Procesul civilizăriiNorbert Elias, Procesul civilizării: cercetări sociogenetice și

psihogenetice, Polirom, Iași, 2002, 2 volume.

[1]

Una dintre cele mai interesante abordări din cadrul a ceea ce acum s-ar

numi sociologia istorică. Norbert Elias și-a propus să unifice dezbaterile

despre natura civilizației occidentale cu un sens al destinului

modernității și o definire a identităților și comportamentelor individuale.

Din Evul Mediu și până în zilele noastre, s-a manifestat o dublă

schimbare, consideră autorul: de pacificare a comunităților sau mai

curând de centralizare a mijloacelor de forță și o creștere a gradului de

autocontrol personal prin intermediul manierelor și a presiunii de grup.  

Student al lui Karl Jasper, Alfred Weber, fratele celebrului sociolog sau

Karl Mannheim, Norbert Elias a părăsit Germania, după venirea la putere

a regimului nazist[2]. Publicată în 1939, Procesul civilizării nu a avut un

impact imediat în cadrul comunităților academice. Cu toate acestea, a

revenit în atenția publică în condițiile declinului teoretizărilor

structuraliste și funcționaliste, în mod special datorită perspectivei sale

temporale.  

Anticipând unele teme abordate de Foucault și Bourdieu, Norbert Elias

leagă, deci, marea de mica politică, procesualitatea duratei lungi cu

aspecte ale vieții cotidiene. Omul este privit ca un ”construct” social,

având un comportament intens reglementat și o interiorizare normativă

atât de puternică încât rememorarea modului de trai al al înaintașilor

reușește să trezească o repulsie aproape instinctivă. Aria politicii și a

puterii se extinde de la instituțiile publice în spațiul privat, inclusiv felul

în care folosim furculița sau obiceiuri aparent banale ca spălatul pe

mâini.

De ce s-au schimbat lucrurile? În stilul lui Adam Smith, Karl Marx sau al

lui Émile Durkheim, Elias identifică două motoare: intensificarea

interdependenței și diversificarea funcțională, aceleași evocate și de

diverși teoreticieni contemporani ai globalizării, care tind să reinventeze

roata. Consecința majoră se referă la controlul violenței private; la nivel

macro, statele tind să monopolizeze legitimitatea recursului la forță, iar

la nivel micro, manierele asigură un grad sporit de control al

spontaneității.

Cele două se implică reciproc, cum instituțiile publice nu ar putea

funcționa eficient fără un sprijin de jos, legile având nevoie de obiceiuri

ca acompaniament. Manierele și identitățile sunt, la rândul lor

influențate de nivelul macro, de relațiile dintre societăți, de centralizare

sau de stratificarea socială și valorile asociate acesteia. Schimbarea

instituțiilor, relațiilor sociale și a vieții cotidiene constituie ceea ce

Norbert Elias numea ”procesul civilizării”.

Mentalitățile și manierele sunt, în viziunea lui Elias, produsul nu doar al

conflictului dintre elite ci și al imitației, dar nu conduc la o uniformizare

generală, deoarece contextul local exercită și el o influență, sugerând

ceva similar teoriilor dependenței de cale. De exemplu, în perioada

modernă, clasa medie franceză, parțial integrată, a preluat unele

maniere și moravuri ale culturii de curte, monarhice și aristocratice,

căreia îi corespunde distincția terminologică dintre civilizația sprituală și

cea materială, două fețe ale aceleiași monede. Dimpotrivă, în lumea

germană, împărțită în multe ”state”, intelectualitatea păturii mijlocii s-a

definit prin detașarea sau opozițiea față de curteni, de limba franceză

sau de cultura raționalistă, fiind mai puțin influentă și separată de

cercurile princiare sau nobiliare; de-aici și opoziția

dintre Kultur și Zivilisation sau dintre naționalismul ”etnic” și cel politic.

La nivel individual, persoanele trebuie să exercite o mai importantă

stăpânire de sine, un subiect unde întâlnim influența lui Montesquieu,

care includea manierele alături de legi și politică. Psihologia nu este,

potrivit lui Elias, ceva dat odată pentru totdeauna, ci face parte din

aceeași viziune heracliteană a schimbării. Cum scopul consta în pacea

internă, căreia deseori îi corespundeau rivalități internaționale, emoțiile

erau supuse unui control sporit exercitat de rațiune, prin intermediul

manierelor, indicând comportamentul cuvenit în diferite situații pe care

legile nu le puteau acoperi (politețea limbajului, comportamentul la

masă, modă etc.) și prin intermediul identității de grup, influențată de

modelele elitei.

Sarea și piperul cărții îl reprezintă nararea schimbării modelelor

comportamentului cotidian. Accentul este pus pe bunele maniere în

timpul mesei. De exemplu, atmosfera medievală, punctul său de pornire,

”în casele celor mai bogați, platourile sunt de obicei aduse … adesea

fără a mai respecta o anumită ordine… Lumea se servește din

castroanele comune. Bucatele solide, mai ales carnea, sunt apucate cu

mâna”[3]. La Veneția, furculița era suspectată de influențe satanice.

Elias oferă multe alte exemple, uneori savuroase, dar mai greu de

reprodus, cum se pare că reacțiile instinctive mai sus menționate îl

afectează și pe mai modestul recenzent. Acestea nu sunt doar evocări

de dragul detaliului istoric, ci scot în evidență o schimbare pe termen

lung, în sensul discutat anterior. Gradual, începând cu Renașterea,

manierele se rafinează, mai întâi în cercurile nobiliare, preocupate să

țină la respect clasele mijlocii aflate în ascensiune, să iasă în evidență

prin distincție.

Rezumând, instaurarea sistemului internațional modern în Europa de

Vest, competiția dintre state, centralizarea graduală a instrumentelor de

forță, stratificarea și transmiterea valorilor au condus la schimbări

identitare, mergând până la miciile detalii ale vieții cotidiene. Și trebuie

remarcat că avem de-a face cu un proces al civilizării, nu cu Civilizația

(eventual occidentală), un concept al sfârșitului secolului XVIII, care

înlocuiește mai vechile courtoisie și civilité[4]. Un termen care, de altfel,

evidențiază tocmai schimbarea studiată de Elias.

Civilizația nu este ”reificată”, nu este tratată ca o esență imună la

schimbare, definită de un set de valori eterne și de instituții identice

cum tinde să fie tratată deseori în recentele dezbateri referitoare la

imperiul sau declinul Vestului, discuții care mai curând evidențiază

temeri recurente în imaginarul social, iar direcția schimbării nu este

determinată în mod rigid, nu este inocentă, poate fi inversată sau

deviată, după cum sugerează exemplele regimurilor totalitare. Acesta

reprezintă unul dintre motivele pentru care lucrarea lui Elias merită să

fie citită. Al doilea se referă la relația dintre schimbările evidențiate de

sociolog și relațiile internaționale, în ambele sensuri ale conceptului:

domeniu și teorie.  

”Procesul civilizării” poate continua la nivelul relațiilor dintre state?

Produs al respectivelor modificări pe termen lung, ”Occidentul” a

dobândit o anvergură globală, în timp ce războiul a ajuns să amenințe

regulile și principiile de bază ale societății; de unde și întrebarea: vor

împărtăși  statele moderne soarta nobilimii feudale, adică vor fi supuse

uneor reglementări, instituții și maniere din ce în ce mai stricte și mai

eficiente? Elias este nesigur, uneori tinde spre scepticism, alteori

sugerează o continuare sau o depășire.

Un exemplu banal ar fi integrarea europeană, statele-membre fiind

legate prin norme, structuri care au ca scop explicit eliminarea violenței

dintre state. Uniunea implică în mod direct elitele politice și economice

și este asociată unor schimbări identitare, normativ și practic. La fel ca și

în cazul statelor, o nouă entitate politică poate conduce la apariția unui

centru de putere pe plan internațional, legând cele două planuri, de

obicei separate.   

Norbert Elias l-a influențat pe Andrew Linklater, teoritician critic, care

dorește extinderea procesului civilizării la nivelul relațiilor internaționale,

prin acceptarea generală principiului prejudiciului și o extindere

cosmopolită a empatiei și a identității[5].  Reguli, instituții, maniere și

reprezentări ar trebui să limiteze rolul forței în relațiile dintre actori.

Accentul este pus pe drepturile populației civile în timpul conflictelor

armate, a cărui progresie poate fi apreciată studiind intensitatea

cooperării internaționale pentru protecția noncombatanților și reducerea

consecințelor neprevăzute (poluare, siguranța muncii); exemplul Siriei

sugerează momentan scepticismul[6].

Ca și Braudel, Norbert Elias pune schimbarea în centrul unei teorii

sociologice. Civilizația nu este ceva etern, o idee platoniciană, cum pare

a fi la Samuel Huntington sau la Niall Ferguson, ci rezultatul și parte a

unui proces deschis, ce ne amintește oarecum de fluviu heraclitean, ce

reunea efemerul cu rațiunea. Cele două volume oferă o lectură

interesantă, diversele obiceiuri ale societățiilor din vestul european

deseori încântând prin inedit.