NOUA, M E T O D A

SCHIUOLL DE LUSTRUIT CHETELE, e tc .

1. Curăţaţi ghete le .de praf şi noroi. 2. Puneţi cu ajutorul unei cârpe învă­

luite pe 2 degete, un strat de cremă pe ghete, frecând bine toată suprafaţa pielei pentru ca să se disolve stratul vechi de cremă, plin cu murdărie şi pentru ca noua cremă să poată intra în porii pielei

3. Frecaţi bine cu o cârpă de pânză spălată, toată suprafaţa ghetei.

Luciul e imediat. Lustruirea aceasta simplă e suficientă

ca ghetele să fie conservate şi să dea un luciu foarte frumos.

Luciu de lu<c După ce ghetele au fost lustruite în mo­

dul arătat mai sus, muiaţi puţin în apă cârpă învăluită pe 2 degete, apoi în cremă şi ungeţi toată suprafaţa ghetei încă odată cu cremă frecând uşor.

Frecaţi apoi cu cârpa uscată, repede, toată suprafaţa ghetei.

Veţi fi încântaţi de luciul obţinut. Prin această metodă economisiţi multe

parale. a) N'aveţi nevoie să cumpăraţi perii şi

să le curăţiţi cu benzină. b) Majoritatea pastei nu mai rămâne în

perii. O parte din cremă intră în piele, cea­

laltă formează un strat subţire, dar foarte rezistent, pe suprafaţa pielei, împiedecând intrarea umezelii sau altor murdării de pe stradă.

Vânâlori ! Conservaţi şi mai departe bocancii cu

renumita unsoare de piele cauciucată

„SCHITIOLL**

A V I Z Trebuind să ne aprovizionăm de pe acum

cu hârtia necesară pentru întreg anul viitor, abonaţii, care ne trimit NEÎNTÂRZIAT abo­namentul de L e i 1000 (unamîe) pentru anul 1944, ne fac un mare serviciu.

Rugăm pe toţi prietenii revistei noastre să ne facă această îndemână.

„CARPAŢir

Invalîziii ş i-an făcut datoria. Subscrieţ i şi voi pentru „Palatul Invalizilor".

Cine pune stavi lă svonului, pune cătuşe trădări i . S U M A R U L - N U M Ă R U L U I 12

Pag. „C" ; După un sfert de veac • . . . 305 — 306 Mihail Sadoveanu: Câteva ferestre şi câţiva meşteri

tâmplari 3 0 7 - 3 0 9 Prof. Romulus Vuia: Vânătoarea şi curse ţărăneşti din

Ţara Haţegului şi Regiunea Pădurenilor . . . . 310—320 Ion Agârbiceanu : Pe lună 321—323 Col C. Rosetti Bălătiescu : In capcană 323—325 Dumitru Aniţei: Răţoiul de pe Bahlui 325—3*8 Discuţii . '. 3 2 8 - 3 3 1

Lup I. Braconierul: Esteticul în vânătoare. Blasius Otvds: Hrana vânatului pe timpul iernii. R. 7 .: Metodă pentru curăţirea trofeelor de cerb

şi căprior. Din munţi şi din câmpii 332—333

Cel mai bun cerb al anului 1943. Un tnoldovan : Un lup Împuşcat cu alice de 4.5 mm. N.: Gustul ursului. C, A. V. Popescu: Curioasa comportare a unei

vulpi. Cărţi şi reviste 334 Ştiri mărunte 335

Avem în depozit şi putem vinde următoarele nu­mere şi colecţii ale revistei „Carpaţii":

Anul 1 9 3 * : Nr. 2—12. „ 1934 : colecţie complectă. , 1935 : Nr. 4 - 1 2 . „ 19.i6 : colecţie complectă. „ 1937 : colecţie complectă. „ 1938 : colecţie complectă. „ 1939 : colecţie complectă. n 1 9 4 0 : Nr. 1, 3—12. „ 1 9 4 1 : colecţie complectă. „ 1942 : colecţie complectă.

Preţul unei colecţii L e i 750, a unui număr Le i 65 . Având un stoc redus, vom servi amatorii, în or­

dinea comenzilor. „ C A R P A Ţ I I "

Sibiu, str. Carmen Sylva 12

Du^ăm pe Dnii Ion Antonescu şi Hroniuc din jud. Doro-hoi, să ne dea adresele lor complecte, întrucât lipseau de pe cuponul mandatului de abonament.

„ C A R P A Ţ I I " .

Cumpăr o p e r e c h e de căţe i foxterr ier cu p ă r s â r m o s . Numai câini de rasă curată, frumoşi. A se adresa ofertele Administraţiei „ C A R P A Ţ H " Sibiu, strada Carmen Sylva 12.

De vânzare dvillin^, cal. 16/16, glonţul 8,57 I. R. , „Essen Krupp". Lun­gimea ţevilor 7 0 cm. Preţul Lei 60.000. A se a-dresa P e t r e Dulamă, Comarnic — J u d . Prahova .

Caut suffe cu-nuu»»*» un căţel Springer-Spaniei , în vârstă de cea 3 luni, rassă absolut pură, din părinţi utilizaţi permanent la vânătoare. A se adresa: Iuliu Bologa, funcţionar Uzinele Solvay, O c n a Mureşului, judeţul Alba.

VÂNĂTOARE PESCUIT / CHINOLOGIE Apare la 15 a Becărel luni i Preţul unul număr 65 lei ' Abonamentul pe un an Î30 DIRECTOR. PROPRIETAR RĂSPUNZÂTORi pe jumătate an 380 lei / Redacţia şl administraţia • Sibiu. Str Carmen Sylva No. 12 Dr. IONEL POP

Reg. special Trib. Om. No O) . A N U L X I // No. 12 // 15 DECEMVRIE 1943

*-* -

DUPÁ UN SFERT DE VEAC La 1 Decemvrie trecut s'u- împlinit un sfert de veac

de când Naţiunea Română tliu Transilvania, Banat, Cri-fana şi Maramureş a declarai l a Alba lulia, in temeiul iuverunităţii ei şi a dreptului de liberei determinare, Uni­rea ţinuturilor locuite de ca r u Homdnia veche. împreju­rările de azi nu au îngăduit ca aceiaş Naţiune Română să sărbătorească din plin această marc aniversare. Totuşi, in toate căminele româneşti, in toate sufletele româneşti .v'a aprins o candelă de aducere aminte pioasă, jertfind memoriei faptelor şi a oamenilor, jertfind neclintitei nă­dejdi a învierii.'

In modesta noastră cabană de vânătoare încă apria dem opaiţul sfios. Lu­mina lui blândă desco-pere pe pereţii de bâr­nă unelte de vânătoare, trofee alese de cerbi, dc capre negre, de că­priori colţi straşnici de. mistreţi solitari. Tre­zeşte amintiri şi imagi­nea scumpelor locuri ardelene, trup din,tru­pul României Mari. Ia­tă văile largi ale So­meşului şi ale Mureşu­lui tivite în brâu de dealuri împădurite, iată şesul Aradului şi al Făgăraşului, piscurile şi ochiurile de. mare ale Rătezatului, iată Pietro­sul care îşi scutură mâ­nios noua numire efe meră, bătrânul Căli-vian ce poartă încă ur­mele zimbrului, iată Lăpuşna, lneul, Har­ghita; iată munţii Ba­natului şi grădina de brad a Sebeşului şi Cugirului.

Căldura dragostei celor ce petrec uneori în liniştea cabanei de vânătoare, le cuprinde pe toate, împreună eu ele pe oamenii care le calcă — stăpânire de drept a lor — împreu­nă cu ele pe jivinele lă­sate de Dumnezeu să-$i ducă fiinţa în sânul lor. Si în închinarea gândului, ei îşi aduc aminte de ceea ce a în­făptuit în această par­te a României sufletul şi gândul vânătorilor români, în soarele li­bertăţii naţionale.

Spiritul feudal, ca­re caracterizează şi azi ţara de ale cărei cătu­şe ne-am mântuit la Alba lulia, îşi imprima pecetea şi pe vânătoare.

Ea era un apanaj al latifundiarilor, al grofilor, al slujba­şilor străini. Omul de mijloc doar pdrghicea pe săracele terene, lăpădate sau negăsite de cei mari şi tari. Ţăranii erau doar gonaşii scoşi din satele lor cu jandarmii, să hăi-tuiască flămânzi gadinile spre pusorile în care aşteptau îmblăniţi „domnii"; sau înfruntau toate primejdiile bra­conând prin locurile cele rele, jertfind tainic şi eroic, stră­vechilor patimi vănătoreşti. Dela 1918 începând o nouă concepţie a prins rădăcini: vânatul e un bun naţional; vâ­nătoarea e o plăcere aleasă, care tinde tot mai mult spre spiritualizare, e una din nobilele îndeletniciri care îmbină virtuţile trupeşti cu viaţa sufletească. Pasiunea vânăto-

rească e sădită şi în firea omului modest. Ea nu trebueşte înăbu­şită, ea nu trebue opri­mată. Cât de modest să fie acel pasionat al vâ­nătoarei, trebue să i se dee putinţa să poar­te o armă cinstită, şi incadrându-se în legile scrise şi nescrise ale vâ­nătoarei corecte să poa­tă gusta din dulceaţa vieţii de vânător. Pro­cesul acesta mare este în curs. El are o îna­intare lentă, fiindcă tre­bue să meargă alăturea cu progresul încadrării in spiritul corect vână-toresc. Dar este o con­cepţie nouă, superioară, ale cărei rezultate se arată deja îmbelşugat.

Porunca legală şi mai -ales etică a ocroti-rei vânatului — oricât ar crede altfel cei ce nu au trăit ca vânători v^remile dinainte de 1918 — era în Ardeal prea puţin sădită în gând şi în fapte. In afara unor latifundii mai ales di a apusul acestei provincii unde ocrotirea vânatu­lui servea exclusiv gân­dul bogăţiei tablouri­lor, abia îi găsim urma ca ceva consistent, ge­neralizat. Oare ce grije de ocrotire şi oare ce reale jertfe băneşti de trudă s'au adus pen­tru ocrotirea vânatului mare d. e.? Câţi paz­nici speciali de vână­toare ţineau acei grofi prin munţii cu cerbi? Câte locuri de sărării am găsit oare noi; unde se dădea o mâ­nă de fân în mijlo­cul mizeriei iernii? Din

DIANA sărăcia românească a-

p o t s'au creat zeci fi sute de tereue de vânătoare, in care gândul de căpetenie si màndria stăpânului era ocro­tirea vânatului. Munţii au fost presăraţi ru cabane de vâ­nătoare şi cu observatoare; in Incuri liniştite {/adina s'a învăţat să găsească brujid de sare; poteci au împânzit în­tinderile. Şi aceste poteci rar erau măsurate de pasul vâ­nătorului care căuta o victimă pentru puşca lui, şi mai des erau folosite âe paznicul ocrotitor, de stăpânul care găsea bucurie iu frumuseţa şi bogăţia vânatului său. In (i/niturile potrivite s'au înfiinţat fasanerii, care au răs­pândit până departe vagabonzii lor carnieri cu platoşe metalice. Ce a însemnat pentru teritoriile noastre această ocrotire, ne-o arată mai lămurit situaţia căprioarelor — vânat rar înainte, care azi înviorează pretutindenea în \ i acal peisajul vânătaresc. I'c unde odinioară doar câte

un iepure îşi ducea viaţa prigonită de haita copoilor, azi înroşesc ca macii in holdă, sveltele căprioare.

Odinioară organizaţia vânătorilor era îngropată in cluburile de şampanie şi de cărţi ale grofilor. Marea lume vânătorească, ţi in special vânătorii români, nu îi simţea existenta decât doar prin prigonirile şi neajunsurile pe care i le făcea administraţia. Nici o directivă sănătoasă, nici un sprijin, nici o comunitate între vânători. încă în 1919 se înfiinţează, cu sediul în Sibiu, „Reuniunea vână­torilor pentru ocrotirea vânatului in Ardeal", cuprinzând in iacea de ocrotire a vânatului şi de frăţietate vânăto­rească pe to{i vânătorii acestei noni provincii româneşti. ..Reuniunea" a fost apoi un însemnat [actor în puterea „Uniunei generale a vânătorilor din România", in care s'a contopit. Vânătorii români ai Ardealului au ilal o co­vârşitoare contribuţie la alcătuirea legei din 1921, şi tot Ardealul românesc a sălăşluit prima şcoală specială ile brigadieri de vânătoare, iu Sighetul Maramureşului. Mai tâniu, lot aici a luat fiinţă şi tsi produce minimalele roade ..Federaţia protectorilor şi vânătorilor de capre ne­gre din România". Iar trofeele, care au adus atâţia lauri vânătoavei româneşti, au fost rodul ocrotirei, a politicei vânătoreşti şi a nrganizatiunci bune cinegetice, pe care le-a înfăptuit iu Ardeal stăpânirea românească.

Si pentru a încheia şirul acestor câteva aspecte ale riclU vânătoreşti din Ardealul desrobit, alegem din cele multe care s'ar imbia să fie scrise, unul, — cit toată amă­răciunea pe rare el îl cuprinde. Dar din el va trebui să scoatem învăţătură.

Atraşi de paradisul rânătnrese itela noi, multi şi din cei mai de seamă vânători din Apus au râvnit să vâ­neze în Carpata noştri, l-am primit cu toată sinceritatea căldurii ospitalităţii româneşti, cu adevărate sentimente şi fapte de camaraderie Stalul minau a organizat speciale lerene de vânătoare pentru „înalţii oaspeţi străini", pose­sorii unora din cele mai.bune terene de munte au pus la

dispoziţie bogă(ia lor vânătorească, vânătorii români s'au întrecut în a primi şi a face să plece eu bogate şi nerisate trofee aceşti vânători străini. Numai cei ce au avut oca­zia să organizeze asemenea vizite ştiu. câtă cheltuială de ban românesc, âe trudă, câtă renunţare la propriile lor plăceri vânătoreşti trebuiau jertfite, pentru ea o camara­derie vânătorească, poate o prietenie pentru (ară să se lege de pe urma acestor calde găzduiri. Ililnii(ul celor douăzeci şi cinci de ani? Care din ei s'a găsit îşi sunt multi, care o puteau face!) să spună un curant, un sin­gur cuvânt, să ridice nu mâna, ci un singur deget, in zi­lele grele ale (arii noastre? Au rămas indiferenţi faţă de primejdiile, nedreptăţile, nenorocirile în care a ajuns (ara ce i-a primit cu atâta prietenie, chiar faţă de fami­liile de vânători români la masa cărora s'au hrănit din belşug. fa(ă de tovarăşii lor de aici. Au fost unii, cărora atunci, când şi-au scris iu cărţi memoriile vânătoreşti, le-a fost ruşine să pună numele locurilor şi ale gazdelor lor români. Au fost unii. rare ne-au înjurat, ne-au lovit chiar. AÎII indus pâine şi sare — ţi miere şi vin bun —. şi apoi ni s'a întors spatele, sau am fost împroşcaţi CU pietre.

Apoi am întins n niiină camaraderească vânătorilor unguri âela noi. S'au bucurat, că i-am cinstit cu ea. Au avut prilej nestânjenit să vâneze, au fost primiţi cu cele mai bune sentimente in cercul vânătorilor români, am făcut de atâtea ori concesii in dauna obiceiurilor şi a scumpei noastre limbi româneşti chiar, ca ei să se simtă nestingheriţi, bine calzi, in mijlocul nostru. Răsplata ani văzut-0 de îndată ce o soartă rea n (rus trecătorul hotar în inima Ardealului. In publicaţiile vânătoreşti din (ara vecină, s'au îmbulzit care de care să ne înjure, să ne ca­lomnieze, să ne acopere de insulte şi de balele injuriilor. Iar biefii noştri fraţi vânători rămaşi acolo au [ost jefui(i de teritoriile lor, de urmele lor, au fost răpiţi âe putinţa să guste o zi âe seni nàtale măcar in sânul coârilor şi al munţilor.

Şti-VOm oare inli'ndcvâr trage Învăţătura acestor fapte?

• La popasul celor ¿:> de ani dela Unire, vânătorii ro

mâni privesc cu mândrie la marile realizări care s'au înfăptuit şi pe teren vânătoresc in acest Ardeal românesc

Nu uită insă nici o clipă, că âincolo de hotarul mai trecător decât pària unei dimineţi de rară. plânge pămân­tul, plâng oamenii, plâng jivinele pădurilor chiar. Dar:

„Nu fi mierlă supărată, — „Nu-i robia îip'ncetată!

Cele mai b u n e 8 trofee de e lan c a n a d i a n d o b â n d i t e p â n ă tn 1937.

CÂTEVA FERESTRE SI CÂŢIVA MEŞTERI TÂMPLARI

Avem (aici, la Frumoasa, nişte meşteri tâmplari pe care nu-i întâlneşti ori unde. Doi din ei sunt Moţi: Furdui şi Sicoe, meşteri „măsari", cum se spune la Câmpeni. Avem oarecare năcaz cu dânşii: noi voim simplu şi ţărănesc, dar ei se socotesc — precum şi sunt — meşteri subţiri; au lucrat şi la Bucureşti; mo­bila ieşită din mâna lor se cuvine să fie fără cusur.

— Doamnă, zice blând Sicoe, mângâindu-şi pă­rul zbârlit caşicum ar fi în primejdie să-1 piardă, — doamnă, noi putem să lucrăm şi cum doriţi domnia-voastră . . .

— Atuncea faceţi după gustul nostru. . . — Da. Insă dacă vine cineva aici şi se uită şi

vede şi întreabă cine a lucrat, domniile-voastre aveţi să spuneţi că le-a lucrat cutare şi cutare. Apoi nu ne place să se uite pieziş şi să bage de samă că nu-i des­tul geluit şi destul de curat şi croit şi săvârşit după rânduiala pe care am învăţat-o. Răspunzători sântem noi, nu domnia-voastră. Noi avem ambiţie şi voim să lăsăm lucru de meşter adevărat.

— Insă mie nu-mi trebuie multe „ţifroşaguri"... — Da, doamnă, aşa este. Nu-i frumos cu multe

podoabe; facem cât se cuvine, ca să fie frumos şi să nu rămânem ruşinaţi.

Cât Sicoe vorbeşte moale şi cu întârzieri de ros­tire, învârtindu-şi palma în zbârlitura părului, Furdui se uită la el cu încredere; apoi când Sicoe conteneşte un răstimp, Furdui întoarce spre noi nişte ochi în­călziţi ca de-o rugăciune. El n'are nevoie de vorbe; el ne spune cu ochii cât doreşte să facem după voia lor de meşteri. Aşa că din această desbatere domoală şi prelungă, nu se poate să nu iasă biruitoare dorinţa neînduplecată a celor doi meşteri măsari.

— Doamnă, noi nu lucrăm cu ziua, adaogă la ur­mă Sicoe; interesul nostru ar fi să isprăvim cât de repede; dar nu se cuvine.

Drept aceea, la ora 6 ei să găsesc în atelier (adi­că în camera de alături), geluind şi bocănind; iar sara lucrează cu lumină până într'un târziu. Domol şi cu luare-aminte, alcătuiesc paturi, mese, scrinuri şi du­lapuri. Din când în când le trebuie ceva bani, oa să trimită la cei de-acasă. Au muieri şi prunci, şi des­tule nevoi. Socotesc de trei ori banii şi se mulţămesc cu pită şi slănină; de băut, beau apă de la Izvorul de argint.

— Apă ca asta nu se află cât ce-ai umbla toată lumea. i

Ii cerc: — Dar puţintel vinars şi ceva vin nu v'ar plăcea? — B a da. Pe urmă, înţelegând cam unde bat eu: — Să vă spun dumneavoastră (vorbeşte Sicoe

frământându-şi chica), eu, decând mă aflu pe lume, nu m'am îmbătat niciodată.

— Nici eu . . . zâmbeşte Furdui. Sicoe se întoarce spre stăpâna locului: — Doamnă, sântem oameni săraci, cu multe ne­

voi. Trăim şi'n timpuri grele . . . — Grele timpuri. . . oftează Furdui. îndrăznesc să ne întrebe despre războiu, şi ar

dori o pace şi o bună-înţelegere pe lumea asta . . . #

de: MIHAIL SADQVEANU i

Mai avem, la Frumoasa, alt meşter tâmplar, care lucrează când la noi, când la alţi cetăţeni ai comu­nităţii. E meşterul Cosma, cel cu cucoşul.

Are cucoş oare-1 urmează pas cu pas. Meşterul Cosma e un om blajin, firav, cu glas moale, c'un fel de sfială în toată fiinţa. Insă cucoşul care-l păzeşte e gata să bată în orice clipă războiu. După ce l-au lovit muierile cu târnurile pân' l-au lăsat mort pe nişte gunoaie, a stat un timp cuminte, cât i-a trebuit ca să-şi dobândească iar puterea şi îndrăznelile; şi după aceea a rămas cu îndârjire numai prigonitor al tagmei femeeşti. Are un clonţ ca de fier; cum loveşte, cum iese în punctul lovit boabă de sânge.

Grija meşterului Cosma e împărţită. Puţintel la lucrul ce are de făcut şi mai mult la tovarăşul şi prie­tinul său cucoşul. Se teme să nu se stârnească iar un războiu femeiesc asupra lui. II supraveghează într'una şi când nu-1 poate ţinea chiar alături, îl închide într'o căsuţă pe care i-a alcătuit-o devale, lângă firez.

— Unde ţi-e cucoşul, meştere Cosma? — Nu ştiu; trebuie că e pe aici; ori poate stă la

„cabana" lui. Acuma e cuminte, nu mai sare la ni­meni.

— Ce fel de cuminte? Am auzit asară că a sărit pe furiş la doamna Valeria. Ciupitura ca ciupitura, dar mai ales i-a găurit ciorapul. Părechea de ciorapi e acum 2000 de lei, meştere Cosma.

Meşterul Cosma se sperie. — Eu nu ştiu de asta. Nu sânt însurat, n'am avut

încurcături. Sânt singur pe lume; a murit" şi biata mumă-mea, iarna trecută. Dar n'aşi crede să fi sărit la cineva iarăşi cucoşul meu. Acuma s'a îmblânzit şi stă mai mult devale, la firez.

Ii zic eu: — Mi se pare că are să iasă toată colonia îm­

potriva lui ca să-1 extermine . . . — Pentru ce? se tânguie subţire meşterul. Acel

cucoş mai mult se joacă; nu face nimănui niciun rău; pe lângă asta ml-e ca un prietin; altă fiinţă lângă mine eu n'am pe lumea a s t a , , . Vai, cum s'ar putea să aibă lumea atâta răutate împotriva unei paseri? Cred că nu-i adevărat şi nici nu se poate.

Alte griji, care-i împuţinează sporul lucrului, le închină meşterul Cosma unei îndeletnliciri neaştepta­te. Nici nu visam să găsesc un poet măsar în singu­rătatea muntelui. Destul de des, meşterul Cosma ră­mâne dus pe gânduri. Depune gealăul, dalta şi cio­canul şi toată înfăţişarea lui e a unui om care a le­pădat cele pământeşti, Priveşte spre valurile de bră-det ale muntelui, spre siniliul cerului, spre sclipirile de ape, în aşa chip încât înţeleg apriat că din fiinţa firavă s'au înălţat în zbor puterile vieţii; pentru me­sele şi scaunele noastre a rămas aşa de puţin, încât ne-am şi deprins cu ideea că toate cele începute — frumos şi bine croite — n'or fi gata decât încolo la vara viitoare . . ,

Furdui şi Sicoe sunt artişti stăruitori în breasla lor; pe când Cosma jertfeşte şi altor divinităţi. Adăo-gând şi cucoşul, facem socoteală că rămânem la casă fără al doilea rând de ferestre.

Ce-i de făcut?

S ă vedem, Vom cere o consultaţie meşterului nostru bucureştean, Căci avem şi'n Bucureşti un meş­ter tâmplar. Meşterul Cristea.

Acesta are altă iscusinţă, pe lângă destoinicia lui de tâmplar. Vorbeşte frumos,

Locul lui ar fi fost chiar la tribuna şi catedra pe care le construieşte. Dar i-a fost destinat numai să le construiască şi în locul lui să vorbească alţii, mai pu­ţin destoinici.

Aşa se întâmplă de multe ori pe lumea asta. Să nu se creadă totuşi că nu e bine astfel.

Numele întreg al meşterului meu bucureştean e Cristea Popercu, sau, mai bine zis, Cristea Duminică.

M'am înţeles cu dânsul să-mi puie în bună stare câteva mobile de stil. Voiam, cu acest prilej, să-i cer sfat asupra treburilor noastre dela munte; însă, din vorbă în vorbă, am ajuns cu totul în altă parte.

Ascultaţi: întâi şi întâi am aflat că pe meşterul Cristea Po-

pescu nu-1 chiamă Popescu. îndată după asta mi-a lămurit de ce-1 chiamă Popescu.

— La urma urmei, ce-i numele? îşi punea între­bare meşterul meu. Numele-i o vorbă care deosebeş­te pe om de om, Numelui de botez e nevoie să i se adaoge numele de familie. Câteodată, ca să înlături confuzia, e necesar să mai vâri între acestea prenu­mele tatălui tău, ori să pui în coada numelui de fami­lie o denumire de localitate ori o poreclă. Astfel iau naştere nişte titluri impunătoare, cum am auzit că ar fi având nobilii spanioli. II poate chema pe cineva Ion Dimitr'e Popescu-Roşiorii-de-Vede. Aşa ceva poa­te fi frumos şi folositor, însă noi meşterii n'avem vre­me multă de pierdut, şi a rosti de mii şi mii de ori atare nume însemnează pierdere de vreme, prin ur­mare pierdere de bani. N'aşi putea jertfi pânea co­piilor mei pentru un nume aşa de lung, oricât de im­punător ar fi.

— Ai copii? — Am. — Se întâmplă, urmă meşterul meu, aprinzân-

du-şi o ţigară, că pe mine, din luminatul botez, mă chiamă Cristea, Cei care au binevoit să mă creştine­ze nu puteau nici într'un caz să mai puie lângă acest nume, Cristea, şi numele tatălui meu, căci tatăl meu nu se cunoaşte cine a fost. Cred că nici nu s'a aflat pe lume un om care să ştie că mi-a fost tată. Nu s'a ştiut de asemeni cine mi-a fost mamă; căci >acea fiinţă năcăjită care m'a născut întru durere şi ruşine m'a depus într'un leagăn al asistenţei sociale şi nu s'a mai arătat. Nu-mi îngădui s'o osândesc pentru fapta ei, căci înţeleg cât de puţin vinovate sunt asemenea biete mame; i-am mulţămit numai în inima mea mai târziu că mi-a lăsat moştenire un trup sănătos şi un obraz care nu sparie pe semenii mei.

Deci binefăcătorii mei, care m'au cules şi m'au creştinat, dându-mi un loc între copiii găsiţi, au adaos la numele Cristea încă un nume: Duminică. Eveni­mentul găsirii mele s'a fost petrecut într'o asemenea sfântă zi. Astfel, după ce m'am ridicat şi am cunos­cut şi eu lucrurile acestei lumi, numele meu a fost Cristea Duminică.

Aici, meşterul meu tâmplar s'a oprit şi m'a pri­vit zâmbind. Era un om încă tânăr, cu ochi frumoşi albaştri. Era voinic, părea domol. Avea în el putere şi inteligenţă. Am înţeles că viaţa lui de copil săr­man nu fusese prea tristă, căci în el se afla ceeace

aşi numi eu echilibrul vieţii; creşterea lui a fost u-şoară ca a unui pom bine aşezat în soare; se vedea prin ochii lui că în inimă n'avea nicio duşmănie. Lipsa dela naşterea lui fusese înlocuită de alt dar, printr'o rânduială tainică, pe care cercetătorii naturii umane încă n'au izbutit s'o pătrundă.

— După cât văd, meştere, am răspuns eu, ţi s'a ales frumos nume. Aşi vrea să-ţi cer sfat pentru nişte ferestre.

— Nu atât frumos cât bun, s'a grăbit să urmeze el; Cristea Dunimincă era un nume numai al meu. Des­pre alt Cristea Duminică nu s'a auzit, şi mi se pare că asta, în primul rând, interesează când e vorba de numele oamenilor- Şi totuşi, a zâmbit el iarăşi, aprin-zându-şi altă ţigară, acuma mi se spune Cristea Po­pescu. Eu ştiu că numele meu cel adevărat e celalalt — cel potrivit şi cu situaţia mea de copil al mamei necunoscute, numele care mă explică oarecum în toa­tă fiinţa, numele milei lui Dumnezeu oare a îngăduit să trăiesc şi eu pe lumea asta şi să nu fiu nefericit. M'am uitat eu destul la mine-însumi şi m 'am cerce­tat, şi am văzut că nu mă poate chema decât Cristea Duminică.

— Ai dreptate, meştere. Observ şi eu că eşti Cristea Duminică. Atunci cum?

— Adicătelea poftiţi dumneavoastră să ştiţi de ce îmi zice altfel, deşi eu sânt Cristea Duminică?

— Da; poftesc să ştiu de ce firma nu numai a ate­lierului ci şi a fiinţii dumitale este astăzi Cristea Po­pescu. Pe urmă am să te întreb altceva.

— Nu-i cu supărare şi am să spun numaidecât. Nu bănuiam că accidentul cei mai important al vieţii mele va avea asemenea urmări. Accidentul cel mai important al vieţii mele a avut loc la 13 Maiu 1929 când, ieşind dela maistrul meu Carol Struţ, care m'a învăţat meseria, am ajuns şi m'am oprit la Podul-Elefterie, Ar trebui să facem o şedinţă specială, când vă veţi hotărî, poate, să meremetisiţi şi biroul, să fa­cem o şedinţă specială, ca să vă vorbesc de maistrul meu Carol Struţ.

— îmi închipui, am întrerupt eu, că maistrul du­mitale era nalt, adus de şale, slab şi uscat, cu băr­buţă rară blondă.

— El era; l-aţi cunoscut? — Nu; însă nu se putea să fie altfel, li plăcea

vinul? — Grozav îi plăcea. Era, domnule, mare artist.

La acest Neamţ de treabă am găsit eu blândeţâ şi în­văţătură. Mi-a arătat toate secretele; trebuie să se ştie că meşteşugul nostru, ca oricare altul, îşi are oamenii lui aleşi, care îi slujesc cu credinţă.

M'am gândit la Furdui şi Sicoe. — Arta solidă dela el am moştenit-o. Cea lichi­

dă, mai puţin. Cum spun, am ieşit dela maistrul meu Carol Struţ şi m'am oprit la Podul-Elefterie. Soarele asfinţea pe Cotroceni (îmi daţi voie să fac puţină poe­zie . . . ) ,

M'am gândit la poetul nostru Cosma. — . . . Soarele asfinţise pe Cotroceni, şi fiind în

acea clipă acolo, la pod'ji Dâmboviţei, o încurcătură de camioane şi automobile, aşteptam răgazul să trec. Mă uitam cum curge gârla. Mirosea a praf şi a flori de castani. Şi deodată am văzut venind asupra mea o fată brunetă. Mi-a zâmbit ea întâi şi eu am înţeles că îmi va fi dragă şi trebuie să fac dintr'însa mama copiilor mei, cum scrie în unele cărţi pe care le-am cetit după aceea împreună. Am salutat-o caşicum aşi

fi cunoscut-o. Ea însă ştia cine sânt şi mi-a descope­rit că trăim în acelaşi cartier. Chiar atunci am ştiut că are numai mamă, că e croitoreasă pricepută, că are moştenire dela tatăl ei o căsuţă, şi celelalte. A-cesta a fost accidentul meu; am notat ziua. Se vede că numărul 13 are influenţă asupra vieţii noastre.

— De ce? Ţi s'a'ntâmplat să n'ai noroc în iubire, meştere?

— Din contra, domnule. — Atunci n'ai fost fericit în căsnicie? — Iarăşi din contra. De şi o chema Elena Du-

mitrescu, fata aceea era energică şi serioasă şi în acelaş timp iubeaţă. Altă fiinţă ca dânsa nu mai este pe lumea asta. Am descoperit într'însa o comoară, domnule, şi sânt încă entusiasmat. Avem nişte copii de ne invidiază nenea Tache Apostolescu. Nenea Ta-che e cel mai bogat proprietar de pe strada Vrespe-rului; are şi dânsul patru copii ca şi mine, dar ai lui sunt cu metehne — cum se spune la Iaşi de unde sânt eu, — ba ochiul, ba umerii; în sfârşit, domnule, ai mei sunt copii de meşter tâmplar: au toate măsurile bune şi sunt confecţionaţi perfect. Deci lui nu-i foloseşte nimic că are patru rânduri de case şi optsprezece chiriaşi care-i depun la picioare haraciul, ca unui sul­tan. Mai plăcut i-ar fi să aibă exemplare ca ale tâmplarului Cristea . . . Popescu. Răbdare! Imediat vin la chestie! îmi strigă meşterul, făcând semne cu mâna ca să-mi potolească nedumerirea; răbdare şi încă niţel tutun, pân'ce ajung la explicaţia care vă interesează. Ca să se întâmple toate acestea adică scrisorile de dragoste, plimbările la Cotroceni, jură­mintele solemne, căsătoria şi rezultatele ei de cali­tatea întâia, Elena Dumitrescu, iubita mea de-atunci, mi-a pus o condiţie. O condiţie, cum să s p u n . . . nu ştiu cum să-i spun . . . O condiţie ce m'a făcut să în­ţeleg valoarea numărului 13. Elenei Dumitrescu nu-i plăcea numele meu. Mai întâi ar fi preferat să mă cheme Ion sau Gheorghe, Cristea e ciudat şi rar. N'a-vea ce face însă din pricina botezului. A trebuit să iămân Cristea şi am dat laudă lui Dumnezeu. Dar cine a mai auzit de un nume ca Duminică? se mira ea. P e cine 1-a mai chemat astfel de când lumea? Poate să fi fost cine ştie când, pe când va fi fost lu­pul căţel; dar în ziua de azi e cu neputinţă să se mai afle aşa nume. Astăzi trebuie să te cheme Dumitres­cu, Ionescu şi mai ales Popescu. Iubita mea pretindea adică să am o poreclă ca toată lumea, să nu se mire oamenii de numele pe care-1 avem când ne vom în­sura, şi să nu aibă năcaz copii la şcoală. Ciudăţenii de femeie. Adevărul era că eu nu purtam numele fa­miliei mele pentru motive binecuvântate; alt adevăr era că mi se punea o condiţie sine qua nori. Nu vă miraţi, vă rog, că auziţi vorba asta în gura mea. Mi-a pus condiţie latinească. Fiind cap de dinastie, îmi puteam permite să fac plăcere celei pe care o iubeam. Am cedat, am făcut forme şi am publicat înştiinţare în „Monitorul Oficial". Acesta e accidentul. Bine ar fi fost să fie fericit Cristea Duminică; mă mulţămesc că Dumnezeu a consimţit să acorde milosârdia sa şi celuilalt Cristea, căruia îi spune Popescu.

. . . Acum vă rog să-mi spuneţi cu ce vă pot fi folositor.

— Meştere, îi zic eu, am nevoie de nişte ferestre la casa noastră dela munte. Insă te văd grăbit,

— Intr'adevăr; scuzaţi-mă. Mă grăbesc, şi ar fi potrivit să lăsăm pe altădată.

— Lăsăm. îmi vine şi greu — dela chestii aşa de

importante ca acele pe care mi le-ai explicat, să trec la nişte biete ferestre . . ,

— Vă rog, vă rog, n'o luaţi aşa, a zâmbit cu mo­destie meşterul. Din contra, foarte important. Ce este? N'aveţi acolo lucrători? îmi daţi voie s'aprind. Mul­ţămesc. Cu cine aţi avut de-aface acolo?

L-am lămurit, în puţine cuvinte, ce meşteri avem noi la munte.

— Năcazul e că domnul Cosma scrie poezii şi ro­mane.

— Aha! — Şi mai am pe Nicolae Sicoe şi Avram Furdui.

Insă ei lucrează la mese şi dulapuri, — Cum? Apoi dacă-i aveţi pe Sicoe şi Furdui, se

însenină meşterul Cristea, atuncea ne-am înţeles. Si­coe şi Furdui sunt oamenii mei. Ii cunosc. De ce vă miraţi? Am lucrat împreună aici în Bucureşti; sunt artişti adevăraţi. Singura deosebire între noi e că dânşii mai mult tac. De asemenea îl cunosc şi pe Cos­ma, poetul nostru al tâmplarilor, II ştiu dela congre­sul nostru. Deosebirea între noi e că el face poezii, iar eu copii. Dacă n'aşi fi aşa de grăbit v'aşi spune eu cum devin toate. Dar sânt grăbit, vă rog să mă iertaţi. Vă salut.

Bineînţeles, am rămas fără rândul al doilea de ferestre la casa noastră dela Bradu-Strâmb, Insă m'am încredinţat cu acest prilej că cei mai intere­sanţi oameni din ziua de azi în ţara noastră sunt meş­terii tâmplari.

G L U M E Forestierul S. nu a mai avut încătrâu; a trebuit să

meargă la doctorul. Tuşea,'îi pocnea inima, îl dureau şa­lele . . .

II caută şi îl suceşte doctorul. — Mi se pare că domnia ta fumezi mult. — Da, îmi tare place iarba dracului . . . — Şi bei de asemenea multişor. — Nu zic ba, mai închin şi cu, câte o ţuică, două,

câte un chil de vin, între ele ceva bere . . . — Domnia ta sâ începi a reduce şi tutunul şi beu

tura. Aşa, ca rând pe rând să le părăseşti pe amândouă... Forestierul S. morăi ceva în must aţele pleoştite, îşi

luă pălărioara verde şi porni spre ieşire. — Bine domnule — îl opri doctorul —, te rog să-mi

plăteşti. Cincisute de lei. — De ce să vă plătesc cincisute de lei? — Pentru sfaturile pe care vi le-am dat! — Nu plătesc! D-Voastră mi le-aţi dat — iar eu nu

vreau să le primesc. Deci n'am ce să vă răsplătesc . . . # # *

— Ce extraordinară putere de viaţă au unele ani­male! Ieri pregătea soţia mea craci de broască. Cum îi săra, jucau în castron.

— Intr'adevăr! Ce mi se întâmplă mie asară? Aveam pe masă pui pane. Discutam cu soţia mea. Deodată sim­ţesc că îmi zboară tot puiul în cap . . . cu farfurie cu tot!

# # #

— Mă crezi domnule, că la ultima vânătoare în timp de o oră am împuşcat 99 de iepuri?

— De ce nu spui, că 100? — Ce, pentru un prăpădit de iepure sâ mă fac om

mincinos? # * #

Regele Ferdinand era un ţintaş excelent. Impuşcând la mare distanţă şi precis un căprior, paznicul careT în-soţia nu ştie cum să-şi exprime mai potrivit admiraţia:

— Ce paznic bun aţi fi putut fi, Majestate! — Se poate — răspunse zimbind regele. Dar nu mă

plâng: pot trăi şi după meseria mea . . ,

V Â N Ă T O A R E A ŞI CURSE ŢĂRĂNEŞTI DIN Ţ A R A H A Ţ E G U L U I Ş R E G I U N E A PĂDURENILOR '

de Prof. ROMULUS VUIA Vânătoarea la popoarele primitive ş: la populaţia

rurală constitue unul din capitolele cele mai de seamă ale etnografiei. împreună cu pescuitul, stupăritul, păstoritul şi agricultura, ea formează cele cinci ca­pitole fundamentale ale ocupaţamilor primitive. De aceea tratarea lor nu poate lipsi din nici un manual de Etnografie 1).

Dintre aceste ocupaţii, vânătoarea este pusă pe primul plan ca rr>a dintre cele mai vechi şf primitive îndeletniciri ale omenirei.

Dintre capitolele etnografiei poporului român cu privire la ocuapţiunile sale primitive, vânătoarea a fost aproape cu totul *~e!uată în seamă. Pe când asupra celorlalte ocupat'uni străvechi ale poporului nostru avem lucrări de seamă, cum este cazul pes­cuitului, despre care avem o operă monumentală 2), ce face cinste ştiinţei etnografice române şi chiar şi asu­pra agriculturei o operă de sinteză 3) — iar păstori­tul 4) a pasionat ani dearândul pe cercetători din cele mai diferite domenii — vânătoarea şi stupăritul au rămas aproape cu totul necercetate 0 ) .

Literatura vânătoarei populare la noi e foarte săracă. Cele mai multe dintre lucrările publicate în ţară cu privire al acest subiect sunt, sau tratate prac­tice de vânătoare pentru folosirea vânătorilor cu în­drumări cu privire la exersarea vânătoarei cu mij­loace moderne, sau lucrări cari au în vedere înbună-tăţirea faimei noastre vânătoreşti. Avem şi un nu­măr destul de însemnat de schiţe şi nuvele vânăto­reşti, acestea au însă mai mult o valoare literară de­cât şti'nţifică. Cele mai multe dintre aceste publica-ţiuni tree aproape cu totul cu vederea vânătoarea străveche a ţăranilor noştri, sau găsim în ele numai câteva note sumare cu privire la subiectul ce ne in­teresează.

Astfel C. C. Cornescu în cartea sa ..Manualul veraatorului", apărută la 1874, la partea I l I - a scrie despre vânatul cu păr şi vânatul cu pene. Tratatul

*) Pentru cei ce se interesează de vânătoare şi cursele la popoarele primitive recomandăm tratatul lui Dr. George Montandon, Traité d'Ethnologie, capitolul L a Chasse et les Pièges, iar pentru vânătoare şi cursele la populaţia rurală din Europa, capitolul Jagd din vol. II al operei Illustrierte Völkerkunde, de sub redactarea lui Georg Bu­schan cu ilustraţiuni şi bibliografia principală a acestei îndeletniciri.

2 ) Antipa, Dr. Gr., Pescăria şi pescuitul în România. Bucureşti, 1916, 724 p.

3 ) Pamfile Tudor, Agricultura la Români. Bucureşti, 1913, 267 p.

4 ) E cu neputinţă să dăm la acest loc bogata biblio­grafie asupra acestei îndeletniciri atât de populare la noi. Remarcăm numai operele cele mai recente şi mai de sea­mă în care se găseşte în bună parte bibliografia respec­tivă.

5 ) Dintre autorii români, după cunoştinţele noastre, aproape numai zelosul cercetător al animalelor din ţara noastră, dl. R. I. Călinescu, s'a ocupat în mai multe articole cu problema vânătoarei la Români: Consideraţiuni gene­rale asupra repartiţiei mamiferelor de interes vânătoresc din România, extr. din „Revista Vânătorilor" An. XI, Nr. 7, 1930. Vânătoarea la Şanţ. în „Sociologia Românească", An. I, Nr. 7—9. Contribuţiuni statistice-antropogeografice la istoricul vânătoarei în România. Extras din „Revista Vânătorilor", An. XI, No. 6, p. 85 (1—9).

practic de vânătoare publicat la 1901 de E . C. Gheor-ghiu şi S. S. Gheorghiu subt titlul „Vânătoarea în Ro­mânia", descrie prinderea raţelor sălbatece cu laţul, vânatul mistreţilor cu capcane aşezate la trecători, cu gropi şi curse numite „fier", etc. Asemenea şi Dr. Gheorghe Nedici, în a sa voluminoasă lucrare asupra „Istoriei Vânătoarei şi a dreptului de vânătoare" (Bu­cureşti, 1940), ne dă un bogat material istoric dar cu privire la adevărata vânătoare ţărănească găsim foar­te puţine date.

Mult mai valoroase şi vrednice de laudă sunt operele literare cu privire la viaţa vânătoarei din Ţară. Ele sunt totodată şi opere literare de o neasă-muită valoare, ce pot sta alături de operele literare de acest gen ale altor popoare. Peana măiastră a acestor autori reînvie în faţa ochilor noştri sufle-i teşti întreg decorul şi farmecul primitiv şi sălbatec al vieţii noastre vânătoreşti. Dintre cele mai vechi, a-mintim capodopera literară a lui A. Odobescu, Pseu-do-Kinegeticos (1874). Apoi neîntrecutele nuvele vâ­nătoreşti ale lui N. Gane („Vânătoarea", Conv. L i t , 1874 şi „Petrea Dascălul", Conv. Lit., 1880, e t c ) , iar dintre cele mai noi şi mai cunoscute opere literare, „Tara de dincolo de negură" a lui M. Sadoveanu (1930) şi „Poveşti vânătoreşti" ale lui Al. Cazaban (Cartea Satului, 1939) .

Au trecut aproape 30 de ani de când autorul acestui articol (între anri 1910—1914) a cutreerat satele din Ţara Haţegului şi Regiunea Pădurenilor spre a aduna material pentru o monografie etnogra­fică a acestor ţinuturi 6). Dintre ocupaţiunile popu­laţiei din acest ţinut, alături de agricultură, păstorit şi pescuit am urmărit cu deosebit interes şi vână­toarea în forma ei primitivă practicată din moşi-stră-moşii lor de ţăranii din acele reg'uni. Şi trebue să mărturisesc că această vânătoare a autorului după materialul cu privire la vânătoare a fost poate par­tea cea mai grea a lucrării dar urmărită cu cea mai multă pasiune. Pasiunea vânătorului a fost înlocuită cu pasiunea omului de ştiinţă.

Căci nu a fost uşor să câştig încrederea acestor dibaci ţărani vânători, care vânau după metoda moş­tenită din bătrâni, fără autorizaţii; în baza legei pă­mântului: ..vânatul e lăsat de D-zeu". Nu voiu uita niciodată tovărăşia tăcută — dar nespus de plăcută — a acestor vânători săteni, cari mi-au desvăluit se­cretele meşteşugului lor şi tainele sufletelor lor tru­dite ş' muncite de marea oasiune a vânătoarei fără armă şi fără permisiune. Nu voiu uita, îndeosebi, to-vărăş 'a atât de plăcută a bătrânului vânător şi pescar Ion Ţoncea din Luncani, tipul vânătorului ţăran, ca­re acum treizeci de ani, când cutreeram cu el Munţii Luncanilor, împlinise peste 70 de ani şi avea „părul alb ca oaia", cum spuneau consătenii. Lui şi vechilor mei tovarăşi de vânătoare fără arme închin această lucrare.

6 ) Din bogatul material adunat, a apărut până în prezent, numai un rezumat al primelor cinci capitole sub titlul: Ţara Haţegului şi Regiunea Pădurenilor. Extras din lucrările Institutului de Geografie al Universităţii din Cluj, voi. II, 1926.

Cursele şi metodele de vânat ale acestor ţinu­turi le-am împărţit în opt grupuri. Deşi materialul cules e destul de bogat, sunt pe deplin convins că în aceste ţinuturi, atât de interesante din punct de ve­dere etnografrc, sunt încă multe curse şi sisteme ar­haice de vânătoare care mi-au scăpat, fie că nu am dat de ele, fie că nu mi-au fost destăinuite de cei cari le cunoşteau.

I. Prima grupă este cea a laţului pentru prinde­rea păsărilor şi a micului vânat.

Din această grupă am putut găsi numai două sis­teme, dar sunt sigur că ele sunt mult mai numeroase decât se pare judecând după materialul prezentat de noi.

1. Primul sistem l-am notat în comuna Clopotiva; el se numeşte ,,'l.aţ". Laţul e făcut din sârmă şi e aşezat pe „trecători" între doi , ,pari"'). Când vâ­natul vrea să treacă, laţul se strânge şi îl prinde. Re­gret că nu am putut vedea acest laţ, iar schiţa, prea schematică, luată numai după spusele ţăranului, nu-mi permite să prezint mai precis în desen imaginea a-cestui „laţ pe trecători" cu care se prinde vânat mai mărunt.

2, „Tivig". Al doilea sistem de laţ pe care l-am putut nota şi observa mai bine e din comuna Iscroni din bazinul dela Petroşani. El se numeşte „tivig". II folosesc mai ales copiii, iarna, la prinderea păsărilor mai mici, ca: gaiţe, ţărci, sticleţi, etc.

„Tivigul" e făcut dintr'un băţ cât bâta de gros, şi lung de 1,50 m. De capătul cel subţire (fig. 1) leagă o sfoară pe care o trece prin gaura făcută prin capătul cel gros al băţului, el devine un arc, care ţine sfoara întinsă. Se mai face un beţigaş lung de o palmă şi se prinde uşor în gaura prin care e trecută sfoara. La partea dinafară a găurii sfoara are un nod ca să se oprească uşor acest beţişor când e băgat în gaură. La capătul sfoarei, trecută prin gaură, se face un „lăţuş" care e aşezat călare pe beţigaş şi e aproape aşa de lung ca şi beţigaşul. La capătul beţigaşului se aşează momeală: o bucăţică de pâine sau porumb. Când pasărea se aşează pe beţigaş, acesta fiind prins uşor în gaura băţului de alun, cade, iar băţul funcţio-

T) Trecători se numesc locurile pe unde trece vânatul.

Fig. 1. — „Tivigul" de prins pasăr i , din c o m u n a Iscroni , baz inu l d e i a P e t r o ş a n i .

Fig . 2. - „Stiubei" d e prins Jderi din c o m u n a Valea -Lupulu i , Ţ a r a H a ­ţegu lu i .

nând ca un arc trage laţul, care prinde pasărea ce atârnă apoi în jo s s ) ,

3. Copiii prind păsări şi cu alte metode, bazate pe alte princip)'i decât ale laţului. Astfel, tot în comuna Iscroni, copiii mi-au arătat cum prind ei „vărăbeţi" iarna cu troaca.

Aruncă gunoi în bătătură iar deasupra pun făi­nă. Apoi aşează troaca deasupra şi o proptesc cu un băţ de care e legată sfoară mai lungă. Copiii stau la pândă şi când pasărea s'a băgat sub troacă, trag de sfoară, iar troaca cade acoperind păsările. Aşează apoi nea în jurul troacei, ca să nu le scape păsările şi bagă mâna pe subt troacă să le prindă.

4. Un alt sistem de prins păsări, întrebuinţat în satele din Ţara Haţegului şi practicat şi de autor în copilărie, este de a tăia într'un baston o deschizătură pătrată, cât pumnul de mare. Capacul deschi-zăturei e proptit cu un beţigaş de care sau se leagă o sfoară şi se trage când pasărea a intrat, sau mai des,

s ) Etnograful Dr. Guncla Béla, care a publicat mai multe cei'cetări cu privire la vânătoare ne dă, într'un ar­ticol, publicat în voi. IV al anuarului Muzeului Etnogra­fic din Zagreb („Viesnika Etnografskog Muzeja u Z'a-grebu". Kniga, IV (1938) o serie de paralele ale acestui sistem de curse la popoarele balcanice şi nordeurasia-tice. Aceste paralele arată o asemănare surprinzătoare cu cel publicat de noi. Dintre sistemele publicate de acest autor, cel mai apropiat de al nostru este cel din Macedo­nia (fig. 5).

subt beţigaşul ce susţine capacul deschizăturei este fixat uşor un alt beţigaş, care cade în momen­tul ce s'a aşezat pasărea pe el, iar capacul închide eşirea.

I I . Curse care prind vâna­tul viu prin căderea unui capac.

5. Ultimele două metode de prins păsări din grupul anterior, aparţin acestui sistem. Le-am încadrat totuşi primului grup, deoarece ele sunt întrebuinţate tot de copii şi servesc la prinde­rea păsărilor.

Un interesant sistem de cursă aparţinând acestui grup am aflat în comuna Iscroni, unde i se zice „butuşină" pentru jder şi în comuna Valea-Lupului, un­de i se zice „ştiubei" şi serveşte la prinderea jderilor şi a mâţe­lor sălbatece. Vom da descrie­rea celui din urmă, deoarece l-am putut observa mai bine la faţa locului.

Vânătorul alege în adâncul pădurei un fag sau brad găunos, cam de 40—50 cm. de gros şi la o înăl­ţime de aproximativ 1,50 m. îl ratează cu săcurea (fig. 2 ) . La o parte lasă coaja mai ridicată sa poa­tă răzima de ea lespedea ce serveşte drept capac deasupra deschizăturii. Lespedea se reazimă pe un beţigaş căruia îi zic „popic". Popicul e ascuţit la capătul din jos şi e potrivit de gropiţa unei furci, ce stă orizontal şi de care e prinsă momeala. Şi furca e prinsă, la rândul ei, prin greutatea capacului, trans­misă prin popic, pe un băţ mai gros fixat de păretele fagului din fundul buturei. Momeala e o bucăţică de carne fixată între coarnele furcei. Jderii sau mâţele sălbatece, când simt mirosul cărnii, vin, calcă pe furcă, popicul cade şi lespedea închide deschizătura buturugei. Numai iarna, când neaua e mare, prind cu aceste curse şi mai ales jderi, căd' mâţa sălbatecă e un vânat mai rar în aceste părţi.

I I I . Curse ce prind sau strivesc vânatul prin greutatea ce cade asupra lor.

6. Cel mai răspândit şi cel mai simplu instrument aparţinând acestei categorii este populara cursă de prins şoareci, răspândită în întreg Ardealul şi având aproape aceeaşi construcţie. Ea nu lipseşte aproape din nicio casă mai veche din satele noastre mai tra­diţionale.

In Ţara Haţegului i se zice ,,bâlţă pentru prins şomâci", adică cursă de prins şoareci. E a e construită din două scânduri (v. fig. 3 ) , dintre care una mai mare şi mai lată formează baza iar cealaltă mai groa­să capacul, care în căderea ei striveşte şoarecul. Că-

Fig. 4. - „Tiasc" p e n t r u prins J d e r i .

derea ei se produce în momentul când şoarecul, atras de momeala de subt scândură, atinge o a treia scân-durice suspendată cu ajutorul unei limbi, prinsă cu o sfoară de arcul fixat în scândura de j o s 9 ) .

7. Prezentăm şi o cursă mai complicată, aparţi­nând acestui sistem de provenienţă din Munţii Se­beşului, comuna Şugag. Şi ea e răspândită şi în alte părţi ale Transilvaniei, astfel, că e cunoscută şi în părţile năsăudene şi în Ţara Făgăraşului 1 0 ) . Ea ser­veşte la prinderea jderilor şi se zice ,,tiasc" pentru prins jderi.

Se caută în pădure trei arbori la o distanţă po­trivită (v. fig. 4 ) . Dintre aceştia, doi sunt mai a-proape, iar al treilea mai îndepărtat. De arborii mai distanţaţi şi care au crescut paralel se fixea­ză două lemne, dintre care, cel de jos, e fix iar cel deasupra are un ca­păt mobil. Lemnul mobil este susţinut de „căluş" (fig. 5 ) , de care e fixată momeala, de obiceiu carne de veveriţă, care e cea mai bună pentru acest scop.

Braţul mobil e îngreunat cu bolovani aşezaţi pe alte două lemne ce sunt prinse de un capăt de acest braţ mobil, iar cu celalalt capăt de craca arborelui vecin. De braţul fix este proptit un trunchiu cu cren-

Fig. 5 . «Scăiuşul" T iascu lu i d e l à H g . 4.

fit. 3 . - „Baltă" p e n t r u pr ins ş o a r e c i , din Ţ a r a Haţegu lu i .

B ) Astfel de curse se găsesc şi în Muntenegru in reg Kolasin (M. S. Vlaho vie', Lov u Kolosinu. Musée Ethnogra­phique de Beograd. Editions Spéciales, Fasc. 3, Beograti. 1933, p. 31) şi în Finlanda (U. T. Sirelîus, Jadg und Fische-rei in Finnland. Berlin und Leipzig. 1934, pl. 35, fig. 133). La ultimul loc cursa aceasta serveşte la prinderea erme-linelor. Acest fapt ne face să presupunem că şi cursa noa­stră de şoareci a fost întrebuinţată cândva la prinderea vânatului mai mic.

1 0 ) Această cursă precum şi cea pentru prins capre negre pe Retezat mi-au fost comunicate de către Dl Ioneî Pop, directorul acestei reviste, căreia îi mulţumesc şi pe această cale pentru preţioasa contribuţie ce ne-a pus la dispoziţie.

gile tăiate (sărinier) şi ca­re serveşte drept scară pe care se urcă jderul la mo­meală. Căluşul trebue aşe­zat astfel ca jderul să nu ajungă la momeală decât stând pe braţul fix. Când jderul atinge momeala, că­luşul sare din loc iar bra­ţul mobil cade strivind j de­nii şi-1 prinde ca o foarfe­că între cele două lemne ale tiascului 1 1).

IV. Curse ce prind vâ­natul eşind din vizuină.

8. Aceste curse le-am putut observa în două lo­calităţi: în Luncanii din Munţii Sebeşului şi comuna Cerbăl din Regiunea P ă -durenilor. Sistemul este a-celaşi, cu deosebire, că, cursa din Luncani e mai pri­mitivă, fiind făcută din-tr'un trunchiu rotund scobit la mijloc şi de aceea i se zice ,,butoară", iar cea din Cerbăl numită „sciubeiu", e de formă pătrată fiin'd alcătuită din patru scânduri. Ambele se bazează pe acelaşi principiu. In Valea-Lupului i se zice şi ,,bu-tuşină".

Atât butoara cât şi sciubeiul se aşează la eşirea vizuinei (fig. 6) închizând cu bolovani, bine, deschi­zătura, ca vânatul să nu poate ieşi decât prin bu­toara sau ştiubei, La capătul dinafară al butoarei este o furcă cu ,,jamăn" prins între cei doi craci ai furcii. Furca se reazimă pe o ,,limbă" de care e prop­tit „maiul", un lemn tare şi greu, ascuţit la un capăt şi cu dinţi. Când vulpea vrea să iasă prin butură din vizuină „furca sare din limbă şi pică maiu pe ie". Cu această cursă prind: jderi, beici, vulpi, mâţe sălbatice şi viezuri.

E a se foloseşte maf ales iarna când e frig tare, căci atunci să bagă vânatul în găuri. Dimineaţa o a-şează la gura vizuinei şi seara se duce vânătorul să vadă ce a prins 1 2 ) .

V. Capcane în care vânatul momit se prinde sin­gur viu, închizând el singur eşirea.

Din această categorie putem prezenta două cap­cane dintre cele mai ingenioase. Prima este toba de prins vulpi din comuna Lunca Cernii, a doua coteţul de prins vulpi şi lupi din comuna Iscroni, din basinul dela Petroşani.

9. Tobei de prins vulpi din comuna Lunca Cernii de jos i se zice: „bâlţă.de prins vulpe". Cum arată şi fig. 7, se face o tobă dublă din scânduri cu două

" ) Curse asemănătoare bazate pe acelaşi principiu se găsesc şi în Bulgaria (Hr. Vakarelski, Lovni sposobi i uredi. „Lud Slowianski". Krakow, 1931. Tom. II. p. B 160), în Muntenegru (M. S. Ylahovic', op. cit., p. 24) şi în Finlanda şi apoi la Samoiezi şi Votiaci (U. T. Sirelius, op. cit., pl. 25, 27 şi 31).

1 2 ) Curse identice se găsesc şi la popoarele balcanice. Ele sunt atestate atât în Bulgaria (Hr. Vakarelski, op. cit , p. B 163 şi 164) cât în regiunea Kolasin din Munte­negru (M. S. Vlahovic', op. cit,, p. 23).

Fift. 6. - „Sciubeiu" d e pr ins ider i , be ic i . vulpi şi v i e z u r i , - din Cerbăl» R e g i u n e a P â d u r e n i l o r - H u n e d o a r a .

uşi, ce se deschid înspre interior. Peste tobă se face o lădiţă mai mică în care se bagă drept momeală un cocoş viu.

Vulpea, atrasă de cântecul cocoşului intră prin una din uşi în tobă şi, căutând după cocoş, se tot în­vârteşte roată în jurul tobei mici, închizând întot­deauna uşile, ele fiind ceva mai mari decât lăţimea tobei.

Cocoşul este aşezat seara în lăd'ţă, ca dimineaţa cântând să atragă vulpea în tobă. Vânătorul vine în fiecare dimineaţă ş!t vede dacă a intrat vulpea în tobă 1 3 ) .

10. Coteţ pentru prins vulpi şi lupi. L-am gă­sit în comuna Iscroni din basinul dela Petroşani. Construcţia şi modul de întrebuinţare ni-1 arată fig. 8.

Fiind întrebuinţat şi Ia prinderea vânatului mai mare cum este lupul, coteţul e mai solid, din bârne în chioturi ca şi la construcţia casei de bârne. E şi destul de mare, lung de doi' metri şi înalt de un metru.

Coteţul are jos podele de un rând de bârne prin­se bine una de alta ca vânatul să nu „rîcăîe" şi astfel să scape pe dedesupt,

In faţă i se face o uşă, cât poate intra o vulpe sau un lup, de mare. Uşa, e de obiceiu, dintr'o bucată, dintr'un fund de lemn de fag şi groasă ca să fie grea, să cadă uşor şi să nu o poată ridica vânatul cu bo­tul. După cum se poate observa şi în figură, ea umblă sau mai bine zis alunecă în scobitura dela uşori şi e ceva mai înaltă decât coteţul.

In partea de jos a uşii, în partea dinspre coteţ se face o scobitură în care se aşează capătul unei bâte

1 3 ) Ca şi butura sau ştiubeiul de prins jderi şi vie­zuri şi toba de prins vulpi este atestată în Bulgaria (Hr. Vakarelski, op. cit., p. B 156) şi în Muntenegru (M. S. Vlahovic', op. cit., p. 25; cf. şi A. Haberlandt. Die volk stümliche Kultur Europas in G. Busclian. III. Völkerkun­de, Stuttgart, 1926, II, p. 310). In Muntenegru serveşte şi la prinderea lupilor. In acest caz, în loc de cocoş se aşea­ză In mijlocul tobei un miel.

Fig . 7. - „Tobă" s a u „Dalta" d e prins vulpi din Ţ a r a Haţegulu i .

încovoiate, al cărei celalalt capăt e trecut, prin o gaură, aplicată în capac. In interiorul coteţului de acest băţ e prinsă şi momeala. Când vânatul intră în coteţ şi trage de carnea legată de • cârlig, bâta se ridică şi uşa cade şi închide eş i rea 1 4 ) .

VI. Curse care prind vânatul de picior sau de cap. Acestui grup de curse aparţin două categorii:

prima care prinde vânatul de picior iar a doua de grumaz. Din prima categorie iarăşi avem două siste­me cu totul diferite: o cursă primitivă din lemn şi apoi obişnuitele curse de fier.

11. Cursa de lemn e construită dintr'o bucată mai mare de lemn (fig. 9 ) , având o lungime de 1—1,50 m. şi o grosime de 50—60 cm. Lemnul e gros la mijloc şi maii îngust la capete. In partea inferioară, într'o scobitură de formă lunguiaţă, se fixează, la cele două capete, una sau două rude de lemn elastic (v. fig. 9, B şi C) , In mijloc, lemnul are tăietură pătrată ce trece până în partea cealaltă. Această deschiză­tură se închide cu un capac (v. fig. 9, A ) , prins în două ţâţâni de lemn în scobitura cursei. Când vână­torul vrea să întrebuinţeze această cursă înfige bă­ţul care acţionează ca un arc cu ajutorul unui beţi-gaş şi aşează cursa cu scobitura în jos pe o trecă­toare a vânatului. Acesta apăsând cu piciorul be-ţigaşul, arcul prinde piciorul şi nu poate scăpa 1 ").

Un frumos exemplu din această cursă se poate vedea în Muzeul Etnografic din Budapesta (v. fig. 10, a şi b ) .

12. O cursă de fier obişnuită, din Valea Lupului, ne arată fig. 11. Popular i se zice „fer de vânat". Schiţa destul de clară ne dispensează să arătăm func­ţionarea mecanismului acestei curse, de altfel prea bine cunoscută de toţi vânătorii 1 6 ) .

In comuna Luncani se întrebuinţează patru curse deodată la prinderea lupilor. De un par înfipt în pă­mânt leagă un miel care are clopoţel la grumaz. Ii pune şi niţel fân de nutreţ. In jurul mielului, la o dis­tanţă de câte doi paşi de miel, aşează patru curse de fier. Lupii, atraşi de sunetul clopoţelului atârnat de gâtul mielului, vin şi calcă în una din curse. Uneori se prindeau şi câte doi trei lupi de odată cu această metodă, pe care o întrebuinţau iarna când gătau cu lucrul.

Tot astfel prind şi capre negre dar în mijloc, în *oc de miel, aşează un bruş de sare.

13. Un alt sistem vechiu de prins capre negre pe Retezat ne arată fig. 12, a şi b.

Se caută o mică peşteră. Deschizătura ei este închisă cu un gard de blane orizontale. Una dintre blane este piezişe şi astfel deschizătura între blane la un capăt este aşa de largă încât capra neagră îşi poate vârî capul. înspre capătul mai îngust al aces­tei deschizături se aşează, ca momeală, un bruş de sare.

Pe la mijlocul acestei deschizături este un răştel vertical, care e prins deasupra în blana piezişe cu un cui în care să mişcă. In blana orizontală de jos este un cârlig în care restelul se opreşte când este împins în direcţia dinspre cârlig.

Capra vâră capul prin partea unde deschizătura e mai largă, împinge răstelul şi ajunge cu capul în partea îngustă a deschizăturii, la sare. Răstelul apoi revine la poziţia verticală şi nu poate fi împins în direcţia opusă, deoarece se opreşte în cârlig iar ca­pra nu-şi mai poate scoate capul.

M ) Asifel de curse mari. construite din bârne şi ba­zate aproape pe acelaşi principiu se găsesc şi la Laponii din Suedia de nord. Finlandezi si Syrieni (U. T. Sirelius. op. cit., p. 77 şi 78, pl. 30, fig. 115 şi 116 şi pl. 32, fig. 122). Ele totuşi se deosebesc de ale noastre fiind mai primitive căci ele prind prin căderea capacului, iar ale noastre prin căderea uşei care închide eşirea.

1 5 ) Această cursă primitivă a fost răspândită aproa­pe în toată Europa şi are o vechime considerabilă. Astfel de curse au fost găsite în regiunile mlăştinoase la Lai-bach, Vicenza, Islanda, Scoţia şi Germania de nord. Ele sunt întrebuinţate şi în Suedia. (Cf. arthur Haberlandt, ..Die Volkstümliche Kultur Europas in ihre geschichtli­chen Entwiclung" în G. Buschan III. Völkerkunde, vol. II. p. .312).

w ) Astfei de curse de fier, aproape identice cu ale noastre, se găsesc în Muntenegru (M. S. Vlahovic', op. cit., p. 22) şi în Finlanda (U. T. Sirelius, op. cit,, 36 fig. 136 şi 138). De altfel aceste curse sunt din cele mai răspân­dite şi se găsesc şi la alte popoare. Ele sunt atât de co­mune încât, au devenit şi obiect de comerţ.

E o metodă veche ce azi nu se mai întrebuinţează. In Munţii Retezatului se aflau în câteva locuri'

astfel de peşteri mai mici, unde erau aşezate, în mod regulat, aceste capcane de prins capre negre.

VI I . Gropi în care cade vânatul alungat între două garduri convergente.

Acest grup ne prezintă sistemele cele mai ample şi poate cele mai de seamă ale vânătoarei populare la care aix luat parte în mod colectiv un număr ma ;

însemnat de persoane. Şi aceste metode aparţin în bună parte trecutului. Ele nu se mai practică azi, pcate numai cel descris în comuna Luncani. Din acest grup am găsit două sisteme: unul observat în comuna Luncani iar celălalt, descris de că­tre bătrâni, în comunele Băieşti şi Văideiul Mic. Cel din urmă nu se mai practică. A rămas numai ca o în­tâmplare frumoasă din vremurile mai bune în amintirea câtorva bă­trâni cari pe vremuri erau şi ei vân-joşi şi pasionaţi vânători de „gadini", cum zic ei sălbăticiunilor din acele părţi.

14. Groapa de lupi din Luncani. Toamna, când au terminat lu­

crul câmpului, au căutat un loc po­trivit, unde au săpat o groapă mare rotundă la gură, de patru metri de lată şi trei stânjeni de afundă şi mai lată la fund (v. fig. 13) . Gura gropii au încadrat-o între patru lemne. Pes ' te mijloc au prins un alt lemn, care, la capete, era prins în acest cadru şi se învârtea ca un sul. Au împletit apoi două lese, pe care le-au prins de acest sul acoperind gura gropii 1 7 ).

Au împletit apoi dela groapă două garduri divergente, cam la una mie de paşi lungime şi doi stânjeni înălţime. In partea dinspre groapă erau convergente şi mai înalte.

Oamenii apoi au mânat „gadini": lupi, vulpi, iepuri şi strigau: ho! ho! ho! Lângă gard, la o anumită distan­ţă, era câte un păzitor ca să nu sară „gadinile" gardurile. Când a ajuns lupul la groapă a sărit pe leasă, s'a întors cu leasă cu tot şi lupul a căzut în groapă. Leasă funcţiona deci ca o uşe cu două aripi ce să învârteşte în jurul sulului astupând din nou gura gropii.

Cu acest sistem se vâna mai ales iarna.

15. Coteţ de prins lupi din Văi-deiu Mic şi Băieşti .

Un sistem asemănător dar mai complicat am aflat, în comuna Văi-deiu şi Băieşti. E poate cel mai amplu sistem de vânătoare ce am putut des­coperi în Ţara Haţegului. El nu se

mai practică de mult, A fost reconstruit cu ajutorul oamenilor mai în vârstă din comună. Descrierea o dăm după spusele ţăranilor din comuna Văideiul Mic, unde amintirea acestui sistem de vânătoare s'a păstrat mai bine.

Coteţul a fost făcut pe un deal, Dela coteţ por­neau două garduri convergente de nuiele de alun, lungi de 100 m, şi 3—4 de înalte, care înspre par­tea unde era groapa se strâmtau de abia încăpeau doi oameni unul lângă celălalt (v. fig. 14). La acest capăt săpau o groapă rotundă ca o fântână, de 3 m. afundă şi 1 m. de largă. In partea dinspre garduri au

F i g . 8 . - Cote ţ p e n t r u pr ins lupi ţ i vu lp i , din c o m u n a I s c r c m , baz inul P e t r o ş a n i

I i « • 9 . - Cursa c a r e pr inde v â n a t u l ţ t c e r b i , " c ă p r i o a r e , mist e( i ) de pi­c i o r - din V a d u l Dobrei , R e g i u n e a P ă d u r e n i l o r , H u n e d o a r a .

făcut zid de piatră; dinspre groapă păreţii au fost făcuţi din şapte brazi de 7 m. inalţi băgaţi în pă­mânt şi apoi legaţi cu nuiele.

La vânat plecau şi aici iarna. Fiecare casă dă­dea un om. Astfel se adunau vreo 40—50 de oameni. Conducătorul lor era numit , ,comăndaş" , s ) . Oamenii aveau in mâni: „furci, săcuri, şi bâte". Ei au fost îm­părţiţi în două grupuri: „străji" şi „hăitaşi". Străjile s'au aşezat la a-numită 'distanţă in WM continuarea gardu­lui şi fiecare avea un nume conven­ţional şi anume cei dela capătul gar­dului erau „căputa de jos" şi „căputa de sus", iar cei din partea de jos erau: „căputa de jos, tufa de jos, gura părâului, petri-ceaua, calea Savu-lui şi saba de jos". Cei din rândul de sus: „căputa de sus, tufa de sus, calia, măru şi saba de sus".

In partea un­de gardul începe să se lărgească e-rau două bordee săpate în pământ în care se ascun­deau două străji.

Un al treilea bordeiu era în partea ingustă dintre garduri, cam pe la ju­mătatea celui între primele două bor­dee şi coteţ. Şi în acest bordeiu erau ascunşi doi oameni înarmaţi cu furci şi săcuri.

Comăndaşul s'a aşezat în vârful unui deal (Corn) din apropiere de un­de putea observa bine toată vânătoa­rea şi pe hăitaşi şi „vărzile", adică străjile cari luau cu ei merinde pen­tru o zi, căci vânătoarea dura toată ziua, de dimineaţă până seara târziu.

După ce fiecare s'a aşezat la lo­cul lui, comăndaşul pe vârful dealu­lui şi „vărzile" la coteţ au început goana. Gonaşii au pornit des de dimi­neaţă dinspre Râu Alb făcând „lar­mă" şi mânând „goana" către coteţ.

Comăndaşul, când a văzut că vine goana (lup sau altceva), a ridi­cat „căiţa" pe boată ca semn, „să a-veţi grijă că vine goana", dar n'a zis

nimic. Şi când vede că lupul se apropie de careva dintre străji, a strigat, dară nu tare ca de abea să audă straja spre care mergea lupul de pildă: „saba de jos" ori: „petriceaua", „unde a văzut că pâreşte pe ăla a strigat, dar mereu, nu tare".

Straja când a auzit, a făcut puţin zgomot ca să nu treacă lupul printre străji. Când a ajuns lupul în­tre garduri străjile („căputa de jos" şi „căputa de sus") au urmărit lupul până la locul unde gardurile

I i u . 10a. ICursă de l emn, c a a c e e a din (ig. o j o r i g i n a r ă din reg iunea P ă d u r e n i l o r , p ă s t r a t a In Mu­zeul E t n o g r a f i c din B u d a p e s t a ( p a r t e a de |os l .

1 8 ) Unul dintre ţăranii cari mi-au dat descrierea, Va-sile Hădi, a fost fiul i-iiui „romăndaş". Fig. 10 b. - ( u r s a din fig. 10 a ) , parte , ! d e sus.

se apropie şi spaţiul se îngustează şi unde sunt ascunse şi străjile din primele diouă bordee. Aceştia, de când au auzit comanda: „căputa de sus", au fost în aşteptare şi acum preiau ei goana, iar cei dela căputa de jos şi de sus se reîntorc la locu­rile lor. Cei din primele două bor­dee alungă goana până la cei din bordeiul dintre partea îngustă a gardului care, când au văzut că a trecut lupul dincolo de bordeiul lor, sar afară şi alungă goana împreună până la groapă, dar doi înainte şi doi înapoi, căci nu încăpeau mai mulţi în această parte îngustă a lo­cului îngrădit. După ce au prins lu­pul în groapă, unul dintre ei l-a lovit cu „furcoiul" (o furcă mai groasă). Din afară unul căuta şi prindea lupul de picior şi îi băga „techereu" ca la oaie.

Cu acest sistem prindeau mai ales lupi şi vulpi, iepuri nu prea, că nu porneau spre groapă şi scăpau 1 9 ) .

Negustorie nu se făcea cu pielea de lup. Ei pri­meau dela autorităţile locale, „notarăş", trei „zloţi" pentrucă prezentau botul lupului ca dovadă că au prins un lup. Chiar şi aceşti bani îi foloseau pentru nevoile satului şi numai ce primeau pentru pielea lupului era a oamenilor.

tis- 12 a . - C u r s ă p e n t r u c a p r e n e g r e .

rumbişte, proprietarul din comuna Luncani leagă puş­ca de doi pari cu direcţia înspre deschizătura pe unde a trecut mistreţul prin gard, la o distanţă de 20—30

Fig. n. „Fier de v â n a t " din \ 'a lea<Lupului , Ţ a r a Haţegulu i"

Amintirea acestui sistem de a vâna am aflat-o şi în fruntaşa comună de „nemeşi" Băieşti. Un loc din hotar poartă numirea: „La coteţ", unde făceau „hăitălău cu furceri şi săcure", între garduri, să prindă lupi pe cari îi uci­deau la groapa din capătul gardului.

V I I I . Vânatul, trecând prin o des­chizătură a gardului, descarcă el în­suşi puşca.

16. Puşca la pază. Sistemul de a monta puşca astfel ca vânatul să o descarce când trece prin o deschiză­tură l-am găsit în două localităţi, în Luncani şi Lunca Negoiu din Răchito-va. El e cunoscut cu siguranţă şi în alte localităţi din preajma munţilor.

Dacă un porc sălbatec se bagă prin gard şi face stricăciuni în po-

Fig . 12 b. — M e c a n i s m u l c u r s e i d e pr ins c a p r e n e g r e

de paşi şi trage o sfoară, peste deschizătura gardului, până la piedeca puştii. Când mistreţul sau chiar ur­sul trece prin deschizătura gardului şi atinge sfoara, arma se descarcă.

La fel procedează şi săteanul din comuna R ă -chitova care are „ogradă" lângă pădure, în Lunca Negoi, la o distanţă mai mare de comună.

**) Alungarea vânatului, între gar­duri convergente spre o cursă sau groapă, era mai de mult răspândit şi la alte po­poare ale Europei (v. A. Habeilandt. op. cit., p. 308 şi pl. XV). Fig. 13. - G r o a p a c u lupi din c o m u n a L u n c a n i , Ţ a r a Haţegu lu i .

Fig. 14. - Colet d e pr ins lupi , din V ă i d e i u l Mic , Ţ a r a Haţegulu i .

Când porcul sălbatec face stricăciuni în grădi- aşează puşca, pe două „jamăne" (pari cu furci) cu nă, săteanul caută locul pe unde s'a băgat şi apoi „ţălu" drept la deschizătură, căutând mărimea unui „pune puşca la pază". La o distanţă de 20—25 dé porc. Dacă se poate, puşca e aşezată ascunsă^ între paşi dela gaura, pe unde a intrat mistreţul prin gard, tufe şi aşezată aproape de 2—3 paşi distanţă déla

&1 Vr^/ v vi

Fig . 15. - „ P u ş c a l a p a z ă " p e n t r u u c i d e r e a mis treţu lu i , c ă t u n u l L u n c a Negoi , ( c o m u n a L u n c a Cerni i ) Ţ a r a Haţegu lu i .

gard, ca să lovească porcu sălbatec din lături. La cele două laturi ale deschizăturii prin care a

intrat mistreţul, înfige câte un par, leagă o sfoară de un par şi o trece peste deschizătură şi după parul ce­lălalt şi o duce până la puşcă şi o trece după un par din dosul patului puştii (v. fig. 15) şi leagă celalt ca­păt de „piedeca" puştii. Apoi a ridicat „ciocanul" puştii, ca să fie gata de tras.

Porcul sălbatec vine noaptea şi când dă cu capul de sfoară, ea trage „picioru" puştii şi puşca se şi descarcă 2 0 ) .

IX. Vânatul cu vărzovi. Ţăranul nostru cunoaşte şi o unealtă folosită la

vânătoare ce aparţine cercului cultural arctic: vâr-zovul, folosit de popoarele vânătoare în regiunile polare.

Vârzovul propriu zis nu e unealtă ce serveşte direct la prinderea vânatului, ci de el se serveşte ţă­ranul nostru când zăpada e mare şi merge Ia vână­toare sau să-şi vadă vitele ce iernează la colibi.

Vârzovul (v. fig. 16 şi 17) e făcut dintr'un cerc de alun, având un diametru de 35—40 cm. şi prins cu două tălpi de lemn în formă de cruce. Locul rămas gol între cerc şi crucea de lemn îl împleteşte cu o plasă de curele sau aţă. Când vrea să se folosească de el, calcă cu piciorul pe unul din lemnele aşezate cruciş şi leagă cu sfoara prinsă de celalt braţ al crucii vârzovul de picior. T e surprinde iuţeala cu care e în stare să umble ţăranul vânător cu acest vârzov pe cele mai grele locuri si în zăpada cea mai mare J .

* * *

Dacă cercetăm cursele şi sistemele de vânătoare în aceste două regiuni şi le comparăm cu materialul

2 0 ) Această vânătoare „cu puşca la pază" sau mai de mult cu arcul la pază, era foarte răspândită la unele dintre popoarele Eurasiei şi chiar şi la cele primitive de pe alte continente. Câteva exemple cu arcul la pază la Ostiaci şi cu puşca la pază la Finlandezi, se pot vedea şi în op. cit. a lui U. T. Sirelius, pl. 16 şi 17.

2 1 ) In afară de Indienii din America de nord şi la popoarele siberiene, vânatul cu vârzobi este cunoscut şi în Muntenegru (A. Haberlandt, op. cit., p. 308).

publicat delà alte popoare şi ţinând seamă de ma­terialul comparat din puţinele lucrări ce ne stau de prezent la îndemână, putem constata următoarele:

Unele dintre curse şi sisteme de vânătoare se găsesc răspândite la multe popoare, chiar şi în di­ferite continente. Deci ele par a fi universale. Deci nu ne putem gândi neapărat la un singur loc unde ele au putut fi născocite şi la răspândirea lor dintr'un singur centru de răspândire. Principiul, pe care ele se bazează, este atât de simplu, încât se îmbie delà sine spre a fi inventate, pentru acest scop în mai mul­te locuri.

Dintre metodele relatate de noi, acestui sistem cu caracter universal aparţin: prinderile păsărilor cu laţuri, prin căderea unui capac şi băţul elastic folosit ca arc (fig. 1) în legătură cu un laţ ce prinde vâ­natul. |

Alte sisteme aparţin unei categorii ce au o arie mai mare de răspândire. Probabil, mai de mult, au fost răspândite în întreaga zonă de păduri a Euro­pei, unde se practică vânătoarea cu mijloace arhaice, primitive. Unele dintre ele sunt foarte vechi, cum sunt cursele care prind vânatul de picior (fig. 9 şi 10) şi alungarea vânatului dealungul unor garduri conver­gente (fig. 13 şi 14). Primul sistem datează din epoca preistorică, iar al doilea a fost foarte răspândit în veacul de mijloc.

O a treia categorie aparţine unui cerc cultural vâ-nătoresc mai restrâns, al celui carpato-balcanic. A-cestui cerc aparţin: butura pentru prins jderi şi toba cu cocoşul (fig. 2 şi 7 ) . In schimb alte metode sunt comune atât cercului balcanic cât şi celui din nord-estul Europei, Exemplele din această categorie sunt cursa de prins şoareci (fig. 3 ) , cursa de prins jderi din comuna Şugag (fig. 4 si 5) si coteţul de prins vulpi şi lupi (fig. 8 ) .

Sistemele aparţinând cercului vânătoresc balca­nic, după toată probabilitatea, sunt zestrea: populaţiei străvechi carpato-balcanice din epoca preslavă delà cari au fost împrumutate de popoarele slave din Ba l ­can i 2 2 ) . Astfel se explică şi asemănarea extrem de

Cf, Gunda B., op. cit., p. 20,

Fig. 16 - V r z o v i .

1. Din C i u b a r c a , Someş .

2. Din Te lc iu , N e s ă u d .

3 . Din Gheorgh in , Mures .

4. Din S u d u l d e sus, Someş .

5. Din U r i c a n i , H u n e d o a r a . ;

6. Din V l ă h i ţ a , O d o r h e i u .

mare atât în privinţa criteriului formei cât şi al prin­cipiului, între aceste metode la noi şi la popoarele balcanice. Existenţa acestor elemente vechi ale ci­vilizaţiei populare, aparţinând cercului cultural carpa-to-balcanic a fost dovedită de autor şi cu privire la aşezări, tipuri şi case şi unelte casnice 2 3 ) . Astfel exis­tenţa unui vechi substrat cultural carpato-balcanic se evidenţiază tot mai mult.

Vedem cum în regiuni relativ mai restrânse, cum sunt Ţara Haţegului şi Regiunea Pădurenilor, se gă-

2 3 ) R. Vuia, Types of villages and hauses in Rouma-nia, and their conception with the cultural circles in the South East. of Europe. Congrès International des Scien­ces Anthropologiques et Ethnologiques. Londres, 1934, p. 258; Chronologie des types de villages dans le Banat et la Transylvanie, in Revue de Transylvanie, Tom. III, Nq. 1. Cluj, 1926, p. 66; Le village roumain de Transylvanie et du Banat, Bucarest, 1937 (Extrait de „Le Transylvania"), p-66; Ethnographische Beweise für das Alter und die Kon­tinuität, des Rumänischen Volkes in Siebenbürgen (Son­derahdruck aus „Siebenbürgen"), Bukarest, 1934, p. 38, Tri.

sesc sisteme de vânătoare autentice ţărăneşti de o bogăţie şi varietate nebănuită.

Cu siguranţă că numărul curselor şi al metodelor de vânătoare, chiar şi în aceste regiuni, este mai mare

j decât cele culese şi relatate în lucrarea de faţă. Ne , putem atunci da seama de bogăţia acestui cap :tol de

etnografie, dacă l-am urmări pe întreg cuprinsul ţă­rii noastre.

; Am publicat acest articol, nu numai pentru a da o contribuţie la cunoaşterea vânătoarei noastre ţără­neşti, dar şi spre a atrage atenţia tuturora asupra a-

1 cestui subiect aproape neexploatat la noi până în pre­zent. Sunt pe deplin convins că vânătorii noştri şi cetitorii acestei excelente reviste de vânătoare, ce fa­ce cinste literaturei noastre vânătoreşti, vor urmări de aici înainte şi ei cu luare aminte acest capitol al vânătoarei autohtone şi vor contribui şi ei la înbo-găţirea cunoştinţelor referitoare la această stră­veche îndeletnicire a poporului român. Dar ei vor aduce un preţios concurs şi ştiinţei în genere.

PE LUNĂ — Spui că vreai să vii şi dumneata, domnule

judecător? Nu te-aş sfătui, ar însemna să-ţi pierzi noaptea în zadar. Ce fac eu e mai mult pază decât vânătoare. Rar e puşcaşul care să nimerească noap­tea porcul în cucuruz. De vor eşi vreau mai mult să-i speriu şi să-i alung, să nu zdrobească bucatele omu­lui. Am eu o socoteală cu el.

— O să vin şi eu bade Andrei că-i lună plină. Tot n'aş putea durmi pe-o vreme ca asta. Nici aseară n'am putut. Şi, apăi, ce mai şi'-, poate am noroc să văd şi mistreţ cum am văzut ţap.

— încă n'ai văzut porc sălbatic? — Am văzut un vier împuşcat la unul din prie­

tenii mei vânători, dar aş voi să văd unul viu, aler­gând. Am auzit că fug grozav de iute. Mă mir cum poate fi iute de picior o dihanie cum era şi vierul acela.

— Ai văzut bivol furios alergând? — N'aim văzut. — Şi bivolul, câtu-i de greoiu când fuge înfuriat

întrece orice vită. Se cutremură pământul. Aşa şi cu porcul sălbatic;- pe un vier bătrân, nu-i câne să-1 ajungă. Poate se şi tem cânii de el.

— Crezi că în porumbiştea aceea iasă un vier? — Nu. E o scroafă cu purcei. — I-ai văzut? — Le-am văzut urmele. Dar poate să mai iese şi

alţii. Eu tot aş zice să rămâi dumneata la colibă, să nu-ţi mai strici somnul pentru nişte porci. Iacă, nişte ramatori şi ei ca şi cei de casă.

In clipa aceea un arc de argint topit se ivi în creştetul stejarilor de pe culmea pădurii. Arcul ajun­se lunecând încet o jumătate de disc, apoi un disc întreg, o pecetă enormă făcută dintr'o foiţă subţire de argint, străvezie par'că. Misteriosul chip din lună umbrea discul uşor, făcându-1 să lumineze şi mai tare la periferii. Se înălţa încet de-asupra pădurii, îm­prăştiind o lumină potolită, uşoară, ca o pulbere fină. Pieptişul înfrunzit al pădurii prindea subţiri strălu­ciri metalice. E ra mai mult părerea luminii decât lu­mină. Văzduhul până în înălţimi se umplu ca de-o pulbere tainică, şi pe nesimţite îmi simţii sufletul în­văluit de visare, par'că de o năzuinţă de împrăştiere şi de plutire.

— Vin cu dumneata, bade Andrei. Ar fi păcat să mă culc pe-o noapte ca asta, zisei văzând că pă­durarul se ridică şi îşi avântă puşca 'n spate.

— Da' luna o poţi vedea şi de aici, domnule ju­decător. Că ea, sfânta, aceeaşi este ori de unde ai privi-o. De altfel, cum vreai dumneata.

— Să-mi iau şi arma? — Pădurarul mă privi peste umăr. — Dacă te-ai hotărît să vii, nu-i veni cu mâna

goală. Ia-o, da, şi patroanele cu poşte. Poate se ni­mereşte să trăbuiască să tragi un foc.

— Spuneai că şi pentru un bun puşcaş e greu să nimerească noaptea un porc în cucuruz.

— Dar' poate n'or rămânea ei tot în cucuruz Poate le-a veni pofta să iese şi l a larg. Eu de ce mă duc pază? Să-i las să zdrobească bucatele omului noaptea întreagă?

O luarăm pe costişe la deal, pe marginea pă­durii, printre spinii cari întindeau umbre anemice în bătaia lunii. îmi păru bine că n'am rămas la colibă.

F I L E DIN C A R T E A N A T U R I I

de: ION AGÂRBICEANU

Cu cât urcam costişa spre culme, cu atât împărăţia lunii o vedem mai largă, Intr'un cerc larg în ju­rul ei, până departe, dispărură stelele, şi discul ei pă­rea că se aprinde în alb tot mai tare.

De pe culmea costişei vedeam pădurea întreagă scăldată în lumina rece a lunii. Da, aici aşi putea ră­mânea! De-aici văd departe. Să-mi întind pe pajiştea plină de rouă pelerina, şi să mă las dus de miste­riosul farmec al nopţii cu lună plină. Dar mai hotă-rîsem odată să-1 însoţesc pe pădurar, şi nu voiam să creadă cine ştie ce. Şi apoi, nu aveam să mai coborîm în vale. Lanul pe care-i păzea badea Andrei era la aceeaşi înălţime, la marginea pădurii.

Mai era însă cale lungă până acolo. Cum înain­tam cu ochii mai mult la cer decât la spinii pajiştei, uneori mă împiedecam de ei. Pădurarul mi-o luase binişor înainte.

Dar iată-1 că se uită peste umăr şi se opreşte până ajung lângă el.

— Mă gândesc eu, domnule judecător, ce slujbă grea ai şi dumneata.

Nu eram bucuros de vorbă. îmi păru că profa­nează liniştea luminată de lună.

— Ce -slujbă? Că vin să-mi pierd o noapte în zadar?

— Slujba dumitale de-acasă, nu de-aici. — Şi pentru ce crezi că-i grea? — Dumneavoastră judecătorii aveţi de lucru toa­

tă viaţa numai cu oameni de nimic. Căci omul de omenie nu ajunge înaintea» legii. Câte patimi şi vi­clenii omeneşti toate vi se descopăr, ca şi preotului subt patrafir. Mă mir cum mai puteţi trăi cunoscând mereu numai răutăţile lumii. Eu unul m'aş sălbătăci să trăesc tot între astfel de oameni. Nu pot spune că am duşmani, dar totuşi cât stau acasă mai mă cert când cu nevasta, când cu copiii, când cu un vecin. Şi mi-e sufletul mereu tulbure. D'apoi dumneata care trebue să împaci certele, să faci dreptate, să croeşti judecăţi şi pedepse! Cred că nu poţ ; avea nici o pace şi mulţumire. Eu când ies la pădure, mă limpezesc, dar dumneata zi de zi eşti cu răutăţile oamenilor pe cap.

— Aşa este, bade Andrei, dar omul se obici-nueşte cu orice. Apoi, trebue să fie cineva şi în sluj­ba asta. Ce-ar ajunge lumea dacă n'ar fi judecătorii şi tribunalul? Cine ar mai păzi dreptatea şi ar mai pedepsi pe cei ce calcă legea?

— Vezi bine, trebue să fie şi judecăţi că lumea-i rea.

Oftă şi tăcu. Mergea mai repede acum, şi eu iar rămăsei în urma lui, şi mai departe ca înainte. In marginea lanului trebuia să mă aştepte, să-mi arate un loc de-asupra tablei de cucuruz.

— Când i-oi speria se poate să ţâşnească în larg peste fâneaţă, şi poate ai norocul să-i vezi, îmi zise în şoaptă.

— Crezi că sunt în cucuruz? — încă nu! De când te-aştept am tras cu ure­

chea destul şi n'am auzit nimic. Când întră ei crezi că-i la cules: rup tulei după tulei. Abea îmbucă din unul o gură, şi rup altul. Că aşa-i firea lacomă a porcului.

Pornii spre tăpşanul arătat de el, la marginea din i us a porumbiştii, iar el o luă pe dunga pădurii. Spu-

nea că ştie pe unde au intrat alaltăseară, după urme. Dar mergea acolo aşa intr'o doară, căci, spunea el. puteau intra şi pe altă parte.

Mi-am întins pelerina pe pajiştea udă, am încăr­cat arma cu poşte şi am pus-o alăturea. Incărcându-o mi-au venit pe-o clipă în minte poveştile prietenilor mei vânători, despre primejdiile vânatului la porci. Câţi câni nu au sfâşiat. De câte ori n'au trecut ca fulgerul prin faţa unuia, încât nici nu a avut vreme să tragă!

Am simţit un fior de frig: nu cumva pădurarul a stăruit să rămân la colibă, gândindu-se la vr'o pri­mejdie pentru mine?

Dar fiorul s'a stins repede: minunea lui Dumne­zeu era in văzduh şi pe pământ, peste pădurea ce o vedeam întreagă, subt lumina b'ândă a lunei pline.

E ra o nemişcare desăvârş'tă in jurul meu. Nici o frunză de porumb, nici un fir de mohor nu se clă­tea, ci luminau ude de rouă în razele lunii. 0 mireas­mă puternică de verdeaţă, de ţărână reavănă, de aer rece şi proaspăt îmi dilata nările. Era rouă multă şi deasă, care se aduna în subsuorile frunzelor de po­rumb în apă. întinsei un deget, mi-1 udai şi am dat pe la ochi, la o amintire din copilărie, când uneori dimineaţa căutam nişte burueni cari creşteau înalte.

un fel de spine, şi cari la subsuorile frunzelor, ca in nişte cupe, adunau multă rouă peste noapte, şi mă spălam la ochi cu lichidul ceresc al nopţilor senine Auzisem spunându-se că-i bună de leac, şi că agereş-te vederea. De-atunci mi-a rămas o sensaţie de un moale ciudat pe pleoape, pe care o simţii şi acum când am dus degetul la ochi. Aşa apă moale şi alină-toare ca o mângăere n'am mai întâlnit. îmi păru a-cum că ea nu se poate naşte decât subt lumina blân­dă a lunii, în văzduhul acesta ireal, presărat par'că cu o pulbere cosmică.

Pierdut in contemplarea cerului şi a văzduhului, irealul intra in mine ca o apă nevăzută. Gândurile mi se risipiră. Nu-mi mai dădeam seama unde mă aflu. Uneori mâna îmi atingea ţeava rece a armei şi trăsăream. Pentru ce eram aici cu arma lângă mi­ne? Dar mai eram aici? Nu! Mă împrştiasem par'că în văzduh, ca pulberea aceea cosmică.

Dumnezeu ştie din ce pricină mă simţii deodată înduioşat şi nespus de bun. Mă încercau sentimentele cele mai mărinimoase. îmi ziceam că toată lumea e bună şi duioasă, şi că am putea trăi într'o continuă visare. Oare aşa ar fi dacă oamenii în loc să trăiască ziua, ar trăi noaptea cu lună plină? Ar vorbi cu toţii

încet, în şoaptă; patimile li s'ar potoli, urile şi duş­măniile s'ar stinge, şi lumea s'ar înfrăţi în linişte . . . Poate deaceea iubesc cei îndrăgostiţi nopţile cu lu­nă, şi sunt cântate de poeţ'i ce trăesc din visări.

Cerul străluceşte aproape ca ziua până departe în jurul lunii ce se ridică tot mai sus. Nu mai stelele de pe la margini nu s'au ascuns încă, dar s'au rărit. Le poţi număra uşor. Sunt albe şi strălucesc în rrtuchi ca nişte ţinte de argint.

Nu ştiu cât voiu fi stat cufundat în priveliştea peste fire, când în liniştea nopţii auzii în porumbişte cum se rup tuleii. Era, cum spusese pădurarul: părea că au intrat oamenii la cules. Sării drept în picioare, cu arma în mână. F r i că? Se poate! Dar mişcarea am făcut-o instinctiv.

Pentru ce nu strigă la ei pădurarul? Pentru ce nu-şi descarcă puşca? Pentru ce lasă să i se facă ru­mânului atâta pagubă?

Larma-mi părea că vine de pe la mijlocul lanu­lui, dar nu puteam fixa locul anume. De-odată o îm­puşcătură, şi numaidecât alta. Pe-o clipă de linişte ce se făcu, îmi simţii inima bătându-mi la rădăcina grumazului. Dar în clipa următoare începu să pârăe prin porumbişte, ca şi când; ar alerga o stavă de cai. Aşa-mi păru cel puţin mie. Nu ţinu pârăitura decât o minută şi nu se apropia de mine, ci înainta fulge­rător spre apus, spre fâneţe. Deodată simţ'i că-mi învie rădăcinile părului.

La vre-o treizeci de paşi de mine, izbucniră în câmpul deschis vr'o şase mistreţi, ale căror coame ri­dicate ţepiş luminară o clipă în lună. Nu ştiu, poate nici n'am ochit, dar am descărcat amândouă ţevile. Când se stinse sunetul, ei nu se mai zăreau. Dar se auzea încă galopul lor. îmi păru că se cutremură pă­mântul. Apoi se Înstăpâni iarăşi liniştea nopţii cu lună plină.

De ce-am tras? De frică să nu vină înspre mine?

IN CAPCANA*) De la viscolul de pe urmă, Codan vulpoiul n'a

mai mâncat nimic. Şi de atunci, colindul peste ţinu­tul de vânătoare i-a fost zadarnic. Nimic. Nimic decât gerul sticlos şi zăpada întinsă, nesfârşită. Nici un şoarece, nici o pasăre. Nimic, Pustiul alb. Nimic decât vântul tăios, lunecând ca pe o coajă peste ne­mărginirea încremenită. Abia o spulberare subţire din loc în loc. Nimic. Ieri a fost de-a scormonit zăpada sub mărul pădureţ delà Râpe. S'ar fi mulţumit şt cu atât, o pomană putredă, ceva, orice, Nimic, Nici o gânganie . . .

In fund de vizuină Codan îşi trece limba roşie peste buze. înghite în sec şi simte un nod uscat care-i arde gâtlejul. Prin minte îi trec amintiri din zilele de belşug — carnea svâcnindă a celui din urmă Ure­chii ă — eh! poveste veche — şi noaptea aceia minu­nată de pradă în marginea bălţii — şi câte . , . Codan îşi aminteşte, şi suliţa foamei îl înţeapă mai tare, mai înfipt. S ă mănânce, trebue, trebue neapărat, tre-bue să mănânce. Pântecul îi e strâns ca de un cleşte de fier. S ă mănânce — dar ce? Nici somn nu mai

*) Din volumul distinsului nostru colaborator, „Ex­pediţii şi peripeţii", apărat recent în editura „Cartea Ro­mânească", Bucureşti.

Se poate! Dar îmi dădeam seama că aveam şi o sete să trag, ceva ce nu simţisem când am văzut ţapul în poeniţă, un fel de ciudă înfrigurată. Poate pentrucă făcură pagubă? Pcate pentrucă erau urâţi ca nişte sperietori? S e poate şi asta! Omul e pornit spre cru­zime faţă de-o fiinţă urâtă, şi e blând şi îngăduitor cu cele frumoase, nu numai cu semenii săi, ci şi cu animalele,

Ceea ce simţeam deosebit era desgustul. îmi pă­ru o profanare ca într'o noapte cerească cum era asta, să-i tulbure farmecul fiinţe aşa de hâde. Dar simţă­mântul acesta îl avui numai după ce am descărcat ar­ma, poate desilusionat că n'am nimerit nici unul, deşi trecură pe aproape. Poate dacă ar fi căzut unul, nu se mai apropia de mine desgustul, desilusia.

— Brava, domnule judecător! Le-ai tras şi dum­neata o sperietură! Ăştia ştiu că nu-şi mai pun pi­ciorul aici. Pădurarul vorbi de lângă mine.

— N'a fost scroafa cu purcei. —- Nu, au fost porci streini, patru. — Nu şase? Mie mi-a părut că-s şase. — Numai patru, dar destui să strice bunul ăsta

într'o noapte, — M'a mirat că n'ai tras mai devreme, şi i-ai

lăsat să facă pagubă. — Dd, credeam să-1 pot ochi pe unul, să-mi vi­

nă mai la îndemână. Dumneata încă ţi-ai stricat poş­tele deajaba. In aşa goană mare meşter trebue să fie cine nimereşte. Dar bine ai făcut: le-ai tras o spe­rietură!

E l o luă la drum înapoi spre colibă. — Nu mai stăm? Poate va eşi şi scroafa cu

purcei. — In noaptea asta s'a isprăvit! Nu mai iasă nici

ea nici alţii. Dar bine că nu m'ai ascultat şi ai venit: ai văzut şi porci sălbatici vii, Urâte bidigănii!

de: Col. C. ROSETTI-BĂLĂNESCU

are. Nu poate. Codan întins pe coaste stă cu ochii pironiţi spre gura vizuinii. Obsesia ieşirii, cu atât mai trăeşte, Gura vizuin'i îl trage ca o putere nevă­zută, Trebue să iasă, trebue să mănânce. Şi ca ieri, ca alaltăeri, ca în toate zilele din urmă, Codan a ieşit iar. A pândit, a colindat, a scoborît jos la baltă, s'a strecurat prin stuf uscat şi trosnitor, a urmat cu o scăpărare de nădejde, cu nasul în jos, o urmă scrisă mărunt pe zăpadă, şi-a sângerat ghiarele, scormo­nind înfrigurat pământul îngheţat. Nimic; nici un is­prăvit, A trecut apoi apa peste ghiaţă. Simte cum i s'a înfipt foamea în măruntae ca o unghie ascuţită. Şi nimic. A ajuns însfârşit la şirul copacilor omorîţi de om, stâlpi legaţi între ei cu neînţelese fire, ce sună atât de ciudat când suflă vântul — şi gem surd trunchiurile schilodite. Codan s'a oprit. Acolo, din­spre partea vântului e satul. Intr'acolo nu se duce, cu toată foamea care-1 roade ca un vierme. Cu nasul sus în vânt, chiar până aci îi ajunge mirosul nesufe­rit al aşezământului de oameni. Pute a om, a fum şi a bălegar. Nu, într'acolo nu merge. Codan vulpoiul e trăit. Ştie. Acolo e încuibată răutatea, de acolo ies vechii lui duşmani de totdeauna. Acolo stau ascunşi Grivei şi Piciorongea vânătorul, cu tot neamul lor. Din casa din margine, acum un an, au pornit scurt,

C o d a n .

cu sgomot de tunet, două ţâşnituri repezi de foc şi au sbârnâit ascuţit împrejurul lui viespi usturătoare. Co­dan ştie. Două săptămâni şi-a lins atunci rana în car­nea coapsei. Intr'acolo nu merge. Simţul lui de săl­batec e mai tare ca foamea. Căci în aşezământul oa­menilor, ştie, de altfel, e belşug de carne proaspătă...

Codan sfredelit de foame, ia drumul întorsului. Nimic nici az i . . .

De câtă vreme n'a mâncat Codan? Nu mai ştie. I-s'au aprins în ochi vine de sânge. Foamea a ajuns acum chin de clipă după clipă. Pielea stă numai pe oase, şi-le simte, acum, trântit pe-o rână, slab. Ii vâ­jâie în cap ca un val de turbare. Codan, din când în când, muşcă cu furie pământul, cu desnădejdea ajun­să nebunie. încă două zile, cel mult două zile, şi i-se va întuneca mintea şi puterea. Ştie. E moartea, Azi, trebue, trebue. trebue să mănânce, . .

îngrozitor de lungă, de chinuită, a trecut ziua. Sea­ra, Codan a ieşit. Nu mai colindă spre marginea de lăs­tar. Se furişează un timp printre troiene, dar ajuns la tufele uscate, a luat-o drept pe urma de ieri, dus ca de o putere dârză, hotărîtă. Codan întinde un

un sgomot. Suluri subţiri de fum culcate de vânt peste noaptea alburie. Zăpadă mân­ji tă de om. Pute. Lui Codan îi pute cu cât se apropie a-cum tiptil, hoţeşte. Şi deoda­tă se pironeşte pe loc. Un lă­trat de câine. Codan a tresă­rit tot. Ascultă. A tăcut. Nu e pentru el. Nesuferitul neam al câinilor pălăvrăgeşte fără rost, ca şi oamenii, stăpânii lor. Codan trece ca o umbră pe lângă primul gard de nu­iele. Toate simţurile îi sunt încordate. Codan trece ca o umbră în umbră. Loc ştiut din an. Tot acolo găinile? Codan adulmecă cu nările umede, din toţi plămânii. Acolo; sub şură. Un paş, încă unul şi se tupilează iar la zăpadă. So­coteşte. Şovăie. Deschizătura şopronului în faţă. Până a-colo drum scurt între o şiră de coceni şi un perete de grajd. Codan lunecă acum ca o apă spre uşa surei. . . Ce-a urmat a fost fulgerător . . . 0 larmă nespusă de găinărie spe r i a t ă . . . Şi fuga. Frica. Frica nebună. A lăsat în ur­mă lătrături de câini şi sgo­mot. Câmpul. Fuga înspăi­mântată, nesfârşită. Apoi mai

- J rânduită, departe. Şi acum, cu colţii adânc înfipţi în car­ne, cu gust de sânge pe lim­

bă, conştiinţa că va mânca . . . Codan a mâncat. Co­dan a dormit. . .

Dar nimic nu se schimbase afară. Aceiaşi încre­menire albă. Acelaşi pustiu. Aceiaşi moarte sticloasă peste câmpuri. Când, la cele dintâi imbolduri ale foamei reînoite Codan şi-a scos nasul afară, a înţeles lămurit că toate chinurile vor reîncepe, tot atât de crude ca mai înainte, cu aceleaşi zadarnice aşteptări şi colinduri; cu aceleaşi suferinţe până la furia nepu­tincioasă, până la istovire şi moartea vecină. Şi, în mintea lui Codan, se desprinde neted o larmă de găi­nărie speriată . . . Acolo . . .

) Noaptea târziu, Codan se furişa pe lângă gardul ' de nuiele . . . Linişte. Codan ţinteşte deschizătura şo-fpronului. Acelaşi drum. O schimbare mică de rândul | trecut: grămada aia înaltă de bălegar lângă peretele /grajdului, îngustând drumul între ea şi şira de coceni.

Codan priveşte cu băgare de seamă. Adulmecă cu de-amănuntui. Lui Codan nu-i plac schimbările. Ră­mâne tupilat. Totuşi nimic suspect nu-i învederează

' lunga lui pândă. O grămadă de bălegar lângă casa cailor. Doar că s'a strâmtat drumul spre şură. Dar

trap egal. Trece stuful, trece puntea de ghiaţă a apei. găinile sunt acolo, aproape. Şi şt ; e Codan: va veni A ajuns la copacii morţi, la lungul şir al stâlpilor de ţmâine, tot va trebui să vină — aici sau alături. Foa-telegraf. Acolo, satul. Codan se opreşte. Adulmecă în mea nu iartă. Acum iar, Codan se furişează tiptil, vânt. Şi apoi, cu ochi sticloşi — porneşte. Spre sat. A ajuns lângă grămada de bălegar. O ocoleşte uşor. E stăpân pe sine. Ştie ce trebue să facă. I? mână pân- încă un pas, încet, încă un pas, d o i . . . Ce s'a petre-tecul, dar capul e limpede. Un şanţ. Codan se tupi- ,cut atunci a fost ceva drăcesc . . . Fulgerător, pă-lează iar. Aproape, la trei sărituri, satul adormit. Nicigjf mântui s'a deschis şi s'a închis înapoi cu măsele de

fier peste piciorul lui Codan. Un ţipăt de groază şi de durere i-a îngheţat în gâtlej. Fiara sălbatecă, chiar în culmea durerii a ştiut să se înfrunte, căci ştie că e pe tărâmul Răului cu două picioare. Codan, strân­gând din dinţi şi-a stăpânit şi şi-a înghiţit durerea fără margini. Dintr'o încordare a muşchilor ca nişte arcuri, biciuit de spaimă şi chin, Codan s'a aruncat tot înapoi, dintr'o singură svâcnire. O durere nebună îi taie avântul. E ţintuit implacabil de piciorul stâng dinainte. Inebun't, cu ochii injectaţi de sânge, tremu­rând din tot trupul, stă prins în încleştarea neîndurată a fălcilor de oţel. Ii fierbe sângele cu sgomot prin urechi. Un timp nu mai mişcă. Apoi cuprins ca de o furie, o disperare aproape de turbare, se smuceşte din nou. Zadarnic. . . Codan, cu dinţii muşcă capcana drăcească care-1 ţine legat. Dar dinţii scârţâie pe un fier îngheţat, nepăsător — mut. Atunci Codan se cul­că, învins, istovit. Suflarea îi e scurtă, inima îi bate iute, speriată . . . Poate i-a trecut atunci prin minte lui Codan desfăşurarea vieţii lui trecute, de sălbatec liber: desişul de lăstar, vara, cu iarbă, cu umbră, po­tecile ştiute prin stuful des şi răcoros, marginea bălţii cu ierburi unde te pierdeai nevăzut, apa bună cu stră­fulgerări de lună şi de peşti argintii, luptele de dra­goste la Râpe, vânătorile îmbelşugate şi meşteşugite, somnul fără grijă în fund de vizuină — sălbatec şi l i b e r . . . Acum stă agăţat de un picior într'o margine de bălegar, sfredelit de durere . . .

Cât timp a trecut? Nu-şi mai simte piciorul. Fă ră îndoială că fălcile prea tari l-au r u p t . . . Şi deodată,

Amicul nostru din Iaşi, despre a cărui întâmplare vrem să povestim, este şi mare şi bun vânător. Dar nu ştiu cum, prin ce întâmplare, o calitate absolut in­dispensabilă vânătorului, îi lipseşte.

Unui vânător, trebue să-i placă întâi vânătoarea. Apoi, tutunul, lăutarii . . . femeile câte o leacă şi, ne­greşit, băutura vinului. Ei bine; amicului nostru, toc­mai acestea îi lipsesc; ba încă are şi ură pe băutură şi pe acei care se îndeletnicesc cu ea. Şi de aceea, de câteori are prilejul, arată tuturor ce pacoste este vi­nul şi rachiul, că te slăbeşte, că te tâmpeşte, că te sărăceşte şi te face neom, asemenea şi cântecul şi fe­meile.

întruna din zile, pe când era la vânătoare, şi toc­mai se odihnea, astâmpărându-şi setea la o fântână cu budalău, iaca nişte ţărani cu carele şi cu nevestele lor, se întorceau dela iarmaroc.

Unii din ei, s'au dat jos să adape boii; unii pe care pid'Oarele nu-i mai slujeau, au rămas pe struje-nii din care. Văzând amicul nostru, în ce stare se flau, a început iar cu lecţiile lui. Şi dă-le; şi trage-le.

neted, aproape, ironic, izbucneşte un cântat de cocoş, un cucurigu sonor — de sub şură. Un fier roşu a străbătut fiinţa lui Codan, Sub năpastă îi amorţise oare conştiinţa lui de sălbatec? Brusc, îşi dă seama; vine lumina. Vine lumina, vine spaima. Vor învia toate. Şi omul, Răul cu două picioare, omul va ieşi din vi­zuina lui afumată. Vine lumina, vine groaza. Codan se shate, nebun. Trage din toate puterile de piciorul amorţit — şi piciorul par 'că se întinde. Trage. Zadar­nic însă. In grajd un cal s'a sculat cu sgomot de lanţ. Alt cocoş a răspuns departe, şi apoi altul. Noaptea par 'că s'a mai subţiat. Atunci Codan se aruncă tur­burat cu dinţii asupra fierului, îl muşcă, îşi sângerea­ză dinţii. O frică fără margini îl stăpâneşte. Trebue acum, acum nu mai târziu, trebue să scape, să fugă. Cu o furie sălbatecă şi-a muşcat piciorul acela bles­temat care-1 ţine pironit. A muşcat acolo lângă fier. Muşcă. Dinţii taie în carne. Osul rupt. Dinţii sfâşie pielea. Durerea din nou ţipă în el, îl străpunge. Codan îşi taie piciorul cu dinţii încleştaţi. O fâşie încă. Co­dan se smuceşte. Un fir a mai rămas, un tendon, un nerv viu. Codan smuceşte iar, O durere ascuţită care-i sfredeleşte fiinţa întreagă, o durere aproape de mar­ginea vieţii — şi Codan fuge, Codan schilod, fuge cu urme de sânge . . ,

In capcană, omul a găsit un picior rupt, cu aşchii de os, cu aţe sângerânde , . . Şi omul a înjurat pe Codan.

Codan, sălbatec mândru, deasupra durerii, sălba­tec slobod, fiară liberă — Codan, schilod, a murit de foame în iarna aceea.

de: DUMITRU AN IŢEI

In vremea asta, badea Ghiţă, stând cu trupul în car şi cu capul pe draghin, asculta cu căciula pe ceafă şi cu sprâncenele încruntate, lecţia diela fântână, dată tovarăşilor săi de iarmaroc, prufnind rar şi cu înţeles.

Apoi ridicându-se într'un cot, zise tovarăşilor săi:

„Ia puneţi mâna pe el, să mă dau eu jos, să-i fac o chelfăneală, să mă pomenească! Auzi tu, dom­nule? Da ce, îi popa, să mă bată la cap? Ia'n mai stăi tu stârpitură de marţofoi". Şi odată şi sare din car, dar nu avu parte să ajungă la fântână, că picioa­rele nu l-au ajutat, A căzut alături de loitră, ca un sac din pod.

Amicului nostru, nu-i fu frică de asta, că doar nu era cu mâna goală, dar totuşi i-a lăsat în plata Domnului, depărtându-se cam rar şi cu ochii înapoi, certându-se pe sine pentru lecţiile date unor beţivani ca aceia, şi jurându-se ca de aci încolo, să-şi vadă de treabă.

Au trecut câţiva ani deîa această întâmplare. în­tr'o zi, cel cu păţania dela budalău, părăsea Moldova

RĂŢOIUL DE PE BAHLUI

cu bătrâna ei capitală şi pleca peste Dunăre, mutat acolo cu serviciul. Ii părea nespus de rău după prie­teni şi după locuri, dar se gândea că aici la noul loc, va avea parte de raţe măcar, că trebue să amintim că amicul nostru este şi un mare răţar.

N'avea însă puşcă de treabă. Răsfoind jurnalele, găsi un anunţ: „Vând puşcă în bună stare. Şoseaua Pantelimon No . . .". Apoi mai departe: „Vând armă în perfectă stare, cal. 16, a se adresa: Fr , Bahman. Strada Colentina No. . . .".

„Bun" zise el în sine. „Am găsit ce-mi trebuie...". Mai ales că are nume de neamţ. Nu se poate să

fie înşelăciune. Şi până să se mai aşeze cu slujba, o luă la Bucureşti. Aici, opri un taxiu, sui în el, dădu şoferului adresa şi legănat de visul unei puşti bune, de care nu avusese parte încă, îndemna pe şofeur să mâe mai repede; i se părea prea încet.

Opri la numărul indicat. „Bună ziua!". „Bună ziua"! E acasă stăpânul?". ,,Da e acasă"! „Vreau să văd ce marfă are". „Se poate?, cum nu. Poftim!" ^ Intrară în casă. Jidanul, căci jidan era stăpânul

armei, cu nume de neamţ, îl pofti să şeadă, şi începu a spune poveşti,

„Ştii ce, Domnule! Eu nu am nici o puşcă. Dar am de vânzare un gramofon. Am dat la ziar aşa, dar nu am puşcă. Dar cred că la vânătoare, trebue şi gra­mofon, Ţi-1 dau o leacă mai eftin. Vânătorilor le plac cântările

Amicul, eşi mânios, nevoie mare. Sui în taxiu şi indică şoferului, a doua adresă. Ajunge. Sună. Un om gros, cu mutră de jidan sadea i se înfăţişă îna­inte.

„Ai dat l a ziar că ai puşcă! drept?". „Da! Poftim". Intrară în casă. „Arată să văd". „Stai o leacă. Acuş". Şi proprietarul pustei, intră

într'o odae; trecu în a doua, după care veni fără ni­mica.

„Ştii ce? Eu nu am nici o puşcă. Da am un ca­zan de făcut rachiu. Nu-1 cumperi? Vânătorilor le place beutura . . .". ,

( Amicul nostru, era să înebunească de supărare. Eşi trântind uşile, plăti stăpânului maşinei şi o

luă singur pe jos. „Auzi tu, domnule? Dă la ziar că are puşcă şi

când colo, unul are patefon; altul cazan de rachiu. Ei lasă că mi'ţi pica voi în mână".

Şi de atunci, pe lângă cheflii, mai are ciudă şi pe această seminţie de oameni.

într'o zi din primăvara anului 1939, când amicul nostru revenise în oraşul de care se despărţise cu jale, hotărî să se ducă la raţe, în bălţile dela Cris-teşti, Luă deci trenul de Ungheni şi într'una din gă­rile mici, de pe acest traseu, coborî.

Băl ţ i le dela Cristeşti, cu ghiaţă pe alocuri şi cu ochiuri de apă foarte dese, oploşiau, deşi de timpuriu, cârduri de raţe de tot soiul, de gâşte precum şi alte feluri de păsări de apă.

Un vânt subţire, primăvăratec, o ultimă sforţare a iernii, tăia nasul prietenului nostru. Dar cum pri­măvara nu prea ai unde te ascunde, de bănuitoarele orătănii, e destul ura să măcăe, şi toate s'au umflat în zbor. Mai ales cele mari.

Aşa şi de data asta. Se tupila prietenul nostru, când în dosul unui maldur de stuf vechiu, când în-

tr'un dos de căpiţă de răgoz; aşi! de unde. Şi o pânză de ghiaţă subţire, pârâia la tot pasu l . . .

Merse aşa până la Bahlui. Micul râuleţ ce scaldă bătrâna capitală a Moldovii, vara plin de păcură şi de toate necurăţeniile, acum şerpuia limpede ca Bis ­triţa, prin mijlocul păpurişului uscat, culcat la pă­mânt de vânturi şi omăt, garnisit pe de lături cu pris­pe de ghiaţă, slabă, drept rămăşiţă, din podul fără lemne şi fără eue, pus de iarna ce se ducea, văzând cu ochii. Merse deci aşa o bucată, în josul lui, până la un cot.

Aici un răţoi, albastru la gât, îşi făcea toaleta, în apa rece a râului moldovean, fără să gândească la duşmanul vinului şi al lui. E ra surprins. Abia avu tim­pul să se salte de 2—3 metri, şi să măcăiască odată, că vânătorul nostru a şi slobozit un foc.

Cu o aripă ruptă, se lăsă puţin la vale pe apa rece, căutând să se ascundă subt prispa de ghiaţă.

Dar, n'avu parte. Duşmanul era lângă el şi cu tăvile puştii, se chinuia să-1 abată la mal. îşi mai adună încă odată puterile şi se dădu la fund, eşind mai la vale.

Repetând operaţia, de data asta mai cu stăruin­ţă, amicul nostru nu băgă de seamă că s'a prea de­părtat dela mal. Ghiaţa subţire se rupse şi el se duse în apă până la genunchi şi mai sus. Ce să facă acum? Să se mai întoarcă înapoi? Unde să se ducă? Şi ză­rind pe malul celălalt, o casă singuratecă, tăe apa în curmeziş prin sloi, lăsând răţoiul în plata Domnului, cu singurul gând, că, acolo va fi căldură, îşi va usca hainele şi se va încălzi.

Şi în mai puţin de zece minute, vânătorul nostru, bătea la uşa primei case din sat, cerând adăpost.

O femee tânără, şi oacheşă, îi eşi în tindă. N'avu timp să-1 întrebe ce vânt îl aduce, că el îi şi luă îna­inte:

„Mă rog dumitale cumătră! am dat peste un nă­caz; M'am udat după un răţoi în pustiul ist de pârău ş'acum mă tem să nu'ngheţ. Fii milostivă şi mă pri­meşte să mă usuc".

Femeea, cam să vrea, cam să nu vrea, văzând năcazul omului, îl pofti înăuntru şi îl învită să se des­brace. Aruncă bocancii cât colo ; ciorapii !la fel şi pâ­nă să treacă la desechipare complectă, îi aminti fe­meii, că răţoiul e mai la vale de casa ei, şi că, dacă are poftă, să se ducă să-1 ia, că el îl dă cu plăcere, gândind, că în acest fel, va rămâne singur şi se va desbrăca complect.

Femeea se prinse şi zise: „Bine! Mă duc. D-ta, ie şi te desbracă şi te usucă, că aici nu te supără ni­menea. Tot una, bărbatu nu mi-i acasă".

Şi eşi şi se duse. Amicul nostru, rămase singur, se desbracă de tot şi îşi întinse toate hainele pe sobă la uscat, iar el cu pielea, se băgă după sobă şi începu a se pârjoli, ca să-şi vie în fire. Femeea dusă; băr­batu nu acasă; cald în casă. Peste un ceas, urma să se îmbrace şi să plece. Amintirea cu răţoiul, scălda­tul fără voie, frigul şi acum căldura plăcută a după-sobei, contrastau plăcut. , , Afară, baba începuse a-şi scutura cele din urmă cojoace, suflând în pumni un vânt aspru. Deodată uşa tinzii, se dădu de perete cu putere. Amicul nostru gândi: „începe iar a vremui. De m'aşi usca mai re­pede, ca s'o iau din loc". Dar n'apucă bine să mântue de gândit, şi uşa casei se deschise cu aceiaşi iuţeală, şi putere. Insă în prag, în loc să se arate femeea cu răţoiu, se ivi căciula miţoasă a gospodarului, care venea năcăjit de prin sat.

Cum intră, îşi aruncă spăriet, ochii prin odae. Nimeni. Strigă: „Măi femee"! Nimeni. Se uită pe so­bă şi când colo, o cămaşă şi o izmana, „Azi parca nu-i Sâmbătă", gândi el, „ca să-mi fi spălat femeea cămăşile". ,,Ce-a mai fi şi asta". Şi se uită după sobă.

Dar acolo . . . O! Doamne Sfinte! Amicul nostru, ghemuit cu genunchii la gură, nici nu sufla. Omul holbă ochii; apoi şi-i şterse ca să vadă din nou, dacă după sobă nu cumva îi o arătare, sau altceva necurat, şi după ce se încredinţa bine că-i om, în pielea goală, eşi repede afară. Nu trecu însă mult şi reveni, uitân-du-se din nou la musafirul lui, care acum se făcuse şi mai mititel, şi dispăru iar.

Şi suduind grozav, când pe femeea care se dusese nu ştiu unde, când pe acel de după sobă, se săltă pe scară în gura podului, se uită; nu găsi ce-i trebuia. Coborî scara, eşi prin ogradă şi fiindcă tot nu gă-sia ce-i trebuia, intră din nou în casă.

Şi cu spumă de supărare la gură, se înfăţişă la cotruţa după-sobei, puse mâinile în şolduri şi întrebă răstit şi gata de bătae pe amicul care-şi luase acum izmenele, şi-i mai rămăsese cămeşa, încă jilavă la o mânecă:

„Mă rog, cine eşti tu, şi ce cauţi acolo? Să-mi spui drept şi rapide, că altfel, fac mare păcat!".

Prietenul nostru gândi: N'am nimic pe suflet; de ce să nu spun drept? Decât să iau o chelfăneală, mai bine spun şi gata. Şi viindu-i inima la loc, începu:

„Măi frate! Iaca ce. M'am scăldat în Bahlui, fără să vreau, după o scârbă de răţoi, şi am nemerit la prima casă din sat, ca să mă încălzesc. Nu te ne­căji pe nimeni. Şi apoi nici nu rămân pe noapte. Iaca acuş îs uscat şi mă duc! Nu te supăra".

Omul nostru tuşi în semn de înţelegere şi după ce stătu încă o clipă, ca să dee şi celui de pe cuptor semn că e pe deplin lămurit, zise:

„Apoi îmbracă-te şi coboară jos. Iaca şi femeea vine". Şi n'apucă să termine, căci femeea şi păşi pra­gul, plină de frig şi bodogănind.

,,Unde-ai fost muere?" făcu bărbatu luând-o în primire, cum intră în casă.

„Tu pe drumuri, mosafiri nepoftiţi în casă? Ha i?" şi făcu cu ochiul către cel ce se scoborâse de după sobă, ca să înţeleagă saga.

„Ei lasă! Ştii tu că de multă vreme, am eu un dinte pe tine şi acu te-am prins!". Şi făcu din nou cu ochiul.

Femeia înlemnise. Era şi nu prea era aşa cum zicea bărbatul. Totuşi frica de bătae o cuprinse.

„Omule! Iacă d-lui, şi arată spre mosafir, a pă­ţit-o cu un răţoi. S 'a udat leoarcă şi a venit la noi să se usuce. Era să-1 dau afară? Şi ca să se usuce în voie iar eu să nu-ţi dau de bănuit, m'am dus după răţoiul lui dumnealui, şi anume am mai întârziat...".

„Ei! am şuguit măi femee. Nu mai cred eu ni­mica. Dar dumnealui trebue hrănit, că i-a fi foame de când stă după sobă. Du-te şi tae ceva din ogradă; o găină, un curcan, tot acu . . . Să-1 ospătăm cum se cuvine ca pe o faţă de om mai rar în casa noastră. Hai repede!".

Şi femeia plecă. Apoi celui uscat, acum cu inima la loc, începu a i se deslega limba. Povesti întâmpla­rea cu răţoiul, cum l'a văzut, cum 1-a împuşcat, cum a intrat în apă, şi a adus povestea, până la intrarea în casă a gospodarului.

Omul îl asculta cu interes nu câ-i plăcea poves­

tea, dar vroia să afle: a avut el frică de bătae, sau nu.

„Spune drept! Nu te-ai spăriet? Că eu îs fioros, mai ales cu căciula ceea miţoasă!",

„Ba, ce să-ţi spun? Nu m'a prea speriat! Dar un lucru nu am priceput; de ce intrai şi eşiai afară din casă, mereu, m e r e u . , . ? Ce căutai?".

„Apoi ce să caut", zise râzând gospodarul? Cău­tam un retevei, ceva, o scurtătură, o coadă de sapă, de bărdiţă, un resteu, ceva, aşa scurt, ca să nu stric geamurile când 1-oiu învălui, ca să te otânjesc cum ştiu eu. Şi până una, alta, te croiam de-ţi mergeau peticile. Doamne fereşte, ,,şi făcându-şi cruce, şi alun­gând cu mâna ceva nevăzut, bine că nu mi-a eşit ni­mica îna in te , . .".

Şi ce puteai face dumneata la strâmtoare? Puşca să zici că, puneai mâna pe ea, era în cotlon şi altceva după sobă nu era, nici măcar melesteul nu era în co-văţica cu făină de pe horn. Ia, luai o tânjeală şi pa­ce".

„Ba nu luam", răspunse vânătorul, acum scăpat de primejdie. „Cum vedem că te'ntreci, aveam să împing în sobă şi în horn şi aveam să ţi le dau pe a-mândouă în mijlocul casei, Te zăpăceam de huet şi de colb şi puneam mâna pe puşcă, după care aveai să te astâmperi".

„Brava, domnule. Bună socoteală. Ştiută că mă astâmpăram cu meşteşugul dumitale. Hai bate pal­ma! Să fii sănătos, să mai vii pe la noi. Dă la masă femee. Dumnealui umblă după raţe; noi să-i dăm până se frige curcanul o gură de vin . . . " .

„Mulţămesc lui Dumnezeu că mi-a perit gândul cel rău ce l-am avut, asupra ta. De-acum înainte, tu eşti la inima mea. S ă trăeşti măi femee. . .".

Şi luând cofăelul, eşi pe uşă şi se repezi în beciu, s'aducă vin de cel bătrân.

Iar în urmă femeea, după ce văzu că bărbatul s'a vârât în beciu, făcu către strein:

,,11 vezi? Bată-1 Dumnezeu, să-1 bată. Ii prost de dă prin garduri! Mă paşte el ca să mă prindă, . . .

dar n a r e pe cine. Iacă-tă că v i n e . . . S ă mănânci şi să bei şi să dai mai des pe a i c i . . . după raţe, că sânt d e s t u l e . . . şi nitotu, nu pre stă acasă . . . " .

Şi de data asta prietenul nostru a gustat din plin dulceaţa vinului. Şi pare-mi-se, că s'a mai întors pe la Bahlui . . . după raţe.

DISCUŢII

Esteticul în vânătoare Nu vreau să fac un studiu al frumosului în şirele

care urmează, fiindcă acesta există necontestat în înde­letnicirea vânătorilor, iar o definiţie, ar fi greu de for­mulat întrucât ea a r cuprinde o prea variată gamă de stări sufleteşti, — în schimb vreau să disociez noţiunea frumosului de aceea a economicului, pentru a nu se ajun­ge cu timpul la calificarea vânătoarei, numai sub aspec­tul ei material.

Nu voi face excluderi extremiste, care nu pot decât să creeze contradicţii, însă aşa cum trebue înţeleasă vâ­nătoarea azi, ea este mai mult ca oricând o îndeletnicire în care se caută clipe de înălţare sufletească şi nici de-cum satisfacerea nevoilor materiale.

Va părea o aberaţie — unora — (şi chiar acelora pen­tru care scriu aceste şire), faptul că tocmai în aceste tim­puri de insuficienţă alimentară mondială, se mai găsesc persoane care să trăiască în lumea abstracţiunilor; însă pentru massa vânătorilor conştienţi tocmai această posi­bilitate de a gusta farmecul prin prisma facultăţilor su­fleteşti este determinantul în practicarea vânătoarei.

Dacă azi munca tuturor organelor de conducere ale 1 urnei vânătoreşti se dirijează spre acelaşi ţel de ocrotire şi înmulţire a vânatului, trebue să se ştie — în special de cei din afara acestei tagme, — că aceasta nu se face pentru a mări numărul de piese, pentru ca apoi să ai de unde doborî un număr tot mai mare, ci pentru a creia în timp, posibilitatea de existenţă nelimitată a frumosului, al esteticului din natură.

Existenţa frumosului în viaţa omului este necesară, fiindcă numai astfel ajungem la purificarea spiritului şi la înălţarea calitativă a elementelor componente ale unei naţiuni, şi cu atât mai mult ale unei tagme.

Ideia mondială care preocupă omenirea este aceia de desăvârşire, şi aceasta nu se va rezolva acolo unde nu se va îmbina perfect modulaţiile spiritului cu cele ale fizi­cului; — libertatea cu constrângerea reeşită din convin­gere, singura care definitivează ideia de libertate. Exem­plul cel mai elegant îl avem în vânătoare. Acolo individul pune în funcţie toate facultăţile sale constitutive, săvâr­şind eforturi fizice, care totuşi nu sunt decât o subordo­nare a tendinţelor spirituale.

Căci nu există vânător — făcând el parte din orice categorie socială, — care să nu-şi simtă sufletul pe deplin liber atunci când se află în mijlocul naturii.

Vânătoarea nu exclude materialismul, însă nici nu-1 1

admite ca factor determinant în practicarea ei, primând • însă caracterul de delectare sufletească, de mediu în care se îmbină frumosul cu sufletul, înălţându-1 chiar dacă a-ceasta a r fi şi numai pentru o clipă.

Abstractul şi concretul se unesc fără antagonism în mijlocul naturii netulburate, în zorii sau amurgul uneiJ zile senine în. care dumnezeirea prezintă tablouri rle ine-, galabilă valoare.

Pentru aceasta încerc să afirm, că deşi vânătoarea!; constitue un venit apreciabil pentru economia naţională.! nu are însă scopul de a creia măcelării din câmpiile şi' pădurile cu umbrele mistice ale altarelor ţării noastre.[ ci de a păstra acest sanctuar populat însă cu elementele! lui de bună calitate, aceasta constituind şi un calificativi de valoare al priceperii noastre.

Oare vom putea noi fi mulţumiţi în ziua când f a u n a | pădurilor noastre va fi r a r ă şi degenerată? — fiindcă nu­mai aici se poate ajunge, dacă nu vom avea la baza ideeij rle vânat, existenţa esteticului pe care să-1 perpetuăm.

Spre aceasta tindem, şi fără să ne încadrăm în de-1

finiţii, trebue să fim convinşi că avem obligaţia de a con­

tribui fiecare la realizarea acestui deziderat, înălţându-ne spre desăvârşire prin această păstrare a valorilor, pen­tru a fi gustate de urmaşi aşa cum le gustăm şi noi.

Lup I. Braconierul

Hrana vânatului pe timpul iernii Sunt vânători, cărora le pare de prisos, să dăm vâ­

natului pe timpul iernii hrană din mână, zicând, că vâ­natul nu este vită de grajd să-i punem fân în scară, grăunţe în ieslă. Găseşte vânatul — zic aceşti vânători sgârciţi — destulă hrană şi iarna, fiindcă Atotcreatorul, care a creat animalele, are grije şi de animalele sălbatice, ca aceste să nu moară de foame. Şi apoi — mai zic aceşti puşcaşi — nici strămoşii noştri n'au hrănit vânatul şi tot era vânat pe vremurile lor, ba încă şi mai mult, ca în zi­lele de azi, când nu mai zicem că vânătoarea este sport, ci în primul rând economie naţională, menită să înmul­ţească avutul naţional.

Da! A fost odată, erau vremuri mai bune şi pentru vânat. Au fost vremuri, când nu era absolut necesar să t ă r â m cu carul nutreţ vânatului ierbivor, grăunţe celui aripat, dar . . .

Nu era pe atunci pământul aşa de intensiv lucrat ca în zilele noastre, plugul mai cruţa pe ici-colea câte un pe­tec de pământ, câte o groapă, câte un şanţ, câte un gard viu pe marginea drumurilor, pe la capetele holdelor, mai lăsam pe ici-colea câte un „ogor negru", câteva pogoane arate dar nesămănate (ca pământul să reculeagă putere de producţie) care toamna, când recolta se strânsese, era acoperit de burueni. Aveam izlazuri, păşuni vaste, livezi nesparte de plug (azii le spargem să cultivăm sfecle zacha-roase şi zarzavaturi) care dădeau vânatului păşune. Bu-ruenile creşteau mari şi când linţoiul nemilos al zăpezii acoperea terenul, vârful buruenilor, tufele şi spineturile din şanţuri, din gropi treceau mai sus de scoarţa zăpezii şi vânatul avea ce să mănânce.

Nici pădurile de şes nu erau cultivate aşa de raţio­nal, ca în zilele noastre. Azi are şi silvicultorul acelaşi principiu ca agricultorul: producţie cât mai mare, econo­mie cât mai rentabilă. Nu mai tolerăm arbori fără de va loare. Am distrus salcâmul, plopul, ba chiar şi frasinul, ca în locul lor să cultivăm stejarul, cel mai preţios lemn al nostru. Nu mai tolerăm arbuştii fructiferi, îi curăţăm pe toţi, ca în locul lor ca subarboret atât de necesar pădurei, pădurea să se regenereze pe cale naturală (deci fără chel-

•' tuială) din seminţele căzute din arborii seminţari. I Şi tocmai aceşti arbori fără de valoare, aceşti sub-arboreţi înlăturaţi de silvicultură erau acei, care făceau, ca să nu fie nevoe de hrană dată din mână.

Cine nu crede, că vânatul aripat ciuguleşte semin­ţ e l e buruenilor, că dela iepure până la cerb tot vânatul fse hrănea iarna cu acele esenţe de nimic mai sus amin­t i t e , acela încă n'a văzut iarna pe zăpadă umblând bui-Tmăoit, tremurând de frig şi de foame, un stol de potâr-nidhi, care cum zărea câte o buruiană cu vârful ieşit din

Izăpadă, se îndrepta imediat spre acest singur semn de nă-Jdejde ale acestor biete vieţuitoare pieritoare de foame, ca Isă ciugulească câte o sămânţă ce a mai fi rămas ca hra-Ină pusă de natura-mumă. Care nu a văzut la pădure lăs­tarii subarboretului roşi de iepuri şi de cervide, acela nu

.umblă cu ochii deschişii să citească din cea mai sfântă Ibiblic: Cartea naturei, carte deschisă pentru acei, care ştiu fsă citească din ea.

Avea pe acele vremuri vânatul hrană, chiar dacă inu tocmai abundentă, dar suficientă să mântue vieaţa ^vânatului, fiindcă atât agricultura cât şi silvicultura erau c m a i primitive decât astăzi.

M'am contrazis, când după „good forming and high preservation" dau avantaj culturei primitive?

Nu, şi iată de ce! Port şi eu mai mult de jumătate de secol în spate,

„multe ţări şi multe mări", am umblat şi chiar dacă nu am împuşcat „primul iepure la vârsta de opt ani şi pri . mul mistreţ la 12—14 ani" ca mulţi din vânătorii noştri, totuşi am un trecut destul de lung ca vânător, ca cres­cător de vânat. Umblam cu „ochii deschişi" şi pe unde umblam, pe unde vânam, sau creşteam vânat, umblam cu condeiul în mână, notam, făceam statistică. Afirm din datele statistice culese de un veac de om, că nu era pc acele vremuri, la care noi râvnim, mai mult vânat, ci erau mai puţini vânători. Pe acele vremuri vâna boerul singur pe moşia sa, iar terenurile comunale erau luate în arendă de 2—3 funcţionari.

Astăzi? Pândiţi gările într'o dimineaţă a unei zile de vânătoare, număraţi focurile ce se trag pe un teren comunal de vânătorii membri ai societâţci dela sate, şi dacă puteţi: număraţi vânatul declarat şi .ascuns ce se duce acasă în cursul anului şi veţi fi convinşi că mult mai mult vânat avem astăzi decât aveam pe vremurile strămoşilor. Diferenţa este numai atâta, că vânătorii vechi nu aveau de ce să ascundă, cât vânat au luat, astăzi însă ascundem vânatul, ca nu cumva să meargă vestea tere­nului nostru, ca nu cumva la expirarea contractului de arendare „să vie boerii cu maşinile dela oraş să ne su­praliciteze".

Nu afirm categoric, că agricultura modernă are refe­ritor la vânat numai avantaje. Voiu arăta cu altă ocazie, că ne aduce şi multe pagube în vânat şi voiu înşira şi a-vantajele ei, când voiu trata mai detailat raportul între vânat şi agricultură şi silvicultură. Am pomenit aci agri­cultura şi silvicultura numai ca să arăt, că cu cât e mai roditor solul — dacă am pus odată plugul peste tot — cu atât mai multă hrană va găsi vânatul.

Insă . . . Fertilitatea solului fie cât de mare, nu ajunge să hră­

nească pe cale naturală, numai din teren liber atâta vâ-

P o t â r n i c h i In z ă p a d ă .

nat, cât vrem să avem. cât trebue să avem azi, ca fiecare vânător să fie câtuşi de puţin mulţumit. Să nu uităm, că pe vremuri abia eram câteva mii de vânători, iar azi nu­mărul nostru a trecut peste 30.000!

Care vânător rămâne mulţumit să vâneze într'un an numai zece iepuri pro cap? Şi aceasta mică „compe-tinţă" ar face 350.000 de iepuri în total. Iar ca să putem vâna aţâţi iepuri şi să rămâie şi stoc de prăsilă, ar trebui să avem minimo calculo un million de iepuri. Unde mai punem braconierii, câinii hoinari, care cer cotă de zece ori mai mare decât vânătorii legali? Ori zece milioane de iepuri este o cantitate aşa de mare, că natura singură nu o poate hrăni şi nici nu vrea să hrănească, să înmulţeas­că în dauna echilibrului natura], în dauna altor animale o singură specie.

Reesc deci din acestea, că trebue să venim în ajuto­rul naturei, chiar să o forţăm în interesul nostru egoist, să poată susţine o cantitate aşa de mare de iepuri.

Potârnichile, e drept, s'au împuţinat. Care este ade­vărata cauză a diminuărei potârnichilor (în afară de lip­să de hrană, de braconieri cu laţul e tc) se dibue, se ghi-^ ceste de toţi experţii, dar la un rezultat definitiv, să pu­tem numi precis cauza, încă nu a ajuns nimeni. Nu este locul să intrăm aci în detaile.

Şi vânatul mare s'a înmulţit — slavă Domnului — în mod îmbucurător. Avem căprioare şi cerbi, pe unde al­tădată nu aveam şi avem peste tot mai mult decât aveam cândva. Numai caprele negre s'au împuţinat. (S'au împu­ţinat şi în alte ţări). A răsărit însă mântuitorul lor şi sperăm că alarma de primejdie ce a răsunat din trâm­biţa noului nostru inspector general de vânătoare, a tre­zit din truda orientală şi pe vânătorii munţilor noştri să dea mână de ajutor pentru salvarea acestui vânat, pe care cât pe ce era să-1 pierdem. (La această chestiune vom mai reveni).

Este deci absolut necesar să hrănim din mână vâna­tul pe vremurile grele ale iernei, când duce lipsă de hra­nă. Este însă mare diferenţa, cum şi cu ce hrănim vâna­tul. Dacă sunt vânători indolenţi, împietriţi în vechea lor

mentalitate, care socotesc de prisos, să dăm vânatului hra­nă din mână; sunt în schimb şi ultrazeloşi, care exage­rează în cheltueli şi dând gras cu hrană nepotrivită, ne­naturală, pierd curajul şi fac cu credinţa, că nu e bine să hrănim vânatul, să se răspândească şi mai mult.

Avem două căi: 1. Să înfiinţăm anume pentru vânat păşuni perma­

nente cu anumite plante; 2. Să ducem cu carul hrana pe teren. (Vom vedea mai la vale, că sunt şi terenuri, unde nu trebue să înfiinţăm păşuni permanente, nici cu carul nu trebue să ducem hrană, fiindcă acolo are vânatul (vâ­nat mare) destulă hrană şi dela sine).

Primul sistem ar fi ideal, durere însă nu-1 putem practica ori şi unde. Moşia nu ne aparţine, nu putem cul­tiva plante anume numai pentru vânat. Moşiile existente (excepţie prea puţine domenii) sunt aşa de mici, că nu ar fi cuvincios (ca să nu folosesc alt cuvânt) ca de dra­gul vânatului să luăm locurile de cereale. Nu prea putem face aceasta nici chiar în cuprinsul pădurilor, fiindcă şi aici terenul care este arabil, serveşte ca loc de hrană per­sonalului silvic.

Ne rămâne al doilea mod: să cărăm cu mâna hrana pe teren.

Cum să hrănim, ce să hrănim? Cei mai mulţi cumpără pentru iepuri fân de livadă

sau strâng în căpiţe, lăsându-1 locului, fânul recoltat din pădure.

Fânul de şes nu este hrană pentru vânatul ierbivor. 1 Prea puţină hrană conţine. Ca vânatul flămând să se sature, să reculeagă din acest nutreţ meschin puterile pierdute de frig, de vânt, de umezeală, trebue să consume cantităţi mari. Mâncând prea mare cantitate de hrană nenaturală, se constipează pe la sfârşitul iernei şi când după topirea zăpezei dă de iarba fragedă, încă gălbue, abia răsărită de sub zăpadă (vorbim de iepurii de pădu­re) mâncând prea lacom din această iarbă încă geroasă, se îmbolnăveşte de diaree, care este moartea pentru vâ­natul chinuit de mizeriile iernei.

2. Nu este bun fânul, fiindcă este prea hidroscopic, trage din aer prea multă umezeală, mucegăeşte şi muce­gaiul înseamnă pentru vânatul silit să mănânce fân stri­cat, iarăşi: moarte.

3. Nu este recomandabil fânul şi din alt motiv. In livezile păscute ele oi creşte şi gălbeaza; iarăşi moartea iepurilor.

4. Fânul de pădure cosit în poeni mici, umbrite de pomi, nu e hrănitor nici pentru vitele domestice.

Dar fânul de munte este foarte bun pentru vânatul ierbivor, dacă-1 păstrăm în loc svântat, dacă nu e stricat şi dacă nu punem deodată mai mult, decât se consumă în cel mult în 3—4 zile. Să nu punem prea mult fân nici din următorul motiv. Dacă nu avem anume adăposturi de hrană, iepurele de fire risipitor când are belşug, se urcă pe grămada de fân, smulge prea mult deodată, îl calcă în picioare, îl murdăreşte. Nu punem mult fân la un loc în terenurile nepăzite bine, fiindcă . . . se fură.

Să nu ne pară rău de câţiva lei în plus să cumpă­răm lucerna, trifoiu, pentru iepuri; Puţin dar bun, care va fi mâncat de iepuri până la ultimul fir, fără să-1 risi­pească. Plusul ce-1 cheltuim cu costul trifoiului ni se ren­tează, fiindcă această hrană atât de nutritivă ne va da un stoc de iepuri, care trecând uşor greutăţile iernii ne va plăti în sporul lor cheltuelile. Dela iepuri slab hrăniţi, să nu aşteptăm spor.

Pentru hrana iepurilor în câmp, nu putem pe moşia altuia, dar nici nu este nevoe să facem anumite instala-ţiuni. După prima zăpadă, a doua zi cercetăm terenul şi vom găsi cărările bătute de iepuri pe unde umblă (venind şi plecând la pădure) după hrană. La marginea acestor poteci, la o distanţă după mulţimea iepurilor, înfigem în pământ câte un par de care legăm cu sârmă câte un braţ nu prea mare de lucerna, dar aşa de sus, ca iepurele să nu se poată urca pe el, ci să-1 ciugulească ridicându-se în picioare. Ca însă, să nu învăţăm răpitoarele .şi braco­nierii, care sunt în acele locuri unde se găseşte, mai uşor pradă, schimbăm din când în când aceste locuri de hrană, mutându-le în alte locuri, chiar dacă nu le mai punem lângă cărări . Iepurii, odată învăţaţi la hrană din mână, vor găsi şi locurile noui.

Iepurii hrăniţi cu nutreţ bun nu vor mai trage la grădinile locuitorilor să ciugulească rămăşiţele de varză — dacă n'au atins laţul, care-i aşteaptă — nu vor intra

in grădinile cu pomi roditori ca, făcând pagube pomicul-torului, să îndârjească toată lumea în contra lor.

L a punctul arbori roditori, trebue să ne oprim niţel fiind un punct foarte dureros, nu numai pentru pomicul-tori, care pierd pomii, dar şi pentru noi, vânătorii care trebue să purtăm ura.

Numai niţică bunăvoinţă ar trebui din partea pomi-cultorului, care împreună cu grija noastră de a hrăni ie­purii pe timpul de nevoe, ar face ca să rămâie şi pomii nevătămaţi şi iepurii în fiinţă, Noi ne facem datoria, hră­nind iepurii, dar să punem pe teren atâta trifoiu, mai exact zis, să punem îh atâtea locuri hrană, ca toţi iepurii să ajungă la hrana dată de noi (se ştie doar, că iepurele are o oarecare rază de circulaţie, din raza căreia nu prea iese în căutarea hranei) ar fi un sacrificiu pe care nici un vânător nu-1 poate aduce. Vor fi deci întotdeauna iepuri, care vor intra în grădinile cu pomi, chiar şi dintre acei, care se satură cu trifoiu. Vor fi din acei iepuri, care nu au ocazie să găsească prin pădure, prin câmp, tufe, ar­buşti, spineturi, lăstari ieşite dela tulpina pomilor de pe marginile drumurilor, dar au şi ei absolută nevoe de „ta-nin"-ul ce-1 conţine coaja pomilor, mai ales, a acelor ro­ditori, dar şi aici în primul rând mărul şi părul. Noi vâ­nătorii, nu-i putem opri pe iepuri să intre în grădinile cu pomi roditori şi nici proprietarii grădinilor nu-i pot opri, decât îngrădind grădina cu gard de nepătruns. Au insă o posibilitate mult mai eftină şi tot atât de eficace ca şi gardul. Fiecare pom expus primejdiei, din partea ie­purilor, să se învelească jur împrejur pe timpul iernii cu trestie bine legată (cu sârmă) sau cu paie de secai'â tree-rate (scuturate de seminţe cu mâna) sau chiar cu coceni de porumb. Ar însemna dublu folos: pomii nu vor fi vă­tămaţi şi vor fi feriţi şi de ger, de care pomii tineri su­feră mai mult, decât se crede în general.

In grădini mari , cu mulţi pomi mari, care trebuesc curăţaţi de crengile de prisos, nici apărarea cu învelitură nu este necesară. Dela căderea zăpezii începând, să tăiem zilnic — în măsură ce se consumă — de aceste crengi de prisos şi să le aruncăm pe jos. Iepurii mai bucuroşi vor mânca din aceste crengi, rozându-le vârfurile şi coaja, de­cât să roadă pomii. Că cu aceasta şi pomicultorul ar con­tribui şi la mărirea avutului naţional reprezentat prin vânat, n'ar fi decât îndeplinirea în plus de datoria de ce­tăţean.

Hrănirea iepurilor la pădure. Nimic mai simplu, mai uşor şi mai ieftin, decât să hrănim la pădure iepurii chiar şi cervidele. Am văzut mai sus, care este cea mai natu­rală, cea mai sănătoasă hrană a vânatului ierbivor pe timpul iernii. Crenguţe, coaje de pom. Mai ales cerbii au absolută nevoe de această hrană, de acest medicament, care dacă le lipseşte la momentul necesar, vom ajunge până acolo unde au ajuns nu de mult nemţii, de se gân deau să distrugă toţi cerbii ca să scape pădurile de pa gubele enorme, ce cauzau cerbii, rozând arborii.

De ce roade cerbul coaja pomilor? Iată o întrebare, care frământă şi azi lumea întreagă, care frământă şi pe silvicultorii noştri, care se plâng, că iepurii şi cervidele le distrug plantaţiunile şi care este mult mai uşor de re­zolvat, decât ne închipuim. N'avem nevoe de analiza sân­gelui, cum vroiau să facă Germanii cu vreo trei ani în urmă — şi nu ştiu dacă au făcut-o — când au apelat la ţările care au cerbi, rugând vânătorimea, să le trimeată o sticluţă cu sânge dela cerbul, sau dela cerboaica împuş­cată. Din această analiză au vrut să stabilească, ce anu­me lipseşte organismului cerbului, de-1 face să cojească pomii? De ce roade cerbul coaja pomilor? P u r şi simplu, că are nevoe de coaje, de hrană ce conţine coaja pomului, fie că e vorba numai de tanin sau şi de alte medicamente. Să le dăm coaja de pom, dacă le trebue, să le dăm dea-gata, ca să nu roadă pomii!

N'avem decât să tăiem de ici-colea, să împrăştiem in cât mai multe locuri crengi, crenguţe de pomi. Nu însă ori şi care pom este apt. pentru aceasta.

In primul rând e bun, neîntrecut de alte esenţe, mă­rul (pădureţ) apoi alţi arbori fructiferi, după care ur­mează în ordinea înşirărei salcâmul, plopul canadian, frasinul, ca la urmă în lipsă de aceşti arbori să ne mulţu­mim cu cerul, fagul şi stejarul. (Am pomenit numai arbori obicinuiţi, cunoscuţi de toţi).

La pădurile de şes lemnul de foc e scump, se formează şi grămezi de crengi, de obiceiu iarna. Arendaşul terenu­lui n'are decât să cumpere câteva grămezi de crengi, (atenţie la valoarea lor din punctul de vedere de mai sus;

CARPAŢII 1943. No. 12. 331

plasează câte o jumătate de grămadă la locurile potri­vite. După ce s'a dus zăpada, rămăşiţele se pot strânge, şi-au făcut datoria.

Nu se fac însă în toate pădurile de şes grămezi de crengi în felul de care ne trebue nouă. Dar n'am văzut pădure de şes, în care să nu fie pe la marginea pădurei, ici-colea câte un petec de salcâm, frasin, plop, e tc , cu alt cuvânt esenţe, care sunt preferate de vânatul ierbivor. Nu putem să tăem aceste lemne, nici să-le tăem toate cren­gile pentru a le fasona pentru vânatul nostru, dar stri­căm pomii, dacă începând din luna lui Iulie, tăem cu foarfecele crenguţele subţiri încărcate cu frunze. Uscam aceste crenguţe (aşternute în umbra copacilor, fiind us­cate brusc la soare se pierd frunzele) şi le păstrăm până la momentul necesar, legate în snopi, ţinute la loc uscat, zvântat, ca să nu mucogăească.

Acest „frunzar" este cea mai naturală, cea mai să­nătoasă şi cea mai hrănitoare hrană de iarnă pentru epuri şi pentru cervide.

P â n ă aci n'am pomenit, decât de vânatul pădurilor de şes, s'au de regiuni colinoase. N'am vorbit de eervi-dele codrilor seculari ai munţilor. Mediul natural al co­drilor cu bogăţia lui de hrană nu mai cere ajutorul omu­lui. Aci încă nu a pătruns hypercultura omului, care desbracă natura din firea ei făcută de Dumnezeu. Nu trebue să dăm hrană din mână. Singura intervenţie a omului este numai atât: Când vânatul s'a retras de iarnă în regiunile fagului, doborâm câte un fag mai crengu-ros în unele locuri, pe unde vrem să atragem mai mult căprioarele şi cerbii.

Iată, cât este de simplu şi eftin, să cercetăm chestiu­nea hrănirea vânatului erbivor. Dacă pe lângă acest pu­ţin ce-am pomenit, îi mai dăm şi sarea necesară, dacă îngrijim să aibă şi niţică apă, formând la rezerve cu aju­torul unui dig câte un lac mic, în către să strânge apa de ploae (vorbim de terenurile lipsite de apă) am făcut, ce am putut face pentru vânatul nostru, presupunând Insă pază bună şi vânătoare raţională, dar nu distruge­rea stocului de prăsilă. Restul nu ne priveşte, nu depinde de noi, ci depinde de celelalte condiţiuni de trăiri ale vâ­natului (total le cuprindem în zece puncte) între care pe unele le mai putem ameliora s'au pe altele nu le putem influenţa, fiind condiţiuni naturale.

Să trecem cu câteva cuvinte şi la hrănirea vânatu­lui aripat. Nu vorbim de astădată de fasani, care cer o amenajare specială şi unde este cultură de fasani, acolo de sigur că este şi un specialist, care nu are nevoe de aceste sfaturi.

Să vorbim numai de potârniche, cel mai drăgălaş, dar cel mai vitreg vânat al câmpiilor noastre, de care vâ­nătorul numai atâta grije are, ca din primul stol în care trage, să ia cu primele două focuri părinţii, ca apoi să facă uşor „tabula rasa" cu restul familiei.

Potârnichea este vânat expre numai de câmp. La pădure nu rămâne, nici iarna, când ar avea nevoe să stea la adăpost în contra vântului, care-i este şi ei duş­man ca la tot vânatul.

Hrana principală a potârnichei, pe timpul oatului, clocitului, dar mai ales în epoca creşterei puilor, sunt fel de fel de insecte. O hrană atât de indispensabilă pentru acest vânat aripat, că cu dreptul putem spune, că fiecare teren numai atâtea potârnichi poate să crească, câtă cantitate de potârnichi poate să aprovizioneze cu insecte. (Asemenea este şi fasanul, pe' care însă îl putem ajuta şi cu „surogate"). De aci reese, că în unii ani (fără- a lua în socoteală ploile torenţiale şi grindina din Aprilie-Mai-Iunie-Iulie) sunt mai multe potârnichi, în alţii mai pu­ţine, după cum se înmulţesc şi insectele. Dacă gerurile târzii (Maiu) distrug cea mai mare parte a insectelor, în acel an avem puţine potârnichi.

A doua hrană a potârnichilor sunt seminţele de fel de fel de burueni. Pela sfârşitul toamnei, dar mai ales iarna când nu mai găseşte nici burueni, hrana princi-pală j i sunt semănăturile de grâu, secară, orz, ovăs. Do­vadă, că unde cultura pământului este restrânsă la mă­suri mici acolo nu prea sunt potârnichi. La potârniche „good farming an high preservation" sunt în mai strân­să legătură decât la orice alt vânat.

Dar ce să mănânce potârnichea, iarna, când zăpada a acoperit tot terenul, toate semănăturile? Se vâră familii întregi sub zăpadă, săpând tuneluri, ca să stea la adăpost în contra vântului şi frigului şi să scormonească după

verdeaţă, hrană indispensabilă şi vânatului aripat. Dar ce să facă biata pasăre, când zăpada a îngheţat aşa de tare, de nu mai poate sparge scoarţa, care o împiedică să-şi pregătească culcuş cald, să-şi găsească hrana atât de meschină? Cine e stăpân pe moşie, mai poate să pue pe păzitorul de vânat să înlăture zăpada cu o lopată ici-colea în suprafaţă de câţiva metri pătraţi, dar Doamne fereşte, să facem aceasta în teren comunal, pe holdele micilor proprietari, cu toate că-o astfel de aerizare a r prin­de bine şi semănăturilor ţăranului. Ce face în acest caz potârnichea? O vedem alergând zgribulită încoace-încolo pe zăpada scorţoasă, vine la drumuri, şosele să scormo­nească în baliga cailor, care trec pe acolo; trage aproape de sate, chiar în curţile gospodăriilor să scormonească prin pleava, pe lângă clâile de fân, unde speră să gă­sească câte un grăunte, dar în rele mai multe cazuri gă­seşte: laţul şi alte bunuri.

Sau se retrage pe marginile drumurilor de pe lângă pădure, prin gropi, şanţuri în care au mai rămas nişte spini fructiferi.

Să le facem adăposturi de hrană în câmp: n'are sens, fiind-că nu suntem stăpâni, proprietari pe teren. Să le lăsăm în grija laţurilor de pe lângă clâile din curţile gospodăreşti ar însemna, ca la primăvară să vedem din ele câte 1—2 dintr'un stol, sau chiar nici una.

Spinii mai sus amintiţi ne dau cele mai bune indi-caţiuni, ce avem de făcut. Aceşti spini sunt adăposturile de hrană. N'avem decât să aşternem pe aceşti spini ici-colea, câte un braţ de pae, drept acoperiş ca să nu pă­trundă zăpada sub el şi dedesubt, între spini aşternem un strat gros de pleavă de grâu. (E bună şi pleava de meiu, de borceag, etc) . In pleavă întotdeauna se găsesc seminţe de burueni, boabe de grâu mici, strânse, după care potârnichea va scormoni. Cum că aceste seminţe mititele nu se găsesc uşor, potârnichea trebue să scor­monească multă vreme, până dă de ele, deci petrece mult timp sub adăpost. Având de lucru „face gimnastică", deci mişcă, nu stă sgribulită, amorţită de frig.

Inoim din când în când pleava şi pe margini aşe­zăm cate un lemn mai gros, ca pleava să nu fie aruncată afară de sub adăpost.

Blasius Otvos.

I I I .

Metodă pentru curăţirea trofeelor de cerb şi căprior

Am o serie de trofee de cerb şi de căprior, care îmi împodobeşte pereţii camerei mele de lucru. Cu vremea tro­feele acestea îşi pierd culoarea originală, brună, caldă, şi punându-se pe ele inevitabilul colb, devin sure, alburii; urâte. Multă bătae de cap mi-au făcut ele. Cum să le cu-răţesc, ca ele să-şi redobândească originala culoare. Am încercat să le prăfuesc, şi mai uşor, şi mai energic — pe uscat. Rezultatul: zero. Moleculele de praf fin s'au lipit atât de aderent, încât în felul acesta ele nu au putut fi îndepărtate. Am .îmuiat în apă coarnele; praful s'a uscat apoi şi el păstrând neschimbată crusta surie. Apoi, am încercat, cu o pereche de coarne de căprior, să le îmoi bine în apă şi apoi să le frec cu perie umedă. Efectul a f o s t . . . exagerat: apa şi peria a dus nu numai stratul de praf, dar a înmuiat şi culoarea brună originală şi m'am pomenit cu o pereche de coarne aproape albe. Deci distruse. Intr'a-devăr, culoarea frumoasă castanie-negrie a coarnelor se formează în cea mai mare măsură prin frecarea lor de coaja cu tanin a copacilor. Or acest colorant se disolvă în apă, şi cedează subt influinţa energică a perierii umede.

Ani citit însă în o revistă străină o metodă, la care nu mă gândisem. Am încercat-o, a reuşit de minune şi o recomand camarazilor mei vânători.

Aşezăm trofeul subt duşul rece al unei băi. Prin dis­cul duşului se strecură miile de picături de apă, care cad cu o oarecare putere. Aceste biciuesc delicat firele de praf, le desprind, le îndepărtează, şi lasă neatinsă culoarea ori­ginală.

Mi-am tratat în felul acesta trofeele, şi acum ele se înşirue iarăşi în culoai-ea proaspătă, vie, caldă.

R. T.

Cel mai bun cerb al anului 1943

După informaţiunile pe care le avem, în sezonul de muget din anul acesta, cel mai bun trofeu de cerb 1-a cucerit D-l Ing. Nicolae Goţia din Braşov.

L-a împuşcat în pădurea Bota, proprietatea Com-posesoratului din Zagon, Jud. Braşov, în hotarul co­munei Sita Buzăului, la 5 Octomvrie.

Măsurile acestui trofeu, al. cărui fotografie o dăm alăturat, sunt următoarele:

Lungimea prăjinilor 107—118,1, media 112,55; Raza ochiului 36,2—45,9, media 41,05; Rozele 27,2—29,2, media 28,2; Grosimea I. 17,6—17,5; Grosimea I I . 24,5—18,2; Greutatea 13 kg.; Numărul razelor 19; Lărgimea 70.

Cerbul c a p i t a l Î m p u ş c a t d e Dl Ing, Goţ ia B r a ş o v .

Trofeul e caracterizat pr'n extraordinara lopată din coroana prăjinei drepte. Conform formulei Na-dler însumează 225,24 puncte.

Un lup împuşcat cu alice de 4,5 m m .

Aproape dela începutul carierei mele de vână­tor, am adoptat puşca cu trei ţevi, considerând-o ca fiind cea mai practică. Insă d n cauza unor greşeli de construcţie a multora din ele, am fost nevoit a schimba multe din aceste arme.

In fine, am găsit ceea ce căutam: o puşcă cu trei cocoaşe şi trei trăgace, al treilea trăgaci pentru ţea­va de glonte. M'am servit de ea mulţi ani. In 1918 am pierdut-o din cauza războiului şi nu am mai pu­tut găsi decât una tot cu trei ţevi dar numai cu două trăgace, cel dintâi, prin împingerea unui buton, ser­veşte şi pentru glonte, cum sunt toate aceste arme. Deprins însă să trag cu glonte cu al treilea trăgaci, această construcţie mi-a pricinuit multe neplăceri. Deoarece când sunt grăbit, împing butonul pentru glonte dar apăs pe trăgaciul din urmă, încât trag cu ţeava stângă. Am avut această neplăcere cu un lup care a căzut numai printr'o întâmplare.

Vânam într'o pădure mică izolată, unde nu ne puteam aştepta decât la vulpi şi la iepuri. Săniile cari ne-au fost adus, au rămas pe un colnic la aripa goa­nei. Eu eram primul la aripa dreaptă, adică aproape de sănii.

Aveam ca armă un Drilling cu două trăgace, în­cărcat la dreapta cu alice de 3,5 mm. şi la stânga cu 4,5 mm. Ninsese noaptea destul de mult, pădurea era aplecată, încât se vedea rău. Cum a început goana, s'a auzit un foc la aripa din stânga şt în scurt timp văd ceva venind. După mers semăna a fi un iepure care sare peste tufe în copci. In realitate era un lup, din care vedeam numai capul. într'o rărime, în faţa mea, am văzut că-i lup. Aveam numai o clipă ca să trag; am împins repede butonul pentru glonte, am ochit cât mai bine şi am tras. Lupul s'a strâns gră­madă, dar a plecat. Alt foc nu am mai avut timp să trag.

Deschid puşca ca s'o reîncarc şi atuncea vădi că am tras cu ţeava stângă, cu alice de 4,5 mm. Am cre­zut lupul pierdut, dar am auzit la sănii două focuri.

Şt'ind că a rămas acolo un jandarm, am crezu, că-1 petrece cu carabina prin nişte poeni.

Când s'a terminat goana, m'am dus la sănii să mă urc întruna, ca să urmez vânătoarea. Un om dea-colo mă întreabă dacă am văzut lupul; îi spun că am şi tras în el. Atunci ţăranul îmi spune că a căzut ş i , mi-1 arată jos în urma săniilor. La întrebarea mea că unde a căzut, îmi spune că în momentul când & tre­cut drumul, a început a se clătina. Atunci jandarmul a fugit după el, l-a ajuns şi l-a împuşcat în gură cu revolverul! Nu am priceput cum fugind după lup l-a putut împuşca în gură. L-am examinat, am văzut că nu poartă nici o urmă de glonte de revolver şi că sângele dela gură provine din focul meu. Toată în­cărcătura era în spată. La jupuit s'a văzut că patru alice au încadrat inima, plămânii erau ciuruiţi şi cu toate acestea a mai parcurs cam 300 metri.

Este probabil că jandarmul a tras pe când lupul cădea, sau chiar după ce lupul a fost căzut, altfel ar fi tras mai mult de două focuri. Dar chiar dacă l-ar fi lovit, focurile lui nu mai erau utile, căci un lup care

a primit un foc de alice la 25 paşi şi poate fi ajuns de un om, este un lup care este ca şi căzut.

Cu toate acestea, deoarece erau unii vânători ne­lămuriţi îndeajuns, a fost nevoe să fie jupuit, ca să se vadă că nu poartă nici o urmă de glonte de re­volver.

Un Moldovan

Gustul ursului

Ca şi referitor la alte animale, credinţa populară atribue ursului felurite obiceiuri, unele mai curioase decât altele, dintre care însă foarte puţine rezistă observaţiunilor reale. Aşa se crede încă de mulţi, că ursul nu mânâncă hoit găsit, şi pe această credinţă se brodează fel de fel de întâmplări, cu oameni şi­reţi, care atacaţi de urşi au . . . făcut pe mortul, — şi astfel au scăpat de dinţii şi ghiarele fiarei.

Cei ce cunosc, cât de superficial, năravurile ur­şilor, ştiu, că ei mânâncă bucuros hoit, — şi că vâ­nătorii adeseori folosesc această împrejurare, pentru a-i atrage şi a-i vâna. Paznicul delà A. mi-a adus zi­lele trecute o ştire, care e vrednică să fie inserată în revista noastră „Carpaţii", fiindcă e o dovadă, că ursul are gusturi ciudate şi în ceea ce priveşte vechi­mea hoitului. Iată ce s'a întâmplat:

In teritorul de munte al comunei A. se găseşte un loc de pândă la hoit, pentru urşi, care „funcţionea­ză" de mulţi ani. In fiecare an, primăvara şi toamna, vânătorii respectivi, dacă vreau să îşi încerce noro­cul, pun în aretul pătulului ridicat acolo într'un fag bătrân, câte un cadavru de cal, etc. Aşa au făcut şi în toamna asta. Ce constată însă paznicul?

Ursul a venit, în două nopţi, dar în loc să în­ceapă să mânânce din hoitul „proaspăt", s'a năcă­jit să se urce într'un brad din apropiere, ca să gă­sească acolo o trufanda mai aleasă: In acel brad ur­case paznicul, astă primăvară, o pulpă din calul pus atunci hoit. O urcase, ca să nu mânânce ursul deodată toată nada, să mai rămână o „porţiune" şi pe altă zi. Din o pricină oarecare, acea pulpă de cal nu a mai fost coborîtă, ci a rămas peste vară acolo, atârnată în brad. S'a uscat, a putrezit, au mai cîupit-o pase­rile: acum nu mai rămăsese din ea decât oasele şi ceva vine şi resturi de carne uscate. După această bunătate de hrană jinduia ursul, şi s'a urcat acum cu mare anevoe în brad, ca să o ajungă, şi fiindcă nu o putuse rupe şi coborî, fiindcă era bine acăţată, două nopţi s'a suit ca să se îndulcească la ea,

Intr'adevăr . . . gusturile nu pot fi discutate !

N.

Ciudata c o m p o r t a r e a unei vulpi

Stând la pază în nopţi reci de iarnă, se aude câteodată cum latră vulpea. Ca un căţel răguşit. Lo­vită mortal, scoate uneori, dar foarte rar, câte un ţipăt de durere. Eu l'am auzit o singură dată, când din nefericire am lovit o vulpe astfel, încât i-am frânt ambele picioare dinainte. Ţipătul seamănă cu acela al unui cotoi, călcat pe coadă. Mai scoate vulpea un fel de lătrat scurt, furios, când se luptă cu cânele în vizuină, sau este încolţită de câne, rănită fiind.

Afară de aceste glasuri, vulpea mai obicinueşte să şi răcnească într'un fel ciudat, atunci când îşi

prevesteşte puii despre un pericol ameninţător, sau, cum m'am convins în ultimul timp, când se sperie de ceva. Ar fi un ţipăt dat din acelaşi motiv, ca în cele mai multe cazuri, brăhnitul ţapilor şi caprelor roşii. Acest ţipăt se şi aseamănă întrucâtva cu acela al că­prioarelor, dar este mai „subţire" şi mai plângător. Auzit dela depărtare, aduce cu glasul păunului.

In această vară foarte des, dar şi verile din anii din urmă, auzeam răcnetul vulpii, Stând la pază în-tr'o seară din Iulie, aud iarăşi acest glas ciudat, la care răspunde prompt un ţap. (Deduc aceasta din brăhnitul scurt, energic). Timp de cel puţin cinci mi­nute, răcneau cu schimbul, când vulpea, când ţapul.

Deşi o auzeam de multe ori, n'am ajuns să văd vulpea, atunci când răcneşte. Mi s'a împlinit însă şi această dorinţă.

Dibuitul, este şi e o meserie, S ă te plimbi pe po­teci bine întreţinute, căptuşite chiar cu muşchi şi pur­tând încălţăminte cu tălpi de cauciuc moale, nu e mare lucru să umbli fără zgomot. Meşter este acela, care chiar cu bocanci ţintuiţi dacă ar fi încălţat „cir­culă" prin pădure, ca o arătare. Vreau să zic, că e vizibil, dar nu se aude venind. Este una din ambi­ţiile mele, ca să mă perfecţionez în această direcţie şi sunt chiar mulţumit cu rezultatele la care am ajuns. Astfel, spre deosebita mea bucurie, mi se întâmplă destul de des, ca să dau peste vulpi cu ocazia hoi­nărelilor de seară şi dimineaţă, care nu mă simt, pâ­nă nu ajung în imediata lor apropiere. Că umblu cu vântul în spate, este doar firesc.

Acum deunăzi, când abia se crăpa de ziuă, um­blam pe fundul unei văi, folosindu-mă de un drum forestier vechiu, părăsit. Valea are cotituri multe, ast­fel, că uneori nu vezi prea departe. Mergând aşa, la o cotitură aud că sare ceva vânat de talie mică dinain­tea mea şi totdeodată aud şi nişte — pardon de ex­presia nevânătorească — behăituri parcă, scurte, sau ca nişte mormăeli scoase de un căţel speriat. Privind înspre acolo, văd cum o şterge o vulpe, trecând valea deacurmezişul. Până acuma, nimica deosebit. Dar a-bia mai fac câţiva paşi, când aud că vulpea, care a trecut la spatele meu, începe să răcnească în mod persistent. Curios fiind, mă întorc şi fac câţiva paşi îndărăt, ca să pot privi în urmă-mi, dealungul văii. Oprindu-mă, aud cum vulpea se apropie din ce în ce, răcnind mereu. Stăteam neacoperit, în mijlocul văii, iar vulpea venea prin desişul de pe coastă. Astfel, s'a apropiat la — mult să zic — zece paşi de mine, atunci, prinzând vânt probabil, s'a întors dintr'o sări­tură şi a plecat pe coastă în sus, dar tot răcnind. Ajunsă mai departe de mine s'a oprit în loc şi răcnea mereu. Am mai ascultat-o timp îndelungat, apoi am plecat, având alte socoteli, dar îi tot auzeam glasul, chiar şi după ce m'am îndepărtat la distanţă de vre-o 500 metri.

Consum al patrulea deceniu de carieră vânăto-rească şi vânez — spre mirarea şi ocara camarazilor mei de vânătoare — cu predilecţie singur. La pază, dibuind şi cu cânele. Merg eu şi la bătăi, dar rar. Men­ţionez aceasta, spre a arăta, că am destule ocazii să văd vânatul şi astfel, decât gonind a spaimă. Totuşi, vulpe ca aceea despre care am povestit, n'am mai în­tâlnit. S ă plece ea, speriată de mine, apoi să se în­toarcă până aproape, servindu-mi un concert?

Vor fi bolânzit şi vulpile. Dumnezeu mai ştie.

C. A. V. Popescu

t | l f f l l l f r Hl l l l l lMl l MMlMH |H l | | i lH | f | fŢ t f |

P I I H h I C A R T I / R E V I S T E ! I lUMllII l lL l l l l l l | l l l l l l l lU44-

Revista Pădurilor (Bucureşti Nr. 9—10 din 1943). In paginile destinate chestiunilor vânătoreşti, revista „Pro­gresului silvic" aduce o preţioasă contribuţiune pentru har ta de distribuire a vânatului nostru, în articolul semnat de Dl Ing. silvic Remus Oprişan „Contribuţiuni la mono­grafia vânătorească a judeţului Prahova". Un judeţ care cuprinde în sine regiuni proprii celui mai felurit vânat, întinzându-se dela şesul dunărean, până în piscurile stân-coase ale Carpaţitor. Potrivit acestei configuraţii geogra­fice, în partea de sud găsim dropia iubitoare de întinderi mari, apoi prepeliţa şi iepurele, aflându-se câteva insule şi pentru căprioară, având chiar unele nuclee de fa?ani, care se răspândesc timid din locurile de colonizare. Spre deal, pe lângă acelaş iepure se înteţeşte numărul căprioa­relor, apare mistreţul, primăvara şi toamna „cad" roiuri bogate de sitari. In colţul de nord-vest al jude;ului o in filtrare de cerbi, iar în Bucegii cars ating colţul da nord-rst sălăşlueşte capra neagră. Ursul îşi găseşte şi el loc de trai în munţi, şi brădetul e înviorat de cocoşii de munte. Lupul şi vulpea haiducesc pretutindenea, iar pe coline cu­lege boabe şi muguri ierunca. Autorul ajunge la conclu-ziunea, că ar fi indicată o mai intensă ocrotire, mai ales în ceeace priveşte cerbul, ursul şi, la şes, dropia. In „cro­nica cinegetică" Dl Ing. At. Haralambie remarcă şi dis­cută două articole apărute în „Carnaţii" (N-rii .3 şi 7 din 1943) referitor la influenţa păşunatului în păduri asupra vânatului, articole datorite colaboratorilor noştn, D-nii Dr. S. Vulcu şi Ing. Mircea Băncilă. Autorul e pe deplin de acord cu concluziunile amintitelor lucrări şi ajunge la următorul final:

„La rândul meu trebue să mărturisesc că cele relatate de d-nii Vulcu şi Băncilă constitue adevărul şi numai a-devărul. Intr'o conferinţă ţinută de mine, în anul 1938, la Cercul de studii forestiere, şi in urmă t'pnrita, am arătat că pădurea şi golul alpin formează un tot inseparabil şi ca atare administrarea acestui tot nu poate fi separată, ur­mând să se facă ca şi până acum, de organele fireşti - -cele silvice. Constatările şi propunerile d-lui Dr. Vulcu — un străin de corpul silvic — vin să completeze şi să întă­rească constatarea şi propunerile mele.

S'a voit însă altfel: eliminarea organelor silvice din orice fel de preocupare pastorală. Nu ştim pentru ce fel de consideraţiuni. Prin legea din 19 Martie 1943 s"a ajuns acolo.

Noi ştim că nu va fi bine şi că se vor produce multe conflicte la limita dintre gol şi pădure, Se vor produce conflicte chiar în pădure.

D-l Vulcu cere ca toţi cei ce ţin la vânatul nobil al pă­durilor să se ridice pentru salvarea lui. Este bine că dă semnalul. Nu trebue însă să se limiteze la înscrierea aces­tor dureri în reviste. Trebue să se meargă acolo de unde se poate hotărî. In ceasul al 12-lea, încă se mai poate re­veni".

Deutsche Jagd — Wild und Hund (Nr. Nov. 1943). M. Wundt, dela Institutul cinegetic din Berlin-Wannsee, ne dă o scurtă explicaţie a unui fenomen, pe care de sigur l'au observat mulţi dintre vânătorii noştri. Nu prea rar , când deschidem abdomenul iepuroaicelor, găsim în cavi­tatea abdominală nişte formaţiuni curioase: unu sau mai multe globuri, cu o piele lucie, de mărimea unui pumn de copil. Dacă secţionăm un asemenea glob, găsim uri iepu­raş deplin desvoltat, E vorba despre o graviditate abdomi­nală, fenomen, care a fost observat şi discutat la iepuri de prin veacul al 17-lea, fără ca până acum să fi fost lămu­rită cu certitudine cauza lui. Cauza acestei lipse de sta­bilire e în mare parte împrejurarea, că sunt supuse exa­minării oamenilor de ştiinţă numai aceste formaţiuni pa­tologice, şi nu întreg corpul animalului. Deoarece aceşti foetus se găsesc liberi în cavitatea abdominală şi de altă parte sunt pe deplin desvoltaţi, nu avem a face cu o reală graviditate abdominală. La aceasta ajunge ovulul fructi­ficat în abdomen şi se desvoltă acolo. Desvoltarea ovulului poate să aibă loc numai dacă rămâne în legătură organică cu corpul mamei, de unde îşi primeşte hrana necesară. In asemenea împrejurări ovulul se poate desvoltă înainte, nu­mai dacă ajunge în contact d. e. cu intestinele, peritoneul,

se lipeşte de aceste, concreşte. In acest caz însă rodul nu va ajunge la deplină desvoltare, ci în anume stadiu va pieri deoarece hrana e insuficientă. După cercetările de până a-cum pare verosimil, că foetusul găsit în abdomenul iepu­roaicelor s'a desvoltat normal, în lăuntrul uterului şi a fost expulsat în cavitatea abdominală numai înainte de normalul timp al fătatului. Aceasta se poate produce prin ruperea pereţilor uterului, dar se poate imagina şi cazul, că în contracţiunile de naştere ale uterului foetusul e îm­pins în canalul ovarului, care se deschide spre abdomen. Ajuns foetusul aici, moare, şi în jurul lui se formează o . cămaşă care îl încapsulează. Conţinutul acestei capsule uneori se macerează, e absorbit de trupul mamei şi găsim numai resturi de oscioare, sau se mumifică, luând forma unor piei tari. In multe cazuri foetusul se calcifică. Pu-roieri şi infecţiuni nu se produc, întrucât din uter foetu­sul ajunge în cavitatea abdominală perfect steril. Aceşti foetuşi nu mai pot fi expulsaţi. Iepuroaicele care poartă în abdomen asemenea farmaţiuni pot deveni de nou gravide şi pot făta normal puii viitori.

Der Deutsche Jager — Deutsches Waidwerk (Nr. Nov. 1943). Cunoscutul balistician, D. K. Eilers scrie un artico­laş interesant subt titlul: „Ajung două mărimi de alice". Vânătorii tineri sunt invitaţi să folosească o serie înteragă de mărimi de alice. Autorul preconiza într'o vreme redu­cerea la trei: 2V2, 3 şi3V2 mm. Apoi credea, că în alicele de 3 mm. vânătorul găseşte „alicele universale". A renunţat la această din urmă părere, din motivul, că dacă la dis­tanţă normală, de maximal 35 metri, şi deci mai ales la vânătoarele în pădure aceste alice sunt suficiente, la câmp şi la vânatul de baltă, unde se trage şi la distanţă mai mare (45—50 m.) ele nu sunt mulţumitoare. S'a fixat pen­tru două mărimi: 2V2 şi 3V2 mm. Cele dintâi le foloseşte la pădure, apoi la becaţiune, potârnichi; cele de a doua la câmp la iepuri, la raţe, gâşte. Concurenţele acestea se pot potrivi pentru situaţia din Germania, unde „surprizele" sunt excluse la vânătoarea cu arma cu alice. La noi însă, unde poate apare lupul, unde vânatul e mai resistent, ve­dem că nu se poate elimina cartuşul cu 4—4V2 mm., iar cel de 2V2 pare prea mic. Deci am preconiza 3, 3 V Î şi 4 mm., aceste două din urmă numai excepţional pentru lupi, etc.

Rubrica noastră „cărţi.reviste", care odinioară cuprin­dea pagini întregi s'a redus mult. O consecinţă firească a. stărilor în care ne găsim. In afară de împrejurarea, că revistele de specialitate ale ţărilor cu care ne găsim în stare de războiu nu ne mai sosesc (dacă ele mai apar) , revistele franceze şi belgiene pe care le recensam obişnuit şi-au sistat apariţia; iar revistele germane s'au redus mult. ca volum şi conţinut. In locul celor patru reviste de vânătoare germane, care apăreau săptămânal, azi apar două lunar. Şi aceste au un conţinut extrem de redus, cuprinzând mai ales literatură distractivă, care poate a-vea valoare numai pentru cititorii acelor reviste. In urma raţionalizării severe a hârtiei în Germania, marile case (F. C. Mayer—Miinchen, Paul Parey—Berlin, I. Neu-mann—Neudamm) care editau pe an zeci de cărţi cu subiect cinegetic azi au sistat aproape în întregime edi­tarea unor asemenea lucrări. Nici chiar preajma Crăciu­nului, care de obiceiu aducea teancuri de cărţi noui, nu a putut schimba această situaţie. La întrebarea pe care am făcut-o unor asemenea case de editură germană ni s'a arătat, că aşteaptă „lumina tiparului" o serie întreagă de noui lucrări cinegetice, unele desemnate ca fiind de o mare valoare. In schimb, suntem informaţi, că e o mare cerere în colecţiile mai vechi ale revistelor, şi în vechile cărţi — de altfel aproape epuizate toate.

Astfel, fără vina noastră, lipsim pe cititorii revistei noastre de informaţiuni ample referitoare la literatura vânătorească. Am cultivat în deosebi această rubrică — şi o vom cultiva şi în viitor în marginile posibilităţilor — e.a servind în mod real punerea în curent a vânătorimei noastre cu mişcarea cinegetică din străinătate, cu pre­ţioasele rezultate pe care le dau specialele institute străi­ne, care studiază pe plan ştiinţific diferitele probleme vânătoreşti. Sperăm, ca revenind timpurile normale, vom putea da cuvenita amploare şi acestei rubrici. „C".

U r ă m colaboratori lor şi cititorilor noştri S ă r ­bători bune şi un A n nou fericit!

Prin Decizia Ministerială jur. Nr. 17081/1943, s'a oprit vânarea potârnichilor pe anul vânătoresc 1943/1944, pe în­treg teritoriul judeţului Muscel.

* * %

Prin Decizia Ministerială Nr. 233818/1943, Dl Dumitru Iftene, din comuna Deleni (Fălciu) a fost numit Inspector de vânătoare, onorific, al Plăşii Vutcani (Fălciu).

* m *

Societatea Vânătorilor „Vulturul' din Balş—Roma-naţi a obţinut calitatea de persoană juridică prin sentinţa civilă a Tribunalului Romanaţi No. S. I. 167/1943.

% &

Zoologul M. Schneider din Lipsea a reuşit să monteze unui tânăr crocodil grav rănit, un maxi lar artificial. Ani­malul, lung de 1 metru, a fost muşcat de un alt crocodil mai mare, rupându-i-se ţesutul de legătură între cele două maxilare până la laringe, iar limba rămânându-i atârna­tă în gâtlej. Un constructor de proteze şi instrumente chi­rurgicale din Lipsea a luat crocodilul la el acasă şi i-a construit un maxi lar inferior şi o placă complimentară a maxilarului superior din tablă de aluminiu, în forma maxilarelor naturale cu dinţii în faţă, precum şi găuri pentru pătrunderea aerului la părţile acoperite. Prin sâr­mă de cupru învelită cu cauciuc se împiedică pierderea maxilarului artificial, acesta fiind foarte bine fixat. Ră­nile s'au vindecat în timp de 3 săptămâni, animalul refă cându-se complet, mâncând şi fiind perfect vioi.

(„Natura", No. 10/1943). * * *

Sezonul de vânătoare la capre negre, în anul acesta, a fost unul bun pentru vânători şi dezastruos pentru an­tilopa munţilor noştri înalţi. „Pe caprele negre le ocroteş­te negura" — e o veche şi foarte potrivită zicală vânăto-rească. Munţii stâncoşi cuprinşi de negură închid în faţa vânătorilor coastele şi văile, orizontul e mărginit la câte­va zeci de metrii. Ce e dincolo de acest perete de negură e ferit e în siguranţă; iar când se apropie — mai mult din întâmplare — vânătorul de locul nevăzut unde se găseşte vânatul, acesta îl simte înainte de a fi fost văzut, şi plea­că. Vânătorul doar din o piatră pornită cu zgomot de pi­cioarele caprelor îşi dă seama, că a fost în apropierea lor. De altă parte, vânătoarea caprelor negre e îngreunată de zăpada, care pe vremea aceasta de obiceiu acopere munţii, — apoi de pojghiţa de ghiaţă, care de obiceiu prinde stân­cile şi coastele, făcând extrem de primejdioasă dibuirea prin acele locuri rele, chiar închizând în faţa vânătorului cele mai bune locuri.

In toamna aceasta până pe la mijlocul lui Noemvrie, împărăţia caprelor negre s'a scăldat în soare. Dacă a că­zut în vre-o noapte fulg de zăpadă, ca a fost sorbită de grabă de soarele care s'a ridicat blând a doua dimineaţă, întreg muntele a fost deschis, fără negură, fără zăpadă, amfiteatru larg în care ochiul a putut cuprinde toate de­părtările şi piciorul a găsit razim sigur până în cele mai primejdioase unghere.

Cei cărora li-a fost îngăduit de împrejurări să urce în toamna aceasta în teritoriile de capre negre, au avut împrejurări prielnice, cum nu se mai întorc decât la 10, la 20 de ani.

Au avut mai ales bucuria să poată constata, că acest prea ales vânat al ţării noastre e în plină înflorire. Efec­tivul crescut; elementele în puterea vârstei în bun contin­gent; vânat sănătos, viguros, purtând trofee zdravene; ti­neret de anul acesta mult. Rezultatul admirabil, care se datorează aproape în întregime activităţii „Federaţiei pro­tectorilor şi vânătorilor de capre negre".

Dintre trofeele care au fost recoltate în acest sezon de vânătoare, e vrednic de amintit cel doborât de Dl Col. Vătămanu, din „Valea Rea", din versantul de sud al Mun­

ţilor Făgăraşului. E un puternic trofeu, lung de 31 cm., care după măsurătoarele făcute se plasează între cele dintâi 5 trofee de capră neagră cunoscute până azi.

% # #

In Danemarca s'au înmulţit vulpile peste măsură din cauza, că au fost retrase toate armele de vânătoare. Locui­torii, care au mari daune în crescătoriile lor de paseri au găsit — după cum citim într'o revistă străină — un mij­loc original de combatere a vulpilor. Deoarece nu se gă­seşte stricnina, tratează intestine de pasere cu veronal. Dacă vulpea mănâncă din această nadă — adoarme a-dânc, şi e găsită dimineaţa de „vânători".

• # * In hotarul comunei Sândominic, jud. Ciuc, în anul

acesta urşii şi lupii au ucis peste 100 vite mari. • • •

Efectivul de iepuri, care s'a putut constata la vână-torile de toamnă, dacă e neasemănat mai bun decât cel de anul trecut, totuşi nu a justificat nădejdile, pe care le aveau unii după primăvara şi vara favorabilă. Putem constata cu toate aceste, că acest atât de util vânat e pe cale să se refacă după dezastruosul declin din cei doi ani din urmă, şi făcându-se necesara proteguire, va ajunge curând la normala densitate.

De altfel efectivul e extrem de variat în diferitele re­giuni. In unele abea se remarcă o slabă îmbunătăţire, pe când în altele se poate vorbi de abundenţă chiar. O icoa­nă mai clară se va putea face după goanele de iarnă.

• • • Prin Decizia Ministerială Nr. 250229, din 24 Noem­

vrie 1943, Dl Dr. Gavril Bozoşan, din Turda, a fost numit Inspector de vânătoare, onorific, al Plăşii Mihai-Viteazul, (CIuj-Turda), în locul D-lui Dr. Gh. Rusu, demisionat.

• • • Primim cu regularitate dela societatea de vânătoare

„Căprioara" din. Piatra-Neamţ circularele imprimate, pe care le distribue această societate membrilor ei. Voim să remarcăm şi să spunem un cuvânt de laudă pentru acea­stă practică. Intr'adevăr, aceste buletine cuprind cele mai utile îndrumări şi informaţiuni pe seama membrilor societăţii. Evenimente din viaţa societăţii, avizuri, orga­nizarea vânătoarelor, decizuni ale autorităţilor, îndatoriri în sarcina vânătorilor, etc. sunt cuprinse în aceste bule­tine, care se trimit individual membrilor. In felul acesta membrii sunt ţinuţi în curent cu viaţa societăţii şi mă­runtele şi totuşi atât de însemnatele dispoziţii ale autori­tăţilor centrale şi locale. Menţionăm, din circulara dela 22 Nov. a. c , că societatea obligă pe toţi membrii ei să fie abonaţi la una din cele reviste de vânătoare, şi să justi­fice plata abonamentului până la anul nou.

Pentru a feri piesele platinelor de influenţa umeze-lei şi a gazelor cartuşului, — cari eventual a r putea in­tra în mecanismul platinelor, mai ales la sistemul Anson & Deeley etc , etc. prin canalul percutivului, dacă s'a spart o capsă — s'a recurs la aurirea pieselor. Acest pro­cedeu a fost întrebuinţat şi pentru împodobirea, înfrumu­seţarea mecanismului platinelor şi al ejectoarelor, mai ales la platine laterale Holland & Holland, Lang & Son-London, e tc , etc. Natural numai la arme de lux, deoarece acest procedeu scumpeşte preţul armei, considerabil.

Uzinele Walther-Suhl folosesc pentru acest scop la arme de vânătoare un lac special. După părerea mea va­loarea acestui procedeu este discutabilă, de oarece stra­tul izolator de lac dispare unde există o fricţiune între piese.

Mai puţin arcurile, piesele platinelor s'ar putea con­fecţiona şi din oţel inoxidabil. Până acum nu s'a făcut. In loc de aurit s'ar putea placa piesele platinelor şi ejec­toarelor cu crom pe calea obişnuită, electrică.

Sunt de părere că, cromul corespunde mai bine sco­pului decât aurul, dar procedeul este şi mult mai eftin.

Cromarea ar reprezenta o durabilitate, incomparabil mai mare, deoarece cromul este foarte tare, iar aurul foarte puţin rezistent.

Lt. Col. S. S. R.

P U B L I C A Ţ I U N E

Tablou de PĂDURILE STATULUI ce urmează a fi arendate prin oferte închise de Direcţiunea Economiei Vânatului la data de 20 Decemvrie 1943, ora 11 dimineaţa

P ă d u r e Ocolul silvic Supraf. V â n a t u l Estimaţia

Văralec Magazia Cracăul Alfa, Cracăul Negru, Mi» toc, Calea Mare, Sassu, Bouleţu . Negru Vodă Nera Nergăniţa

6 Căseioarele 7 Beclu 8 Cotmeana 9 Dideşti Neaga

10 Strâmbeni 11 Donea, Brusturei, Recea, Bârlui şi

Zlătioara 12 Tihuleşti Cozieni II şi zăv. seria III 13 Vânători—Neamţ

Văratec-Neamţ

Murfatlar—Constanţa Bozovici — Carş

Bolinlin—Ilfov Tr. Măgurele—Teleorman Cotmeana — Argeş

630,— ha epuri, vulpi, lupi, tapi, bursuci CI 1 ^ ^ l ( lt II M II

6259,— 938,81

9 7 6 7 , -epuri, vulpi, lupi cerbi, căprioare, mistreţi, lupi,

vulpi, viezuri, Jderi 4505,— , epurî, vulpi

834,— „ epuri, vulpi, lupi 7760,— , epuri, vulpi

Roşiori de Vede—Teleorman 916,— „ epuri, vulpi, lupi Văleni de Munte —Prahova 432,— „ „ „ „

14 15

16 17

Balta Seimeni . . . . „ Vlădeni Saltava

Cugir — Hunedoara Pârscov—Buzău Vaduri — Neamţ

Ialomiţa

5652,21 2477,— 1400.—

„ Vlădeni Ezer „ Samova şi Zagău . . • . . Tablou de fondurile de pescuit

Tulcea

mistreţi, epuri, vulpi, capre mistreţi, jderi, lupi, epuri, vulpi, cerbi, căprioare, jderi, vulpi,

lupi, mistreţi şi pisici sălbatice 540,— „ vânat de baltă

9646,— „ vânat de baltă şi epuri, vulpi, lupi

2876,50 „ 9000,— „ vânat de baltă

2000 lei 2500 ,

19000 „ 50000 „

20000 „ 50000 „ 12360 „ 15000 „

3000 . 2000 „

10000 „ 7000 ,

10000 „ 15000 ,

20000 „ 20000 „ 20000 „

ce urmează a se arenda prin licitaţie cu oferte închise de către Direcţiu« nea economiei vânatului la 20 Decemvrie 1943, ora 11 dimineaţa

Denumirea fondului Judeţul Estimaţia

1. Zeldiş Arad 2. Lucăceşti Bacău 3. Beliu Bihor 4. Gladna Severin

lei 2000 „ 3000 , 10000 „ 3000

Tablou de terenurile comune de vânătoare, ce urmează a se arenda prin licitaţie cu oferte închise, de către Direcţiunea Economiei Vânatului la 21 Decemvrie 1943, ora 11 dimineaţa

Judeţul Comuna Supraf. Estimaţia Judeţul Comuna Supraf. Estimaţia

Constanţa Cluj —Turda

Engelsbrun 2134 ha 6000 lei Baia 300 „ 2500 Lupeşti 708 „ 2500 » Dumbrava 499 , 1000 Sâmbăteni 2600 „ 16800 Slatina de Mureş 2275 , 2000 Vidra 1500 „ 1600

w Babana 428 , 1000 Victoria 4916 „ 5000 Tibăneşti 5440 „ 2300 » Viziru 8247 „ 3800 Parincea 6949 , 3500 Gloduri 5155 „ 12000 Băseşti 1873 „ 2500 » Drăgeşti 810 , 1100 tt

Curăţele 1491 , 1500 tt

Drăgăneşti 1100 jug. 1200 * Ţigăneşti de Feiuş 895 „ 900 tt

Negru 643 . 1000 tt

Fonău 2358 . 4000 Ceişoara 461 ha 3000 Topa de sus şi jos 2000 , 1500 n Târnova 3308 „ 2500 Sasca Moutana 903 jug. 1500 Vrăniuţi 3775 „ 2100 Oancea 6237 „ 3000 Costache Negri 3452 „ 3500 Domniţa Elena 2884 „ 15000 » Compos urbar Podeni 412 , 2100 Ghirişu 2782 jug. 2800 Muntele Bâişorii 1224 ha 500 Vlaha 1094 „ 2000 Valea Ierii 9382 „ 3000 Oroiul 971 jug. 1000 Iacobeni 2352 ha 2000 Sâmboleni 1400 „ ¿6(0 Godeni 1847 : 4000 Căpreni 2578 „ 4000 » Amărăşti 3607 „ 4000 Melineşti Fratistiţă

1524 , 1600 Melineşti Fratistiţă 2138 „ 2500 M Vela 2126 „ 3000 Veleni 1608 „ 2600 Tălpoşi 2609 „ 3000 9

Dolj

Dâmboviţa Făgăraş . Hunedoara

Ialomiţa . Muscel . . Mehedinţi

Roman

Timiş Torontal

Teleorman . .

Târnava mare Târnava mică

Craioviţa 278 5000 Moşna 1056 » 1700 Tencănău 1252 9 3500 Siliştea Cruci 3404 9 6000 Tunarii Vechi 1601 2000 Buciumeni 1972 » 3500 Todorica 2870 )ua. 1000 Băuţarul U90 ha 6500 ft

Lăpugiul Superior 4833 jug. 3500 9 Luncani 7759 10100 Stănceşti Ohaba 1310 hă 3300 Roşcani 10900 9 17000 Ciocăneşti 1740 V 15000 Rovine 13000 Obştea Moşn. Berev. 1112 9 25000 Tirioi 330 3500 Răjleţu 3340 tt 1500 Angheleşti 2907 tt 2000 m Sat ruptura din com Cârligi 6600 » Cornereva 32140 jug. 1500 Birichiş 4500 tt

Borlova 2947 ha 2000 Dubeşti 1519 » 16f0 ti

Goleţi 1015 ti 5000 Poiana 2200 10000 Feneş 989

3747 » 5000

Rusca 989

3747 6000 Tomeşti 3848 4000 Ruieni 650 1000 n

Trestiana Bârlad 860 2000 Fătăciuni 1689 tt 1600 n

Unteşti 3892 » 10000 tt

Belotinţ 1296 5O00 9 Butin 3028 3800 tt

Rădoeşti 1201 » 2500 W Nalbaut 4469 1600 9 Petecu 1761 tt 2250 9 Petrisat 1536 4000 tt

Crăciunelul de jos 3918 jug. 8000 Jf

Boian 3992 ha 5000 9 Prunaru 1213 4000 Frăţeşti 2533 » 15000 tt Turceşti 872 » 1000 9 Pârâeni 1982 4500 n

9 9 A R M U N D i f i .

Bl iCUREŞT I Generală: Calea Victoriei - fel. 5*74.91

S O C . P E N T R U P R O P A G A N D A T I R U L U I , FABRICĂ D E C A R T U Ş E D E V Â N Ă T O A R E

REPREZENTANŢA FIRMEI G U S T A V G E N S C H O W & Co. A G BERLIN oferă vânătorilor prin magazinul propriu vânzarea exclusivă pentru Bucureşti - Sediul B-dul Carol I Nr. 5, T e l . 5.20.74 (Palatul Carpaţi) - şi prin revânzătorii din provincie, sau prin

expediţii directe dela depozitul nostru:

R E N U M I T E L E C A R T U Ş E DE V Â N Ă T O A R E F Ă R Ă C O N C U R E N Ţ Ă

G U S T A V G E N S C H O W H X C O A G -

O R I G I N A L

C E C O D U R I, 2t C H

cu pulbere Rottweil şi cu al ice tar i 2—6 mm.

• m w ^ c a „ E X P R E S S " • Reţineţi car tuşe prin comenzi ferme pentru sezon

• A r m e de vânătoare S A U E R & SOHN „G E C O " - CHR. F R . T R I E B E L

•

C E R E Ţ I O F E R T E

Găsiţi cartuşele „Express" , precum ar­me şi articole de vânătoare prin urmă­toarele magazine :

Fraţ i i Burza Carol Ankele „Căprioara" D. Nicolescu „Fulger" R e m u s B r a n g a Andreas Rekker E . R e s c h C. D. Udrescu Spirache F lorea

A r a d Botoşani B â r l a d Călăraş i Lugoj Orăştie Sighişoara Sibiu T. Severin Tecuc i

Şi la cel mai specialitate

apropiat magazin de

Magazinele de specialitate c a r e doresc a avea marfa noas tră spre vânzare, sunt invitate a

se a d r e s a la Direcţia Societăţii B U C U R E Ş T I , Calea Victoriei Nr. 33, E t . I , Ap. 18, Tel . 5-74.91

r v \ n

Societatea Naţională pt. Reprezentanţe S. A. R.

Bucureşt i III, Piaţa L a s c ă r Catargiu, 4 Tel. 2-04-03

1! SECŢIA VÂNĂTOARE j

Furnizăm din depozit:

Cartuşe pline „ P E R F E C T " Walsrode Special, încărcate la fabrica Wolff & Co, Walsrode, cu alice tari Natermann; Cal. 12 -16-20 , scurte şi lungi. Efect neîntrecut.

Cartuşe cu glonţ pt. arme de vânătoare.

Tuburi goale toate calibrele.

Cartuşe Flobert.

Cartuşe 6 ^ 5 şi 7,65 pt. pistoale automate.

Capse, bure, cartonaşe, rondele transparente

Accesori i pentru curăţ irea armelor .

Piese de rezervă pentru a r m e .

Alice.

Furnizăm arme de vânătoare cu alice, carabine. Drilling din cele mai renumite fabrici. —.-

sunt binoclul Zeiss, pentru iden. l i f i ca rea vânatului la d is tante mari si luneta (Ic vizare pentru vânătorul corect, care nu vrea numai sa rănească ci «A doboare tn foc vânatul chiar în situaţiuni grele, la lumina zilei «au crepu-scula. (Calităţile optice ale bino­clurilor şi lunetelor Zeiss sunt neîntrecute. Construcţ ia lor «sie solida ţ i durabila.

C A R L Z E I S S J E N A * Societatea Anonima.de Agentura-Comision-Import

fost Ot to & Alfred. Herzog, B u c a r e s t 1 L BuL C « r » t L No. U

D N I S P O R T S. \ -B U C U R E Ş T I , A L E E A I O N O L L Â 1 9 - D O A M N E I 3 Depozit exclusiv al renu» mitelor cartuşe t

„ 1 S T E A "

Cunoscătorii trag numai cu aceste cartuşe şi refuză categoric ori-ce alte muniţiuni. — Mare asortiment det

9 Articole din piele şi utensile pentru vânător i , sportivi şi turişti. M a -V terial garantat şi execuţie impecabilă.

Medicamente pentru câini dela renumita casa engleză C O O P E R , M c DUGALL & ROBERTSON, LTD.

Cartuşe c u glonţ pentru carabine şi Drilling.

A r m e de v â n ă t o a r e c u 2 ţevi, c u c o c o a ş e , pentru pulbere n e a g r ă , a-ţustate în atelierele noastre, in perfectă stare de funcţiune, la preţuri convenabi le .

Cel mai m a r e atelier de armurărie , brunaf, afustări, montăr i de lu* nete şi orice fel de reparaţiuni, sub conducerea mult apreciatului maestru Călin C u r c ă .

Expediem în provincie , la cerere , orice fel de mărfuri. Dăm orice lămuriri balistice, technice şi informative.