N O U A M E T O D A

SCHUIOLL D E L U S T R U I T C H E T E L E , etc.

1. Curăţaţi ghetele de praf şi noroi. 2. Puneţi cu ajutorul unei cârpe învă­

luite pe 2 degete, un strat de cremă pe ghete, frecând bine toată suprafaţa pielei pentru ca să se disolve stratul vechi de cremă, piin cu murdărie şi pentru ca noua cremă să poată intra în porii pielei

3. Frecaţi bine cu o cârpă de pânză spălată, toată suprafaţa ghetei.

Luciul e imediat. Lustruirea aceasta simplă e suficientă

ca ghetele să fie conservate şi să dea un luciu foarte frumos.

L u c i u d « ! « • « :

După ce ghetele au fost lustruite în mo­dul arătat mai sus, muiaţi puţin în apă cârpa învăluită pe 2 degete, apoi în cremă şi ungeţi toată suprafaţa ghetei încă odată cu cremă frecând uşor.

Frecaţi apoi cu cârpa uscată, repede, toată suprafaţa ghetei.

Veţi fi încântaţi de luciul obţinut. Prin această metodă economisiţi multe

parale. a) N'aveţi nevoie să cumpăraţi perii şi

să le curăţiţi cu benzină. b) Majoritatea pastei nu mai rămâne în

perii. O parte din cremă intră in piele, cea­

laltă formează un strat subţire, dar foarte rezistent, pe suprafaţa pielei, împiedecând intrarea umezelii sau altor murdării de pe stradă.

Y â n â l o f i !

Conservaţi şi mai departe bocancii cu renumita unsoare de piele cauciucată

„ S C H I f l O L L * *

Colecţiile vechi din „Carpaţii" Ie vindem cu lei 5000. Numărul Lei 400, întrucât avem. A se adresa: Cluj, strada Regina Măria Nr. 1

Adresa „CARPATILOR" ;

J Cluj, str. Regina Măria 1 (Casa „Banca Centrală")

Aici este a se adresa toată corespondenţa

S U M A R U L — N U M Ă R U L U I 5

Pag . /. L. Nepos: Instinct sau inteligenţă 97—99 Dr. I. Philipovicz : Cele şase faze de desvoltare a unui

contingent de cervidee 99—103 C. Rosetti-Bălănescu : Pentru pescari: tabele solunare 103 — 105 Din literatura străină: H. Rider Haggard: Allan Qua«

termain povesteşte 105—108 Discuţii 108-111

„Carpatii" : P ro domo. N. Născu: La „ O măsură greşită". C. A. V. Popescu: Câteva sfaturi, cam diverse.

Din munţi şi din câmpii 111—112 F. S.: De ce nu au iepurii purici ? V. V.: Cioara se joacă. R. Pp. Vulpi in copac.

Cărţi şi reviste 112 Ştiri mărunte 112

Reconpeniă IOO.OOO U»î celui ce-mi va restitui sau va denunţa unde se află undiţa de pescuit în apele de munte, pierdu­tă în ziua de 2 Mai i946, orele 1 3 - 1 4 , în fata Autogării C. F. R. din Alba Iulia.

Prof. Şt. Pasca, Universitatea Cluj

Din Decemvrie 1945, când am fixat abonamentul pentru revista noastră, cheltuelile de editare a acesteia s'au urcat cu mai mult de 300 %. Continuând trimiterea revistei cu ve­chiul abonament, ar rezulta deficite atât de mari încât nu le-am putea suporta. Ne vedem, deci, siliţi de împrejurări, să majorăm abonamentul pe anul 1946, în felul următor :

1: Abonament pe 12 luni (Ian —Dec. 1946) Lei 12,000. 2. Abonament de sprijin pe 12 luni Lei 20.000. 3. Un număr Lei 1.200.

Rugăm stăruitor pe abonaţii noştri, ca înţelegând situa­ţia grea a revistei noastre, să trimită neîntârziat sumele da­torate pe 1946, adecă abonamentul întreg, sau — dacă au plătit deja ceva în contul lui, diferenţa până la sumele de mai sus.

Abonaţii care, din orice motiv nu acceptă această ma­jorare, sunt rugaţi să avizeze îndată prin o carte poştală pentru a sista trimiterea revistei, şi a le restitui cota parte a abonamentului pe care l-au plătit deja după tariful vechiu. Cei ce nu ne vor face acest aviz, vor fi socotiţi, că au con­simţit la majorarea abonamentului.

„ C A R P A T I I " Cluj, str. Regina Măria 1

(Clădirea „Banca Centrală")

In urma greutăţilor de a procura material de pa-petărie, nu am putut procura în anul acesta o-bişnuitele scoarţe pentru colecţia „Carpaţilor". Spre regretul nostru, nu putem, deci, răspunde cererilor ce ni-se fac.

Schimb una armă de vânătoare mixtă) în stare bună, ţeava stângă calibru 16 cu alice, ţeava dreaptă glonţ, calibru 10 mm, în schimbul

• unei arme de vânătoare calibru 16, eventual 20, ambele ţevi cu alice. Proprietar: Nicula Ilie, Şemlac—Arad.

CÂRPAŢH V Â N Ă T O A R E / PESCUIT / CHINOLOOl t Apare la 15 a fiecărei luni/ Preţul unul număr 1200 lei / Abonamentul pe un an 12,000 DIRECTOR. PROPRIETAR RĂSPUNZÂ TOR pe Jumătate an 6000 lei. Abonament de sprijin 20,000 lei / Redacţia şl administraţia i Dr. IONEL POP Cluj, strada Regina Marfa N r . i (Reg. special Trib. Oui, JV&9I A N D L X I V / / N o . 5 "/ / M A I 1 9 4 6

*

INSTINCT SAU INTELIGENŢĂ In. vecini mare zarvă se făcuse în dimineaţa unei

nopţi în care iarna aşternuse cea mai groasă zăpadă, ce nu s'a pomenit de mulţi ani prin aceste locuri. Cu câteva ore înainte de a se lumina de ziuă, vulpea, săvârşise o faptă, destul de îndrăsneaţă ca să ui­mească pe toţi acei cari, acum cercetau amănunţit întâmplarea. Rezultatul primei cercetări s'a consta­tat la numărătoarea găinilor. Din câte au intrat asea­ră în coteţ, lipsesc patru. După urmele lăsate în ză­padă, pe lângă coteţ şi grădină, hoţul nu putea fi altul, decât vulpea. Mai trebuia doar prinsă şi pe­depsită după faptă. — A furat patru găini? — D'apoi ce poate fi mai uşor pentru ea decât acest lucru! — Da? Dar, vedeţi că tocmai felul cum a plănuit şi executat această hoţie a pus în uimire pe toţi vecinii.

Inchipuiţi-vă o casă de gospodar, cu dependin­ţele bine aranjate în jurul curţii. O fereastră delà casă are vederea în grădină, din colţul casei spre stânga, grajdul şi în spatele lui sub streaşină, cote­ţul găinilor, ridicat delà pământ cam 2 m. Acoperi­şul lui este continuarea celui de pe grajd. Din colţul stâng al grajdului înspre stradă altă clădire ce ser­veşte de magazie.

Vulpea, decuseară ieşise din vizuină, în care a stat patru zile întregi, timp în care pe afară, vifor­niţa îşi făcuse datsoria pe deplin asupra unei lumi şi aşa destul de necăjite. A dat ea — vulpea — printre sloii aduşi de râu, unde mai în zilele trecute norocul i-a pus în cale câţiva lipeni şi păstrăvi din cei loviţi de sloiurile de ghiaţă. In noaptea aceasta n'a mai găsit nici unul. ^

Cu o săptămână înainte de zăpada asta mare, când gerul era mai straşnic, Valea Frumoasei şi-a uitat de numele ce-1 poartă. „Râul s'a rupt" tocmai din grebla delà Ţuroaia. A pornit la vale încărcat de sloi grei, a rupt câşiţe, a luat punţi, a măturat peste tot pe unde a ajuns, scormonind bolovani grei, umflându-şi apele mai mult decât vara dând se dă drumul lacului delà Oaşa, După o jumătate de ceas mânia ei s'a potolit, ţărmurii au rămas canalizaţi de sloiuri şi humă, iar pe sloiuri, ici colea, câte un peşte mort. Mare bucurie pentru oameni, vulpi, gaiţe, ba şi un beic a căutat să se înfrupte din aceste bunătăţi. Acum, însă zăpada a acoperit totul.

Vulpea, părăsind râul s'a îndreptat spre pădu­rea de pini din Mărtinia, unde-i căzuse odată chili­pir, un iepuraş, lângă o claie de otavă. A stat, a aşteptat, totul înzadar. Un glas de cocoş îi face du­reri de foame în stomac, maţele-i faç horă, gura apă, iar pofta-i dă curaj.

încet, tiptil, numai ochi şi urechi se apropie de

locul, undfe astăvară s'a întâlnit din întâmplare, ziua la amiazi cu câţiva pui de cloşcă prin porumbul din grădina casei. Pâlpâirea focului din casă luminează fereastra. Baba, care astăvară i-a aruncat câteva vor­be de ocară şi spaimă, a ieşit în curte, întră apoi în casă cu un braţ de lemne. Vulpea s'a oprit şi mai aşteaptă mângăindu-şi răbdarea cu mirosul promiţă­tor ce venea de sub streaşină grajdului. Un ţipăt în­depărtat de huhurez din Coasta Mare o face să tre­sară. Focul s'a mai potolit. E linişte. Acuma-i acum!.. . Se apropie de casă, ajunge la fereastră şi ascultă. Sforăit de somn omenesc. Cât de prost ştiu oamenii să doarmă! dacă am avea şi noi somnul lor apoi neamul vulpilor de mult s'ar fi stâns, —• La coteţ! — Dar cum, s'ajungi până la găini, e prea înalt. In celalalt colţ de grajd e un stânjen de lemne. Hop pe el, încă un salt şi a ajuns sus pe acoperiş. De aici câţiva paşi deacurmezişul spre celalalt colţ, deasupra coteţului cu găinile. A dat încet zăpada la o parte, până la şiţe, şi-a îndesat beţişorul printr'o crăpătură, a tras pe nas un val de aer plăcut, con-vingându-se că ceea ce-i trebuie se găseşte acolo. Mai cu laba, mai cu dinţii a desfăcut din cuie, o şiţă. Găinile au simţit hoţul şi dau glas. S'a oprit, că poa­te să vină baba şi n'ar fi tocmai bine să se întâmple aceasta. Pentru mai multă siguranţa s'a urcat în vâr­ful şurii, a privit în curte, a stat puţin ascultând. Nimic de bănuit, înapoi la treabă. A mai desfăcut o şiţă şi cu asta, gaura în acoperiş era destul de mare pentru a întră cu uşurinţă în coteţ. Treabă uşoară de tot. A prins o găină de gât şi ca s'o mănânce în tihnă s'a retras cu ea în fundul grădinii sub nuc.. Din mers a început s'o jumulească, iar ca s'o înghită nu i-a trebuit mult timp, dar nici de săturat nu s'a săturat. Ş'apoi de ce să mai rabde foamea, când coteţul e colea, drumul recunoscut şi până în ziuă mai e vreme destulă! Numai baba să nu se trezească! S'a dus iarăşi la fereastră şi a ascultat, s'a urcat pe grajd până sus, a privit în curte, nici o frică din partea asta, A coborît apoi înspre coteţ, a mai în­hăţat încă o găină, i-a făcut şi ei felul, ş'apoi încă la două. I

Toată această întâmplare era bine prezentată în urmele ce le lăsase în zăpadă.

Cu patru găini în burtă'n'o fi putut ajunge prea departe, mi-am zis eu şi Dănilă, vânătorul, vecinul de peste râu, Trebue s'o ajungem, cât mai îngrabă. Şi-am plecat amândoi pe urma ei. Zăpadă mare, ur­cuş- greu. Urma ducea întâiu la râu, unde probabil a tras o duşcă de apă, apoi peste Părâul Rău în Dum-brăviţa, spre valea Nedeiului, unde dumneaei avea vizuini tari ca o cazemată. Cale lungă până acolo şi destul de grea.

O interesantă familie.

Pe o înălţime ce domina toată Mărtinia şi îm­prejurimile, facem un popas şi hotărîm încetarea ur­măririi hoţului. In faţă jos pe lunca râului, răspân­dite la mari distanţe, erau aşezate gospodăriile oa­menilor acoperite toate cu căciuli grele de zăpadă. Mai sus de acestea, dealul Pleşa cu Coasta Mare acoperit numai cu stejari bătrâni, cari din doi in doi ani, pun câteva kg. de slănină pe porcii cari sunt trimişi de oameni aici la ghindă. Apoi mai la stânga valea Mărtiniei totdeauna plină de păstrăvi. Coaste piezişe şi înalte îi mărginesc alvia. Sus la orizont, pădurea de brad în Curăţa, iar spre miază-zi în fund de zare, o sprânceană neagră de pădure, tocmai pe Gotul, dela Tău.

In pădurea de goruni şi stejari din Coasta Ma­re, îmi povesteşte vecinul Dănilă, s'a întâmplat cu mulţi ani în urmă o altă dramă.

Bătrânul Isaiia din Groape îşi trimise şi el, în-tr'o toamnă cu cer senin şi soare cald, două scroafe la ghindă pentru îngrăşare. Sau învăţat ele ca sin­gure să plece şi după ce scormoneau toată ziua prin cele frunze căzute, căutând ghinda, singure se întor­ceau acasă. Ba în unele nopţi mai călduţe rămâneau de mas acolo. Uneia din ele îi venise căldurile. O boare de vânt din Coasta Mare, trece peste brazii din Curăţa şi un fuior subţire ajunge tocmai la Gotu. Prin întunerecul pădurilor de pe acolo îşi trăia ve-leatul un vier sălbatic, bătrân, tocmai din vremea când Şugăgenii îşi aveau biserica la valea Groseştilor.

A tresărit vierul, când vântul i-a mângâiat râtul şi coama stufoasă. Cu nasul în vânt adulmecând, a plecat pe şuviţa vântului, mânat de un imbold pe ca­re numai el îl pricepea . . . A trecut peste părae, peste dealuri înalte cu văi adânci, pe câmp gol, printre colibe, lătrat de câini şi oameni. Nimic nu lua în seamă din toate acestea. Spre seară, grohăind şi su-flând din nări, ajunge în padina din Coasta Mare la scroafele lui Isaiia. A petrecut cu ele câteva zile, pâ­

nă ce alt vânt, rece şi cu ploaie deasă, le-a silit să plece spre casa stăpânului, unde ştiau că le aşteaptă un coteţ cald. Vierul a ţinut cu tot dinadinsul să le însoţească până acasă. Vorbindu-şi în limba lor, des­tul de frumos, sau trezit toţi trei în curtea omului. Aici scroafele au intrat în coteţ şi vierul după ele, spre mai mare mirarea lui Isaiia, care se afla în curte cioplind ceva la tăietor. Cu mare grabă a închis pe dinafară uşa coteţului, ş'apoi un plumb slobozit din pod a pus capăt vieţii acestui aventurier. In primă­vară scrofiţa a dat naştere la şase purcei vărgaţi, cari însă n'au fost în stare să pună pe ei o slănină mai groasă ca două degete. Au fost jertfiţi rând pe rând şi aşa s'a stins toată familia domestică a vie­rului dela Gotu. Ascultam cu multă luare aminte, această poveste din lumea mistreţilor, dar mai atent eram la acrobaţiile minunate ce le făcea un ţoiu, pe un copac mai la vale de noi. Pe sub coaja uscată de ani, îşi căuta cu ciocuşorul, hrana. Musculiţe şi alte gângănii, cari şi-au aflat adăpost de iarnă, erau rând pe rând trezite din somn şi înghiţite de harnica pă­sărică. O parte din această hrană mai cădea şi pe jos la rădăcina copacului. Din câteva salturi în jos pe copac, ţoiul le aduna şi de acolo. Căuta prin ză­padă şi înghiţea tot ce i se părea că este bun. Urca apoi iarăşi în sus pe copac, învârtindu-se sprinten în jurul lui, şi începea munca dela capăt. Cât timp am stat acolo, coborise de mai multe ori în jos, cercetând cu luare aminte ca nu cumva să rămână vreo fări-mitură neînghiţită, căci pe asemenea vremuri de ne­caz, când hrana se găseşte cu atâta trudă e bine să nu se facă risipă.

Un vânt rece şi tăios ce bătea dinspre Mureş, ne-a hotărît deabinelea să nu mai urmărim vulpea şi să ne întoarcem spre casă fără nici o ispravă. Co-borînd am ocolit copacul, ca să nu stânjenim masa vrednicei păsăruici, reamintindu-mi despre ocazia ce am avut-o să mă conving că ea are şi simţul preve­derii într'un grad mai desvoltat, decât alte paseri.

La un început de toamnă, mare veselie printre păsăretul din sat. Gospodinele îşi întinsese la soare, cânepa pentru a se usca, urmând ca după ce vor bate sămânţa s'o aşeze în apă la topit. Vrăbii, piţigoi, şi alte mărunte paseri, au tăbărît pe ea şi se îndopau pe întrecute. O pereche de ţoi adunau doar de pe jos, ceea ce le scăpa din gura celor mai lacomi, fir cu fir de sămânţă, pe care apoi cu multă precauţie o depozitau într'o scorbură mică a unui măr din apro­piere. Am cercetat această mică cămară şi spre sur­prinderea mea am aflat acolo mai mult de o mână de seminţe de cânepă puse bine de aceste harnice păsărele. Bani albi pentru zile negre.

Au trecut câteva zile şi întâplarea cu vulpea s'a învechit. Altă zarvă la găinile din vecini! . . . Un uliu — porumbar — hărău cum i se spune prin par­tea locului, din coasta Jinei, s'a repezit glonţ, pe o găină din şoprul lui Dănilă, vecinul de peste râu. Până s'o înhaţe, fiind cam grea, omul 1-a prins, i-a legat picioarele cu o sfoară şi 1-a dus în casă să-1 vad'ă şi copiii. Aici 1-a aşezat frumos în mijlocul ca­sei şi îi hotărau pedeapsa. După puţin timp când uliul s'a văzut scăpat din strânsoarea omului, s'a re­pezit în geam şi a ieşit cu el cu tot, afară la liber­tate. Dar n'a apucat-o spre pădure cum s'ar crede ci s'a aşezat pe marginea pridvorului dela alt vecin unde a început să-şi rupă sfoara cu ciocul. Abia în-

cepuse, când pitită lângă un gard nu prea departe zăreşte o nouă pradă, o găină. Cu picioarele încă legate se aruncă şi asupra acesteia. Dar e prins din nou. Mult s'a mirat omul când i-a văzut picioarele împiedecate. Dela acest om ajunge apoi la mine. Cer­cetez toată păţania acestei paseri, după o oră am aflat toate cele spuse până aci. Era prea frumoasă pasere pentru a fi ucisă. In toată atitudinea ei era numai mândrie şi curaj. Din când în când scotea câte un ţipăt de revoltă şi parcă aştepta numai mo­mentul ca să se răzbune pe acei cari îi stânjenesc libertatea. La îndemnul pe faţă a fetiţelor mele şi la al meu lăuntric i-am tăiat sfoara şi i-am dat dru­mul, crezând că se va duce şapte hotare, după cele ce a păţit în mai puţin de o oră. Nenorocul lui, foa­mea sau prostia, l-au făcut ca în faţa noastră să atace din nou găina vecinului de mai înainte. A fost iarăşi prins, pentru a treia oară. De astă dată n'a mai fost iertat. Isbit de om cu capul de un buştean şi-a dat sfârşitul într'o uşoară tremurare a aripilor. Două pi­cături de sânge trandafiriu ce-i ieşeau din nări, au înroşit zăpada unde -a fost aruncat cu multă ciudă, spre mai mare jalea fetiţelor şi regretul meu, după această mândră vietate.

întâmplarea aceasta ne-a făcut să ne aducem aminte de Năsăudul nostru drag şi de casa părăsită. In podul şurii — de acolo — plin cu fân, îşi făcuse într'o iarnă grea, în căpriori, loc de pândă, un frate de a acestui uliu. Găinile jos în aria surei, îşi pe­treceau ziua căutând seminţele căzute din ierburile uscate. Aproape zilnic dispărea câte una, în strigă­tele de spaimă a celor rămase încă vii. Cu toată gra­ba ce o puneam de a eşi afară la această alarmă nu puteam vedea nimic. Cine oare s ă fie hoţul?.. . .

Târziu, după ce găinile ajunsese la jumătate cu nu­mărul, îl descopăr pe hoţ sus în pod, alăturea de o grămadă de pene, tocmai de ajuns pentru a umplea două perini. Pe acesta l-am ucis fără nici un regret. Totuşi, dacă l-aş fi avut în mână şi l-aş fî privit mai de aproape, cine ştie, poate îi dam drumul, căci pa­guba făcută în găini tot nu mi-o putea înapoia.

La câteva săptămâni după întâmplarea cu uliul, cineva îmi aduce altul, mai mic, un păsărar, viu şi sănătos. A fost prins în cuptorul de copt pâine care era aşezat afară în curte. Cu o zi înainte s'a copt pâine în el. In asemenea ocazii, fărâmituri rămân totdeauna pe vatra cuptorului. Despre acest lucru vrăbiile au ştire şi toată ziua ciugulesc prin cenuşă, ba mai fac şi puţină bae. Cum să prindă păsărarul măcar una, dacă ele sunt foarte atente şi de câte ori se apropie pe acolo toate sboară în scumpia d'e lângă gard! Şi astfel şi-a făcut un plan în căpşorul lui mic de hoţ! A întrat în cuptor şi le-a aşteptat, ca orica­re vânător ce îşi aşteaptă vânatul stând în ştand bi­ne camuflat. Că i-a reuşit această tactică, nu se ştie, pentrucă a fost prins. Poate îi va reuşi de aici înain­te, căci şi acestuia i-am dat drumul, la libertate. A sburat săgeată pe un pom din apropiere. Aici şi-a aranjat aripile şi a bătut fericit din coadă, nu-i venea să creadă că este iarăşi liber, spre mai mare spaima micilor păsărele cari au şi început a da alarma prin sunete lungi ascuţite, de parcă ar fi suflat în gaură de cheie.

Iarna grea, frigul şi foamea, în adevăr, silesc pe bietele animale şi paseri să recurgă la acte ce ui­mesc. Şi te întrebi, oare instinctul sau inteligenţa le dau curaj de a făptui acte atât de îndrăsneţe?

CELE SASE FAZE DE DESVOLTARE A UNUI CONTINGENT DE CERVIDEE de: Dr. I. PHILÎP0V1CI

In caz că legea de vânătoare nu ar introduce schimbări fundamentale putem spera că în scurt timp să putem porni la refacerea contingentului de vânat, grav lovit. Spre deosebire de războiul 1914—1918 vom avea de luptat cu mai mari greutăţi şi va dura mai mult timp, până ce vom ajunge la un număr cel puţin satisfăcător al Cervideelor.

Sunt de avut în vedere următoarele cauze: 1. Pregătirile de apărare militară făcute în pă­

durile noastre, prin cari s'a oprit accesul arendaşilor şi a personalului său de pază. In schimb însă câţiva militari abuzau fără a ţine seamă de Legea de vână­toare în vigoare. Acest abuz a cauzat împuţinarea vâ­natului şi a început din anul 1939.

2. Durata lungă a răsboiului. 3. Faptul că cea mai mare parte a ţării a fost

teatru de răsboi, 4. Luptele date pe aceste terenuri şi pierderile

mari cauzate de artilerie, mine, arme automate, ob­stacole cu sârmă ghimpată etc,

5. Marele număr de dezertori şi prizonieri fu­gari, care se hrănesc mai ales din vânat. Apoi bra­conieri legali, ilegali şi de ocazie, dintre cari ciobanii, care au arme şi muniţiune la dispoziţie, rămase prin

păduri, de pe urma trupelor care s'au retras în grabă. 6. Lupii şi celalalt vânat răpitor (râşi, câini hoi­

nari) , 7. Faptul că nu putem conta pe repopularea vâ­

natului din regiunile împădurite învecinate, întrucât răsboiul a bântuit prin întregii Carpaţi, ani dea-rândul,

8. Uşurinţa cu care se calcă legile de vânătoa­re, ca o urmare a răsboiului.

In orice caz suntem obligaţi a^face tot posibilul pentru repopularea regiunilor carpatine, repopulare care trebue făcută nu pe terenuri restrânse, ci pe re­giuni întregi, unde vânatul îşi schimbă sălaşul după anotimpuri — luându-se în considerare experienţele culese după primul răsboiu mondial, şi cu deosebire: o deosebită atenţie trebue dată mai ales oazelor natu­rale în care s'a putut păstra vânatul intr'un număr mai mare. Aid trebue începută ocrotirea şi înmulţi­rea vânatului, prin combaterea duşmanilor săi, cu cea mai mare severitate. A m ajuns actualmente aşa de departe încât, literalmente, fiecare exemplar, mai ales cel femenin, trebue socotit ca foarte important pen­tru înmulţirea vânatului, mai ales Cervideelor noastre.

Oazele aceste vor avea menirea de a repopula

succesiv celelalte regiuni învecinate. O altă posibili­tate nu vom avea căci vânatul, mai ales cel mare, a fost complet decimat în toată Europa, deci nu putem importa nimic.

Terenurile aceste trebue să aibă liniştea cea mai desăvârşită şi sărării, pentru a strânge vânatul şi a nu pierde şi resturile încă păstrate în aceste locuri. Afară de aceasta au neapărată nevoie de un personal de pază ales, care să stârpească lupii, râşii, câinii., ., şi să combată pe deplin braconajul.

In aceste terenuri să se oprească cel puţin pe 10 ani împuşcarea ciutelor şi se va proceda cu mare eco­nomie la împuşcarea taurilor. Vânatul feminin joacă rolul cel mai mare în repopularea pădurilor noastre. O ciută poate făta cel puţin 15 viţei, socotit în fiecare an numai câte un viţel, iar un cerb poate fecunda 10 şi mai multe ciute pe an.

A r fi greşit de a se plânge de prea mult vânat fe-menin în comparaţie cu cel masculin, atâta timp cât repopularea tuturor terenurilor nu s'a făcut pe de­plin, căci legea naturei prevede că surplusul emigrează în terenurile învecinate goale.

Dacă nu s'ar fi întâmplat ceeace s'a întâmplat, anume un exces de ocrotire şi înmulţire aparentă în terenurile Regale din Gurghiu şi în alte terenuri din Valea Mureşului, nu s'ar fi putut niciodată împuşca cerbi capitali Ia poalele munţilor Harghita şi în regiu­nea Braşovului, Buzăului şi a munţilor Vraneea, unde înainte cu 8 ani nu se găsea nici urmă de cerb. Şi dacă nu aşi fi ocrotit şi înmulţit cerbii, eu şi vecinul meu din partea de sud a munţilor Rodnei, timp d'e 15 ani în mod sistematic, nu s'ar fi putut împuşca, în ultimii ani înainte de răsboiu, cerbi capitali în împre­jurimea cea mai apropiată a oraşului Bistriţa, unde înainte nu erau deloc sau numai în mod trecător şi rar.

întrucât după terminarea răsboiului vor apare probabil şi arendaşi noui care nu s'au ocupat până în prezent cu vânarea cerbilor, şi deloc cu ocrotirea lor, cred că este important de a ne ocupa cu aceste chestiuni, pentru a înlătura din capul locului greşelile cari s'ar putea ivi în această materie.

Aceasta cu atât mai mult cu cât m'am convins uneori şi în trecut, că s'au înrădăcinat câteodată pă­reri cu totul greşite şi concluziuni pripite, cari ar pu­tea pune în periclitare întreaga noastră operă de re­facere.

I Faza întâia pentru desvoltarea contigentului de cerbi, până la un număr admisibil din punct de vedere a silviculturei cât şi a agriculturei, constă deci din paza cea mai severă şi conservarea vânatului exis­tent mai ales a celui feminin. Aceasta depinde însă numai în parte de vânători. Vânătorul, respectiv pro­prietarul terenului de vânătoare, are numai posibili­tatea de a ocroti vânatul de inamici. Prin ocrotire, sărării şi hrană, poate lega vânatul de teren şi prin împuşcarea economică a pieselor nedorite poate în­drepta prăsila în sensul creşterei coarnelor nobile. El însă nu are posibilitatea de a le da liniştea deplină, din cauza lucrărilor forestiere cât şi mai ales a păşu-natului abuziv. Proprietarul terenului, nu însă şi a-rendaşul, poate dispune ca păşunatul să se admită numai în anumite locuri şi în anumite timpuri, conform cu legea. Dacă reuşeşte, atunci a făcut foarte mult pentru vânat, căci acesta are posibilitatea de a se re­trage în sectoare liniştite şi poate reveni dacă s'a res­

tabilit liniştea. Ceeace însă nu poate opri proprietarul unui teren este deplasarea vânatului într'un teren în­vecinat, unde găseşte posibilitatea de a trăi mai priel­nic. Deplasarea are loc cu anotimpurile, după hrană potrivită şi în căutarea de linişte pentru creşterea pui­lor, precum şi în timpul boncănitului, ceeace se poate întâmpla pe terenuri foarte întinse. Dacă terenul ve­cin este bine administrat paguba nu este mare. In schimb dacă terenul învecinat nu este bine. adminis­trat, dacă lupii şi râşii, şi mai ales braconierii, nu sunt urmăriţi, atunci nu ajută nici cele mai mari sa­crificii a unui arendaş. Bine înţeles, influenţele rele, cu urmări mult mai dezastruoase, se observă într'un teren mic decât la unul mare. Insă nici un teren nu este destul de întins ca să nu fie influenţat de situa­ţia şi împrejurările terenurilor învecinate, iar peste totul trebue să vegheze Statul şi să elimine arendaşii cari n'au alte interese decât pur egoiste.

In timpurile aşa de grele în care trăkn azi trebue să fim solidari pentru propăşirea intereselor comune. Statul însă trebue să încurajeze numai decât pe toţi arendaşii cari îşi dau silinţa pentru ridicarea contin­gentului de vânat, apărându-i în contra sabotajului unor cercuri interesate şi contra păşunatului nelegal şi abuziv.

Este deci neapărat recomandabil ca toţi vecinii să se pună în bună înţelegere şi să cadă de acord asupra ocrotirii vânatului şi combaterea comună a duşma­nilor.

In fine, se cere imperativ că arendaşul cinstit, care a cruţat şi înmulţit vânatul ani dearândul, pu­nând la dispoziţie toată energia, cunoştinţă de cauză şi fonduri însemnate, să aibă posibilitatea de a-şi exercita dreptul lui contractual putând vâna nestin-gherit de lucrările forestiere banale şi alte turburări, cel puţin 3 săptămâni cât durează boncănitul, din cele 52 câte are anul. Aceasta o cere cel mai elemen­tar simţ de dreptate. Vorbesc din experienţă, căci am păţit-o şi eu şi alţii, în dcursul anilor; anume că din răutate s'a început tocmai în timpul boncănitului lucrări forestiere, lucru care s'ar fi putut face şi cu 3 săptămâni în urmă sau deloc, numai cu scopul de a cauza stinghereală şi a descuraja şi înlătura pe aren­daşi. O astfel de formulă ar trebui trecută în contrac­tul ds arendare, erei nu poate prospera nici o treabă dacă nu există complectă lămurire.

Toate acestea amintite mai sus se bazează pe ex­perienţele mele personale îndelungate de arendaş şi inspector de vânătoare, timp de peste 20 ani.

A m preluat în 1922 un teren în care putea vâna fiecare cum dorea. Lupii şi alt vânat răpitor în abun­denţă, în schimb cerbi aproape că nu se vedeau, Tăi-turi recent împădurite au fost păşunate pretutindeni şi câini ciobăneşti hoinăreau prin întreg terenul. După scoborîrea stânelor la începutul lunei Septemvrie se aflau numai puţini cerbi şi ciute, iar viţei aproape nu se puteau observa, căci erau nimiciţi de lupi, râşi şi câini. Numai în decurs de primii 4 ani, personalul meu de pază a distrus peste 30 d'e lupi, 100 câini, au cură­ţit terenul de braconieri şi păşunatul a fost restrâns după posibilitate,

Totuţi au trecut 17 ani până ce, după investiţii masive şi muncă uriaşă, acest teren a ajuns să fie un teren model, cu maximum de vânat admisibil, cu mulţi cerbi bătrâni, cu coarne bune.

In anul 1939, ultima dată când am putut vizita a-

cest teren, se auzeau boncănind pe 8000 ha, cea 80 cerbi. Complexul întreg cuprindea la început cea 18.000 ha. întrucât m'am convins că nu puteam face faţă pe un atât de mare teren, am cedat o parte, ve­cinului şi prietenului meu, pe care-1 cunoşteam ca vâ­nător corect şi ocrotitor. Pe terenul de 8000 ha, care l-am rezervat pentru uzul propriu, făceau pază 3 pă­durari şi 2 paznici, cari aveau cunoştinţe perfecte în ce priveşte vânătoarea şi paza.

Vorbind de o paza bună, serioasă, atunci se cere la munte: 1 organ pe 2000 ha, care însă să se ocupe numai cu exercitarea pazei, sau 1 organ silvic pe 1000 ha, căruia îi permite timpul să se poată ocupa în mod suficient cu paza vânatului. Există pădurari cari pot fi foarte bine întrebuinţaţi la paza vânatului având interes pentru vânătoare şi dacă dispun de timp, mai ales în timpul boncănitului. Un organ silvic care e ocupat tot anul cu exploatarea de lemne, şi care deci numai Dumineca sau ocazional dispune de timp li­ber, nu poate fi întrebuinţat şi pentru paza vânatului, întrucât este supus controlului braconierilor.

A r fi deci de dorit ca autorităţile silvice să re­partizeze organele silvice, cari posed cunoştinţe vâ-nătoreşti şi au tragere de inimă pentru vânătoare, în cantoane cu vânat mare, unde se află păduri tinere, prin urmare unde nu se prevăd lucrări forestiere im­portante.

Am atins şi chestiunea aceasta întucât paza este baza fundamentală a unei organizaţii vânătoreşti.

Prin aceasta se caracterizează prima fază prin­cipală, care coastă ded m conservaren contingentului existent, prin toate mijloacele posibile. Reuşeşte a-ceasta, atunci se cere numai răbdare, perseverenţă, timp şi bani, ca să se continue d'esvol-tarea contigentului de Cervidee.

II . Dacă reuşim să salvăm majori­tatea viţeilor, atunci se observă repede o înmulţire a vânatului. Aceasta se da-toreşte nu numai contingentului propriu, ci şi celui imigrat din vecinătate. Vâna­tul este foarte sensibil ocrotirii lui, mai ales cel feminin. Acesta este mult mai legat de teren, ne când cerbilor desvol-taţi, după împlinirea vârstei de 5 ani, le place să colinde. Scutul dat contra inamicilor şi liniştea fac ca vânatul să devie blând. Din această cauză se va pu­tea observa şi ziua cerbi în tăieturi li­bere, pe când înainte nu ieşeau decât numai noaptea târziu.

Aceasta este faza a doua, care ar putea să ducă în eroare un necunoscă­tor, crezând că are prea mult vânat fe­minin, deci să ceară autorizaţie de îm­puşcarea acestora. Dacă un astfel de laic observă iarna o ciurdă de 10—20 sau mai multe ciute şi viţei, atunci să nu creadă că terenul ar fi suprapopulat, căci iarna se strânge vânatul dintr'o re­giune întreagă într'un loc liniştit şi cu irană, iar alte regiuni lipsite de aceste condUiuni, sunt părăsite complet.

I I I . In caz de hrană potrivită cu împrejurări favorabile, un cerb tânăr poate purta chiar după 2 ani coarne cu 10—12 raze, bineînţeles însă, subţiri. Lun­

gimea potrivită o ajunge mai târziu, dar câţiva ani coarnele rămân subţiri şi pot avea chiar 14 şi mai multe raze. După vârsta de cea 10 ani capătă abia grosimea potrivită, dacă organismul s'a săturat cu să­ruri de calcar, căci surplusul acesta trece în coarne.

întrucât cerbul produce coarne tari şi grele abia după 10 ani împliniţi, mai ales între 10—15 ani, se poate observa în aceşti primii 10 ani, ades, mai mulţi cerbi cu coarne subţiri. Le vezi cu atât mai uşor încât sunt tineri şi deci nu aşa de precauţi, arătându-se şi ziua mare, pe când cei bătrâni, în număr mai redus, ies mai mult noaptea şi se feresc să fie văzuţi. Aşa se poate întâmpla că vânătorul fără experienţă care vede numai cerbi tineri cu coarne slabe, cari nu sunt greu de împuşcat, să cadă în eroare invocând cu uşu­rinţă şi nepricepere cuvântul „degenerare". De fapt ne aflăm în faza a treia de desvoltare. Această fază durează câţiva ani. Aceşti cerbi sunt uşor de împuş­cat chiar din poteci, vin repede la chemare, pe când cei bătrâni stau în locuri mai greu accesibile, nu vin uşor la chemare, având ciute lângă dânşii şi boncă-nesc în general puţin, pentru a nu se trăda. Faza a-ceasta predispune deci uşor la concluziuni greşite,

IV, Cu timpul se iveşte faza a patra, caracteri­zată prin emigrarea unui număr de cerbi din terenul model în terenurile vecine slab populate. Deoarece emigrează întâiu taurii bătrâni, cărora nu le plac ne­liniştea cauzată de prea mult vânat şi cari au nevoie de multă hrană substanţială pentru devoltarea coar­nelor, care hrană trebue s'o împartă cu alt vânat în terenurile bine populate, s'ar putea întâmpla o lipsă vremelnică de cerbi bătrâni în terenul nostru. In schimb se observă în terenurile învecinate şi chiar în-

depărtate de mulţi kilometri, apariţii de cerbi puternici. Lipsa trece repede, în 3—4 ani, prin înlocuirea de ti­neret, întretimp crescut la înălţime. După emigrarea cerbilor bătrâni emigrează şi ciutele în regiuni, unde prin tăierea codrilor bătrâni li se oferă hrană bună pentru dânsele şi pentru progenitura lor. Aceasta emigrare am putut s'o observăm în mod foarte frumos mai ales în Ardeal.

V. Ajungem acum la faza a dncia, anume Ia nu­mărul maxim suportabil într'un teren. Atunci abia a sosit vremea de a proceda la o selecţionare şi împu­ţinare a vânatului feminin şi a cerbilor cu coarne urâte. La această fază putem ajunge după cam 15 ani în medie, dacă bineînţeles împrejurările pe terenurile vecine sunt normale,

V I . Abia după acest interval ajungem la faza ideală, cea a şasea. Acum vom dispune de un contin­gent de cerbi care nu mai admite o înmulţire şi în acelaş timp ajunge şi la înălţimea calitativă care nu mai poate fi întrecută, bineînţeles pentru regiunea în­vederată, cu însuşirile ei specifice de sol, climă şi alte împrejurări importante, cum le-am descris în lucră­rile mele din această revistă, şi anume în Nr, 8—10 din 1937. Vom avea mulţi cerbi bătrâni şi progenitura garantată.

Punând întrebarea ce-este un contingent bun sau slab, numai în general se poate răspunde. Cifrele se pot da numai cu aproximaţie, întrucât trebue luate în considerare situaţia terenului, hrana şi multe al­tele. Un teren poate suporta mai mult, altul mai pu­ţin vânat. Mai ales în regiuni cu mult păşunat de Vite, nu este de dorit a avea mult vânat, căci nu află hrană îndestulătoare. In schimb pe un teren mic, unde se găsesc multe tăieturi, tineret şi poieni, şi unde domneşte linişte deplină, iar vite numai puţine, se poate concentra mult vânat fără să sufere desvoltarea coarnelor.

Putem fi mulţumiţi, în împrejurările de azi, a a-vea în primii ani de arendare pe 1000 ha, cea 5 exem­plare masculine şi feminine. Sub acest număr se so­coteşte terenul ca slab; peste acesta ca bunişor. Pe puţine terenuri numai vom găsi azi proporţii mai bu­ne. Maximul, admisibil se socoteşte la noi cu un exem­plar pe 40 ha; dar nu putem preciza aceasta, căci în diferite anotimpuri vom avea diferenţe. Amintesc a-ceasta ca să nu se limiteze aprecierea situaţiei cerbi­lor pe un teren restrâns, ci pe o regiune întreagă.

Natural că se poate întâmpla ca, ici colo, să aibă loc o concentrare mai masivă a cerbilor, ceeace din interese silvice cere o reducere înainte ca terenurile învecinate să aibă vânat suficient. Aceasta trebue sta­bilită dela caz la caz.

In anul 1939 ajunsesem în multe terenuri la maxi­mul de vânat admisibil. Pe unele terenuri era de ob­servat o abundenţă, pe când altele adăposteau un număr prea mic. In 1943 aveam să fim poate la punc­tul culminant, după 20 ani dela intrarea în vigoare a Legei de vânătoare din 1923. Existau însă şi multe terenuri de vânătoare unde se găsea numai puţin vâ­nat, căci erau lăsate în voia soartei şi fără pază.

De această dată opera de refacere va dura mult mai mult. Aceasta e sigur şi nu dispunem de mijloace ca s'o schimbăm, căci din cauza războiului şi a ur­mărilor lui s'a distrus ceeace am căutat să cultivăm un veac întreg. Generaţia tânără, cu sfaturile vânăto­rilor bătrâni vor avea frumoasa datorie patriotică de

a readuce terenurile la înălţimea dorită, bineînţeles dacă vor fi lăsaţi să facă acest lucru, dar numai cu multă răbdare şi bani.

Vreau să tratez şi pe scurt despre contingentul căprioarelor întrucât se aseamănă mult cu desvoltarea contingentului de cerbi, doar că aceasta se poate face mai uşor decât a cerbilor, deşi au mai mulţi inamici ca primii şi sunt expuse mult primejdiilor unor ierni grele. Numărul lor a fost mult mai mare decât al cer­bilor, dar din cauza mărimei lor mai reduse nu sunt aşa bătătoare la ochi, aria lor de răspândire este mult mai mare, înmulţirea lor deasemenea mai rapidă. Pe când ciutele, de regulă, au câte un viţel pe an, rare ori doi, caprele pot avea mai des doi sau chiar, rare ori, şi trei iezi. Ţapul în vârsta de 4 ani ajunge la punctul culminant, Experienţa arată că în vârsta de 4 ani până la şapte ani are corniţele cele mai bine desvoltate şi frumoase, pe când cerbii abia în 10—15 ani. Aceasta s'a putut constata la exemplare din cap­tivitate.

Vârsta limită la cerbi este socotită la 18—20 ani. pe când la căpriori la 14—15. Date precise lipsesc însă, asupra limitei de vârstă a vânatului carpatin. E de presupus că vânatul nostru, în raport cu mărimea lui, poate să ajungă o vârstă mult mai înaintată.

Refacerea contigentului Ia căprioare se face ana­log cu cel a cerbilor. Aceasta am observat timp de 12 ani pe un teren de căprioare. Şi aici sunt fazele asemănătoare, dar mai scurte, emigrarea şi repopula­rea similară ca la cerbi. Tot aşa joacă hrana, liniş­tea etc, un rol important în desvoltarea lor. Ţapii bătrâni sunt primii cari îşi schimbă terenul, de multe ori spre marea supărare a proprietarului de teren care a depus atâta râvnă pentru ridicarea contigen­tului.

In ceeace priveşte ocrotirea terenului, trebue să amintim că mai ales, afară de lupi şi râşi, câinii va­gabonzi, vulpile şi mâţele sălbatice sunt inamicii cari nimicesc acest vânat. Afară de aceasta şi iernele gre­le cauzează pierderi mari în rândurile lor. Lipsa de hrană substanţială, ca ghindă, jir, smeuriş şi mure, pe lângă esenţele moi, favorizează pierderea vânatului acesta aşa de gingaş. Hrana artificială cea mai bună este trifoiul care trebue plasat în sectoare scutite de vânt şi viscol. Trifoiul şi fânul de cea mai bună cali­tate trebue împărţit în multe porţiuni mici, îndepăr­tate una de alta, pentru ca vânatul să fie nevoit a circula şi astfel să se încălzească. Dacă altfel se adună la clăi mari, ar putea îngheţa în mase, cum s'a constatat de multe ori.

Această chestiune n'o putem trata aici. Informa­ţiile se găsesc în literatura sau articole de specialitate.

Pe terenul meu din munţii Rodnei aveam la în­ceput numai puţine căprioare din cauza răpitoarelor cari au distrus aproape totul. Dintre acestea râsul este cel mai periculos, căci distruge numai pentru a suge sângele. Din carne nu consumă mult, ci mai iute doboară o altă căprioară decât să revie la prima pradă. ' '' '

Prin pază severă, decimarea duşmanilor, ca, râşi, lupi, câini şi ocrotirea continuă, am ajuns la un con­tingent important, deşi iernele la munte sunt mult mai grele şi lungi. In schimb însă hrana naturală ca: esen­ţe moi, muşchi bărboşi, smeuriş, mure, frunze de me-rişoare şi de afini se găsesc în abundenţă. Viscolele sunt mai puţin periculoase la munte decât la şes unde

vânatul nu găseşte un loc scutit. Am văzut pe un te­ren de şes, într'un singur viscol, cum au pierit 25 bu­căţi. Aceasta s'a întâmplat într'o pădure expusă, unde toată pădurea bătrână a fost tăiată.

In acest articol care este un rezumat al observă­rilor îndelungate, bazate pe o activitate rodnică ca a-rendaş şi inspector de vânătoare, apelez la tinerii vâ­nători, ca să aibă multă răbdare şi să aducă şi jertfe pentru refacerea acestui vânat nobil.

Un cerb sau căprior tânăr împuşcat din impru­denţă nu face nici o plăcere unui vânător adevărat. Nu există o mai mare satisfacţie pentru un bărbat întreg şi cu etica înaltă decât să fi creat ceva cu pro­pria sa forţă, cunoştinţă, nu numai în folosul lui per­sonal ci şi al Patriei sale.

Ocrotirea vânatului este o adevărată plăcere, aşa

cum am putut ceti şi într'un număr recent al revistei „Carpaţii".

încoronarea operei de refacere pentru un vână­tor de vânat mare constă în dobândirea unui vânat cu trofee capitale, crescut prin ocrotirea, munca şi jert­fa lui. •

Această bucurie am avut-o când am petrecut ul­tima dată în terenul meu mult iubit din Transilvania d'e Nord în 27 Septemvrie 1939, când am împuşcat cerbul meu de căpetenie.

A m sat uimit în faţa acestui uriaş cu coarnele sale capitale de 12 kgr., după atâţia ani de muncă, ocrotire ş!i nâlcaz, — iar paznicul meu Silvestru, strângându-mi mâna a zis:

Dumnezeu ştie să răsplătească.

PENTRU PESCARI: TABELE SOLUNARE Unii dintre camarazii pescari îşi mai amintesc,

poate, de un articol ce am scris în „Carpaţii" (No. 11/1939), în care prezentam pentru prima oară „teoria solunară" a americanului J. A . Knight. De atunci anii au trecut, dar în vâlvătăile lumii ce începuse să ardă şi în învălmăşeala armelor, n'a mai fost vreme pen­tru verificarea unei teorii, chiar sensaţională, — cu influenţe lunare şi solare asupra,.. peştilor.

Nu aşi fi revenit, poate, asupra subiectului, dacă nu aflam că s'au vândut în America, 10.000 de ,,tabele solunare" în al 3-lea an dela apariţie, iar autori de mare vază, în Franţa, au îmbrăţişat şi difuzat cu en­tuziasm teoria lui Knight.

Nu am nimic de adăogat la cele expus© în trecut; pentru detaliile teoriei nu pot deci decât să retrimit îa acel articol. Mă yoiu mărgini aici să reamintesc despre ce e vorba, adăogând, însă, esenţialul: Tabe-Ule solunare.

Să revedem întâiu despre ce e vorba. Ceeace nedumereşte mai mult pescarul în rapor­

turile sale cu peştii e capriciul, neregularitatea, arbi­trarul poftei lor de mâncare — şi deci, pentru pes­car, putinţa de agăţare în perfidul lui cârlig. Toate teoriile au dat greş. Din secole de observare n'a re-eşit nimic sigur, nici un criteriu stabil şi lămurit. Mai cu seamă noi, păstrăvarii, avem prilej de mare mira­re. Căci cu toate silinţele şi şireteniile, cu toată di­băcia şi perseverenţa, ajungem uneori la exasperanta situaţie de a nu mai înţelege nimic. Iată, cu toate „condiţiunile favorabile" de vreme şi apă, nici un păs­trăv, pe tot râul, nu trage la momeală, timp de cea­suri — ori abia. Dece? Nu se ştie. Şi apoi, brusc, în­tr'un timp relativ scurt, pe întreg râul deodată, peştii trag care mai de care. Dece? Apoi, iar, nimic — ori slab. Dece?

La aceste dece vrea să răspundă teoria lui Knight. J. A . Knight — un emerit pescar — după înde­

lungi observări şi experimentări a ajuns la conclu­zia că activitatea peştilor — a peştilor răpitori cu deosebire — e influenţată de aceleaşi forţe care pro­voacă şi mareele; altfel zis, că e în legătură cu a-tracţiunea Lunei, factorul provocator al fenomenului mareelor.

Concluzia e neaşteptată, fără îndoială. Dar dacă

de: C. ROSETTI-BĂLĂNESCU.

e justă, se vede imediat aportul ce aduce în dibuirea acelui răstimp favorabil de activitate a peştilor. Căci acel răstimp se poate calcula cu astronomică precîziu-ne. Foarte sensaţional, nu?

Nu mai amănunţesc aci argumentarea teoriei, nici mărturiile rezultatelor practice, foarte turburătoare, prezentate d'e Knight şi de partizanii săi entuziaşti. Se pot găsi în articolul meu vechiu. In concluzia a-celui articol arătam că, în ceeace ne priveşte, nu pu­team lua, în mod corect, vreo poziţie pro sau contra — scepticismul meu mă îmbia mai mult spre „con­tra" — până nu vom supune teoria la singura probă valabilă: verificarea prin experimentare metodică. Dar Dentru aceasta era necesar să avem la îndemână acele Tabele statornicind ,,orele solunare" — adică acele ore când atracţiunea combinată Lună-Soare se face simţită la maximum, pentru o localitate dată.

Avem acum aceste tabele. Şi rog pe Dl Profesor universitar Armeanca, Directorul Observatorului as­tronomic Cluj, să primească mulţumirile mele publice, pentrucă, nedespreţuind năstruşnica lor întrebuinţare, a binevoit să-mi pună la dispoziţie datele astronomice necesare.

Să reamintesc că în fenomenul mareelor se cons­tată, în decurs de aproximativ 24 ore, două maxime şi două minime. Să reamintesc că influenţa Lunei, pre­cumpănitoare, e mărită cu influenţa Soarelui când a-ceste două astre se găsesc de aceiaşi parte a Pămân­tului (Lună Nouă), şi, invers, influenţa Lunei e mic­şorată când atracţiunea Soarelui e antagonistă (Lu­nă Plină — şi parţial, Pătrare). Pe noi, practic, în teoria solunară, nu ne interesează orele de maree reale (ridicarea apelor), ci maximul de atracţie ime­diată, sub influenţa Lunei, pentru un loc dat. (Ma­reele sunt de fapt, mai întârziate, decalate, din cauze care nu interesează acil. Pe noi ne interesează, cu alte cuvinte, orele trecerii Lunei la meridianul locului.

In tabelele stabilite de Knight, din cât am pu­tut înţelege, căci nu le-am văzut, se indică, pentru 24 ore, două perioade solunare majore şi două perioade solunare minore — corespunzătoare, analogic maxi­melor şi minimelor mareelor. In tabelele ce alătur nu indic decât celor două perioade majore, corespunză-tare trecerei superioare la meridian şi trecerei inferioa-

re la meridian a satelitului nostru. (Nu găsesc util să tălmăcesc aceste noţiuni astronomice). Apreciez însă, că pentru verificările noastre, aceste perioade solunare majore, cele mai caracteristice, sunt suficiente — dacă teoria e valabilă. (Grosso modo perioadele mi­nore se intercalează între cele majore la interval de 6 ore)1).

Tabelele ce public sunt calculate pentru anul 1946 şi pentru meridianul Clujului,

întrebuinţarea e elementară: pentru fiecare zi se indică orele când, după teoria solunară, activitatea peştelui e maximă 2).

Tabelele indică şi fazele Lunei. Acestea sunt de avut în vedere, pentrucă, după teoria lui Knight, în mod logic, perioada cea mai favorabilă se încadrează între Ultimul Pătrar spre Lună Nouă, până la Pri­mul Pătrar.

In Tabele, zilele acestor perioade sunt tipărite cu cifre grase.

Pentru verificarea teoriei cred necesar să atrag atenţia asupra următoarelor:

— efectul perioadei solunare începe să se manifes­teze, în general, cam o jumătate de oră după ora indi­cată în tabele;

— efectul se menţine cam lVz oră până la 2 ore; — efectul poate fi contrariat sau chiar anihilat de

circumstanţele locale nefavorabile (voiu reveni asupra acestei chestiuni);

— peştele poate să „tragă" şi în afară de aceste perioade precise, dar experienţa adepţilor teoriei so­lunare tinde să arate că peştele „activează" mai ales în acele perioade. (De sigur, zic adepţii, se pot avea succese modeste şi în alt răstimp, dar, dacă condiţiu-nile locale nu se opun, maximul de succes e de cules în perioadele solunare),

Câteva cuvinte despre „condiţiunile locale". E evident că în caz de condiţiuni locale nefavora­

bile, fie atmosferice, fie privitoare la starea apei, nu se pot aştepta de nimeni succese. De pildă, într'o apă opacă, turbure, vei putea arunca muscă, râmă sau lingură până la extenuare, fără nici un fel de izbândă. Nici teoria solunară nu pretinde să facă minuni.

Care sunt, în general, „condiţiunile locale nefavo­rabile"? Poate că s'ar putea rezuma şi grupa astfel:

Variaţiuni bruşte barometriee, într'un sens sau al­tul; coborîre bruscă barometrică; presiune barome-trică joasă; furtună apropiată; schimbarea bruscă a vântului; furtună; nori cir rus pe cer şi sooborîre simul­tană a barometrului; răcire bruscă a tempera turei aerului; răcire bruscă a apei; apa foarte scăzută; apa foarte crescută; apa cu totul turbure; apa de zăpadă etc.

De reţinut deci, în verificarea teoriei, că condiţiu­nile locale nefavorabile contrariază sau anihilează efectul „solunar" aşteptat.

- 1 ) Exemplu: L a 23 Iunie 1946 orele solunare majore sunt: 5,32 şi 17,56. Grosso modo orele solunare minore vor fi: 5,32 + 6 = 11,32 şi 17,56 + 6 = 23,56. Deci trei perioade solu­nare pe lumină şi una de noapte. De avut în vedere.

2 ) N u e, evident, vina mea dacă unele din aceste ore c a d . . . noaptea. Să se ştie însă că se poate pescui (chiar cu musca), pe beznă totală, cu deplin succes. Pasionaţii pot verifi­c a . . . în orele solunare de noapte. ( D a r . . . în apele de munte pescuitul noaptea e interzis de lege!) .

Pentru camarazii pescari, ce ar vrea să colabo­reze la verificarea acestei teorii, recomand experimeit tări metodice, cu însemnări scrise, comparând rezul­tatele obţinute înainte, în timpul şi după perioada so­lunară, în decurs de un sezon, notându-se şi condiţiu­nile locale. E cazul, bine înţeles, să nu se uite ceasul acasă — şi potrivit după „ora oficială" (în secolul radio-ului nici nu mai e îngăduit să fie altfel).

Şi încă un lucru: experienţe valabile se pot face în ape care au peşti. Un râu cu o „sardelă" la kilo­metru n'ar fi, evident, cel mai indicat pentru verificări valabile.

In sfârşit, o ultimă indicaţie: tabelele solunare ce public sunt, după cum am amintit, calculate pentru meridianul Clujului, unde mă aflu în prezent. Ce co-recţîuni implică pentru alte localităţi? Practic, nici una. In cuprinsul graniţelor noastre variaţiunile de oră în funcţie, de longitudine pot fi considerate ne­glijabile, faţă de întinderea perioadei solunare (IV2 la 2 ore). Amintesc totuşi, pentru doritorii de preci-ziune, că pentru o diferenţă de 1° în longitudine geo­grafică corespunde o diferenţă de 4 minute în timo, — diferenţe de adăogat la orele indicate în tabele pentru localităţile la Vest de meridianul Clujului — sau d'e scăzut pentru localităţile la Est de Cluj. (De pildă, rotunjind: -4-10 minute pentru Timişoara, -f 6 minute pentru Caransebeş; —20 minute pentru Con­stanţa, —11 minute pentru Piatra-Neamţ, —8 minute pentru Braşov, e t c ) ,

„Carpatii", totdeauna alături de orice iniţiativă, va publica Tabelele solunare necesare sezonului nor­mal de pescuit şi va lua cunoştinţă cu interes de co­municările camarazilor pescari în această chestiune.

Şi acum.. . la verificare!

M A I 1 9 4 6

Ziua Ore solunare

1 2 3 4 5 6 7 8 9

10 U 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 31

10,47 11,44 12,4* 13,47 14,49 15,49 1P.4R 17,38 18,26 19,11 19,54 20.36 21,17 21,59 22,42 23.27

0,14 1,03 1,53 2,44 3,35 4,25 5,13 6,02 6,50 7,39 8.3T 9,25

10,?4 11,26

23,15

0,14 1,15 2,18 3,20 4,18 5,13 6,03 6,49 7,33 8,15 8.56 9,38

10,20 11,04 11,50 12,3« 13,28 14,19 15,10 16,00 16,49 17,38 1X.26 19,14 20,05 20,58 21,54 22.55 23,58

Faza lunei

Lună nouă

Prim pătrar

Lună plină

Ultim pătrar

Lună nouă

I U N I E 1 9 4 6 I U L I E Ì94 6

Ziua.

1 2 3 4 5 6 7 8 9

10 11 12, 13 14 15 16 17. 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30

Ore solunare

12,31 13,34 14,35 16,31 16,22 17,09 17,53 18,35 19,16 19,58 20,40 21,24 22,11 22,59 23,50

0,41 1,32 2,22 3,10 3,58 4,44 6,32 6,20 7,11 8,07 9,06

10,09 11,13 12,17

1,03 2,05 3,04 3,57 4,46 5,31 6,14 6,56 7,37 8,19 9,02 9,47

10,35 11,24 12,15 13,06 13,57 14,46 15,34 16,21 17,08 17,56 18,45 19,38 20,35 21,37 22,41 23,46

Faza lunei

Prim pătrat

Lună plină

Ultim pătrar

Lună nouă

Ziua

1 2 3 4 5 6 7 8 9

10 11 12 13 14 15 16 17 18 19 20 21 22 23 24 25 26 27 28 29 30 3Í

Ore solunare

13,17 14,12 15,02 15,48 16,32 17,14 17,56 18,39 19,22 20,08 20,55 21,46 22,36 23,31

0,18 1,08 1,55 2,43 3,29 4,16 6,05 6,57 6,52 7,52 8,54 9,58

10,59 11,57 12,50 13,39

0,47 1,45 2,37 3,26 4,10 4,63 5,35 6,17 7,00 7,45 8,31 9,20

10,10 11,02 11,53 12,43 13,32 14,19 15,06 15,52 16,40 17,30 18,24 19,12 20(23 21,26 22,29 23,29

0,24 1,15

Faza Lunei

Prim pătrar

Lună plină

U l t m pătrar

Lună nouă

H. RIDER HAGGARD: ALLAN QUATERMAIN POVESTEŞTE

DIN L I T E R A T U R A S T R Ă I N Ă

(Urmare).

Capitolul I U .

R u n d a p r i m ă

După aceasta, f i indcă soarele era în creştet, şi do­bândisem destulă carne, ne-am întors t r iumfător i la ta­băra noastră, unde nu a m întârziat să-mi prepar o toca­nă din carne de b ivol şi din l egume presate. Când a fost gata aceasta regească mâncare , ne-am ospătat, apo i .mi -am plecat capul să t r ag un puişor de somn. P e la ore le pa­tru m'a trezit însă Gobo, şi m ' a încunoştiinţat că o căpe­tenie de sat din ţinutul lui W a m b e a sosit şi vrea să-mi vorbească. A m poruncit să fie adus şi îndată mii s'a înfă­ţişat un om bătrân," mărunţel , uscat şi foarte iute de gură. A v e a în jurul brâului un fel de rochie scurtă, i a r de pe umeri î i a târna o man ta unsuroasă, dubită, făcută din pieli/cele de iepuri de stâncă.

I -am spus să şadă, apoi m ' a m răstit la el. — Cum îndrăzneşti să-mi tulburi odihna în felul a-

cesta obraznic? Cum ai cutezat să laşi să fie trezită o per­soană de cali tatea şi evidenta mea importanţă, pentru a sta de vorbă cu un o m de rând, cum eşti tu?

A m vorbit în felul acesta fi indcă şt iam « ă un ase­menea ton î l v a impresiona. î ş i v a zice, că numai un om foarte foarte m a r e are curajul să folsească un ase­menea l imbaj faţă de el, căpetenie de s a t Mul ţ i indigeni sunt de fapt cu i n ima cât purioele, şi obrăznicia o soco­tesc că e un semn al puterii .

Băt rânul s'a făcut deodată şi m a i mit i tel . M 'a încre­dinţat, că e conştient de marea greşală pe care a făcut-o; in ima lui e frântă în două de tristeţă; ştie că a făcut un lucru foarte foarte greşit şi păcătos. D a r venea într 'o chestiune foarte g ravă şi urgentă. A auzit, că în apropiere

se găseşte un vânător mare , un om alb foarte frumos, — cât de frumos e acest vână tor nici închipui nu şi-a pu­tut, până ce nu m ' a văzut aievea (aceasta mi -o spuniea mie! ) , şi a veni t sâ-i cerşească ajutorul. Adevă ru l era, că trei elefanţi-tauri, mar i , cum o m pământesc nu a m a i văzut, de ani de z i le erau teroarea Kraa lu lu i lor, care nu era decât un m i c sătuleţ — un K r a a l de crescători de vi te supuşi lui W a m b e . N u de mul t aceşti trei elefanţi au în­ceput să le facă din nou pagube mar i ; chiar şi în noaptea trecută i-au distrus o m a r e porţ iune din terenul pe care cultivă meiu şi îi e teamă, că dacă se m a i întorc şi con­tinuă distrugerea, tot satul va mur i de foame în sezonul apropiat. De ar v rea puternicul om alb, şi a r avea plăcere să v ină şi să ucidă acei elefanţi. Pentru el v a fi lucru uşor — oh! ce uşor! N u trebue să facă altceva, decât să se ascundă în un copac, f i indcă acum e lună plină, şi apoi când v o r apare elefanţii le va gră i din puşcă, i a r ei vor cădea la pămân t morţ i , şi se va fi te rminat cu neno­rocirea satului.

Eu m ă codeam şi dădeam din cap ca de îndoială, şi am făcut o m a r e favoare consimţind că pr imesc cererea lui, cu toate că de fapt e ram încântat să a m această no­rocoasă ooaziune. U n a dintre condiţi i le pe care le-am pus era, ca să fie t r imis numai diecât o solie lui W a m b e , al cărui K r a a l se găsea la două zile de d rum delà locul în care m ă găseam, £a să-i spună, că mi -am propus să m e r g la el în câteva zile, să-mi dau tributul de respect faţă de un asemenea m a r e şef, şi să4 oer şi formal îngăduinţa să vânez în teritorul lui- De asemenea am spus, că a m de gând să-i fac darur i de preţ şi să fac cu el şi o leacă de comerţ de fildeş, de care auzisem, că are m a r i cantităţi.

Bătrânul domn mi-a făgăduit , că v a t r imi te neîntâr­ziat această solie, cu toate că din ţinuta lui a m înţeles, că se îndoia dacă va fi p r imi tă cu bunăvoinţă. După a-ceasta ne-am spart tabăra şi a m porni t spre Kraa l , undie

am ajuns cu un ceas înainte de a apune soarele- Kraa lu l acesta era o adunătură de colibe, încun.jurată de o î m ­pre jmuire de spini slabă; nu erau cu totul m a i multe de zece colibe. Era aşezat într 'un m i c sân al muntelui şi pr in mij locul lui curgea un părău. Coasta din ju r era î m ­păduri tă des, dar o mică făşie în jurul Kraa lu lu i era cu­răţită de arboret şi aici, în solul gras adus de părău se întindeau locurile cultivate, având douăzeci-doăuzeci şi cinci de acre. De o parte, la marg inea sătucului dinspre pământur i le cultivate, stătea o colibă singuratecă, care servea drept magaz i e de cereale, dar care în momentul de fată era folosită şi ca locuinţa unei babe bătrâne, p r ima soţie a prietenului nostru, şeful.

După câte se vede, această venerabilă doamnă, a-vând oarecare diferenţă de vederi cu soţul şi referi tor la întinderea autorităţi i conferită de şef soţiei lui m a i tinere si m a i ademenitoare, şi deoarece această dispută a dat un rezultat nefavorabi l pentru venerabila bătrână, s'a retras indignată din coliba conjugală şi şi-a luat reşedinţa în magaz i a de cereale.

Aproape de această colibă creştea un arbore de bao­bab. O p r iv i r e asupra terenului cult ivat mi-a arătat, că bătrânul şef nu a exagerat distrugerea cauzată de elefanţi în rudimentara plantaţie, care se apropia de a fi coaptă. Aproape jumătate era la pământ . Elefanţi i au mânca t cât au putut, ia r restul l-au călcat în picioare. M ' a m dus la urmele pe care le-au lăsat şi am rămas încremenit — nu am mai văzut până atunci asemenea urme. Erau deadrep-tul enorme, cu deosebire cele ale unui taur bătrân, care avea, după cum spuneau indigenii , numai un colţ. A i fi putut face baie de şezut în o asemenea urmă.

Făcând astfel recunoaşterea împrejur imi lor , pasul meu următor a fost să fac necesarele aranjamente pentru luptă. Cei trei tauri, după spusele indigenilor , au fost constataţi în desimea mare , care se întindea deasupra pră-pastiei din spatele Kraalu lu i . M i se părea foarte probabil , că se vor întoarce la noapte, ca să se hrănească din ceea ce a ma i rămas din holde. Cum era lună frumoasă, şi a-veam nădejdea, că punând în joc o oarecare doză de in­geniozitate, voiu putea să dobor pe unul sau pe doi din elefanţi, fără a m ă expune unui risc prea mare , ceea ce având în vedere că am un mare respect pentru puterea asrresivă a tauri lor de elefanţi, era pentru mine o îm­prejurare de mare însemnătate.

P lanu l meu era următorul . L a dreapta colibilor, cum stăteai cu faţa către munte, şi dominând pământur i le cultivate, stătea baobabul de care am pomenit . M ' a m ho-tărît să m ă urc în acel copac uriaş. Când v o r apare ele­fanţii voiu t rage în ei de acolo. I -am spus şefului inten-ţiunile mele şi el s'a arătat foarte încântat. — „ D e acum — z i s e _ poporul lui va putea durmi liniştit, deoarece până când puternicul vânător alb va sta sus în copac, asemenea unui duh bun, care străjueşte bunăstarea Kraa ­lului, ce p r imejd ie l 'ar ma i putea ameninţa, oare"?

I -am spus, că e un m ă g a r lipsit de sentimentul re­cunoştinţei, f i indcă se gândeşte să doarmă în pace, în vreme ce eu, cocoţat într 'un copac asemenea unui vultur rănit, pr iveghez plin de gr i j i şi de necazuri asupra l iniş-tei lui. Si încă odată s'a chircit, şi a recunoscut, că vor­bele mele erau „ascuţite însă pl ine de dreptate".

Cu toate aceste, încrederea a fost restabilită; şi în noaptea aceia toţi locuitori i Kraa lu lu i — inclusiv veterana v ic t imă a geloziei expulzată în coliba în care se înmaga­zinau grânele — s'au culcat cu un sentiment de dulce si­guranţă faţă de pr imejd ia elefanţi lor şi a altor f iare care umblă noaptea.

I n ce m ă priveşte pe mine , mi -am aşezat tabăra la o parte a Kraalului , apoi procurându-mi delà căpetenie o gr indă de l emn — putredă, de altfel — am aşezat-o dea-curmezişul a lor două cioturi care ieşeau lateral din co­pacul de baobab, la a înă l ţ ime de vre-o douăzeci şi cinci de picioare delà rădăcină, în felul, că eu şi încă un om puteam şedea pe ea, cu picioarele atârnând în gol şi cu spatele răz imat de trunchiu. După oe am făcut acest a-ranjament, m ' a m coborât şi venind în tabăra noastră am mâncat . P e la orele nouă, o jumătate de ceas înainte de răsări tul lunei,, l-am chemat pe Gobo, care socotind, că pentru ziua de azi a avut parte destul de îmbelşugată din plăceri le vânătoarei la vâna t mare , s'a cam codit să v ină cu mine , — dar cu toate protestele lui i-am dat în mână a rma de calibrul opt, luând eu expresul 570. Apo i am plecat la copac. Era foarte întunerec; totuşi a m dat de el

fără multă greutate; căţărarea în coroana lui a fost însă o treabă ceva mai complicată. In sfârşit ne-am văzut ur­caţi şi ne-am aşezat, ca doui copii mic i în un scaun care e prea înalt pentru ei, şi am aşteptat. N u am îndrăzni t să fumez, aducându-mi aminte de rinocer, şi temându-mă că elefanţii, dacă vor veni pr in direcţia noastră, v o r simţi fumul de tutun. Lipsa lulelei făcea aşteptarea şi ma i obo­sitoare, şi neavând ce face m ' a m cufundat gândindu-mă şi minunându-mă de imensitatea tăcerii d imprejurul nos­tru.

In sfârşit se r idică luna şi deodată cu ea şi o adiere de vânt, la a cărui răsuflare tăcerea a început să şop­tească misterios. înt inderea m a r e a muntelui şi a păduri i părea pustie în tânăra lumină de lună: era m a i curând viziunea de amurg a unui vis, o ogl indire slabă a unei străine şi necunoscute lumi de pace, din afara s imţuri lor noastre, decât obişnuita privelişte a unei regiuni luminată de lună şi adormită în zarea argintie. Dacă nu aş fi în­ceput să simt că gr inda pe care şedeam e foarte tare la şezut, aş fi devenit deadreptul sentimental în faţa aces­tui peisagiu încântător; dar aşi desfide pe oricine să fie sentimental şezând în aerul plin de umezeală, pe o bârnă noduroasă, cocoţat la mij locul unui copac. Aşa, m ' a m mul ţumi t numai să fac o remarcă mintală, că noaptea era prea frumoasă, şi mi-am întors toată atenţiunea în­spre treaba cu elefanţii. Dar nu a voit să se arate nici un elefant, şi după ce am m a i aşteptat vre-un ceas, şi e ram cuprins de ceva între oboseală şi plictiseală, pe semne a m aţipit.

Deodată m 'am trezit cutremurându-mă- Gobo, care era chircit lângă mine, însă ferit, cât îngăduia lung imea bârnei —• fiindcă nici omul negru nici cel alb nu e în­cântat de a roma pe care fiecare din ei o socoteşte o pro­prietate par t iculară şi .neplecută a celuilalt — îşi lovea degetul arătător de cel mare . Cunoşteam acest semnal, unul mul t folosit de vânător i i indigeni, şi ştiam, că în­semnează, că Gobo a văzut sau a auzit ceva. M ' a m întors spre el şi am văzut că priveşte fix şi încordat spre mar­ginea întunecoasă a pădurii , dincolo de verdele închis al holdei. Mi-am fixat şi eu pr ivirea într 'acolo şi m i - a m în­cordat auzul. Deodată am auzit un sunet prelung şi uşor, ca şi când un uriaş şi-ar fi întins mâna şi ar fi ferit spi­cele coapte. A urmat o pauză; apoi a ieşit în luminiş, pă­şind majestos, cel m a i mare elefant pe care l-am văzut sau il voiu vedea vreodată. Cerule! oe monstru era; şi cum lucea lumina de lună pe unicul splendid colţ, pe care îl avea — deoarece celălalt colţ îi lipsea — cum sta acum în mij locul holdei, mişcându-şi încoace şi încolo ure­chile enorme şi adulmecând cu t rompa ridicată în sus! P e când mă minunam de înăl ţ imea greiabănului lui şi spe­culam ce greutate poate să aibă acel enorm dinte, asupra căruia pusei j u rămân t că va fi al meu nu peste mul t — ieşi din desime al douilea taur şi se a^eză l ângă el. N u era tocmai aşa înalt, dar m i se părea m a i îndesat, m a i gros în trup, decât cel dintâi; şi chiar în lumina nesigură a lunei am putut constata, că amândoui colţii îi sunt per­fecţi. O altă pauză, şi ieşi şi al treilea. Era mai scurt de­cât ^ceilalţi doui, dar ma i înalt în umeri decât N r . 2; şi dacă vă spun, că după cum am văzut din măsurător i le exacte pe care le-am făcut m a i târziu, cel m a i mic dintre aceşti elefanţi avea o înăl ţ ime la umăr de douăsprezece picioare şi o jumătate de inche, veti avea oarecare idee de m ă r i m e a lor. Cei trei s'au arenjat într 'o l inie şi au rămas nemişcaţi ca o minută, elefantul cu un dinte mân­gâind încet cu t rompa pe cel din stânga. Apoi au început să mănânce, înaintând drept şi puţin spre dreapta, şi smulgând snopi întregi de meiu dulce, pe care îi adu­ceau în gură. I n tot t impul acesta erau de mine la o dis­tantă mai mare de o sută douăzeci de yarz i (o ştiam, fiindcă măsurasem înainte distanţele dintre copac şi di­ferite puncte), mul t prea departe, ca să fi putut îndrăzni o împuşcătură în lumina nesigură. înaintau mâncând în semicerc, şi pe încetul se întorceau spre coliba din apro­pierea copacului meu, — coliba — magaz ie de cereale, în care se găsea şi baba.

Aşa a mers t imp de o oră sau o oră şi jumătate, ţi-nându-mă între exci tare şi nădejde, — stare care, pre­lungită, îţi bolnăveşte in ima — şi am devenit atât de obosit şi nerăbdător, încât m ă gândeam să m ă cobor din copac şi să încerc să-i apropiu pe lună. O asemenea în­treprindere, în teren deschis, era una pe care o poate concepe numai o minte desechilibrată, şi veţi înţelege sta-

rea mea sufletească în care m ă găseam şi numai din îm­prejurarea că a m putut să cumpenesc un asemenea p lan nebunesc. Dar cel oe ştie să aştepte, primeşte la sfârşit ceea ce doreşte — şi câteodată şi cel oe nu ştie aştepta —, şi în sfârşit elefanţii, sau m a i bine zis unul dintre ei, se apropie de mine.

Dupăce şi-au umplut capacitatea s tomacală — şi nu era una mică! — nobili i trei s'au aşezat din nou într'01 l i ­nie cam la şaptezeci de paşi de-a stânga colibei, şi la marg inea pământului cultivat, sau delà mine la o distantă de vre-o optzeci şi cinci yarz i . I n sfârşit cel cu un s ingur dinte a scos din t rompă un sunet curios, intermitent, toc­mai ca şi când şi-ar fi suflat nasul, apoi, fără de nici o ezitare, a miers deadreptul la coliba în care dormea bătrâ­na. M i - a m pregăt i t a rma şi a m pr iv i t spre lună, ca să constat că ni se pregăteşte pentru vi i torul cel apropiat o nouă complicaţie. V ' a m spus, că deodată cu răsări tul lu-nei s'a r idicat şi un vântuleţ. Vântul a adus cu sine nori de ploaie. Câţiva, m a i subţiri trecuse deja micşorând tre­cător lumina lunii, fără însă să o iee cu totul; acum ve­neau grabnic încă doi nouri, amândoi foarte negri şi deşi. Nourul cel dintâiu era îngust şi lung, cel delà spate m a r e şi lat. î m i aduc aminte, că a m remarcat , că aceşti nouri aveau o foarte comică asemănare cu o teleagă trasă de un cal deşirat. Norocul a voit , ca pe când elefantul se gă­sea la o depărtare de douăzeci şi cinci yarz i de mine, ca­pul mâr ţoagei de nour să ajungă deasupra lunei, făcând să-mi fie peste putinţă să trag. Totuşi a m putut distinge, în zarea care a rămas, masa sură a animalului uriaş înaintând către colibă. Apoi lumina a dispărut cu desă­vârşire şi am fost nevoit să m ă bizui numai pe urechile mele. L - a m auzit rupând cu trompa, după toate aparen­ţele din coperişul colibei; după aceia a veni t un sunet, ca şi când cineva ar fi aruncat sarcinii de paie ; apoi a ur­ma t o tăcere desăvârşită, câteva clipe.

Noru l începea să treacă; puteam să dist ing conturele elefantului; stătea cu capul drept deasupra vârfului coli­bei. Dar nu îi puteam vedea trompa, f i indcă . . . era tn-lăuntrul colibei. Şi-a băgat-o pr in coperiş în jos şi, atras fără îndoială de mirosul dulce de meiu, căuta cu t rompa prin interiorul colibei. L u m i n a creştea, m i - a m r idicat ar­ma, — când deodată izbucni un ţ ipăt neînchipui t de în­grozitor, şi am văzut t rompa reapărând şi în încovăi tura ei l a r g ă . . . baba care dormea în colibă. Baba era încă în­veli tă în velinţa ei, cu mâ in i l e şi picioarele uscate întinse spre cele patru puncte cardinale şi, pe când stătea aşa, scotea acele strigăte de alarmă. N u - m i pot da seama care din noi era m a i speriat: ea, eu sau elefantul. I n tot cazul acesta din u rmă era foarte impresionat ; el căuta după meiu, şi din în tâmplare a dat de babă. Aces t accident în-t r 'adevăr era de natură să-i a t ingă nervi i . Elefantul scoa­se un fel de trompetare, şi asvâr l i baba tocmai în coroana unui arbore mic de mimosa, unde se opri ţipând, ca o lo­comotivă a metropoli tanului . Tauru l bătrân îşi r idică coa­da, şi bătând din urechile lui m a r i se pregătea de fugă. A m r idicat ia r a rma de opt şi ochind repede în vârful umărului (fiindcă îmi arăta la turea) , am tras. Bubuitura a fost asemenea unui durduit, şi s'a mul t ip l ica t în m i i de ecouri pr in stâncile din împre jur ime. L - a m văzut năruin-du-se deodată la pământ , ca mort . Apoi , vai!, f ie că a fost din cauza reculului armei grele, f ie că a tresărit prea tare idiotul de Gobo, f i e că au colaborat amândouă aceste, sau a fost numai o nenorocită coincidenţă, nu-mi dau seama, dar în acel m o m e n t s'a frânt sub noi gr inda cea putredă, şi împreună cu ea a m coborât şi eu, aterisând lat la rădăcina copacului, drept pe o umi lă porţ iune a tru­pului omenesc. Lov i tu ra a fost atât de puternică, încât mi s'a părut că toţi dinţii îmi trec pr in cerul guri i , dar deşi am rămas buimăci t câteva clipe, spre norocul meu totuşi am căzut uşor şi nu m ' a m răni t de loc.

In t re t imp elefantul a început să sbiere de durere şi de mânie , şi atraşi de str igătele lui, ceilalţi doi veni ră atacând. A m căutat cu mâin i le în jurul meu, după armă: nu era acolo. A p o i m i - a m adus aminte, că t răgând a m ră-zimat-o de furca unei crengi; de s igur a r ămas atârnată acolo. Situaţia mea era una foarte neplăcută. N u îndrăz­neam să încerc să m ă urc din nou în copac, ceea ce — zdruncinat cum eram — ar fi fost o încercare împreunată cu oarecare greutate, deoarece elefanţii de sigur m ' a r fi simţit, ia r Gobo, care se prinsese în u l t ima cl ipă de o creangă, era tot în copac împreună cu cealaltă a rmă a mea. De fugit încă nu puteam fugi, f i indcă nu aveam în

apropiere nici un loc de refugiu. In t re asemenea împre­jurăr i am făcut singurul lucru ce putea fi făcut: m ' a m învârt i t în jurul copacului cât am putut de încet şi fără sgomot şi ţ inând ochii asupra elefanţi lor i -am şoptit lui Gobo să-mi coboare carabina — apoi am aşteptat des-voltarea evenimentelor. Ştiam, că dacă elefanţii nu m ă vor vedea — ceea ce spre norocul meu în furia lor nu au făcut-o — nu au nici să m ă miroase, deoarece vântul ve ­nea dinspre ei. Da r Gobo, sau nu m 'a auzit, sau nu a vo i t să mă audă, prefer ind s iguranţa copacului. Mi - am spus că e cazul dintâiu, dar credeam, că e cel de al douilea, fi indcă îl ştiam, că nu e destul de sportiv, pentru a face vânătoare de elefanţi noaptea, în loc deschis. Astfel , m ă găseam adunat după trunchiul copacului, speriat, fără armă, — dar foarte interesat, deoarece e ram în mi j locul unei aventuri remarcabi le .

Când au sosit la el ceilalţi doui tauri, elefantul care zăcea la pământ rănit, a încetat să m a i zbiere, dar înce­puse să dee un ton adânc, dureros şi să-şi p ipăe uşor cu t rompa rana din spată, din care sângele i zvora îmbelşu­gat. Se părea, că ceilalţi doui înţelegeau, şi în tot cazul ei au făcut următorul lucru: A u îngenunchiat de cele două părţi ale rănitului, şi au băgat sub el t rompele şi colţii şi ajutaţi şi de opint ir i le celui bolnav, cu un efort comun l-au pus în picioare. Apo i sprijinindu-1 cu trupuri le tar de cele două părţi , au plecat încet cu direcţia spre sat. Era o privel iş te tristă acest convoi, şi m 'a făcut să m ă simt o brută.

Elefantul răni t venindu-şi oarecum în fire, din pas, domol au continuat în trap, apoi nu i-am m a i putut ur­măr i cu ochii, deoarece luna a fost acoperită de nourul negru al douilea şi s'a stins lumina, cum stinge crâsni-cul feştilele din biserică. Spun „cu ochi i" deoarece urechile îmi arătau mai departe o foarte clară noţiune a celor ce se întâmplau. Când a veni t norul, cele trei an imale în­grozi te se îndreptau direct spre Kraa l , veros imi l f i indcă drumul într 'acolo era deschis şi uşor. Cred că în întune­cimea ce s'a lăsat s'au încurcat, deoarece când au ajuns la îngrădi tura Kraalu lu i , nu s'au ferit, ci au străbătut deadreptul pr in ea. A p o i a u rmat un scandal enorm. Dă­râmând împrejur imea, au crezut că pot să dă râme şi co­libele, şi deci fără a le încunjura au trecut pestei ele. O colibă, în formă de coşniţă de albine, a fost răsturnată în cap, şi pe când am ajuns şi eu pe scenă, oamenii , carp dormeau în ea mişunau în ea, asemenea albinelor unui stup tulburat noaptea. A l t e două colibi au fost str ivite ca o plăcintă, ia r a treia a rămas fără de pereţi. Lucru cu­rios, că nimenea nu a fost rănit, cu toate că o mul ţ ime de oameni abia au scăpat de pr imejd ia de a fi călcaţi în picioare şi striviţi .

A jungând acolo, l -am găsit pe bătrânul şef de sat, într 'o situaţie penibil asemănătoare cu cea favorizată, de arta vechi lor Greci, jucând în cerc în faţa vetrei lui rui­nate, cu atâta agil i tate, ca şi când ar fi fost înţepat de o scorpie.

L - a m întrebat ce durere are' el mi-a răspuns cu un cataract de înjurături . M 'a făcut vrăj i tor , excroc, om de nimica, aducător de nenoroc! Promisesem, că voi ucide elefanţii şi a m aranjat lucruri le în felul, că elefanţii erau să-1 omoare pe el, ©te. Aceasta pentru mine, care încă a-veam toate mădulare le dureroase de căzătura teribilă 6 in coroana baobabului, a fost m a i mul t decât puteam să su­port. M ' a m repezit la prietenul meu şi l -am înfăşcat de ureche, i -am bufnit capul de uştiorul propriei lui colibe, s ingura alcătuire, care m a i stătea în picioare din acel pala t de şef.

— Blăs tămat vagabond bătrân, îi zisei, m a i îndrăz­neşti tu să te p lâng i pentru nimicuri le pe care le-ai păţ i t tu, când tu ai fost cel ce mi-a i dat g r inda ceea putredă ca să m ă aşez pe ea, şi m'a i expus furiei elefanţi lor (poc!) , în v r eme ce soţia ta (poc!) a fost scoasă pr in coperişul colibei (poc!) , ca un melc din casa lui, şi apoi aruncată de cel - ce - cutremură pământul în vârful unui copac (poc! poc!) .

— I ţ i mulţumesc, tată, îţi mulţumesc! suspină tică­losul de bătrân. Da, a m făcut o mare greşală — mi-o spu­ne sufletul.

— Vreau să cred, că ţi-o spune sufletul! (poc!) . — Iţ i mulţumesc, o m alb şi mare! Credeam că bârna

e sănătoasă. Dar ce-mi spune domnul, ce m a i înăl ţa t nu se găseşte altul, — baba, soţia mea, e în adevăr moartă? Of! dacă e moartă , însemnează că toată suferinţa m e a

de acum e o mare fericire! — îşi împreună mâin i le şi înălţă pr iv i r i foarte pioase spre cerul în care luna stră­lucea de nou în toată splendoarea ei.

L - a m lăsat de ureche şi am isbucnit în râs, atât de r idiculă era întreagă scena aceasta şi f ierbinţile lui do~ rinţi de a-şi vedea moar tă tovarăşa bucurii lor şi ma i ales a pă t imir i lor lui.

— Nu , răule bătrân, i -am răspuns, am lăsat-o în crengile unui copac cu spini, ţ ipând ca o mie de gaiţe. Elefantul a aşezat-o acolo.

— V a i şi vai!, se tângui, spinarea boului e făcută să poarte povara până în capăt! M ă gândesc, tată, că dacă se va obosi să stee în copac, se va coborî ea singură.

I .

Pro domo Intr 'o amicală conversaţiune asupra trebilor vânăto-

reşti, pe care am avut-o cu unul din conducătorii oficiali ai vânătoarei noastre, acesta făcea unele rezerve asupra împrejurăr i i , că „Carpa ţ i i " publicând diverse decizii m i ­nisteriale şi dispoziţi i luate de autorităţi în mater ie cine­getică, le însoţeşte de aprecieri favorabi le sau de critici. După domnia sa nu acesta e rostul şi atitudinea justă a unei reviste de vânătoare- A m a i adăugat, că are indicii , că unii dintre cititorii revistei noastre ar fi de aceiaş pă­rere, m a i ales că aceasta ar fi şi atitudinea adoptată în deobşte de revistele de vânătoare delà noi şi din străină­tate.

Rostul şi l inia de conduită a revistei noastre au fost făcute chiar în pr imul articol apărut acum aproape pa­trusprezece ani, în cel dintâiu număr al revistei acesteia. Dar ma i mul t decât vorbele unui ar t icol-program, va lo­rează realitatea, ce se desprinde din l inia urmată de noi în acest in terval de t imp destul de lung. Socotim, că a-oeastă l in ie este dreaptă şi ea nu s'a abătut delà gândul trasat iniţ ial .

Totuşi, aprehensiunea pe care o auzim azi rec lamă o scurtă lămurire .

Revis ta noastră are un triplu scop: distractiv, edu­cativ în mater ie cinegetică în general, şi în u rmă de a contribui la directivele ce se iau sau ce a r trebui să se iee în mater ie de vânătoare, pr in opini i le libere ale mul­ţ imii m a r i a vânător i lor şi pescari lor sportivi. Despre cele două delà început nu vorb im aici; în discuţiune e cel de al treilea.

Ca şi în alte terene, socotim, că şi în mate r ie de vâ­nătoare, cea m a i rea metodă de conduită e ceea autori­tară. Adecă : porunci de sus, ce nu trebue sau nu pot fi discutate, ci u rmează a fi executate fără clipire din ochi. De altă parte am crezut totdeauna în valoarea mare a opiniei publice, care poate şi trebue să aducă contribu-ţiuni de m a r e preţ. Deci trebue să aibă. libertatea de a se exprima, trebue chiar îndemnată să se expr ime.

„Carpa ţ i i " delà început, şi fără de nici o ezitare a fost tribuna opiniei publice a vână tor i lo r români . Fă ră că­tuşele nici unei îndatorir i sau dependenţe, această revistă nu a simţi t nic icând datoria să închidă ochii în faţa lu­cruri lor bune sau rele, care s'au făcut, şi să tacă atunci când avea de spus ceva, ce socotea, că e în interesul ge­neral al vânătoarei româneşti . A m avut de nenumărate ori bucuria să putem saluta unele măsur i luate de ofi­cialitate, a m fost nevoiţ i de mul te ori să aducem critici altor măsuri , a m lăudat ini ţ ia t ive bune şi am relevat ne­gli jenţe. Aceasta în curs de patrusprezece ani, indiferent de persoanele, care s'au per indat în diferitele locuri de co­mandă, şi totdeauna cu gândul de a fi obiectivi şi detaşaţi de or ice consideraţiune personală.

A v e m convingerea, că această parte a activităţi i noa­stre a fost rodnică. A m putea înşira multe cazuri, în care in u rma acestor manifestăr i ale opiniei publice vânăto-reşti, sau ale conducerei revistei, au fost îndreptate gre­şeli, au p r imi t elan unele măsur i bune, au născut gânduri şi înfăptuiri . Regre tăm, dacă s'a în tâmplat ,ca crit icile noastre să fi atins vreodată susceptibilităţi, chiar exage­rate.

Să renunţăm la această atitudine? E departe de gân­dul şi de intenţiunile noastre.

Şi fără să-1 ma i îngândureze soarta iubitei lui soţii, a început să sufle în jarul adormi t al focului pe care îl infiripă.

Avuse dreptate, baba a apărut după câteva minute, sgâriată şi sfârticată în m o d considerabil, dar fără să fi suferit vre-un rău m a i mare .

După aceasta m ' a m dus la mica mea tabără, care spre norocul nostru a fost cruţată de furia elefanţilor, şi înfăşurându-mă în o pătură, în curând am adormit , ca mort .

Şi în felul acesta s'a sfârşit p r ima mea rundă cu a-ceşti trei elefanţi.

(Va urma).

D I S C U Ţ I I

Aprec iem în deplină măsură râvna şi munca, pe care o depun cei ce conduc şi vo r conduce trebile oficiale ale' cinegeticei româneştii. Ca şi în trecut, v o m ţine cele mai strânse si m a i amicale raporturi cu conducerea ofi­cială, D. E. V . şi Uniunea, şi am fi foarte bucuroşi dacă am găsii acolo aceleaşi sentimente şi intenţiuni faţă de re­vista noastră. Dar nu v o i m să f im birou de înregistrare al fantelor şi disnoziţi i lor oficiale. V o m avea si de acum o părere şi vom face loc în pagin i le noastre, şi în vi i tor , părer i lor obiective şi lipsite de fond personal, ne care ni le vo r t r imite prietenii noştri. Unele din aceste v o r fi de laudă şi de îndemn, altele vor fi de critică şi de îndrep­tare. Unele vor fi pe placul oficiali tăţi i , altele nu. Oricum, ele vo r fi un aport, şi un mater ia l de idei şi gânduri . în serviciul deslegării bune a problemelor, aduse de opinia publică a vânător i lor noştri.

Aprec ier i le favorabi le pe care le v o m face şi de acum înainte vor fi o subliniere a măsur i lo r ne care le socotim fericite, crit icile ce vor putea fi citite uneori aici vo r fi do­rinţe de îndreptare. Amândouă vor fi totdeauna detaşate de gândul autorităţi i sau al persoanelor oficiale, dela caro a porni t dispoziţia lăudată sau criticată.

In acest cadru trebuiesc pr iv i te opinii le ce se înfăţi­şează aici fată de diferitele manifestaţ iuni oficiale.

L ibe r i faţă de această oficialitate, nu suntem juraţi să lăudăm şi opri ţ i să cr i t icăm. Reprezentând în mare măsură opinia publică a vânător imei noastre, avem da­toria să înfătişem gânduri le acesteia şi să ni le spunem deschis şi sincer pe ale noastre. Or din aceste gânduri cinstite Şi obiective — chiar dacă nu ar fi ele totdeauna indiscutabile, cum nu vreau niciodată să se prezinte ,,ex catedra" îmbrăcate în autoritate de dogmă — oficialitatea numai câştiga poate.

Deci drumul nostru, şi în privinţa aceasta rămâne cel vechiu, ma i ales în zilele noastre, de refacere, de în­curcături de concepţii, de năva lă a unor tendinţe noui, prea adeseori profund dăunătoare statornicelor interese publice, legată de păstrarea şi administrarea bogăţ i i lor ci­negetice ale ţării .

„Carpaţii"

11.

La „O măsură greşită" Cele 2 articole apărute în N o . 2 şi 3 din a. c ale

revistei „Carpa ţ i i " în contradictoriu pr iv i tor la prelungi­rea epocei de vânătoare a caprelor negre, deşi scrise de vânător i cu mare experienţă în aceasta mater ie , n'au avut darul să m ă convingă de temeinicia lor complectă nici unul, sau cu alte cuvinte am găsit ambele juste, parţial-

F i ind deschisă discuţia în această problemă, a m cre­zut necesar a contribui cu ceva la elucidarea ei, şi de a-ceia apelez la bunăvoinţa revistei pentru a insera şi mo­desta mea părere.

Vână toarea caprei negre o concep numai la gol de munte, deci nu la pădure.

A c i vreau să deschid o paranteză: A m scris inten­ţionat că „nu concep" fiindcă din experienţa câştigată pe teren, numai la gol îmi pot imag ina o vânătoare de ca­pre negre. In această mater ie nici legi le şi nici dispozi-ţiunile legale nu precizează nimic. Li tera tura autohtonă în mater ie este săracă; în afară de cele câteva articole din reviste, nu cunosc alt for care să se fi ocupat cu această chestiune.

L a formarea educaţiei mele vânătoreşti — relat iv la capre negre — nu pot să m ă laud că am avut profesori prea iluştri. A u fost ţăranii localnici, major i ta tea din co­muna Nucşoara şi din alte sate situate la poalele Rete­zatului şi Parângulu i . Ei m'au dădăcit şi m ' a m ini ţ ia t în secretele muntelui mare . Dela ei am învăţat să dau apre­cierea cuvenită acestui vânat. Ei m'au învăţat că, la ca­pra neagră se t rage numai cu glonţ şi că, înainte de a tra­ge trebue să-mi aleg piesa vrednică de a fi vânată, pe care apoi să o apropiu cu dibăcia pe care numai t impul ţi-o poate forma, dacă ai şi calităţile f izice necesare. Ei m'au învăţat că a rma cu alice o întrebuinţează numai braco­nieri, şi-mi vorbeau cu dispreţ de acest m o d de a vâna-

Este adevărat că m'au învăţat şi la goană, însă nu după aceleaşi norme ca şi la vulpi sau mistreţi , ci un om sau doi la o suprafaţă mare , cari au menirea de a stârni caprele din ascunziş pentru a fi vizibile. Deci goana nu este formată din o ceată mare de gonaşi cari adună ca într 'un sac tot vânatul de pe teren şi îl mână în faţa puş­tilor, puse în l inie de bătaie.

L a capre negre nu se merge în societate mare, ci abia câţiva tovarăşi, cunoscători ai potecilor de acces şi a lo ­curilor unde se ţine acest vânat. Ori, ştiu că la goanele obişnuite trebue un număr m a r e de gonaşi şi asemenea de puşti. U n număr restrâns, m a i ales în gol, nici nu poate face o goană cu şanse de reuşită.

P r iv i t o r la vânarea căpriorului cu a rmă cu glonţ sau alice s'au urmat discuţii interminabile, însă la capra nea­gră, ca şi la cerb, nici nu s'a pus în discuţie această pro­blemă, f i indcă nu există controversă. Desigur, că dacă vânătoarea la capre negre s'ar face obişnuit la pădure s'ar fi pus în discuţie şi ut i l izarea armei cu alice. Şt im că capra neagră este m a i robustă decât căpriorul şi cade mai greu la alice, însă dacă mistreţul cade sub focul aces­tei arme, cu atât m a i mul t cade capra neagră. Dacă nu în toate cazurile, în major i ta tea lor, dacă poate fi apropiată suficient-

Vânător i i de capră neagră sunt în număr restrâns şi cred că totalitatea lor — cu excepţiile cuvenite oricărei reguli —• acceptă aceste două reguli , adică capra neagră se vânează la gol de munte şi cu glonţ. A doua este m a i mult o consecinţă a pr imei , fi indcă a te hazarda la gol de -munte cu a rmă cu alice este prea nesăbuit.

A fost necesar să insist asupra acestor două reguli, fiindcă din acestea der ivă o serie întreagă de consecinţe.

1. In rândul l-iu, epoca de vânătoare: Vânătoarea caprei negre se poate face numai înainte

de căderea zăpezii sau pe zăpadă nu prea mare, adică înainte de a fi coborât toate caprele la pădure.

Obişnuit la munte ninge destul de abundent în N o e m -brie sau cel ma i târziu în Decembrie. Cu toate acestea în zilele însorite, pe coastele cu expoziţie sudică, se topeşte zăpada şi caprele, în special ţapii ma i bătrâni, ies din pădure şi revin la gol . In major i ta tea cazuri lor ei încă nici nu au coborât la pădure, întrucât nu-şi schimbă me­diul atât de uşor şi o fac aceasta numai dupăce au fost puşi în imposibi l i ta te de a se mai alimenta, din cauza ză­pezii mar i . In tot acest t imp cred că se poate vâna corect, ca să nu zic legal.

Termenul până la care cred că se poate vâna astfel este variabi l dela an la an, dar putem af i rma că este apro­x imat iv Crăciunul, adică finea lunei Decembrie.

In nici un caz cred că nu trebue depăşit de 1 Ianua­rie, întrucât peste aoest termen, după părerea mea, nu se mai poate vâna corect, decât în unii ani cu totul excep­ţionali.

Este ştiut că frigul se înteţeşte între 5 şi 10 Ianuar ie şi în acest t imp caprele sunt nevoite să stea la scutul pă­durii, la desiş, de unde le poţi scoate numai cu argumente prea puţin vânătoreşti şi prea forţat justificate.

2. Ieşirea vânătorului pe teren, deşi nu poate înlocui pe paznici, totuşi cred că este de natură de a aduce o contribuţie destul de apreciabilă la intensificarea pazei, din două puncte de vedere:

a) Scontând o eventuală descindere pe teren a vâ­nătorului, paznicul se vede nevoit a-şi face datoria mai conştiincios, pe când dacă se ştie scutit de o astfel de v i ­zita, conştiinţa lui este mai relaxată.

b) Prezenţa vânătorului pe teren are efect repulsiv asupra braconieri lor, cari oricât de înrăiţ i ar fi , nu sunt bucuroşi să se întâlnească pe teren cu arendaşul dreptu­lui de vânat.

3. „ P r o b l e m a a l imentară" cred că este numai un ar­gument de circumstanţă sau de efect, întrucât aportul ca­prei negre din acest punct de vedere este prea neînsem­nat pentru mare le public, ia r pentru vânător o cred de'-a-dreptul dezastruoasă, f i indcă cu banii ce cheltueşte pen­tru o vânătoare la munte ar putea procura al imente — la negru — de o va loare de cel puţin 4 ori ma i mare faţă de cea realizată la vânătoare.

4. In oe priveşte corectitudinea vânătoarei — din par­tea vânător i lor — cred că ea nu poate fi influenţată prea mult pr in restrângerea epocei de vânătoare. Temeiu l în această mater ie trebue pus pe educaţia vânătorească.

5. Ocrotirea caprelor asemenea nu o văd amel iorată prin restrângerea epocei de vânătoare, întrucât numărul lor v^ste prea puţin influenţat de cota fixată pentru îm­puşcare de către Dir. Ec. V . şi în special în t impul pre­zent este foarte mul t influenţat de către branconieri . T e ­meiul trebue deci pus pe combaterea braconajului.

6. Plasarea part idelor de vânătoare se poate face, evi ­dent, şi pe un interval m a i mic, însă mi s'a întâmplat în repetate rânduri ca să fiu nevoi t a le amâna din diferite mot ive şi mi s'a în tâmplat ca tocmai în Decembrie să am t imp disponibil, când zăpada puţină permite încă organi­zarea unei vânător i în oondiţiuni corect vânătoreşti .

Din cele de m a i sus enumerate, logic ar fi ca sfâr­şitul epocei de vânătoare a caprelor negre să fie determi­nat în funcţie de cantitatea de zăpadă căzută. M i s'a în­tâmplat însă să constat faptul că nu în toţi munţi i ză­pada se depune în acelaşi t imp şi uneori la munţi apro­piaţi, — Pa rângu l şi Retezatul •— pe cari îi poţi vedea simultan din acelaşi loc, să observi că unul este mai alb decât celălalt. A r u rma ca pentru fiecare regiune, sau chiar munte, să se f ixeze epoci aparte.

Aceasta însă ar impl ica o serie întreagă de alte com­plicaţii , asupra cărora nu m a i insist şi cred că fără prea mare greşală se poate fixa un termen unic pe toată ţara-Acest termen cred că mai bine să fie mai la rg decât mai strâns, dar să fie cunoscut din t imp, pentru a-şi putea face vânătorul împărţ i rea t impului — după împrejurăr i .

S'a în tâmplat în anii anteriori , că s'a prelungi t epo­ca de vânătoare, însă din cauza necomunicări i ei l a t imp, am luat cunoştinţă de ea abia cu 2 zile înainte de ziua de închidere. De aceia cred că nu se face prea mare gre­şeală dacă termenul de închidere se f ixează la 31 Decem­brie în m o d permanent, însă, repet din nou, că peste acest termen nu se mai poate vâna în mod corect la capre ne­gre.

11Ô CARIAŢII •:• 1946. No. 5.

Deşi nu intră strict în obiectul discuţiei, totuşi ţin să repun eu o problemă care s'a ma i discutat şi care este strâns legată de cele discutate:

In permisul de vânat este trecut că se pot vâna cu autorizaţie specială şi iezi i de capră neagră. Cred că iezii ar trebui trecuţi la capitolul: „opr i t a se vâna", întrucât nu înţeleg cari considerente ar putea determina permisiu­nea vânătoarei la iezi!

N. Născu, Ing iner si lvic

III .

Câteva sfaturi) cam diverse Delà o anumită vârstă încolo, omul începe — când

citeşte — să ţină ziarul tot m a i departe de nas, până ob­servă într 'o zi, că nici aşa nu m a i merge . Ori îi trebue braţ m a i lung, ori ochelari. Una din două.

T o t aşa a pă ţ i t şi subsemnatul. Aflând, că e m a i les­ne să găseşti ochelari, decât braţ m a i lung, m ' a m dus la medic oculist, ca să-mi dee sfat.

Doctorul m'a pr imi t g r a v şi solemn. M'a pus să ci­tesc ba li tere mici , ba li tere mar i , ţ inând cartonul când mai aproape, când m a i departe de ochii mei . Apoi , m 'a întrebat de sănătate şi dacă a m suferit, cândva, de vre-o boală şi câte altele- M a i bine mi-a plăcut însă, câiid m'a pus în faţa unui telescop astronomic, în care apoi ne ui­tam amândoi . El în capătul cel m a i subţire, eu în cel m a i gros.

Cum ne u i tam aşa, în aeel duduroiu, îmi adusei a-minte, că era aci într 'un sat, un om, care ştia să doftori­cească vi te şi, căruia i se prezintă odată un cetăţean amă­rât, cu un « a l adus de căpăstru, care cal avea burta um­flată, apoi nu vrea nici să mănânce, nici să dee afară, ce a m a i mâncat . II p r iv i „dof torul" îndelung, pe pacien­tul patruped, îşi sprij ini bărbia în pa lmă şi zise odată: hâm. Apoi , ca străfuigerat de o idee bună, r idică coada calului şi t r imi ţând pe cetăţeanul amărâ t în partea opusă, ea să pr ivească pr in gură, î l întrebă:

— M ă vezi , m ă i Ioane? — Ba. — Atunci să ştii, că i s'au răsucit maţele.

Aş tep tam şi eu, ca să m ă întrebe doctorul ceva, dar asta nu s'a întâmplat . In schimb, dupăce ne-am săturat de telescopie, mi-a dat o reeetă cu semne ciudate pe ea, cu care trebuia să m e r g l a optician.

Atunci , erau încă v remur i bune, se găseau adecă de toate, ce sunt omului de trebuinţă. Astfel , a avut şi op-ticianul, de unde să-mi aleagă o pereche de ochelari „ fa in i" , cu geamur i Zeiss veri tabile. I - am purtat un şir de ani, dar pe u rmă a trebuit să m e r g i a r la doctor, ca să-mi dee alţii, m a i tari. Acum, cu ajutorul lui D-zeu, port a treia pereche.

Dumneavoastră , dacă veţi simţi nevoia, să faceţi la fel. Adecă, să nu mergeţ i deadreptul la optician, dar să daţi în prealabil şi pe la doctor. Insă, nu ăsta e sfatul pe care vreau să vi-1 dau (deşi nu str ică) , ci altul. Din pă­cate, suntem vânător i şi avem mare nevoe de văzul bun ai ochilor noştri. Dar, când începi a te împodobi cu oche­lari , vei observa cu părere de rău, că nu m a i poţi ochi, ca odinioară.

Cu a rma cu alice, m a i merge , căci cătarea e hăt oolo, la capătul cellalt al ţevei, astfel o vezi bine şi dumneata, camarad hodorogit . Dar cazul e mul t m a i jalnic, când te căzneşti să priveşti pr in crestătura vizei , la a rma cu glonţ. N ' o vezi , domnule. N u vezi bine nici viza, necum crestă­tura din ea, totul părându-ţi a fi înveli t în ceaţă. Şi ast­fel, ai terminat de a mai putea vâna cu o puşcă ghintuită, doar dacă recurgi la mi j loace de îndreptare, cum ar fi v izorul diopter, sau luneta. Da r comod şi repede, nu vei m a i t rage cu puşca ghintuită, până-i lumea.

Să fie al dracului, cine se înveseleşte, când le con­stată pe toate acestea.

A m trecut şi eu pr in asemenea „încercare" , precum trebue să t recem cu toţii. A m făcut fireşte tot ce-am pu­tut, ca să m ă „menţ in pe poziţ ie", dar văd de acum, că între lunetă şi mine nu va fi o căsnicie fericită, nicicând.

Apoi , într 'o bună zi, a m făcut o „descoperire" sen­zaţională. Slăvi ţ i să fie Sfinţii Hubertus şi Eustaţiu, pre­cum şi zeitâţi i le păgâne de aceeaşi meserie. Lucru simplu, ca aţa pentru tăiat mămăl iga , pe care alţii poate l-au cu­noscut de mult, dar nu s'au îndurat să ni-1 divulge şi nouă.

î m i căzură iar în mână cei dintâiu ochelari, cei cu

sticlele „Zeiss" , de numai +0 ,75 dioptri i . I -am pus pe nas, numai aşa din joacă şi a m încercat să citesc. Dacă în t indeam braţul, mergea întrucâtva. Nic i nu-mi închipu­i am altfel. Surprins am fost însă, când a m ridicat capul şi am pr ivi t m a i la distanţă. Ei comedie, păi eu văd mi ­nunat cu ăştia! H a i repede afară. V ă d domnule, ex-ce-lent, la orice distanţă şi nu m ă supără de loc. A m luat apoi flobertul şi cutia cu cartuşe şi a m tras la ciblă. A m tras foarte bine, ca un înger — ce m a i — ca însuşi Buf-falo Bi l l .

Dacă în acea clipă m i s'ar fi arătat acea zână din poveşti, ca să-mi împlinească trei dorinţi , i-aşi fi răspuns desigur: hai şterge-o d'aci, muiere bolândă, eu nu mai am nici o dorinţă.

Să ştiţi, că e lucru mare şi mer i tă să încercaţi . P e cine nu-1 ajută întâmplarea, ca pe mine , acela face bine, dacă o a o puşcă pe care se află v iză şi se duce aşa înar­ma t la prietenul nostru, doctorul oculist. Ace la apoi î i va alege un g e a m de ochelari (are el acolo, într 'o cutie, su­medenie) , cu care va vedea bine şi viza şi cătarea şi ţinta. Dacă doctorul însuşi spune, că nu există aşa ceva, să-i is­torisiţi povestea mea şi să nu-1 slăbiţi, până nu începe a scoate sticle de ochelari, din celebra lui „işcătulă". Căci musai trebue -probăluit. Asta-i .

* • * A m e n i n ţ a m eu delà început, că sfaturile me le vor fi

„ c a m diverse", căci iată, delà ochi, t recem la nas. Spuneţi, că nasul n 'are nimica cu vânătoarea? O să vedeţi, că are. Desigur nu direct şi m a i mul t în m o d negativ, dar are to­tuşi.

N i c i la aceea să nu vă gândiţ i , că a m să vă propun întrebuinţarea vre-unui „instrument", cu al cărui ajutor veţi putea mirosi , ca un pointer. N ' a r fi bine, să existe aşa ceva. Deh, ţi-ar place, dacă ei putea adulmeca în pădure urma, pe unde s'a dus după f ragi F lo r ica lui Busuioc. (Să nu vă pună cumva necuratul să ziceţi, ca aşa ceva nu i se cuvine u n u i a . . . cu ochelar i ) . I n schimb, ar fi o neno­rocire, dacă aţi da de locul, pe unde a cules ciuperci baba Părăschie , al lui moş Băgau. Vedeţ i dv.

Nu , cu nasul e altă poveste. Cu nasul se pot executa m a i multe acţiuni, dintre care pe noi vânător i i , ne intere­sează strănutatul. Sunt oameni, care strănută ca o mâţă . Fac odată, de două ori, „pus-pus", de deabia se aude. A l ­ţii în schimb, şi eu bunăoară, fac „haap- ţ ih" de trasare pe o rază de 500 metr i tot vânatul din pădure, inclusiv gai ­ţele şi şoarecii. Astfel de strănut, poate să fie fatal. Cred că nu e nevoe de explicaţii , pentru ce.

Ştiţi cum se poate supr ima strănutatul? Ui te aşa. Apăsaţ i nasul destul de puternic cu două degete, acolo, unde i-se termină osul, adecă unde nu m a i e mobil , deci cam pela mi j loc . Dar apăsaţi bine, aplecând vârful t rom­pei D-vs. bine în jos şi atâta t imp, până veţi simţi , că v 'a trecut acel ghidi l iciu, destul de plăcut dealtfel, din organul olfactiv. Dar să nu întârziaţ i cu operaţia. Cum simţiţi că vrea să strănute, puneţi vă nasul în presă ne­întârziat . Efectul este deadreptul frapant şi poate să vă prindă bine.

* « * N u vă speriaţi, delà nas, nu trecem la gâ t şi la ure­

chi, ci la bură, şi, cu asta punem astupuş, povestei. Az i , toate celea se găsesc anevoe. De fapt, n'ai n imi ­

ca. N ic i cartuşe gata, nici tuburi, nici praf, nici alice, nici măca r bure. Uneor i îţi lipsesc tocmai burele; dar uite, eu mi- le fac singur.

Aţ i oetit Dvs. ceva, despre bura franţuzească „Gabel"? N'a ţ i cetit? N u face nimica. A m amint i t numai, ca să nu m ă învinuiască nimenea cu o „Invenţ ie" .

Uitaţ i , vă rog, cum fac eu. P u n într 'o cratiţă seu de vită şi îl topesc la foc lin. (Asta nu amiroasă bine şi te dă afară din bucătărie, dar nu face nimica, căci dumneata iei rechaud-ul cu petrol şi treci la aer l iber) . După-ce s'a topit seul (care a m a i fost odată topit şi strecurat), torn în el atâtea tărîţe de grâu, până când obţin o massă asemănătoare cu halvaua. Imedia t după aceea (căci alt­fel începe a se pră j i ) , torn conţinutul cratiţei pe ceva su­prafaţă netedă, tare. (Eu întrebuinţez o bucată dintr 'o fostă placă de marmoră , dar poate să fie şi scândură ghi-luită, ma i ales din lemn tare) . La s totul, până se reoeşte bine, ceea-ce iarna se produce repede, apoi iau un făcă-leţ bun (e vorba de o sculă ca aceea, cu care se înt inde aluatul pentru tăi ţei) . L a noi în Banat se numeşte „dru­gă". (Este şi un cântec: „ M ă m ă l i g ă depe drugă, dă-i la

slugă, să nu fugă" ) . Iau deci druga, sparg cu ea boţul acela de seu cu tărâţe, fo rmând bucăţi m a i mic i şi apoi, încep să înt ind massa, parcă ar fi aluat. De fapt, nu se întinde (seul de vită rece f i ind r i g id ) , ci se sfarmă mereu, obţinând astfel la u rma urmei o g rămăjoară de „granule" , de tărâţă unsuroasă, pe care le păstrez într 'un borcan de sticlă, şterpelit din bucătărie.

încarc apoi în tub praful. Peste praf aşez o róndela de carton de 2 m m . grosimet sau două de cele obicinuite, care pot să fie şi gudronate. Peste róndela torn „granule" , anume la cal- 12 cât încape în măsura pentru praf negru,

la indicaţia „5 gr ." A p ă s apoi totul destul de bine cu un băţ potrivit , dar fără ca să bat, ca în trase, apoi pun iarăşi 1 sau 2 rondele, după grosime. Urmează alicele, că-păcelul şi sertisatul- A m apoi un cartuş foarte Imn. Bură „Gabel"!

Cantitatea de granule o poate stabili fie-cine, după cum crede. L a tot cazul, stratul de granule -presate în tub, să aibe o înăl ţ ime de cea 10—12 m m .

Eu, actualmente, numai cu asemenea bură trag şi, merge, slavă Domnului .

C. A. V. Popescu-

De ce nu au iepurii purici?

Vânătorii tineri, fără experienţă, deobiceiu pă­ţesc un lucru neplăcut dupăce îşi împuşcă vulpea cea dintâi. încântaţi că au avut parte de aşa succes, aşea­ză de grabă în raniţă vulpea, sau pielea de vulpe şi abea aşteaptă să se plimbe spre casă pe străzile ora­şului (N. B. coada vulpii atârnă la vedere, ca un stin­dard de biruinţă). In curând îi vezi pe aceşti tineri vânători făcând gesturi curioase. Mişcă din umeri, se scarpină în dreapta, se scarpină în stânga. Dar mai ales cu mâinile pe după cap. într'un târziu observă că s'au umplut de purici. Câţi purici roşii a avut vul pea — şi are! Slavă Domnului! — s'au mutat dincoace. Au fugit depe trupul, care se răcea şi au dat curând de bine.

De ce nu păţim aşa cu iepurii? — Fiindcă iepurii nu au purici! — răspund în cor vânătorii, tineri şi bă­trâni.

Intr'adevăr nu te umpli de purici de iepure, şi nici nu-i vezi mişunând, cum îi poţi vedea dând la o parte părul unei vulpi împuşcate proaspăt. Şi totuşi, iepurii îşi au puricii lor! Faceţi o încercare: Aşezaţi un iepure de curând împuşcat la căldură bună, lângă o sobă. A p o i . . . purecaţi-1. Veţi găsi nişte insecte lungueţe, cam de 2 mm. gălbui-castanii: purici de ie­pure.

Fără de acest tratament... termic nu-i găsim. De ce?

Purici iepurilor au altă tactică. Pe când cei ai vulpii — mai deştepţi — fug când începe să se ră­cească gazda, — cei ai iepurilor se îndeasă în piele, căutând căldurica înlăuntrul trupului mort. Şi mor şi ei, înţepeniţi în pielea iepurelui. Dacă însă înainte de a muri simt căldura în altă parte, se lapădă şi ei de stăpânul mort şi iasă la iveală.

Deci — şi iepurii îsi au oaspeţii lor, puricii. F. S.

Cioara se toacă

Am fost martorul unei acrobaţii frumoase, pre­zentată de o cioară neagră. Ceeace am văzut m'a surprins, întrucât cu toţii suntem înclinaţi să credem, că cioara are sborul greoi, aşa cum îl vedem de obi-

ceiu, şi nu o credem capabilă de viteze şi întorsături bruşte, ca cele care ne încântă în sborul răpitoarelor. Cioara mea era însă o adevărată artistă, şi avea plă­cerea să se joace.

Intr'o zi din iarna aceasta, pe când deretecam ce­va prin curte, mî-au căzut ochii pe o cioară, care zbura curios şi deci am continuat să o observ. Iată ce făcea:

Sbura destul de repede o bucată de vreme, apoi deodată se sucea drept în sus. Când ajungea la o înăl­ţime bună, lăsa din cioc un mic obiect, în aceiaşi clipă cădea şi ea glonţ spre pământ, întrecea obiectul în cădere, şi cu o mare isteţime îl prindea de subt el. Ii cădea în gură.

Sburând iară şi iară pe deasupra grădinii mele* a repetat acest joc de cel puţin zece ori. In urmă s'a aşezat în un copac şi şi-a mâncat jucăria.

Fără îndoială, că cioara asta făcea . . . sport. Nu avea nici o nevoe să se obosească, ci avea plăcere să-şi pună la încercare isteţimea şi agerimea sborului. îşi va fi zis, ca toţi sportivii: „Să văd1, dacă pot face performanţa asta!" Şi va fi fost foarte mulţumită că a reuşit.

Spectatorul încă a fost mulţumit, — chiar dacă a uitat să aplaude.

V. V.

Vulpi în copac

E lucru cunoscut, că vulpea uneori îşi alege cu­rioase locuri de odihnă. Au fost văzute vulpi dormind colac pe faţa unei buturugi tăiată în ferestrău, sau în podul unor barăci părăsite peste iarnă; au fost îm­puşcate şi vulpi, care stăteau în vârful unor sălci bă­trâne boturoase, a căror înclinare le îngăduia să se caţere acolo. Ceeace mi s'a întâmplat în Decemvrie 1945 seamănă întrucâtva cu aceste lucruri, dar are ceva special şi curios, care mă face să comunic lu­crul camarazilor mei vânători, cititori ai „Carpaţilor".

Un stol de potârnichi, stârnit de mine, s'a aşezat în bălăriile ce împrejmuiau lung un şanţ cu apă. M am îndreptat într'acolo, ţinând în ochi locul. Când am ajuns ca la 50 de paşi, mi s'a părut, că observ o miş­care în vârful unei buturugi din buza pârâului. Mi s'a

părut, că din snopul de crengi care creştea acolo, s'a ridicat un cap. „O buhă" — mi-am zis. Eram mai dor­nic să împuşc o buhă mare, decât o potârniche, şi de aceia, înaintând, am rămas atent la vârful de butu­rugă.

Da! s'a ridicat din nou un cap, şi părea că pri­veşte ca din loje, împrejurimile din apropiere. Mă frec la ochi: e cap de vulpe! Cercetează, de sigur, du­pă potârinichile care s'au slobozit subt copacul ei. Nici nu-mi d'ă vreo atenţiune, deşi ajunsesem la 30 de paşi. A m vreme să schimb şi cartuşele, cu unele cu alice mai mari, Apoi, când se ridică din nou capul, trag.

Mişcare în vârful sălciei, a p o i . . . sare vulpea la pământ, şi — se răstoarnă în focul meu al doilea. Stolul de potârnichi plecase la prima împuşcătură.

Vulpea era una tânără, mică, dar cu blană fru­muşică. „Vulpea din copac!" are să-i rămână nu­mele în amintirea mea.

Dar cum s'a aranjat vulpea aceasta în cuibul ei din etaj? Curios, mă urc oarecum pe trunchiul puţin înclinat al buturugei, şi — în cuib găsesc, moartă, încă o vulpe. împuşcată în cap. Şi aceasta tânără, evident soră (sau frate) cu cealaltă.

Deci „Vulpile din copac!" Aşadar două vulpi, surori, şi-au găsit acest loc

de hodină. Că era unul obişnuit, o dovedea împreju­rarea, că vârful buturugii era perfect „aranjat" şi bă­tătorit, apoi că pe coaja sălciei erau urme evidente, că această „cărare" a fost foarte des întrebuinţată. Am găsit apoi şi pe zăpadă potecă în toată legea.

Mi se pare curioasă şi împrejurarea, că aceşti pui de vulpe nu s'au răsleţit, ci au rămas împreună, şi s'au... înţeles să facă menaj comun, şi încă în un loc neobişnuit pentru năravurile de toate zilele ale neamului lor.

R. Pp.

•H t f r f f f r r r r t r > f i Ti i n 111 nri T I IM f f I I I nrrmTtî

• ^ C Â R T I / R E V I S T E » » 1 1 1 1 1 n u 1 1 i n i u i i 1 1 1 n i i i n i I I 1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 i i 11111

R E V I S T A V Â N Ă T O R I L O R (No . 9—12, Sept.-Dec. 1945).

A m primit , către sfârşitul lunei Mart ie , acest N o . qua-druplu cu care a ţinut Revis ta să-şi încheie anul 1945. Vedem m a i ales în acest efort o promis iune de continuare normalizată , ce ne-ar bucura, în care să se reflecteze şi l inia de conduită, directivele, îndrumăr i le şi concepţiile U G V R , în aceste v remur i cri t ice pentru vânătoarea româ­nească, următoare războiului , când multe sunt de îndrep­tat şi nu puţine de refăcut dela început.

Acest N o . aduce un mater ia l abundent şi var ia t în preocupări — şi calitate — precum şi o bogată ilustrare, încă mai var ia tă — a m putea chiar spune heteroclită. — D. G. Scrioşteanu se r idică împot r iva speculei neruşinată cie se face cu art icolele vânătoreşti . D in nefericire este un fenomen general izat în toate compart imentele vieţ i i , cerc viţ ios din care nu ştim cum şi când v o m ieşi. Când iepu­rele se v inde cu 30.000 lei, spune negustorul, nu-ţi ma i pot v inde cartuşul cu preţul lui de cost... Remediu l noi îl vedem în fabricarea indigenă a cartuşelor, corectă, atât technic, cât şi comercial . — D. R. Snyder propune mode­lul „Snyde r " de carabină de vânătoare, ca model standard pentru ţara noastră, având în vedere imposibil i tatea de import , pentru mul tă vreme. A r fi carabina „ Z . B . " modi ­ficată în model Mauser-Snyder, cal. 8/60 M a g n u m . Evident, şi cartuşele a r fi de fabricat tot în ţară. E aci o proble­mă în adevăr serioasă. Ce vor face vânător i i noştri dotaţi cu carabine, dri l l ing, expresse, de alte calibre, uneori a rme fine şi scumpe? V o m reveni, poate asupra chestiunea. D. Prof. E. Botezat a trage atenţiunea asupra unui vâna t de-lăsat, de mare va loare şi interes: vidra . Preconizează vâ­nătoarea ei la pândă şi dă detalii biologice asupra acestui animal , despre care, în adevăr, nu ne-am ocupat îndes­tul. Vână toarea la pândă rămâne însă ocazională. Ne-a fost dat să cunoaştem, în mar i l e stufării ale Deltei, vână­tori profesionişti care vânau v idra cu randement cons­tant, cu copoi; o vânătoare în adevăr pasionantă şi grea, cerând multă cunoştinţă şi practică. — D. H . P l a c e în „Câteva reflexii asupra datelor de deschidere a vânătoa­rei" a t inge chestiunea unor diferenţieri de dată în deschi­derea vânătoarei , pentru unele specii de vâna t migra tor , după regiuni . S'a m a i scris de unii vânător i în acest sens, pledând pentru deschideri de sezon regionale. E un punct de vedere, credem, îndreptăţit , dacă decurge din consta­tări bine stabilite. Stabil irea şi studiul ar cădea în sarcina inspectorilor de vânătoare judeţeni şi regionalii. Autorul cere şi unele păsuiri , chiar extra legale, pentru vânător i i bătrâni ce nu mai pot practica unele feluri de vânătoare.

N o i ne-am spus cuvântul pentru aceşti vânător i bătrâni ce ne sunt dragi . Dar când începe vânătorul să fie „bă­trân"? Evident, că prevederi le legale nu pot ţine seama de astfel de diferenţieri.... diferenţiate dela caz la caz. — Acelaşi autor se ocupă de zădărnicia „vână to r i lo r oficiale". Suntem de acord! — Revis ta se complectează cu di fer i te , schiţe şi amint i r i vânătoreşti .

In Moni torul Oficial Nr . 86 din 10 A p r i l i e 1946 a apă­rut decizia N r . 289 a Ministerului Agr icu l ture i şi Dome­niilor, cuprinzând unele restricţiuni pr iv i toare la exerci­tarea pescuitului. Reproducem art. 1. din această deri­ziune:

„ A r t . 1. a) I n vedesrea reproducerei peştelui, se opreşte cu desăvârşire în decursul acestui an or ice pescuit, în toate râur i le şi afluenţiilor, afară de Dunăre şi Prut , pe t impul dela 15 Apr i l i e 1946 la 15 Iunie 1946";

,,b) Se opreşte orice pescuit în zonele de cruţare a peştelui, ce se v o r stabili de către Adminis t ra ţ i i l e reg io ­nale, pe acelaş interval de t imp;

„ c j I n celelalte ape, pescuitul tuturor speciilor este l iber şi în intervalul de 15 A p r i l i e 1946 —15 Iunie 1946".

Această deriziune a fost adusă în temeiul Lega i pes* cuitului din 28 N o v . 1939 şi a regulamentului acesteia, şi după avizul Direcţiei Generale a Pescăr i i lor . Deci • ea se referă esclusiv la apele de şes, şi nu la apele, oare întră în reg imul Lege i pescuitului în apele de munte din 20 Sept. 1938. I n u rmare restricţiunea pe care o stabileşte deriziunea de m a i sus nu opreşte pescuitul păstrăvului în apele de munte. (Epoca legală de pescut a l ipanului începe normal la 15 Iunie) .

Suntem informaţi , că la Minis terul de Interne se lu­crează la redactarea unui proiect de lege care să regle­menteze portul a rmelor şi el iberarea permiselor de port­arma. I n ceea ce priveşte armele de vânătoare a fost ce­rută colaborarea Direcţiunei Economiei Vânatului şi a „Uniune i" . Sperăm, că în sfârşit se v a crea o situaţie clară şi stabilă în ceea ce priveşte, dobândirea permiselor de

por t a rmă de vânătoare, pentru a se pune odată sfârşit naosului care domneşte de un şir de ani. In aceiaş v r eme sperăm, că cri teri i le după care se vor acorda acele permise pe seama vânător i lor v o r f i obiective, îngrădindu-se abu­zur i l e şi d iscr iminăr i le personale, după fantazia şi s im­pa t i i l e atotputernici lor locali .

P r i n Decizia Minis ter ia lă Nr . 481 din 9 Mar t i e 1946, D l Liviu Groza, a fost numi t Inspector de vână toare al judeţului Hunedoara-

P r i n Decizia Minis ter ia lă j l . N r . 2969 din 9 Mar t i e 1946, taxa pentru obţinerea autorizaţiei speciale de vână­toare în Delta Dunăr i i şi băl ţ i le nearendate proprietatea Statului, a fost majora tă la 1.000 lei pentru o zi vână­toa re sau 5.000 lei pe o săptămână.

P r i n Decizia Minis ter ia lă nr. 237 din 6 Februar ie 1946, au fost numiţ i inspectori de vânătoare, onorifici , de Plasă , D-n i i : Dr. P o p Mihai , pretor, pentru P lasa Satu-Mare (Sa­tu-Mare) ; Raţ iu loan, pretor, pentru P lasa Ugocea (Satu-M a r e ) ; Dr. Oşanu Gheorghe, pentru P lasa Oaşiu (Satu-M a r e ) ; Indreanu Simion, pretor, pentru P lasa Seini (Satu-M a r e ) ; S i laghi Coriolan, Ing. Silvic, pentru P lasa Baia-M a r e (Sa tu-Mare) ; Mie le Iuliu, pretor, pentru P lasa Copal-nic Mănăştur (Satu-Mare) ; l uga Iosef, funcţionar, pentru P l a sa Şomcuta-Mare (Sa tu-Mare) ; Pop Ludovic , propr ie­tar, pentru P lasa Arded , (Sa tu-Mare) ; Ing. Ghalu loan, pentru P lasa Gheorghieni (Ciuc) ; Csaszar Eugen, comer­ciant, P lasa Frumoasa (Ciuc) ; Nădasdy Adalbert , notar, pens. pentru P lasa Centrală Ciuc (Ciuc) ; Ing. Logofă tu A-, pentru P lasa Sanmar t ín (Ciuc) ; Vic tor Câmpeanu, pentru P l a sa Cluj (Cluj ) ; Miha i l Lupeanu, pentru Plasa A g h i r e ş { C l u j ) ; Iosef Morcan, notar, pentru P lasa Gilău (Cluj ) ; Dr. Vic to r Fetche, pretor, pentru P lasa Borşa (Clu j ) ; A u r e l P o p , preot, pentru P lasa Hida (Cluj ) ; E m i l Medeşan, no­tar , pentru P lasa Sărmaş (Cluj) ; R o m e o Dan, Director de Bancă, pentru P lasa Mociu (Cluj ) ; loan Abrudan, notar, pentru P lasa Călăţele (Cluj ) ; Dr. Alexandru Andrei , avo­cat, pentru P lasa Huedin (Cluj ) ; Ing- Coman Ion, pentru P lasa Sighet (Maramueş ) ; P o p Coman, notar, pentru P l a ­sa Vişeu (Maramureş ) ; Jusco I l ie , avocat, pentru P lasa Iza (Maramureş ) ; Arde lean Emil , funcţionar, pentru P lasa Su-g ă t a g (Maramureş ) ; Ar tu r Staines, pentru P lasa Baraol t (Tre i -Scaune) ; Francisc Godri, Profesor , pentru P lasa Sft. Gheorghe (Tre i -Scaune) ; Bela Markos , agricultor, pentru P lasa Czun (Tre i -Scaune) ; Eugen Zouffu, pensionar, pen­tru Plasa Covasna (Tre i -Scaune) ; Ernest Mocsári , antre­prenor, pentru P lasa Tg.-Săcuesc (Tre i -Scaune) ; Gh. A n -ghelescu, funcţionar, pentru P lasa Vida (Vlaşca) , în locul D-lui T r a i a n Ionescu.

Direcţia Economiei Naţ iona le a luat in i ţ ia t iva cre-eri i —• succesiv — a unor catedre de vânătoare la acade­mi i l e de agricultură. Deocamdată cbeltuelile s'ar acoperi d in bugetul U . G. V . R.

De asemenea se proectează trecerea Muzeului de V â ­nă toare din Pa rcu l Carol în adminis t rarea Institutului Ştiinţific de cercetări forestiere, r ămânând în proprietatea Minis teru lu i agriculturei , şi în bugetul Uniunei .

* * * „Propăş i r ea" — ziar al agriculturei , silviculturei, zo-

otechniei şi cooperaţiei româneşt i — într 'un articol cu data de 19 Mar t ie curent, intitulat: „Rândue l i sau treburi a le pădurei, in Martie", sub iscăli tura unui domn inginer inspector general si lvic din Ministerul Agr icu l tu r i i şi Do­meni i lor , la rubrica „vânătoarea" , spune între al tele: „ S e împuşcă (în Martie, N . B-) sitari, potărnichi, Ieşite, cocoşi de munte în t impul bătăi i lor".

N u poate r ămâne nerelevată o asemenea af i rmaţ ie făcută înr 'un ziar de specialitate cu caracter oficios meni t a răspândi îndrumăr i în pătur i le adânci ale poporului .

Desigur că vânător i i experimentaţ i au remarca t eroa­rea şi au trecut-o cu vederea, dar poate că se găsesc unii

cetăţeni m a i s impli cari de bună credinţă să pornească în Mar t i e la exterminarea puţinelor potârnicni scăpate d in iarnă. '

Se impune cel puţin o rect if icare din partea aceluiaş organ de publicitate.

Un vânător ( N . R . ) Epoca de vânătoare a cocoşilor de munte în­

cepe la 1 Apr i l i e . Deci o altă greşală! I n adevăr, surprin­zător . . . .

U n abonat cu ochiul ager a descoperit această per lă în „ Z i a r u l Şti inţelor" N r . 3/1946, răspuns lămur i tor dat unui cetitor. Reproducem:

„404. A L I C E . D-lui Văşcanu. Ploeşti. Vână toarea este o pat imă, ucigându-se uneori an imale nevinovate , — că­prioare , raţe, « t e .

A r fi deci de preferat să porni ţ i la d rum fără puşcă şi fără gândur i nimici toare .

Al ice le în m o d normal se toarnă în forme- L a nevoie plumbul poate fi şi tăiat, apoi frecat între două plăci de oţel, pentru a le rontunji . L a ţară, în lipsa plumbului, se folosesc pietricelele, sticlă pisată, că rămidă pisată. Efectul e aproape acelaşi".

Acest „efectul e aproape acelaşi" ne lasă m a i ales v i ­sători: să f ie oare între sticla pisată şi cărămida pisată — sau între alice şi... că rămida pisată? In pr ima hipoteză— suntem de acord.

A d ă o g ă m că „ î n m o d no rma l " alicele nu se toarnă în forme, ştiut f i ind că alicele se obţin pr in solyiif icarea în aer a picătur i lor de p lumb căzând dela o m a r e înăl­ţ ime (turn, puţ) . E drept că m a i e şi procedeul cu frecatul „ în t re două plăci de oţel, pentru a le rotunji", desigur, foarte... ingenios în aceste v remur i de lipsă!

* * * N O T A O R N I T O L O G I C A . I n ziua de 4 A p r i l i e 1946 pe

terenul comunei Cătămăreşti , 4 km. N o r d Botoşani, a m împuşcat un N a g â ţ (c iovl ică) (Vannellus vannellus ( L ) , . m a i puţin sperios decât ceilalţi dintr 'un stol de şase, care s'au r idicat m a i de v reme. Exemplaru l împuşcat avea la piciorul drept un inel de a luminiu cu inscripţia: O I S . M U S E U M - P A R I S , G C 1. 81. 4.

Ch. St. Goilav, Botoşani

In atenţiunea D-lui Director al Economiei Vânatului. P r i m i m acest strigăt de a la rmă şi de disperare: „ I n se­zonul de vânătoare 1945/46 a m prins un număr de 38 bra­conieri, major i ta tea cu permise, dar fără teren de vână­toare. A m dresat procese verbale şi le-am t r imis în justi­ţie, i a r al doilea exemplar la D.E.V. Justiţia a început a aplica sancţiuni. A m tr imis tabel la D.E.V. de aceşti bra­conieri în calitate de paznic public de vânătoare, totuşi cu ord. N o . 2629 din l/III—1946 s'a aprobat ca 40 de bra­conieri care au până la 21 procese verbale să-şi constitu-ească societatea de vânătoare „01teanca"~Tăriceni, I l fov . N u au terenuri arendate şi au vâna t pe teri toriul nostru cu forţa, în m o d destructiv, făcând 21 bătăi în cerc pe aceleaşi terenuri străine. Oe se poate face? Sunt sub con­tinua ameninţare a acestor braconieri" .

Brigadier-şef Oancea Petre în t rebăm şi noi : ce se poate face? la ce servesc fru­

moasele circluare t r imise de D.E.V-, în asemenea condi-ţiuni?

L a adunarea generală a Societăţii de Vână toare „Ciu-caşul" (Braşov) s'a ales pentru a 3-a oară comitetul de conducere compus din d-nii: Dr. S. Suciu (Preşedinte) , Dr. N . Ioaneş, Ing. A . Stanicei, A . Baculea, V . Dan (membri în consiliul de adminis t ra ţ ie) .

Bugetul Societăţii a fost f ixat la 13.500.000 lei. Re le ­văm, la cheltueli: 7.900.000 pentru pază, 1-000.000 pentru ocrotirea şi h rana vânatului, 1.200.000 pază şi amenajăr i la terenul de cerbi.

U r ă m fruntaşei şi valoroasei societăţi braşovene „Ciucaşul" toată izbânda.

Societatea Naţională pt. Reprezentanţe S. A . R.

BUCUREŞTI, P I A Ţ A R O M A N Ă Noi 7 Tel. 2-04-03

SECŢIA V Â N Ă T O A R E :

Furnizăm din depozit :

Cartuşe pline „ P E R F E C T " Walsrode Special, încărcate la fabrica Wolff & Co, Walsrode, cu alice tari Natermann; Cal. 12-16-20, scurte şi lungi. Efect neîntrecut.

Cartuşe cu glonţ pt. arme de vânătoare.

Tuburi goale toate calibrele.

Cartuşe Flobert.

Cartuşe 6^5 şi 7,65 pt. pistoale automate.

Capse, bure, cartonaşe, rondele transparente

Accesorii pentru curăţirea armelor.

Piese de rezervă pentru arme.

Alice.

Furnizăm arme de vânătoare cu alice, carabine. ~t~ Drilling din cele mai renumite fabrici, - i -

Federaţia Protectorilor şi Vânătoritor de capre negre din România

Sediul: Braşov, la Preş. Dr. Valeriu Negrilă, Take Ionescu &

Nr. 5/1946 ' Braşov în 25 Martie 1946

I N V I T A R E In conformitate cu art. 9 al Statutelor cu onoare

Vă rugăm, a lua parte la adunarea generală ordi­nară, care se va ţine în ziua de 26 Mai 1946 orele 9 şi 30 dimineaţa la Prefectura Jud. Braşov.

In cazul, că nu se va întruni numărul de membri prevăzuţi de Statute, adunarea se va tine cu orice număr de membri prezenţi un ceas mai târziu în acelaş loc.

Ordinea de zi: 1. Deschiderea şedinţei. 2. Cetirea procesului verbal al adunării g-rale anterioare.. 3. Raport asupra gestiunei anilor financiari 1943/44,

1944/4S şi 1945/46, descărcarea comitetului. 4. Expunerea preşedintelui asupra situaţiei caprelor ne­

gre din anii 1944 şi 1945 şi asupra stadiului întocmi-rei hărţii zoo-geografice a caprelor negre din România.

5. Demisionarea Comitetului. 6. Alegerea membrilor noului Comitet (art. 12 al Statut.) 7. întocmirea bugetului anului financiar 1946/1947. 8. Stabilirea cifrei recoltei 1946/47, atât pe întreagă ţara

cât şi pentru fiecare masiv muntos în parte. 9. Propuneri.

Societăţile de Vânătoare sunt rugate, a comunica prezenta „Invitare" tuturor membrilor vânători d e capre negre.

Preşedinte, Secretar, Dr. Valeriu Negrilă Ing. Otto Witting

UNI SPORT** S. A. B U C U R E Ş T I , A L E E A T O N O L L A 19 . Sfe . DOAIfINEi 3 Depozit exclusiv al renu­mitelor cartuşe t

„ 1 STEA** „ 2 STELE** . . 3 STELE**

Cunoscătorii trag numai cu aceste cartuşe şi refuză categoric ori-ce alte muniţiuni. — Mare asortiment dei

Articole din piele şi utensile pentru vânători, sportivi şi turişti. M a ­terial garantat şi execuţie impecabilă.

• Medicamente pentru câini dela renumita casa engleză COOPER, Mc *•* D U G A L L & ROBERTSON, LTD.

« . • • Cartuşe cu glonţ pentru carabine şi Drilling.

Arme de vânătoare cu 2 ţevi, cu cocoaşe, pentru pulbere neagră, a-«$• ţustate în atelierele noastre, in perfectă stare de funcţiune, la preţuri

convenabile.

Cel mai mare atelier de armurărie, bruna), ajustări, montări de lu* « * • nete şi orice fel de reparaţiuni, sub conducerea mult apreciatului

maestru Călin Curcă.

j > Expediem in provincie, la cerere, orice fel de mărfuri. * Dăm orice lămuriri balistice, technice şl informative.