Nicu Zegheanu

Împietritul este un filozof neîntelept care se osândeste pe sine însusi voind sa se arate învatator altora, orator care se condamna pe sine însusi prin vorbele pe care le rosteste, orb care pretinde ca-i învata pe ceilalti sa vada ceea ce nici el nu vede. Vorbeste despre felul vindecarii unei rani în timp ce nu înceteaza sa si-o scarpine pe a sa; vorbeste împotriva bolii dar nu înceteaza sa manânce cele ce-i sunt vatamatoare; se roaga sa fie eliberat de pacat pentru ca îndata sa se întoarca la patima sa. Fac raul striga el, însa cu osârdie continua sa-l faca. Se roaga cu gura împotriva patimii, iar trupul nu-l lasa sa lupte contra ei. Filozofeaza despre moarte dar se poarta ca si cum ar fi nemuritor, suspina sa se desparta de trup, dar doarme ca si când ar fi vesnic. Predica înfrânarea, dar se straduieste sa-si satisfaca lacomia. Fericeste ascultarea dar e cel dintâi care o ignora. Citeste despre înfricosata judecata si începe sa zâmbeasca, citeste despre slava desarta si chiar în timpul lecturii se umple de ea. Se pregateste pentru priveghere, dar îndata cade într-un somn adânc; lauda rugaciunea dar fuge de ea ca de-un bici. Lauda pe cei lipsiti de rautate dar nu se rusineaza sa tina minte raul si sa se lupta pentru o zdreanta. Înfuriindu-se, se amaraste si din pricina ca s-a amarât din nou se înfurie, si cu toate ca este de doua ori biruit, este atât de împietrit încât nimic nu simte. Saturându-se se caieste si dupa putin timp, adauga alta saturare. Fericeste tacerea, dar o lauda prin vorbarie. Învata despre blândete dar se mânie chiar în timp ce învata despre ea. Trezindu-se din somn suspina parându-i rau dar lasându-si capul pe perna iarasi se supune patimii. Ocaraste râsul si învata zâmbind despre plâns. Înaintea oricaruia se acuza pe sine de slava desarta si semetie, dar prin aceasta dezaprobare se slaveste pe sine. Priveste patimas la fete si vorbeste despre neprihanire; petrecând în mijlocul lumii lauda pe cei retrasi în pustiu nerealizînd cât de mult se face singur de rusine. Slaveste pe cei milostivi dar cum îi vede pe cei saraci îi ocaraste; se osândeste pururea pe sine însa nu voieste sa aiba constiinta raului savârsit, ca sa nu zic ca nici nu poate.