NOVALIS (1772 - 1801)

NEVOIA DE CREDINŢĂ

Imnuri către noapte

De-a pururi

De-a pururi trebuie să se întoarcă dimineaţa ?

Niciodată nu se mistuie pământeasca putere ?

Nefericita râvnă înghite

Cereasca venire a nopţii.

Niciodată jertfa tainică a dragostei

Nu va arde etern?

Măsuratu-s-a

Vremea luminii

Şi veghea

Dar e în veci stăpânirea nopţii

Şi de-a pururi durata somnului.

Tu, sacru somn !

Să nu fericeşti prea rar

Pe binecuvântaţii nopţii,

Numai smintiţii te nesocotesc

În această trudă zilnică

Şi nu ştiu decât

Adormirea umbrelor

Pe care tu milostiv peste noi le arunci

În acel amurg

Al nopţii adevărate.

Ei nu te simt în fluxul auriu al strugurelui,

În al migdalilor

Ulei miraculos

Şi sucul brun al macului.

Ei nu ştiu

Că tu eşti acela

Care te desfeţi

Între sânii fragezi ai fecioarelor

Şi le dai un contur ceresc.

Şi nu bănuiesc

Că din vechi poveşti

Ne întâmpini

Deschizător de ceruri

Şi cheia o porţi

La lăcaşurile celor duşi,

Tu, vestitor tăcut

Al nepătrunselor taine.

Acum ştiu...

Acum ştiu când ultima dimineaţă va

fi, când lumina nu va mai goni noaptea şi

dragostea, când adormirea pentru totdeauna

doar un vis nesecat va rămâne. Cereasca

osteneală de-acum nu mă va mai părăsi.

Îndepărtat şi anevoios fost-a pelerinajul la

sfântul mormânt şi grea crucea. A cui gură

odinioară a umezit valurile cristaline, care

simţuri josnice izvorăsc nevăzut la poalele

întunecate ale dealurilor, de care se sparge

pământescul torent, cine deasupra stă pe aceşti

munţi hotarnici ai lumii şi dincolo priveşte în

noua ţară, în reşedinţa nopţii: cu adevărat

acesta nu se reîntoarce în iureşul lumii înapoi,

în ţara unde lumina cârmuieşte şi cumpăna

veşnică stă. Deasupra îşi ridică el corturile,

corturile păcii, râvneşte şi iubeşte, uitându-se

dincolo până ce binevenite toate ceasurile de

sub el scapă din vina izvorului. Cele

pământeşti plutesc pe deasupra şi vor fi din

înălţime aruncate într-acolo, însă ce a fost

sfinţit prin atingerea iubirii în paşi tainici, se

scurge în ţinutul de dincolo, unde ca norii, ca

iubiri adormite se amestecă.

Peste împrăştiatele...

Peste împrăştiatele

seminţii ale oamenilor

odinioară

o soartă de fier

stăpânea

cu putere mută.

Un întunecat,

greu lanţ

încingea

sufletul lor temător.

Fără margini era pământul,

reşedinţa zeilor,

şi patria lor.

Bogată în comori

şi minuni măreţe.

Din eternitate

durau tainicele lor lăcaşuri.

Peste a dimineţilor

albaştri munţi,

la al mărilor

sân preasfânt

sălăşluia soarele,

atoate înflăcăratul,

lumina vie.

Un uriaş bătrân

purta lumea ferice.

Adânc, sub munţi

Zăceau străbunii

Mumei-Pământ.

Neputincioşi

în furia lor nimicitoare

împotriva noii măreţii

a seminţiei zeilor

şi a oamenilor împrieteniţi

şi fericiţi.

Întunecimea mărilor,

albastra adâncime

un sân de zeiţă era.

Cereasca ceată

sălăşluia cu fericită veselie

în grotele de cristal.

Râuri şi copaci,

flori şi animale

avuseseră omenească simţire.

Mai plăcut dulcele vin era,

2

fiindcă dădea oamenilor

înfloritoarea tinereţe a zeilor.

Snopii auritelor grâne

erau asemeni unui dar zeesc.

A iubiri ameţitoare bucurie

o sfântă zestre

a cereştii frumuseţi.

Astfel viaţa era

veşnicul festin

al zeilor şi oamenilor.

Şi copilăros adorau

seminţiile toate

mai presus de orice în lume

gingaş încântătoarea flacără.

Un singur cuget era

Ceea ce-i îngrozitor la mesele voioase calcă

şi sufletul în sălbăticia ororii se

rostogoleşte.

Aici se ştie că înşişi zeii poveţe nu aflară

pe care sufletul cu dulce mângâiere să le

simtă;

Plină de taine era această monstruoasă

cărare.

Nici o implorare şi nici o ofrandă

furia n-o liniştea

A fost chiar moartea care a întrerupt această

be

ţie

cu teamă şi durere şi lacrimi.

Pe veci acum de toate despărţit,

De câte inima în dulce voluptate a fost

mişcată

de îndrăgostiţii care în această lume

cu harul dorului la lingă durere îndeamnă.

Lumina-i al morţilor vis istovit

care doar lui i-a impus neputincioase agonii.

Spart fost-a valul desfătărilor

De stâncile nesfârşitelor necazuri.

Cu duh cutezător şi ridicată ardoare a

Simţurilor

înfrumuseţează oamenii pe înfiorătorul

Strigoi.

Un palid voinic stinge lumina şi zăvorăşte,

Sfârşitul e uşor ca p tânguire de harpă -

amintirea se topeşte în puhoiul rece al

umbrelor,

Poezia cântă tristele nevoi.

Totuşi plină de taină rămâne vecia nopţii

Temeinicul semn al unei îndepărtate puteri.

Vechea lume

se-ndrepta către sfârşit,

se veştejea

vesela grădină a tinerei

vârste,

şi afară

în slobode spaţii

se străduiau maturii,

oameni trecuţi de copilărie.

Dispăruţi erau zeii

singuratică şi lipsită de viaţă

stătea natura,

sufocată de straşnicul număr

şi de legile devenite

lanţuri de fier.

Şi-n cuvinte goale,

ca pulbere-n văzduh

se descompuse imensa floare

a vieţii cu mii de chipuri.

Pierise

atotputernica credinţă

divina ei consoră,

fantezia.

Neprietenos suflă

un vânt rece din nord

peste câmpul încremenit,

şi patria minunii

dispăru în eter,

şi depărtările nemărginite

ale cerului

se umplură cu lumi

strălucitoare.

În adâncurile sanctuarului,

şi-n spaţiile-nalte ale inimii

se retrase duhul lumii

cu puterile lui,

să stăpânească acolo

până la începutul zilei noi,

de supremă măreţie a lumii.

Lumina nu mai era

reşedinţa zeilor

şi semn ceresc.

Vălul întunericului

îl aruncă peste ea,

noaptea deveni

sânul roditor

al revelaţiilor,

printre oameni, în sânul poporului

care dispreţuia totul,

copt prea devreme

şi cu fericita nevinovăţie

a tinereţii care devenise

dârză în semeţia-i străină,

lumea nouă apăru

cu o nemaivăzută faţă

în sărăcia minunatului staul,

un fiu al celei dintâi fecioare

şi mume

roadă nesfârşită

a tainicii îmbrăţişări.

Înţelepciunea

răsăritului

plină de floare şi presimţire

deîndată recunoscu

începutul unor vremi noi.

O stea arată calea

spre leagănul regelui umil.

În numele îndepărtat al viitorului

Slăvea

cu splendori şi arome

Literatura Comparata /ii/2/2004 Poezia romantică

3

pe cea mai desăvârşită minune a

naturii.

Singuratică se dăruia

inima cerească

sânului dogorâtor

al dragostei

îndreptându-se spre măreţul chip al

Tatălui

şi odihnindu-se la sânul neprihănit

al gingaşei şi înduioşătoarei Mame.

Cu idolatrizarea ardorii

priveau profeticii ochi

ai copilului în floare

spre zilele viitorului,

căutând ucenicii,

mlădiţe din spiţa zeilor săi,

nepăsător faţă de zilele sale

de soartă pământească.

Curând simţămintele copilăreşti,

cuprinse minunat de atotputernicia

iubirii,

se strânseră în jurul său.

Precum o floare, germina

o viaţă nouă şi străină

în prejma sa

nesecatele cuvinte

ale soliei preafericite

a unui spirit devin

se desprindeau, asemeni scânteilor,

de pe buzele sale prieteneşti.

De la îndepărtate ţărmuri,

sub al Heladei

senin cer născut,

veni un cântăreţ

spre Palestina.

Şi-şi dărui întreaga inimă

copilului minune:

cu adevărat eşti tânărul care de multă

vreme

pe mormintele noastre stai în

cugetare

adâncă;

Un semn consolator în întuneric,

al omenirii înalt început bucuros;

ceea ce ne cufundă în adâncul

tristeţii,

ne scoate acum de aici cu dulce dor.

In moarte era cunoscută veşnica viaţă.

Tu eşti moartea şi ne faci întâi

sănătoşi.

Plin de bucurie

se duce cântăreţul

spre Hindustan

şi luă o inimă

copleşită de iubire veşnică

pe care o revarsă

în cântece aprinse

sub acel cer blajin

care intim

spre pământ se încovoaie,

încât o mie de inimi

se aplecară asupra lui,

şi fericita veste

crescu în sus cu mii de ramificaţii.

Curând cupă plecarea cântăreţului

încântătoarea viaţă deveni

o jertfă a adâncii

decăderi omeneşti.

El murea la anii tineri,

smuls din drumul

îndrăgitei lumi

şi de ucenicii săi,

de lângă îndurerata mamă.

Neagră cupă

a chinurilor nesfârşite

deşertă sfântă gură;

în îngrozitoarea lui teamă

se apropia ceasul naşterii

noii lumi.

Vârtos se luptă cu ale morţii vechi

spaime,

prea greu îl apăsa pecetea lumii

vechi.

O mai văzu o data cu duioşie pe

Născătoarea

atunci veni izbitoarea mână

a dragostei eterne

şi el adormi.

Numai puţine zile

atârna voalul întunecat

peste clocotitoarea mare,

peste întunecata, cutremurata ţară,

nenumărate lacrimi

au plâns ucenicii.

Despecetluite erau tainele,

spiritele cereşti ridicară

străvechea piatră

de pe întunecatul mormânt

sta înger de veghe

dragilor visuri

gingaş simbol.

Trezit în noua măreţie a zeilor,

el urcă pe înălţimile întineritei,

nou-născutei lumi,

îngroapă cu mâna lui

lumea veche, care murise cu el odată

în criptă părăsită

şi puse deasupra, cu atotputernică tărie,

lespedea pe care ni o putere n-o poate urni.

Plângeau încă ucenicii

lacrimi de bucurie,

lacrimi de duioşie

şi de nesfârşită recunoştinţă

la mormântul tău –

te văd încă, speriat tu însuţi

de bucuria

Învierii –

cu dulce ardoare

plânge la sânul fericit

al mamei

4

şi la inimile credincioase

ale prietenilor

aleargă plin de dor

în braţele Tatălui,

aducând tânăra

omenire copilărească

şi nesecată băutură

auritului viitor.

Curând grăbitu-s-a

cu tine Născătoarea

spre triumful cerului,

a fost ea cea dintâi

la tine în noua patrie.

S-a scurs atâta vreme

de atunci

şi în mereu înaltele splendori

se însufleţeşte noua ta creaţie.

Şi cu miile te-au urmat

în durere şi cazne,

plini de credinţă şi dor

şi de smerenie.

Şi cârmuiesc cu tine,

şi cu Fecioara preacurată

în împărăţia iubirii

şi slujind în templul

morţii cereşti.

Din POEZII DIVERSE

INCEPUT

(Anfang)

Beţie nu poate să fie – ori n-am fost eu

Născut pentru această planetă –

Numai aşa din întâmplare

Vor fi ajuns atât de aproape de această

Lume nebună

In sfera ei înaltă şi magnetică.

Oare numai o beţie să umfle conştiinţa

De graţie morală? Şi credinţa-n omenire-i

Numai jocul unui ceas fericit?

Dacă aceasta-i beţie, dar atunci viaţa?

O să stau despărţit o veşnicie? Dimpotrivă

E pură presimţire a viitoarei împreunări cu

ceea

Ce între timp

Recunoaştem aici că-i al nostru

Dau nu putem în întregime să stăpânim.

Oare şi aceasta-i beţie? Ar rămâne atunci

Cumpărătorii, adevărului, numai măsura,

sunetul şi

Senzaţia golului, a pierderii,

A renunţării, care nimiceşte orice.

Cu ce va fi atunci răsplătit pentru strădania

De a voi iarăşi să trăiască, ostil lui însuşi

Şi să fie văzut cum râde călcând adânc în

ţărână

Şi grăind „aşa ne-a fost scris?

Dar ce călăuzeşte atunci înţeleptul străbătând

Valea vieţii ca torţă spre o mai înaltă

existenţă?

Sau trebuie dimpotrivă să se apuce numai aici

Cu răbdare ceva să clădească şi să zacă de-a

pururi mort?

Într-o zi în care oamenii îşi vor fi

Ceea ce Sofia e azi pentru mine –

O graţie morală – cea mai înaltă conştiinţă a

lor

Nu va putea fi luată drept aburul vinului.

LA MORMÂNTUL UNUI

ADOLESCENT ÎNECAT

(Bei der Beerdigung eines

ertrunknen lunglings)

Trupul, care, aici, acoperit de paloare zace

În coşciugul atât de duşmănit,

A fost odată plin de puterea tinereţii, pe care o

Pizmuiesc mulţi tineri,

Şi plin de sânge fierbinte.

Că fapta unora necoaptă a aţipit atunci

În stare a fost să dea existenţă şi ajutor să dea

Celor nevoiaşi şi viaţă unor copii

Şi să potolească unele neînţelegeri.

În locul lui Amor, a venit la el în baia liniştită,

Cu strălucirea întoarsă a făcliei,

Moartea, şi l-a tras în jos naiada care iubea

În dansul ei ca al valurilor.

Mărire lui! Acum trăieşti departe de trupul

uscăţiv.

La prietenii din Câmpiile Elizee,

Şi nu se bucură de fericirea pământească,

Nu de acea dulce bucurie

Care amuţeşte limba mea.

Din „Heinrich von Ofterdingen”

SOSIT-A VREMEA

(Es ist an der Zeit)

Strălucitor e acum podul, umbra puternică

Numai de vremuri mai aminteşte,

Acum stă aici veşnic templul,

Idoli de piatră şi metal sunt răsturnaţi

Cu semnele groaznice

Ale bunului plac,

Literatura Comparata /ii/2/2004 Poezia romantică

5

Şi noi zărim acolo numai o pereche ce se

iubeşte –

În îmbrăţişare fiecare recunoaşte dinastiile

vechi,

Cunoaşte cârmaciul, cunoaşte iarăşi timpul

fericit.

FRAGMENT

(Fragment)

încotro mă tragi,

belşug al inimii mele,

zeu al beţiei,

ce păduri, ce prăpastii,

străbat eu cu curaj străin?

O, ce peşteri mă aud

În cununa stelelor împletind

Strălucirea veşnică a primejdiei

Şi însoţindu-i pe zei.

Nu vreau să spun

Neauzite lucruri şi măreţe

Ce au scăpat buzelor muritoare,

Aşa cum înfocata somnambulă,

Fecioara lui Bacchus,

Stă uimită pe Hebrus,

Şi pe neaua din Tracia,

Şi în Rodope, în ţara sălbaticilor,

La fel de ciudate mi se par şi străine

Apele fluviilor,

Şi pădurea singuratică...

CUNOAŞTE-TE PE TINE ÎNSUŢI

(Kenne Dich selbst)

Doar atât de iscodit din toate timpurile omul;

Pretutindeni, pe culmile şi genunile lumii –

Sub nume felurite, dar – zadarnic –

mereu rămânea ascuns,

Totdeauna era gata să dea peste el, dar

niciodată

nu reuşea să-l apuce.

Încă de demult s-a găsit un om care

trădat-a copiilor,

Prin mituri drăguţe, calea şi cheia

spre castelul celui ascuns.

Puţini şi-au tălmăcit cifrul uşor al dezlegării

Dar şi aceşti puţini au fost meşteri ai ţintei lor.

Timpuri lungi au trecut – greşeala

ne-a ascuţit simţul

şi am văzut că nici mitul nu mai ascundea

adevărul.

Fericit cel ce s-a făcut înţelept şi nu mai

scormoneşte lumea.

Şi pofteşte de la el singur piatra înţelepciunii

Veşnice.

Numai cel cu judecată e cu adevărat iniţiat.

El schimbă totul în viaţă şi aur – şi trebuinţă

nu mai are de elixiruri.

În el fierbe pistonul sfânt – regele se află în el

–

Şi aşişderea Delfi, şi el cuprinde până la urmă

acel:

Cunoaşte-te pe tine însuţi.

Cântecul vinului

(Weinlied)

Pe dealuri verzi se va naşte

Dumnezeul care ne aduce cerul;

Alesu-şi-a soarele

Cu flăcări să-l străpungă.

Primăvara întâmpinat e cu dorinţă,

Sânul plăpând se umflă liniştit

Şi când fructele toamnei strălucesc

Se iveşte şi pruncul de aur.

Îi culcă în leagăne înguste

În tainiţe adânci

El visează despre serbări şi biruinţe

Şi castele de văzduh îşi clădeşte.

Nu se apropie nimeni de odaia sa

Când se înghesuie neliniştit

Şi cu puterea tinereţii desface

Fiecare legătură şi fiecare cârlig.

Căci paznicii nevăzuţi se aşează

În jurul lui cât timp visează

Şi cine calcă pragurile sfinte

Nimerit e de lancea lor împresurată de vânt.

Îndată ce aripile se desfăşoară

Lasă să i se vadă ochii deschişi,

Lasă liniştit preoţii săi să conducă

Şi apariţie îşi face el când îl imploră.

Din sânul întunecat al leagănului său

Apare într-un veşmânt de cristal;

Un trandafir plin al armoniei tăcute

Poartă el prevestitor în mână.

Şi pretutindeni se adună

Prea bucuroşi apostolii săi

Şi mii de graiuri mulţumite

Îi rostesc dragoste şi recunoştinţă.

Împrăştie în lume cu nenumărate raze

Viaţa-i dinlăuntru,

Dragostea gustă din cupele sale

Şi-i rămâne tovarăş pe veci.

Spirit al vremurilor de aur, el a ocrotit

Dintotdeauna pe poetul care

Şi-a arătat mereu gingăşiile

În cântece de beţie.

Spre cinstea credinţei sale, datu-i-a

Stăpânire asupra oricărei guri frumoase,

6

Căci îngăduit nu e să i se împotrivească nici

una,

Dumnezeu vesteşte aceasta prin el tuturor.

Când cifrele şi figurile...

(Wenn nicht mahr zahlen...)

Când cifrele şi figurile,

Pentru toate creaturile, nu mai sunt chei;

Când acestea, astfel cum cântă şi sărută,

Mai mult decât marii înţelepţi ştiu;

Când lumea se va reîntoarce la liberă

viaţă şi în univers,

Şi iarăşi lumina şi umbra

Se vor împerechea ca lumină adevărată,

Iar istoriile lumii în poveşti şi poezii

se vor recunoaşte –

Atunci zboară din faţa unui cuvânt tainic

Întoarsă întreaga fiinţă.

Din Cântece duhovniceşti

(Geistliche Lieder)

Imn

Doar câţiva cunosc

Taina iubirii,

Şi simt ce înseamnă

Să nu te saturi

Şi să fii mereu însetat.

De nepătruns pentru simţurile pământeşti

E dumnezeiescul tâlc

Al cinei de taină.

Dar cine vreodată suflul vieţii a supt

De pe buze dragi şi fierbinţi,

Al cui jăratec sfânt

A topit inima în valuri tremurânde,

Cui i s-a deschis ochiul

Fiindcă a măsurat

Adâncimea fără fund a cerului.

Acela va mânca

Din trupul şi va bea

Din sângele său veşnic.

Cine a dezvăluit înţelesul ceresc

Al trupului de ţărână ?

Cine poate să spună

Că pricepe sângele ?

Cândva totul va fi întrupat,

Şi în cerescul sânge

O să înoate perechea sufletească.

O, ca oceanele lumii

Să se înroşească de-acum

Şi ca stânca să se umple

De carne mirositoare !

Niciodată nu se termină cina cea dulce.

Niciodată nu se satură dragostea.

Pe cel iubit

Nu poate aproape să-l aibă

Şi să-i aparţină îndeajuns,

Înlocuit de buze mereu mai delicate

Cea ce s-a gustat

Mai lăuntric şi apropiat devine

O voluptate mai caldă

Face să tresară sufletul,

Setea şi foamea

Dogoresc inima

Şi aşa din veşnicie în veşnicie

Stăruie desfătarea dragostei.

Dacă cei cumpătaţi

Ar fi gustat vreodată

Părăseau totul

Şi s-ar aşeza cu noi

La masa dorinţei

Care niciodată nu se goleşte.

Ar fi recunoscut ei

Miezul plin de savoare

Şi laude ar fi adus

Pentru hrana trupului şi a sângelui.

HEINRICH HEINE (1797 - 1856)

Din „INTERMEZZO LIRIC” 1822 – 1823

*

Când vei dormi, iubirea mea,

În groapa-ntunecată

Spre tine să cobor aş vrea;

Sa-mi fii alături toată.

Sălbatic te strâng, te cuprind, te sărut,

-

Eşti rece ca albe-omături –

Şi tremur, strig sau plâng tăcut

Şi mor eu însumi alături.

La miezul nopţii, în ţintirim,

La dans morţii dau să se scoale;

Dar noi din groapă nu ieşim –

Eu zac în braţele tale.

Se scoală morţii în ziua de-apoi

La chin, la desfătare ...

Dar nu ne pasă. Zăcem amândoi

În strânsă-mbrăţişare.

*

La ceai, în amurg poetic,

Vorbesc de-un amor ideal :

Bărbaţii discută estetic

Iar doamnele sentimental.

„Amorul să fie platonic !”

Grăi consilierul uscat.

Soţia surâde ironic

Literatura Comparata /ii/2/2004 Poezia romantică

7

Şi toţi suspină : „Păcat !”

Canonicul gura şi-o cască:

„E nesănătos, oarecum,

Brutal cineva să iubească.”

Duduia îngână : „Dar cum ?”

Duioasă, contesa suspină :

„Amoru-i ceva pătimaş !”

Baronului, ceaşca iar plină,

I-o-ntinde cu-un gest drăgălaş.

Era încă-un loc la măsuţă,

Iubito, chiar ţie sortit.

De dragostea noastră, drăguţă,

Ce dulce-ai fi sporovăit !

Din „CĂLĂTORIA ÎN HARZ” – 1824

Prolog

Ciorăpeii de mătase,

Frac, manşete manierate,

Vorbe dulci şi dulci bezele –

Dat n-au inimi, din păcate !

Dragoste şi inimi calde

De-ar avea în pieptul lor !

Bânguiala lor mă-omoară,

Falsul lor suspin de-amor.

Vreau să urc în vârf de munte

Spre pioasele colibe,

Unde să răsuflu-n voie,

Unde vântul bate liber.

Vreau să urc în vârf de munte,

Să ascult sunând izvoare

Lângă brazi şi păsări multe,

Norii când gonesc în zare.

Eu vă las, saloane lucii,

Lucii doamne, domni ! M-am dus !

Vreau să urc în vârf de munte

Şi să râd de voi de sus.

Din „TANNHÄUSER” – 1836

*

Se-ntoarce Tannhäuser, vestit cavaler.

Picioarele-l dor peste poate.

La muntele Venus se-ntoarce-n castel

Când noaptea-i la jumătate.

Cucoana Venra din somn s-a trezit

Din patu-i, cu grabă, ea sare.

În braţele-i albe, bărbatul iubit

Cuprins e-n îmbrăţişare.

Ei sânge îi curge din nas – iar din ochi

Îi picură lacrima caldă.

Cu sânge şi lacrimi obrazul lui drag

De sus până jos mi ţi-l scaldă.

În pat el se-ntinde pe cât e de lung

Şi tace, e mut ca un peşte.

Cucoana Venera în cuhne s-a dus

Şi-o supă la foc îi găteşte.

I-aduce şi supă şi pâine la pat,

Îi spală trudite picioare,

Îi piaptănă chica, îi râde duios

Cu gura ei încântătoare.

- O, Tannhäuser, nobilul meu cavaler,

Lipsit-ai o iarnă şi-o vară.

Ia spune, pe unde mi-ai hoinărit,

Prin care meleaguri de ţară ?

- Cucoană Venera, stăpâna mea,

Avui pe la Roma de-a face

Cu treburi mărunte în marele-oraş

Apoi am dat fuga încoace.

Stă Roma pe şapte coline, iar jos

E Tibrul cu apele-i lente.

La Roma, de altfel, pe papa-l văzui

Şi el ţi-a trimis complimente.

De-aci, prin Florenţa-ndărăt am venit

Şi-apoi prin Milano. Cu riscuri,

Prin Şviţera toată-am trecut curajos,

Pe munţi căţărat până-n piscuri.

Şi când peste Alpii-uriaşi am trecut,

Zăpada-ncepuse să cadă.

Şi lacuri albastre la mine râdeau,

Vultanii ţipau după pradă.

De sus, de pe naltul Gotthard, aud

cum

Germania sforăie-n pace.

Sub scutul a treizeci-şi.-şase de regi

Ea somnul în linişte-şi face.

În Şvabia, şcoala preoţilor văd :

- Făpturi nătânguţe, micuţe - ;

Şedeau pe oliţele lor, cuminţei,

Purtând pe căpşor tichiuţe.

De Şabăs m-am nimerit la Francfort.

Ce şolent gustos ! N-am mai râs că

Ei cred că-i grozavă religia lor –

Ador măruntaie de gâscă !

La Dresda m-a-ntâmpinat un dulău,

Mândreţe de câine-altădată.

Azi colţii îi cad, ştirbeşte de tot...

8

Doar udă copacii şi latră.

Weimar, al muzelor văduve-oraş

- Le vezi deznădejdea pe faţă - ,

Amarnic plâng toţi că Goethe-a murit

Şi Eckermann încă-i în viaţă.

La Postdam aud nişte ţipete tari.

„Ce este ?” strigai cu mirare.

E Gans, la Berlin; despre veacul trecut

Un curs ţine în gura mare.

Ştiinţa-nfloreşte la Göttingen, ştii,

Dar roade nu dă niciodată.

O beznă adâncă domnea peste tot,

Lumină de fel nu se-arată.

La Celle, în temniţă-s dintre germani

Doar hanovrezii, ca-n oală.

Noi vrem un harapnic comun pentru toţi

Şi-o temniţă naţională.

La Hamburg un miros cumplit.

Întrebai :

„De unde această duhoare ?”

Evrei şi creştini mi-au răspuns într-unglas :

„Canalul miroase cam tare”.

La Hamburg, în marele, bunuloraş,

Se ţin câte unii de rele.

Pe când pe sub bursă treceam, am crezut

Că încă mă aflu la Celle.

Am fost lângă Hamburg, la Altona.

Şi-acolo-i frumos câteodată.

Prin câte-am trecut şi câte-am văzut,

Îţi voi povesti altă dată.

Din ciclul „ROMANŢE” – 1839-1842

ANNO 1829

Să pot în voie sângera,

Să-mi daţi un vast şi nobil loc.

În lumea-ngustă de băcani

Nu mă lăsaţi să mă sufoc.

Se-ndoapă bine, beau cât pot

- Soboli pitiţi printre dugheni - ,

Încap în dărnicia lor

Într-o cutie de pomeni.

Cu mâinile în buzunar

Şi cu trabucu-n bot îi vezi ;

Digestia în tihnă-şi fac –

Tu ai putea să-i digerezi ?

Cu mirodenii fel de fel,

Din largul lumii scot profit.

Oricât i-ai drege, peştii vechi

Au suflu rânced, putrezit.

Ah, vicii, crime de-aş vedea,

Chiar cinicele lor minciuni,

Dar nu sătulele virtuţi,

Morala lor de platnici buni.

Să plec cu voi, o, nori fugari,

Cât de departe veţi voi,

La pol, în Africa să plec –

Şi-n Pomerania de-ar fi !

Să plec ! – Dar norii nu mă-aud,

Că-s înţelepţi şi ştiu ce vor.

Zărind acest oraş hulit,

Cu grabă-l lasă-n urma lor.

Tendinţa

Bard german! Să faci să sune

Libertatea noastră-n cânt !

Sufletul să ni-l cuprindă,

Înspre fapte mari să tindă,

Precum Marsilieza spune.

Nu ca scâncetele fade,

Ca şi Wether cel plăpând,

Ci o vorbă îndrăzneaţă

Neamului s-o zvârli în faţă,

Zi, pumnale, suliţi, spade !

Nu cu flaute-ntr-o doară

Bâiguind un simţământ !

Trimbiţă să fii, petardă,

Să fii tun, să fii bombardă,

Cântă, sună, tună-omoară !

Cântă, sună, fii teribil,

Toţi duşmanii alungând !

Astfel să-ţi struneşti avântul, -

Numai vezi să-ţi fie cântul

Pur abstract – pe cât posibil !

ŢESĂTORII

În ochii lor lacrima nu se ogoaie.

Cu dinţii în scrâşnet ei stau la războaie:

„Germanie, giulgiul ţi-l ţesem grăbit

Şi ţesem într-nsul blestemu-ntreit -

Noi ţesem, noi ţesem !

Blestem pentru idolul aprig la care

Zadarnic cerut-am căldură, mâncare.

Zadarnic am stat şi am tot aşteptat:

Ne-a tot înşelat şi batjocuri ne-a dat –

Noi ţesem, noi ţesem!

Literatura Comparata /ii/2/2004 Poezia romantică

9

Blestem pentru regele celor cu-avere.

Nu-i pasă de crâncena noastră durere.

Ne-a stors cel din urmă pitac – şi apoi

A pus, ca în câini, să se tragă în noi –

Noi ţesem, noi ţesem!

Blestem pentru patria rea, trădătoare.

În care ruşinea şi hula-s în floare,

În care e frânt orice fraged lăstar

Şi viermii se-ngraşă-n noroiul murdar –

Noi ţesem, noi ţesem!

Tot bate războiul, suveica e-n zbor,

Noi ţesem şi ziua şi noaptea, de zor –

Germanie veche, îţi ţesem grăbit

Un giulgiu – şi-ntr-nsul blestem întreit –

Noi ţesem, noi ţesem!

Din „ULTIME POEME” (1853-1856)

CAL ŞI MĂGAR

Ca fulgerul, trenul, pe drumul de fier

Vagoanele duce cu sine.

Cu flamura neagră de fum fluturând,

În ropot aleargă pe şine.

Cum lângă o casă de ţară trecea,

Un cal, peste gard, pe-ndelete

Privea după tren. Lângă el un măgar

Rodea gânditor, un scaiete.

Priveşte bălanu-nfricat după tren...

Din creştet şi până-n picioare

Îl trece un tremur. Suspină, grăind:

„Priveliştea-i zguduitoare!

Pe cinste îşi spun, că de nu aş fi fost

Bălan (precum sunt dinainte)

De spaimă păleam şi încărunţeam

Acuma – o, cerule sfinte !

Cu-a cailor spiţă, aşa cum presimt

E soarta cumplit de nedreaptă.

Deşi sunt bălan întrevăd de pe-acum:

Un negru destin ne aşteaptă.

Pe cai, concurenţa maşinii de foc

i-ucide în mare măsură.

Vor pune sub şa dobitocul de fier

Şi l-or înhăma la trăsură.

Şi dacă de cal s-o putea el lipsi

Birjarul – şi chiar călăreţul -,

Adio, ovăz, şi-adio, tu, fân!

La dracu se duce nutreţul!

Ca piatra e inima omului doar.

Nu dă el nutreţ de pomană.

Ne-alungă din grajduri şi-apoi vom pieri

Toţi caii din lipsă de hrană.

Nu poţi nici să furi, nici să iei cu-mprumut

Ca oamenii-o mână de paie.

Ca omul sau javra nu poţi linguşi.

Deci, pân-la sfârşit, ne jupoaie.”

Aşa se văita şi ofta bietul cal...

Pe când, între timp, pe-ndelete,

De griji neatins, urechiatul, senin,

Rosese al doilea scaiete.

Se linse alene pe bot – şi grăi

Sfătos, cu gândire-nţeleaptă:

„Nu vreau să-mi bat capul, nici griji să-mi fac

De ceea ce mâine ne-aşteaptă.

Voi, caii cei mândri, vă temeţi pe drept

De groaznicul mâine, fireşte.

Măgarii-s modeşti, de aceea pe noi

Primejdia nu ne pândeşte.

Un om se mai poate lipsi de-un bălan,

De-o murgă sau roaibă mârţoagă.

Dar, vezi, domnul abur nu poate goni

Măgarul din lumea întreagă.

Oricât de deşteaptă maşina ar fi,

Făcută de-a omului mână,

Măgarul putea-va trăi fără griji

Şi-n veci liniştit să rămână.

Căci nu-şi uită cerul măgarii lui dragi.

Ei ştiu ca, din zori până-n seară,

Precum şi smeriţii lor taţi şi strămoşi,

Să tropăie zilnic spre moară.

Şi huruie moara, şi macină grâu,

Făina în saci se adună,

O duc la brutar, iar oamenii-apoi

Înfulecă jimbla cea bună.

Şi-aşa în străvechiul firesc circuit

Roti-se-va lumea-n veci,

Şi-n rând cu natura, mereu neschimbat,

Măgarul măgar o să fie.”

Morală:

A cavalerilor vreme azi a apus,

Iar calul cel mândru la foame-i supus.

Numai măgarului, pururi seninul,

Nu-i va lipsi niciodată tainul.

Din ADAUS LA LAZARUS

EPILOG

Faima ţine cald sub glie...

Vorbe goale! Nerozie !

10

Nu e mult mai caldă oare

O ţărancă iubitoare

De la grajd, cu buze groase,

Care-a bălegar miroase ?

Tot mai mult îţi dă căldură

La stomac, o băutură,

Un vin fiert, un grog, un punci,

După-a inimii porunci,

În spelunci să stai, să bei

Cu tâlhari, cu derbedei

Care de sub ştreang fugiră,

Iar acum trăiesc, respiră

Şi mai pizmuiţi se ştiu

Decât al lui Thetis fiu. –

Căci Ahile-a spus prea bine:

Să trăieşti ca vai de tine,

Dar în lumea celor vii –

Nu erou pe Styx să fii,

Nici al umbrelor străjer,

Chiar de te-ar cânta Homer.

Lorelei

Mă întreb ce-ar putea să însemne

Mîhnirea din sufletul meu.

E-o veche poveste pesemne

Ce-mi stăruie-n minte mereu.

E clipa cînd se înserează

Iar Rinul curge domol.

Mai arde o ultimă rază

Pe creştetul muntelui gol.

Mai mîndra-ntre mîndre fecioare,

Cu părul de aur, stă sus.

Cosiţa şi-o piaptănă-n zare,

De aur scăldată-n apus.

Se piaptănă-n raza-aurie

C-un piepten de aur, cîntînd.

Vrăjită-i acea melodie,

Descîntecul ei de nenfrînt.

Vîslaşul ascultă din luntre

Şi-un dor îl încearcă nespus.

Cum poate el stînca s-o-nfrunte

Cînd ochii lui caută în sus?

La urmă se pierde-n vîltoare,

Furat de mirajul bălai.

De vină a fost, mi se pare,

Cu cîntecul ei, Lorelei.

Literatura Comparata /ii/2/2004 Poezia romantică

11

WILLIAM WORDSWORTH

SECERĂTOAREA SINGURATICĂ

Munteanca e în lan. Priveşte!

A coborît dinspre brădet

Şi seceră stingher, cîntînd –

Opreşte-te sau treci încet!

Ea taie grîu, leagă snopi

Şi zise viers duios. Ascultă!

Întreaga vale adîncată

Răsună de cîntare multă.

N-a îngînat privighetoare

Un tril mai binecuvîntat

Drumeţului sleit ce-n oaza

Deşertului s-a aciuat;

Nici primăvara, glas de cuc

N-a frînt mai gingaş prin cîntări

Tăcerea apelor ce-ncing

Hebridele din cele mări.

Ce-anume cîntă? Ştie cine ...

Poate că tristul viers reînvie

Dureri sau lupte ce s-au stins

Acum o veşnicie;

Sau poate că-i un dor mărunt,

Un gînd de fiecare zi?

Un chin, o pierdere, o grijă

Ce-a fost şi iarăşi va mai fi?

Orice-ar fi povestit, părea

Că nu se va sfîrşi vreodată;

Ea secera, cîntînd mereu

În holde afundată ...

Am stat, vrăjit; iar cînd m-am dus,

Tot nu am încetat s-ascult,

În cuget, minunatu-i glas,

Deşi nu-l auzeam de mult.

VERSURI

alcătuite la cîteva mile mai sus de Tintern

Abbey,

cu prilejul revederii ţărmurilor rîului Wye în

timpul unei călătorii

S-au scurs cinci ani; cinci veri îndelungate,

Parc-ar fi fost cinci ierni; şi, iată, iarăşi

Aud aceste ape coborînd,

Cu susur lin, din matca lor de munte,

Văd stîncile rîpoase şi trufaşe

Ce-n singuraticul decor nasc gînduri

De-o şi mai vitregă singurătate,

Unind priveliştea cu pacea bolţii.

E ziua cînd din nou mă odihnesc

Sub sicomorul negru şi contemplu

Lăicerele livezilor săteşti

Ce la asemeni ceas, cu poama crudă,

Îmbracă-un singur strai verzui, pierind

În lăstărişuri şi dumbrăvi. Văd iar

Şi gardurile vii – chenar de tufe

Încins cu ierbi ce-abia îl osebesc;

Întinsul verde-al fermei păstoreşti

Ce-adastă-n prag; şi trîmbele de fum,

Urcînd spre cer, tăcute, printre pomi,

De parcă, fără voie, ar trăda

Drumeţi într-o pădure neumblată

Şi-n peşteri unde pustnici urgisiţi

Hălăduiesc pe lîngă-al vetrei foc.

În urma îndelungii mele lipse,

Aceste-a frumuseţii-ntruchipări

N-au fost cum e tabloul pentr-un orb;

Ci-adesea, în odăi stinghere,-n larma

Oraşelor,în ceasuri de urît,

Au dăruit flori de încîntare

Şi sîngelui şi inimii şi-adesea,

S-au strecurat pînă-n străfund de cuget,

Înscăunînd odihna iar; simţiri

Cum n-am mai încercat; dintre acelea

Ce nu puţin şi-n bine-nrîuresc

Cea mai frumoasă parte-a vieţii noastre:

Sfioasele necunoscute fapte

A bunătăţii şi iubirii. Iarăşi,

Nu mă-ndoiesc că lor le datorez

Un dar mai scump: blagoslovita stare

Cînd grutatea tainelor, povara

Grozavă-a nenţelese-i lumi aceste

Se uşurează; starea fericită

Cînd ne lăsăm conduşi cu gingăşie

De simţăminte-alese; şi, la urmă,

Cu suflul trupului aproape-oprit,

Cu stăvilită-a sîngelui mişcare

În carne adormim şi ne prefacem

În suflet viu; în vreme ce cu-un ochi

Astîmpărat de-al armoniei iureş

Şi-adîncă-a desfătărilor putere,

Vedem în viaţa lucrurilor.

Nu e

Un crez deşart, căci, vai! atît de des,

În beznă, printre-a zilei mohorîte

Întruchipări nenumărate, cînd

Vîltoarea fără de folos a lumii

Îmi asuprea a inimii bătăi,

De-atîtea ori m-am înturnat spre tine,

Sălbatic Wye, rătăcitor prin codri!

De-atîtea ori te-am revăzut în spirit!

Şi-acum, cu licăriri de gînd mocnit,

Vagi amintiri, nedumeriri mîhnite,

Tabloul sufletului reînvie,

Cît stau aici, nu doar sentimentul

Plăcerii ce încerc, ci şi cu gîndul

Că-n aste clipe-i viaţă şi e hrană

Şi pentru anii viitori.Cutez

Să cred astfel, deşi de bună seamă,

Azi nu mai sînt ce-am fost cînd, prima oară,

Urcam colinele; cînd, ca o ciută,

12

Săltam din pisc în pisc pe lîngă rîuri,

De fire îndrumat; mai mult fugind

De ceea ce mă-nfricoşa, decît

Cătînd un chip iubit. S-a stins de mult

Plăcerea simţurilor, zburda, jocul;

Dar pentru mine firea-n acea vreme

Era împărăteasă fără seamăn.

Ce-am fost atunci nu pot să zugrăvesc.

Cascada gureşă mă bîntuia

Asemeni unei patimi; stînca naltă,

Ponoarele, posacele păduri,

Nuanţa, forma lor, mă îmbătau –

Iar simţămintele n-aveau nevoie

De-un farmec mai ascuns, purces din cuget,

Nici de-ncîntare neîmprumutată

De ochi. Aşa a fost odinioară:

Trăirile puternice-au plecat;

Nu le mai simt dulceaţa dureroasă.

Dar nu tînjesc sau plîng după acestea;

Mi-a fost menit alt dar – răsplată multă

Pentru-o asemeni pierdere. Căci, iată,

Am învăţat natura s-o privesc

Altfel ca-n ceasul zburdei tinereşti;

S-ascult al omenirii cîntec trist,

Nici aspru, nici supărător, deşi

Puternic îndeajuns ca să subjuge.

Am cunoscut fiori ce mă-mbătau

De gînduri mari; sublimul simţămînt

Că e ceva sădit afund, ceva

Al cărui leagăn este soare-apune,

Oceanul arcuit, văzduhul viu,

Albastrul cer şi mintea omenească,

Un spirit, o mişcare ce îndeamnă

Făpturile cugetătoare, toate,

Şi tot ce poate fi gîndit, şi curge

Prin toate cîte sînt. De aceea încă-s

Îndrăgostit de sihle şi livezi

Şi munţi şi tot ce mi s-arată-aici

În verdele ungher; de-ntreaga lume

A ochiului şi a urechii,-atît

Cît şi de ce-s în stare să percep;

Prea bucuros să recunosc în fire

Şi în al simţurilor grai limanul

Celor mai ne-ntinate gînduri, doica,

Străjerul, călăuza astei inimi

Şi sufletul întregului meu ethos.

Chiar dacă n-aş fi astfel învăţat,

Eu bunăvoia încă n-aş cerşi-o;

Căci tu eşti lîngă mine, - aici, pe ţărmul

Acestui mîndru rîu; tu, mult iubită

Prietenă; în glasu-ţi recunosc

Vorbirea inimii de odinioară

Şi-n fulgerele ochilor tăi vii

Mai desluşesc plăcerile ce-au fost.

O, fie-mi dat să regăsesc în tine

Pe tînărul de-altădată, surioară!

Înjgheb această rugă, cunoscînd

Că Firea n-a trădat nicicînd un suflet

Care-a iubit-o; e-o-nzestrare-a ei

Că poate, în cuprinsul vieţii noastre,

Într-una să ne bucure; -ntr-atîta

S-adauge duhului desfăt şi pace,

Hrănindu-l cu străluminate gînduri,

Vorba,

judecăţile pripite,

Surîsul egoist, salutul calp

Şi tot negoţul ruşinos al zilei

Nu ne mai tulbură şi nu destramă

Seninul crez că tot ce contemplăm

E plin de haruri. Fie, dar, ca luna

Stingherele-ţi plimbări să-ţi lumineze;

Înnegurate-a munţilor furtuni

Să-ţi rumenească faţa; şi, tîrziu,

Cînd astfel de sălbatice-ncîntări

Vor face loc plăcerii cumpătate;

Cînd tot ce e frumos sălăşlui-va

În minte-ţi,şi-amintirea ta va fi

Un templu-al cîntului şi armoniei;

Atunci de s-o-ntîmpla cumva ca teama,

Singurătatea, grija sau durerea

Să te-ngenunche, cît de-ntremătoare

Vor fi aducerile-aminte,-aceste

Îndemnuri ce îţi dau. Chiar de voi fi

Pe-un ţărm de unde n-am să te aud

Nici am să prind în ochii-ţi arzători

Sclipiri a ceea ce a fost cîndva,

Tu să nu uiţi c-am stat aici, alături,

Pe malul falnicului rîu; că eu,

De-atîta vreme-nchinător al Firii,

m-am reîntors, slujindu-i ne-ntrerupt,

cu dragoste mai caldă, cu ardoarea

Înflăcărării sacre. Să nu uiţi

Că, după rătăciri şi pribegii,

Adîncii codri, stăncile-avîntate,

Peisajul păstoresc, decît oricînd

mi-au fost mai dragi, căci am gîndit la tine!

SONETE

IV

Slăviţi SONETUL; critica haină

Nu-l preţuie destul; cu el descui

Chiar inima lui Shakespeare; struna lui

Şi rana lui Petrarca o alină;

Mereu i-a fost lui Tasso liră lină,

Iar lui Camöes i-a-mblînzit surghiunul;

Sonetul pentru Dante este unul

Din laurii cununii; e-o lumină

De licurici din Ţara-Zînelor

Chemînd pe blîndul Spenser spre-a vărsa

Zori limpezi peste bezne; cînd vrun nor

Pe Milton l-a mîhnit, în mîna sa

Sonetul parcă-i trîmbiţă, măcar

Că – vai! – suna din el aşa de rar!

Literatura Comparata /ii/2/2004 Poezia romantică

13

ODĂ SEMNELOR NEMURIRII

(Din amintirile primei copilării)

A fost un timp cînd pajişti, crîng, pîraie,

Ogor, privelişti toate,

’Mi păreau în straie

De vis înveştmîntate,

În prospeţime, în lumini bălaie.

Azi ele nu mai sînt ca în trecut;

Oriunde-aş mai privi,

Noapte sau zi,

Nu le mai văd aşa cum le-am văzut.

Şi-acum ies curcubeie,

Nasc galeşe-azalee,

Cu drag şi Luna cată

În juru-i cînd sînt bolţile senine

Şi-n noaptea înstelată

Apele-s line;

Iar zorii tot superbe naşteri sînt;

Dar orişiunde-aş fi să fiu, eu ştiu

Că s-a mai stins un farmec pe pămînt.

Acum cînd păsări cîntă cu-nfocare,

Şi ca-n zvon de darabană

Sar mieluţii la hîrjoană,

Doar eu bătut de gîndul negru sînt;

Dar parcă-un glas mi-alin-amarul gînd,

Şi-s iarăş tare ...

Prin rîpi, cascade ca din surle sună;

Că sufăr anotimpul vină n-are;

Ecouri vin buluc din depărtare,

Asupră-mi boarea somnului se-adună,

Şi rîde firea toată;

Mări şi glie

Sînt doldora de voioşie,

Şi, cu Florar odată,

Orice jivină se desfată;

Tu să mă laşi

Gureş zburdînd în juru-mi să mi te ştiu, ferice

păstoraş!

Făpturi ferice, ascultam cum sună

Chemările-ntre voi, şi parc-aud

Cum pentru voi şi cerurile rîd;

Inima mea petrece împreună

Cu voi, şi port şi eu pe cap cunună.

De-aş fi posac nici ziua n-ar fi bună!

Cînd glia chiar scump strai

Îmbracă-n zori de mai,

Şi cînd copiii strîng

Din văi, din crîng,

De peste tot, flori noi, învoalate,

Cînd soare cald e,

Iar pruncii vor spre-al mamei piept să salte, -

Aud, aud, voios aud!

Dar e un Pom în codrul necuprins,

Şi-un singur Cîmp ce contemplam, întins,

Iar ele-mi spun de lucruri ce s-au

stins;

Din ierbi o violetă

Acelaşi basm repetă;

Unde-a zburat sclipinda fantazie?

Azi nimbul, visul unde pot să fie?

Ni-i naşterea doar somn, doar o uitare;

Iar sufletul – al vieţii noastre astru –

S-a stins altunde, şi apare

Din hău-albastru ...

Dar nici de tot uitaţi,

Nici despuiaţi,

Ci din cuib sfînt, purtînd un nimb sublim,

Din pronie venim ...

Ne scaldă cerul anii de pruncie!

Umbre de temniţi însă prind să-ntine

Copilul care creşte,

Dar el, privind sorgintea-i de lumine,

Se veseleşte;

Cei juni, deşi mereu spre-apus călcînd,

Ai firii preoţi încă sînt,

Şi-a viselor splendoare

Li-i călăuzitoare;

Cei maturi văd lumina cum declină,

Pălind ca, seara, orişice lumină.

Ce-i place ei, ţărîna strînge-n poală;

Dorinţi fireşti avînd, de bună seamă,

Ba-i grijulie chiar, precum o Mamă,

Şi n-are rele ţinte

Ci vrea, ca fiece Dădacă,

Pe Înfiatul prunc şi pe bărbat să-i facă

Să-şi uite vremile de fală,

Şi-mpărătesc palatul de sorginte.

Priviţi copilul: pui mai vesel nu-i!

Un boţ de şase ani, preascump odor!

Cum singur, vezi, parc-a trasat pe jos:

Crîmpei de vis despre umana viaţă,

Un lucru nou, al său, meşteşugos;

O nuntă, sau o sărbătoare,

Un doliu sau o-nmormîntare;

Azi, astea le învaţă –

Din ele-şi ţese cîntul

Îşi va struni cuvîntul

Apoi, pentru negoşuri, gîlceavă sau iubire;

Dar, iute, tot ce-a fost

Uitat are să fie,

Şi vesel, cu mîndrie,

Micul actor deprinde noi roluri de pe rost;

Umplînd, de-a rîndul, „Panorama-i vie“

Cu personaje, pîn’ la moşnegie,

Care-n caleaşca vieţii au să vie;

De parcă-ntreaga lui vocaţie,

E-o nesfîrşită imitaţie.

Tu care-ascunzi sub omenescul strai

Ce suflet fără margini ai –

Tu, Mag suprem; tu al filosofiei

Ered etern! tu printre orbi viu sfeşnic

Scrutînd, surd, mut, adîncul veşniciei.

Cutreierat de cugetul cel veşnic –

Ochi proslăvit! Vînjos profet!

14

În care-acele adevăruri şed,

Ce viaţa-ntreagă le cătăm gemînd,

Pierduţi ca-n beznă, beznă de mormînt –

Tu, cel ce-asupră-ţi nemurirea ta

E ca un far pe toţi iluminînd,

Un ce prezent, ce nu-i chip a-l uita –

Tu fraged prunc, dar veşnic de-osanale,

Născut sub cerul libertăţii tale,

De ce cu-atîtea straşnice strădanii

Faci să ne-njunge-n jugul silnic anii,

Şi te-nvrăjbeşti cu zestre ta, măreaţă?...

Curînd şi duhu-ţi s-o-nfrăţi cu glia,

Şi rău te va strivi monotonia

Grea cît un ger, şi-adîncă mai cît viaţa!

În spuză-ne fierbinte

Sînt lucruri ce nu mor,

Ah, bine-i să ţii minte

Ce-i grabnic pieritor!

Gîndind la anii noştri duşi pe rînd,

I-aş proslăvi, dar nu binecuvînt

Ce proslăvit s-ar cuveni să fie:

Huzurul, libertatea, crezul sfînt,

Vibrant sau molcom ce-n copilărie

Cu proaspete nădejdi în piept ne-adie, –

Nu toate-acestea caut

În imnuri să le laud,

Ci dîrzele-înfruntări ce-ncăierară

A mele minţi cu fapte din afară,

Ruini menite să dispară;

Seci temeri presimţite de-o Făptură

Mişcîndu-se-ntr-o lume ei străină,

Porniri ce muritoarea-ne Natură

Ne-o-nspaimă ca o dovedită vină; –

Dar nu şi-ntîiele iubiri,

Pălinde amintiri,

Ce, oricum ar fi ele,

Pe-al vieţii noastre cer sînt totuşi stele,

Şi-s totuşi, către tot ce văd un far,

Un ghid blajin, transfigurînd ai mei

Ani tumultoşi, încît vii clipe par

Din Vecii-Muţi: - un pururi treaz temei

Nepieritor...

Nici om smintit, nici om nepăsător,

Bărbat ori făt de-ar fi,

Nimic de bucurii duşmănitor

În stare nu-i de tot a le stîrpi!

Într-un răgaz de tihnă aşadar,

Zărim acele făr’de moarte ape

– Chiar cînd nu ni-s aproape –

Ce-aici ne-adus-au, şi măcar

Spre ele-o clipă duhul ni-i drumar,

Pe ţărmi să vadă cum se joacă prunci,

S-auză-al undei vuiet – ca pe-atunci ...

Cîntaţi deci, păsări, viers desfătător!

Şi, ca-n zvon de darabană

Mieii vază-şi de hîrjoană!

Vom fi şi noi, ca-n vis, în ceata lor

De trişcari, dănţuitori

Ce simt azi ca şi-alte ori

Veselii lui mari fiori! –

Chiar dacă raza, vie altădată,

Ochilor mei pe veci le-a fi luată,

Char dacă-n veci mi-umbri-vor norii

Splendoarea oerbii, semeţia florii,

Leac vom găsi, să nu ne doară,

În ce păstrăm de-odinioară:

În amintirea ce mîngîie,

Şi va mereu să ne rămîie,

În blînde gînduri ce ţîşnesc

Dintru aleanul pămîntesc,

În crezul care moartea chiar străbate

În ani de filosofică etate ...

Şi, o, voi pajişti, dealuri, crîng, izvoare,

Nu-i fiţi iubirii noastre cobitoare!

Deşi în sinea-mi simt c-aţi fi în stare;

Căci m-am lipsit de unica-ncîntare

De a vă şti monarhi vieţii mele.

Iubesc azi larma gîrlelor de-acasă

Mai mult decît cînd eu zburdam ca ele;

Curata zare-a zorilor acele

E tot frumoasă ...

Toţi norii, cînd stă soarele s-apună,

Se-ncearcănă ca ochiul ce se cască

Scrutînd vremelnicia omenească ;–

O altă luptă ... încă o cunună ...

Slăvească-şi omul inima dintrînsul

Cea veselă, duioasă, temătoare,

Căci mulţumită ei, şi-un fir de floare

Inspiră gînduri mai adînci ca plînsul.

ÎMI SALTĂ INIMA

Îmi saltă inima, un curcubeu

cînd văd pe cerul meu.

Aşa era, cînd începu viaţa mea.

Aşa-i acum că sunt bărbat.

Şi cînd voi fi bătrîn, de-asemenea.

Şi dacă astfel nu va fi,

mai bine mor şi n-oi mai şti.

Copilul e tatăl Bărbatului.

Doresc să-mi fie zilele legate

printr-o firească pietate.

(trad. Blaga)

PRELUDIUL

SAU FORMAREA SPIRITULUI UNUI

POET

CARTEA I [Iarna, patinînd]

Prin beznă şi prin frig zburam

Şi nici un glas nu amuţea: de ţipăt

Lovite, stîncile răsunau

Copacii desfrunziţi şi crestele-ngheţate

Literatura Comparata /ii/2/2004 Poezia romantică

15

Zăngăneau ca fierul, pe cînd în depărtare

dealurile

Lăsau în vîltoare un sunet rătăcit

De o melancolie ce nu trecea nesesizată, pe

cînd stelele

Luceau la răsărit atît de clar iar în apus

Cerul oranj al serii se stingea.

Nu rareori eu din tumult mă retrăgeam

Într-un intrînd tăcut sau, mai discret,

Alunecam deoparte, lăsînd mulţimea ce vuia,

Tăiam sub mine reflexia unei stele

Ce fugea şi care, plutind uşor ’naintea mea,

sclipea

Deasupra cîmpului ierbos. Şi-ades,

Cînd ne lăsasem trupurile-n vînt

Şi maluri lungi de umbră-n lături

Se repezeau pe lîngă noi prin beznă, rotind

uşor

Orbita-n care rapid înaintam, eu,

Dintr-o dată lăsîndu-mă în spate pe călcîie

Opream brusc: şi totuşi stîncile sihastre

În juru-mi se-nvîrteau – parcă pămîntul îşi

rostogolea

Cu o mişcare-acum vizibilă diurnul mers!

În urma mea ei se-ntindeau în grav cortegiu

Din ce în ce mai slab; iar eu am stat şi am

privit

Pînă cînd tot s-a liniştit precum un somn fără

de vis.

Traducere Adrian Lăcătuş

SAMUEL TAYLOR COLERIDGE

POVESTEA BĂTRÎNULUI MARINAR

1

Un marinar bătrîn aţine

Pe unul din cei trei.

„Pe ochiu-ţi viu, pe barba-ţi sură!

Cum îndrăzneşti? Ce vrei?

2

Odaia mirelui deschisă-i

Şi neam de-aproape-i sînt;

Masa e-ntinsă, lumea strînsă –

N-auzi zarvă şi cînt?”

3

„A fost un vas”, zice, ţinîndu-l

Cu mîna lui osoasă.

„Ia mîna, ticălos bătrîn!”

Şi-ntr-adevăr, o lasă.

4

Şi-l ţine-acum cu scînteioasă

A ochiului privire;

Nuntaşu-ascultă – prunc supus

Voinţei peste fire.

5

Şi cum nu are încotro

Se-aşază pe un stei,

Iar marinarul povesteşte,

Zvîrlind din ochi scîntei:

6

„În chiote-am plecat din port,

Plutind spre marea cea adîncă

Pe lîngă deal şi paraclis

Şi farul de pe stîncă.

7

Şi soarele, pe stînga noastră,

Se culegea din ape,

Lucea şi se pleca spre dreapta

În mare să se-ngroape.

8

Mai sus, mai sus, de-l săgeta

Catargu-n miez de zi...”

Nuntaşul auzi fagotul

Şi pumnu-i se zgîrci.

9

Mireasa,- mbujorată foarte,

Păşeşte-n casa mare,

Iar lăutarii merg în frunte

Cu veselă cîntare.

10

Degeaba se loveşte-n piept

Nuntaşul într-acestea;

Bătrînul marinar nu cată

Şi-şi deapănă povestea.

11

„Apoi, năvalnică şi aspră,

S-a năpustit furtuna;

Cu aripa-i spre miază-zi

Ne-a fugărit într-una.

12

Catargu-i frînt; sub apă puntea;

Ca un învins ce-şi pleacă fruntea

Sub biciul duşmanului crud

Şi-n umbra-i îşi iuţeşte pasul ,

În urletul furtunii vasul

Gonea mereu spre sud.

13

Veniră neguri şi zăpezi

Şi frigul din înalturi;

Iar gheaţa, verde ca smaragdul,

Ajunse la catarguri.

14

Şi prin nămeţi, albii pereţi

Luceau fără de viaţă;

16

Nici om, nici dobitoc în preajmă,

Numai pustiu de gheaţă.

15

Gheaţă-mprejur, în spate,-n faţă,

Oceanul era plin –

Trosnind, pocnind, mugind, urlînd

Cu vuiet ca-n leşin!

16

Dintr-un nor gros un albatros

Veni într-un tîrziu;

Toţi creştineşte l-am slăvit

Ca pe un suflet viu.

17

Mîncă mîncări lui neştiute

Şi se roti pe-aproape...

Şi ne-am urnit; cu huruit

Gheaţa-ncepu să crape.

18

Porni vînt bun, iar albatrosul

Ne urmări în zbor;

Cînd marinarii îl chemau

Venea la joaca lor.

19

Sta nouă ceasuri cocoţat

Pe vergi şi pe vîntrele;

Iar luna licărea bolnav

Prin negurile grele.”

20

„Bătrîne, de vrăjmaşi te aibă

În paza-i Cel-de-sus!

Arăţi cumplit...“ „cu arbaleta

Eu pasărea-am răpus.“

21

„De-astădată, soarele din dreapta

Urca din ape-n zare,

Mereu înceţoşat, şi-n stînga

Se cufunda în mare.

22

Vîntul bătea, dar pasărea

Nu se-arăta nici cum

Şi marinarii în zadar

O îmbiau acum.

23

Fărădelegea mea vestea

Urgie tuturor;

Toţi, într-un glas, spuneau c-am tras

Şi-am săvîrşit omor.

„Tîlhare!-au zis, de ce-ai ucis

Pe-al brizei vestitor?

24

Măreţul Soare răsări,

Ca Domnul Sfînt la faţă;

Toţi, dar, jurară c-am ucis

Pe-un vestitor de ceaţă.

<<E bine c-ai răspuns, mi-am spus,

Pe-un vestitor de ceaţă>>.

25

Sub vîntul viu a prins pîrîu

De spume să se sape;

Noi eram primii ce brăzdam

Acele multe ape.

26

Dar vînt şi pînze au căzut,

Iar noi, cuprinşi de spaimă,

Am prins vorbi, văzînd că marea

Un murmur nu îngaimă.

27

La prînz, un soare sîngeriu,

Ca luna de o seamă,

Deasupra noastră zăbovea

Pe cerul de aramă.

28

Zi după zi, zi după zi,

Am stat în nemişcare,

Opriţi ca vasul zugrăvit

Pe-o zugrăvită mare.

29

Doar apă, apă peste tot,

Şi lemnul se zbîrcea;

Doar apă, apă peste tot,

Şi noi n-aveam ce bea.

30

Şi-adîncul putrezea … Isuse,

Ce soartă nemiloasă!

Făpturi slinoase colcăiau

Pe apa lipicoasă.

31

Cînd se-nnopta, ardeau, cum ard

Fierturi de vrăjitoare,

Verzi, albe,-albastre flăcărui

Şi dinţăiau pe mare.

32

Iar cruntul duh ni s-arăta

În vise, nu arari;

Ne urmărea-n adînc din ţara

De neguri şi gheţari.

33

De-atîta arşiţă şi limba

Ni se uscase-n gură;

Vorbeam de parcă-am fi-nghiţit

Funingine şi zgură.

Literatura Comparata /ii/2/2004 Poezia romantică

17

34

Vai, vai! De-atunci, bătrîni şi tineri,

Toţi m-au privit urît…

Şi-n locul crucii, albatrosul

Ei mi l-au trimis pe gît.

35

Se scurse-un veac…Ochii sticleau

Şi gîtul ne era sleit.

Un veac! Un veac! Ochii sticleau

Şi se holbau cumplit!

Cînd mi-a părut că văd ceva

Pe cer în asfinţit.

36

Întîi, fu ca o pată,-apoi

Mi-am spus că e o ceaţă;

Dar, tot mişcîndu-se, la urmă

Se desluşi la faţă.

37

O pată, -o ceaţă,-un chip…Acum

Era de tot aproape,

Cotind, cîrmind, zvîcnind, de parcă

Ferea un duh de ape.

38

Cu gura arsă, nu puteam

Nici rîde şi nici plînge;

De sete, nimeni n-avea glas!

Ci eu mi-am supt din mînă sînge

Şi am strigat: “Un vas!”

39

Cu gura arsă şi căscată,

Au ascultat şi-au auzit;

Rînjind de bucurie,-dată

Au tras în piept aerul rece,

Parcă l-ar fi sorbit!

40

<<Priviţi! Strigai. Nu mai coteşte!

Vine spre noi cu pace!

Da, chila-I dreaptă se îndreaptă

Făr-adiere,-ncoace.>>

41

Şi ziua scăpăta, căci zarea

De-apus era-n vîlvoare,

Şi se-apleca spre asfinţit

Străluminatul soare,

Cînd vasul se-aşeză-ntre noi

Şi luminatul soare.

42

Şi soarele fu zăbrelit

(Ne aibă-n paza-i Crist!)

Şi chiopu-i, ca de după gratii,

Privea, măreţ şi trist.

43

Vai! m-am gîndit şi-am tresărit,

Ce iute-i mersul ei!

Sînt pînze-acelea ce în soare

Par nişte funigei?

44

Prin aste coate roşul soare

Privea ca prin zăbrele?

Femeia-aceea-echipajul?

E Moartea? Cum, sînt două ele?

Secund e Moartea oare?

45

Buze-carmîz, păr mătăsos,

Privirile - de lup

Şi pielea albă, de lepros;

Era coşmarul Viaţa-n-Moarte,

Ce-ngheaţă sîngele în trup.

46

Şi-ndat-au aruncat cu zarul

Pe putredele scînduri.

<<Al meu e! zise ea. Al meu!>>

Dînd chiot în trei rînduri.

47

Sfinţeşte; stelele ţîşnesc;

Brusc, bezna e în toi;

Pe mări, cu vuiet se petrece

Corabia-strigoi.

48

Priveam cu ochii în neştire…

Din inimi, spaima ne sorbea

Tot sîngele, ca din potire;

Reci stelele şi noaptea grea;

Cîrmaciul, alb la chip şi supt,

Sub felinar; şi-n pînze, roua

Se culegea grăbit,

Cînd se iţi în răsărit

Al lunii corn şi, dedesubt,

O lucitoare stea.

49

Iar ei s-au prăbuşit năprasnic,

Prea iute spre-a mai geme,

Şi, de dureri chirciţi, cu ochii

Mi-au azvîrlit blesteme.

50

Nu mai puţin de două sute

(Şi nu I-am auzit gemînd),

Cu zgomot mare, vraf fără suflare,

S-au prăbuşit pe rînd.

51

Din trupuri, sufletele lor,

Spre blînd sau crunt lăcaş

18

Ţîşneau cu şuier, ca săgeata

Din arcul ucigaş.

…………………………………..

HANUL KUBLA

Viziune dintr-un vis

La Xanadu vru kubla Han

Un domn-al-poftelor, pe unde

Alf, rîul sfînt, curgea avan

Prin peşterile mult afunde

Spre-a mării sumbre unde.

Deci dar, a-ncins cu foişoare

Şi zid o vale roditoare,

Aici: grădini, pîraie-ntortocheate

Şi mulţi arbuşti mustind tămîie;

Şi codrii vechi, de cînd e lumea poate,

Vrînd, parcă, pajişti să mîngîie.

Dar, ah! acel adînc abis romantic

Ce printre cedri năzuie spre deal!

Un loc sălbatec, fermecat, hieratic,

Aşijderi celor unde şi-ar boci

O fată pe ibovnicul-satană!

Şi din acest abis, gemînd, urlînd,

Ca un tumult din funduri de pămînt,

Izvor vînjos zvîcneşte, aruncînd

Pe cînd ţîşneşte-n sus, din cînd în cînd,

Mari steiuri, ca o pleavă, pretutindeni,

La fel ca săltăreţii bobi de grindeni;

Iar printre jucăuşele pietroaie,

Cad stropi din rîul sacru, ca o ploaie.

Drum lung prin codru, încîlcite sînt

Meandrele rîului sfînt

Ce-n hău de peşteri fără fund îl poartă

Şi-apoi, tunînd, l-înghite-o Mare moartă.

Aici I-ajung lui Kubla la urechi,

Profetizînd războaie, glasuri vechi!

Umbra altarului plăcerii

Plutea, pe val, în drumul sîu,

Pe unde răzbăteau puzderii

De sonuri din pîrîu şi hău.

Sclipea ca în soare miracolul rar;

Altarul plăcerii cu bolţi de cleştar!…

Am văzut ca-ntr-o părere

O domniţă cu-un chimval,

Era o abisiniană:

Din chimval şi glas zvonea

Despre Muntele-Abora.

Cîntul acestei fete dacă

L-aş reînvia în mine

Ar putea, cred, să mă facă

Să clădesc din muzici line

În văzduh acel altar

Însorit, cu bolţi de sloi!

Cei ce-acestea vede-le-ar

Ar striga toţi: Înapoi!

- Ochi vîlvoare, păr vîlvoi!

În triplu cerc să fie-nchis!

Şi cum de el să nu te sperii?

Căci a sorbit lamura mierii

Şi laptele din paradis.

CHIPUL

Sau Hotărîrea îndrăgostitului

Prin ierbi, scaieţi şi lăstăriş bogat

Mă strădui să-mi fac drum; urc şi cobor

Stînci goale sau cu muşchi, zdrobind sub mine

Potirul afinelor purpurii.

Ades, prin frunza codrului uscată

Se furişează-un şarpe speriat;

Ci eu merg înainte, fără ţel…

Plăcerea nouă, caldă ca lumina,

Năprasnică precum furtuna verii,

Voioasă ca vestirea primăverii,

Mă cheamă sau din urmă mă-nsoţeşte,

Prietenă de joc sau călăuz!

Odată stinsă patima-stăpînă,

Sînt liber. Brazi cu scoarţa-ntunacoasă

Şi, cînd şi cînd, stejari piperniciţi

Răsar din vălmăşagul de hăţişuri

Şi-alcătuiesc o boltă mohorîtă

Ce murmură ca-ndepărtata mare.

Sălaş îşi află-aici înţelepciunea,

Aici căinţa; -aici îndrăgostitul

Cu suflet bolnav şi obosit

Slăveşte duhul vieţii care doarme

În pomi şi flori de cîmp. – Nebun bicisnic!

Cînd poate-astfel să nu-nceteze-a fi,

Mai bine să nu fie ce-I acum,

Mai bine o-ntrupare-ntrezărită

În ape sau furtuni sau pat de stînci!

Să n-aduci molima aici, sărmane!

Acestea nu-s alei de mirt sau crînguri

Pe care să le cutreiere Iubirea!

De s-o abate-aici, întunecată,

Buştenii-i vor însîngera piciorul

Şi spinii penele-i vor ciufuli.

Prindeţi-o ca pe-o pasăre rănită,

Vînaţi-o. nimfe, caste oreade,

Driade incruntate! Voi, furtuni

Ce-n zori clintiţi broboanele de rouă

În urzitura de păianjen! Voi,

Văzduhuri fără aripi ce la-amiază

Vă strecuraţi prin drobi şi iarbă-neagră

’N a căror netrebuincioasă umbră

Mioara şi-a tocmit culcuş de colb.

Voi ce cu umezeală fără stropi

Îi întindeţi lîna, gîfîind alături

De mielul care suge; şi voi, elfi

Şi gnomi şi zîne, izgoniţi Iubirea!

Cu ghimpi mai cruzi decît a ei săgeţi

Siliţi zeiţa să se aciuieze

Literatura Comparata /ii/2/2004 Poezia romantică

19

Pe spate de arici, printre ciulini.

E ceasul biruinţei mele! Acum

Mă pot lăsa în voia fanteziei,

Descătuşat de nebunii mai mari.

Să mă aşez lîngă acest stejar

Bătrîn şi scorburos, încins în mreaja

Stufoasei iederi; să mă culc aici,

Pe ţărmul rîului, în blînda umbră,

Ferit, ca într-o lume nevăzută,

De paşii oamenilor – mut, stingher,

Şi ascultînd doar apa de pe prund

Ce-ngînă-un murmur mort dar sunător

Şi-albinele ce-n scorbura de-alături

Strîng miere. Boarea-aceasta niciodată

N-a însoţit Iubirea, niciodată

Nu a atins zulufii de pe fruntea

Unei fecioare, nici alba-i tîmplă

Nervurile-albăstrui, n-a ştrengărit,

N-a desfăcut, încet, sînu-I de nea,

Ca într-atîta să smintească ochii

Îndrăgostitului încît acesta,

Văzînd un pîlc de plopi tremurători,

Să simtă cum îşi pierde cunoştinţa.

Tu, vîntule, nu poţi decît să zburli

Prihorul care sus, pe-acel scoruş,

Îşi umflă pieptul mititel şi cîntă.

Şi tu, rîu solitar, cu ochiuri limpezi

Ca iezerele-ntr-un amurg de vară,

N-ai oglindit nicicînd chipul fecioarei,

Veşmîntu-i minunat, trupul divin,

Privirea-n jos lăsată gînditor!

Deschisă, iată, palma-i se lipeşte

De-obraz şi frunte! cotul i se lasă

Pe-un trunchi ce-I jumătate scos din brazde

Şi se-avîntă spre oglinda ei!

Cel ce adineaori ’şi întorsese faţa

Sau o privea furiş (căci teama este

Apărătoarea crudă a iubirii),

Cu ochii neprihăniţi se-nchină-acum

La idolul din apă, -nfiripînd

Nădejdi îmbătătoare pentru suflet-

Dar vane şi vremelnice, întocmai

Ca lumea de fantome ce-o privise;

Nu însă nevăzut! căci, pasă-mi-te,

Cu mîna stîngă diavoliţa smulge

Răscoage, arşini şi degetar

Şi-ndat’, de parc-ar cocheta cu timpul,

Le-mprăştie pe iaz! Şi vraja toată

Se frînge – mîndra lume de fantome

Se spulberă şi mii de cerculeţe

Se sorb unul pe altul. Stai o clipă,

Biet tînăr cu sfială în priviri!

De grabă apa se va linişti

Şi viziunile se vor întoarce!

Şi el rămîne; şi curînd, curînd,

Frînturi de bănuită frumuseţe

Revin, tremurătoare, se îngeamăn

Şi iar se face-oglindă eleşteul…

Acolo,-ntoarsă, floarea de pe ţărm,

Acolo, pomul dezrădăcinat –

Dar unde-i, unde al fecioarei braţ

Ca de omăt, pe care-l sprijinea

De trunchiul gol? Martirul se întoarnă

Dar dînsa a plecat; şi se strecoară

Printre cotloane verzi pe unde el

Va rătăci zadarnic. Suflet trist!

Mergi, zi de zi, şi-ţi pierde anii tineri

În dor nebun lîng-acest rîu sihastru,

Pînă ce ochii îşi vor fi vrăjiţi

De gînduri tulburi şi vei revedea

Hălăduind acolo umbra ei,

A ei, Naiada din oglindă!

………………………………

Bibliografie:

1. A. Beguin, Sufletul romantic şi visul,

Univers

2. V. Nemoianu, Îmblînzirea romantismului,

Meridiane, BPT

3. J. Bayley, Fascinaţia romantismului,

Univers

4. R, Huch, Romantismul german, Univers

5. *** Arte poetice. Romantismul, Univers