Notiunea si formele neutralitatii

Notiunea este veche in practica internationala, ea aprand si evoluand in legatura cu razboiul,desi treptat,continutul ei s-a schimbat,astazi fiind folosita in mai multe acceptiuni. Prima reglementare care cuprindea reguli privind drepturile statelor neutre in comertul maritim,a fost “Consolato del Mare”,culegere de reguli de la Barcelona(in jurul anului 1494).Hugo Grotius a sustinut teza neutralitatii diferentiate,in sensul ca statul neutru nu trebuia sa sprijine un stat care ducea un razboi nedrept.Ulterior,conceptia in secolele al XVIII-lea si al XIX-lea nu mai face distinctie intre razboaiele juste si nejuste.Obligatia de impartialitate a neutrilor a fost consacrata in conventiile de la Haga din 1907 privind regulile ducerii razboiului.

Neutralitatea Elvetiei – tare neutra ne-membra UE

Cand se vorbeste despre neutralitate, exemplul Elvetiei este poate cel mai convingator. Neutralitatea acestui stat are radacini foarte puternice in trecut. Ea nu a fost si nici nu este înţeleasă de către cei mai mulţi dintre elveţieni ca fiind un sfârşit al statului sau ca fiind un obiectiv al politicii externe şi al securităţii. Dimpotrivă, neutralitatea este luată ca fiind un drum care asigură securitatea externă a Elveţiei.

Pentru Elveţia – stat etnic eterogen - neutralitatea este considerată cafiind singura posibilitate de menţinere a unei uniuni naţionale şiindependente politic, în care participarea activă la disputele internaţionalear compromite de o manieră iremediabilă această uniune.

Neutralitatea Elveţiei devine un element de drept public european în 1814. Elveţia a reuşit graţie lui Pictet de Rochemont să se facă acceptată de către toate puterile prin statutul de neutralitate. Acest statut a fost consacrat prin Declaraţia Puterilor, la 20martie 1815, la Conferinţa de Pace de la Paris, cu privire la interesele Confederaţiei Helvetice în termenii în care puterile semnatare făceau o “recunoaştere formală şi autentică a neutralităţii permanente a Elveţiei “ şi îi garantau “integritatea şi inviolabilitatea teritoriului său”. Acest statut a trebuit să fie reafirmat în 1919 de articolul 435 din Tratatul de la Versailles care stipulata garantiile în favoarea Elveţiei.

Situaţia internaţională a Elveţiei poate fi definită prin următoareletrei caracteristici :-are un regim juridic cu caracter permanent care este valabil atât în timp de pace, cât şi în timp de război;-se caracterizează prin universalitatea sa, aplicarea sa fiind exclusivă faţă de orice tratament diferenţiat

din partea sau dinspre un stat terţ;-neutralitatea Elveţiei este o neutralitate fără incidente, în principiu, asupra comportamentului individual

al resortisanţilorconfederaţi.Aşadar, neutralitatea Elveţiei are, în primul rând, un regim juridic cu aplicare permanentă. Având

libertatea de a alege neutralitatea, Elveţia are, de asemenea, libertatea de a renunţa la ea. Aceasta include şiobligaţia de a ocroti statutul său neutru prin folosirea forţei dacă şi când este necesar.

Tema abţinerii impune Elveţiei o oarecare rezervă în conduita sa de politică externă. Nu trebuie confundată, însă, cu indiferenţa şi dacă exclude simpatiile şi preferinţele nu înseamnă că antrenează mai puţin obligaţia pentru Elveţia de a evita toate alianţele care pot fi susceptibile să-i compromită neutralitatea. Cei mai mulţi dintre elveţieni sunt de părere că dacă s-ar întâmpla ca în viitor să apară un mecanism internaţional de securitate care să-şi dovedească capabilitatea oferind Elveţiei acelaşi grad de securitate ca şi statutul de neutralitate, atunci acest stat ar putea decide să renunţe la neutralitate şi în locul acesteia să adopte un asemenea sistem de securitate.

La începutul anilor ’90, la sfârşitul ordinii lumii bazată pe bipolaritate, Elveţia s-a declarat voluntar, în spirit de solidaritate şi în armonie cu celelalte state neutre, pentru a susţine sancţiunile non-militare adoptate de comunitatea internaţională a naţiunilor împotriva oricărui stat care încalcă legea.Din 1990, Elveţia a participat regulat la sancţiunile internaţionale, în măsura în care acestea servesc la întărirea

regulilor de drept şi protejează interesele elveţienilor. Într-o vreme în care pericolele de trafic ilegal de arme şi activităţilede crimă organizată sunt în creştere, este imperios necesară cooperarea internaţională. Ca un rezultat al acestei noi situaţii, Elveţia a sporit considerabil eforturile de cooperare internaţională în domeniile de politică externă şi de securitate în anii ’90. Acest lucru a fost înfăptuit fără ca neutralitatea Elveţiei să fi fost implicată în vreo dispută.

Merită menţionată în acest context participarea Elveţiei la Parteneriatul pentru Pace începând cu 1996 şi înrolarea unităţilor de armată elveţiene în misiunile internaţionale de pace (în Bosnia şi Herzegovina-1996-2000 şi Kosovo-1999).

Intrarea Elveţiei în Uniunea Europeană sau instituţionalizarea cooperării cu organizaţiile regionale de securitate şi structuri ca OSCE şi Parteneriatul pentru Pace pot fi uşor reconciliate cu neutralitatea permanentă (cum ar fi cooperarea cu NATO fără a fi nevoie de statutul de membru, de exemplu în contextual executării mandatelor din Consiliul deSecuritate al Naţiunilor Unite). În 1992 însă, majoritatea elveţienilor au respins prin referendum, evident, participarea Elveţiei la UniuneaEuropeană propusă de Consiliul Federal, pe motiv ca aceasta incerca “să scoată ţara din izolare”.

În baza aprecierii potrivit căreia calitatea de membru ONU şi asumarea obligaţiilor decurgând din această calitate, nu contravine statutului declarat şi recunoscut Elveţiei de stat permanent neutru, Adunarea Generală a ONU a admis, în anul 2002, cererea acestei ţări de adeveni membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite. De altfel, în afara faptului că Elveţia fusese observator, ea era deja membru cu drepturi depline în unele din instituţiile specializate ale ONU.

Elveţia defineşte neutralitatea ca fiind un concept legal de a constrânge ţara neutră să se abţină de la participarea militară în conflictele armate dintre alte state. În schimb, ţara neutră primeşte din partea ţărilor aflate în conflict respectul pentru integritatea teritorială. Din punctul de vedere al elveţienilor, mai degrabă este un instrument de politică externă făcut să garanteze independenţa statului

Aceasta nu împiedică Elveţia să ia măsurile necesare pentru a se proteja singură de noi ameninţări pe scena internaţională. Prin urmare,ca instrument de politică externă, neutralitatea este departe de a fi statică. Elveţia a răspuns noilor forme de ameninţări prin amplificarea cooperării sale internaţionale în problemele de securitate fără a lua în calcul îndoielile cu privire la neutralitatea sa.

Elveţia îşi adaptează propria politică de neutralitate în scopul de a-şi intensifica securitatea prin cooperare pe bazele a două principii cu privire la respectarea dreptului internaţional şi interzicerea folosirii forţei în relaţiile internaţionale. Securitatea prin cooperare acreditează ideea că inclusiv statele aflate în dilema de securitate (cum au fost SUA şi URSS) pot coopera pentru a îmbunătăţi securitatea internaţională.

Principala ţintă a Elveţiei este să se asigure că neutralitatea sa militară este în mod clar fondată şi implementată cu respectarea prevederilor dreptului internaţional şi a cooperării civile. O politică de neutralitate bazată pe respectarea dreptului internaţional este considerată a fi cel mai bun drum pentru Elveţia în evitarea implicării în conflictele internaţionale.

După sfârşitul Războiului Rece, şi după ce a devenit membră a ONU, Elveţia a aplicat imediat rezoluţiile Consiliului de Securitate referitoare la sancţiunile economice.În conformitate cu doctrina şi practica stabilită de Guvernul elveţian în Raportul de politică externă din 2000, neutralitatea nu se aplică ca o chestiune de principiu în sancţiunile impuse de Consiliul de Securitate, aceste măsuri nu sunt considerate “acte de război” ci înseamnă să restaureze pacea, securitatea şi ordinea internaţională. Astfel, Elveţia poate participa la sancţiunile ONU fără a încălca neutralitatea. De asemenea, Elveţia este liberă să aplice sancţiunile non-militare decretate de UE sau orice alt grup de state.

Dezvoltarea relaţiilor dintre Elveţia şi UE, care a antrenat o serie de acorduri bilaterale, nu a avut nici un efect asupra neutralităţii ţării. A doua rundă de acorduri a intensificat cooperarea dintre forţele de poliţie şi a sporit, de asemenea, colaborarea legală fără a primejdui neutralitatea elveţiană.Cât despre extinderea UE, Elveţia a intensificat eforturile făcute în prima şi a doua rundă a acordurilor bilaterale cu UE şi cu cele 10 noi state.Din nou, aceasta nu implică schimbarea neutralităţii elveţiene. Apartenenţa la UE, care este o uniune politică şi economică, ar putea fi prin urmare compatibilă cun eutralitatea Elveţiei atâta timp cât nu

există în mod curent o alianţă militară europeană şi nici nu există o politică de apărare europeană obligatorie pentru toţi membrii Uniunii.

Totuşi, dacă UE va fi implicată într-un sistem de apărare colectivă care solicită tuturor membrilor săi să participe militar, neutralitatea permanentă va împiedica Elveţia de la o astfel de implicare. Astfel, ar putea fi posibil să se dezvolte soluţii creative cu o perspectivă de a adapta neutralitatea Elveţiei la politica de securitate europeană. Mai mult, cineva ar putea întreba dacă neutralitatea Elveţiei –aplicată în mod curent la ONU - ar putea fi transpusă deciziilor făcute de Consiliul European. O asemenea ipoteză ar însemna ca Elveţia să nu aplice neutralitatea sa atunci când UE intervine în conformitate cu Carta ONU în interesul păcii internaţionale şi securităţii. În acelaşi timp, dacă ar fi incapabilă să vină într-un acord asupra acţiunii directe comune, Elveţia ar fi liberă să revină la politica sa de neutralitate. Atât măsurile de instaurare a păcii, cât şi colaborarea militară cu puteri străine sunt posibile, în special în interiorul ONU. Pe de altă parte, o obligaţie de a asigura asistenţa militară a altui stat în eventualitatea unui război ar putea fi constrânsă, totuşi, dacă chestiunea neutralităţii devine doar relevantă în contextul terorismului, dacă lupta împotriva terorismului se ridică la o operaţiune a unui stat împotriva teritoriului altui stat fără mandat , autorizaţie sau încuviinţare din partea Consiliului de Securitate al ONU.În timp ce Elveţia a aplicat sancţiuni internaţionale non-militare impuse de ONU Iugoslaviei, ea a respins cererea NATO în războiul dinKosovo din 1999 de a autoriza tranzitul echipamentului militar pe teritoriul său, argumentând că aceasta ar constitui o violare a neutralităţii sale iar NATO nu a obţinut autorizarea pentru acţiunile sale de la Consiliul deSecuritate ONU. Din perspectiva legilor neutralităţii, Elveţia priveşte folosirea forţelor armate de un stat sau un grup de state împotriva teritoriului altui stat ca fiind un act de război dacă această acţiune este întreprinsă fără aprobarea Consiliului de Securitate al ONU.

Neutralitatea nu este un obstacol în privinţa participării la operaţiuni de pace mandatate de Consiliul de Securitate al ONU sau de OSCE. În consecinţă, din 1999Armata Elveţiană a participat cu o companie de 220 de trupe (Swisscoy) laoperaţiunea KFOR stabilită de Consiliul de Securitate al ONU prin Rezoluţia1244 din 1999. Un amendament al Legii Federale a Armatei Elveţiene,acceptată de votanţi într-un referendum din 2001, a creat o bază legală pentru trimiterea trupelor elveţiene armate în operaţiuni de promovare a păcii. Armamentul înzestrat pentru aceste contingente de pace este doar de natură defensivă şi participarea în misiuni de constrângere este interzisă de lege.

Elveţia a rămas intactă din punct de vedere teritorial, datorită principiului neutralităţii, deşi este o ţară relativ mică ca teritoriu. O implicare într-un conflict militar ar însemna să îşi facă singură duşmani greu de învins, ceea ce ar duce la crearea unei armate ce ar trebui să cinţină aproximativ jumătate din populaţia sa, şi la consumarea unor resurse finaciare imense pentru susţinerea acesteia. Cea mai bună soluţie pentru acest stat în acest caz a fost utilizarea principiului neutralităţii. Neutralitatea politică pentru o ţară mică cu capacitatea militară limitată este foarte importantă, pentru că Elveţia este deosebit de vulnerabilă la invazia vecinilor săi puternici, în special Franţa, Italia, Austria, Germania.