şi îndepărtat: „Ni se duc la Domnul scrii-torii, intelectualii, oamenii de cultură. Discret,aşa cum a trăit, elita noastră se stinge, lăsândîn loc mahalaua veselă, suficientă sieşi, inca-pabilă de gesturi care să le ridice celorlalţifruntea din ţărână. Mass media, atrasă de fune-raliile zgomotoase din casele regale ţigăneşti,nu este câtuşi de puţin interesată că pleacă şitot pleacă dintre noi oamenii cu carte, sensibilişi cultivaţi; aceştia nu fac rating, nu adună mul-ţimi de gură-cască, nu-i emoţionează pe con-sumatorii de manele şi telenovele.”

Emoţionantă această lunecare spreînceputuri a poetului Ion Roşioru: „Mă las pur-tat de tulnic prin foşnetul de grâu/ Spre cea dinurmă barcă, spre cel din urmă râu.// Pornescgrăbit de gândul că mâine-o să mă-ntomn/ Sprecea din urmă noapte, spre cel din urmă somn.//Mă cheamă cu glas tainic cei care-au fost aimei/ Spre cea din urmă creastă, spre cel dinurmă stei.// Mă-ndrept spre o planetă cât boa-ba de piper/ Spre cea din urmă iarnă, spre celdin urmă ger!” (Ger)

Pornind de la un poem de Kavafis,Simona-Grazia Dima se întreabă, retoric de-sigur: „Dar de ce oare scriu despre Kavafis, dece mă reîntorc mereu cu plăcere la el, ca spre o




REVISTA REVISTELOR

temă nedezminţit inspiratoare sau ca spre oproblemă încă neelucidată?” Răspunsul au-toarei: „Pentru că mi se pare că întruchipeazădestinul exemplar al Poetului, poetul generic,care izbuteşte să transgreseze erorile şi păcate-le vieţii, metamorfozându-le, alchimic, într-omeditaţie răscumpărătoare. Prin el îmi regă-sesc apetenţa spre happy end, de care nu măruşinez, deşi finalul fericit parcă nu mai este lamodă în lumea noastră postpostmodernă (acumcomplexitatea lumii se exprimă, pasămite, maibine prin tragedie, dramă sau mutilare/traumăireversibilă, cu excepţia situaţiilor bazate pe bo-găţie: starea plutonică este una inteligibilă şiintangibilă, totodată, spre deosebire de aceeade a fi înţelept: ne aflăm în epoca metalelorgrele. Un poem «de interior» stă mărturie - îngândul nostru - meditaţiei răscumpărătoare alui Constantinos Kavafis: «În camerele-ntune-coase, unde/ trăiesc zile pustii, mă-nvârt mereuşi caut/ ferestre (o salvare-ar fi/ de s-ar de-schide o fereastră). Dar ferestre/ nu sînt - saunu ştiu eu să le găsesc./ Poate-i mai bine să nudau de ele./ Lumina poate-ar fi un chin - căcicine ştie/ ce lucruri ar mai scoate la iveală.»”

ACTUALITATEA LITERARĂAnul IV, nr. 34, septembrie 2013

Comentând cronica lui Sorin Lavric(„România literară”, nr. 37/2013) despre cartealui Serge Tisseron, Lumea virtuală: avatarurişi fantome, Nicolae Silade notează, legat de in-ternet „În fapt există o singură lume, cea imagi-nară din capetele noastre, ea este singura lumereală. Pentru că omul este ceea ce gândeşte.Epopeea lui Ghilgameş, scrisă pe tăbliţe de că-rămidă arsă, a rezistat atâtea mii de ani (…) Eo aberaţie să crezi că arta cuvântului poate fipusă în pericol de suportul pe care ne esteprezentată. (…) Lumea reală şi adevăratele eivalori pot fi la fel de bine oglindite pe internetcum au fostoglindite odinioară pe tăbliţe de lutsau pe hârtie. Din păcate, astăzi, tocmai valo-rile lipsesc.”

În poemul Scrisoare, semnat deDaniela Păun, un vers face explozie: „… m-aimângâiat/ cu atâta delicateţe de parcă aş fi fostclădită din nisip”

Actualitatea literară îi dedică re-gretatului Profesor Petru Ursache câteva pa-gini „in memoriam”, cele mai emoţionante dincâte am citit noi prin presa literară. Iată un fag-ment din poemul Preadevremele şi preatârzi-ul. Poem numai şi numai pentru Petru Ur-sache, scris la 20 august 2013 de Adrian AluiGheorghe: „Atunci l-am cunoscut pe Profesor.Cu emoţie i-am spus:/ Domnule, eu am desco-perit tinereţea fără bătrâneţe!/ Care sunt sem-nele?, m-a întrebat el./ Tot ce mişcă în jur sîntsemne, i-am răspuns eu./ Luna s-a agăţat încolţii unei stele şi sîngerează, i-am spus eu./ Şispre apus soarele a făcut viermi care s-au ros-togolit în ocean,/ iar oceanul a dat peste mar-gini pînă a ameninţat cerul./ Încă nu-i conclu-dent, mi-a spus el. Să mai aşteptăm,/ să maiaşteptăm./ Şi peste o vreme, într-adevăr, ranastelelor s-a cicatrizat,/ viermii care se rosto-goleau în ocean s-au dovedit marinari/ care se

întorceau acasă de pe mări neinventate încă,/iar cerul se împărţii la sine pînă la infinit./ Eravară./ Şi totuşi, elixirul tinereţii fără bătrîneţeunde-i?,/ m-a întrebat profesorul./ L-am băut,ca Socrate cucuta, până la ultima picătură.”.

CAFENEAUA LITERARĂ Anul XI, nr. 9 (128), septembrie 2013

„Dacă noi citimteorie despre postmoder-nism, asta nu înseamnă cădevenim, imediat, postmo-derni. În America de Nord,la baza postmodernismuluia stat revolta. Noi am pre-luat teoria, mimetic, fărămotivare personală” punc-tează, cu luciditate, AngelaMarinescu, în interviul pecare i-l acordă lui Virgil Diaconu.

Din opiniile poetei despre fenomenulcultural românesc, exprimate cu această ocazie,mai cităm: „Marga nu e un intelectual auten-tic. El are ceva de instalator şi chiar se vor-beşte în mediile culturale că asta a fost primalui profesie. N-a făcut nimic la ICR. El este uniresponsabil. Ca intelectual, este grosolan”;„Critica literară de astăzi mi se pare haotică.Criticii maturi scriu despre Creangă, Emines-cu… Nu riscă judecăţi asupra literaturii con-temporane. (…) Criticii tineri, în care am avutîncredere, au devenit oportunişti...”.

În rubrica Fereastra, Liliana Rusinserează delicateţea unui gând despre clipa ra-ră de întâlnire cu SINE: „Să poţi să fii fericitcu puţin, să nu-ţi complici existenţa acumulândlucruri şi evenimente inutile, să renunţi la arti-ficii şi supraîncărcare, să nu te îngropi întreobiecte - iată reforma unei lumi care ar trebuisă înceapă mai întâi pe dinăuntru.”

Poetul bântuit de vrăbii, Virgil Di-aconu, supravieţuieşte în gălăgioasele ruguriînaripate ale dimineţilor dinspre copilărie: „Eucred că m-am născut pentru tine, vrabie!/ La-să-mă să-mi fac cuib aici, în grădina cu stele!/Pentru îmbrăţişarea ta am rămas în viaţă./Pentru tine am renunţat să-mi iau zilele!”

OGLINDA LITERARĂ

Anul XII, nr. 140, august 2013

Pornind de la opiniile scriitoruluifrancez Marcel Moreau despre Europa de Estdupă căderea comunismului („Nu vom avea deoferit acestor preţioşi eliberaţi, în afară de aju-toarele economice şi câteva lecţii de democra-ţie, decât răul ascuns care ne roade, moarteadin suflet şi cinismele căpătuielii.”; „Avem im-presia că voinţa a devenit în ochii unei anumepărţi a tineretului o virtute suspectă… Să vreitotul, pe loc, iată una dintre cele mai grave ame-ninţări care apasă asupra forţelor juvenile, fa-cilitatea abolind asaltul, eşecul fiind pervertitîn neputinţă în loc să fie negat prin depăşire.Tocmai asta goleşte lumea de sens, dacă arevreunul, de frumuseţe, dacă i-a mai rămas vreofărâmă”) Ştefania Oproescu conchide, în edi-torial (Dezordinea galopului): „Timpul scurt,e adevărat, i-a dat dreptate cel puţin în ceea cepriveşte România, pe care a cunoscut-o din in-

terior. Fii politicienilor de azi sau ai «boieri-lor» parveniţi peste noapte, n-au nici o tragerespre modele de viaţă. Un Neagu Djuvara nu lebântuie nici nopţile nici zilele. Am spus Djuva-ra pentru că el poate fi încă, din fericire, văzut,pipăit, ascultat. În rest, peste aristrocraţia noas-tră s-a aşternut praful bibliotecilor.”

În 1848 un profet ce punea barbărealităţii (Friedrich Engels) spunea: „ (Româniisunt) un popor fără istorie… destinaţi să piarăîn furtuna revoluţiei mondiale… (Ei sunt) su-porteri fantastici ai contrarevoluţiei şi vor ră-mâne astfel până la extirparea sau pierdereacaracterului lor naţional, la fel cum propria lorexistenţă în general, reprezintă prin ea însăşiun protest contra unei măreţe revoluţii istorice.(…) Dispariţia lor de pe faţa pământului va fiun pas înainte.”

Această năucitoare jigniri - nu ştiu săexiste multe mai ticăloase, de-a lungul întregiinoastre istorii - ascunde, aşa cum demonstreazăT. Codreanu (Noaptea de la Blair Hause) iri-tarea lui Engels faţă de un popor care ştie săfacă „istorie inversă”, un popor care a reprezen-tat o axă de echilibru între Orient şi Occident,un popor care, fără vecinătatea cu feudalismulrusesc, aruncat peste prăpastia istoriei directîn comunism, ar fi avut destinul intuit de Emi-nescu: acela de a fi limbă cumpenei universu-lui.

Deşi sună al naibii de ciudat, afir-maţiile lui Traian D. Lazăr (Anticomunist-cultismul) sunt nu doar subiect de meditaţie cişi un adevăr. Poate neîntreg, dar… imposibil denegat: „Dacă Domnul Stalin ar fi fost mai în-ţelegător faţă de păcatele omeneşti şi nu s-arfi topit întreg tirajul operei (romanul Doctor Ji-vago al lui Boris Pasternak - n.n.) şi dacă Dom-nul Hruşiov nu l-.ar fi silit să renunţe la premiu(Nobel - n.n.) Pasternak ar fi sfârşit ca scriitorcomunist marginalizat. Înţelegând acest lucru,Hruşciov a încercat să fie mai maleabil cuSoljeniţân, dar nu a fost la înălţimea ambiţiiloracestuia, nu i-a oferit decât publicitate nu şi şe-fie! I-a reuşit lui Gorbaciov - fără să vrea - căcil-a readus pe Soljeniţân în Rusia în postura deapărător al patriei, maica Rusia şi inamic al im-perialismului american, susţinătorul lui în luptaanticomunistă.”

DACIA LITERARĂ Anul XXIV, nr. 11 - 12 (122/123, serie nouă din 1990) noiembrie - decembrie 2013

Eleganta (grafic şi conceptual vor-bind) revistă ieşeană , pe care am primit-o înultimul moment, propune cititorilor săi un su-mar consistent, de la „Arhiva lirică” (Luminălină - Ion Alexandru), la eseul Danielei Pantiş:„Metafora crucificării la Matei Vişniec”

Răspunzând unui Chestionar cuaccente ludice, formulat de Lucian Vasiliu,



Ady FILIMON

de ziua mea, eu şi Mica

de ziua mea, tatas-a îmbrăcat în negru, crezândcă s-au împlinit patru anide când plecase Mica eratras la faţă, barba rarămirosea a tutun, ochiiîşi pierduseră pleoapele, atârnaulegaţi de creştetul capului.se mişca încet, ţinealumânarea aprinsă,palmele i se ştergeau uneori de bărbie,culegând un firicel de vin învechit.

am venit, spuse el, am venitsă stingi lumânarea cu suflareacea din urmă a Micăi.

dar e ziua mea, tată! tui-ai zis Micăi să nu mă nască, dar ea,dansând peste degetele tale cu multe inele,m-a rostogolit printre ele,m-a adunat din cenuşa nenăscutului.

şi n-ai deschis uşa.

eu nu, tată, eu nu te-am chemat, zice tata.erau nişte oameni pe stradă,tu plângeai lângă Mica bolnavă, şi lorle era milă de ea, au vrut să te ia de suflet. ea ziceacă nu de suflet te-ar da, ci de trupşi dansa, dansa peste visul tău. pierduse cheia,pe sub uşă se prelingea înspre eaun rest de lumină, de dimineaţă vărsată pe prag.

dansa şi nu te năştea, mai zice tata, şi-mi lasă lumânarea aprinsă pe masă.

eu nu, zice el, eu nu te-am chemat; Micarupea din carnea ei şi-i punea fundiţe…stinge lumânarea cu suflarea cea din urmă a ei, pe careo ţii în cercelul din urechea doamnei triste din icoana de lemn.

apoi tata s-a făcut o apă, silindu-se din răsputerisă înghită ziua naşterii mele cu Mica.şi-atunci nici eu nu mai eram, nici Mica nu,amândouă ne prelingeam între vaduri, ca un firişor de vin învechit în barba tatei.

mărgelele negre ale mamei

eu, mama şi bunica, în sufrageria cea mică.ele se ceartă, eu îmi rod unghia din carne.în loc să sufăr mă rănesc ostentativ la un picior,mama se supără şi mi se face răucând nu mă mai ţin pe picioarele strâmbe.mă prăbuşesc în lava oceanului de piper,mama se luptă cu neputinţele mele, îmi aruncă un pahar cu lacrimi,nu mai sufăr, trag după mine mărgele negre,acustica cerului strigă nişte cuvintecu limba înnodată iar mama… mama se leagănă de pendulul urât, cu limbi înnegrite,din peretele de vest al tăcerii ei.îmi face cu mâna, eu trec trăgând după mineun şir lung de mărgele negre ca niştefurnici adunate la sfat ce-şi spun vorbeîn şir indian, precum telegraful pe care-l jucam în copilărie în sufrageria mică, la masa din mijloc.acum îmi amintesc: masa e lucioasă,pe ea stă bunica cu mâinile puse cruce pe piept,abia am loc să stau între masă şi pat, să puno bucată de hârtie cu rânduri mărunteîntre palmele-i reci.şi iar mă mut dintre masă şi pat, trăgândşirul de mărgele negre, şerpuind ca furnicilepe un drum cu dale de piatră pe care s-a aşternut o pojghiţă de polei. mama alunecă înaintea mea, acum râde cristalin, părul îi creşte mult şi-i cade pe spate ca o tuşă de culoare

pe o pictură bolnavă. eu şi mărgele mele urcămpărul mamei, muntele negru se strânge-n fâşiide cârpe tăiate din vechituri pentru preşuri.

şi iar stau în sufrageria cea mică şi vădcadrul uşii în care mama bătuse cuie în spaţii egale, întinsese sfori ca o foaie din caietul de mateşi ţesea preşuri multicolore şi vesele.aveau 2 pe 1 mărime, cât uşa, se potriveau pe fundul gropii în care ea şi bunica se certau zi de zi, aşa cum făceau şi-n sufrageria cea mică. nu-mi ajung fâşiile, zice mama, aş tăiade pe spatele tău o bucată, îmi zice mie.dar eu pe spate am numai mărgele negre,mamă, le iau zilnic, le înşir pe şiragul ce-l trag după mine,şi iar cresc la loc, mai mari şi mai aspre;dacă ţi le dau, zic mamei,preşul tău o să fie cu noduri. când stai culcată pe spate, zgârie faţa bunicii.şi iar plec trăgând după mineşiragul de mărgele negre, ca un şirde furnici oarbe, la pas prinamintirile despre mama.

fereastra de sub pat

mă descompun. bucăţi din mineîncep să se târâie primprejur,mă doare carnea pe care aruncă pământslujbaşii morţilor. de-acum n-o să mai văd frunza albastră şi iarbaplânge-n lopată, smulsă din umbrapământului mut, de-acumn-o să mai ştiu dacă e vară sau iarnă şi dacăe vremea să plec sau e vremea să vin, de-acumanii vor netezi stratul de lângă casă;vor şti ei ce să pună pe masă.mă doare carnea, deja mi se deşiră o partedin tăietură.

vecinul meu, învăţat cu cei noi, îmi spune:strânge tare! vor veni către searăcohorte de furnici să te coasă şi-o să te doară.n-ai vrea să dai ce ai, să împarţi cu străinii locul tău cald;închide fereastra, trage oblonul, lasă-isă creadă că nu te-ai sculat!cel mai bine e să nu respiri, să pari ca şi cumai terminat aerul din cuibar şi-ai lăsatsomnul să cuprindă pâcla de abur subţire.tu eşti dus, ai plecat, ai uitatîn ce loc ai fost îngropat!

ascult cum vorbeşte vecinul şi nu înţelegde ce mă vrea printre prietenii lui, de unde ştiecă mă doare cusătura, de unde că aerul mi s-a terminat şi că voi împărţi cu străinii ce mai am de dat?! de unde ştie vecinul de fereastra mea de sub pat?!

o am din casa cea veche,ştiam că-ntr-o zi voi pleca, într-o zivoi vrea să fiu din nou carne şi sânge şi-atuncivoi plânge-n izvorul de sub mine, de-acoloşi mai departe voi prinde gust de plecat,de viaţă şi moarte, de râs şi de plâns şi de toatede deasupra lumii în care stau acum şi ascultcum vecinul îmi face moartea mai rea şi dormirea mai grea.

ştiu ce gândeşti, ştiu! şi miemi-au zis alţii aşa! strigă vecinul.o să rămâi singur, o să te-aşezi la masă şi n-o să ai cu cine bea; ascultă-mă bine, ţine-te tare, mai ai un veacde stat şi-aşteptat până când viaţaîncepe din nou să te-omoare!


Revista revistelor

Romulus Rusan pledează pentru ieşirea din im- pasul globalizării, prin şcoala istorie naţionalei:„Cel mai mult mă supără manualele de istorie (poate şi altele, dar eu pe acestea le ştiu). Istoriaeste pusă în patul lui Procust, devine iden-tică, aproape, cu istoria altor naţii. Nu Alexan- drucel Bun sau Matei Basarab, ci Che Guevara şi Idi Aurin, comparaţi cu Ceauşescu. Ma-nualeleacestea sunt o crimă de etnocid şi tare m-aş duce la Parlamentul European să pledez pentrurevenirea la istoria naţională, crono-logică şi faptică, fără de care copiii aceştia hrăniţi cu like-uri mişto pripăşite pe facebook, nu mai ştiu cine sunt, de unde vin şi unde se duc. Dar nefiindeu, aş fi bucuros dacă această sarcină şi-ar lua-o unul sau mai mulţi euro-parlamentari români.”.Care parlamentari par... lamentabili!!

„Omul sensibil e o pradă” - vers fabulos din poemul boală, semnat de DanielaSabina Penciu.

Comentând cartea istoricului Lucian Boia, Hégémonie ou déclin de la France? (vari-anta în limba română Franţa, hegemonie sau declin? în traducerea lui Emanoil Marcu,Bucureşti, Editura Humanitas, 2012), Anastasie Dumitru concluzionează: „Cu riscul de a iritaanumite susceptibilităţi francofone, Lucian Boia nu poate da un diagnostic optimist în cepriveşte viitorul limbii franceze şi al pre-zenţei culturale franceze în lume. În zilele noastre, înritmul mondializării şi al accelerării istoriei, franceza, limbă de cultură internaţio-nală, esteîn cădere, pentru că tradiţia se pie-rde. «Franceza şi cultura francofonă sunt lip- site mai alesde poziţii extra-europene decisive. Engleza a fost impusă nu atât de Anglia, cât de America deNord. Spaniola şi portugheza sunt în plină expansiune datorită Americii Latine. Or, AmericaFranţei este Africa neagră franco-fonă, cea mai săracă regiune a planetei, cu o capacitate deinfluenţă culturală nulă şi care va rămâne mult timp neglijabilă. Fără doar şi poate, Franţa numai are în faţa ei o adevă rată carieră de mare putere», susţine istoricul. (...) Cartea lui LucianBoia este un reper pentru cititorii interesaţi de unicitatea unei culturi, care continuă săfascineze.”


Reluarea activităţii didactice universitare(după o pauză de 7 ani), mi-a adus multesatisfucţii: cheltuieli de două ori cât ve-

niturile, „muncă patriotică”, normă dublă (cinemai vrea să se aventureze în aşa ceva?), mediuintelectual elevat, stimulativ... de „copy-paste”.Singura motivaţie reală: „copiii” (fie ei şi ăia dela FR la vreo 40-50 de ani, unii deja cu chelie).În câteva luni, reuşim să comunicăm, constru-im o relaţie, evoluăm împreună personal şi pro-fesional. Ce nu fac eu pentru „copiii” mei şi eipentru mine? Oscilez între imaginea de sorămai mare, în blugi şi cu rucsăcel şi cea de mă-mică protectoare. Şi mă simt iubită.

Şi iată că vine marea confruntare: se-siunea. Corectez lucrările şi simt că plonjez înplin Orwell, „1984”: a=da, b=nu, c=nu se ştie,d=toate. Mulţi bifează a, b, d sau cel puţin a, b.PRO TV e canal public sau, în cel mai fericitcaz, de ştiri şi comunicarea mediatică directă.Preluat în serie. În obişnuitul sistem „copy-paste”. Principiul noncontradicţiei? Nu se apli-că. Aici e valabilă doar logica lui Big Brother:2+2 fac 5, nu 4 şi toată lumea trebuie să creadăasta, altfel nu-l iubeşti pe Big Brother. M-amîntors în „Camera 101”, camera torturilor perso-nalizate şi cărora nu le poţi rezista? Se pare căda. O’Brien, nu e nevoie să pui şobolani pe mi-ne ca pe Winston în „1984”, e suficient să-miarăţi câteva lucrări!

Haos, confuzie, spălare pe creier, „co-py-paste” la greu, tupeu de şmecheri. O lumede non-valori şi impostură. Copiii nici măcarnu pot fi condamnaţi, ei sunt produsul sistemu-lui. Până şi 2+2=5 al lui O’Brien din „1984” allui Orwell pare de bun simţ. „Idiocracy”? „M-aînvins sistemul” ca pe Milică, mai ştiţi, era o-dată un preşedinte numit Milică şi poreclit „Ţa-pu'”? O’Brien îmi tot spune: „2+2 fac 5, 10, câtvrem noi. Trebuie să crezi asta, nu doar să fiide acord. Şi trebuie să-l iubeşti pe Big Bro-ther”. Îmi suflu şuviţa (ăsta e un exerciţiu derelaxare pe care l-am învăţat mai demult de lao colegă). Ce să spui când n-ai nimic de spus?„Supercalifragilisticexpialidocious” ca-n„Mary Poppins”? Sau poate „Pneumonoultra-microscopicsilicovolcaniconioză”, asta din „Ro-botzi”. Suflă şuviţa! Dar nu mai funcţionează.Mă sufoc. O gură de aer! Sau de fum! Prea pu-ţine cuvinte, limbaj prea standardizat, conexi-uni prea absurde şi stereotipice ca să poţi gândi.„Newspeek”. Hello! „Is there anybody outthere?” Voi fi în curând „comfortably numb”ca-n Pink Floyd, „The Wall”, anesteziată oripoate în comă, fără să-mi mai pese? Deja sestrecoară confuzia, încep să calculez 2+2=5 sau10 sau să spun alfabetul „k, d, a...”? Nu, nu sunttoate la fel şi 2+2=4, o să-i demonstrez asta luiO’Brien. Şi o să corectez în aşa fel încât să pro-movez coerenţa şi originalitatea, să fac depar-tajare, să se vadă diferenţa. Şi dacă sunt toatela fel şi pretutindeni guvernează aceeaşi logicăa absurdului? Ce dacă? Cel puţin eu nu sunt lafel. Încă mai gândesc. Încă mai simt. Iubire faţăde Big Brother? Nu, nu încă. Singură în faţa Zi-

dului, aşteptând să fiu strivită? „Crazy” –„showing feelings of an almost human nature”...Îmi aştept verdictul, ştiu că sunt vinovată. M-amnăscut vinovată. „Natural born... crazy andguilty”. Ştiu că vrei să mă ajuţi, O’Brien, săajuţi un biet suflet tulburat să găsească şi el ca-lea, dar mai bine, lasă-mă! Nu vreau liniştea şifericirea ta. Condamnată la fericire?

Îmi spui să merg pe stradă şi să mă uitîn jurul meu. O lume colcăind de Zombie cu„smiling faces”, alergând bezmetic, într-o miş-care browniană. „Smiling faces” simpatice, pri-etenoase chiar, în cazul în care nu se calcă în pi-cioare la metrou sau la reduceri la Black Friday.Vrei să mă transformi într-un Zombie cu „smi-ling face”? Nu, merci. La 85%, dacă le dai josmasca, nu o să găseşti nimic. Nu mai există ni-mic. Doar vidul. Şi mai sunt vreo 5% faţă decare e mai bine să păstrezi distanţa pentru că,dacă le arunci masca, o să vezi „Potretul lui Do-rian Gray”. Monştri – dictatori, tirani, şefi...Dar stai, încerci să mă zăpăceşti, 85 % + 5 %nu fac 100 %, ci doar 90%! Unde sunt ceilalţi10%? Ăia gen „votanţii” lui Nicuşor Dan carevroiau o schimbare? Sunt în „Camera 101” şiei? Nu, nu toţi. Pe unii îi pot vedea încă pestradă. Ce ciudat, lor nu trebuie să le dai josmasca de „smiling face”. Pentru simplul fapt căei nu poartă mască. Nu au nevoie şi nici nu vor.Ei arată uman: au ochi, nas, gură, păr. Ei simt.Ei gândesc. Sunt frumoşi. Liberi. Puternici.„Unchained”. Fără lanţuri, chiar dacă se află în„Camera 101”. Vreau să fiu unul dintre ei.

Nu îl iubesc pe Big Brother, O’Brien.Nici măcar nu sunt anti-sistem, ci pro-sistem:pentru unul în care să existe un pic de ordine, oierarhie cât de cât corectă, respect pentru dife-renţă şi unde să se aplice logica normalităţii.Unde 2+2=4. Pentru asta lupt în continuare, cutoate forţele mele. Nu eu sunt, de fapt, anti-sis-tem, ci tu, O’Brien şi toţi ca tine. M-am săturatde rahat. Vorba lu` Băse, pot înghiţi broaşterâioase, dar nu şi porcu’!

Time out, O’Brien! Ştii ce? Nu eu tre-buie să mă schimb, ci tu, tu şi sistemul tău! Suntaltfel şi ăsta nu e un delict. Nu-mi pare rău. Dim-potrivă. Iar asta creează măcar o mică breşă însistem, „in the Wall”. De o săptămână mă ţiiaici ca să te delectezi cu urletele mele. Vrei ur-lete? O să-ţi dau! Strigăte de luptă! „Herecomes revolution / time for retribution”. Nu tre-buie doar să mă apăr, ci şi să atac. Nu doar cănu o să cedez, dar îmi voi rupe lanţurile şi voideclanşa o revoluţie. Mă uit la lucrările corec-tate: fii atent, cantitativ, ai câştigat tu, O’Briencu sistemul tău, dar calitativ eu. I-am găsit pecei 10%. Cei care sunt altfel.

Acum sunt liberă. Sunt eu însămi. Maiputernică. Fericită. Renăscută.

Dar fericirea nu durează. După câtevazile, sunt chemată să trec notele în catalog. Nicin-apuc să deschid primul catalog, că aud oşoaptă insinuantă: „Pi….” O fi vorba de „Viaţalui Pi”. Şoapta se repetă, conturându-se tot maiclar: „pilele, pilele, pilele”. Arunc o privire ab-solut uluită, aşa că secretara îmi se spune dinnou: „Pilele. Să trecem pilele”. Întreb cu voceaîntretăiată ce-nseamnă asta. Mi se explică căpilele sunt protejaţii diverselor cadre didactice:din anul I (zi şi FR) până la master, studenţi-fantomă care nu vin la niciun curs şi la niciunseminar. Ba mai mult: la niciun examen, la

nicio materie. Suprinzător, fantomele trebuie săia 10, 9, hai, mă rog, minim 8, deci, mai multdecât colegii lor care s-au prezentat la ore şi laexamen. Altfel ne bântuie. Este halucinant, îldepăşeşte chiar şi pe Caragiale: acolo, „loazele”de „familie bună” veneau măcar la examen şise mulţumeau cu o notă de trecere. Logica luiBig Brother, a lui O’Brien, de „2+2=5” pare iarceva mai rezonabilă, acum 0=10. Şi mai spuneacineva că ex nihilo nihil? Dimpotrivă, 0=10.Dar de ce întreb eu atâtea? Nimeni n-a întrebatnimic mai înainte, pur şi simplu le dăm note.Aşa face toată lumea, aşa e la particulară. Suntatât de şocată că rămân paralizată, incapabilăde vreo reacţie. Nu mai întreb nimic, pur şi sim-plu iau pixul şi trec „8”, la primul nume menţi-onat. O fi doar unul. Aiurea, numai la mastersunt vreo 5. După notarea pilelor-fantomă, trecla studenţii obişnuiţi, apoi predau cataloagele.Pot să plec? Nu, nu e bine. Trebuie să rescriutoate notele: sunt cam mici la master, de pre-ferinţă trebuie să fie de 9 şi 10, oricum de la 8în sus. Rămân din nou cu gura căscată: să mo-dific un catalog întreg?! Am înghiţit nişte broaş-te râioase, dar nu şi porcu’, nu mai modificnimic, voi vorbi cu domnul decan săptămânaviitoare.

Ce frumos, fantomele astea o să ter-mine anul I, apoi anul II, anul III, masterul şidoctoratul. Toate mediile lor or să fie de 10. Şieu am semnat pentru notele lor. Ăştia vor fi vii-tori premieri „copy-paste” creaţi într-adevăr desistem, dar şi de mine. N-o să mi-o iert nicioda-tă. Şi asta numai pentru că am fost prea şocatăca să reacţionez. În niciun caz nu trebuie să ac-cept alte modificări ori alte note din burtă. Dacă„aşa fac toţi” sau „asta e România”, nu înseam-nă automat că aşa e normal. „Obişnuit” nu e to-tuna cu „normal”.

Interesant, aici, la şcoală, încă mai bân-tuie fantoma comunismului: uniformizare detip comunist (note de la 8 în sus), proprietate lacomun („copy-paste”, „cursul tău e şi al meu”),note la comun (cele acordate, chipurile, de mi-ne sunt şi ale secretarei ori ale altui prof), „min-ciuna organizată” (de la „merge şi aşa” şi „nefacem că” la studenţi-fantomă, cursuri-fanto-mă, examinare-fantomă, plus lăudarea „măreţe-lor realizări”) şi „munca patriotică”. Cum lupţicu diavolul comunist? Steinhardt recomandasă-i vorbeşti pe limba lui şi să foloseşti chiar ar-mele lui (minciună, şantaj etc.) la nevoie, altfelnu înţelege. Şi să lupţi cu pasiune şi dăruire,până la capăt. Dacă eşti singur împotriva tu-turor şi eşti atacat, lupţi. Dacă pierzi o bătălie,îi sfidezi. Dacă eşti încolţit, ataci cu furie. Şi sa-vurezi plăcerea luptei. Asta, de fapt, era a treiastrategie de rezistenţă la totalitarism, propusăîn „Jurnalul fericirii”, cea a luptei (Churchill,Bukovski). Pe Churchill îl „întinerea” al doilearăzboi mondial, iar Bukovski ardea de nerăbda-re să se confrunte cu anchetatorii KGB. Puţineforţe, inegalitate de forţe... păi tocmai asta măstimulează. Cred că sunt pe drumul cel bun.Mai întâi, să încerc să repar notele fantomelorşi apoi să nu mai accept nicio concesie. Dacăaş lua pur şi simplu cataloagele şi aş şterge no-tele? Durează doar câteva minute. Şi ce săspun? Daţi-mi catalogul să şterg notele alea...Dar dacă le cer doar pentru verificare? Nu ştiu,eu nu prea am spus minciuni: o să mă bâlbâi, osă mă înroşesc, o să tremur. Nu pot să am şi euun pic de sânge rece? Exclus, eu sunt foarte„nevricoasă”. Nu-i nimic, atunci să mă prefaccă am. Poate că merge.

Miercuri – ziua cea mare a confrun-tării. Pregătită? Eu una am o tendinţă fatală de


Ileana TUDORAN

EXAMEN

CU BIG BROTHER



EXAMEN

CU BIG BROTHER

a spune da, orice s-ar întâmpla: nu pot să refuz.Ei, voi lupta să-mi înving această tendinţă, poa-te că reuşesc să spun nu. Mă duc la secretariat.Mi s-au cam tăiat picioarele. Prima oară când batla uşă, e închis. Răsuflu uşurată. Mă mai plimbun pic şi fumez o ţigară. Apoi încep să mă ener-vez: ia te uită, mă mai ţine şi la uşă! Nu aveamceva de rezolvat? Foarte urgent. Sufletul meuarde în flăcările infernului, acum, nu în viaţacealaltă. Dumnezeu poate mă iartă, dar eu nu.Brusc, simt o nevoie acută de a rezolva totul ime-diat, orice s-ar întâmpla. Mă întorc la secre-tariat, ciocăn... E deschis. Intru cu o faţă proba-bil congestionată şi paşi cam nesiguri, zâmbescstupid şi-o rog pe secretară să-mi dea cataloa-gele ca să verific notele. Şi ce dacă par emoţ-ţionată? E firesc, poate crede că mi-e teamă căam greşit ceva, sunt doar la început. De fapt,chiar am greşit şi abia aştept să corectez eroa-rea. Vreau să fac asta acum! Dacă nu mi le dă,îi sparg dulapul. Culmea, secretara nu pare preasurprinsă ori bănuitoare, îmi dă cataloagele, iareu le înşfac, scot pixul cu gumă (cu care amscris notele) şi, uitându-mă pe listă, mă apuc săşterg repede, cu furie, notele fantomelor. În ma-xim 5 minute, predau cataloagele, zâmbind lafel de stupid şi-o şterg. Zâmbet de „smilingface”. Dar în spatele măştii, începe să se con-tureze o faţă umană.

Mă duc imediat să informez conduce-rea despre tot ce s-a întâmplat şi despre intenţiafermă de a nu mai face alte compromisuri. Fer-mă...? Pot să spun nu? Şi dacă da, pentru câttimp? Să vedem. Intru în birou la decanat şianunţ, destul de hotărâtă pentru început, că amfost şocată de modul de examinare şi de notare afantomelor. M-am simţit atât de vinovată că amdat note false încât le-am şters. Nu sunt dispusăsă mai fac nicio modificare de note şi, dacă mise mai cere asta, îmi dau demisia pe loc. Demi-sia cu o zi înainte de titularizare! Cu atât mai bi-ne. Urmează un discurs lung şi obositor (de cir-ca trei ore), câteva propoziţii şi fraze standardi-zate, repetate la nesfârşit („Newspeak”), pe ca-re-l anticipasem deja, iar vocea mea se izbeştede Zid şi se întoarce ecoul: crezi în poveşti, aşae peste tot, asta e România, ce e corect pe lu-mea asta, aşa e la început, trebuie să te adaptezi,asta ne învaţă şi sociologia, o să te obişnuieşti,fantomele plătesc taxe, chiar dacă tu poate crezică au prezentat certificatul de deces la înscriere,au dispărut apoi şi ne bântuie doar în cazul în ca-re au rămas cu restanţă, cadrele aduc şi ele cu-noştinţe, suntem oameni, ne ajutăm, aşa e cole-gial, nu spui niciodată nu.

La un moment dat, intră în discuţie(vorba vine „discuţie”, că urla şi făcea spume lagură) secretara, tremurând de furie şi fluturân-du-mi în faţă cataloagele. Le-ai făcut varză,ţi-ai bătut joc, se vede ştersătura, le treci ime-diat cum au fost pilelor, notele au fost înregis-trate deja, iar pe celelalte le faci de la 8 în sus.„Let me hear you scream like you want it!” Pemăsură ce strigi mai tare, faţa îţi devine tot maiîntunecată şi mai schimonosită, iar eu încep sămă luminez, să mă calmez relativ, să-mi pun or-dine în gânduri şi să fiu tot mai sigură de deci-ziile mele. N-ai decât să ţipi şi să te agiţi. Refuzsă mai fac vreo modificare sau să trec vreo notăfalsă. Iar pilele să vină la examen şi o să vedemce note iau. De unde să ştiu dinainte cât merită,sunt paranormală? Eu nu sunt, dar tu poate căda, din moment ce tu comunici cu fantomele. Vai,

ce pretenţii ai, nimeni nu cere aşa ceva, pilelenu vin la examen! Cum aşa, ei nu o să vină ni-ciodată la un examen? Asta nu e problema ta!Nu e problema ta! Nu e problema mea dacă vinsau nu la examen? Cine le dă note, tu, secreta-ra? Conducerea intervine pentru a o calma pesecretară, se acceptă pe moment lăsarea notelorla master aşa cum sunt, dacă nu se pot înţelegecu nebuna. Ştiam şi asta, „crazy...”. Oops, fan-tomele tot nu au note, aici e o problemă carearde, aşa că mi se propune concesia supremă:să-mi trimită referate pe mail sau să mi le deasecretara, iar eu să le dau 8, că notele au fost afi-şate, oricum, pe net. Cum aşa? Ceilalţi au datexamen scris, cu mine de faţă, într-un intervalde timp de... şi fără suport de curs. E echitabilaşa? Şi ştiu eu cine a făcut referatele? Refuz şivarianta asta: nu pot să le dau note decât dacăvin la examen la fel ca şi colegii, iar, în acestcaz, nu ştiu ce note vor lua, depinde de ei, no-tele sunt de la 1 la 10. Nu se poate? Bine, îmiscriu demisia. Gata.

Incredibil, am spus nu trei ore la rând,fără întrerupere. Cred că m-am mai maturizat:adică am crescut de la 2 ani şi 7 luni la 2 ani şi 8luni. Am refuzat „să mă obişnuiesc”. Deocam-dată. Mi s-a spus că dau cu piciorul unei vieţiuşoare, fără griji... „Copy-paste”, şpăgi şi aran-jamente. M-am gândit că mie îmi plac viaţa greaşi lucrurile obţinute cu efort. Şi dacă excluzi su-ferinţa şi moartea, ce viaţă mai e aia? Ceva inu-man şi monstruos. Ca „Portretul lui DorianGray”. Ce tare, mi-am sacrificat cariera acade-mică într-un moment strategic: mi-am dat de-misia în ziua dinaintea examenului de lector!„Forget Domani / For tomorrow never comes”.Sigur, nu doream să abandonez „copiii”. Aş maifi înghiţit poate nişte lighioane doar ca să-i maivăd, dar „porcul” nu. Dar cum puteam să măduc la ei cu faţa de Dorian Gray (aia din por-tret), fie şi cu o mască de „smiling face”, în ca-zul (improbabil) în care aş fi putut să mi-l păs-trez? M-aş fi schimbat, nu aş mai fi fost eu în-sămi.

Culmea, am şi o probă: o înregistrareaudio a „discuţiei”. După ce-am minţit ca să iaucataloagele şi să şterg notele, asta a fost floarela ureche: am pornit modulul de „înregistrare vo-ce” de la telefonul mobil, am pus telefonul îngeantă şi am intrat. În ideea de a avea o probă.Era singura posibilă, din păcate, pentru că lu-crările în sine nu constituie o dovadă: secretaragăseşte oricând, cât ai clipi, referate pentru toa-te fantomele. Înregistrarea nu include demisia(s-a consumat memoria, se săturase şi mobi-lul!), dar conţine circa două ore şi jumătate de„discuţie”, în flux continuu, fără întreruperi. Aşputea să-i şantajez: să obţin bani, avantaje saumăcar jobul meu înapoi. Dacă am minţit deja,de ce n-aş şantaja? Nu eu trebuia să-mi dau de-misia, ci ei. E dreptul meu să-mi reiau jobul. Mă-car atât. Apoi pot schimba ceva din interior.Acum, nu doar că sunt „out”, sunt pur şi simplu„deleted”. „Scopul scuză mijloacele”. Să-l atacpe Satana cu armele lui: minciuni, şantaj, ame-ninţări. Cum... orice mijloace?! Am minţit deja,acum să şantajez şi să ascund proba? Nu am alescalea cea grea, a sacrificiului şi a non-compro-misurilor? Oricum, trebuie să le arăt că nu am re-nunţat la luptă. Copiez înregistrarea pe un DVD,apoi fac şi două tonuri de apel cu extrase dinprestaţiile secretarei şi ale şefei de catedră. Cre-deţi că vedeţi o fantomă? M-aţi şters complet,într-o singură zi din toate documentele de pesite! Da, sunt o fantomă, dar voi sunteţi obişnu-iţi. Am venit să vă arăt noile mele tonuri deapel. Aşa voci, aşa talente, aşa melodie, dar maiales mesajul... Deocamdată, figurează la mine

pe mobil la „artişti necunoscuţi”, dar o să le faccelebre. Începând cu poliţia, apoi consiliile deetică ş.a.m.d.

În faţa uşii decanatului, mi se taie dinnou picioarele. Nu, nu pot s-o fac. Ba da. Banu. Sunt un Don Quijote castrat, cu sabia frântă.Am amuţit. Nu-i nimic, dacă nu pot vorbi, le punpur şi simplu tonurile de apel. Culmea, când in-tru la decanat, sunt toţi acolo, cu excepţia şefeide catedră care e plecată în străinătate. Cu vo-cea sugrumată, îi informez despre înregistrareaconvorbirii şi mă pregătesc să le arăt o mostră.După doar câteva secunde, mă întrerup şi-micer să opresc înregistrarea. Lasă, ce demons-trează asta? Nu e nimic incriminator, doar fap-tele contează şi nu vorbele, iar, dacă ne uităm lafapte, cine e adevăratul infractor? Păi, cine apus notele alea, cine a furat cataloagele, a min-ţit, a şters şi a ascuns asta? Tu eşti de vină şi tuo să faci închisoare pentru asta. Şi ce, ţi-a pus ci-neva pistolul la tâmplă ca să semnezi pentrunotele alea? Poate chiar tu ai cerut şpagă pentruele şi, nemulţumită de ce-ai primit, le-ai ştersşi ai început să-i şantejezi pe studenţi pentru aprimi mai mult. Şi ne-ai etichetat ca „infracto-ri”, aşa se comportă un sociolog? Vezi că, ori-cum, te dăm în judecată pentru calomnie şi ame-ninţări. Şi ce înregistrare e aia, nu e completă da-că nu are şi momentul demisiei, nu are nicio re-levanţă ca probă. Nu a fost nimic compromi-ţător, doar ţie ţi se pare aşa, eşti nebună, nu te-aobligat nimeni să faci nimic. Eşti un dezastru,n-ai învăţat nimic din sociologie. Ştii ce, cu în-registrarea asta nu obţii nimic, nu faci decât săte condamni singură, o să ajungi tu la puşcărie,dar o să distrugi facultatea. Da, pentru că se vabloca procesul de acreditare când va fi declan-şată o anchetă, iar facultatea se va închide. Nuîţi pasă de facultate şi de copii. Ce sociolog eştidacă nu înţelegi asta?! O să distrugi facultatea,numai tu eşti de vină. Eşti o catastrofă.

Încerc să mă fac că nu aud, dar aud. Şifiecare cuvânt mă sfâşie. Mă forţez să nu re-acţionez sau să răspund monosilabic. Am venitdoar să vă arăt asta, acum plec. Mă ridic de câ-teva ori la rând. Îmbrac haina, îmi pun fularulşi mănuşile. Unde te grăbeşti? Stai jos. Rescrienotele din toate cataloagele cu un pix care nu seşterge (nici cu guma, nici în timp precum pixulăsta) şi certifică în scris, în dreptul fiecărei noteşterse, că tu ai şters-o, cu semnătura alături. Ac-cept acest lucru, e, într-adevăr mai sigur aşa. În-tre timp, discursul continuă în acelaşi mod, iareu mă străduiesc din răsputeri să-l ignor. Aşprefera să urle, să mă înjure de mamă, să mă lo-vească decât să mă umilească aşa. Simt că tâm-plele îmi zvâcnesc, ultimul neuron îmi explo-ţdează, iar sângele îmi ţâşneşte din urechi. Defapt, nu e sânge, e balegă. Pute oribil. Şi mă mân-jeşte. Iremediabil. Mă forţez să mă ridic. Acumchiar voi pleca, indiferent ce mai zic. Suntoprită chiar în uşă. Cum e posibil să te porţi aşa,asta ai învăţat la sociologie? Nu ştii să nego-ciezi, să te adaptezi, să comunici. Nu ne-nţele-gem deloc. N-am mai văzut aşa ceva. Am făcutatâtea pentru tine, te-am sprijinit în carieră şi




EXAMEN

CU BIG BROTHER

tu... Îmi făcusem iluzii. Sunt foarte deza-măgit. Nu pot să cred. Reuşesc să mă smulgşi cobor scările, împiedicându-mă. Cine m-apus să vorbesc iar cu Zidul!? Mă simt în-grozitor: sufletul sfâşiat, posedat iar de fan-tome, sângele otrăvit, fiecare celulă conta-minată, în curs de descompunere. O ghearăîmi strânge inima ca-ntr-un cleşte. Vinovatăpentru toate, mizerabilă, ticăloasă, o catas-trofă care-şi continuă implacabil drumul.Un bulgăre de rahat (nu de zăpadă) care de-vine tot mai mare şi mai mare şi ameninţăsă distrugă totul în calea sa. Facultatea,profii ceilalţi de treabă, „copiii” mei... Îmivine să intru în pământ de ruşine: am făcuttotul varză, mi-am bătut joc de toţi cei carem-au iubit şi mi-au fost alături. Aş vrea sămor, dar nu merit nici asta. Dacă mă sinu-cid, scap prea uşor. Trebuie să trăiesc ca săsufăr. Să ispăşesc. Dar nu, niciodată nu o săpot să-mi ispăşesc păcatele, sunt prea mari,mă strivesc. Şi nici nu vreau iertare. Am gre-şit prea mult ca să fiu iertată.

Big Brother, m-ai făcut praf de da-ta asta! Praf şi pulbere. Poţi să sufli o datăşi m-ai spulberat. Vanitas vanitatum et om-nia vanitas. „De-al meu propriu vis mistuitmă vaiet / Pe-al meu propriu rug mă topescîn flăcări/ Pot să mai reînviu luminos din elca Pasărea Phoenix?” (Eminescu, „Odă înmetru antic”). Mă simt mai murdară ca gra-jdurile lui Augias, nici Hercule nu poate cu-răţa mizeria asta. Ascult obsesiv „Nocturnaop. 9, nr. 1 în si bemol minor”. Nu mă re-laxează, dar mă ajută cumva să mă exprim,rezonează cu mine, sublimează durerea, măpurifică. Prea multă mizerie. Iluzii risipite– şi ale mele... Nu, de data asta nu vroiamsă-mi dau demisia. Mi-e dor de „copii”, amgreşit faţă de ei, i-am abandonat, îi voi dis-truge. Şi totuşi, să nu uit de unde a plecatbulgărele ăsta... De la prima notă falsă. Amdat eu prima notă falsă pentru şpagă? Poatecă da. Trezeşte-te! Cât fac 2+2? Îl iubeştipe Big Brother? Nu mi-a cerut cineva sătrec prima notă falsă, cu sau fără pistolul latâmple? Aşa e la particulară, ăsta e sistemul,toată lumea face aşa. Şi asta e în regulă?

Ascultă, Big Brother, ai câştigat turunda asta, dar eu nu te iubesc şi nu voi pă-răsi lupta, chiar dacă de acum încolo o săpunctezi numai tu. Voi continua telenovelaasta, o mai caut pe Elodia, chiar dacă nu voireînvia din propria cenuşă ca pasărea Phoe-nix. Voi merge pe calea cea grea, chiar dacăvoi ajunge la închisoare pentru şase notefalse şterse. „Hier stehe ich. Ich kann nichtanders. Gott helfe mir.” (Martin Luther).Rămân aici s-o încasez de la tine. Loveşte-mă fără milă!

Radu Părpăuţă

Facerea poamei

La noi în sat oamenii calculează timpuldupă anul în care s-o făcut poama: „Când te-ailuat cu Nataliţa?” întreabă ţaţa Anica. „La patruani după anul când s-o făcut poamă.” Sau: „Cândai făcut tu, Ileană, pe Viorel?” „Păi, în primăva-ra de după ce s-o făcut poama. De aceea s-o trasîn partea lui tat-său şi-i place suptul, că-n anulcela Ion al meu o umblat numai cu boamba-ncap”. Sau: „Uite, Lenţo, am ş-acu cuptiorul istafăcut de Gică a lu Usturoi cu doi ani înainte de ase face poama.” Fireşte, poamă se face în fie-care an, c-aşa-i rânduită lumea: nu se poate fărăpoamă şi mai cu samă fără vin. Aşa ceva nu seexistă. Dar în anul cela s-o îndurat Dumnezeu şis-o făcut mare belşug de poamă, cum nu maiţine minte nimeni să mai fi fost altădată. Stăteaustrugurii pe tufă ca bătuţi cu lopata, mai să rupălastarii. Ş-o mai dat Dumnezeu şi o vreme lamarea ştiinţă: soare-soare, vânticel să vânturetufele şi ploaie cu ţârâita, că n-o putrezit nici oboghiţă.

Şi s-o făcut vin valuri-valuri... Da’ eraşi tare! Nu ştiu cum, o fi bătut soarele mai chie-zâş, că s-o făcut mult şi tare. Umblau femeile cugura până la urechi pe drumuri şi nu mai ni-mereau casele. Nimereau la altele şi nu’ş cumse face, dar dădeau peste case numa cu holtei.Veneau bărbaţii şi le duceau în şuturi acasă. Ei,să ştii, când ai să vezi femei bete pe drum, în-seamnă că vinu-i tare anu’ ceala.

Nu mai ştiau oamenii pe un’ să punăvinul. Şi-au umplut ei butoaiele, butoieşele, ba-lercile şi balercuţele, poloboacele şi poloboce-lele de toate felurile şi mărimile, damigenele, bi-doanele, canistrele şi gagistrele (de ce râdeţi?),butelcile şi butelcuţele, budanele şi budănelele– da’ degeaba! Înnebuniseră butiile de atâta vinşi aruncau cepurile cât colo, împroşcând sângeleDomnului pe jos. Umblai prin cramă cu cizmede cauciuc, ca la inundaţie. Dacă se lua vreuncâne după tine şi linchea de pe jos, cădea lat aco-lo şi trebuia să-l apuci de tohoarcă şi să-l zvârliafară, ca să nu te împiedici de el, că şi aşa dea-bia te târâiai tu. Orişicât, cânele are patru labe,dar ce te faci tu, biet om, cu numa’ două, fărăde-cât să te pui pe brânci. Ieşeau şoarecii din bortefără frică, da’ cu ochii bleojdiţi şi îndrăznealămare, gata să sară la mâţă ca s-o scarmene. Seîmbătaseră de la damf, săracii.

Pe urmă oamenii au început să pună vinşi prin ciubere, prin putini, putinici şi putinele,prin hârdaie, cofe şi cofiţe, cofăiele şi cofăieşepe care nu le mai folosiseră de ani şi ani de cândcu căldările iestea de tablă şi de plastic. Să nuuit de chiupuri şi ulcele, ulcioare şi ulcioraşe, oa-lele de lapte, căldăruşa cu feleştiocul pentru pă-cură, cazane, ceaune, ciubere, bărdace, garafe şigărăfioare, deje şi linuri – toate erau pline ochi!Ba unii dădeau jos din pod şi oboroace hârbuitede pe vremea lu’ bunelu’, din celea făcute dincoajă de tei, şi le umpleau. Ce să facă oamenii!

Cât despre căldări, erau umplute şi ele,că, oricum, nu mai mergea nimeni la fântânădupă apă. Doniţele, donicuţele şi donicioreleerau umplute de mult până la buză, iar vacile, bie-tele, răgeau în tot satul din pricina nemulsului.

Moş-meu Mitică Atodiresei o umpluttroaca de la porci cu fetească regală: cum săpiardă el asemenea bunatate! În orice caz, porciinu mai aveau nevoie de troacă, că mâncau nu-mai tescovină. Stăteau toată ziulica pe brânci şifăceau: niorc-niorc! niorc-niorc! Nu râdeţi! Erapacoste mare! Acolo îşi făceau veacul, pe tesco-vină, şi, dacă vreai să-i mâni la coteţ, ridicausurlele înspre tine şi grohăiau obraznic, ca niştebeţivi cărora vrei să le iei sticloanţa de sub nas.Nu mai vorbesc de cucoşi, care se îmbătau caporcii cu boghiţe de tescovină şi, desfrânaţi dinpricina alcoolului, siluiau fără de ruşine pe bie-tele găini toată ziulica. Aveam noi o găină bă-trână, Maricica, care se învăţase cu cocoşealaca ţiganul cu scânteia (na, că iar nu-s corect po-litic!) şi, numai ce vedea cucoşul, se lăsa repejorpe vine. De la uşa cramei şi până la uşa caseiera o dâră de vin cursă pe jos, că, de-atâta bău-tură, nu mai puteai ţine garafa drept oricât desileai. Şi pământul sugea vinu', dar cât să sugăşi el, săracu'!? Fiindcă pământul era plin buretede vin, râmele nu mai puteau răbda, ieşeau afarăşi umblau rătăcite prin ogradă: covâl-covâl! Nuaveau unde să se adăpostească!

Moş Mitriţă din deal aman mai ştia săîşi facă gura leică şi pântecele balercă. Avea unsicriu „pentru moarte” pe care până una-alta îlţinea plin cu fasole în pod. Acuma însă, împinsde nevoie, moş Mitriţă umpluse racla cu sculăunegru ca sângele de porc gata să se închege. Şizicea moşul băieţilor lui: „Nu vă cer să-mi faceţicavou de cărănidă (că începuse atuncea modacu cavourile iestea) şi cruce de aur la cap. Uiteaşa să mă duceţi la groapă: în racla cu sculău!Şi, dacă am noroc să moară şi baba deodată, săne puneţi unul lângă altul: guriţă lângă guriţă/ca doi pui de prepeliţă. Da’ să nu uitaţi să-mipuneţi la cap o oală cu moare de curechi, ca sămă dreg. Cum să mă înfăţişez cu capsa pusăînaintea Celui Prea Înalt?” Unde mai pui că, ză-când în sculău, eşti, cum ar veni, îmbălsămat, aşacă, atunci când ajungi pe lumea ceealaltă, nu te-ar înfuleca aşa degrabă viermii cei neadormiţi.

Ceapeurile şi Iaseurile nu mai aveauunde pune vinul şi luase partidu’ hotărârea să-ldepoziteze în cisternele de la CFS. Ştiţi, suntnişte cisterne mari, de câteva tone una. Apoi ţi-ne-te beţie!... Veneau oamenii din secţii şi beaucât puteau, ba mai cărau şi pe-acasă. Văzândacestea, conducerea a pus pază întărită, dar ţi-aigăsit: paznicii beau cot la cot cu hoţii, căci lanoi, vorba lui Dinescu, problema e cine-i pă-zeşte pe paznici. Directorul era şi el clampăcând i-a dat primul secretar telefon, să-l întrebecum stă cu planul. Directorul de-abia mai bleş-tea din gură: „Premihâc... permi... teţi să... hâc!”„Poftim?!” „Premiteţi... hâc! Să raprotez... ra-por-tez” „Ce-ai păţit, directore, ai dat-o şi tu peulei? Ia vezi că ţi se clatină jilţul!” „Tăiţi, tovsechrcretar! Jliţu’?” Şi Jliţu i-a rămas porecla.

Parcă înnebunise lumea! Prin secţiierau oamenii trosniţi rău, ca de meteoritul tun-gus. Nu mai lucra nimenea: beau şi stăteau lataclale. Ce mai contau lipsurile, că te sculai lapatru noaptea să stai la coadă la lapte, că n-aiceea, că n-ai cealaltă. Erau vremuri grele, daaa!Ceauşescu mergea cu proasta lui în China, înCoreea şi venea cu ideea scălâmbăielilor de pestadioane, iar noi toţi trăgeam vârtos la musteaţă.


Premieră

Miercuri, 6 octombrie a.c., la TeatrulToma Caragiu din Ploieşti, a avut loc avanpre-miera spectacolului Suflete moarte, dramati-zare de Mihail Bulgakov după N.V.Gogol (tra-ducerea Izolda Virsta). Piesa, regizată deAlexandru Dabija (scenariul Andrada Chiri-ac), a fost interpretată de actorii: Clara Flores,Cristina Moldoveanu, Florentina Năstase, Mi-haela Popa, Ada Simionică, Karl Baker, IoanComan, Ilie Gâlea şi Ionuţ Vişan.

În calitate de gazdă, Raluca Nicolescu,directorul teatrului, a lansat o invitaţie pentrutoţi iubitorii artei: „Teatrul nostru va fi, oricând,deschis pentru lucruri frumoase şi va încercasă fie întotdeauna o gazdă minunată la eveni-mentele pe care le vom crea pentru ploieşteni,fie că vor fi expoziţii, festival de jazz, de teatru,de folk, fie că vor fi următoarele premiere caresunt, acum, foarte aproape de scenă. Vă aştep-tăm pentru că nimic nu facem fără să fim cugândul la public, pentru că munca noastră îşigăseşte sensul în existenţa dumneavoastră însală.”

Biblioteca Judeţeană „V.Voiculescu”, din Buzău

a sărbătorit 120 de ani de existenţă

Joi, 24 octombrie, Biblioteca Jude-ţeană „V. Voiculescu” din Buzău, a sărbătorit120 de ani de existenţă. Cu această ocazie, înaula „Bazil Iorgulescu” a bibliotecii, şi-au datîntâlnire peste 50 de bibliotecari din judeţ, pre-cum şi scriitori buzoieni, cititori şi prieteni ai in-stituţiei. Ca de obicei, când aud despre cultură,oficialităţile judeţului şi ale municipiului au...lipsit. Printre invitaţi s-au numărat Alex. Opro-escu, fostul director al instituţiei, scriitorii Pa-ssionaria Stoicescu, Dumitru Ion Dincă, Ni-colae Peneş şi istoricul Valeriu Niculescu.

Directorul bibliotecii, Sorin Burlacu,a adresat mulţumiri participanţilor şi a prezen-tat un succint istoric al edificiului de cultură,înfiinţat în 1873 de profesorul Bazil Iorgulescuşi purtatând, de-a lungul timpului, mai multenume: „Biblioteca publică a Buzeului - CarolI” (1893), Biblioteca „Nicolae Iorga” (1932),

Biblioteca „Alexandru Marghiloman” (1933),Biblioteca „Alexandru Sahia” (1949), Bibli-oteca „V. Voiculescu” (1991).

Un moment emoţionant a fost cel încare doamna Marcela Chiriţă a evocat numelecolegilor dispăruţi, în memoria cărora s-a păs-trat un moment de reculegere. Scriitoarea Pa-ssionaria Stoicescu a invocat relaţiile perma-nente cu biblioteca din oraşul copilăriei sale, spu-nând: „Cartea are suflet, iar de suflet se apro-pie cel mai bine femeile.” Alexandru Oproescuomul care „a trăit toată viaţa prin şi pentrubibliotecă” - după cum remarca Valeriu Nicu-lescu, a ţinut să sublinieze: „Acest evenimenteste cu atât mai important, cu cât în zilele pecare le trăim munca şi pasiunea bibliotecaruluinu mai sunt apreciate şi înţelease la adevăratalor valoare. Dar noi, slujitorii cititorului şi aicărţii, nu putem uita exemplu lui Bazil Iorgu-lescu, care putea să fie director şi profesor laBrăila, unde biblioteca exista deja, dar a pre-ferat să rămână la Buzău şi să lupte pentru ide-alurile sale culturale, făcând muncă de pionie-rat”

Lansări de carte

Patru scriitori şi-au lansat volumeleapărute recent, la Biblioteca Judeţeană „V. Voi-culescu” din Buzău, în data de 29 octombrie.Este vorba de Bucur Chiriac (Vitralii -memoralistică), Nicolai Tăicuţu (La începuta fost câmpia - poezie), Daniela Şontică(Însemnări din pridvor - eseuri) şi DumitruDănăilă (Întoarcerea - roman). Despre cărţilerespective şi despre autorii lor au vorbit: SorinBurlacu, Nicolae Peneş, Călin Gheţu,MarinIfrim, Tudor Cicu şi Lucian Mănăilescu.

Vernisaj

Sâmbătă, 26 octombrie, la Galeriile deArtă „Ion Andreescu” din Buzău a fost vernisa-tă expoziţia cu genericul „Grup IV”, reunindlucrări ale artiştilor plastici Florin Menzopol,Gabriel Mihalache, Răzvan Mihalcea şi Şte-fan Lăzărescu - Peşte.

Un aranjament inspirat, modern şi di-namic, având în centrul sălii „închipuirile” lui

Ştefan Lăzărescu - mici colaje de viaţă relizatedin materiale mărunte (hârtie, sârmă, sticle delampă etc.) şi pe simeze trei viziuni picturale:abisalele multicolore şi ironice ale lui FlorinMenzopol, tablourile interiorizate, nostalgic-meditative semnate de Gabriel Mihalache şiforţa abstractă a lucrărilor lui Răzvan Mihal-cea.

Publicul a putut pătrunde, prin interme-diul peliculei filmate, în laboratorul de creaţieal artiştilor, care şi-au explicat, la nivelul inten-ţiilor, opera şi crezul artistic.

În final persoanele prezente la manifes-tare au putut să semneze într-o carte de onoaresui-generis a expoziţiei: un panou afişat pe pe-retele de la intrare.

Manifestare la Casa Memorială de la Pârscov

a scriitorului Vasile Voiculescu

Concursul Naţional de Creaţie Lite-rară „Vasile Voiculescu” (pentru lucrări depoezie, proză şi publicistică publicate în vo-lum), organizat cu sprijinul Uniunii Scriitorilordin România şi în colaborare cu Centrul ju-deţean pentru Cultură şi Artă, Biblioteca ju-deţeană „Vasile Voiculescu” şi Primăria co-munei Pârscov, şi-a desemnat câştigătorii, careau fost premiaţi în cadrul unei manifestări des-făşurate la Casa Memorială Vasile Voiculescude la Pârscov, în ziua de 30 octombrie a.c.

Juriul ediţiei din acest an a concursu-lui, prezidat de scriitorul Gabriel Chifu, vice-preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România,a avut următorii câştigători: Cristian Meleşteu (Piteşti) – câştigător la sec-ţiunea Proză cu volumul Revoluţia borfaşilor;Gellu Dorian (Botoşani) - câştigător la secţiu-


FLASHURI CULTURALE

Alex. Oproescu şi Sorin Burlacu (fostul şi actualul direc-tor al bibliotecii), la sărbătoarea de suflet a instituţiei.



Flashuri Culturale

nea Poezie cu volumul „Cartea singurătăţi-lor”; Dorin Ivan (Buzău) - câştigător la secţi-unea Publicistică cu volumul „Diavolul din că-limară” şi Carmen Gavrilă – câştigătoareaPremiului Special cu „Revolta orientului”.

Revista Spaţii culturale sărbătorităpentru treizeci de apariţii

Vineri, 1 noiembrie, la Casa Municipa-lă de Cultură „Florica Cristoforeanu” din Râm-nicu Sărat, a avut loc o întâlnire menită să mar-cheze apariţia numărului 30 al revistei SpaţiiCulturale, la care au fost invitaţi scriitori dinRâmnicu Sărat, Focşani, şi Buzău.

Valeria Manta Tăicuţu, redactorul şefal revistei gazdă, a lansat câteva subiecte dediscuţie legate de rolul şi locul revistelor în pei-sajul literar actual, la care au participat scri-itorii: Gheorghe Neagu - redactorul şef alrevistei Oglinda literară, Lucian Mănăilescu -redactor şef al revistei Fereastra, ŞtefaniaOproescu (Focşani), Dumitru Pană (Buzău),Petrache Plopeanu (Râmnicu Sărat), Emil Ni-culescu (Buzău), Nina Plopeanu (Focşani),Stan Brebenel (Buzău), Mihai M. Macovei(Buzău), şi Vasile Ghinea (Râmnicu Sărat)

În finalul manifestării au fost lansatevolumele La început a fost câmpia, de NicolaiTăicuţu şi Cămaşa de rouă, de Manuela Ca-melia Sava.

ADRESA REDACŢIEI:Str. Agatha Grigorescu Bacovia, nr. 13A;TELEFOANE: 0244251144;director - 0722653808;redactor şef - 0769210763E-mail: [email protected]

La acest număr au colaborat:(în ordinea paginilor)

Emil PROŞCAN (pag. 1-3) Loredane Florentina DALIAN (pag. 4)Liviu CHIFANIE (pag.5)Sorin VÂNĂTORU (pag 6)Dorin MUREŞAN (pag. 7)Roxana ILIE (pag. 8)Vlad Ionuţ SIBECHI (pag. 8)Maria PILCHIN (pag. 9)Lucian SCURTU (pag. 10)

Silvia BITERE (pag. 10)Radu Dragoş PETRESCU (pag. 11)Lucian MĂNĂILESCU (pag. 12, pag. 30 -31)Emil NICULESCU (pag. 13)Mihai LOVIN CĂŞOCA (pag. 14, 16)Florin URSULEANU (pag. 15, 23 - 25)Ion STANCIU - IN MEMORIAM (pag. 17)Iulian MOREANU (pag 18)Elena HANGANU (pag. 19)Maria NIŢU (pag. 20)Cristian MELEŞTEU (pag. 21)Ion MARIA (pag. 21)Mihaela AIONESEI (pag. 21)Dumitru ISTRATE - RUŞEŢEANU (pag. 21)Ottilia ARDELEANU (pag.22)Alexandru JURCAN (pag. 22, 32))Al. STĂNCIULESCU BARDA (pag. 22)Ady FILIMON (pag. 26)Ileana TUDORAN (pag. 27 - 28)Radu PĂRPĂRUŢĂ (pag. 29)

GRAFICĂ

Ştefan LĂZĂRESCU - PEŞTE (pag. 5, 7 - 8,11, 28)Florin MENZOPOL (pag. 6, 17)Alex IVANOV (pag. 13, 29)

Fotografii

Dragoş Padu PETRESCU şi Lucian Mănăi-lescu (imagini de la concursul de literatură);Lucian Mănăilescu (pag. 9 - prelucrare dupăArtemis Alcalay, 10 - păpădia, 19, 30 - 31)

Tehnoredactare computerizatăşi Secretariat de redacţie

Lucian MĂNĂILESCU

Festivalului-concurs de muzică folk „Tatiana Stepa”, ediţia a V-a

Ediţia a V-a a Festivalului-concurs de muzică folk „Tatiana Stepa”, organizatde Primăria Mizil se va desfăşura în zilele de 7 şi 8 decembrie la Centrul Cultural„Adrian Păunescu”, din oraş.

Preşedintele juriului este cunoscutul cantautor, compozitor, actor şi poetNicu Alifantis.

Sunt initaţi să se înscrie creatori şi interpreţi de folk (neconsacraţi), indiferentde vârstă. Se vor acorda premii substantiale.

Înscrierile vor fi însoţite de un CD sau MP3 (ce vor sta la baza preselecţiei),o scurtă prezentare, fotografie, nr. telefon (e-mail) şi se vor trimite la adresa poştală:Primăria Mizil, B-dul Unirii, nr. 14, judeţul Prahova, cod poştal 105 800 (cumenţiunea: „pentru festivalul de muzica folk”) sau la adresele de e-mail:

[email protected] şi [email protected]. Preselecţia se va face pentru cel mult 3 şi cel puţin 2 piese. Candidatii admişi vor fi anunţaţi la adresele de contact indicate de ei. Aceştia

vor plăti o taxă de participare de 50 de lei/persoană, banii urmând să fie achitaţi în nu-merar la casieria Centrului Cultural „Adrian Paunescu” în ziua intrării în concurs.

Informaţii suplimentare se pot obţine sunând la telefoanele: 0722.653.808,0244.250.027, 0244.250.008.

Fundaţia Culturală „Romeo şi Julieta la Mizil”Ministerul Educaţiei Naţionale

Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu”

Cod fiscal: 230324460; Cod IBAN:

RO60RZBR0000060010080523deschis la:

RAIFFEEISENBANKFiliala Mizil

DIRECTOR:Emil PROŞCAN

REDACTOR ŞEF:Lucian MĂNĂILESCU

CRITICĂ LITERARĂ:Emil NICULESCU

CORESPONDENŢI:Mihai Lovin Caşoca

PROZĂ:Florin Ursuleanu

ISSN 1844 - 2749


Gratii fără întoarcere

Ştiam că într-o zi omul acela o să apa-ră şi nu-mi va adresa nici un cuvânt. Eram sigurcă va veni exact atunci când nu mă voi gândi lael, când lucrurile din jurul meu îşi vor primenidimensiunile.

Urma să intru pe poarta instituţiei, un-de lucram de o viaţă. Atunci l-am zărit şi l-amrecunoscut, deoarece îmi bântuia visele de câ-teva decenii. Stătea imobil la volan. Ochelarifumurii. N-a trebuit să facă vreun semn. Amurcat îndată, aruncând o ultimă privire spre clă-direa care-mi pecetluise viaţa. Ştiam că nicio-dată nimic nu va mai fi ca înainte.

Omul conducea calm. M-am aşezat pebancheta din spate, unde era aşezată o biblie în-velită în scoarţă negricioasă. Aveam la mine osticlă plină cu cafea amară. L-am servit. N-aschiţat vreun gest, doar a zâmbit cu o vagă tris-teţe. Treceam prin localităţi inundate de un soa-re generos, blând. Mai apoi am urcat o culmestearpă şi primii stropi de ploaie au atacat par-brizul. Imediat după aceea s-a iscat o vijelie sum-bră şi zăpada a apărut învingătoare. Maşina gâ-fâia pe o serpentină periculoasă, înaintând pebuza hăului, în care zăceau trupuri putrede debrazi. Urcuşul părea interminabil. Undeva, susde tot, pe o culme viorie, am oprit pe un micplatou, cât o scenă îngustă. Omul mi-a strânsmâna, apoi m-a îmbrăţişat fără o vorbă. A urcatîn maşină şi a dispărut. În faţa mea rânjea undesiş umed, din care răzbăteau ochii flămânziai lupilor. M-am întors speriat spre drumul cecobora, dar am rămas uluit: gratii metalice, so-lide, fără întoarcere, se rezemau vitrege de stra-ja brazilor foşnind a verde livid.

Miron şi ApocalipsaAutobuzul cobora spre vale cu o viteză

îngrijorătoare. Miron îşi făcea cruce după cru-ce, în timp ce sudoarea îi invada trupul. Şoferula reuşit să activeze frânele exact în faţa gropiidin cimitir, unde se desfăşura înmormântarea.Preotul a amuţit pentru o clipă. Miron a coborâtsperiat, în timp ce călătorii ceilalţi dormeauduşi. Autobuzul aluneca imperceptibil, iar Mi-ron încerca să-l oprească disperat cu umărul.Şoferul dispăruse.

S-a trezit brusc din visul alunecos şistraniu. Seara trecută vorbise prea mult despreapocalipsa anunţată. Se ştia data şi ora, totul erastabilit. Soţia sa, Petruţa, fusese de acord să iabani din bancă şi să construiască buncărul pedealul de la capăt de oraş. Iată că buncărul îi aş-tepta pe ei, fericiţii supravieţuitori peste puţintimp, când totul avea să devină o ruină jalnică.Cumpăraseră provizii pentru un deceniu, iarbanii la bancă… nicio bancă! Gândiseră logic,corect, genial. N-avea cum să nu fie apocalipsă,pentru că oameni iluştri au afirmat-o cu credibi-litate maximă. Băncile se vor prăbuşi în neant,asemenea datoriei lor.

Miron ieşi în oraş, să mai vadă o datăceea ce avea să dispară definitiv peste douăzile. Din pivniţa imobilului se auzea jalea unuicăţel căzut prin ferestruica exterioară în mocirla

adunată acolo. Nimeni nu avea vreme pentruel. Unii se rugau, alţii beau. Magazinele erauaproape goale. Mulţi omeni plecaseră la ţară oriîn vârf de munte.

A sosit şi clipa instalării în buncărulumed, dar confortabil. Prima cină la lumânări,stropită cu vin roşu de casă. Noaptea va fi crân-cenă, pe măsură ce apocalipsa va prinde puteri.Petruţa credea că nu ar fi fost indicat să doarmă,deoarece nu se puteau bănui efectele secundareale seismului. Să nu fie cumva vreo alunecare deteren- orice era posibil. Prima zguduire a fostdecentă, apoi au urmat zgomote ciudate, nedes-luşite. Au aflat abia a doua zi că fuseseră cevafocuri de artificii. Soarele strălucea la fel, iar învale oraşul se trezea la viaţă. „Mama mă-sii deapocalipsă şi de cine te-a declarat, băga-mi-aşbanii…în bancă! În bancă!!!”.

Călători prin cuvinteVeneam încet spre casă, la pas cu înse-

rarea umedă. N-avea rost să caut trecerea depietoni, pentru că nu era circulaţie pe stradă, în-să unica maşină care circula m-a lovit. Primasenzaţie de plutire mi s-a părut o detaşare uimi-toare, dulceagă. Peste mine cădea o pernă grea,sulfuroasă. Nici măcar n-am auzit strigătele ce-lor ce se aplecau asupra mea. Ca şi cum aş fi pă-răsit o lume plină de primejdii, mă bucuram derotirea unor stele colorate şi jucăuşe. Până laurmă am văzut profilul unui poliţist înfrigurat-sigur că faptele trebuiau constatate mecanic,rapid, cu profesionalitatea ce nu mai lasă loc decompătimire a victimei.

Datorită acelei întâmplări, starea meapsihică s-a deteriorat îngrijorător. Soţia mea,Celia, nu-mi mai tolera plânsul matinal fără mo-tiv, durerile usturătoare de şale, colecistul leneş,virozele prea dese şi, mai ales, privitul în gol.Aşa se exprima ea: „Ai o privire jalnică în gol,care mă seacă”. Până la urmă a plecat definitiv,m-a părăsit cu fraze patetice, cu regrete argumen-tate pe larg. Fratele meu a găsit o pensiune debătrâni într-un peisaj paradisiac şi mi-a propussă stau acolo o vreme. Chiar şi psihologul a fostde acord. Am acceptat, reproşându-le doar fap-tul că au evitat sintagma azil de bătrâni. Astfelam cunoscut-o pe Melania, iar zilele au însem-nat lungi plimbări leneşe, cu discuţii profundeşi tragice. Pe ea a obligat-o fiica ei să stea aco-lo, deoarece devenise „cicălitoare, javră afu-risită, intelectuală perimată”. Erau cuvintelefetei, desigur.

După câteva luni am ajuns experţi încălătoriile prin cuvinte. Ne potriveam aproapeîn tot. La cantină serveam masa împreună.Epuizasem toate subiectele posibile, ne dureaufălcile de atâta conversaţie, aşa că am hotărâtsă ne sinucidem. Fiecare în camera lui. Data deluni, înainte de miezul nopţii. Aveam o încre-dere nebună unul în celălalt şi ştiam că nu vomtrişa.

Cu toate acestea, marţi dimineaţa, du-pă lunea sinucigaşă, aşezându-mă pe scaun lacantină, am avut o tresărire de proporţii: Mela-nia se afla în faţa mea, bându-şi ceaiul cu un calmdesăvârşit.

Călătorie pe marginea zăpezii

Apoi a priceput că n-avea sens să maimeargă prin mijlocul zăpezii şi a găsit o caleîngustă pe margine, printre smocuri de ierburiîngheţate. Câinele îl urma cu mişcări vioaie,amuşinând uneori plantele zidite în gheaţă.

– Vino, Gruişor, hai că ajungem!- îl în-demna Aurel pe bietul câine plin de umezeală.A început coborâtul dealului exact când însera-rea a cedat nopţii. Casa mamei se zărea în vale,ca o poticnire întunecată în albul omătului.

– Tu eşti, Relule? se miră mama Anu-ţa, apărută deodată în prag.

– Eu…Hai în casă… Dă o coajă depâine câinelui!

– Mai întâi să mănânci tu, că ai făcutdrum, nu glumă.

Femeia locuia singură de câţiva ani, decând îi murise soţul. Aurel venea rar pe acasă,din cauza slujbei. Autobuzul nu ajungea pânăaici. Coborai cu patru kilometri înainte şi o luaipe scurtătură. Anuţa şi-a dorit un câine, iar Au-rel a făcut rost de Gruişor.

– Nu ţi-am adus altceva nimic, să ştii,mamă. Cornelia e pusă pe economii… Zice săcumpărăm o maşină.

– Da…copii nu îţi face?– Nu cred, e greu în ziua de azi, ma-

mă!– D-apoi mie nu mi-o fost greu?– Alte vremuri...Câinele tace lângă soba în care geme

straniu o bucată de lemn umed. Femeia aşeazăcu grija farfuria fumegândă pe un ştergar alb,după care îndrăzneşte:

– Iartă-mă că te întreb… de ce nu maivine Cornelia să mă vadă?

– Apoi… musai să-ţi zic adevărul.– E un adevăr pe care nu-l ştiu?– Da… Cornelia mi-a spus că tu îi

transmiţi energie negativă.– Îi ceva… ca o boală?– Lasă, mamă, că… adică nu te su-

portă. O deochi, probabil.– No, la asta nu m-am aşteptat…– Aşa sunteţi voi femeile, mamă…– Da tu…o să mai vii, nu?– Apoi şi acum am tras o minciună, nu

i-am spus, nu vreau s-o supăr, înţelege şi dum-neata…

– Oi înţelege pe lumea ailaltă.– Şi…m-a rugat Cornelia să vindem

terenul şi casa de aici. Sper că faci asta pentrunoi.

– Şi unde sfântu să stau, dacă io trans-mit…aia?

– Sunt acum aziluri moderne şi dotate.Nu e o ruşine.

Aurel a terminat de mâncat. Aprinde oţigară. Anuţa merge afară să aducă nişte lemne.Trec greu clipele, ca şi cum s-ar târî sub dărâ-mături de gânduri sparte.

După o vreme Aurel iese . Intră în şo-pronul de lemne. De grinda rece şi înaltă atârnatrupul mamei, ca o adiere neprihănită.

Scriitorul anului 2013Asociaţia Culturală „Agatha Grigorescu Bacovia” şi revista „Fe-

reastra” îl desemnează pe dl. Alexandru Jurcan, pentru sprijinul şi co-laborarea permanentă şi valoroasă de-a lungul anului 2013, dreptscriitorul anului.

Nr. 9 (81) NOIEMBRIE 2013 ANUL X Fereastra - Mizil 81.pdf · 2013. 12. 12. · Nr. 9 (81) ANUL X...

Documents

Transcript of Nr. 9 (81) NOIEMBRIE 2013 ANUL X Fereastra - Mizil 81.pdf · 2013. 12. 12. · Nr. 9 (81) ANUL X...