NOUL COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ SINTEZE PARTEA A...

NOUL COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ SINTEZE – PARTEA A II-A

1

I. PARTICIPANȚII LA PROCESUL CIVIL

II. COMPETENȚA INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI

PRECIZARE PREALABILĂ

În prima parte a sintezelor Noului Cod de Procedură Civilă („NCPC”) am tratat Titlul preliminar și

Titlul I din Cartea I – Acțiunea civilă.

În cele ce urmează vom analiza dispozițiile NCPC referitoare la Participanții la procesul civil și

Competența instanțelor judecătorești și vom evidenția pe alocuri elementele noi introduse prin

NCPC, respectiv elementele comune cu vechea reglementare.

I. PARTICIPANȚII LA PROCESUL CIVIL

1. Sediul materiei – Cartea I, Titlul II, Capitolele I – III, art.41 – art.93 din Noul Cod de Procedură

Civilă.

2. La fel ca în vechea reglementare, participanții la procesul civil sunt:

(i) Judecătorul

(ii) Părțile – reclamantul, pârâtul, intervenientul voluntar, intervenientul

forțat, chematul în garanție

(iii) Ministerul Public prin Procuror.

3. Judecătorul - Cartea I, Titlul II, Capitolul I art.41 – art.54 NCPC

Dispozițiile referitoare la participarea judecătorului în cadrul procesului civil tratează trei aspecte

esențiale:

- Cazurile de incompatibilitate a judecătorilor;

- Abținerea judecătorilor;

- Recuzarea judecătorilor.

Dacă în vechea reglementare se punea accent pe cazurile de recuzare identificate în cuprinsul

art.27, fără a se nominaliza cazurile de incompatibilitate, în NCPC accentul cade pe cazurile de

incompatibilitate prevăzute expres de art.41 și 42, specificându-se că aceste cazuri reprezintă și

motivele pentru care se poate cere recuzarea (art.47 alin.(2) NCPC). Această distincție a fost

consacrată de doctrină încă de la momentul la care în vigoare era vechiul cod de procedură civilă,

care prevedea că toate motivele de abținere/recuzare sunt de fapt cazuri suplimentare de

incompatibilitate. În prezent, legea le califică expres ca atare, cu o diferență de regim juridic în

privința motivelor de incompatibilitate absolută prevăzute de art. 41, în comparație cu celelalte

motive de incompatibilitate absolută, reglementate de art. 42.

3.1. Cazurile de incompatibilitate a judecătorilor.

3.1.1. Cazurile de incompatibilitate sunt următoarele:


2

Incompatibilitate absolută (art.41 NCPC):

Cazuri:

- pronunțarea unei încheieri interlocutorii sau soluționarea unei cauze atrag imposibilitatea

judecătorului de a mai judeca aceeași pricină în apel, recurs, contestaţie în anulare,

revizuire sau trimitere spre rejudecare. Textul de lege modifică în mod explicit

reglementarea anterioară, mai exact art. 24 alin. (1) din vechiul cod și îndeosebi modul în

care era aplicată aceasta, conform Deciziei RIL nr. II/2007, prin care Înalta Curte de Casație

și Justiție statuase că “judecătorul care soluționează fondul cauzei nu devine incompatibil

să soluționeze cererea de revizuire sau contestația în anulare.”

- nu poate judeca o cauză cel care a fost martor, expert, arbitru, procuror, avocat, asistent

judiciar, magistrat-asistent sau mediator în aceeaşi cauză.

Judecătorul nu poate participa la judecată chiar dacă nu s-a abținut sau nu a fost recuzat, iar

excepţia incompatibilităţii poate fi invocată în orice stare a pricinii.

Strict pentru aceste două motive de incompatibilitate, în trecut doctrina a reținut că putea fi

invocată în orice stare a pricinii excepția de incompatibilitate, inclusiv de instanță din oficiu

(excepție de procedură, absolută și dilatorie). Sub imperiul noii reglementări (art. 47 alin. (2) din

Noul Cod de procedură civilă) cauzele de incompatibilitate absolută pot fi invocate pe calea

excepţiei recuzării.

Alte cazuri de incompatibilitate absolută (art.42 NCPC):

1. când şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a fost

desemnat să o judece – este vorba în această situație despre antepronunțare.

(dispoziție aproximativ similară cu art.27 pct.7 Vechiul cod). Punerea în discuţia

părţilor, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, nu îl face pe

judecător incompatibil;

2. când există împrejurări care fac justificată temerea că el, soţul său, ascendenţii ori

descendenţii lor sau afinii lor, după caz, au un interes în legătură cu pricina care se

judecă – este cazul existenței unui interes personal sau al familiei judecătorului în

legătură cu pricina. (dispoziție aproximativ similară cu art.27 pct.1 Vechiul cod);

3. când este soţ, rudă sau afin până la gradul al patrulea inclusiv cu avocatul ori

reprezentantul unei părţi sau dacă este căsătorit cu fratele ori cu sora soţului uneia

dintre aceste persoane – este cazul existenței unei legături de rudenie a

judecătorului cu avocatul sau colateralii părții. (dispoziție aproximativ similară cu

art.27 pct.2 Vechiul cod);

4. când soţul sau fostul său soţ este rudă ori afin până la gradul al patrulea inclusiv cu

vreuna dintre părţi – este cazul existenței unei legături de rudenie între soțul

magistratului și una din părți(dispoziție aproximativ similară cu art.27 pct.3 Vechiul

cod);


3

5. dacă el, soţul sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv ori afinii lor, după

caz, sunt părţi într-un proces care se judecă la instanţa la care una dintre părţi este

judecător – este vorba despre situația în care există un interes personal sau al

familiei magistratului privind o cauză aflată în mod teoretic sub controlul

direct/indirect al părții(dispoziție aproximativ similară cu art.27 pct.4 Vechiul cod);

6. dacă între el, soţul său ori rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau afinii lor,

după caz, şi una dintre părţi a existat un proces penal cu cel mult 5 ani înainte de a

fi desemnat să judece pricina – este cazul existenței unei cauze penale între

magistrat și părți. În cazul plângerilor penale formulate de părţi în cursul

procesului, judecătorul devine incompatibil numai în situaţia punerii în mişcare a

acţiunii penale împotriva sa; (dispoziție aproximativ similară cu art.27 pct.5 Vechiul

cod);

7. dacă este tutore sau curator al uneia dintre părţi; (dispoziție similară cu art.27 pct.6

Vechiul cod)

8. dacă el, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor au primit daruri sau promisiuni

de daruri ori alte avantaje de la una dintre părţi – practic este cazul săvârșirii

infracțiunii de trafic de influență. (dispoziție aproximativ similară cu art.27 pct.8

Vechiul cod);

9. dacă el, soţul său ori una dintre rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv sau

afinii lor, după caz, se află în relaţii de duşmănie cu una dintre părţi, soţul ori rudele

acesteia până la gradul al patrulea inclusiv – este situația existenței unor relații de

dușmănie între magistrat și părți. (dispoziție aproximativ similară cu art.27 pct.9

Vechiul cod);

10. dacă, atunci când este învestit cu soluţionarea unei căi de atac, soţul sau o rudă a

sa până la gradul al patrulea inclusiv a participat, ca judecător sau procuror, la

judecarea aceleiaşi pricini înaintea altei instanţe – acest caz de incompatibilitate

absolută se justifică prin interesul menținerii soluției pronunțate de către instanța

inferioară. (dispoziție introdusă de NCPC);

11. dacă este soţ sau rudă până la gradul al patrulea inclusiv sau afin, după caz, cu un

alt membru al completului de judecată – este cazul existenței unor legături de

rudenie între membrii completului de judecată. (dispoziție introdusă de NCPC);

12. dacă soţul, o rudă ori un afin al său până la gradul al patrulea inclusiv a reprezentat

sau asistat partea în aceeaşi pricină înaintea altei instanţe – acest caz este confirmat

și de o jurisprudență favorabilă. (dispoziție introdusă de NCPC);

13. atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la

imparţialitatea sa – cazul acesta se referă la alte repere în favoarea lipsei de

imparțialitate a magistratului (dispoziție introdusă de NCPC);


4

o Dispoziţiile de mai sus privitoare la soţ se aplică şi în cazul concubinilor. (dispoziție

introdusă de NCPC)

3.1.2. Potrivit art.54 NCPC, dispozițiile referitoare la incompatibilitate se aplică:

Judecătorilor; (dispoziție comună cu art.36 Vechiul cod)

Procurorilor; (dispoziție comună cu art.36 Vechiul cod)

Magistraților-asistenți; (dispoziție comună cu art.36 Vechiul cod)

Grefierilor. (dispoziție comună cu art.36 Vechiul cod)

Asistenților-judiciari (dispoziție nou introdusă de NCPC)

3.2. Abținerea judecătorilor

3.2.1 Cazurile de abținere corespund cazurilor de incompatibilitate.

3.2.2 Procedura în cazul abținerii:

- Grefierul de ședință are obligația de a verifica dacă judecătorul se află în vreunul din

cazurile de incompatibilitate absolută prevăzute de art. 41 NCPC și când este cazul, de a

întocmi un referat în acest sens.

- Judecătorul care știe că se află într-un caz de incompatibilitate prevăzut fie la art. 41 fie la

art. 42 din noul cod de procedură civilă, are obligația de a declara (în scris, sau verbal în

ședință) că se abține.

3.3. Recuzarea

3.3.1. Cererea de recuzare – condiții:

Se poate cere numai pentru unul din cazurile de incompatibilitate prevăzute de arrt.41 și

42 NCPC.

Se poate formula înainte de începerea oricărei dezbateri. Când motivele de

incompatibilitate s-au ivit ori au fost cunoscute de parte doar după începerea dezbaterilor,

aceasta trebuie să solicite recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute.

Se poate face verbal în şedinţă sau în scris pentru fiecare judecător în parte, arătându-se

cazul de incompatibilitate şi probele de care partea înţelege să se folosească.

Pot fi recuzaţi numai judecătorii care fac parte din completul de judecată căruia pricina i-a

fost repartizată pentru soluţionare. De observat diferența față de reglementarea

anterioară, care permitea, cel puțin indirect, inclusiv recuzarea completului care urma să

soluționeze recuzarea.

3.3.2. Nerespectarea condiţiilor cererii de recuzare atrage inadmisibilitatea care se constată chiar

de către completul în faţa căruia s-a formulat cererea de recuzare, cu participarea

judecătorului recuzat. Este inadmisibilă și cererea îndreptată împotriva aceluiaşi judecător

pentru acelaşi motiv de incompatibilitate.

3.4. Judecarea cererii de abținere sau de recuzare:


5

3.4.1. Procedura:

se soluţionează de către un alt complet al instanţei respective, în compunerea căruia nu

poate intra judecătorul recuzat sau care a declarat că se abţine.

Când, din pricina abţinerii sau recuzării, nu se poate alcătui completul de judecată, cererea

se judecă de instanţa ierarhic superioară.

Instanţa hotărăşte de îndată, în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor, cu ascultarea

judecătorului recuzat sau care a declarat că se abţine, numai dacă apreciază că este

necesar. În aceleaşi condiţii, instanţa va putea asculta şi părţile.

În cazul în care la acelaşi termen s-au formulat și cereri de recuzare şi cereri de abţinere

pentru motive diferite, acestea vor fi judecate împreună.

Nu se admite interogatoriul ca mijloc de dovadă a motivelor de recuzare.

În cazul admiterii abţinerii sau recuzării judecătorului care este soț/rudă până la gradul al

patrulea inclusiv/afin cu un alt membru al completului de judecată, instanţa va stabili care

dintre judecători nu va lua parte la judecarea pricinii.

se soluţionează printr-o încheiere care se pronunţă în şedinţă publică.

3.4.2. Soluții posibile:

În caz de admitere a abținerii/recuzării, încheierea pronunțată va arăta în ce măsură actele

îndeplinite de judecător urmează să fie păstrate. În acest caz judecătorul se va retrage de

la judecarea pricinii.

Dacă cererea de abținere/recuzare se soluționează de o instanță superioară și se admite,

pricina va fi trimisă spre soluționare la o instanță de același grad din circumscripția sa. Dacă

cererea se respinge, cauza va fi înapoiată instanței inferioare de la care a venit.

3.4.3 Căi de atac:

Încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părţi, odată cu

hotărârea prin care s-a soluţionat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă,

încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanţa ierarhic superioară, în termen de 5 zile

de la comunicarea acestei hotărâri.

Încheierea prin care s-a încuviinţat sau s-a respins abţinerea, cea prin care s-a încuviinţat

recuzarea, precum şi încheierea prin care s-a respins recuzarea în cazul admiterii cererii de

abținere nu sunt supuse niciunei căi de atac.

4. PĂRȚILE - Cartea I, Titlul II, Capitolul II, Secțiunile 1-5, art.55 – art.93 NCPC

Sinteza acestui capitol va surprinde următoarele aspecte:

- Folosința și exercițiul drepturilor procedurale ale părților – Secțiunea 1 din NCPC

- Persoanele care sunt împreună reclamante sau pârâte – Secțiunea 2 din NCPC

- Alte persoane care pot lua parte la judecată – Secțiunea 3 din NCPC

- Reprezentarea părților în judecată – Secțiunea 4 din NCPC

- Asistența judiciară – Secțiunea 5 din NCPC


6

La fel ca în Vechiul cod, părțile în procesul civil sunt următoarele:

Reclamantul;

Pârâtul;

Intervenientul voluntar;

Intervenientul forțat;

Chematul în garanție;

Ministerul Public prin procuror.

4.1. Capacitatea procesuală de folosință.

Regula - Orice persoană care are folosința drepturilor civile poate fi parte în proces.

Excepția – pot sta în judecată asociațiile, societățile sau alte entități fără personalitate

juridică, legal constituite. Vechiul cod preciza expres că aceste entități pot sta în judecată

ca pârâte. Având în vedere că excepțiile de la regula dreptului la acțiune trebuie expres

prevăzute de lege, limitarea din vechea reglementare nu se mai justifică.

Sancțiunea întocmirii actelor de procedură de persoana fără capacitate de folosință este

nulitatea absolută.

Lipsa capacității procesuale de folosință poate fi invocată în orice moment al procesului.

4.2. Capacitatea procesuală de exercițiu.

Partea în proces își poate exercita drepturile procedurale în nume propriu sau prin

reprezentant.

Partea care nu are exercițiul drepturilor procedurale poate sta în judecată numai dacă este

reprezentată, asistată sau autorizată.

Sancțiunea întocmirii actelor de procedură de persoana fără capacitate de exercițiu este

nulitatea relativă, la fel ca în vechea reglementare. Ele pot fi confirmate de reprezentantul

sau ocrotitorul legal al părții. Instanța poate acorda un termen pentru ca actele să fie

confirmate. Neconfirmarea atrage anularea actului.

Lipsa capacității procesuale de exercițiu poate fi invocată în orice moment al procesului.

4.3. Curatela specială.

curatorul special este persoana (unul din avocații anume desemnați de barou în acest sens)

numită de instanță să apere drepturile celui pe care îl reprezintă. Instanța numește un

curator special în următoarele cazuri expres prevăzute de lege:

- în caz de urgență, dacă persoana fizică lipsită de capacitate de exercițiu/cu

capacitate de exercițiu restrânsă nu are un reprezentant legal.

- în caz de conflict de interese între reprezentantul legal şi cel reprezentat

- când o persoană juridică ori o entitate fără personalitate juridică chemată să stea

în judecată, nu are reprezentant.

Acest curator special este remunerat și este desemnat de instanță provizoriu, până la

numirea unui reprezentant legal.


7

4.4. Coparticiparea procesuală.

4.4.1. Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă îndeplinesc următoarele

condiții:

Obiectul procesului este un drept/obligație comună.

Drepturile sau obligaţiile părților au aceeaşi cauză.

Între drepturile sau obligaţiile părților există o strânsă legătură.

4.4.2. Regimul juridic al coparticipării procesuale:

Regula - actele de procedură/apărările/concluziile unuia dintre reclamanţi/pârâţi nu le pot

profita celorlalţi şi nici nu îi pot prejudicia.

Excepții:

- dacă efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor/pârâţilor, actele de

procedură îndeplinite numai de unii dintre ei sau termenele încuviinţate numai

unora dintre ei pentru îndeplinirea actelor de procedură profită şi celorlalţi.

- când actele de procedură ale unora sunt potrivnice celor făcute de ceilalţi, se va

ţine seama de actele cele mai favorabile.

Reclamanţii/pârâţii care nu s-au înfăţişat ori nu au îndeplinit un act de procedură în termen

vor continua să fie citaţi, dacă, potrivit legii, nu au termenul în cunoştinţă.

În procesele în care sunt mai mulţi reclamanţi/pârâţi, judecătorul va putea dispune, prin

rezoluţie, reprezentarea lor prin mandatar şi îndeplinirea procedurii de comunicare a

actelor de procedură numai pe numele mandatarului, la domiciliul sau sediul acestuia.

Dacă părţile nu îşi aleg un mandatar sau nu se înţeleg asupra persoanei mandatarului,

judecătorul va numi, prin încheiere, un curator special. Măsura numirii curatorului se

comunică părţilor, care vor suporta cheltuielile privind remunerarea acestuia.

4.5. Intervenţia voluntară.

Este o instituție prevăzută și în Vechiul cod. Totuși există elemente de noutate introduse de

NCPC în privința intervenției voluntare, pe care le vom sublinia pe parcurs.

Definiție - art.61 alin.(1) NCPC: Oricine are interes poate interveni într-un proces care se

judecă între părţile originare.

4.5.1. Formele intervenției voluntare:

Principală:

Condiții: intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus

judecăţii sau un drept strâns legat de acesta.

Forma: cea prevăzută pentru cererea de chemare în judecată.

Momentul procesual: intervenția voluntară este permisă numai în fața primei instanțe

înainte de închiderea dezbaterilor pe fond. Doar cu acordul părților - și în fața

instanței de apel.

Judecarea cererii de intervenție voluntară principală:

Intervenţia principală se judecă odată cu cererea principală.


8

- Intervenţia principală va fi judecată chiar dacă judecarea cererii principale s-a stins

prin unul dintre modurile prevăzute de lege. Aceasta este o clarificare necesară pe

care noul cod de procedură civilă o realizează, dar care rezulta implicit și din

reglementarea anterioară, luând în considerare regimul juridic al intervenției

principale.

- Când judecarea cererii principale ar fi întârziată prin cererea de intervenţie, instanţa

poate dispune disjungerea ei pentru a fi judecată separat. În caz de disjungere,

instanţa rămâne în toate cazurile competentă să soluţioneze cererea de intervenţie.

A se vedea și art. 99 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor

judecătorești (Hotărârea CSM nr. 387/2005), conform căruia “În caz de disjungere,

dosarul nou-format se repartizează aceluiași complet pentru respectarea

principiului continuității.”

Nu se va dispune disjungerea:

- când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, însuşi dreptul dedus

judecăţii.

- când judecarea cererii de intervenţie ar fi întârziată de cererea principală.

Accesorie

Condiții: intervenientul sprijină numai apărarea uneia dintre părţi.

Formă: se depune în scris în forma stabilită de lege pentru orice fel de cerere

adresată instanței.

Momentul procesual: poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor în tot cursul

judecății, chiar și în căile extraordinare de atac.

Judecarea cererii de intervenție voluntară accesorie:

- nu poate fi disjunsă de judecarea cererii principale;

- instanţa este obligată să se pronunţe asupra acesteia prin aceeaşi hotărâre, odată

cu fondul.

- Intervenientul accesoriu poate să săvârşească numai actele de procedură care nu

contravin interesului părţii în favoarea căreia a intervenit.

- După admiterea în principiu, intervenientul accesoriu poate să renunţe la judecarea

cererii de intervenţie doar cu acordul părţii pentru care a intervenit. (dispoziție nou

introdusă de NCPC)

- Calea de atac exercitată de intervenientul accesoriu se socoteşte neavenită dacă

partea pentru care a intervenit nu a exercitat calea de atac, a renunţat la calea de

atac exercitată ori aceasta a fost anulată, perimată sau respinsă fără a fi cercetată

în fond.

Procedura de soluţionare a cererii de intervenție voluntară principală/accesorie:

- După ascultarea părţilor pe cererea de intervenţie, instanţa se pronunţă asupra

admisibilităţii în principiu a intervenţiei, printr-o încheiere motivată.

- Încheierea de admitere în principiu:

- se poate ataca numai odată cu fondul.


9

- Intervenientul devine parte în proces numai după admiterea în principiu a

intervenției.

- Intervenientul va prelua procedura în starea în care se află în momentul admiterii

intervenţiei, dar va putea solicita administrarea de probe prin cererea de

intervenţie sau cel mai târziu până la primul termen de judecată ulterior admiterii

cererii de intervenţie.

- Actele de procedură ulterioare vor fi îndeplinite şi faţă de el.

- Întâmpinarea este obligatorie, iar termenul depunerii ei va fi stabilit de instanță

după admiterea în principiu a intervenției.

- Încheierea de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie:

- poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunţare pentru partea

prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea lipsă.

- Calea de atac este numai apelul, dacă încheierea a fost dată în prima instanţă,

respectiv numai recursul la instanţa ierarhic superioară, în cazul în care încheierea a

fost pronunţată în apel.

- Dosarul se înaintează, în copie certificată pentru conformitate cu originalul,

instanţei competente să soluţioneze calea de atac în 24 de ore de la expirarea

termenului.

- Întâmpinarea nu este obligatorie.

- Apelul sau, după caz, recursul se judecă în termen de cel mult 10 zile de la

înregistrare.

- Judecarea cererii principale se suspendă până la soluţionarea căii de atac exercitate

împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie. Soluţia

aleasă de legiuitor este discutabilă, putându-se ajunge la formularea unei cereri de

intervenție în scop dilatoriu, prin care partea interesată să determine cu rea

credinţă tergiversarea judecăţii.

4.6. Intervenția forțată.

A fost prevăzută și de vechea reglementare în art.57 – 59.

Definiție – art.68 NCPC: Oricare dintre părţi poate să cheme în judecată o altă persoană

care ar putea să pretindă, pe calea unei cereri separate, aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.

Condiții:

- Cererea formulată de reclamant sau de intervenientul principal se va depune cel

mai târziu până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe.

- Cererea formulată de pârât se va depune în termenul prevăzut pentru depunerea

întâmpinării înaintea primei instanţe, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel

mai târziu la primul termen de judecată.

Poziţia terţului în proces: cel chemat în judecată dobândeşte poziţia procesuală de

reclamant, iar hotărârea îşi produce efectele şi în privinţa sa. (în vechea reglementare cel

chemat în judecată dobândea calitatea de intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi

era opozabilă art.58 Vechiul cod)


10

Soluții posibile asupra intervenției forțate: sunt aceleași ca la intervenția voluntară (instanța

pronunță o încheiere prin care admite în principiu cererea sau o respinge ca inadmisibilă)

Scoaterea pârâtului din proces:

- pârâtul chemat în judecată pentru o datorie bănească dacă recunoaşte datoria şi

declară că vrea să o execute faţă de cel căruia îi va fi stabilit dreptul pe cale

judecătorească, el va fi scos din proces, dacă a consemnat la dispoziţia instanţei

suma datorată.

- pârâtul chemat în judecată pentru predarea unui bun sau a folosinţei acestuia, va fi

scos din proces dacă declară că va preda bunul celui al cărui drept va fi stabilit prin

hotărâre judecătorească. Bunul în litigiu va fi pus sub sechestru judiciar de către

instanţa învestită cu judecarea cauzei. (dispoziție introdusă de NCPC)

- În aceste cazuri, judecata va continua numai între reclamant şi terţul chemat în

judecată.

- Hotărârea se va comunica şi pârâtului, căruia îi este opozabilă.

4.7. Chemarea în garanție.

Instituția este prevăzută și în Vechiul cod la art.60 și urm. NCPC prevede dispoziții comune

cu cele din vechea reglementare referitoare la procedura de soluționare a cererii de

chemare în garanție.

Definiție – art.72 NCPC: Partea interesată poate să cheme în garanţie o terţă persoană,

împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în garanţie sau în

despăgubiri.

Condiţiile cererii de chemare în garanție:

- În aceleaşi condiţii, cel chemat în garanţie poate să cheme în garanţie o altă

persoană. Interpretând reglementarea identică din vechiul cod, doctrina a reținut

că posibilitatea chemărilor în garanție în lanț este limitată la acestea două

(respectiv, a doua persoană chemată în garanție nu mai poate la rândul său chema

în garanție un terț)- soluție cel puțin discutabilă, pentru că limitează liberul acces la

justiție pe cale de interpretare, fără o reglementare legală expresă.

- Cererea va fi formulată în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată.

Termene:

- Cererea formulată de reclamant sau de intervenientul principal se va depune cel

mai târziu până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe.

- Cererea formulată de pârât se va depune în termenul prevăzut pentru depunerea

întâmpinării înaintea primei instanţe, iar dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel

mai târziu la primul termen de judecată.

Procedura de judecată


11

- Instanţa va comunica celui chemat în garanţie cererea şi copii de pe înscrisurile ce

o însoţesc şi va stabili termenul până la care acesta trebuie să depună întâmpinare.

- Regula: Cererea de chemare în garanţie se judecă odată cu cererea principală.

- Excepția: Dacă judecarea cererii principale ar fi întârziată prin cererea de chemare

în garanţie, instanţa poate dispune disjungerea ei pentru a o judeca separat. În

acest din urmă caz, judecarea cererii de chemare în garanţie va fi suspendată până

la soluţionarea cererii principale. Important de văzut și art. 99 alin. (4) din

Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești.

Soluții posibile asupra chemării în garanție: sunt aceleași ca la intervenția voluntară

(instanța pronunță o încheiere prin care admite în principiu cererea sau o respinge ca

inadmisibilă). Soluțiile oferite de noua reglementare sunt diferite față de cele propuse sub

imperiul vechiului cod de procedură civilă. Conform vechiului cod, instanța lua act de

formularea cererii de chemare în garanție și dispunea introducerea în proces a celui

chemat în garanție.

4.8. Arătarea titularului dreptului

Instituția este prevăzută și în Vechiul cod – art.64 și urm. Dispozițiile NCPC sunt similare cu

cele din vechea reglementare, cu o excepție evidențiată mai jos.

Definiție – art.75 NCPC: Pârâtul care deţine un bun pentru altul sau care exercită în numele

altuia un drept asupra unui lucru va putea arăta pe acela în numele căruia deţine lucrul sau

exercită dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real

asupra lucrului.

Condiţii:

- Cererea de arătare a titularului dreptului poate fi formulată numai de către

persoana care are calitatea de pârât în cauză;

- Pârâtul deține un bun pentru altul sau exercită în numele altuia un drept asupra

unul lucru;

- Reclamantul pretinde un drept real asupra lucrului care se află în posesia pârâtului.

Termene

- Cererea va fi motivată şi se va depune înaintea primei instanţe în termenul legal

pentru depunerea întâmpinării.

- Dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cererea se poate face cel mai târziu la

primul termen de judecată.


- Cererea, împreună cu înscrisurile care o însoţesc şi o copie de pe cererea de

chemare în judecată, vor fi comunicate celui arătat ca titular al dreptului.

- Instanța pronunță o încheiere prin care admite în principiu cererea sau o respinge

ca inadmisibilă în aceleași condiții ca la intervenția voluntară.

- Dacă acela arătat ca titular al dreptului recunoaşte susţinerile pârâtului şi

reclamantul consimte, el va lua locul pârâtului, care va fi scos din proces.


12

- terţul dobândeşte calitatea de intervenient principal dacă reclamantul nu este de

acord cu înlocuirea sau când cel arătat ca titular nu se înfăţişează sau contestă cele

susţinute de pârât. (dispoziții introduse prin NCPC)

4.9. Introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane

Instituția este introdusă pentru prima dată de NCPC.

Definiție – art.78 NCPC: În cazurile expres prevăzute de lege, precum şi în procedura

necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane,

chiar dacă părţile se împotrivesc.

Condiţii:

- În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecăţii o impune,

judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor

persoane.

- Dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul

apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge

cererea, fără a se pronunţa pe fond.

Aceasta este o reglementare nouă, deosebit de importantă, însă excesivă,

deoarece,, ori de câte ori instanța va pune în discuție introducerea în cauză a unui

terț, reclamantul ar putea fi tentat să achieseze, pentru a nu risca respingerea

cererii în condițiile art. 78 alin.(2) NCPC. Luând în considerare faptul că legea

reglementează dreptul instanței de a pune în discuție necesitatea introducerii în

cauză a altor persoane, ca aplicație a principiului fundamental al aflării adevărului,

diminuarea acestei atribuții pe considerentul respectării principiului disponibilității

prejudiciază în primul rând partea, care nu va beneficia întotdeauna de asistență

juridică de specialitate, riscând să piardă inclusiv procesul .

- Hotărârea prin care cererea a fost respinsă este supusă numai apelului.

Termene:

- Introducerea în cauză va fi dispusă, prin încheiere, până la terminarea cercetării

procesului înaintea primei instanţe.

- Când necesitatea introducerii în cauză a altor persoane este constatată cu ocazia

deliberării, instanţa va repune cauza pe rol, dispunând citarea părţilor.


- Cel introdus în proces va fi citat, odată cu citaţia comunicându-i-se, în copie, şi

încheierea prin care s-a dispus introducerea în cauză, cererea de chemare în

judecată, întâmpinarea, precum şi înscrisurile anexate acestora.

- Prin citaţie i se va comunica şi termenul până la care va putea să arate excepţiile,

dovezile şi celelalte mijloace de apărare de care înţelege să se folosească.

- Cel introdus în cauză va lua procedura în starea în care se află în momentul

introducerii în proces.


13

- Instanţa, la cererea celui introdus în proces, va putea dispune readministrarea

probelor sau administrarea de noi probe.

- Actele de procedură ulterioare vor fi îndeplinite şi faţă de acesta.

5. Reprezentarea părților în judecată.

Este o instituție prevăzută atât de vechea reglementare cât și de NCPC.

5.1. Formele reprezentării:

- Legală – în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu.

- Judiciară – instanța poate numi în condițiile legii un reprezentant pentru fiecare

parte.

- Convențională – în cazul în care părțile optează pentru numirea unui reprezentant

și dacă legea nu impune prezența lor personală în fața instanței.

5.1.1 Reprezentarea convențională a persoanelor fizice:

- În fața primei instanțe și în apel - persoanele fizice pot fi reprezentate de avocat

sau de un mandatar desemnat. Dacă mandatarul nu are studii juridice nu poate

pune concluzii personal (ci numai prin avocat) pe excepții procesuale și pe fond.

(Excepția de la această regulă: dacă mandatarul este licențiat în drept și este soț

sau rudă până la gradul al doilea inclusiv cu partea pe care o reprezintă.)

- În fața instanței de recurs – formularea cererii de recurs și susținerea ei se

realizează în mod obligatoriu prin intermediul unui avocat sau consilier juridic,

după caz, sub sancțiunea nulității. Excepția de la această regulă: dacă mandatarul

este licențiat în drept și este soț sau rudă până la gradul al doilea inclusiv cu partea

pe care o reprezintă.

- Aceleași reguli se aplică și în cazul contestației în anulare și în cazul revizuirii.

- Mandatul de reprezentare în fața unei instanțe oferit unei persoane fizice:

se dovedește prin înscris autentic; sau

Se acordă prin declarație verbală făcută în fața instanței și consemnată în

încheierea de ședință în care se vor indica limitele și durata reprezentării.

- Mandatul general – persoana fizică poate reprezenta partea numai dacă acest

drept i-a fost anume oferit prin procura generală.

- Excepție: persoanele care au dat mandat general și nu au nici domiciliul și nici

reședința în România sau dacă aceste persoane au dat mandat unui prepus,

dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat.

5.1.2 Reprezentarea convențională a persoanelor juridice:

- În orice fază a procesului pot fi reprezentate numai prin avocat sau consilier juridic.

- În cazul recursului, redactarea cererii și a motivelor de recurs se va realiza în mod

obligatoriu numai prin avocat sau consilier juridic, sub sancțiunea nulității.


14

- Reprezentarea convențională a celorlalte entități fără personalitate juridică: sunt

aceleași reguli cu cele prevăzute pentru persoanele juridice.

5.1.3 Limitele reprezentării – situații în care reprezentantul nu poate efectua anumite acte fără a

avea un mandat special sau încuviințarea prealabilă a instanței/autorității administrative

competente:

- Renunțarea la judecată sau la dreptul dedus judecății;

- Achiesarea la hotărârea pronunţată;

- Încheierea unei tranzacţii;

- Alte acte procedurale de dispoziţie.

5.1.4 Lipsa dovezii calităţii de reprezentant – se poate acoperi într-un termen scurt acordat de

instanță în acest sens. În caz contrar, cererea va fi anulată. Excepția lipsei dovezii calității de

reprezentant înaintea primei instanțe nu poate fi invocată pentru prima dată în calea de

atac.

5.1.5 Încetarea mandatului:

- Mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat şi nici dacă acesta a devenit

incapabil. Mandatul dăinuieşte până la retragerea lui de către moştenitori sau de

către reprezentantul legal al incapabilului.

5.1.6 Renunţarea la mandat / revocarea mandatului:

- Poate fi opusă celeilalte părți numai de la comunicare sau în ședința de judecată;

- Mandatarul renunțător este obligat să înștiințeze instanța și pe mandant cu privire

la renunțarea sa cu cel puțin 15 zile înainte de termenul imediat următor renunțării.

- Mandatarul nu poate renunţa la mandat în cursul termenului de exercitare a căilor

de atac.

6. Asistența judiciară:

Dispozițiile din Vechiul cod privitoare la asistența judiciară fuseseră abrogate prin OUG

nr.51/2008.

NCPC reglementează asistența judiciară în art.90 și art.91.

Dispoziții generale:

- Se acordă persoanelor care din considerente financiare nu pot susține din punct

de vedere material un proces civil, fără a primejdui întreținerea lor și a familiei lor;

- Poate fi acordată oricând în cursul procesului.

- Poate fi acordată și persoanelor juridice, însă sub formă de reduceri, reeșalonări,

scutiri de la plata taxelor de timbru, în condițiile legii speciale.

- Cuprinde: acordarea de scutiri/reduceri/eșalonări/amânări pentru plata taxelor

judiciare; apărarea și asistența gratuită prin avocat desemnat de barou; alte

modalități prevăzute de lege.

7. Ministerul Public - Procurorul

Este o instituție prevăzută atât de vechea reglementare în art.45 Vechiul cod, cât și de

NCPC.


15

Dispoziții generale:

- Procurorul poate porni orice acțiune civilă pentru apărarea drepturilor și intereselor

legitime ale minorilor/persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților; poate

solicita punerea în executare a titlurilor executorii emise în favoarea acestor

persoane;

- Poate pune concluzii în orice fază a unui proces civil fiind la aprecierea lui

necesitatea apărării ordinii de drept, a drepturilor și intereselor cetățenilor;

- Poate exercita căile de atac chiar dacă nu a pornit acțiunea civilă.

Efectele faţă de titularul dreptului

- titularul dreptului va fi introdus în proces şi se va putea prevala de dispoziţiile

privitoare la renunțarea la judecată, renunțarea la căile de atac, încheierea unei

tranzacții,

- dacă procurorul îşi va retrage cererea, titularul dreptului va putea cere continuarea

judecăţii sau a executării silite.

II. COMPETENȚA INSTANȚELOR JUDECĂTOREȘTI

1. Sediul materiei – Cartea I, Titlul III, Capitolele I – IV, art.94 – art.147 din Noul Cod de Procedură

Civilă.

2. În privința competenței instanțelor judecătorești NCPC a introdus dispoziții noi față de vechea

reglementare, pe care urmează să le evidențiem pe parcursul prezentului material.

3. Clasificare - Competența instanțelor judecătorești:

Materială (art.94 – art.106 NCPC)

Teritorială (art.107 – art.121 NCPC)

4. Competența materială.

Spre deosebire de Vechiul cod, NCPC distinge în privința stabilirii competenței

materiale în funcție de:

(i) materia cererii de chemare în judecată.

(ii) valoarea obiectului cererii de chemare în judecată.

4.1. Competența stabilită în funcție de materia cererii de chemare în judecată.

4.1.1. Judecătoria.

Față de vechea reglementare, NCPC a introdus cazuri noi care sunt de competența

materială a judecătoriei. În vechea reglementare, judecătoria avea deplină competență

de jurisdicție, cu excepția cererilor date prin lege în competența altor instanțe. Prin

urmare, sub vechiul cod de procedură civilă, judecătoria era ca regulă prima instanță.

Potrivit NCPC, judecătoria devine o instanță destinată pricinilor de mică însemnătate,

limitativ prevăzute de lege. Tribunalul devine instanța cu deplină competență de

jurisdicție în orice materie, alta decât cele date prin excepție în competența altor


16

instanțe. Curtea de Apel devine instanța general competentă în apel, iar Înalta Curte de

Casație si Justiție devine instanța de recurs/casare.

Judecă în primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după

caz, neevaluabil în bani:

- cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară

de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel;

- cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, potrivit legii;

- cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente

sau spaţii aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum şi cele

privind raporturile juridice stabilite de asociaţiile de proprietari cu alte persoane

fizice sau persoane juridice, după caz;

- cererile de evacuare;

- cererile referitoare la zidurile şi şanţurile comune, distanţa construcţiilor şi

plantaţiilor, dreptul de trecere, precum şi la orice servituţi sau alte limitări ale

dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale

judecătorească;

- cererile privitoare la strămutarea de hotare şi cererile în grăniţuire;

- cererile posesorii;

- cererile privind obligaţiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent

de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepţia celor date de lege în

competenţa altor instanţe;

- cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare;

- orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv,

indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti;

Judecă în primă şi ultimă instanţă, cererile privind creanţe având ca obiect plata unei

sume de bani de până la 2.000 lei inclusiv;

Judecă căile de atac împotriva hotărârilor autorităţilor administraţiei publice cu

activitate jurisdicţională şi ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute

de lege.

4.1.2. Tribunalul

În primă instanță judecă toate cererile care nu sunt date prin lege în competenţa altor

instanţe;

ca instanţă de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii

în primă instanţă;

ca instanţă de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege;

orice alte cereri date prin lege în competenţa sa.

4.1.3. Curtea de apel

în primă instanţă, cererile în materie de contencios administrativ privind actele

autorităţilor şi instituţiilor centrale (a se vedea în acest sens art. 10 alin. (1) teza a II-a

din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată;)


17

ca instanţe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în

primă instanţă;

ca instanţe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege;

orice alte cereri date prin lege în competenţa lor.

4.1.4. Înalta Curte de Casație și Justiție

Judecă:

- recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor

hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;

- recursurile în interesul legii;

- cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor

probleme de drept;

- orice alte cereri date prin lege în competenţa sa.

4.2. Stabilirea competenței materiale în funcție de valoarea obiectului cererii de chemare în

judecată.

4.2.1. Reguli generale:

- competența se determină în funcție de valoarea obiectului cererii arătată în capătul

principal de cerere;

- nu se iau în considerare accesoriile (dobânzi, penalități, fructe, alte cheltuieli) și nici

prestațiile periodice ajunse la scadență în timpul judecății – aceasta este o regulă

deosebit de importantă, care nu era prevăzută explicit în vechiul cod de procedură

civilă, iar în practică, valoarea obiectului cererii era stabilită de unele instanțe și prin

cumularea valorii tuturor capetelor de cerere, principale sau accesorii.

- în cazul mai multor capete principale de cerere ce au cauze diferite, competența

se stabilește în funcție de valoarea/natura fiecărei pretenții în parte.

- dacă unul din capete este de competența unei instanțe diferite instanța sesizată va

disjunge respectivul capăt de cerere și își va declina competența;

- în cazul mai multor capete principale de cerere ce au ca titlu/cauză comună sau

cauze diferite dar care se află în strânsă legătură, instanța competentă este

determinată de capătul de cerere care atrage competența unei instanțe de grad

mai înalt;

- instanța competentă să judece cererea formulată de mai mulți reclamanți

împotriva aceluiași pârât pe baza unor raporturi distincte și neaflate într-o legătură

care să facă necesară judecarea lor împreună, se determină în funcție de valoarea,

natura sau obiectul fiecărei pretenții formulate; în același mod se determină și

competența instanței sesizate cu o cerere formulată de mai mulți reclamanți

împotriva mai multor pârâți pe baza unor raporturi juridice distincte și fără legătură

între ele.


18

- la stabilirea competenței se va ține seama de valoarea obiectului sau a părții din

obiectul care este dedus judecății în cazul:

cererilor privind executarea unui contract sau a unui alt act juridic,

cererilor privind constatarea nulității absolute, anularea,

rezoluțiunea sau rezilierea actului juridic, chiar dacă nu se solicită și

repunerea părților în situația anterioară,

cererilor privind constatarea existenței sau inexistenței unui drept

(această regulă reiterează dispozitivul Deciziei RIL nr. 32 din 9 iunie

2008, cu privire la caracterul evaluabil în bani al litigiilor civile și

comerciale având ca obiect constatarea existenței sau inexistenței

unui drept patrimonial, constatarea nulității, anularea, rezoluțiunea,

rezilierea unor acte juridice privind drepturi patrimoniale, în scopul

stabilirii competenței materiale).

- cererile privind executarea unui contract cu executare succesivă (locațiune, leasing,

arendă), precum și în cele privind predarea sau restituirea bunului închiriat sau

arendat, valoarea cererii se stabilește după chiria sau arenda anuală;

- cererea privind plata unei părți dintr-o creanță, valoarea cererii se stabilește în

funcție de partea pretinsă de reclamant ca fiind exigibilă;

- cererea având ca obiect un drept de proprietate sau un alt drept real asupra unui

imobil – valoarea se determină în funcție de valoarea impozabilă stabilită potrivit

normelor fiscale;

- în materia moștenirii, competența de soluționare se stabilește în funcție de

valoarea moștenirii fără a fi scăzute sarcinile sau datoriile moștenirii.

5. Competența teritorială

5.1. Regula generală

- Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie

domiciliază sau îşi are sediul pârâtul.

- Instanţa rămâne competentă să judece procesul chiar dacă, ulterior sesizării, pârâtul îşi

schimbă domiciliul sau sediul.

5.2. Excepții

5.2.1 Cazul pârâtului cu domiciliul sau sediul necunoscut:

- cererea se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie se află reşedinţa sau

reprezentanţa pârâtului

- dacă nu are nici reşedinţa ori reprezentanţa cunoscută, la instanţa în a cărei

circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, sediul, reşedinţa ori reprezentanţa, după

caz.

5.2.2 Cazul persoanei juridice de drept privat care are dezmembrăminte


19

- Cererea de chemare în judecată se poate face şi la instanţa locului unde ea are un

dezmembrământ fără personalitate juridică, pentru obligaţiile ce urmează a fi

executate în acel loc sau care izvorăsc din acte încheiate prin reprezentantul

dezmembrământului ori din fapte săvârşite de acesta.

5.2.3 Cererile îndreptate împotriva unei entităţi fără personalitate juridică

- Cererea de chemare în judecată se poate introduce la instanţa competentă pentru

persoana căreia i s-a încredinţat conducerea sau administrarea acesteia.

- În cazul lipsei unei asemenea persoane, cererea se va putea introduce la instanţa

competentă pentru oricare dintre membrii entităţii respective.

5.2.4 Cereri îndreptate împotriva persoanelor juridice de drept public

- Cererile îndreptate împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor centrale sau locale,

precum şi a altor persoane juridice de drept public pot fi introduse la instanţa de la

domiciliul sau sediul reclamantului ori la instanţa de la sediul pârâtului – aceasta este o

reiterare a regulii care reglementa competența materială în materie de contencios

administrativ- art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, republicată.

5.2.5 Pluralitatea de pârâţi

- Cererea de chemare în judecată a mai multor pârâţi poate fi introdusă la instanţa

competentă pentru oricare dintre aceştia;

- în cazul în care printre pârâţi sunt şi obligaţi accesoriu, cererea se introduce la instanţa

competentă pentru oricare dintre debitorii principali.

- Dacă un pârât a fost chemat în judecată numai în scopul sesizării instanţei competente

pentru el, oricare dintre pârâţi poate invoca necompetenţa la primul termen de

judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

5.3. Competenţa teritorială alternativă

În afară de instanţele competente teritorial potrivit celor de mai sus, mai sunt competente:

1) instanţa domiciliului reclamantului, în cererile privitoare la stabilirea filiaţiei;

(dispoziție nouă introdusă de NCPC)

2) instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază creditorul reclamant, în cererile

referitoare la obligaţia de întreţinere, inclusiv cele privind alocaţiile de stat pentru

copii; (dispoziție similară cu art.10 pct.7 Vechiul cod)

3) instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a

obligaţiei, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea

unui contract; (dispoziție similară cu art.10 pct.1 Vechiul cod)

4) instanţa locului unde se află imobilul, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un raport de

locaţiune a imobilului; (dispoziție similară cu art.10 pct.2 Vechiul cod)

5) instanţa locului unde se află imobilul, pentru cererile în prestaţie tabulară, în

justificare tabulară sau în rectificare tabulară; (dispoziție similară cu art.10 pct.2

Vechiul cod)

6) instanţa locului de plecare sau de sosire, pentru cererile ce izvorăsc dintr-un

contract de transport; (dispoziție similară cu art.10 pct.5 Vechiul cod)


20

7) instanţa locului de plată, în cererile privitoare la obligaţiile ce izvorăsc dintr-o

cambie, cec, bilet la ordin sau dintr-un alt titlu de valoare; (dispoziție similară cu

art.10 pct.3 Vechiul cod)

8) instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea,

constatarea nulităţii absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea

unilaterală a contractului încheiat cu un profesionist sau în cererile având ca obiect

repararea pagubelor produse consumatorilor; (dispoziție nouă introdusă de NCPC)

9) instanţa în a cărei circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul,

pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă. (dispoziție nouă

introdusă de NCPC)

Când pârâtul exercită în mod statornic, în afara domiciliului său, o activitate profesională ori

o activitate agricolă, comercială, industrială sau altele asemenea, cererea de chemare în

judecată se poate introduce şi la instanţa în circumscripţia căreia se află locul activităţii

respective, pentru obligaţiile patrimoniale născute sau care urmează să se execute în acel

loc.

5.4. Cereri în materie de tutelă şi familie

cererile privind ocrotirea persoanei fizice date de Codul civil în competenţa instanţei de

tutelă şi de familie se soluţionează de instanţa în a cărei circumscripţie teritorială îşi are

domiciliul sau reşedinţa persoana ocrotită.

în cazul cererilor privind autorizarea de către instanţa de tutelă şi de familie a încheierii

unor acte juridice, când actul juridic a cărui autorizare se solicită priveşte un imobil, este,

de asemenea, competentă şi instanţa în a cărei circumscripţie teritorială este situat

imobilul. În acest caz, instanţa de tutelă şi de familie care a pronunţat hotărârea va

comunica de îndată o copie a acesteia instanţei de tutelă şi de familie în a cărei

circumscripţie teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa cel ocrotit.

5.5. Cererile în materie de asigurări

cererea privitoare la despăgubiri se va putea face şi la instanţa în circumscripţia căreia se

află (dispoziții comune cu Vechiul cod):

- domiciliul sau sediul asiguratului;

- bunurile asigurate;

- locul unde s-a produs riscul asigurat.

Alegerea competenţei prin convenţie este considerată ca nescrisă dacă a fost făcută

înainte de naşterea dreptului la despăgubire.

În materia asigurării obligatorii de răspundere civilă, terţul prejudiciat poate introduce

acţiune direct şi la instanţa domiciliului sau, după caz, a sediului său.

Prevederile de mai sus nu se aplică însă în materie de asigurări maritime, fluviale (dispoziții

comune cu Vechiul cod) şi aeriene (dispoziție nouă NCPC).

5.6. Competența teritorială exclusivă

5.6.1. Cererile privitoare la imobile


21

Cererile privitoare la drepturile reale imobiliare se introduc numai la instanţa în a cărei

circumscripţie este situat imobilul – a se observa că se instituie astfel o competență

teritorială absolută.

Când imobilul este situat în circumscripţiile mai multor instanţe, cererea se va face la

instanţa domiciliului sau reşedinţei pârâtului, dacă aceasta se află în vreuna dintre aceste

circumscripţii, iar în caz contrar, la oricare dintre instanţele în circumscripţiile cărora se află

imobilul – în această ipoteză, instanța de la domiciliul sau sediul pârâtului este competentă

exclusiv, dacă se află în aceeași circumscripție cu imobilul care formează obiectul judecății.

Cererea se face în mod asemănător şi în cazul(dispoziție nouă NCPC):

- acţiunilor posesorii,

- acţiunilor în grăniţuire,

- acţiunilor privitoare la îngrădirile dreptului de proprietate imobiliară,

- acțiunilor de împărţeală judiciară a unui imobil, când indiviziunea nu rezultă din

succesiune.

5.6.2. Cererile privitoare la moştenire

În materie de moştenire, până la ieşirea din indiviziune, sunt de competenţa exclusivă a

instanţei celui din urmă domiciliu al defunctului:

- cererile privitoare la validitatea sau executarea dispoziţiilor testamentare;

- cererile privitoare la moştenire şi la sarcinile acesteia,

- cererile privitoare la pretenţiile pe care moştenitorii le-ar avea unul împotriva altuia;

- cererile legatarilor sau ale creditorilor defunctului împotriva vreunuia dintre

moştenitori sau împotriva executorului testamentar.

cererile care privesc mai multe moşteniri deschise succesiv sunt de competenţa exclusivă a

instanţei ultimului domiciliu al oricăruia dintre defuncţi (dispoziție nouă NCPC).

5.6.3. Cereri privitoare la societăţi (dispoziții comune cu Vechiul cod)

Cererile în materie de societate, până la sfârşitul lichidării sau, după caz, până la radierea

societăţii, sunt de competenţa exclusivă a instanţei în circumscripţia căreia societatea îşi are

sediul principal.

Cererile în materia insolvenţei sau concordatului preventiv sunt de competenţa exclusivă a

tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul debitorul.

5.6.4. Cererile împotriva unui consumator (dispoziție nouă NCPC).

Cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la

instanţa domiciliului consumatorului. Se instituie o regulă de competență teritorială

exclusivă pentru ipoteza în care profesionistul este reclamant. În ipoteza opusă, în care

consumatorul este reclamant, competența teritorială este relativă, consumatorul având un

drept de a opta între instanța de la sediul pârâtului-art. 107 NCPC sau cea de la sediul

reclamantului-art. 113 pct. 8 NCPC).

părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa

instanţei ca procesul să fie judecat de altă instanţă decât aceea care ar fi competentă

teritorial să îl judece, numai după naşterea dreptului la despăgubire. Orice convenţie

contrară este considerată ca nescrisă.


22

6. Dispoziții speciale privind competența instanțelor judecătorești

6.1. Competența în cazul cererilor accesorii, adiţionale şi incidentale (dispoziții similare cu

art.17 din Vechiul cod)

Cererile accesorii, adiţionale, incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea

principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe

judecătoreşti sau când competenţa de soluţionare a cererii principale este stabilită de lege

în favoarea unei secţii specializate sau a unui complet specializat, cu excepţia cererilor în

materia insolvenţei sau concordatului preventiv.

Când instanţa este exclusiv competentă pentru una dintre părţi, ea va fi exclusiv

competentă pentru toate părţile.

6.2. Apărări şi incidente procedurale (dispoziții noi NCPC)

instanţa competentă să judece cererea principală se va pronunţa şi asupra apărărilor şi

excepţiilor, în afara celor care constituie chestiuni prejudiciale, care sunt de competenţa

exclusivă a altei instanţe. Spre exemplu, în procedura de pronunțare a unei hotărâri

prealabile, instanţa naţională formulează o întrebare preliminară către CJUE, în vederea

dezlegării unei probleme de drept controversate. CJUE formulează un răspuns,

pronunţând o hotărâre preliminară cu privire la interpretarea normei comunitare cu

incidență în speță (vezi art. 267 TFUE).

Incidentele procedurale sunt soluţionate de instanţa în faţa căreia se invocă, în afară de

cazurile în care legea prevede în mod expres altfel. Astfel, crește plaja de competență a

instanțelor de drept comun pentru soluționarea anumitor cereri incidentale, tocmai pentru

a se accelera soluționarea cauzelor. Cu titlu exemplificativ, a se vedea modificarea

articolului 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată conform punctului 1 din Legea nr.

76/2012, care prevede în prezent că instanța învestită cu fondul litigiului și în fața căreia a

fost invocată excepția de nelegalitate, constatând că de soluționarea actului administrativ

cu caracter individual depinde soluționarea litigiului pe fond, este competentă să se

pronunțe asupra excepției.

6.3. Cererea în constatare (dispoziții similare cu art.18 din Vechiul cod)

În cererile pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, competenţa instanţei se

determină după regulile prevăzute pentru cererile având ca obiect realizarea dreptului.

6.4. Alegerea de competenţă (dispoziții similare cu art.19 din Vechiul cod)

Părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa

instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună

să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să

le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă.

6.5. Competenţa facultativă (dispoziții noi NCPC)


23

Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care

îşi desfăşoară activitatea, are obligația de a sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de

acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de

apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.

În cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care îşi desfăşoară activitatea

la instanţa competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele

judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel

învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost

competentă, potrivit legii.

Dispoziţiile de mai sus se aplică în mod corespunzător şi în cazul procurorilor, asistenţilor

judiciari şi grefierilor.

6.6. Incidente privind arbitrajul

Competenţa ce revine instanţelor judecătoreşti în legătură cu incidentele privind arbitrajul

aparţine în toate cazurile tribunalului în circumscripţia căruia are loc arbitrajul.

7. Incidente procedurale privitoare la competenţa instanţei

Incidentele procedurale se referă la:

- Excepția de necompetență;

- Conflictele de competență;

- Litispendența;

- Conexitatea;

- Strămutarea proceselor.

7.1. Excepţia de necompetenţă

7.1.1. Necompetenţa este de ordine publică sau privată.

7.1.2. Necompetenţa este de ordine publică: (dispoziții comune – art.159 din vechiul cod)

1) în cazul încălcării competenţei generale, când procesul nu este de competenţa instanţelor

judecătoreşti;

2) în cazul încălcării competenţei materiale, când procesul este de competenţa unei instanţe

de alt grad;

3) în cazul încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei

alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

7.1.3. În toate celelalte cazuri, necompetenţa este de ordine privată.

7.1.4. Invocarea excepţiei

- Necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti poate fi invocată de părţi ori de către

judecător în orice stare a pricinii. (dispoziții comune – art.159^1 alin.(1) din vechiul cod)

- Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de

către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei


24

instanţe. (potrivit vechii reglementări, putea fi invocată la prima zi de înfățișare, dar nu mai

târziu de începerea dezbaterilor asupra fondului - art.159^1 alin.(2) din vechiul cod)

- Necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare

sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la

care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

- Dacă necompetenţa nu este de ordine publică, partea care a făcut cererea la o instanţă

necompetentă nu va putea cere declararea necompetenţei.

7.1.5. Verificarea competenţei

- judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este

competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul

încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei

sesizate. (dispoziții comune – art.159^1 alin.(4) din vechiul cod)

- Încheierea are caracter interlocutoriu.

- judecătorul va face această verificare la primul termen de judecată la care părţile sunt legal

citate în faţa primei instanţe.

- Excepție: în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe

suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un

singur termen în acest scop. (dispoziții noi NCPC)

7.1.6 Soluţionarea excepţiei

- Când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, din oficiu sau la

cererea părţilor, ea este obligată să stabilească instanţa judecătorească competentă ori,

dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicţională competent.

- Dacă instanţa se declară competentă, va trece la judecarea pricinii. Încheierea poate fi

atacată numai odată cu hotărârea pronunţată în cauză.

- Dacă instanţa se declară necompetentă, hotărârea nu este supusă niciunei căi de atac,

dosarul fiind trimis de îndată instanţei judecătoreşti competente sau, după caz, altui organ

cu activitate jurisdicţională competent.

- Dacă instanţa se declară necompetentă şi respinge cererea ca inadmisibilă întrucât este de

competenţa unui organ fără activitate jurisdicţională sau ca nefiind de competenţa

instanţelor române, hotărârea este supusă numai recursului la instanţa ierarhic superioară.

Această soluție nu era posibilă sub vechea reglementare, care prevedea, în art. 158 alin.

(3), direct soluția trimiterii dosarului la organul cu activitate jurisdicțională competent.

- Observație: Dispozițiile privind excepția necompetenței se aplică prin asemănare în cazul

secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti şi în cazul completelor specializate.

A se vedea art. 99 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor

judecătorești (Hotărârea CSM 387/2005), conform căruia Transpunerea cauzei de la o

secție la alta, în cadrul aceleiași instanțe, se realizează prin încheiere. Dosarul își păstrează

numărul și este transpus la completul care judecă în aceeași zi, la secția competentă, sau,

dacă în ziua respectivă nu este ședință de judecată la această secție, la completul imediat

următor al secției competente.Dacă mai multe complete judecă în aceeași zi, repartizarea

se va face între acestea în sistem ciclic. Reglementarea existentă până la momentul intrării

în vigoare a NCPC impunea o altă soluție juridică decât cea avută în vedere de art. 136


25

NCPC. Aceste dispoziții legale nu mai aplică proceselor începute după intrarea în vigoare a

NCPC, fiind excluse implicit de art. 1036 din același Regulament.

7.2. Conflictul de competenţă

7.2.1. Cazuri:

1) când două sau mai multe instanţe se declară deopotrivă competente să judece acelaşi

proces – conflict pozitiv de competență

2) când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi

proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul

său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat

necompetente. – conflict negativ de competență

7.2.2. Suspendarea procesului

- Instanţa înaintea căreia s-a ivit conflictul de competenţă va suspenda din oficiu judecata

cauzei şi va înainta dosarul instanţei competente să soluţioneze conflictul.

7.2.3. Soluţionarea conflictului de competenţă

- Conflictul de competenţă ivit între două instanţe judecătoreşti se soluţionează de instanţa

imediat superioară şi comună instanţelor aflate în conflict.

- Nu se poate crea conflict de competenţă cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

- Hotărârea de declinare a competenţei sau de stabilire a competenţei pronunţată de Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie este obligatorie pentru instanţa de trimitere.

- Conflictul de competenţă ivit între o instanţă judecătorească şi un alt organ cu activitate

jurisdicţională se rezolvă de instanţa judecătorească ierarhic superioară instanţei în conflict.

- Instanţa competentă să judece conflictul va hotărî, în camera de consiliu, fără citarea

părţilor, printr-o hotărâre definitivă.

- Observație: Dispozițiile privind conflictele de competență se aplică prin asemănare în cazul

secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti şi în cazul completelor specializate.

Potrivit art. 136 din NCPC, conflictul de competență se soluționează de secția instanței

superioare, corespunzătoare secției în fața căreia s-a ivit conflictul. Noua procedură este

criticabilă, cel puțin din perspectiva celerității, dacă nu și a menținerii caracterului unitar al

practicii judiciare. Astfel, pe de o parte, procedura anterioară de transpunere presupunea

că președintele, vicepreședintele sau un judecător desemnat de aceștia să tranșeze intern,

administrativ chestiunea secției competente, cu trimiterea în consecință a dosarului, într-un

termen scurt. În noua reglementare, trimiterea dosarului instanței superioare presupune în

mod inevitabil timp suplimentar pierdut cu parcursul administrativ pe care dosarul îl va

face între cele două instanțe. Pe de cealaltă parte, având în vedere că soluționarea

conflictului de competență între două secții ale aceleiași instanțe se soluționează de către

secția instanței superioare comune corespunzătoare secției în fața căreia s-a ivit conflictul ,

această din urmă secție nu va fi niciodată aceeași, situație care poate să genereze o

practică judiciară neunitară (provenind de la două secții diferite ale aceleiași instanțe

superioare comune) pe probele de competență similare. Cu titlu de exemplu, dacă apare

un conflict de competență între secția civilă și secția de contencios administrativ a


26

tribunalului (aceasta din urmă fiind secția în fața căreia s-a ivit conflictul), competența de

soluționare va reveni secției de contencios administrativ a curții de apel, care va pronunța

în această materie o anumită soluție. Într-o altă speță similară, dar ulterioară, ivită de

această dată între secția de contencios administrativ și secția civilă a aceluiași tribunal (de

această dată secția civilă fiind cea în fața căreia s-a ivit conflictul) competența de

soluționare a conflictului va reveni acum secției civile a aceleiași curți de apel, care va putea

însă să pronunțe o soluție opusă într-o problemă de drept similară. Ipoteza este perfect

plauzibilă dacă avem în vedere faptul că problema de drept formând obiectul regulatorului

de competență este ca premisă văzută diferit de secțiile civile, respectiv de contencios

administrativ ale instanței inferioare. De ce nu ar fi posibilă aceeași situație și în cazul

secțiilor diferite de la nivelul instanței superioare?

- Conflictul dintre două secţii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se soluţionează de

Completul de 5 judecători.

7.3. Probele administrate în faţa instanţei necompetente

- În cazul declarării necompetenţei, dovezile administrate în faţa instanţei necompetente

rămân câştigate judecăţii şi instanţa competentă învestită cu soluţionarea cauzei nu va

dispune refacerea lor decât pentru motive temeinice. (dispoziții comune – art.160 din

Vechiul cod)

7.4. Excepţia litispendenţei

- Definiție – art.138 NCPC: Nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză,

acelaşi obiect şi de aceeaşi parte, înaintea mai multor instanţe competente (dispoziție

asemănătoare – art.163 din Vechiul cod) sau chiar înaintea aceleiaşi instanţe, prin cereri

distincte (completare NCPC). Până la intrarea în vigoare a NCPC, această ipoteză era

reglementată de art. 962 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești:

Dacă se constată că pe rolul instanței există sau au existat cel puțin două cereri pendinte în

același timp, formulate de aceeași parte, având același obiect principal și aceeași cauză,

toate cererile aflate pe rol la momentul constatării vor fi judecate de către primul complet

învestit, chiar dacă partea a renunțat la judecarea cererii aflate pe rolul acestui complet sau

cererea a fost anulată ca netimbrată ori ca nesemnată.

- Excepţia litispendenţei poate fi invocată de părţi sau de instanţă din oficiu în orice stare a

procesului în faţa instanţelor de fond.

- Când instanţele sunt de acelaşi grad, excepţia se invocă înaintea instanţei sesizate ulterior.

Dacă excepţia se admite, dosarul va fi trimis de îndată primei instanţe învestite.

- Când instanţele sunt de grad diferit, excepţia se invocă înaintea instanţei de grad inferior.

Dacă excepţia se admite, dosarul va fi trimis de îndată instanţei de fond mai înalte în grad.

- Încheierea prin care s-a soluţionat excepţia poate fi atacată numai odată cu fondul.


27

- Când unul dintre procese se judecă în recurs, iar celălalt înaintea instanţelor de fond,

acestea din urmă sunt obligate să suspende judecata până la soluţionarea recursului.

7.5. Excepţia conexităţii

- Pentru asigurarea unei bune judecăţi, în primă instanţă este posibilă conexarea mai multor

procese în care sunt aceleaşi părţi sau chiar împreună cu alte părţi şi al căror obiect şi

cauză au între ele o strânsă legătură. (dispoziție asemănătoare – art.164 din Vechiul cod)

- Excepţia conexităţii poate fi invocată de părţi sau din oficiu cel mai târziu la primul termen

de judecată înaintea instanţei ulterior sesizate, care, prin încheiere, se va pronunţa asupra

excepţiei.

- Încheierea poate fi atacată numai odată cu fondul.

- Dosarul va fi trimis instanţei mai întâi învestite, în afară de cazul în care reclamantul şi

pârâtul cer trimiterea lui la una dintre celelalte instanţe.

- Când una dintre cereri este de competenţa exclusivă a unei instanţe, conexarea se va face

la acea instanţă.

- În orice stare a judecăţii procesele conexate pot fi disjunse şi judecate separat, dacă numai

unul dintre ele este în stare de judecată.

7.6. Strămutarea proceselor

7.6.1. Cazuri:

- Spre deosebire de vechea reglementare care prevedea mai multe cazuri de strămutare a

procesului (art.37 din Vechiul cod), potrivit NCPC strămutarea procesului poate fi cerută

numai pentru:

1) motive de bănuială legitimă

sau

2) motive de siguranţă publică.

- Bănuiala se consideră legitimă în cazurile în care există îndoială cu privire la imparţialitatea

judecătorilor din cauza circumstanţelor procesului, calităţii părţilor ori unor relaţii

conflictuale locale.

- Strămutarea pentru motiv de bănuială legitimă se poate cere în orice fază a procesului.

- Strămutarea pentru motiv de bănuială legitimă poate fi cerută de către partea interesată,

- Cererea de strămutare întemeiată pe motiv de bănuială legitimă este de competenţa curţii

de apel, dacă instanţa de la care se cere strămutarea este o judecătorie sau un tribunal din

circumscripţia acesteia.

- Dacă strămutarea se cere de la curtea de apel, competenţa de soluţionare revine Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie.

- Cererea de strămutare se depune la instanţa competentă să o soluţioneze, care va înştiinţa

de îndată instanţa de la care s-a cerut strămutarea despre formularea cererii de

strămutare.

- La primirea cererii de strămutare, instanţa competentă să o soluţioneze va putea să solicite

dosarul cauzei.

- Constituie motiv de siguranţă publică împrejurările excepţionale care presupun că judecata

procesului la instanţa competentă ar putea conduce la tulburarea ordinii publice.


28

- Strămutarea pentru motiv de siguranţă publică se poate cere în orice fază a procesului.

- Strămutarea întemeiată pe motiv de siguranţă publică, poate fi cerută numai de către

procurorul general de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

- Cererea de strămutare întemeiată pe motive de siguranţă publică este de competenţa

Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care va înştiinţa, de îndată, despre depunerea cererii

instanţa de la care se cere strămutarea.

- La primirea cererii de strămutare, instanţa competentă să o soluţioneze va putea să solicite

dosarul cauzei.

7.6.2. Suspendarea judecării procesului

- La solicitarea celui interesat, completul de judecată poate dispune, dacă este cazul,

suspendarea judecării procesului, cu darea unei cauţiuni în cuantum de 1.000 lei. (dispoziții

noi NCPC) (în vechea reglementare art.40 alin.(2): Preşedintele instanţei putea cere dosarul

pricinii şi să ordone, fără citarea părţilor, suspendarea judecării pricinii, comunicând de

urgenţă această măsură instanţei respective).

- Pentru motive temeinice, suspendarea poate fi dispusă în aceleaşi condiţii, fără citarea

părţilor, chiar înainte de primul termen de judecată.

- Încheierea asupra suspendării nu se motivează şi nu este supusă niciunei căi de atac.

- Măsura suspendării judecării procesului va fi comunicată de urgenţă instanţei de la care s-a

cerut strămutarea.

7.6.3. Judecarea cererii

- Cererea de strămutare se judecă de urgenţă, în camera de consiliu, cu citarea părţilor din

proces.

- Hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare şi este definitivă.

- Instanţa de la care s-a cerut strămutarea va fi încunoştinţată, de îndată, despre admiterea

sau respingerea cererii de strămutare.

- În caz de admitere a cererii de strămutare:

- curtea de apel trimite procesul spre judecată unei alte instanţe de acelaşi grad din

circumscripţia sa.

- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va strămuta judecarea cauzei la una dintre instanţele

judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel

învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa de la care se cere

strămutarea.

- Hotărârea va arăta în ce măsură actele îndeplinite de instanţă înainte de strămutare

urmează să fie păstrate.

- În cazul în care instanţa de la care s-a dispus strămutarea a procedat între timp la

judecarea procesului, hotărârea pronunţată este desfiinţată de drept prin efectul admiterii

cererii de strămutare.

- Apelul sau, după caz, recursul împotriva hotărârii date de instanţa la care s-a strămutat

procesul sunt de competenţa instanţelor ierarhic superioare acesteia.


29

- În caz de admitere a apelului sau recursului, trimiterea spre rejudecare, atunci când legea o

prevede, se va face la o instanţă din circumscripţia celei care a soluţionat calea de atac.

- Formularea unei noi cereri de strămutare (dispoziții similare cu art.40 din Vechiul cod)

- Strămutarea procesului nu poate fi cerută din nou, în afară de cazul în care noua cerere se

întemeiază pe împrejurări necunoscute la data soluţionării cererii anterioare sau ivite după

soluţionarea acesteia.

- Cererea de strămutare a cauzei introdusă cu nerespectarea prevederilor de mai sus este

inadmisibilă dacă pricina se află pe rolul aceleiaşi instanţe.

- Dacă din cauza unor împrejurări excepţionale, instanţa competentă este împiedicată un

timp mai îndelungat să funcţioneze, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la cererea părţii

interesate, va desemna o altă instanţă de acelaşi grad care să judece procesul. (dispoziții

noi NCPC)

NOUL COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ SINTEZE PARTEA A...

Documents

Transcript of NOUL COD DE PROCEDURĂ CIVILĂ SINTEZE PARTEA A...