SISTEMUL ELECTORAL ÎN PERIOADA 1946-1989

Legislaţia electorală

Falimentul democraţiei româneşti s-a suprapus în mod nefericit falimentului sistemului

de alianţe de la nivel european, criza politică a anilor 1940 a antrenat statul român în mod

inevitabil pe panta totalitarismului. După participarea la al doilea Război Mondial România nu a

reuşit să păstreze nici măcar simbolic vreo instituţie a ordiini democratice interbelice.

Era parlamentarismului apune în România odată cu intrarea în sfera de influenţă a

vecinului de răsărit şi Partidul Comunist devenea, prin intermediul guvernului Groza la 1945,

principala formaţiune politcă de guvernământ. Guvernul era rodul unei „largi coaliţii

democratice” denumită în mod populist Blocul Partidelor Democratice, care urmărea în fapt

mascarea acaparării puterii de către reprezentanţii comuniştilor.1

În 15 iulie 1946 a fost adoptat Decretul nr. 2218 privind exercitarea puterii legislative, act

prin care se puneau bazele Parlamentului unicameral, numită Adunarea Deputaţilor.

Potrivit acesteia alegerea deputaţilor se realiza de către cetăţenii români în vârstă de cel

puţin 21 de ani, prin vot universal, egal, direct şi secret, pe baza srutinului de listă şi a

reprezentării proporţionale. Decretul stipula ca femeile au aceleaşi drepturi de a alege şi a fi alese

cu bărbaţii. Pentru a fi elgibil decretul prevedea că trebuie să ai cel puţin 25 de ani împliniţi,

cetăţenia română şi domiciliul în România.

Dispoziţiile acestui decret au fost completate de Decretul nr. 2219 din 1946 privind

alegerile pentru Adunare, erau stipulate ca cetăţenii români prin naturalizare aveau dreptul de a

alege şi de a fi a ales după 6 ani de la obţinera cetăţeniei. Militarii activi şi membrii corpului

judecătoresc nu puteau fi aleşi în Adunare.

Decretul prevedea o categorie largă de “nedemni” de a fi alegători sau aleşi: cei

condamnaţi pentru crime sau alte acţiuni prevăzute în Codul penal, cei condamnaţi pentru

1 Dan Velicu, Sistemul electoral – o controversă redefinită, Ed. Semne, Bucureşti, 1944, p.199-200

- 1 -

dezastrul ţării sau crime de război, cei sancţionaţi cu pierderea drepturilor politice, cei care au

candidat pe listele partidelor “Totul pentru Ţară” şi “Naţional-Creştin” şi reprezentanţii în

Parlament ai organizaţiilor de orice fel “prohitleriste de tip fascist”, din timpul ocupării ungare a

Transilvaniei de Nord. În baza acestui decret se organizează la 19 noiembrie 1946 alegerile care

vor aduce în fruntea ţării partidul comunist.2

Alegerile în noul context politic au fost organizate în data de 28 martie 1948. La aceste

alegeri au participat Frontul Democraţiei Populare; format din Partidul Muncitoresc Român-

partid rezultat din fuziunea Partidului Social-Democrat cu Partidul Comunist Român- Uniunea

Populară Română, Frontul Plugarilor şi Partidul Naţional Popular; şi disidenţa lui Petre Bejan

alături de Partidul Ţărănesc Democrat. În aceste condiţii Frontul Democraţiei Populare obţine

405 mandate din 411.3

Procesul restrângerii şi lichidării treptate a regimului parlamentar-constituţional în

România, început prin desfiinţarea partidelor istorice, abolirea monathiei şi proclamarea

republicii populare se intensifică o dată cu adoptarea Constituţiei din 13 aprilie 1948. Constituţia

din 1948 a marcat trecerea spre un regim guvernamental întemeiat pe monopartidism şi

autoritarism statal. Fiind produsul tipic al aplicării în viaţa politică românească a doctrinei şi

ideologiei comuniste de tip sovietic, prin prelucrarea „documentelor constituţionale ale statului

sovietic, începând cu decretele din octombrie, până la Constituţia U.R.S.S. din 1936”4.

Structurată pe 10 titluri principale şi cuprinzând 105 articole aceasta introducea o serie de

principii, considerate la acea vreme revoluţionare, principii ce întrerupeau tradiţiile

constituţionale româneşti.5

Legea fundamentală a introdus restricţii politice la exercitarea drepturilor electorale,

prevăzând că „nu se bucură de dreptul de vot persoanele interzise, lipsite de drepturile politice şi

nedemne, decarate ca atare de organele în drept, conform legii”6

2 Gilia Claudia, Sisteme şi proceduri electorale, Bucureşti, 2007, Ed C .H.Beck, p. 1203 Gilia Claudia, Idem, p. 1314 Dionisie Ionescu, Gheorghe Tuţui, Gheorghe Matei, Dezvoltarea constituţională a statului român, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 3575 Angela Banciu, Idem, p.2016 Constituţia din 1948 art. 18. Alin 3 "Monitorul Oficial", partea I, nr. 87 bis din 13 aprilie 194, disponibilă la http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/const_1948.php (data accesării 1.06. 2009)

- 2 -

Proclamând solemn că puterea în stat emană de la popor şi aparţine poporului, Constituţia

din 1948 prevedea exercitarea acesteia de către organele reprezentative alese de popor, ai căror

reprezentanţi erau „ răspunzători în faţa poporului” putând fi revocaţi prin voinţa alegătorilor, în

condiţiile stabilite de lege. Acest principui va rămîne însă pur formal, nefiind niciodată aplicat în

practica vieţii parlamentare din perioada regimului totalitar. Constituţia din 1948 a deschis calea

totaliatrismului politic. 7

În Legea nr. 6 din 8 septembrie 1950 pentru alegerea deputaţilor în sfaturile populare,

instituie procedura electorală pentu alegerea conducerii locale. Prin aceasta se introducea

scrutinul uninominal, astfel încât circumscripţiile electorale nu mai sunt identice cu unităţile

administrative, formate dintr-un număr egal de alegători pentru alegerea unui singur

deputat,excepţie erau deputaţii pentru sfaturile populare comunale unde era scrutin de listă.

Prevederi mai ample în ceea ce priveşte sistemul electoral sunt prevăzute în Constituţia

din 27 septembrie 1952 care a rezervat un capitol special pentru sistemul electoral, şi anume

capitolul al VIII-lea, în care a stabilit regulile de desfaşurare a alegerii deputaţilor. 8

Dispoziţiile privind caracterul universal, egal, direct şi secret al votului, dreptul de a fi

eligibil de la vârsta de 23 de ani, egalitatea în drepturi pentru femei şi bărbaţi în ceea ce priveşte

dreptul de a alege şi de a fi ales în Marea Adunare Naţională, drepturi ce erau prevăzute şi în

constituţia din 1948 cetăţenii9 . Alegerile dintr-o circumscripţie electorală erau valabile doar dacă

la vot participa jumătate din numărul total de cetăţeni cu drept de vot, în caz conrar se organizau

iar alegeri în 2 săptămâni.10

În cap. 8 art. 100 se stipulează faptul că au dreptul de a depune candidaturi pentru

deputaţi organizaţiile Partidului Muncitoresc Român, cât şi sindicatele profesionale,

cooperativele, organizaţiile de tineret cât şi alte organizaţii de masă, precum şi asociţiile

culturale. Candidaturile erau depuse pe circumscripţii electorale.

Legea fundamentală din 1965 a reprezentat o nouă etapă în organizarea constituţională a

României în perioada comunistă. Sistemul politic se baza în continuare pe monopolulu partidului 7 Angela Banciu, op.cit., p. 202-2138 Dionisie Ionescu, Gheorghe Ţuţui, Gheorghe Matei, Dezvoltarea Constituţională a statului român, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 4289 Ion Deleanu, Drept Constituţional, Ed. Didactică şi pedagocică, Bucureşti, 1980, p. 8510 Idem, p. 457

- 3 -

unic care exercita rolul conducător în întreaga societate, urmată de o lege în 1966 care conţinea

prevederi unitare privind alegerile parlamentare şi locale. Printre altelea aceasta reglementa şi

posibilitatea de a depune mai multe candidaturi pentru un loc de deputat din circumscripţie fapt

ce crea iluzia democraţiei.

La art. 44 se precizează condiţiile pentru decuparea circumscripţiilor, astfel acestea

trebuiau să aibă acelaşi număr de locuitori, în fiecare circumscripţie alegându-se câte un deputat.

Norma de reprezentare şi decuparea circumscripţiilor urmau a fi stabilite ulterior prin decret al

Consiliului de Stat.

La art. 45 este prevăzut faptul că mandatul pentru deputaţii ce alcătuiau Marea Adunare

Naţională, care a fost pentru perioada comunistă singura Cameră întrucât a funcţionat un sistem

monocameral, se aleg pentru o legislatură de 5 ani. Mandatul camerei nu putea înceta înainte de

perioada pentru care fusese aleasă, doar deputaţii puteau fi demişi. Mandatul său înceta de drept

la data efectuării de noi alegeri. Era prevăzut că pentru situaţiile în care era imposibilă

organizarea de noi alegeri Marea Adunare Naţională poate să îşi prelungească singură mandatul.

Cu privire la această problemă se fac precizări şi în art. 46 şi anume că pentru aceasta vor avea

loc alegeri în decursul a 2 luni de la expirarea termenului pentru care a fost prelungit mandatul

Marii Adunări Naţionale.

În art. 46 se precizează faptul că alegerile se vor organiza în una din zilele nelucrătoare

ale lunii martie a anului în care se încheie legislatura precedentă. Marea Adunare Naţională ce a

fost aleasă urmează a fi convocată în trei luni de la expirarea mandatului Marii Adunări

Naţionale.

La articolul următor se precizează că legalitatea fiecărui deputat va fi supusă analizei

Marii Adunări Naţionale, în cazul în care alegerea unui deputat este anulată drepturile sale şi

obligaţiile aferente încetează începând cu acel moment.11

Marea Adunare Naţională a adoptat şi Legea nr. 67/1974 ce reprezenta noua lege

electorală. Atât legea constituţională cât şi legea electorală cuprindeau o serie de modificări

privitoare la: definirea rolului Frontului Unităţii Socialiste atât în ceea ce priveşte desemnarea

11 Constituţia Republicii Socialiste România 1965 Publicată în Buletinul Oficial nr. 1 din 21/08/1965, disponibilă la http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/const_1965.php (data accesării 1. 06. 2009)

- 4 -

candidaţilor, cât şi organizarea, sub conducerea Partidului Comunist Român, a campaniilor

electorale, reducerea numărului de deputaţi în Marea Adunare Naţională şi în consiliile populare,

stabilirea pentru consiliile populare municipale, orăşeneşti şi comunale a unei durate mai scurte a

mandatului, instituirea unei proceduri mai detaliateîn vederea depunerii mai multor candiadaturi

pentru un loc de deputat şi pentru exercitarea votului în această nouă situaţie, simplificarea

procedurii de revocare a deputatului înainte de expirarea termenuluipentru care era ales.

O caracteristică a sistemului constituţional din perioada socialistă o reprezenta revocarea

deputaţilor.

Dreptul de revocare constituia puterea juridică pe care o aveau cetăţenii cu drept de vot

din circumscripţia electorală, de a retrage împuternicirea pe care, o încredinţaseră deputatului

pentru a-i reprezenta într-un organ reprezentativ al puterii de stat.

Dreptul de revocare era stabilit de Constituţie ca drept fundamental politic, alături de

celelalte două drepturi electorale, respectiv dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales. Articolul 25

alin. V din Constituţie prevedea că „ alegătorii au dreptul de a revoca oricând pe deputat potrivit

procedurii prevăzute de lege”.

În acest sens este de remarcat faptul că până la modificarea Constituţiei şi adoptarea legii

electorale din decembrie 1974, nu exista în legislaţie o procedură specială de revocare, atât

vechiul text al Constituţiei, cât şi legea electorală anterioară prevedeau că revocarea se făcea

conform aceleaşi proceduri cu care deputatul fusese propus şi ales. Revocarea se făcea în cazul în

care deputatul nu îşi îndeplinea atribuţiie sau dacă alesul pierdea încrederea cel ce i-au acordat

mandat de reprezentare.12

Legea electorală prevedea o serie de operaţii ce vizau organizarea şi desfăşurarea

alegerilor şi care se realizau printr-un ansamblu de proceduri juridice ce se încadrau înt-o

perioadă de 60 de zile.

Potrivit legii electorale, alegerile generale pentru Marea Adunare Naţională şi pentru

consiliile populare judeţene şi al municipiului Bucureşti aveau loc din 5 în ani, corelate cu

12 Gilia Claudia, op. cit., p. 132-133

- 5 -

perioada la care se ţinea Congresul Partidului Comunist Român, pentru ca programul pe baza

câruia se desfăşurau alegerile să aibă ca temei directivele stabilite de Congres.

În delimitarea circumscripţiilor electorale pentru Marea Adunare Naţională şi pentru

Consiliul Popular al municipiului Bucureşti, precum şi pentru stabilirea numărului şi delimitarea

circumscripţiilor electorale pentru celelalte consilii populare se ţinea seama de norma de

reprezentare.

Organizarea circumscripţiilor electorale se realiza prin două modalităţi, şi anume cu

număr de deputaţi fix şi o normă de reprezentare variabilă şi cu normă de reprezentare fixă şi

numărul de depuaţi variabil.

Conform art. 44 alin. III din Constituţie, Marea Adunare Naţională era alcătuită din 349

de deputaţi, iar potrivit art. 10 al legii electorale, în municipiul Bucureşti se organizau 155 de de

circumscripţii pentru alegerea Consiliului popular municipal.

Pentru a se stabili norma de reprezentare pentru Marea Adunare Naţională se împărţea

numărul total al locuitorilor ţării la 349.

Pentru stabilirea normei de reprezentare la celelalte consilii populare se folosea o metodă

mixtă. Legea electorală prevedea un număr minim şi un număr maxim de circumscripţii

electorale pentru diferitele categorii de consilii populare. În cazul judeţelor cu o populaţie între

300.001 şi 500.000 de locuitori se stabileau între 91 şi 111 circumscripţii.

Pentru Marea Adunare Naţională, delimitarea, numerotarea şi denumirea celor 349 de

circumscriţii se făcea de către Consiliul de Stat, în termen de 10 zile de la stabilirea datei

alegerilor; pentru municipiul Bucureşti această problemă era rezolvată de către Consiliul Popular

al municipiului în termen de 15 zile de la data stabilirii alegerilor.

Pentru celelalte consilii populare termenul de rezolvare a problemelor de ordin

administrativ era de 10 zile, diferenţiat. Pentru consiliile populare judeţene se ocupa Consiliul de

Stat, pentru cele municipale, orăşeneşti şi comunale se ocupau comitetele executive ale

consiliilor populare judeţene.

- 6 -

Listele de alegători se făceau de către comitetele sau birourile executive ale consiliilor

populare municipale, orăşeneşti şi comunale, din oficiu, cu cel puţin 30 de zile înainte de data

alegerilor. Orice alegător putea fi înscris într-o singură listă şi anume unde domicilia. Dacă nu

era în circumscripţia de domiciliu i se elibera de către comitetul sau biroul executiv o adeverinţă

valabilă la orice secţie de votare pe liste separate.13

În Republica Socialistă România, comisiile electorale erau compuse din reprezentaţi aleşi

de Frontul Unităţii Socialiste, de organizaţiile care intrau în componenţa sa, precum şi de

reprezentanţi desemnaţi în adunările alegătorilor de la locul de muncă.

În ceea ce priveşte candidaturile, acestea trebuiau depuse cu cel puţin 20 de zile înainte

de data alegerilor, se putea reveni asupra lor cu 10 înainte de data alegerilor dacă candidaţii

decedau sau intrau în contradicţie cu prevederile legislative.

Alegerile se ţineau dupa regulile unui „regim de partid monopolist”14, exercitat prin

constrângeri asupra cetăţenilor. Aceste constrângeri începând cu anul 1975 sunt îmblânzite. În

comunism funcţiona sistemul candidaturilor multiple care devine cu adevărat funcţional

începând cu 1975. Toate aceste candidaturi depindeau de Frontul Unităţii Socialiste, front ce

avea în componenţa sa Partidul Comunist, Uniunea Generală a Sindicatelor, Uniunea Naţională a

Cooperativelor de Producţie, Uniunea Tineretului Comunist, Asociaţia Studenţilor Comunişti,

Consiliul Naţional al Femeilor, Uniunile scriitorilor, compozitorilor, artiştilor, ziariştilor,

oamenilor de ştiinţă, profesorilor, cineaştilor, Uniunea cooperaţiei, Consiliile oamenilor muncii

de naţionalitate maghiară, germană, sârbă, ucrainiană, cultele şi alte organizaţii populare şi

profesionale. Până în 1969 de depunerea candidaturilor se ocupa Frontul Democraţiei Populare,

după care responsabil este FUS.15

Pentru selectarea candidaţilor, consiliile Frontului Unităţii Socialiste procedau conform

indicaţiilor date de secretarul general al PCR şi preşedintele Frontului.

Votarea avea loc începând cu ora 6 până la orele 21. În interiorul secţiilor era interzisă

propaganda electorală. Alegătorii se prezentau la vot cu buletinul de identitate sau orice alt act

care să le ateste identitatea. În cazul în care pe buletin era trecut un singur candidat votare era

13 Ion Deleanu, op. cit., p. 42514 După expresia lui Raymond Aron, Democraţie şi totalitarism, Ed. Gallimard, Paris, 196515 Cristian Preda, Partide şi alegeri în România postcomunistă: 1989-2004, Ed. Nemira, Bucureşti, 2005, p. 5-6

- 7 -

simplă, lăsarea neatinsă a numelui candidatului era un vot pentru, iar tăierea numelui cu o linie

însemna vot contra. Când însă erau doi sau mai mulţi candidaţi, alegătorul trebuia să lase neatins

numele candidatului pe care îl vroia, în caz contrar îl tăia printr-o linie. Putea să valideze sau să

invalideze întreagul buletin. În cazul în care valida întreg buletinul se considera că acordă votul

său celui care a obţinut majoritatea.

Era declarat ales candidatul care întrunea cel puţin jumătate plus unul din numărul total

de voturi exprimate în circumscripţia electorală şi, bineânţeles, cel mai mare număr de voturi

comparativ cu ceilaţi candidaţi.

Legea anterioară prevedea, pentru a fi declarat ales, doar majoritatea din voturile valabil

exprimate, ceea ce în practică putea duce la situaţia ca un candidat să poată fi ales cu un număr

mic de voturi „pentru”. Noua lege pretindea însă ca cel „ puţin majoritatea din cei care au

participat la vot să-şi exprime expres voinţa de a fi pentru alegerea candidatului”.

Reprezentanţii în organele puterii de stat erau desemnaţi pe bază de scrutin uninominal cu

majoritate absolută.

Prin Legea nr. 19/1986, Constituţia a fost modificată introducându-se referendumul, ca

modalitate de consultare a poporului. Aceasta se hotăra de catre M. A. N..

Atât în perioada Gheorghe Gheorghiu Dej, cât şi în cea a lui Nicolae Ceauşescu, sistemul

comunist de alegeri a funcţionat după reguli impuse de la centru. Partidul controla întreg

procesul electoral.16

Sistemul de partide în comunism. Participarea politică

16 Gilia Claudia, op. cit., p. 142

- 8 -

Imediat după ce au venit la putere, în decembrie 1947, comuniştii au decapitat societatea

civila, manipulând şi îndoctrinând restul populaţiei, redusă la starea de masa. Lipsa unui spirit

civic exersat a privat România de singura formă posibilă de opoziţie organizată, din moment ce

elitele politice şi culturale au fost eliminate.

O dată cu înfiinţarea Republicii, puteau fi puse bazele statului totalitar. Primul pas era

înregimentarea României din punct de vedere militar în blocul sovietic. Al doilea pas către

totalitarism a fost consolidarea partidului unic de masă. Acesta a fost constituit iniţial dintr-o

elită şi membri devotaţi pentru ca în timp datorită nevoiei de legitimitate s evolueze spre un

partiid de mase. Acest lucru s-a realizat prin desfiinţarea principalelor partide de opoziţie, patidul

naţional ţărănesc şi partidul naţional liberal, în vara anului 1947, şi prin contopirea forţată a

partidului Social Democrat cu Partidul Comunist la 12 noiembrie 1947, ca rezultat al infiltrării

comuniste. La ultimul congres al partidului social democrat a fost adoptată o rezoluţie cu privire

la unirea cu Partidul Comunist.17

Potrivit cifrelor prezentate la congres, partidul social democrat avea jumătate de milion

de membri, dintre care doar jumătate par a se fi înscris în noul partid obţinut prin fuzionare,

cunoscut sub numele de partidul muncitoresc român. Acesta îşi începe activitatea în 1948

avândul ca secretar general pe Gheorghe Gheorghiu Dej. Se punea accentul pe caracterul de elită

al partidului şi au fost introduse criterii mai stricte privind calitatea de membru de partid. Nu

erau admişi membri ai „fostelor clase exploatatoare”.

Primul val de aderenţi a cuprins muncitorii care nu făcuseră parte anterior din alte partide

şi tinerii legionari la care li s-a dat funcţii de răspundere în fabrici şi sindicate. Au fost înfiinţate

secţii ale comitetului central pentru femei, tineret, ţărani, sindicate, transporturi, aprovizionare,

industrie şi comerţ, cu structuri corespunzătoare la nivel local. O importanţă deosebit de mare a

fost acordată învăţamântului ideologic care era menit să contribuie la consolidarea sentimentului

la apartenenţa la o elită şi fidelizare faţă de partid.18

17 Mihai Bărbulescu, Keith Hitchins, Dennis Deletant, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Ed.Corint, Bucureşti 2004, p. 309, Ediţia a II-a, p. 40818 Idem, p. 409

- 9 -

Potrivit Constituţiei din 1948 la art. 32 erau enunţate libertăţile, limitile în care cetăţenii

îşi puteau participa la viaţa politică, „ Cetăţenii au dreptul de asociere şi organizare dacă

scopurile urmărite nu sunt îndreptate împotriva ordinii democratice, stabilite prin Constituţie.”

Această ordine democratică a fost definită de Partidul Comunist şi consolidată de Securitate.

Partidul a acţionat cu rapiditate pentru a transforma România, urmând modelul sovietic şi

folosind normele şi practicile staliniste.19

După 1948 în România există un singur partid politic, astfel că întreg sistemul politic se

raportează la el. Raportul partid-conducere ( stat) nu poate fi ignorat, axa partid-stat fiind axul

principal al relaţiilor de putere, ax ce şi-a pus amprenta asupra întregii evoluţii a instituţiilor şi

organizaţiilor. Statul şi partidul unic s-au întrepătruns în substanţă, fuzionând, în cele din urmă,

într-un aparat unic al puterii, dar care a exprimat numai „voinţa partidului ridicată la rangul de

lege fundamentală”. 20

Au existat două perioade mai importante în evoluţia partidului unic şi anume prima

marcată de lichidarea brutală a instituţiilor şi persoanelor legate de sistemul tradiţional şi cea de a

doua, marcată de tendinţa de evoluţie spre un regim „ relativ moderat şi tolerentan”, în care

represiunea este înlocuită de controlul atotcuprinzător al partidului şi statului.

Dacă prin actul constituţional din 1948, partidul comunist devenea „forţa politică

conducătoare a clasei muncitoare” prin Constituţia din 1952 el devenea „forţa politică

conducătoare atât a organizaţiilor celor ce muncesc cât şi instituţiilor de stat”.21

O formă de societate civilă ce a funcţionat în perioada comunistă a fost cea a dizidenţilor,

dizidenţi care mai făţiş sau mai puţin făţiş au făcut opoziţie puterii comuniste. Nu se făcea o

opoziţie făţişă regimului datorită faptului că exista un sistem de represiune foarte bine pus la

punct. Punerea sub semnul întrebării a ordinii existente era în sine un gest privit de către

societate cu scepticism, privit ca un comportament eroic, suicidal, fără nici o altă şansă de a

conduce altundeva decât la închisoare sau la un spital de boli nervoase.22

19 Idem, p. 41020 Angela Banciu, op. cit., p. 24421 Idem, p. 246-24822 Vladimir Tismăneanu, Fantasmele Salvării, Democraţie, naţionalism şi mit în Europa post-comunistă, Ed. Polirom, Bucureşti, 1999, p. 177

- 10 -

Un dizident de marcă a acestei perioade a fost Paul Goma. În 1956, în timpul Revoltei

Maghiare, Goma este condamnat la 2 ani de închisoare "corecţională" pentru "agitaţie". Este

deţinut la Gherla, şi cu trei luni înainte să fie eliberat Securitatea hotărăşte că nu a fost reeducat

şi i se stabileşte domiciliul obligatoriu pentru 36 de luni, la finalul cărora i se mai adugă 24 de

luni pe motiv că "întreţine relaţii cu elemente urmărite prin acţiuni informative". În 1968 i se

publică prima şi ultima carte întrucât începând cu 1970 Cenzura i le refuză.

În 1972 i se oferă paşaport pentru o călătorie în Austria, RFG şi Franţa, cu speranţa că va

rămîne în străinătate. Călătoreşte în Occident şi în anul următor, dă interviuri şi atacă regimul

politic şi cenzura din România comunistă. Securitatea întreprinde măsuri de "influenţare" pentru

a-l face să renunţe să mai publice în Occident, toate eşuate. După întoarcerea din Occident, în

1973, împreună cu Virgil Tănase şi în înţelegere cu Dumitru Ţepeneag, aflat la Paris, Goma

caută să grupeze un număr de scriitori tineri, ca să-i convingă să trimită manuscrise pentru

publicare în străinătate. Imediat, Securitatea trece la represalii, pentru a "destrăma" grupul

contestatar pe cale de a se constitui. În 1977 Paul Goma face publică prin intermediul Radio

Europa Liberă scrisoarea de solidaritate cu dizidenţii cehi care publicaseră un act fondator al

dizidenţii lor.

La 1 aprilie 1977 este închis pentru a fi eliberat la presiunile Occidentului la 6 mai. În

urma acestor evenimente Paul Goma ia decizia să părăsească România. În data de 20 noiembrie

iese din ţară alături de soţia sa şi copil pentru a nu se mai întoarce.23

Reprezentarea politică în comunism. Legitimitatea conducătorilor

În orice sistem politic, puterea este exercitată mai ales prin două mijloace principale,

coerciţia şi autoritatea. În cazul coerciţiei se aşteaptă supunere, conformare în faţa statului, de

teama consecinţelor neconformării. Statul dispune de diverse sancţiuni pentru a asigura

supunerea, el poate folosi violenţa sau presiunea psihică. Dacă această violenţă este arbitrară, sau

le pare arbitrară celr afectaţi de ea, atunci se numeşte teroare.24

23 http://www.paul-goma.com/Articol.asp?ID=2150 (data accesării 10. 06. 2009) 24 Leslie Holmes, Postcomunismul, Institutul European, Iaşi, 2004, p. 80

- 11 -

În teorie sunt 10 tipuri de legitimare a unui regim, de obţinere a autorităţii. Sunt 7 tipuri de

legitimare internă şi 3 de legitimare externă, tipuri de care voi aminti numai pe cele care consider

că s-au manifestat în timpul regimului comunist din România.

Coerciţia a fost metoda folosită cu precădere de către regimurile comuniste pentru a

accede la putere şi pentru a se menţine, fiind ceva caracteristic pentru ele. Atunci când şi-au

însuşit puterea majoritatea regimurilor comuniste au întâmpinat rezistenţă. Între 1945 şi 1947

comuniştii au folosit aşa numita „tactică a salamului” care presupunea eliminarea succesivă

opoziţiei, iar regele Mihai a fost obligat să abdice în decembrie 1947.

În cazul României această opoziţie a venit cu precădere din partea paridelor politice

considerate istorice. Pe lângă rezistestenţa faţă de noul regim din partea unor grupuri care i s-au

opus de la bun început, comunişti au generat deseori o ostilitate larg răspândită din cauza dorinţei

lor de a realiza cât mai repede cu putinţă o schimbare semnificativă.

Regimul comunist din România a fost considerat un regim al terorii datorită faptului că

exista un sistem foarte bine pus la punct prin intermediul instituţiei Securităţii, a cărei principale

misiune era să nu existe opoziţie la adresa sistemului.

În momentul în care coerciţia începe să devină ineficientă se pune accent pe legitimarea

legal-raţională dar nici aceasta nu va avea efect datorită situaţiei economice tot mai grele de la

sfârşitul anilor 1980.

Crearea charismei a fost un alt mod de legitimare a conducătorului în regimul comunist, în

genere o charismă artificială. Se crea un cult al personalităţii.

În interiorul statului regimul comunist îşi revendică conducera în încercarea de legitimare

în termeni de eficienţă a ordinii politice, mai ales în sfera economică. Liderii economici

pretindeau autoritatea pe baza ritmului impresionant de creştere economică, a calităţii mai bune a

bunurilor, întrucât reformele economice nu aveau efectele aşteptate succesul acestei legitimări

era redus. Date fiind aceste împrejurări liderii au fost nevoiţi să caute alte tipuri de legitimare,

legitimarea prin recunoaşterea externă fiind valorificată prin aderarea la diferite convenţii

internaţionale, Nicolae Ceauşescu chiar sperând la Premiul Nobel pentru Pace.

- 12 -

Liderii în România îşi legitimau putetera şi prin apartenenţa la sistemul comunist din

Rusia, liderii credeau în dreptul lor de a conduce datorită sprijinului extern. Acest tip de

legitimare se revendică de la legitimare de tip extern în care regimul a depins la instaurare sau pe

parcursul existenţei sale de un model extern.25

O altă strategie folosită de Nicolae Ceauşescu pentru a-şi legitima rolul a fost reevaluarea

istoriei, Ceauşescu comparându-se cu figurile istorice ale României. Totodată a căutat să îşi

consolideze popularitatea printre etnicii români, încercând să suprime identitatea etnică a

ungurilor din Transilvania, proces intensificat la sfârşitul anilor 1980.

O altă formă de legitimare a comunismului a fost naţionalismul oficial. Legitimarea

naţionalistă oficială face referire la naţionalismul înteles ca activismul politic care se

concentrează şi privileghiză naţiunea faţă de orice alte angajamente, activism care este implicat

şi încurajat de stat. Încercarea de eliminare a datoriei externe a fost parte a acestui proces.

Ceauşescu încerca în acest fel să demonstreze independenţa României arătând că nu era nevoie

să fie îndatorat catre exterior. Însă greutăţile economice ce au venit odată cu aceasta nu au putut

fi depăţite prin apel la naţionalism.26

În momentul în care încercările de legitimare eşuează are loc întoarcerea la coerciţie.

În momentul în care liderii devin conştienţi de faptul că încercările lor de a legitima un regim

eşuează iar ei încep să piardă controlul asupra maselor, că tot edificiul se află în pericol, sunt

pregătiţi să recurgă din nou la coerciţie.27

În România în momentul în care s-a încercat revenirea la câştigarea autorităţii, dobândirea

legitimităţii prin coerciţie, era deja prea târziu, edificiul se clătinase de la bază.

Referitor la legitimitatea obţinută în sistemele democratice, acea legitimitate la urne, în

sistemul comunist aceasta era utilizată, dar fără a avea o credibilitate de un nivel crescut.

Liderul absolut, cel ce avea răspunderea conducerii statului era ales în şedinţa plenară a

Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român, fără ca poporul să aibă un cuvânt de zis.

La propunerea Biroului Politic, plenara alegea în unanimitate prim-secretarul. În 1965 românii

25 Idem, p. 82-8926 Idem, p. 137-13927 Idem, p. 94-95

- 13 -

nu prea auziseră de cel ce avea să fie ales în cea mai înaltă funcţie din stat, de Nicolae

Ceauşescu, aşadar nu putea fi vorba de o legitimare din partea maselor. Funcţiile sale nu fuseserã

foarte vizibile din punct de vedere mediatic.

La nivelul liderilor aleşi prin vot legitimitatea nu era nici aici foarte conturată, chiar în

perioada în care se acceptau candidaturi multiple. Legitimitatea era redusă datorită faptului că

toate aceste candidaturi depindeau însă de Frontul Unităţii Socialiste, front ce avea în

componenţa sa Partidul Comunist, Uniunea Generală a Sindicatelor, Uniunea Naţională a

Cooperativelor de Producţie, Uniunea Tineretului Comunist, Asociaţia Studenţilor Comunişti,

Consiliul Naţional al Femeilor, Uniunile scriitorilor, compozitorilor, artiştilor, ziariştilor,

oamenilor de ştiinţă, profesorilor, cineaştilor, Uniunea cooperaţiei, Consiliile oamenilor muncii

de naţionalitate maghiară, germană, sârbă, ucrainiană, cultele şi alte organizaţii populare şi

profesionale. Lipsa de legitimitate se datora şi faptului că nu exista diferenţă între candidaţi decât

ca persoană pentru că erau propuşi pe aceeaşi filieră.

Lipsa de legitimitate se datorează faptului că nu exista posibiliatea să candideze o persoană

ce nu era parte a sistemului, că nu exista posibilitatea să votezi pe altcineva.

Alegerile se ţineau dupa regulile unui „regim de partid monopolist”28, exercitat prin

constrângeri asupra cetăţenilor, fapt ce punea în discuţie legitimitatea conducătorilor.

În ciuda faptului că votul era cumva impus nu se poate afirma că cetăţenii se simţeau

reprezentaţi de cei pe care erau nevoiţi să îi voteze dat fiind faptul că erau candidaturi impuse de

la centru în teritoriu. Cu toate că erau candidaturi uninominale relaţia dintre candidaţi şi votanţi

se raporta tot la entitatea partidului.

Atât în perioada Gheorghe Gheorghiu Dej, cât şi în cea a lui Nicolae Ceauşescu, sistemul

comunist de alegeri a funcţionat după reguli impuse de la centru, fapt ce însemna ca partidul

controla întreg procesul electoral., şi implicit avea control asupra candidaţilor.29

REFORMA ELECTORALĂ ÎN ROMÂNIA POSTCOMUNISTĂ

28 După expresia lui Raymond Aron, Democraţie şi totalitarism, Gallimard, Paris, 196529 Gilia Claudia, op. cit,. p. 142

- 14 -

Sistemul electoral în perioada 1990-2008

După 1989 perioada interbelică a devenit un reper esenţial al vieţii politice din România,

democraţia interbelică devenind un model politic. 30

Pornind de la principiile constituţionale formulate în timpul evenimentelor din 1989 în

corelaţie cu profunda transformare de structură din cadrul societăţii româneşti Consiliul

Frontului Salvării Naţionale şi mai apoi Consiliul Provizoriu de Uniune Naţională a reglementat

prin decretele de lege din 27 şi 31 decembrie 1989 apoi prin decretul 92 din martie 1990, decret

cu valoare constituţională, regimul juridic al partidelor politice şi mai ales sistemul electoral,

conturându-se astfel bazele unei noi vieţi parlamentare.

Consolidarea cadrului democratic s-a realizat abia după momentul aprobării prin

referendum a Constituţiei din 1991 ale cărei norme referitoare la pluralismul politic, exercitarea

dreptului de vot sau interdicţia mandatului imperativ au fost urmate de apariţia Legilor 68 şi 69

din 1992, legi ce stabileau modalităţile de organizare a scrutinului pentru camerele parlamentului

şi pentru preşedintele republicii.31

Deretul-lege nr. 92/1990 stabilea regulile pentru alegerea noului Parlament, precum şi a

Preşedintelui României. Se restabilişte formula bicamerală a Parlamentului, alcătuit din Adunare

Deputaţilor şi Senat.

Atât Parlamentul cât şi Preşedintele României se alegeau prin vot universal, egal, direct şi

secret, liber exprimat. Majoratul electoral era stabilit la vârsta de 18 ani. Pentru a fi ales în

Adunarea Deputaţilor vârsta stabilită era de 21 de ani, în timp ce pentru Senat şi Preşedinte era

de 30 de ani. Pentru a fi eligibil era necesar să fii cetăţean cu domiciliul în ţară şi să ai o

profesiune sau ocupaţie legală.

Erau excluşi de la exerciţiul drepturilor electorali alienaţii şi debilii mintali puşi sub

interdicţie, precum şi persoanele lipsite de drepturile electorale, cei ce săvârşiseră abuzuri în

30 Cristian Preda, România postcomunistă şi România interbelică, p. 531 Dan Velicu, Sistemul electoral- o controversă nedefinită, Ed. Semne, 1994, Bucureşti, p. 204-205

- 15 -

funcţii politice, juridice şi administrative, precum şi cei au încălcat drepturile fundamentale ale

omului sau au fost instrumente ale represiunii în cadrul organelor Securităţii.

Modalitatea de scrutin aleasă pentru desemnarea parlamentarilor era reprezentarea

proporţională, cu menţiunea că organizaţiile reprezentând minorităţile naţionale care nu întrunesc

la urne numărul necesar de voturi pentru un mandat de deputat aveau prin lege dreptul la un

mandat de deputat.32

Legea care va pune în adevăratul sens bazele democraţiei în România postcomunistă a fost

Constituţia din 1991. Ea consacră reinstaurarea democraţie constituţionale în România după o

întrerupere de aproape o jumătate de secol, întrerupere datorată instaurării regimului comunist,

creând astfel premisele pentru un regim pluralist.33

Constituţia din 1991 reia în ceea ce priveşte drepturile electorale prevederile Decretului-

lege 92/1990. Astfel la art. 34, „Dreptul la vot” se precizează vârsta de 18 pentru a avea dreptul

de a alege, iar la art. 2 sunt enumerate persoanele care nu au drept de vot.

Conform art. 35 au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care au numai cetăţenia

română şi domiciliul în ţară, au vârsta de 23 de ani pentru Camera Deputaţilor şi de 35 de ani

pentru Senat sau funcţia de preşedinte al României.

Alături de Decretul–lege 92/1990 Constituţia României a fost esenţială privind alegerea

Preşedintelui şi a Parlamentului, organizând modul de trecere de la structurile provizorii de

putere către construcţii juridice clar definite.34

Constituţia din 1991 a intrat în vigoare la 8 decembrie 1991 abrogând în mod expres şi în

totalitate Constituţia din 1965. Aceasta cuprindea 152 de articole grupate în 7 titluri. Constituţia

din 1991 a avut ca suport direct decretul-lege 2/1989 privind constituirea, organizarea şi

funcţionarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale şi platforma-program a Revoluţiei din

1989.

32 Gilia Claudia, op.cit., p. 14433 Angela Banciu, op. cit., p. 26534 Paul Dorin Şerban, op. cit., p. 68

- 16 -

Prin regimul instituit de Constituţia din 1991 s-a încercat limitarea şi distribuirea puterii în

stat prin subordonarea acestora scopului esenţial al principiului separaţiei puterilor pentru

evitarea unei concentrări a puterii excesive.

Sistemul electoral postcomunist avea în continuare nevoie de reglementări. Astfel este

adoptată legea nr. 68/1992, care la art. 1 precizează că atât Camera Deputaţilor cât şi Senatul se

aleg prin vot egal, secret şi liber exprimat.

Deputaţii şi Senatorii se aleg în circumscripţii electorale pe bază de scrutin de listă şi de

candidaturi independente, potrivit principiului reprezentării proporţionale, cu normă de

reprezentare de 70.000 de locuitori pentru Camera Deputaţilor şi de 160. 000 de locuitori pentru

Senat. Numărul deputaţilor şi al senatorilor ce vor fi aleşi determinându-se prin raportarea

numărului de locuitori ai fiecărei circumscripţii electorale la normele de reprezentare, la care se

adaugă un loc de deputat sau de senator pentru ceea ce depăşeşte jumătatea normei de

reprezentare, făra ca numărul deputaţilor să fie mai mic de 4 iar al senatorilor de 2.

Prin prevederile legii sunt eliminate scrutinul uninominal şi scrutinul majoritar de listă.

Prin scrutinul de listă instaurat după 1990 alegătorul are opţiunea să aleagă mai mulţi candidaţi,

să voteze pentru o listă de candidaţi. În acest caz circumscripţiile electorale sunt foarte întinse

din punct de vedre teritorial. 35

În ceea ce priveşte candidaturile legea stabileşte procedura legală de depunere a acestora

indicând că propunerea candidaturilor se poate face numai într-un interval de timp, cuprins între

constituirea birourilor electorale de circumscripţie şi până în a 30 a zi care premerge datei

alegerilor.

În cazul candidaţilor independenţi aceştia au nevoie de susţinători în deplinătatea

exercitării drepturilor politice. De asemenea legea stabileşte faptul că susţinătorul poate sprijini

câte un candidat pentru fiecare Cameră.36 Candidatul independent poate participa la alegeri,

numai dacă este susţinut de 5% din numărul total al alegătorilor înscrişi în listele electorale

permanente ale localităţilor situate în circumscripţia electorală în care candidează.

35 Paul Dorin Şerban, op.cit., p. 80-8136 Idem, p. 113-116

- 17 -

Candidaturile propuse de către partidele şi alianţele politice, precum şi candidaturile

independente pot fi depuse numai dacă sunt susţinute de cel puţin 200.000 de alegători, pentru

alegerile parlamentare în cazul candidaturile organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor

naţionale, cu sau fără reprezentare parlamentară, legal constituite şi cu reprezentare în Consiliul

Minorităţilor Naţionale, dar fără reprezentare parlamentară, li se cere să prezinte o listă de

membrii cuprinzând un număr de cel puţin 15% din numărul total al cetăţenilor, care la ultimul

recensământ, s-au declarat că aparţin respectivei minorităţi, iar dacă acest număr este mai mare

de 25.000 de persoane, lista trebuie să cuprindă persoane domiciliate în cel puţin 15 judeţe, dar

nu mai puţin de 300, pentru fiecare judeţ.

În cadrul alegerilor locale candidaţii independenţi pentru funcţia de consilier trebuie

susţinuţi de cel puţin 1% din numărul total al alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente

din circumscripţia respectivă, dar nu mai puţin de 50 la comune, 100 la localităţile urbane de

rangul I şi II şi de 1000, la localităţile urbane de rangul I, la municipiul Bucureşti şi la sectoarele

acestuia.

Pentru funcţia de primar, candidaţii independenţi trebuie să prezinte o listă de susţinători,

cu cel puţin 2% din numărul total al alegătorilor înscrişi în lista electorală a circumscripţiei

respective, dar nu mai puţin de 200 la comune, 300 la oraşe, 1000 la municipii şi sectoarele din

Bucureşti şi 5.000, la municipiul Bucureşti.

După 2004 sistemul electoral este reglementat de o nouă lege, şi anume legea 67/2004 care

nu va aduce modificări majore. Legea 67/2004 păstrează modurile de scrutin folosite şi în

perioada 1992-2004. La alegerile din 2004 pentru ambele tipuri de consilii, legiuitorul a introdus

un prag de 5% pentru partide şi de 7-8% pentru alianţele de două, respectiv trei sau mai multe

partide, prag calculat în fiecare circumscripţie în funcţie de numărul voturilor valabil exprimate,

repartiţia mandatelor făcându-se după sistemul coeficentului electoral şi utilizând sistemul Hondt

în redistribuirea voturilor neutilizate.37

În cazul României din perioada 1990-2007 se aplică două moduri de scrutin, unul pentru

preşedinte şi primari şi unul distinct pentru cele două camere.

37 Cristian Preda, Partide şi alegeri în România postcomunistă: 1989-2004; Ed. Nemira, 2004, Bucureşti, p. 90-91

- 18 -

Scrutinul pentru cele două camere este organizat pe baza reprezentării proporţionale, cu

liste blocate, şi un prag electoral de 5%, pe care partidele ce urmează să fie reprezentate în

Parlament şi în consiliile locale şi judeţene trebuie să-l atingă, în circumscripţii plurinominale şi

cu un mecanism de alocare a mandatelor bazat pe metoda coeficientului electoral şi a

redistribuirii celor mai mici resturi.38

La pragul de 5% se adaugă pentru al doilea membru al alianţei 3% din voturile valabil

exprimate pe întreaga ţară, în cazul alegerilor parlamentare, şi 2% din voturile valabil exprimate

în circumscripţia respectivă,în cazul alegerilor locale. Pentru fiecare membru al alianţei,

începând cu al treilea, se adaugă în cazul alegerilor parlamentare, câte un singur procent din

voturile valabil exprimate pe întreaga ţară fără a se putea depăşi 10% din aceste voturi în timp ce

pentru alianţele cu cel puţin trei membri care participă la alegerile locale pragul electoral este de

8%.

La alegerea Preşedintelui României, Primarului General al Capitalei şi a primarilor este

folosit scrutin uninominal cu un tur , respectiv scrutinul uninominal cu două tururi, în situaţia în

care nici un candidat nu este declarat ales în primul tur şi, cu titlu de excepţie cu trei tururi, în caz

de balotaj, înregistrat în turul doi.

Ambele tipuri de scrutin fiind scrutine de listă blocată, au la bază următoarele categorii de

liste, listele de candidaţi propuşi de către alianţele politice, listele de candidaţi propuşi de către

alianţele electorale; listele de candidaţi propuşi de către partidele politice; listele de candidaţi

propuşi de către organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale reprezentate în

Parlament , precum şi – în anumite condiţii, prevăzute de lege – şi de alte organizaţii ale

cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, fără reprezentare parlamentară, dar care au

reprezentare în Consiliul Minorităţilor Naţionale.

După modul de valorificarea resturilor în perioada postcomunistă a funcţionat un scrutin

de reprezentare proporţională integrală , în care resturile rămase la nivelul circumscripţiilor se

transferă şi se revalorifică la nivel naţional, de către Biroul Electoral Central şi scrutin de

reprezentare proporţională apropiată, în care resturile rămase se revalorifică în cadrul aceloraşi

38 Cristian Preda, Idem, p. 92

- 19 -

circumscripţii, la latitudinea birourilor electorale de circumscripţie, fără a fi transferate în plan

naţional.

Stabilirea rezultatelor votării reprezintă una dintre operaţiunile electorale importante şi

presupune următoarele determinarea voturilor valabil exprimate, din totalul general al voturilor;

determinarea partidele politice, alianţele politice şi alianţele electorale care au îndeplinit pragul

electoral.

Transformarea voturilor în locuri este următoarea operaţiune de îndeplinit. Acasta are loc

la nivel de circumscripţie şi la nivel naţional.

La nivel de circumscripţie, atunci când s-au organizat şi circumscripţii teritoriale (cazul

alegerilor parlamentare, prezidenţiale şi locale) se aplică metoda coeficientului electoral prin

împărţirea numărului total de voturi valabil exprimate pentru toate listele de candidaţi ale

formaţiunilor, care au întrunit pragul electoral şi pentru candidaţii independenţi; fiecărei liste i

se repartizează atâtea locuri de câte ori coeficientul electoral al respectivei circumscripţii se

include în voturile valabil exprimate pentru acea listă; repartizarea se face în ordinea înscrierii

candidaţilor pe listă; voturile rămase, adică, cele neutilizate sau inferioare coeficientului

electoral, obţinute de listele de candidaţi, precum şi locurile ce nu au putut fi repartizate se

transferă în plan naţional pentru a fi repartizate centralizat.

În prima etapă se aplică metoda coeficientul electoral naţional, iar în etapa a două se aplică

metoda d’Hondt, inclusiv în situaţia când se organizează şi circumscripţii teritoriale, iar la nivel

naţional se primesc acele voturi rămase sau cum li se mai spune „resturi”.39

În perioada 1990 a funcţionat un sistem electoral oarecum unitar, în ciuda multitudinii de

legi care l-au reglementat, fără schimbări majore. Această schimbare a avut însă loc prin legea

35/2008 pentru modificarea si completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor

administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr.

393/2004 privind Statutul aleşilor locali, prin care s-a intodus în România votul uninominal şi

votul în alb, vot care s-a vrut a fi un vot de blam la adresa clasei politice menit să crească

39 http://www.roaep.ro/ro/section.php?id=83, (data accesării 11.06.2009)

- 20 -

prezenţa la vot. În procesele verbale s-a inscripţionat o rubrică specială pentru contabilizarea lor

şi acestea trebuiau raportate separat.40

Prin adoptarea Legii nr. 35/2008, scrutinul proporţional de listă a fost înlocuit cu o variantă

originală de scrutin uninominal. Acesta nu face parte însă din categoria sistemelor electorale

majoritare deoarece urmăreşte proporţionalitatea raportului dintre voturile exprimate de corpul

electoral şi mandatele de parlamentar. Deputaţii şi senatorii sunt aleşi în colegii uninominale prin

scrutin uninominal, potrivit principiului reprezentării proporţionale. În fiecare colegiu

uninominal este atribuit, de regulă,un singur mandat. Formaţiunile politice obţin mandate

proporţional cu numărul de voturi obţinute iar candidatul independent primeşte un mandat dacă a

obţinut 50% + 1 din numărul total de voturi valabil exprimate în colegiul în care a candidat.

În ceea ce priveşte norma de reprezentare a rămas aceeaşi, pentru Cameră 70.000 de

locuitori iar pentru alegerea Senatului de 160.000 de locuitori.41

Delimitarea colegiilor uninominale este efectuată de către Guvern conform hotărârii unei

comisii parlamentare speciale constituite pe baza proporţionalităţii reprezentării parlamentare.

Pragul electoral este direct şi alternativ. Cel direct a fost stabilit la 5% din voturile valabil

exprimate pe întreaga ţară, pentru toate partidele politice, alianţele politice, alianţele electorale şi

organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, În cazul alianţelor politice şi

alianţelor electorale, la pragul de 5% se adaugă, pentru al doilea membru al alianţei, 3% din

voturile valabil exprimate pe întreaga ţară şi, pentru fiecare membru al alianţei, începând cu al

treilea, câte un procent din voturile valabil exprimate pe întreaga ţară, fără a se putea depăşi 10%

din aceste voturi. Pragul alternativ face referire la cei ce nu obţin pragul direct, dar au fiefuri

foarte bune, în principal cele aparţinând minorităţilor, astfel acesta era de 6 colegii uninominale

pentru Camera Deputaţilor şi 3 colegii uninominale pentru Senat.

Pentru organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care nu au îndeplinit

condiţiile prevăzute de lege şi care au dreptul conform legii la reprezentare în Camera

40 Lege pentru alegerea Camerei Deputatilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autoritatilor administratiei publice locale, a Legii administratiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, legea nr. 35/2008 disponibilă la http://www.dreptonline.ro/legislatie/legea_votului_uninominal_alegere_deputati_senatori_alesi_locali_35_2008.php 41 Idem

- 21 -

Deputaţilor se stabileşte un coeficient electoral la nivel naţional, reprezentând numărul mediu de

voturi valabil exprimate necesare pentru alegerea unui deputat, pentru a determina acele

organizaţii ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care pot avea reprezentanţi în

Camera Deputaţilor. Coeficientul electoral la nivel naţional se stabileşte prin împărţirea

numărului total de voturi valabil exprimate la nivel naţional pentru alegerea Camerei Deputaţilor

la numărul de colegii uninominale constituite la nivel naţional pentru alegerea Camerei

Deputaţilor. Are dreptul la reprezentare organizaţia cetăţenilor aparţinând minorităţii naţionale

care a obţinut cel puţin 10% din coeficientul electoral. Se declară ales acel reprezentant al

organizaţiei cetăţenilor aparţinând minorităţii naţionale care a obţinut cel mai mare număr de

voturi.

Repartizarea şi atribuirea mandatelor este efectuată în mai multe etape şi anume patru, din

care trei sunt pentru calcul.

Astfel, într-o primă etapă, Biroul Electoral Central stabileşte partidele politice care au

îndeplinit pragul electoral, organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care au

obţinut cel puţin 10% din numărul mediu de voturi exprimate pentru alegerea unui deputat şi

candidaţii independenţi care au obţinut 50%+1 din numărul total de voturi valabil exprimate în

colegiul unde a candidat.

În a doua etapă, birourile electorale de circumscripţie stabilesc coeficientul electoral al

circumscripţiei electorale, determinat prin împărţirea tuturor voturilor valabil exprimate în

circumscripţia respectivă pentru competitorii electorali care au îndeplinit pragul electoral,

precum şi pentru candidaţii independenţi care au obţinut 50% + 1 din numărul total de voturi

valabil exprimate în colegiul în care au candidat la numărul de mandate de deputat, respectiv

senator care revin circumscripţiei respective.

În a treia etapă, voturile rămase neutilizate se adună de către Biroul Electoral Central care

repartizează pe baza metodei d’Hondt mandatele rămase nerepartizate de către biroul electoral de

circumscripţie. Tot Biroul Electoral Central distribuie mandatele obţinute de partide pe

circumscripţii electorale.

- 22 -

În ultima etapă birourile electorale de circumscripţie alocă pe colegii şi candidaţi

mandatele care revin partidelor politice. 42

Una din principalele probleme ce s-au ivit la primele alegeri organizate după noua lege a

fost delimitarea circumscripţiilor, circumscripţii a căror delimitare nu s-a efectuat în timpul legal

conform legii de 90 de zile de le intrare în vigoare a Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei

Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea

autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a

Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, „Prima delimitare a colegiilor uninominale va

fi efectuată prin hotărâre a Guvernului, conform hotărârii unei comisii parlamentare speciale

constituite pe baza proporţionalităţii reprezentării parlamentare, în termen de maximum 90 de

zile de la intrarea în vigoare a prezentului titlu.” Conform cu aceasta colegiile trebuiau să fie

delimitate până în 11 iulie dar o primă varianta a acestora a fost prezentată abia pe 31 iulie.

Alegerile pentru Camera Deputaţilor şi Senat s-au desfăşurat într-un număr de 18.104 de

secţii de votare repartizate în cele 43 de circumscripţii electorale. Rata de participare la vot a fost

de 39,20%.

În urma centralizării datelor primite de către Biroul Electoral Central, la alegerile Camerei

Deputaţilor şi a Senatului s-au constatat următoarele rezultate: pentru Camera Deputaţilor,

numărul total al voturilor valabil exprimate a fost de 6.886.794, 210.994 de voturi au fost nule iar

139.139 de voturi albe.

Dintr-un total de 334 de mandate pentru Camera Deputaţilor 316 au fost atribuite

partidelor politice, organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, alianţelor politice,

alianţelor electorale, candidaţilor independenţi. 18 mandate au fost atribuite organizaţiilor

cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care au obţinut cel puţin 10% din coeficientul

electoral stabilit la nivel naţional.

Pentru Senat, numărul total al voturilor valabil exprimate a fost de 6.888.055, 172.884 de

voturi au fost nule iar 176.217 de voturi albe.

42 Raport asupra organizării şi desfăşurării alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat din 30 noiembrie 2008 publicat de Autoritatea Electorală Permanentă, p. 11, disponibil pe www.roaep.ro,(data accesării 11.06.2009)

- 23 -

În urma totalizării voturilor valabil exprimate pentru Senat s-au atribuit un număr total de

137 de mandate.43

Graficul Nr. 1 Rezultatul alegerilor pentru Camera Deputaţilor în urma alegerilor din 2008

Sursa: Raport asupra organizării şi desfăşurării alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat din 30 Noiembrie disponibil on-line la http://www.roaep.ro/ro/section.php?id=85

43Idem, p. 114

- 24 -

Harta Nr. 1- distribuţia geografică a mandatelor pentru Camera Deputaţilor în urma alegerilor pentru Parlamentul României din 2008

Sursa: Raport asupra organizării şi desfăşurării alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat din 30 Noiembrie disponibil on-line la http://www.roaep.ro/ro/section.php?id=85

- 25 -

Graficul Nr. 2 –Rezultatele alegerilor Senatul României din 2008

Sursa: Raport asupra organizării şi desfăşurării alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat din 30 Noiembrie disponibil on-line la http://www.roaep.ro/ro/section.php?id=85

- 26 -

Harta Nr. 2-distribuţia geografică a mandatelor pentru Senat în urma alegerilor pentru Parlamentul României din 2008

Sursa: Raport asupra organizării şi desfăşurării alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat din 30 Noiembrie disponibil on-line la http://www.roaep.ro/ro/section.php?id=85

- 27 -

De la votul pe liste la votul uninominal

În cazul României, sistemul electoral în general, şi sistemul electoral instituit prin legea

68/1992 în particular, a ridicat probleme majore atât în practica politică, în diverse ocazii legate

de dezbaterea asupra modificării sistemului, cât şi în teorie, în încercările de apreciere a tipului

de sistem politic (sistem electoral + sistem de partide + efecte politice) la care s-a angajat

România în tranziţie. Dezbaterea s-a plasat pe axa sistem de reprezentare proportional / sistem

majoritar, respectiv sistem de mai multe partide (modelul consensual) / sistem de două partide

(modelul conflictual). Dezbaterile publice au urmărit efectele politice ale sistemului de partide,

fără a face vreo referire tehnică la problemele de alocare.44

Necesitatea unei reforme electorale de fond a fost motivată prin deficienţele sistemului

electoral instituit prin legea electorală 68/1992, sistem care în ciuda unei proporţionalităţî

declarate producea în practică efecte majoritare pentru principalele formaţiuni implicate. Motivul

pentru care se afirmă că acest sistem produce efecte majoritare este acela că indicele

disproporţionalităţii în România este foarte mare, media calculată pentru alegerile Parlamentare

şi Prezidenţiale este calculat de Cristian Preda la 19,87, indice care cu cât este mai aproape de 0

cu atât se poate spune ca avem un sistem neutru în a avantaja/dezavantaja un competitor

electoral.

Această dispropoţionalitate face referire la numărul de voturi primite de competitorul

electoral şi numărul de mandate obţinute.

Competitorii principali sunt avantajaţi datorită faptului că procesul de distribuire a

mandatelor nu se încheie la nivel de circumscripţie şi are loc şi o reditribuire la nivel naţional în

care automat vor intra cei mai bine plasaţi, iar cei care nu au obţinut un mandat la nivel de

circumscripţie nu vor obţine nici la nivel naţional.

Un alt motiv pentru care s-a adus în discuţie modificarea sistemului electoral a fost acela

că partidele politice angajate în competiţie nu au mai reuşit să obţină o majoritate în Parlament

care să le permită să guverneze fără alianţe, să fie un Parlament monocolor. Fapt care a dus la o

oarecare instabilitate pe scena politică internă.

44 Cristian Andrei, Multipla deformare a sistemului electoral românesc, Volumele Civitas99Alumni, vol. II, mai 2005

- 28 -

O altă problemă a constituit-o faptul că se folosea votul pe liste închise, fapt care face ca

sprijinul partidului să fie practic singurul factor care conta pentru intrarea în Parlament a unui

candidat. Factorul “electorat” era prin urmare neimportant din acest punct de vedere, şi, în

consecinţă, ignorat, fapt care a facut să crească nemulţumirea electorilor dispuşi din acest motiv

să susţină iniţiativele organizaţiilor neimplicate politic de a reforma sistmul electoral.

Pe acest fond în anul 1995 Asociaţia Pro Democraţia îşi începe activitatea în sensul

înfăptuirii unei reforme a sistemului electoral având ca scop declarat „reforma electorală prin

uniformlizarea legislaţiei electorale şi adoptarea unui Cod Electoral. Cea mai importantă

modificare legislativă propusă a fost, însă, reforma sistemului electoral prin adoptarea votului

uninominal.”45

Codul Electoral urma sa fie o lege unică pentru reglementarea a tot ceea ce ţinea de

organizarea şi desfăşurarea alegerilor în România, indiferent de tipul acestora, lege ce trebuia să

înlocuiască Legea 69/1991 privind alegerile locale, Legea 68/1992 privind alegerea Camerei

Deputaţilor şi a Senatului şi Legea 69/1992 privind alegerea Preşedintelui României. Pe langă

această schimbare ce ţine de structura legislaţiei româneşti în materie de alegeri, Codul Electoral

avea în vedere şi o serie de modificări cerute de o bună parte a societăţii româneşti: alegerea

senatorilor şi deputaţilor printr-un sistem bazat pe votul uninominal, reducerea numărului de

senatori şi deputaţi, înfiinţarea unei Autorităţi Electorale Permanente, instituţie autonomă şi

independentă de orice altă institutie publică.46

APD redactează în anul 1995, un proiect de lege care urma să reglementeze alegerea

membrilor celor două camere ale Parlamentului printr-un alt sistem de vot decât cel folosit din

1990. A urmat o primă campanie de strângere de semnături.47

Acest proiect prevedea modificarea legii alegerilor pentru Camera Deputatilor şi Senat,

propunând înlocuirea scrutinului de listă cu un "sistem mixt cu compensare" bazat pe votul

uninominal. Acest proiect de lege a făcut obiectul unei încercări de iniţiativă legislativă

cetăţenească pentru care s-a încercat strângerea a 250.000 de semnături. Cu toate că acest

obiectiv nu a fost atins (s-a reuşit strângerea a doar 70.000 de semnături), acea campanie a avut

45 http://www.ce-re.ro/proj/62,( data accesării 12.06.2009)46 http://www.ce-re.ro/proj/62, (data accesării 12.06.2009)47 www.fdsc.ro/documente/141.doc,(data accesării 12.06.2009)

- 29 -

meritul de a fi adus problema sistemului de vot practicat în Romania în atenţia oamenilor politici,

dar mai ales a cetăţenilor, precum şi de a-i fi informat pe aceştia cu privire la acest subiect.

În anul 1999 are loc o altă încercare de schimbare a legislaţiei electorale. APD apelând la o

altă strategie pentru introducerea proiectului de lege, privind Codul electoral, în Parlament,

încercând şi reuşind să constituie un grup de lucru, în care erau reprezentate mai multe partide

politice parlamentare, grup care sa îmbunătăţească şi să completeze proiectul de lege elaborat în

1995 şi să-l depună la Camera Deputaţilor. În final însă, doar 2 dintre deputaţi şi-au pus

semnătura pe respectivul proiect, ceilalţi cedând avertismentelor pe care le-au primit din partea

partidelor ai căror membri erau. În final, s-a dovedit că strategiea folosită la acest moment nu a

fost mai eficientă decât cea urmată în 1995, propunerea legislativă promovată de APD şi depusă

la Parlament de cei 2 deputaţi primind acelaşi tratament ca şi celelalte 14 propuneri legate de

această temă, propuse de alţi deputaţi, nefiind luată în discuţie.48

În anul 2001, Asociaţia Pro Democraţia de această dată alături de Asociaţia Albamont (din

Alba Iulia), Alianţa Civică, Asociaţia Română a Studenţilor în Ştiinţe Politice, Confederaţia

Naţională Sindicală "Cartel ALFA", Consiliul Naţional al Patronatelor din România, Fundaţia

Acţiunea Civică, Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile, Liga Pro Europa grupate sub

numele de Iniţiativa Civică pentru Responsabilitatea Actului Politic, a încercat strângerea a

250.000 de semnături necesare introducerii legii în Parlament şi determinarea membrilor celor

două Camere ale Parlamentului să ia în dezbatere acest proiect legislativ şi să îl adopte în ideea

în care a fost conceput de grup.

Această campanie nu şi-a atins scopul strângând doar 160.000 de semnături însă a atins un

scop secundar şi anume acela de a populariza necesitatea adoptării unui cadru legislativ unic

pentru toate procesele electorale care la acea vreme erau reglementate prin diferite legi,

modificate în mod continu. Printre cele mai importante acţiuni din cadrul acesteia sunt discuţiile

purtate de liderii Asociaţiei Pro Democraţia şi liderii Partidului Naţional Liberal , Partidul

Umanist Român şi Partidul Democrat, dar totodată şi masa rotundă organizată de Institutul de

Studii Liberale având ca subiect legislaţia electorală.

48http://209.85.129.132/search?q=cache:14P6T2GmaCkJ:www.apd.ro/ istoric3.php+apd+1995+initiativa+legislativa&cd=1&hl=ro&ct=clnk&gl=ro&lr=lang_ro , (data accesării 12.06.2009)

- 30 -

În anul 2002 a urmat o altă campanie de strângere de semnături pentru reformarea Codului

Electoral. De această dată s-a reuşit strângerea a 150.000 de semnături.

Anul următor a avut loc o altă campanie în care s-a folosit o abordare diferită. Aceasta s-a

axat pe acţiunile de convingere a membrilor celor două Camere ale Parlamentului de a adopta un

proiect de lege pentru reformarea Codului Electoral, în varianta elaborată de APD şi partenerii

săi. S-au înregistrat o serie de rezultate importante: propunerea legislativă pentru reformarea

Codului Electorală a fost depusă în Senat de Paul Păcuraru, senator PNL, APD şi partenerii săi

au depus cele peste 161.042 de semnături la Parlamentul României în cadrul unei demonstraţii

pentru reforma electorală sporind, astfel, notorietatea subiectului reformei electorale.

Debutul ultimei campanii în anul 2008 a fost marcată de redactarea de către APD a unui

nou Cod Electoral. Ca urmare a eforturilor organizaţiei, a fost înfiinţată Comisia Electorală

pentru Cod Electoral cu misiunea de redacta noi proiecte de legi pentru uniformizarea

alegerilor.49

Un punct important ce constituia în fapt miza acestui cod electoral şi unde au fost cele mai

multe piedici l-a constituit sistemul de vot propus pentru alegerile locale şi cele parlamentare.

Acestea urmau să se desfăşoare conform proiectului APD pe baza unui sistem proporţional prin

compensare, având la bază scrutinul într-un singur tur în circumscripţii uninominale.50

Prin acest sistem se prevedea ca jumătate dintre competitorii electorali să obţină un mandat

aproximativ uninominal, adică prin obţinerea unei majorităţi relative în colegiul în care a

candidat, iar cealaltă jumătate de competitori să îşi obţină mandatele prin redistribuire la nivel de

circumscripţie.

În iunie 2007, negocierile pe marginea textului propus de Asociaţia Pro Democraţia au

avut mai mult succes. Astfel, PNL, PSD şi PD au agreat şi depus proiectul APD de introducere a

votului în circumscripţii uninominale în Parlament. Între timp PSD şi PD şi-au retras sprijinul

pentru proiectul privind introducerea sistemului de vot în circumscripţii uninominale elaborat de

APD însă proiectul de lege a fost asumat de Guvernul României, dar această asumare a fost

respinsă de către Curtea Constituţională.

49 http://www.ce-re.ro/proj/62,(data accesării 12.06. 2009)50 http://www.apd.ro/noutati.php?id=5, (data accesării 12.06.2009)

- 31 -

În aceeaşi perioadă partidele ce şi-au retras sprijinul pentru APD, PSD şi PD, au propus

propriul proiect de lege pentru reforma electorală.

Având în vedere că în interiorul clasei politice nu se reuşea obţinerea unui acord în

problema reformei electorale prşedintele Traian Băsescu propune varianta votului uninominal cu

două tururi de scrutin. Varianta care nu a reuşit să mulţumească actorii implicaţi fapt pentru care

preşedintele va convoca populaţia la un referendum pentru introducerea votului uninominal cu

două tururi de scrutin.

Pe data de 25 noiembrie 2007 are loc referendumul pentru introducerea votului

uninominal în cazul alegerilor parlamentare. Cetăţenii trebuiau să răspundă cu Da sau Nu la

întrebarea ,,Sunteti de acord ca, începând cu primele alegeri care vor fi organizate pentru

Parlamentul României, toţi deputaţii şi senatorii să fie aleşi în circumscriptii uninominale, pe

baza unui scrutin majoritar în două tururi?''. La această întrebare peste 80% dintre respondenţi au

răspuns afirmativ, însă acest fapt nu a contat întrucât nu s-a îndeplinit o condiţie majoră din legea

electorală pentru referendum şi anume ca peste 50% dintre cetăţenii cu drept de vot să se prezinte

la urne, prezenţa fiind în jurul a 30 de procente.

După 13 ani de lobby la data de 13 martie 2008 este adoptată legea electorală prin care

sistemul electoral românesc suferă o transformare ceva mai drastică comparativ cu toate

revizuiriel şi adăugirile de până la acea dată. Prin aceasta în România scrutinul proporţional de

listă este înlocuit cu o variantă originală de scrutin uninominal.51

Sistemul asupra căruia s-a ajuns la un acord are o serie de caracteristici specifice.

În fiecare colegiu se atribuie un singur mandat. Repartizarea acestora se face în 2 etape: - se

atribuie mandatul acelui candidat care a obţinut majoritatea voturilor valabil exprimate în

colegiul uninominal adica 50% +1, iar pentru colegiile în care nu s-a atribuit mandatul din prima

alocare, BEJ va întocmi o listă ordonată cu toţi candidaţii, dispuşi în ordinea descrescătoare a

raporturilor dintre voturile valabil exprimate obţinute în colegiile uninominale în care au

candidat şi coeficientul electoral al circumscripţiei judeţene şi în funcţie de acesta va atribui

mandatele. Este de observat faptul că în această etapă se vorbeşte despre formaţiunile electorale

iar nu despre candidaţi. Următoarea etapă are loc la nivel naţional. Competitorului electoral i se

51 Ibidem

- 32 -

va repartiza „atâtea mandate de deputaţi sau, după caz, de senatori, de câte ori coeficientul

electoral pe ţară se cuprinde în numărul total al voturilor valabil exprimate pentru partidul

politic, alianţa politică sau alianţa electorală respectivă, rezultat din însumarea pe ţară a voturilor

neutilizate şi a celor inferioare coeficientului electoral al circumscripţiei electorale.”52 În urma

acestei operaţii se obţine numărul de mandate ce revine fiecărui partid dintre cele care nu au

putut fi atribuite la nivel de circumscripţie.

O altă schimbare importantă pentru sistemul electoral românesc nu a survenit odată cu

adoptarea acestei legi ci cu revizuirea Constituţiei din anul 2003 când s-a hotărât decalarea

alegerilor legislative de cele prezidenţiale, alegeri care după 1990 erau în acealaşi timp având

aceeaşi durată a manadatului. Acest fapt este observabil în Constituţia României din 2003 la

Titlul III, Art. 63 respectiv 83 pentru preşedinte. Art. 63. Al. 1 precizează „ Camera Deputaţilor

şi Senatul sunt alese pentru un mandat de 4 ani” iar Art. 83 Al.1 precizează „ Mandatul

Preşedintelui sete de 5 ani”.53

Legea 35/2008 prin care s-a adoptat noul sistem electoral nu a constituit o victorie a celor

ce au susţinut reforma electorală dar nici o victorie a clasei politice.

Nu a fost o victorie a celor ce au susţinut reforma în spaţiul electoral deoarece s-a pledat

pentru un sistem relativ simplu, cu două alocări de mandat şi s-a ajuns la un sistem foarte

complicat cu trei alocări de mandat şi pentru câştigarea unui colegiu în mod direct s-a introdus

regula majorităţii absolute, fapt ce a făcut dificilă o alegere uninominală în mod diretc întrucât la

redistribuire se ţine cont de procentul formaţiunii ce a oferit susţinere şi nu de procentul obţinut

de candidat în colegiul în care a candidat.

Efectele noului sistem electoral asupra vieţii politice

Votul uninominal este un tip de scrutin menţionat în legislaţia sistemelor electorale,

practicat în SUA şi Marea Britanie. Acest tip de scrutin reprezintă modul de alegere direct al

52 Legea nr 35/2008, art. 48 al (6), Monitorul Oficial nr. 728/28 octombrie 2008,53 Constituţia României, Ed. Sedcom Libris, 2003, Iaşi

- 33 -

unor candidaţi individuali, opus sistemului de alegere pe liste întocmite de către partidele din

viaţa politică a unui stat.

Votul uninominal este un sistem de vot majoritar, ce se bazează pe o procedura majoritară

în opoziţie directă cu votul pe liste care este un sistem proportional, şi este întâlnit şi sub formula

„Câştigătorul ia totul” 54. Principalele caracteristici ale acestui tip de vot constituie faptul că

permite apariţia unor guverne stabile ca urmare a majoritati stabilite prin vot, obiectiv urmărit de

Traian Băsescu în momentul în care a şi-a declarat preferinţa pentru scrutinul uninominal cu

două tururi de scrutin, dar şi faptul că are drept consecinta nereprezentarea segmentului de

electorat care a votat candidatul învins.

În cazul României s-a optat pentru un sistem electoral hibrid, cu colegii uninominale dar

cu o repartizare de tip proporţional, numit sistem proporţional cu vot în colegii uninominale.

Reforma electorală din România anului 2009 poate fi comparată la nivel de efectele

produse cu reforma electorală din anul 1917 când Constituţia a fost modificată în sensul

introducerii votului universal, amândouă reformele au produs efecte directe asupra sistemului de

partide, doar că prima a favorizat înmulţirea partidelor pe scena politică iar cealaltă a făcut ca

numărul acestora să scadă.

Unul dintre principalele efecte ale modificării sistemulu electoral din România a fost

modificarea sistemului de partide. După primele alegeri ţinute în acest sistem se poate observa la

nivelul sistemelor de partide din România faptul ca s-au cristalizat două forţe politice principale,

atât ca forţa politică cât şi ca susţinere electorală. Referitor la susţinerea electorală acest lucru se

observă din numărul de mandate atribuit principalelor formaţiuni de pe scena politică şi anume

PD-L şi PSD care au obţinut 115 mandate respectiv 114 mandate la Camera Deputaţilor şi 51 de

mandate respectiv 49 la Senat. Dat fiind faptul că pe scena politică mai este un partid care

contează în economia spectrului politic ca şi capacitate de negociere şi anume PNL cu 65 de

mandate la Cameră şi 28 la Senat putem afirma ca acest tip de scrutin a favorizat cristalizarea

unui sistem de două partide şi jumătate, în condiţiile în care pe scena politică din 2004-2008 au

fost cel puţin 4 formaţiuni politice.

54 Pierre Martin, Sistmele elecorale şi modurile de scrutin, Ed. Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1997, p. 134

- 34 -

În această ecuaţie nu am ţinut cont de formaţiunile minorităţilor întrucât în istoria

scrutinurilor post-decembriste acestea au avut o susţinere constantă.

Tabelul Nr. 2 –Rezultate obţinute la alegerile din 2008- Situaţia mandatelor atribuite pe

competitori

Denumirea partidului, organizaţiei

cetăţenilor aparţinând minorităţilor

naţionale, alianţei politice, alianţei

electorale sau maenţiunea „Candidat

independent”

Mandate pentru CAMERA DEPUTAŢILOR Mandate pentru SENAT

Număr Procent (%) Număr Procent(%)

Partidul Democrat Liberal 115 36,39 51 37,22

Alianţa Politică a Partidului Social

Democrat+ Partidul Conservator

114 36,07 49 35,76

Partidul Naţional Liberal 65 20,56 28 20,43

Uniunea Democrată Maghiară din

România

22 6,96 9 6,56

Total: 316 100 137 100

Sursa: Biroul Electoral Central

Această tendinţă a sistemului de partide a fost confirmată cu ocazia alegerilor pentru

Parlamentul European din data de 7 iunie 2009 când cele două formaţiuni politice principale au

inversat locul pe podium, PSD preluând conducerea cu 11 mandate şi un procent de 31,07 % şi

PDL trecând pe locul 2 cu 10 mandate şi un procent de 29,71 %, iar cea de a treia formaţiune

politică, PNL, 5 mandate şi un procent de 14, 52 %.

- 35 -

O altă modificare importantă survine în campania electorală şi în modul în care este

percepută relaţie elector-candidat care pană în acest moment era o relaţie de tipul elector-partid.

Datorită numărului mare de candidaţi se schimbă şi susţinerea financiară oferită de partid,

candidaţii fiind nevoiţi să suporte mai multe cheltuieli. Acum candidadul este nevoit să facă

adevărate turnee electorale prin colegii nemaifiind suficiente vizitele la sediile filialelor

partidelor pentru a mobiliza militanţii, are nevoie de resurse pentru a vizita personal un număr

cât mai mare de electori.

Iar partidul trebuie să mizeze pe candidaţi cu notoritate locală, nemaifiind posibilă alegerea

unui om pentru a candida dacă acesta nu are notorietate în colegiul respectiv. Nu mai este

suficientă o notoritate la nivel naţional, iar campania electorală se mută de la mijloacele

naţionale la cele locale. Se foloseşte sursa de informare cea mai apropiată de electorat.

Discursul electoral a căpătat noi valenţe. Candidaţii la legislativ trebuind să îşi facă

campanie ca pentru alegeri locale, să uite ca ei candideză la Camera Deputaţilor sau la Senat şi să

vorbească despre problemele curente ale cetăţenilor din colegiul lor. Cetăţeni care sunt mai

afectaţi de faptul că nu au canalizare şi apă curentă sau chiar curent electric decât de faptul că o

lege nu corespunde normelor. Temele de campanie de tipul „avem nevoie de infrastructură” au

fost înlocuite cu promsiuni concrete, „vom moderniza acest drum”, adresate în mod particular

electoratului dintr-o anumită localitate.

La nivel de modificare a istoricului profesional al parlamentarilor se poate observa faptul

că majoritatea sunt la primul mandat, nu sunt politicieni de meserie.55 Acest fapt este observabil

cu preponderenţă în cadrul grupului parlamentar al partidul cel mai tânăr de pe scena politică şi

anume PD-L.56

O anomalie a noului sistem electoral nu ţine de însă de istoricul sistemelor în România şi

de mediul politic ci are legătură srtictă cu efectele produse de faptul că este un hibrid. Această

anomalie se datoreză faptului că în ecuaţie sunt două redistriburi fapt ce permite aşanumitele

„efecte perverse” când un candidat a obţinut un mandat de deputat sau de senator fără să fie pe

primul loc în colegiul său, adică fără să fi câştigat acel colegiu. Acest lucru este posibil datorită

faptului că în prima etapă se calculează coeficientul în funcţie de procentele partidului pe

55 http://www.cdep.ro/pls/parlam/structura.gp?leg=2008&cam=2&idg=&poz=0&idl=1, (data accesării 17.06.2009)56 www.cdep.ro

- 36 -

circumscripţie, iar în cadrul celei de a doua redistriburi se calculează în funcţie de rezultatele

obţinute de partid la nivel naţional.

Astfel avem câteva cazuri care merită să fie amintite din perspectiva faptului că nu au fost

nici măcar în primii trei sau au câştigat mandatul în detrimentul unui candidat care a obţinut

peste 40%.

Este vorba despre colegiul numărul 9 din Cluj care a fost câştigat de Minodora Luca PD-L

cu 44,2 dar mandatul de deputat a fost obţinut de Pálfi Mózes Zoltán. Un alt caz neobişnuit a fost

cel al candidatului UDMR, Iosif Koto, care a obţinut sub 2%, câşting astfel mandatul de deputat.

În vreme ce candidatul PSD Lucian Băluţ, plasat pe locul întâi în colegiul din Constanţa în care a

candidat cu 49,6% din voturi, nu a obţinut un mandat.

În colegiul nr. 11 din Iaşi Cristina Dobre PNL aobţinut mandatul de deputat cu un procent

de 13,5 în defavoarea lui Costi Neagu care obţinuse 40% din voturile alegătorilor. Acelaşi lucru

s-a întâmplat şi în colegiul nr. 7 din Neamţ unde Al. Drăgan a obţinut 40,2% dar a pierdut

mandatul de deputat în favoarea lui Emil Bostan care a obţinut 15,5 %. În colegiile 6 şi 7

Suceava primii clasaţi au obţinut peste 40%, 43,4 % respectiv 42,5%, dar au pierdut în faţa unor

procente inferioare de 13,3%, respectiv 25,8%.

Un alt efect ce iese din tiparele unui vot uninominal, observabil în rezultatele alegerilor

parlamentare din 2008, este acela al alocării de 2 mandate pe colegiu. Aici amintim cazul lui

Ţaga Claudiu de la PNL care a ajuns deputat la redistribuire prin acordarea unui al doilea mandat

în colegiul 6 Teleorman. Mandat pe care l-a obţinut obţinând mai puţin de 10,9 % în condiţiile în

care al doilea clasat avea 14,0% iar cel care a obţinut mandatul de drept a obţinut 73,3 %. 57

Efectele votului uninominal ar putea fi şi pozitive şi se poate afirma ca pe măsură ce va

creşte şi nivelul de educaţie politică al populaţiei aceasta va fi capabilă să facă o selecţie mai

bună, a celor ce le cer sprijinul, comparativ cu ceea ce au ales la primul scrutin în baza noului

sistem, fapt ce va duce la îmbunătăţirea performanţelor clasei politice, fapt care a fost şi una din

mizele principale ale schimbării. Noul sistem de vot înlocuieşte listele de partid cu oameni,

fiecare partid propune un singur om pe care electorul îl poate cunoaşte înainte să îi acorde votul,

57 www.roaep.ro

- 37 -

în opoziţie cu vechiul sistem deliste când se vota în funcţie de personalităţile de pe listă şi de

partid, fapt ce facilitează o apropiere între clasa politică şi cetăţeni.

Un parlamentar ales prin vot uninominal se presupune că nu mai serveşte interesele

clientelei politice, ci munceşte pentru Colegiul său prin proiecte concrete, cel ales prin vot

uninominal nu împarte nici succesele nici eşecurile cu colegii de partid, el răspunde direct în faţa

electorilor la următoarele alegeri, parlamentarul ales prin vot uninominal comunică direct cu

alegătorul său pentru a cunoaşte în amănunt problemele şi nevoile cartierului şi pentru a şti ce fel

de sprijin caută, acesta din urma, în legislaţia românească.

O serie de modificări erau de aşteptat şi în relaţia conducerea partidelor şi parlamentari. În

acest sens se afirmă că se încearcă o îngrădire a libertăţii de acţiune a parlamentarilor din dorinţa

de a menţine un control asupra lor sau cea mai drastică opinie exprimată este aceea că nimic nu

s-a schimbat în aceste raporturi. O opinie destul de apropiată de realitate mi s-a părut cea a

senatorului de Iaşi ing. Lazăr Sorin- Constantin care a afirmat că încă nu sunt nişte raporturi clar

delimitate în relaţia partide-parlamentari aleşi uninominal, că sunt raporturi ce urmează a fi

definite, clar este doar faptul că a fost o schimbare şi acum raporturile sunt în aşezare şi rămâne

de vazut în ce sens vor evolua.

Alegerile pentru Camera Deputaţilor şi Senat din 30 noiembrie 2008 au generat dezbateri

vii în societatea românească, introducerea votului uninominal care a stat la baza noului sistem

electoral fiind considerată de către majoritatea liderilor partidelor politice din România un

progres faţă de sistemul electoral anterior şi o speranţă că reforma clasei politice din România

este încă posibilă. Cu toate acestea, după anunţarea rezultatelor, reprezentanţi ai întregului

spectru politic, dar şi ai societăţii civile, au criticat funcţionarea efectivă a sistemului, din diferite

raţiuni, exprimându-se intenţia schimbării acestuia în viitorul apropiat.

Deşi introducerea votului uninominal a fost mobilul modificării sistemului electoral

rezultatele au relevat că doar 21% dintre senatori şi 26% dintre deputaţi au intrat in Parlament

prin vot direct adică au întrunit peste 50% din sufragiile exprimate, în vreme ce restul

candidaţilor au beneficiat de un sistem de redistribuire, fiind astfel posibil ca un candidat care a

- 38 -

întrunit 16.000 de voturi în favoarea sa să nu intre în Parlament, în timp ce alţi candidaţi să

obţină mandate cu doar 1.000 de voturi sau chiar 34.58

Sistemul electoral nou adoptat s-a dovedit astfel unul relativ complicat ce a generat două

clase diferite de aleşi – unii care au acces în Parlament pe baza întrunirii majorităţii voturilor

valabil exprimate în colegiile uninominale în care au candidat, alţii care nu au reprezentat nici

prima şi, în unele cazuri, nici a doua opţiune a alegătorilor dintr-un colegiu uninominal,

câştigând, totuşi, mandate în urma redistribuirii voturilor în detrimentul altor candidaţi mai bine

situaţi. Legătura dintre alegători şi aleşi, în aceste cazuri, a părut una artificială şi lipsită de

substanţă atâta vreme cât ea nu a urmat ierarhia stabilită de votul popular. Procedura de calcul a

mandatelor a ţinut în suspans până în ultima clipă candidaţii care nu au reuşit să-şi adjudece

mandatul în prima fază cu un procent de peste 50%, aceasta fiind una complicată şi relativ greu

de anticipat.

Redistribuirea a fost apreciată ca inechitabilă atât de către politicieni, cât şi de către

electorat, considerându-se că trebuie găsită o soluţie mai bună de repartizare a mandatelor, astfel

încât candidaţii care obţin cele mai multe voturi în colegiile în care candidează să nu mai poată fi

dezavantajaţi, chiar dacă aceştia contribuie la desemnarea ca parlamentari a unor colegi de partid

din alte judeţe. Aceste decalaje au făcut să se vorbească despre faptul că tot partidul a fost cel

vot, iar nu omul, fapt care a prelungit dependenţa candidaţilor faţă de partid şi doar cei ce au

obţinut peste 50% pot să se opună liniei de partid.59

58 Raport asupra organizării şi desfăşurării alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat din 30 Noiembrie publicat de Autoritatea Electorală Permanentă disponibil on-line la http://www.roaep.ro/ro/section.php?id=85 p. 13759 Raport asupra organizării şi desfăşurării alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi Senat din 30 noiembrie 2008 p. 137-138, publicat de Autoritatea Electorală Permanentă la adresa www.aep.ro

- 39 -