1. CONTINUUMUL REZOLVĂRII DISPUTELOR

Termenul ADR este reprezintă abrevierea pentru ”Alternative Dispute Resolution” – metode alternative de rezolvare a disputelor, acest acronim definind orice proces sau procedură de rezolvare a conflictelor, exceptând judecata în instanță. Recent (în ultimii ani), acest termen a fost înlocuit cu ”Appropriate Dispute Resolution” – metode oportune de rezolvare a disputelor, sau mai simplu cu ”Dispute Resolution” – metode de rezolvare a disputelor. Această schimbare a terminologiei reflectă o acceptare și o utilizare tot mai mare a acestor metode de rezolvare a disputelor ducând astfel la concluzia că aceste modalități de rezolvare a conflictelor (ADR) nu mai sunt doar o alternativă la procesul în instanța de judecată.

Nu este vorba despre un continuum al evoluţiei sau al transformării, ci de un continuum al opţiunilor pe care părţile le au la dispoziţie pentru rezolvarea disputelor / conflictelor în care sunt implicate.

Există termeni de bază care definesc diferite metode de rezolvare a condlictelor, în funcție de care este structurat continuumul rezolvării disputelor.

1. Soluție neimpusă versus Soluție impusă Se referă la rezultatul diferitelor metode ADR. În cazul medierii,

mediatorul nu poate impune părților o anumită soluție, nu poate obliga părțile să ajungă la o înțelegere. În instanța de judecată, hotărârea pronunțată de judecător este impusă părților care, alegând acestă cale de rezolvare a disputei, sunt obligate să execute, să aplice decizia judecătorului.

2. Interese versus Drepturi legale Medierea, negocierea, concilierea sunt proceduri în urma cărora,

soluția la care se ajunge, este bazată pe interesele părților în conflict. Natura acestor proceduri, modul lor de desfășurare duc la un rezultat reprezentat de către o înțelegere mutual acceptată care să satisfacă nevoile și interesele tuturor părților implicate.

Arbitrajul, procesul în instanța de judecată sunt proceduri care, pentru a se ajunge la un rezultat trebuie să administreze probe, iar rezultatul – decizie, sentință, hotărâre – este sub efectul aplicării normelor de lege în vigoare. În aceste cazuri aplicarea legii are un caracter absolut și nu ține seama de satisfacerea intereselor părților implicate.

3. Participare voluntară versus Participare impusă Această trăsătură privește modalitatea de referire a dispute/conflictului

către o anumită procedură ADR, element definitoriu privind participarea unei părți sau a tuturor părților. Diferența se face astfel:

- Proceduri la care participarea este pur voluntară, care nu se pot desfășura de regulă doar cu prezența unei singure părți și care necesită acordul tuturor părților implicate pentru începerea procedurii ADR – negociere, mediere, arbitraj.

- Proceduri care se pot desfășura la inițiativa unei singure părți în dispută datorită prevederilor legale în materie – concilierea și instanța de judecată și care pot avea ca efect prejudicierea părții lipsă în cazul în care aceasta nu participă la desfășurarea procedurii ADR – instanța de judecată. În aceste condiții referirea disputei și rezultatul final nu mai depiind de voința exclusivă a tuturor părților implicate.

4. Prezența exclusivă a părților versus A treia persoană Prezența exclusivă a părților este caracteristică negocierii directe și

concilierii. Avantajele sunt că aceste proceduri implică costuri minime iar principiul autodeterminării părților tinde spre absolut. Eficiența acestor metode ADR este însă mică – fără rezultat final, impasul de comunicare care a generat conflictul nefiind de cele mai multe ori depășit fără implicarea unei terțe persoane.

Medierea, arbitrajul și instanța de judecată presupun participarea unei terțe persoane neutre. Costurile de participare la aceste proceduri cresc progresiv. Complexitatea se modifică. Principiul autodeterminării părților se păstrează în cazul medierii, însă dispare la arbitraj și instanța de judecată.

Implicarea terței persoane cu putere de decizie în arbitraj și judecată duce la încheierea acestor proceduri cu un rezultat final fără excepții.

5. Procedură informală versus Procedură formală Proceduri informale: negocierea, concilierea, medierea – fără reguli

procedurale, fără reguli de conduită, fără termene impuse, fără obligații și fără sancțiuni. Toate aceste aspecte conduc spre o durată de desfășurare mult mai mică a acestor procese ADR, față de procedurile informale.

Arbitrajul și instanța de judecată, proceduri formale, implică reguli, drepturi și obligații, termene și sancțiuni. Timpul necesar acestor procese este foarte mare, complexitatea crește în detrimentul intereselor părților în conflict.

6. Confidențial versus Public Negocierea, concilierea, medierea, arbitrajul sunt proceduri ADR

private, care au un caracter confidențial. Avantajele caracterului confidențial s-au discutat în secțiunea cursului – Avantajele medierii.

Procesul în instanța de judecată are un caracter public.

Definiţia medierii

Medierea este o modalitate alternativă de rezolvare a conflictelor, o procedură voluntară şi confidenţială prin care o terţă persoană neutră, imparţială şi fără putere de decizie – mediatorul – ajută părţile să ajungă

împreună la o înţelegere mutual acceptată în vederea încheierii conflictului mediat.

Principiile medierii

1. Caracterul voluntar al procedurii de mediere

Toate părţile implicate participă la mediere în mod voluntar. Nici o parte nu poate fi obligată, de către vreo altă persoană sau autoritate, să participe la o procedură de mediere. În consecinţă, orice parte are dreptul ca în orice moment al medierii, să se retragă din această procedură, dacă ajunge la concluzia că este imposibil să se ajungă la o înţelegere.

În anumite circumstanţe, mediatorul poate de asemenea să încheie şedinţa de mediere atunci când consideră că apare o încălcare a legii ori atunci când are convingerea că medierea nu foloseşte părţilor.

2. Auto-determinarea părţilor

Înţelegerea aparţine părţilor. Orice termen prevăzut de către această înţelegere trebuie să fie propus şi acceptat de părţi. Niciodată mediatorul nu va putea să decidă sau să influenţeze termenii în care se stabileşte o soluţie comună a părţilor.

3. Confidenţialitatea procedurii

Caracterul confidenţial se aplică asupra tuturor informaţiilor transmise în cadrul procedurii de mediere. Atât mediatorul cât şi părţile prezente, precum şi avocaţii acestor părţi se obligă să păstreze caracterul confidenţial al tuturor aspectelor discutate în mediere.

4. Neutralitete/Imparţialitate din partea mediatorului

Mediatorul nu este judecător sau arbitru. Mediatorul în nici o circumstanţă nu va decide asupra ajungerii la o înţelegere. Neutralitatea presupune că mediatorul rămâne în afara conflictului dintre părţi, că nu se implică în acest conflict decât în limitele impuse de către procedură.

Imparţialitatea mediatorului garantează faptul că mediatorul stă într-o poziţie de mijloc faţă de părţi, că nu doreşte absolut deloc ca o parte sau alta să căştige sau să fie favorizată în timpul procedurii de mediere.

5. Informarea prealabilă a părţilor asupra procedurii

Părţile trebuie să cunoască principiile medierii, detalii despre procedură şi modul de desfăşurare, înainte de semnarea contractului de mediere şi de începerea efectivă a medierii.

Stiluri de mediere

1. Medierea Facilitativă

Medierea facilitativă este primul stil de mediere folosit în anii 60-70, stil de la care s-au dezvoltat mai târziu toate celelalte stiluri de mediere. Acest stil de a media continuă şi azi să fie cel mai folosit şi popular, o dovadă în plus fiind şi faptul că Legea medierii este structurată şi crează cadrul legal pentru stilul facilitativ de mediere.

2. Medierea Evaluativă

Acest stil de mediere a apărut în anii 80 şi se bazează pe capacitatea de expertiză a mediatorului fie în domeniul privind natura conflictului, fie în domeniul legal privind soluţia dată într-o instanţă de judecată.

3. Medierea transformativă

Medierea transformativă se bazează în principal pe interacţiunea şi comunicarea dintre părţi. Există foarte multe asemănări cu medierea facilitativă, iar principiul de bază este încurajarea fiecărei părţi în conflict să recunoască şi să înţeleagă nevoile, interesele şi punctele de vedere ale părţii opuse.

4. Medierea Narativă

Medierea narativă porneşte de la premisa că fiecare parte implicată vede în mod diferit conflictul. Fiecare punct de vedere asupra disputei este imparţial şi personal, fiecare parte având propria „poveste” referitoare la cazul mediat.

Tipuri de mediere

În funcţie de elementele implicate în procedura de mediere – numărul de mediatori din mediere, părţile din conflict, natura conflictului, modul în care conflictul a ajuns la mediere, există mai multe clasificări ale medierii:

2. Numărul de mediatori

a. mediere simplă – un singur mediator facilitează procesul de mediere;

b. comediere – doi sau mai mulţi mediatori sunt prezenţi în procedura de mediere, participând activ la facilitarea procesului.

3. Reprezentarea părţilor aflate în conflict

a. mediere fără avocaţi – părţile nu sunt însoţite de către avocaţi, nu există consiliere legală a părţilor privind conflictul lor;

b. medieree cu asistare parţială a avocaţilor – cel puţin o parte este asistată de către un avocat, dar nu toate părţile beneficiază de consiliere legală;

c. mediere cu avocaţi – toate părţile sunt însoţite de către avocaţi.

4. Stadiul conflictului înainte de ajungerea la mediere

a. conflictul a fost dedus judecăţii în instanţa de judecată – vezi Cap. V, Secţ. 5 şi Cap. VI, Secţ. 2 din Legea 192/2006;

b. conflictul nu a ajuns în instanţa de judecată.

5. Natura conflictului

a. conflicte civile: revendicări, succesiuni, pretenţii etc. b. conflicte de afaceri: comerciale. c. coflicte de familie: divorţuri, custodii minori, partaje bunuri

comune, pensii întreţinere etc. – vezi Cap. VI, Secţ. 1 din Legea 192/2006. d. conflicte penale: plângeri penale prealabile – vezi Cap. VI, Secţ. 2

din Legea 192/2006. e. conflictele de muncă – cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de

legile speciale.

Medierea – procedura

Procedura medierii cuprinde o intalnire comuna, a tuturor partilor, in prezenta mediatorului denumita generic -sesiune comuna- ce poate fi urmata de intalniri separate ale partilor cu mediatorul in mod alternativ denumite in continuare -sesiuni separate- dupa care pot fi intercalate sesiuni comune cu sesiuni separate pana la solutionarea medierii.

Medierea poate fi abordata si in alte variante ce presupun de la bun inceput sesiuni separate ce pot continua pana la inchiderea medierii soldate

cu o sesiune comuna finala sau nu, dar si o singura sesiune comuna de la inceput pana la sfarsit.

Stilul adoptat in desfasurarea procedurii de mediere ramane sa fie apreciat de mediator raportat la atitudinea partilor si la gradul de cooperare al acestora.

Sesiunea comuna

Se intalneste in comun cu partile – spatiul celor trei - pentru consiliere :

Explica procesul medierii – medierea este o procedura voluntara prin care partile in prezenta unui mediator neutru, impartial si intr-o totala confidentialitate, prin solutiile gasite chiar de acestea, vor solutiona disputa nascuta.

Explica scopul medierii – si anume intentia mediatorului, ca impreuna cu partile sa gaseasca o solutie ce apartine in totalitate acestora fiind gasita de acestea , de parti si nu de mediator.

Sesiunile separate

Rolul sesiunilor separate il reprezinta posibilitatea mediatorului de a se apropia de parti fara ca acesta sa-si piarda neutralitatea, dar largeste canalul de comunicare cu partile prin simpla creere a cadrului mai restrans, - spatiul celor doi - si nu spatiul celor trei , asa cum se intampla in sesiunea comuna, mediator si parte.

Sesiunea comuna finala

Sesiunea comuna finala are rolul de a prezenta partilor acordul de vointa asupra obiectului medierii, acord total sau partial, urmand ca acestea sa treaca la redactare acestuia, sau lipsa acordului cu recomandarea de a incerca sa solutioneze amiabil divergentele aparute.

Structura sesiunii comune

Procedura medierii se bazeaza pe parcurgerea unor etape necesare in vederea construirii increderii partilor ce aleg sa urmeze o astfel de procedura.

Ca faza initiala a procedurii de mediere, de regula, avem sesiune comuna sau intalnirea partilor cu mediatorul intr-o discutie comuna.

Aceasta discutie comuna se recomanda sa se poarte pe trei coordonate ce asigura progresia necesara pentru sondarea si identificarea nevoilor partilor, anume, coordonatele – transmiterea informatiei factuale de la mediator la parti; transmiterea informatiei factual de la parti la mediator; transmiterea informatiei generatoare de solutii de la parte la parte si catre mediator.

Rezumatul asigura trecerea spre coordonata numarul trei din sesiunea comuna si anume transmiterea informatiei generatoare de solutii de la parte la parte si catre mediator.

Rezumatul poate fi formulat pentru fiecare parte in mod separat si comun, prezentand progresul partilor in solutionarea disputei.

Structura sesiunilor separate

Sesiunile separate – procedură sau tehnică

Sesiunile separate şi acestea se compun din trei faze procedurale:

- poziţii de intrare-iniţiale;

- sondarea istoricului, identitaţii, valorilor, emoţilor, comunicare;

- identificarea interesului;

Sursa argumentaţiei părţilor poate îmbrăca cele trei laturi motivaţionale:

- ethos, argumentaţia face referire la principii si norme;

- pathos, la sentimente;

- logos, la raţiune;

În sesiunea separată partea renunţă la invocarea contextuală prezentată anterior rezumând poziţia sa la interesul ce se cere a fi satisfăcut.

De regula in prima sesiune separata mediatorul pleaca de la declaratia introductiva formulata in sesiunea comuna, evidentiand avantajele procedurii in sine, preluand rolul de emitator, mesajul avand rolul de a consolida increderea partii si a gestiona empatia creata.

A doua coordonata sondeaza si clarifica aspecte putin dezvoltate in sesiunea comuna si se bazeaza pe pozitia si cererea initiala a partii afirmata pozitional-distributiv- si nu integrativ.

Trecerea la a treia coordonata se va realize prin formularea rezumatului si analizarea de catre mediator a reactiei partii cu privire la modul cum a fost decodificat mesajul de acesta.

Sesiune comuna finala

Procedura medierii are valoare si prin simetria ce o insoteste, simetrie ce se observa inca din primele etape ale acesteia, astfel:

Sesiunea comuna initiala este formata din trei etape, declaratia introductiva, identificarea pozitilor initiale si coordonata finala a sesiunii comune initiale, sondarea valorilor, emotilor, istoricului, comunicarii, identitatii partilor aflate in disputa.

Sesiunile separate in care se identifica aceeasi procedura a celor trei coordonate.

Sesiunea comuna finala unde deosebim aceleasi trei coordonate, punctul de plecare al partilor in conflict sau pozitia initiala a acestora, dezvoltarea sau generarea de optiuni, printr-o negociere directa integrativa a partilor in prezenta mediatorului si coordonata pozitiei finale sau acordul de mediere ce reprezinta realizarea partilor prin identificarea de solutii caracterizate de acordul de vointa si lipsa elementelor coercitive, punitive.

Mediatorul prezinta intelegerea finala cu toate aspectele convenite printr-un rezumat concis si clar in vederea determinarii tuturor detaliilor ce compun acordul de mediere si asigura partile de sprijinul sau in redactarea acestuia in cazul in care este solicitat.

In situatia in care medierea nu se finalizeaza printr-un acord, mediatorul va respecta aceleasi etape si incurajeaza partile pentru discutii viitoare cu convigerea ca solutia de stingere a disputei este in mana partilor si numai consecventa determina succesul.

Inchiderea sesiunilor de mediere

Procedura de mediere se incheie:

- prin incheierea unei intelegeri totale.

- prin incheierea unei înţelegeri partiale.

- prin constatarea de catre mediator că medierea a esuat.

- prin vointa părţi de a denunţa contractul de mediere .

Analiza conflictului

Conflictul a primit multe definţii funcţie de domeniul ce a încercat să-i exploateze potenţialul.

Cum identificăm?

Sunt manifestări specifice atât latente cât şi acute funcţie de zona în care se situeaza subiecţii pe curba ascendentă a clopotului lui Gauss.

Cum evaluăm?

Rolul mediatorului constă în evaluarea momentului critic pentru a-şi pregăti starea de empatie cu părţile în vederea întreruperii şirului de argument versus contra-argument, prin interpunerea în expunerea părţilor şi blocarea canalului de comunicare pe direcţia construită de acestea şi deschiderea canalului de comunicare privind punctele de convergenţă destabilizând construcţile argumentate.

Cum gestionăm?

Momentul ales de mediator duce atitudinea subiecţilor pe curba descendentă a clopotului dezamorsând starea conflictuală.

Analiza conflictului- dinamica

Teoretic există cinci tipuri de răspuns la conflict, nu mă voi apleca a analiza toate cele cinci tipuri, doar voi încerca să prezint o modalitate de stingere a disputelor prin compatibilizarea atitudinilor ce gestionează primele reacţii ale individului la nivel de raspuns: argument/ argument.

Cele cinci tipuri de raspuns la conflict sunt rezultatul acumularii de perceptii prin preluarea si interpretarea informatilor din mediul extern, prelucrarea acestora si optimizarea lor raportat la imaginile cadru, informatii axiomatice, care construiesc socialul, consecinta fiind sintetizarea la nivel de individ. Astfel, putem determina motivatia si tipul de raspuns la conflict analizand dinamica.

Notiuni introductive in comunicare

• Schema clasică de comunicare:

E → C → R emiţător canal receptor

• Schema matematicianului american Claude Shannon (1952):

E → C → C → D → R emiţător codare Canal decodare receptor mesaj codificat

Toate definitiile date comunicarii umane, indiferent de scolile de gandire carora le apartin sau de orientarile in care se inscriu, au cel putin urmatoarele elemente comune:

- comunicarea este procesul de transmitere de informatii, idei, opinii, pareri, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul;

- nici un fel de activitate, de la banalele activitati ale rutinei cotidiene pe care le traim fiecare dintre noi zilnic si pana la activitatile complexe desfasurate la nivelul organizatiilor, societatilor, cu lturilor, nu pot fi concepute in afara procesului de comunicare.

Indiferent de forma pe care o imbraca, orice proces de comunicare are cateva

elemente structural caracteristice :

• existenta a cel putin doi parteneri (emitator si receptor) intre care se stabileste o

anumita relatie de interdependenta;

• capacitatea partenerilor de a emite si recepta semnale intr-un anumit cod, cunoscut de ambii parteneri (de mentionat faptul ca, in general, in orice

proces de comunicare partenerii „joaca” pe rand rolul de emitator si receptor);

• existenta unui canal de transmitere a mesajului.

Bariere in comunicare

1.Diferentele de perceptie.

2.Dificultati de exprimare

3.Emotiile

4.Neincrederea

5.Cunostintele reduse

6.Personalitatea

7.Stereotipiile

8.Dezinteresul

9.Concluziile pripite

10.Constrangerile de timp

11.Informatiile irelevante sau in exces

Negocierea notiuni introductive

Negocierea este un talent, un har innascut, dar si o abilitate dobandita prin experienta si invatare.

Literatura de specialitate distinge trei tipuri fundamentale de negociere:

Negocierea distributiva este cea de tip ori/ori, care opteaza intre victorie si infrangere.

Negocierea integrativa echivaleaza cu victorie/victorie si este acel tip de negociere in care sunt respectate aspiratiile si interesele partenerului, chiar daca vin impotriva celor proprii.

Negocierea rationala este aceea in care partile nu-si propun doar sa faca sau sa obtina concesii, ci incearca sa rezolve litigii de fond de pe o pozitie obiectiva, alta decat pozitia uneia sau alteia dintre parti.

Notiunea actului juridic civil. Terminologie În sens larg, prin fapte juridice se înteleg atât actiunile omenesti savârsite cu intentia sau fara intentia de a produce efecte juridice, cât si evenimentele, adica faptele naturale. În sens restrâns, prin fapte juridice se înteleg numai actiunile omenesti savârsite fara intentia de a produce efecte juridice, dar care efecte se produc în puterea legii, precum si evenimentele, care sunt împrejurari care se produc independent de vointa omului dar de care legea civila leaga anumite consecinte juridice. Prin urmare, daca la faptele juridice în sens restrâns se adauga actele juridice, adica acele actiuni omenesti savârsite cu intentia de a produce efecte juridice se ajunge la notiunea de fapte juridice în sens larg.

Trebuie precizat ca în literatura juridica si în practica judiciara s-au cristalizat notiunile astfel: actele juridice sunt actiunile omenesti savârsite cu intentia de a produce efecte juridice, iar faptele sunt actiunile omenesti savârsite fara intentia de a produce efecte juridice, care însa se produc în temeiul legii, la care se adauga si evenimentele (deci faptele juridice în sens restrâns). Considerat în sensul conceptului traditional, actul juridic civil a fost definit: .un act de vointa savârsit cu scopul de a produce efecte juridice, adica de a crea, modifica sau stinge un raport juridic .un act de vointa savârsit cu scopul de a produce efecte juridice, adica de a crea, de a transmite, de a modifica sau de a stuinge un raport juridic .actul de vointa savârsit de subiectele de dreptuir pentru a crea, modifica sau stinge un raporturi juridice în temeiul dreptului obiectiv si în limitele pe care acestea le statorniceste Pentru o definitie corecta si completa actului juridic civil, se impune luarea în considerare a urmatoarelor elemente: actului juridic civil este o manifestare de vointa, este, deci, în primul rând rezultatul unei hotarâri launtrice, rezultatul unui proces volutiv scopul exprtimarii manifestarii de vointa în constituie producerea de efecte juridice civile; este elementul care diferentiaza actului juridic civil de faptul juridic civil savâsit fara intentia de a produce asemenea efecte. efectele juridice avute în vedere trebuie sa priveasca nasterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice civile concrete, element care deosebeste actului juridic civil de actele juridice din celelalte ramuri ale dreptului. Clasificarea actelor juridice civile În circuitul civil se întâlnesc nenumarate si diverse acte juridice, de aceea este necesar ca ele sa fie clasificate dupa anumite criterii în categorii de acte juridice, având în vedere manifestarile de vointa cu aspecte înrudite. Principalele criterii de clasificare si categorii de acte juridice, care se examineaza în literatura de specialitate sunt urmatoarele: a) în raport de numarul partilor actele juridice se împart în unilaterale, bilaterale si multilaterale

b) în raport de scopul urmarit de parti la încheierea lor, actele juridice se divid în acte cu titlu oneros si acte cu titlu gratuit. La rândul lor cele de tip cu titlu oneros se subdivid în acte comutative si aleatorii, iar cele cu titlu gratuit se subdivid în libertati si acte dezinteresate; c) în raport de efectele produse, se disting: acte constitutive, translative si declarative d) în raport de importanta lor fata de un bun sau un patrimoniu, actele juridice se împart în acte de conservare, de administrare, de dispozitie; e) în raport de continutul lor actele juridice se divid în: patrimoniale si nepartimoniale. f) în raport de modul de încheiere se deosebesc acte consensulae, solemne, reale g) în raport de momentul când îti produc efectele, se disting acte între vii (inter vivos) si acte pentru cauze de moarte (mortis causa) h) în raport de rolul vointei partilor în stabilirea continutului actelor juridice, se deosebesc acte subiective si acte conditie i) în raport de intensitatea si siguranta oferita titularilor de drepturi, se disting acte pure si simple si acte afectate de modalitati j) în raport de legatura dintre ele, actele juridice se divid în principalele si accesorii k) în raport de legatura lor cu cauza, actele sunt cauzale si abstracte l) în raport de modul cum pot fi încheiate se deosebesc acte strict personale si acte încheiate prin reprezentare m) în raport de reglementarea lor, actele juridice se împart în acte numite (tipice) si nenumite (atipice) n) în raport de modul lor de executare se disting: acte cu executare dintr-o data si acte cu executare succesiva Consimtamântul Pentru actele juridicice civile, consimtamântul este un element structural, fiind cel mai important dintre elementele de structura ale acestei categorii juridice pentru ca:

este nu numai un element de structura ci si un element definitoriu al actelor juridice civile, caracter ce rezulta din urmatoarele corelari: o prin definitie, actul juridic civil este o manifestare de vointa intevenita în scopul de a produce efecte juridice; o privit lato sensu, consimtamântul este acordul de vointa al partilor în actele juridice bilaterale; o privid stricto sensu consimtamântul este manifestarea vointei de catre una din parti la încheierea unui act juridic civil bilateral, ori, în actele juridice unilaterale, manifestarea de vointa de catre autorul acestuia. pe de alta parte, vointa înseamna, sub aspectul structurii actului juridic civil, mai mult decât consimtamântul ca element de structura; ea se prelungeste peste limitele acestuia, conturând un alt element de structura: cauza; neândoielnic, consimtamântul este cel mai important element de structura al actului juridic civil si prin aceea ca, vointa, inclusiv cea incorporata în actele juridice, în general si în actele juridice civile, în special, da substanta esentei dreptului însusi; în sfârsit, ideea de consimtamânt-consimtamântul însusi atrag atentia asupra legaturii juridice nascute între partile unui raport juridic civil concret. În doctrina, (prof. A.Ionascu, Drep Civil, Ed. Didactica si pedagogica, 1963) s-a evidentiat ca în procesul de formare a vointei juridice se disting mai multe etape: a) reflectarea nevoilor sau dorintelor în constiinta b) aparitia motivelor care îndeamna la actiune c) deliberarea d) interventia motivului determinant, care nu este altceva decât reprezentarea intelectuala a scopului urmarit e) hotarârea de a încheia actul juridic necesar pentru realizarea scopului urmarit, cu alte cuvinte, formarea consimtamântului Trebuie mentionat ca aceste etape de formare a vointei juridice se petrec pe plan intern psihologic. Pentru ca faptul psihologic sa se transforme în fapt juridic este necesar ca hotarârea de a încheia actul juridic sa fie exteriorizata.

Prin actul juridic civil se întelege o manifestare de vointa facuta cu intentia de a produce efecte juridice, respectiv, de a naste, modifica ori stinge un rapot juridic civil concret. Gh. Beleiu

Tehnici aplicate in mediere

Verificarea realităţii

O metodă simpă de lucru în timpul discuţilor comune presupune folosirea reacţilor partenerilor de dialog pentru a obţine un acord pe adevărurile acceptate reciproc.

Construirea încrederii

Reprezintă, poate, cea mai importantă trăsătură a procedurii de mediere.

Încrederea trebuie analizată sub două planuri, încrederea mediatorului în persoana sa şi încrederea părţilor în persoana mediatorului şi implicit în procedura medierii.

Tehnica reformulării

Medierea se bazează în mare parte pe comunicare şi pe cale de consecinţă, mediatorul, trebuie să folosească reformularea în vederea pozitivării mesajului transmis.

Tehnica brainstorming

Stabilirea problemei/problemelor

Este important stabilirea problemei/problemelor, acestea trebuie să fie clare şi nu complexe. Dacă problema este complexa, mediatorul ar trebui s-o împartă pe componente.

Tehnica formularii intrebarilor

Tendinta fireasca a oamenilor in vorbirea curenta consta in a insera in intrebarea formulata si a raspunsului asteptat, tehnica bazata in special pe rationamentul deductiv al interlocutorului.

Recadrarea

A gandi inseamna a cadra, a conferi semnificatii. Dand un nume la ceva, il identificam, adica il punem intr-un cadru. Cand un nou nascut face acest lucru, el incepe sa isi populeze lumea – “jucarie”, “cutu”, “mami”, “tati”, “ochi”, “deget”. In acest fel creem intelesurile care devin lumea in care traim. Pe masura ce numim lucrurile, creem un vocabular de termeni.

Parafrazarea

Parafrazarea reprezintă abilitatea de a răspunde la conţinutul şi la înţelesul declaraţiei verbale a unei alte persoane. Prin parafrazare, ascultătorul clarifică cele afirmate pentru acurateţe şi îi comunică celeilalte persoane că este auzită.

Rezumatul

Rolul rezumatului

Instrument esential in gestionarea procedurii de mediere.

Procedura medierii este impusa de mediator iar partile adera la aceasta datorita stilului de rezumare a pozitilor sau nevoilor acestora intr-un mod optim de transmitere a mesajului ce se rezuma.

Etica mediatorului

Moneda reprezinta mijlocul si nu scopul in sine;

Oferta reprezinta acceptarea nevoilor celuilalt;

Acordul reprezinta satisfacerea nevoilor si nu mijlocul de a atinge scopul.

Se pot identifica cel putin trei principii ale conceptului de etica in mediere si anume:

- Mijloc de satisfacere vs.scop in sine; - Respectarea si acceptarea nevoilor reciproc; - Intelegerea partilor reprezinta si acceptarea si recunoasterea nevoilor

si nu numai calea de identificare si stingere a acestora.

Toate problemele de etica ce apar in timpul unei procedure sunt depasite prin informarea partilor si respectarea solicitarilor acestora.

Etica presupune interpretarea atitudinilor mediatorului intr-un raport direct cu perceptiile partilor si singurii interesati in sanctionarea demersurilor mediatorului sunt chiar participantii la procedura medierii.