Referat la Istoria Presei

NICOLAE IORGA ȘI PUBLICAȚIILE SALE

Nicolae Iorga Născut pe 6 iunie 1881, în Botoșani și asasinat de legionari pe 27 noiembrie 1940, lângă Strejnic ( Prahova)

Introducere

Nicolae Iorga, studii și formare

Activitatea academică

Încă de când și-a început studiile în străinătate (amintim că N. Iorga a studiat

în Franța, Germania și Italia) în 1890, Nicolae Iorga începuse deja să-și creeze

un nume în societatea culturală românească, datorită unei diverse activități

publicistice, una predominant literară. Iorga a debutat cu opt poezii, publicate

în Contemporanul și patru în Revista Nouă. Și mai mult, s-a afirmat prin cele 46

de foiletoane din ziarul Lupta, urmate de alte cinci studii în Arhiva Societății

Științifice și Literare, respectiv două studii în Convorbiri Literare (publicația

Junimii - asociație literară al cărei membru a fost și Iorga, după 1900) și unul

în Era Nouă. Adunate, au fost peste 60 de apariții în presă într-un singur an,

toate în domeniul criticii literare și istoriei, precizează Petre Țurlea în cartea,

intitulată Nicolae Iorga – O viață pentru neamul românesc..

Referindu-ne la critica literară a lui Nicolae Iorga, merită menționat un episod

petrecut în acea perioadă, care ne demonstrează priceperea marelui critic și

istoric roman. În acele vremuri, Iorga nu se bucura de un mare prestigiu, dar

impresionanta sa capacitate de interpretare și originalitatea în gândire nu au

rămas neobservate.

Iorga își expunea părerile în mod direct, fără ocolișuri și fără să-i pese foarte

mult dacă ele corespundeau cu ceea ce credeau alți oameni de cultură. Țurlea

face aici referire la cazul Năpasta, drama semnată de Caragiale pe care Iorga a

lăudat-o atunci când alții nu mai conteneau cu criticile la adresa ei. Mai târziu,

chiar maestrul I.L. Caragiale avea să scrie o dedicație pentru pe atunci tânărul

critic Nicolae Iorga, într-un volum pe care l-a publicat ulterior - alintându-l pe

marele critic: Iorguțul.

“Criticului inteligent și conștiincios, care a binevoit a ceti întâi Năpasta și a

cugeta asupra ei înainte de a scrie asupră-i”1.

Iorga a continuat să publice materiale și în anii următori, începând să scrie și

pentru publicații străine, precum revista Enciclopedia Franceză. La început,

subliniază același Petre Țurlea, cititorii revistei au găsit stilul de a scrie al lui

Iorga prea stufos, prea doct pentru genul de publicație care nu se adresa doar

finilor cunoscători, ci avea mai mult un public generalist, format din oameni,

de cultură ce-i drept, dar de nivel mediu - în niciun caz elite.

C. D. Gherea, prietenul său, l-a rugat la un moment dat să scrie mai pe înțelesul

celor cărora li se adresa revista sa, Literatura și Arta. Cu privire la acest aspect,

Caragiale a remarcat la Iorga un exces de zel, pe care l-a taxat, poate prea

malițios, în câteva versuri:

„Toate cărțile din lume, de când lumea câte-au fost,

Minunatul meu prieten le cunoaște pe de rost

Tot ce mintea omenească până astăzi a știut

În savantu-i cap de dascăl, s-a-ndesat și a-ncăput,

Bibliotecă vestită, așa plină, că-n zadar

Ar dori să mai încapă și un bibliotecar!”2

Până la urmă, N. Iorga a învățat să scrie raportându-se la oamenii cărora li se

adresează. A deprins știința sistematizării informației și, cu toate că scria mai

puțin elevat, informațiile din materialele sale erau de fiecare dată științifice,

lucru care se va observa cel mai bine în perioada de strângere de documente

(între 1902 și 1906). De altfel, toată viața, Nicolae Iorga a strâns documente

de pe meleagurile românești (inclusiv de pe cele aflate sub ocupare străină) pe

care le-a publicat, în cea mai mare parte, până la izbucnirea Primului Război

Mondial - printre care mai multe volume din colecția Hurmuzachi a Academiei

Române (n.r. vol. X, XI, XII, XIV, XV) și colecția Studii și documente cu privire la

Istoria Românilor - în total 25 de volume. Au urmat alte șase volume numai de

studii.

Scurtă paralelă între Nicolae Iorga și Titu Maiorescu

Două spirite tradiționale care nu s-au înțeles

Opinions Sinceres

În cartea sa, Nicolae Iorga, Pamfil Șeicaru realizează o paralelă între Nicolae

Iorga și Titu Maiorescu, prin care autorul ne prezintă marile deosebiri care au

existat între cele două personalități - unele cu adevărat emblematice pentru

cultura română și pentru tradiționalismul românesc în special.

Șeicaru notează că, deși cei doi erau spirite tradiționaliste - ambii arătându-se

iritați de împrumuturile franceze care stricau limba noastră românească, pe

care ne-o lăsaseră strămoșii -, între ei existau diferențe de stil.

Titu Maiorescu reprezenta stilul clasicist. “Cu dicţiunea sa studiată, cu gestul

care prelungea material sensul cuvantului, sculpta cuvantul prin felul de a-l

contura prin gest.(...) Nu ştiu ce profesor de retorică a avut Maiorescu, eu mă

indoiesc să fi avut vreunul; elocvenţa sa era desigur, un dar, temperamentul

lui stăpanit, măsurat, aflase in chip natural stilul elocvenţei clasice.

(…)

Desfăşurarea frazelor, relieful cuvintelor, gestul mainii și mişcarea corpului,

ţinuta capului, toate păreau studiate”3.

Mai departe, tot ziaristul P. Șeicaru scrie că, tocmai datorită acestei atitudini

studiate, T. Maiorescu dădea deseori impresia că se confundă cu obiectivitatea

judecăților impersonale în artă și literatură – sau, cel puțin, asta era masca pe

care o purta marele critic, căci sub această fațadă se ascundea un om ca toți

oamenii: cu pasiunile, ambițiile sau chiar cu minciunile sale.

Pamfil Șeicaru menționează că, spre deosebire de Maiorescu, Iorga era un, în

esență, un romantic.

“Însă Nicolae Iorga aducea în această atmosferă de seninătate, de armonie

clasică, disarmonia, contrastele, culoarea, neprevăzutul accentului: după un

concert de Mozart, preludiul dintr-o operă de (Richard) Wagner. Dacă la Titu

Maiorescu predomina linia, la N. Iorga abunda culoarea; logicei impecabile a

primului, creaţia arbitrară a unui romantic ce subordonează raţionamentul

imaginaţiei constructive”4.

În cartea sa amintită, Nicolae Iorga, Pamfil Șeicaru nu zugrăvește un portret

idealizat al marelui critic și istoric român (alături de multe alte titluri). Din

contră, Șeicaru nu se sfiește să-l prezinte pe Iorga așa cum era el, cu bune și cu

rele. Căci, ne precizează el, “doar așa vom ajunge la cunoașterea marelui N.

Iorga”. Adică prezentându-l “așa cum a fost și nu cum am voi noi să fi fost”.

“Dărâmător şi crainic al unei noi spiritualităţi, Nicolae Iorga a fost între 1902

şi 1914 succesorul lui Titu Maiorescu. Evident, a fost contestată de unii

dominaţia lui N. Iorga pentru că acesta nu şi-a limitat activitatea la un

domeniu de cercetare ci s-a revărsat tumultuos în alte domenii, ca o apă

neastâmparată care îşi schimbă mereu albia. Din această cauză

obiectivitatea sa a fost contestată iar irascibilitatea lui, incapacitatea, de a

suporta cea mai timită critică, l-a împiedecat să preia, aşa cum a dorit-o,

succesiunea magistraturii intelectuale pe care, necontestat, a exercitat-o

Titu Maiorescu, cu mai reduse însuşiri”5.

Nu doar Pamfil Șeicaru a scris dintre Maiorescu și Iorga. George Călinescu ne-

a precizat și el, în Istoria literaturii române, de la origini și până în present, la

pagina dedicată marelui critic, că Iorga nu l-a avut niciodată la inimă pe Titu

Maiorescu.

“Cald şi frig — scria el despre Titu Maiorescu, pe care nu l-aputut suferi —

nu i-a fost nimănui lângă dânsul. A trecut printre oameni, întrebuinţându-i,

de multe ori și despreţuindu-i în taină, totdeauna. El însuşi trebuie să-şi fi

fost indiferent sieşi”6.

Ca istoric, mai apropiat de Jules Michelet, ca scriitor are toate însuşirile lui

Victor Hugo, Nicolae Iorga văzut de Pamfil Şeicaru era, deci, un romantic ca

temperament și ca stil. Un romantic în acţiune. Aşadar, pentru a-l înţelege cu

adevărat pe Nicolae Iorga, va trebui să ținem seama că originalitatea stilului şi

personalitaţii erau în Eul lui:

“Avea cultura şi chiar gustul ideilor generale formate din contactul frecvent

cu clasicii, dar temperamentul lui era romantic, excesiv de personal şi

iremediabil impresionist, desenul fiind în felul lui de a se exprima

subordonat culorii. Nimeni nu a insistat ca Iorga în a se făli cu pasiunea lui

pentru adevărul obiectiv, dar sentinţele lui, criticele lui aveau dogoarea unui

adevăr subiectiv căruia vroia să-i dea autoritatea unui adevăr de o valoare

universală. Ca şi profeţii biblici, Nicolae Iorga nu a cunoscut scepticismul şi -

straniu – ca istoric nu a cunoscut sentimentul relativităţii”7.

Perioada post ’48

“Sămănătorul”

Nu putem aminti de revista culturală Sămănătorul, fără să descriem inițial, fie

și în linii generale, contextul cultural-politic în care se găsea societatea noastră

la finalul secolului XIX și începutul secolului XX.

Între anii 1882 și 1900, mediul politic și cultural românesc întrunea imaginea

unei adevărate crize a liberalismului - așa cum notează ziaristul Pamfil Șeicaru

în volumul său intitulat Istoria Presei -, în sensul că idealismul pașoptiștilor

(C.A Rosetti, Gheorghe Magheru, Nicolae Bălcescu ș.a.) “fusese de mult înlocuit

prin surogatul retoricii, care nu mai amăgea pe nimeni (…); în trecut se profila

umbra halucinantului Bălcescu, în prezent era o forfoteală de parveniți”.

Și Mihai Eminescu ne-a oferit, printr-un fragment din Scrisoarea a III-a apărut

în Convorbiri Literare la 1 mai 1881, o idee cu privire la cum era văzut în acea

perioadă liberalismul de către români:

Și acum cu spaimă fața voastră sceptic-rece,

Vă mirați cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?

Când vedem că toți aceia care vorbe mari aruncă,

Numai banul îl vânează și câștigul fără muncă,

Azi când fraza lustruită nu ne poate înșela,

Astăzi alții sunt de vină, domnii mei, nu este-așa?8

Într-un asemenea mediu, nici nu e de mirare că mișcarea sămănătoristă a avut

succes. România avea nevoie de altceva, ceva care să se opună misticii liberale,

iar revista Sămănătorul, care a apărut la București între 2 decembrie 1901 și

27 iunie 1910, a umplut golul. Astfel că, cu timpul, „(...) grupul de scriitori de la

Semănătorul a ajuns să aibă un mare ascendent asupra tineretului, modelînd

nu doar o sensibilitate literară, ci și o nouă orientare politică: una naționalistă,

conservatoare, țărănească”9.

De altfel, dată fiind importanța revistei în rândurile tineretului românesc și ale

țărănimii, Nicolae Filipescu (un important om politic al acelor vremuri și lider

al conservatorilor) a purtat îndelungi discuții cu Iorga, în perioada când acesta

a condus publicația (1905-1906), pentru a integra mișcarea sămănătoristă în

politica partidului conservator. Strategia a atras însă furia lui Titu Maiorescu,

care nu voia să amestece politica cu cultura și literatura.

“Sămănătorul” nu a apărut, totuși, din inițiativa lui Nicolae Iorga, deși mișarea

sămănătoristă este, poate, asociată cu numele marelui istoric mai mult decât

cu oricare alt nume.

Revista a fost înființată, de fapt, de către George Coșbuc și Alexandru Vlahuță,

în decembrie 1901. Discuțiile cu privind scopul publicației au avut loc în casa

cumnatului lui George Coșbuc, cunoscutul librar George Sfetea, din Tismana,

județul Gorj. Cei trei au căzut de acord că noua revistă trebuia să se adreseze

țărănimii (un nou caiet pentru săteni, cum spunea Vlahuță). Printre misiunile

asumate de Sămănătorul se numărau: culturalizarea țărănimii, promovarea

unei literaturi tradiționale (inspirată de tematica rurală), care să lupte contra

imitațiilor siropoase.

De altfel, însăși denumirea publicației a avut - dincolo de polemica stârnită de

forma corectă („Sămănătorul” sau „Semănătorul”), pe care redacția a lămurit-o

în anul 1906, spunând că forma corectă este cea cu “ă”, nu cu “e” -, darul de a

ne indica orientarea revistei. Substantivul “semănător” denumește o persoană

care se ocupă cu aruncarea semințelor în solul proaspăt arat.

Pășește-n țarină sămănătorul

Și-n brazda neagră, umedă de rouă,

Aruncă-ntr-un noroc viața nouă,

Pe oare va lega-o viitorul.

Sunând, grăunțele pe bulgări plouă:

Speranța, dragostea lui sfîntă, dorul

De-a-mbelșuga cu munca lui ogorul

Le samănă cu mîinile-amîndouă.

Trudește, făcătorule de bine,

Veni-vor, roiuri, alții după tine,

Și vor culege rodul — bogăția.

Tu fii soldatul jertfei mari, depline:

Ca dintr-un bob să odrăslească mia,

Cu sîngele tău cald stropește glia10

Între Sfetea, Coșbuc și Vlahuță au existat chiar și discuții cu privire la estetica

coperții pe care urma să o aibă Sămănătorul. Primul a propus o copertă creată

de Nicolae Grigorescu, celebrul pictor cu care Sfetea mai lucrase și înainte. El a

ales tabloul în ulei “Țărancă cu oile la poiană”, în care urma să apară, evident,

și un sămănător (muncitor agricol care seamănă pământul). În cele din urmă

totuși, s-a optat pentru o copertă în care apărea o țărancă torcând în dreapta

semănătorului, îmbrăcată într-un costum tradițional românesc. De obicei, din

punct de vedere al conținutului, publicația propunea una dintre următoarele

specii publicistice:

o un editorial,

o o poezie,

o un reportaj sau o notă de drum,

o un articol de factură didactică sau de critică literară,

o un basm sau o piesă de teatru inspirată din literatura orală țărănească,

o pilde ale marilor poeți ai lumii.

Printre poeții și scriitorii care au scris texte în aceast săptămânal cultural, s-au

numărat de-a lungul timpului: Barbu Ștefănescu Delavrancea, Octavian Goga,

Dimitrie Anghel, Ștefafan Octavian Iosif și mulți alții.

Cât timp s-a aflat sub coordonarea celor doi poeți, Coșbuc și Vlahuță, revista a

păstrat, în principal, o abordare culturală, nefiind implicată în politica vremii.

Lucrul acesta s-a schimbat însă, odată ce numele Sămănătorul a devenit legat

de activitatea naționalistă a lui N. Iorga - care a început colaborarea cu revista

în martie 1903.

Iorga a preluat revista chiar de la directorul acesteia, criticul Ilarie Chendi, așa

cum scrie chiar el în Istoria Presei Românești, volum publicat în 1922:

“De la 1901 la 1905, această foaie s-a apropiat tot mai mult de luptătorii din

noua generație (n.r. - tinerimea), până ce, în iunie 1905, depărtându-se din

cauza nevoilor existenței, cei doi fondatori, Chendi și Iosif (n.r. - Șt. O. Iosif)

mi-au propus conducerea foii pe care, în chip firesc, am transformat-o în

organ de porpagandă culturală, în vederea schimbărilor a căror realisare mi

se părea o necesitate primordială. Publicația bârlădeană Făt Frumos (1904-

06), datorită inițiativei dedicatului novelist Emil Gârleanu, a urmărit imediat

acelaș curent de idei ”11.

Petre Țurlea scrie în Nicolae Iorga – O viață pentru neamul românesc că, la un

moment dat, “Iorga a mutat redacția publicației în casa sa din strada Buzești”,

zonă aflată foarte aproape de Piața Victoriei, din București. Mutarea a avut loc

în 1905, la circa doi ani de la primele contacte ale istoricului cu revista și după

ce devenise deja directorul acesteia.

Așadar, Iorga s-a aflat la conducerea publicației numai doi ani, din 1905 până

în 1907, timp în care i-a imprimat Sămănătorului o ideologie pasională - cu o

puternică direcție morală -, subordonată intereselor culturale, dar și politice

ale patriei. Dacă până la venirea sa, Sămănătorul a avut, în mare măsură, un

rol mai mult literar (atât sub bagheta lui Coșbuc și Vlahuță, cât și sub cea a lui

Ilarie Chendi), după preluarea revistei de către Iorga, misiunea s-a a devenit

mult mai pregnantă pe plan politic. Publicația a continuat lupta pentru cultura

tradițională românească, criticând dur împrumuturile penibile din alte culturi

- în principal, din literatura și teatrul francez -, dar nu s-a sfiit să critice aprig

actorii de pe scena politică, atunci când aceștia trădau interesele patriei (este

binecunoscut faptul că critica a fost una dintre activitățile preferate și cele mai

intense ale lui Nicolae Iorga). Asta fiindcă politicienii și mai marii boieri erau

cei care, deseori, încurajau ceea ce marele critic numea:

“Imitația fără miez și fără sens a unei culture străine, neînțeleasă în originea,

dezvoltarea și folosul ei, național și social”12.

De notat că o parte dintre reprezentanții acestui curent de idei tradiționale și

cultural-naționaliste au strâns rândurile și au format publicația săptămânală -

apoi, în cele din urmă, zilnică -, Neamul Românesc (a se observa, ca și în cazul

Sămănătorului, titulatura cu tentă puternic patriotică).

Scanadalul de la Obolul

Legat de aceast aspect - și anume problema împrumuturilor din alte culturi -

Iorga a publicat în martie 1906, un articol foarte dur, pe care l-a intitulat, într-

un naționalism inconfundabil: Lupta pentru limba românească. Materialul său

a venit ca reacție la un spectacol in limba franceză susţinut de către comitetul

de conducere al societăţii Obolul, la care a asistat aproape toată protipendada

(n.r. boierimea) Bucureştiului, in frunte cu principele Ferdinand, moştenitorul

tronului, şi principesa Maria.

N. Iorga a mai publicat atunci un articol în ziarul lui N. Filipescu, numit Epoca,

în care cerea publicului să boicoteze reprezentațiile respective, exprimând un

foarte puternic sentiment de revoltă. Îndemnul a fost urmat, la scurt timp, de o

intrunire in sala Amiciţia, acolo unde, în discursul său, Iorga a ameninţat clasa

conducătoare. Totuși, el a cerut auditorului să se mulţumească doar cu a cânta,

pe toată durata spectacolului, Deşteaptă-te romane - pentru a evita, astfel, o

intervenție în forță a autorităților.

Inevitabil, spiritele s-au încins, iar prinţul Ferdinand a dat ordin regimentelor

de cavalerie să elibereze imediat piaţa Teatrului Naţional şi străzile dimprejur.

Apariţia militarilor a inverşunat însă şi mai mult poporul. Încăierarea a luat

proporţii, iar protestul contra societăţii Obolul începea să se transforme intr-

un inceput de insurecţie contra claselor conducătoare. Dar Nicolae Iorga era

lipsit complet de curaj politic, sensibilitatea sa aproape feminină ii paralizase

orice voinţă de luptă, așa că aştepta temător ca, dintr-un moment in altul, să

fie arestat. Marele gazetar interbelic Pamfil Șeicaru a spus că, cu ceva mai mult

nerv, Iorga ar fi putut chiar să ia puterea atunci.

“Dacă in acele momente, el (n.r. Nicolae Iorga) şi-ar fi făcut apariţia in piaţa

Teatrului Naţional, ar fi stăpanit capitala şi ar fi putut instaura dictatura.

Orator revoluţionar cu sensiblitate conservator, Nicolae Iorga a fost fericit că

nici un comisar nu a venit să-l interogheze”13

Nicolae Iorga și “Neamul Românesc”

Iorga sub spectrul revoltei țărănești

După cum am menționat în capitolul anterior - și după cum însuși Iorga

scrie în cartea sa Istoria Presei Românești – Neamul Românesc s-a născut din

dorința unora din ziariștii de la Sămănătorul și de la celelalte publicații

tradiționale ale vremii (precum, de pildă, deja amintitul Făt Frumos) de a

schimba societatea românească. Nicolae Iorga a fost fondatorul publicației

inființate în 1906, care la început a fost bisăptămânală, apoi săptămânală și, în

fine, zilnică.

Iorga, tot în volumul precizat mai sus, oferă detalii despre menirea noiului ziar

“Noua publicație era menită a servi nu interesele teritorial-patriotice, de un

caracter conservativ, ci interesele naționale în genere, care nu se puteau ajuta

decât printr-o transformare a întregii lumi contemporane, fără a putea vedea

momentul când această contingență extraordinară se va putea înfățișa. Foaia

căuta să pregătească acel moment prin strângerea - începută la Sămănătorul,

dar dusă aici mult mai departe -, din partea românilor de pretutindeni”14.

Așadar, Neamul Românesc, trebuie privit ca o continuare a viziunii pe care a

adus-o Sămănătorul - un următor pas dacă vreți. Scopurile noii publicații erau

mai cuprinzătoare și mai abițioase decât cele ale revistei create de Coșbuc și

Vlahuță, fiindcă au depășit aria cultural-literară vizată de publicația lansată în

1901. Neamul Românesc s-a dorit a fi mai mult decât o revistă. S-a dorit a fi o

unealtă capabilă să schimbe mentalitatea tuturor românilor ca nație.

Într-o perioadă în care Sămănătorul se ocupa mai ales cu textele literare, „prin

asocierea marelui talent poetic revoluționar al dl-ui Octavian Goga cu proza de

o mare valoare creștină și morală a preotului Ioan Agârbiceanu”15, ziarul

Neamul Românesc a venit ca un apărător al românilor, în special al țăranilor,

împotriva abuzurilor statului.

Din seria de articole memorabile apărute, de-a lungul timpului, în publicația

Neamul Românesc, le menționăm pe cele care au avut legătură cu răscoalele

țărănești din 1907.

De altfel, evenimentele sângeroase de la începutul de secol XX l-au marcat în

mod profund pe Nicolae Iorga - creatorul Neamului. În legătură cu acest fapt,

Ovidiu Vuia, îl citează pe același Pamfil Șeicaru (ca unul dintre foștii ucenici ai

marelui istoric, ziaristul a fost un admirator al lui N. Iorga), care ne povestește

că:

“Atunci când s-a tras în țărani la Botoșani (n.r. în localitatea Flămânzi), Iorga a scris

un articol de o emoție cutremurătoare. Fiecare rând, fiecare cuvânt, ritmul frazelor

exprimau o durere şi o revoltă de abia stăpanite - acel sentiment sfaşietor pe care il

incercăm in faţa unei mostruoase crime, neputandu-i pedepsi pe făptaşi.

Erte-i Dumnezeu pe cei şapte ţărani, aşa şi-a inceput articolul. L-am citit in 1914, la

seminarul de sociologie al lui Rădulescu-Pogoneanu, o lucrare privitoare la istoria

presei romane”16.

Mai jos, avem și un fragment dintr-un articol privitor la răscoală, publicat de Iorga la

8 martie 1907:

“Dumnezeu să-i ierte pe cei patru țărani români împușcați în orașul

românesc Botoșani, de oastea românească, în ziua de 5 martie 1907. Sa-i ierte

Dumnezeu pentru câtã muncã de robi au muncit, pentru ce trai de dobitoace

au dus, pentru câtã înșelare au suferit, pentru câtã jignire au îndurat, sã-i ierte

pentru viata lor de suferintã, sã-i ierte pentru clipa de disperare când s-au

ridicat...

(...)

Sã-i ierte Dumnezeu pe ostenii nostri care de frica poruncii au împuscat pe

fratii lor, cel mai greu pãcat ce poate împovãra o mirnã româneascã

(…)

În vecii vecilor cât va dãinui suflarea româneascã pe acest pãmânt să nu

ierte Dumnezeu pe streinul care a stors vlaga țării o sută de ani și astăzi vrea

sângele, pe stricătorii pământului, pe risipitorii gospodăriilor, pe ticăloșitorii

oamenilor, pe pângăritorii femeilor; să nu ierte Dumnezeu pe ciocoimea

obraznică și proastă, care n-a știut și nu știe a-și înțelege pe cei de o lege și un

neam cu dânșii; pe hâzii politicieni mâncați de pofte și nevolnici; să nu ierte

Dumnezeu pe cârmuitorii neghiobi sau vânduți înaintea cărora fumegă acum

acest sânge nevinovat”17.

Legat de articolele lui N. Iorga dedicate răscoalelor țărănești din anul 1907, un

lucru interesant este acela că, deși nu aveau aceeași dârzenie sau același curaj

politic ca cele semnate de Constantin Mille, din cotidianul Adevărul, ele erau

superioare prin noblețea insipirației și prin tonalitatea lirică – am stabilit deja,

grație gazetarului Pamfil Șeicaru, că tupeul nu era unul din punctele forte ale

marelui critic, el având în schimb o scriitură impecabilă și foarte expresivă (nu

de puține ori ironică și acidă). Orori Inutile, de C. Mille, deși plin de afirmații

dure, puternice, nu s-a bucurat de impactul articolelor lui Iorga despre marea

răscoală. Scriitura istoricului avea puterea de a mobiliza masele – ceea ce era,

de fapt, întocmai scopul vizat de Neamul Românesc, încă de la înființarea sa cu

doar un an înainte –, așa că Iorga a fost cel care a intrat în vizorul autorităților,

care l-au numit agitator.

Faptul că Iorga era cel de care se temeau cel mai mult oligarhii latifundiari, nu

Mille, spune foarte multe despre câtă influență aveau editorialele lui N. Iorga

în presa vremii. De altfel, Dimitrie A. Sturdza, Prim-Ministrul României la acea

dată, l-a și apostrofat pe Nicolae Iorga în anul 1907, spunându-i „taci, moară

hodorocită!”, pentru a nu inflama spiritele în rândul țăranilor – și așa destul de

furioși – prin articolele sale.

Celebrul istoric și critic român nu i-a răspuns atunci, pe moment, la atac, dar,

notează Șeicaru, Iorga nu a ratat ocazia să se răzbune în 1909, când, cu ocazia

inaugurării cursurilor sale de la Vălenii de Munte, cel pe care Caragiale îl alinta

Iorguțul a ţinut prelegerea Cuza Vodă şi duşmanii săi, a doua zi după detronare.

În cadrul cuvântării, a arătat că "intre cei cari au participat la complot, fiind

factor decisiv, a fost și Dimitrie Sturza, care era (n.r. la acea vreme) secretarul

domnitorului". Așadar, Iorga n-a uitat și n-a iertat ofensa lui Sturza, pe care l-a

acuzat frontal că ar fi făcut parte din grupul cunoscut în istorie ca Monstruoasa

Coaliție. Altfel spus, Dimitrie Sturdza a fost, conform spuselor lui Iorga, unul

dintre trădătorii domnitorului.

Tot referitor la subiectul răscoalelor din anul 1907, Petre Țurlea scrie că Iorga

îi avertizase pe cei care se aflau atunci la conducerea țării (n.r. conservatorii)

de pericolul izbucnirii unor violențe între țărani și arândașii (în principal evrei

stabiliți în România) care îi exploatau fără milă. Neamul Românesc s-a adresat

celor care doreau cu adevărat schimbarea – evident, cei care erau defavorizați

de cum stăteau lucrurile atunci, țăranii. Drept urmare, din cauza articolelor pe

care le-a publicat Iorga, conducătorii au ajuns să-l considere pe istoric ca fiind

unul dintre instigatorii răscoalei. Nu e mai puțin adevărat nici că, într-adevăr,

unele dintre materialele redactate de Iorga puteau fi, foarte ușor, interpretate

ca îndemnuri la răzvrătire - precum, de pildă, un text publicat de directorul

Neamului Românesc la 19 noiembrie 1906, cu câteva luni înainte de izbucnirea

propriu-zisă a răscoalei. În articol, Iorga critica aspru Parlamentul României,

pentru că permitea exploatarea țărănimii de către jidani (antisemitismul a fost

una dintre componentele activității marelui critic - este binecunoscut faptul că

Iorga nu-i suporta pe evrei). Neamul românesc, pe care N. Iorga l-a comparat

cu un leu ținut în lanțuri, va înlătura toată pleava paraziților trufași și nesățioși

(n.r. arendașii evrei), spunea ziaristul Iorga.

La un moment dat, convingerea autorităților cum că N. Iorga era instigatorul a

ajuns să fie într-atât de puternică încât, prin satele din Moldova, unde răscoala

fusese mai puternică, au început să cerceteze dacă nu cumva Iorga trecuse pe

acolo ca să-i întărâte pe țărani și să-i stârnească la revoltă.

Mai mult, Nicolae Iorga a ajuns chiar să fie și amenințat cu moartea de către

proprietari și arendași. Reamintindu-și de momentul răscoalelor, însuși Iorga

scria în 1909, într-un număr din Neamul Românesc, că în timpul revoltelor a

primit tot felul de amenințări.

“Cele mai canibalice amenințări cu moartea, cele mai furioase și nebune

blestemuri îmi veneau zilnic. (...) Pe stradă, în tren, la adunările deposedaților

se vorbea slobod despre nevoia uciderii anarhistului Iorga. Indivizi suspecți

pândeau înaintea casei mele, alături de agenți secreți ai noului guvern liberal;

câte un nebun voia cu orice preț a pătrunde în casă”18.

Din fericire, nu s-a întâmplat nimic regretabil, pentru că două forțe îl protejau

pe Iorga. Una era Poliția, iar cealaltă, sudenții, care-l considerau pe profesorul

lor un simbol al dreptății sociale.

Răscoalele au fost, în mare parte, și motivul (sau, cel puțin, unul din motivele)

pentru care, în 1907, Nicolae Iorga a luat decizia de a intra în politică, parte a

vieții sale care nu va fi totuși descrisă în paginile acestui referat. La fel cum nu

vom insista nici pe perioada Primului Război Mondial, întrucât, considerăm că

ideologia Neamului Românesc, menirea ziarului precum și valorile pe care le

apără, au fost lămurite.

Se cuvine însă să încheiem acest capitol cu unul din citatele emblematice ale

lui Nicolae Iorga, un naționalist în spirit, în vorbă și în faptă:

“Tradiția poate fi uitată, dar ucisă nu. Dacă i se taie drumul în clasele de sus,

se adâncește tot mai mult în cele de jos. (...) A adora o civilizație streină,

vrednică de respect, e o datorie. A o imita fără schimbare e o umilință. Și încă

una fără folos.

Am fost multă vreme, prea multă vreme, uimiți, fermecați, câștigați și robiți

de strălucirile depărtate ale marilor civilizații europene. Desigur că e cald în

locul unde arde focul, de la care și pentru noi sar câțiva scântei în negurul

nopții. Dar e așa de grea calea până la vatra unde e lumina întreagă și

căldura bună! Și chiar de vom ajunge acolo, nu trebuie uitat un lucru: că alții

sunt așezați în rândul întâi, în jurul flăcării, și că ei au dreptul s-o înconjoare,

fiindcă ei au aprins-o cu munca și riscul lor.

Tinerilor nu li se poate spune îndeajuns că țara nu trebuie părăsită până ce

nu înțeleg un adevăr care e și meritul ei în sine lu drepturile ei față de dânșii.

Acolo unde sunt dispuși să plece ca robii, nimeni nu le va fi recunoscător

pentru abdicarea de la patria lor și de la neamul lor. Mândria națiunilor celor

mai luminate nu poate sta în aceea că provoacă ridicole contrafaceri și

dezgustătoare caricaturi, precum numai un profesor de o proastă calitate se

poate bucura atunci când se vede copiat în felul lui de a vorbi, în gesturile

lui, de elevul său”19.

Note:

1. I.L. Caragiale, apud Petre Țurlea, Nicolae Iorga – O viață pentru neamul

românesc, ed. Pro Istoria, București, 2001, p. 21.

2. Ibid.

3. Pamfil Șeicaru, apud Ovidiu Vuia, Sub zodia cărții și a studiului - Cu Pamfil

Șeicaru în exil Vol. III, București, 2007, p. 5.

4. Ibid., p. 6.

5. Nicolae Iorga, apud Petre Țurlea, Nicolae Iorga – O viață pentru neamul

românesc, ed. Pro Istoria, București, 2001, pp. 43-44.

6. George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini și până în prezent,

Ed. Minerva, București, 1982.

7. Pamfil Șeicaru, apud Ovidiu Vuia, Sub zodia cărții și a studiului - Cu Pamfil

Șeicaru în exil Vol. III, București, 2007, p. 9.

8. Mihai Eminescu, Scrisoarea a III-a, în Convorbiri Literare, la 1 mai 1881

9. Nicolae Iorga, Istoria Presei Românești, ed. Atelierele Societății anonime

“Adevărul”, București, 1992, pp. 364-365.

10. Sămănătorul, anul I, nr. 1, 2 decembrie 1901, București

11. Nicolae Iorga, Istoria Presei Românești, ed. Atelierele Societății

anonime “Adevărul”, București, 1992, p 366.

12. Ibid.

13. Pamfil Șeicaru, apud Ovidiu Vuia, Sub zodia cărții și a studiului - Cu

Pamfil Șeicaru în exil Vol. III, București, 2007, p. 23.

14. Pamfil Șeicaru, Istoria Presei, ed. Paralela 45, București, 2007, p 168.

15. Gh. Buzatu, C. Gh. Marinescu, Iorga, omul și opera, ed. Plumb, Bacău,

1994, p. 44.

16. Pamfil Șeicaru, apud Ovidiu Vuia, Sub zodia cărții și a studiului - Cu

Pamfil Șeicaru în exil Vol. III, București, 2007, p. 27.

17. Nicolae Iorga în Neamul Românesc, Nr. de pe 8 martie 1907.

18. Pamfil Șeicaru, apud Ovidiu Vuia, Sub zodia cărții și a studiului - Cu

Pamfil Șeicaru în exil Vol. III, București, 2007, p. 29.

19. Petre Țurlea, Nicolae Iorga – O viață pentru neamul românesc, ed. Pro

Istoria, București, 2001, prefață.

Bibliografie:

George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini și până în prezent,

Ed. Minerva, București, 1982.

Gh. Buzatu, C. Gh. Marinescu, Iorga, omul și opera, ed. Plumb, Bacău, 1994.

Nicolae Iorga, Neamul Românesc, Nr. de pe 8 martie 1908, București.

Nicolae Iorga, Istoria Presei Românești, Ed. Atelierele Societății Anonime

“Adevărul”, București, 1992.

Ovidiu Vuia, Sub zodia cărții și a studiului - Cu Pamfil Șeicaru în exil Vol. III,

București, 2007.

Pamfil Șeicaru, Istoria Presei, Ed. Paralela 45, București, 2007.

Pamfil Șeicaru, Nicolae Iorga, Colecția Carpații, Madrid, 1957.

Petre Țurlea, Nicolae Iorga – O viață pentru neamul românesc, Ed. Pro Istoria,

București, 2001.

FOTO:

Cuprinsul unui număr din Sămănătorul:

Prima pagină din Neamul Românesc

Sandu Robert, Grupa 5, Anul III, Jurnalism.