CAPITOLUL II CONSTANTIN STERE

ŞI NEUTRALITATEA ROMÂNIEI

Asasinarea principelui Franz Ferdinad, nepotul împăratului Austro–Ungariei, la 28

iulie 19141, la Sarajevo, a determinat izbucnirea războiului mondial, fapt care a determinat

preocupare, chiar consternare, în mai toate cancelariile europene şi în mediile politice din

România. În urma declaraţiei de război făcută Serbiei de Austro–Ungaria, au apărut

frământări în rândul opiniei publice, punându-se problema care va fi atitudinea ţării noastre

faţă de conflictul izbucnit. În acest context, România trebuia să ţină cont de faptul că avea

două provincii aflate sub ocupaţie străină. Iniţial, nimeni nu s-a gândit că ţara noastră va

rămâne neutră în acest conflict, punându-se întrebarea de partea cui va participa. Acest

eveniment ridică marea problemă a atitudinii României; neutralitatea, războiul alături de

Germania, războiul alături de Rusia, erau cele trei soluţii posibile.

Această decizie a fost una din cele mai importante pe care le-a cunoscut istoria, dar

care apasă cu greutate pe umerii unui singur om, Ion Brătianu. În aceste condiţii, politica

de război adoptată de acesta a fost „ aşteptarea momentului cel mai favorabil, pentru ca

intrarea noastră în război să se facă cu maximum de folos”2. Anii de neutralitate au

reprezentat una din cele mai agitate perioade ale României; în acest interval primează

numeroase acte diplomatice, la care au recurs cele două grupări beligerante, în vederea

atragerii României în conflict.

Declanşarea Primului Război Mondial în 1914, între cele două grupări de state

imperialiste - Antanta şi Tripla Alianţă, a pus diplomaţia Bucureştilor în faţa unei

alternative fundamentale: respectarea tratatelor anterioare, care nu prevedeau eventualele

războaie sau schimbarea orientării pentru realizarea desăvârşirii unităţii naţional - statale3.

Totodată trebuie să ţinem cont de faptul că la 14 iunie, la invitaţia regelui Carol I, ţarul

Nicolae al II lea face o vizită oficială în România, la Constanţa. După acest eveniment,

1 Voi folosi datarea după calendarul nou.2 Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României (1916- 1919), Institutul de arte grafice – „România Nouă”, Bucureşti, 1922, pp. 117-119.3 Tamara Petrov, Constantin Stere - ideologul şi scriitorul, Editura Marineasa, Timişoara, 2004, p. 62.

31

ministrul de externe al Rusiei, Serghei D. Sazonov, poartă convorbiri la Bucureşti, cu

premierul I. I. C. Brătianu, care declară confidenţial interlocutorului său că atitudinea

statului român, în cazul unui război dintre Monarhia Habsburgică şi Imperiul Ţarist, va

depinde în primul rând, de „ ceea ce vor cere interesele României”4. În acelaşi timp,

împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea, trimite regelui Carol I un mesaj, prin care cere

armatei române să intre în război de partea Puterilor Centrale, concomitent făcându-se

aceeaşi propunere şi din partea Rusiei de către ministrul plenipoteţiar Stanislav Poklevski-

Koziel5.

La 3 august 1914 a avut loc întrunirea unui Consiliu de Coroană, la Sinaia, la care

au participat toţi şefii de partide şi alţi oameni politici importanţi împreună cu regele Carol

I şi prinţul Ferdinand. Scopul întrunirii lui a fost discutarea poziţiei ţării noastre în războiul

care tocmai izbucnise şi luarea unei hotărâri. Fiecare dintre participanţi a avut ocazia să-şi

exprime opinia în această privinţă. Regele Carol I a vorbit primul, cerând intrarea în război

alături de Germania deoarece ne leagă un tratat argumentând, că „iscălitura trebuie

respectată”6. Era o decizie greu de luat, tocmai de aceea ideea regelui i-a luat prin

surprindere pe participanţi, neştiind ce să răspundă. Acesta credea în victoria germană,

fiind dezgustat de alianţa cu Imperiul Ţarist din timpul războiului de independenţă7. Din

cei prezenţi la Consiliu doar P. P. Carp a fost de acord cu regele. Majoritatea celor prezenţi

a susţinut o politică antanofilă. Ei se gândeau la românii de dincolo de Carpaţi care sperau

că vor fi eliberaţi de sub tutela monarhiei habsburgice şi nu ar fi acceptat un război alături

de unguri, văzuţi drept cei ce îi împiedicau la desăvârşirea unităţii naţionale. Rusu

Abrudeanu8 afirmă că şi regele era conştient că opinia publică din Regat nu dorea

alăturarea de Austro – Ungaria. Marghiloman a cerut regelui să citească Tratatul şi a fost

de părere că nu e „casus foederis”, el fiind pentru neutralitate. Era o souţie onorabilă pentru

toate părţile.

Brătianu, Take Ionescu, T. Maiorescu şi ceilalţi membrii participanţi, în afară de P.

P. Carp au fost de acord cu neutralitatea. Regele a declarat că se supune hotărârii luate dar,

se temea că prestigiul ţării va avea de suferit prin această decizie. În urma exprimării

opiniilor tuturor celor prezenţi, hotărârea Consiliului a fost de expectativă armată a ţării

4 Ibidem., p. 63.5 Ibidem.6 I. Rusu Abrudeanu, Păcatele Ardealului faţă de sufletul Vechiului Regat, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1931, p. 112.7 Emil Răcilă, Contribuţii privind lupta românilor pentru apărarea patriei în Primul Război Mondial, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981, p. 51.8 Ibidem, p. 110.

32

noastre. Regele Carol I îşi însuşeşte această decizie împotriva punctului său de vedere,

prezentat iniţial. La începutul conflictului afirma că „ a venit momentul să facem din ţara

noastră o mare putere”9. Din această afirmaţie reiese faptul că regele dorea ca România să

participe la acest mare eveniment care tocmai izbucnise în Europa. Am putea spune că

această hotărâre a fost influenţată şi de hotărârea Italiei de a rămâne neutră, deşi era şi ea

semnatară a Tratatului cu Puterile Centrale.

Nealăturarea României la război alături de Puterile Centrale se explică prin aceea

că era îndreptat asupra Serbiei, aliata naturală a ţării noastre, că era un război de negaţie a

drepturilor naţionalităţilor. Principiul formează raţiunea de existenţă a statului român; în

acelaşi timp, de la începutul războiului, Puterile Centrale au promovat o politică contrară

intereselor României10.

Tratatul în cauză a fost semnat la 30 octombrie 1883, la Viena, de către miniştrii

Austro-Ungariei şi României, la care a aderat şi Italia în 1888. Germania era unită printr-un

Protocol semnat cu România. Avea un caracter defensiv şi cuprindea 7 articole, articolul 2

având mare interes pentru România; „dacă România, fără nici o provocare din partea ei, ar

fi atacată, Austro-Ungaria se obliga să-i dea în timp util ajutor şi asistenţă contra

agresorului. Dacă era atacată Austro-Ungaria în aceleaşi împrejurări, în una din părţile sale

limitrofe cu România, era „ casus foederis” şi România va acţiona în consecinţă” 11. Acest

articol indica clar că România nu era obligată să vină în ajutorul Austro-Ungariei deoarece

nu o atacase Serbia. Dar, în articolul 1 al tratatului era specificat că „ înaltele părţi

contractante îşi promit pace, amiciţie şi nu vor intra în nici o alianţă sau angajament

îndreptat contra unuia din statele semnatare; se angajau doar la o politică prietenească şi la

un ajutor mutual în limitele intereselor lor”12. Prin acest prim articol, ţara noastră îşi luase

totuşi un angajament: că nu va întreprinde o acţiune împotriva partenerilor săi de tratat.

Acesta l-a determinat pe regele Carol să spună că onoarea ne obligă să participăm la război

alături de germani, el prin educaţia primită fiind un om ce-şi respectă promisiunile şi nu va

ataca puterile cu care e aliată. Regele considera că tratatul a fost foarte util şi i-a adus multe

avantaje de-a lungul timpului, de aceea nu pot fi risipiţi treizeci de ani de muncă. A

schimba politica acum ar fi reprezentat a renega iscălitura şi trecutul nostru.

La data semnării lui, nimeni nu contesta importanţa acestui tratat. În acea vreme,

apropierea de acest grup de puteri putea opune o oarecare rezistenţă pretenţiilor ofensive 9 Barbu B. Berceanu, Istoria constituţională a României în contextul internaţional, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 215.10 Ibidem.11 Titu Maiorescu, România şi războiul mondial, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1999, p. 252.12 Ibidem.

33

ale Rusiei în Balcani. Numai că evoluţia evenimentelor nu putea fi prevăzută. Tratatul a

avut un caracter strict secret, acesta fiind prevăzut în articolul 6; nu a fost înştiinţat nici

măcar Parlamentul deşi până atunci toate tratatele încheiate au fost aduse la cunoştinţa lui.

Probabil păstrarea secretă a tratatului a fost determinată de faptul că această alianţă cu

Austro-Ungaria ar fi stârnit reacţii din partea opiniei publice româneşti, considerându-se ca

un abandon al românilor de peste Carpaţi şi totodată putea fi o impunere a ţărilor

semnatare pentru a nu afla de această alianţă rivalele lor: Franţa şi Rusia. El a fost de mai

multe ori reînnoit, ultima oară fiind în 1913 de către un guvern conservator. Tratatul a

provocat reacţii, a stârnit multe dileme, Brătianu nefiind de acord cu reînnoirea lui. El mai

de grabă ar fi dorit o apropiere de Antantă. Oamenii politici care doreau intrarea în război a

României alături de Antantă au fost de părere că tratatul nu ne obliga cu nimic mai ales

după aflarea veştii că şi Italia hotărâse neutralitatea. Se considera că, deoarece Italia a

hotărât să intre în război alături de Antantă, Tripla Alianţă nu mai exista, îşi pierduse rolul.

La Consiliu, Marghiloman a sugerat doar armarea pentru a ne putea păzi graniţele

şi atât deocamdată. Era de părere că, în cazul în care am lupta alături de Austria, care ar fi

pierdut, noi nu vom câştiga nimic, iar românii din Ardeal şi Bucovina vor vedea hotărârea

noastră ca pe o trădare, ajungându-se în acest fel chiar la o revoluţie13. Dar se pune şi

întrebarea: în cazul în care Austria ar fi câştigat obţineam ceva? I. Bulei e de părere că „ar

fi fost un ajutor dat pentru a sugruma pe fraţii noştri şi pentru a primejdui existenţa

statului”14.

Cea mai potrivită explicaţie pentru care România putea să refuze respectarea

tratatului era caracterul defensiv al său. Având caracter defensiv nu ne obliga să trecem la

acţiune de partea Austro-Ungariei deoarece situaţia conflictului era de natură ofensivă şi ne

mai reţinea ceva: Serbia era aliatul nostru în Balcani prin Tratatul de la Bucureşti din 1913.

C. Kiriţescu era de părere că trecuseră treizeci de ani de la încheierea tratatului şi îşi

îndeplinise suficient timp misiunea. El vedea intrarea noastră în război alături de austrieci

ca o sinucidere politică15.

Hotărârea luată de Consiliul de Coroană era o soluţie de moment. A existat zvonul

că această formulă a fost pregătită dinainte de Brătianu. El primise deja o telegramă prin

care era anunţat de neutralitatea Italiei, iar dorinţa sa era ca România să intre în război, dar

la un moment ales de acesta. Prin luarea acestei decizii de implicare sau nu în acest

13 Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. I., Editura Scripta, Bucureşti, 1993, p. 197.14 I. Bulei, Arcul aşteptării, 1914, 1915, 1916, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981, p. 65.15 Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României (1916-1919), Institutul de arte grafice- „ românia Nouă”, Bucureşti, 1922, p. 73.

34

conflict, politica noastră externă a fost pusă la grea încercare. Ţara noastră nu a fost

obişnuită cu conflicte de mare amploare ca cel ce tocmai izbucnise. Ar fi fost prima noastră

participare la un conflict în care era implicată întreaga Europă, România trebuind să aleagă

de partea cui să participe. Prin atitudinea noastră de neutralitate, făceam un serviciu şi

ruşilor şi ungurilor, ambele naţiuni privându-ne de unitatea naţională.

S-a discutat şi problema rămânerii noastre în poziţia de neutralitate definitivă. S-au

construit tot felul de ipoteze, variante, însoţite şi de urmările ei. Dacă: germanii ies

învingători – ne pot aduce Basarabia, dar vom pierde Cadrilaterul, pe care îl cor cere

pentru aliaţii săi bulgari, vom fi nevoiţi să renunţăm la Transilvania, Bucovina şi Banat; în

Balcani, Serbia va dispărea, iar bulgarii vor fi stăpânii Peninsulei. În cazul în care germanii

sunt învinşi, ne vom alege cu câteva compensaţii teritoriale, eventual Transilvania întreagă,

am pierde Basarabia, Bucovina iar Sârbii ar lua Banatul, o parte din Bulgaria, Bosnia,

Croaţia, şi vom fi înconjuraţi de slavi. Această teorie i-a aparţinut lui N. Şerban16, un

antanofil convins, ce dorea să combată germanofilismul lui Stere.

Şi A. C. Cuza17 a dezbătut câteva variante pe care le-ar putea urma ţara noastră. A

vorbit despre varianta neutralităţii definitive a ţării noastre ca fiind exclusă deoarece, dacă

implicarea nu este activă, nu vom participa la stabilirea noului echilibru european şi

România ar fi fost exclusă de la conferinţa marilor puteri, iar în cazul expectativei armate,

pentru el cuvântul expectativă însemnând pândire; în această situaţie România stătea

deoparte şi pândea momentul când va veni în ajutorul beligeranţilor învingători. Acesta

considera că important este faptul că nu trebuie să ne fie indiferent care dintre beligeranţi

vor învinge. Prin urmare când va veni momentul oportun să fim de parte ruşilor, pentru că

am avea mai multe de câştigat18.

Decizia neutralităţii a fost contestată de ziarişti. A. Corteanu era de părere că

hotărârea luată a fost determinată de un egoism naţional. N-am dorit „ să ne obligăm la

sacrificii ci să ne îngrijim doar de fiinţa noastră proprie şi ca melcul să ne retragem în

carapacea neutralităţii la apropierea furtunii, aşteptând să ne lumineze”19.

Şi parlamentarii au contestat decizia luată de către Consiliu, considerând-o

neconstituţională. Constantin Mille, deputat independent, în una din şedinţele adunării

deputaţilor, a condamnat atitudinea regelui, spunând că „suveranul are dreptul să se

consulte, în particular, cu toţi fruntaşii ţării dar nu înţelege să-şi facă un „Parlament

16 N. Şerban, Noi şi războiul, în „Viaţa Nouă”, an IX, nr. 6-7, 1915, p. 258.17 „Monitorul Oficial”, Dezbaterile Adunării Deputaţilor, 1915, p. 194.18 Ibidem.19 A. Corteanu, Cronica externă, in „ Viaţa Românească”, vol. XXXVIII, 1915, p. 256.

35

extraparlamentar” şi acest „Parlament” să dea voturi care nu sunt voturile corpurilor

legiuitoare”20. În opinia sa puterile care hotărăsc sunt: suveranul, guvernul şi Parlamentul,

iar în privinţa intrării noastre în război suveranul trebuia să se consulte cu Parlamentul şi

numai după aceea să fie luată o hotărâre. Deputatul a condamnat şi măsura luată de după

Consiliu şi anume concentrarea armatei. De ce s-a făcut aceasta dacă suntem în

neutralitate? N-am avut prilejul de a studia în original hotărârea luată la Consiliu, dar din

informaţiile găsite, am găsit vehicularea a două variante: cea a neutralităţii şi cea a

expectativei, iar dacă se dovedeşte că ultima variantă e reală, nedumeririi lui Mille i se

poate răspunde prin însăşi înţelesul cuvintelor – expectativa armată; eu înţeleg aşteptarea

armată, armata stătea în aşteptare, pregătită, iar în acest caz concentrarea armatei era

necesară.

Această opinie este susţinută şi de Constantin Stere21 în Marele război şi politica

României. El afirmă că războiul a fost declarat fără ca „ ţara legală” să fi fost consultată,

adică la luarea acestei decizii nu au fost consultate nici corpul electoral, nici parlamentul,

nici corpurile legiuitoare. În ceea ce priveşte acest eveniment, a avut loc o singură discuţie

în Cameră asupra politicii noastre internaţionale, dar ea nu a fost contradictorie şi nu a dus

la un vot în legătură cu această chestiune. În acelaşi timp, Constituţia nu prevedea cazul

declaraţiei de război. Însă, din punct de vedere formal, deoarece articolul 96 al Constituţiei

spune că „ regele nu are alte puteri decât cele date lui prin Constituţie”22, rezultă că acest

drept nu-l poate avea decât „ reprezentaţiunea naţională”. Această lacună din Constituţie

provine din faptul că, la 1866, când ea a fost votată, România, ca ţară vasală, nu avea

dreptul de a declara război. Este precizat şi faptul că Guvernul nu avea dreptul de a

deschide hotarul ţării trupelor ruse fără un vot al Corpurilor legiuitoare, ceea ce implica în

cazul de faţă şi declaraţia de război. Din acest punct de vedere Stere considera că a avut loc

o gravă violare a Constituţiei.

Nu cred că aceasta ar fi o explicaţie plauzibilă, ci pur şi simplu era o hotărâre grea

de luat; era dificil pentru noi deoarece, trebuia gândit în ce mod şi cum anume am putea

ajunge la atingerea scopului nostru: unitatea naţională. Neutralitatea era mai mult un fel de

termen de gândire. Înainte de a face pasul decisiv, trebuia gândit foarte bine momentul,

mai ales din punct de vedere militar ţara noastră nu era pregătită. Primul ministru a fost

mulţumit de hotărârea luată deoarece această perioadă de neutralitate o considera ca un mic

20 D. A. D., 1914, p. 17.21 Constantin Stere, Marele război şi politica României, în Documentări politice, Colecţia Testament, Editor Iurie Colesnic, Fundaţia Culturală Română, Chişinău, 2002, p. IV.22 Ibidem.

36

răgaz în care ar fi avut timp să pregătească armata. Pentru o acţiune de mare amploare nu

aveam materiale de război suficiente şi nici ofiţeri pregătiţi. Era deranjant şi că nu a fost

anunţat din timp de intenţia Austro-Ungariei. I s-a părut corect ca ea să-şi anunţe partenerii

de tratat de intenţiile ce le avea. El dorea să păstreze neutralitatea până câne evoluţia

conflictului ne va arăta de partea cui să participăm, cine se preconiza a fi învingător în

acest război, noi fiind interesaţi să fim de partea învingătorului pentru a ne atinge

dezideratul. Numai că acţiunea noastră ar fi trebuit să se producă spre sfârşitul campaniei

când se ştia sigur cine va învinge, noi putând veni cu pretenţiile noastre la conferinţa de

pace de la sfârşit.

Titu Maiorescu a catalogat acest Consiliu drept „o adunare consultativă convocată

fără nici o normă prescrisă, ci doar la libera alegere a regelui, o instituţie neprevăzută în

pactul nostru fundamental”23. Dar la această întrunire au participat miniştrii cabinetului I. I.

C. Brătianu, şefii partidelor politice ce au fost autorizaţi să mai aducă fiecare din ei câte doi

membrii ai partidului lor. Nu a fost o întrunire cu majoritatea parlamentarilor ci doar cu a

personalităţilor politice mai importante, şefi de partide care puteau influenţa şi pe ceilalţi

membrii al partidelor lor. Supărarea lui Mille a fost întemeiată, dar fiind un candidat

independent şi totodată în minoritate, nu a fost invitat la Consiliu, regele i-a chemat doar

pe cei care aveau o oarecare greutate în luarea unei decizii.

După pronunţarea hotărârii Consiliului în august 1914, politicienii antanofili au

iniţiat o mişcare antidinastică, care cerea în cazul intrării României alături de germani,

renunţarea la tron a regelui. Spre sfârşitul perioadei de neutralitate s-au înteţit campaniile

„Acţiunii Naţionale” care cereau guvernului să renunţe la politica sa de neutralitate şi să

intre imediat în război pentru a putea elibera Ardealul.

La 23 septembrie 191424 a fost semnat un acord între România şi Italia în care se

angajau ca cele două state să nu părăsească poziţia de neutralitate fără a se informa în mod

reciproc . intenţia era de a aborda o atitudine comună faţă de Austro-Ungaria, deoarece

poseda teritorii ale ambelor părţi. Totodată, la data de 9 iulie 191625, guvernul rus face noi

propuneri guvernului român, care i-au forma unei convenţii româno-rusă de cooperare în

război împotriva Puterilor Centrale. Printre cele opt puncte se afla şi precizarea dreptului

României asupra provinciilor româneşti din cadrul Austro-Ungariei, având dreptul să intre

în aceste teritorii în momentul pe care-l socotea prielnic, angajându-se să păstreze până la

23 Titu Maiorescu, op. cit., p. 251.24 Constantin Nuţu, România în anii neutralităţii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 152.25 Ştefan Pascu, L̉ opinion publique internationale et le probleme de l´unité nationale et politigue des roumains, Editura Academiei R. S. R, Bucureşti, 1988, p. 110.

37

acea dată o neutralitate binevoitoare faţă de Rusia. Primul-ministru va pretinde formularea

şi a unui amendament la această convenţie, acesteia alăturându-i-se încă două articole care

presupuneau ca Franţa, Anglia, Italia şi Rusia să se oblige a garanta integritatea teritoriului

românesc. Convenţia urma să rămână secretă până la data când va fi realizată. Acordul a

fost cunoscut de către rege, dar s-a convenit cu Brătianu ca faţă de Rusia, actul să pară că a

fost încheiat fără ştirea sa. Dacă evenimentele ar fi făcut posibilă aplicarea acordului,

atunci regele şi l-ar fi însuşit, dacă nu, Brătianu urma să poarte singur răspunderea.

Secretizarea acestui acord indică zbuciumul în care se afla regele, nu ştia cum să procedeze

pentru a fi bine26.

Aceste tratative vor duce la semnarea unei convenţii la 1 octombrie 191427 între

guvernul rus şi cel român, prin care Rusia se angaja să recunoască României dreptul de a-şi

uni regiunile cu populaţie românească aflate sub regimul monarhiei austro-ungare. Primul

ministru a cerut miniştrilor săi şi diplomaţilor Antantei să păstreze secretul acordului.

Secretizarea acestui acord indică nesiguranţa în care se afla regele, acea incertitudine

pentru evenimentele ce urmau.

Convenţia cu Rusia este urmată de convenţiile militare cu Franţa, din 8 martie 1915

şi respectiv 20 ianuarie 1916, toate având un caracter secret28.

Această perioadă de neutralitate era înţeleasă într-un unghi diferit de guvernul rus,

el presupunând ca România să sisteze tranzitul muniţiilor germane spre Bulgaria şi Turcia,

să limiteze la maximum aprovizionarea duşmanilor Antantei, şi să sprijine tranzitul de

arme şi echipament oferit Serbiei de către ruşi. Răspunsul premierului a fost că o sistare

totală a tranzitului de arme spre Turcia ar fi descoperit Puterilor Centrale politica

guvernului, ceea ce încă nu se dorea. Făcuse comandă de muniţii şi armament centralilor,

şi dacă ar fi aflat de politica sa, nu i le-ar mai fi trimis. Cu germanofilii se purta ca şi cum

ar fi fost şi ei unul dintre ei, cu rusofilii se arăta duşman al germanofililor.

Circulaţia muniţiilor şi a armamentului prin România provoca nemulţumirea

ambelor coaliţii şi protestau pe lângă guvernul român să ia măsuri de sistare. Czerin chiar a

trimis o telegramă în care spunea că s-a hotărât să nu se mai expedieze nici un fel de

muniţie pentru România atâta timp cât nu-şi va schimba atitudinea sa politică29. Această

situaţie a determinat circulaţia zvonului că ţara noastră ar fi fost doar din punct de vedere

formal sau diplomatic neutră.26 Nicolae P. Nitreanu, Scrieri – Compendiu, Manuscris, Bucureşti, 1981, p. 227. 27 Dumitru Preda, România şi Antanta. Avatarurile unei mici puteri într-un război de coaliţie 1916-1917, Editura Institutul European, Iaşi, 1998, p. 13.28 Ibidem, p. 14.29 C. Nuţu, op. cit., p. 152.

38

În primele zile ale războiului, opinia publică era împărţită în două curente:

a) cel dintâi, mai slab, curentul germanofil. Argumentele folosite acesta se refereau

la faptul că noi nu aveam nici un interes ca ruşii să iasă învingători, deoarece acest lucru ar

fi reprezentat triumful autocratismului. Înfrângerea Rusiei implica redobândirea

Basarabiei. Este adevărat şi faptul că şi fraţii români din Ardeal sufereau, dar situaţia celor

din Basarabia era mult mai grea. Totodată ajutorul Rusiei nu va fi folositor, întrucât armata

acesteia era slab pregătită. Reprezentanţii acestui curent erau majoritatea conservatori,

printre care se aflau: P. P. Carp, Alexandru Marghiloman, Titu Maiorescu, Virgil Arion şi

unii liberali – Constantin Stere, Alexandru Beldiman, etc. Acest curent a beneficiat de o

intensă propagandă pentru crearea unei atmosfere favorabilă Puterilor Centrale. Au fost

monopolizate unele ziare precum: „ Seara”, „ Minerva”, „ Ziua”, etc.30.

b) curentul antanofil era mult mai puternic deoarece războiul pornit de Austro-

Ungaria era un război de negaţie a principiului naţionalităţilor, reuşita lui reprezentând o

consolidare a duşmanilor noştri naturali, ungurii. Pe lângă argumentele logice, există şi

instinctul maselor; lozinca „ eliberarea Ardealului” era identificată cu idealul naţional

român31. Aceasta era gruparea cea mai înflăcărată, alcătuită din conservatori, conservatori

– democraţi, liberali, naţional – democraţi, având ca protagonişti pe: N. Filipescu, Barbu

Ştefănescu Delavrancea, Take Ionescu, Lahovary şi o serie de personalităţi: dr. I.

Cantacuzino, dr. C. I. Istrati, A. D. Xenopol, C. Rădulescu Motru, Orest Tafrali. Pentru

propagandă se utiliza presa cu orientare antanofilă, în paginile căreia se publicau articole

mobilizatoare unioniste. O puternică agitaţie în acest sens, se desfăşura prin intermediul

unor asociaţii ca: „ Liga culturală”, „ Acţiunea naţională”32.

Momentul declaraţiei de război a Austro-Ungariei împotriva Serbiei l-a surprins pe

Stere la Viena, unde l-a însoţit pe primul preşedinte al Curţii de Apel din Iaşi, Burada.

Stere înţelege că opinia publică română este preocupată numai de soarta transilvănenilor

subjugaţi, nu şi de Basarabia33. Stere a adoptat de la început o poziţie clară, fără nici o

reticenţă oportunistă împotriva Rusiei, imperiu antidemocrat: „ nici într-un caz cu Rusia”.

Argumentarea sa era simplă: Rusia sigur va fi învinsă, deci, mergând cu ea, mergem la

dezastru; ca urmare a victoriei acestui stat, vom fi înghiţiţi34. El era de părere că e imposibil

să obţinem amândouă provinciile în acelaşi timp, mai ales că cei care le deţineau erau rivali

30 Emil Răcilă, op. cit., pp. 47-48.31 Constantin Kiriţescu, op. cit., pp. 117-119.32 Ibidem, pp. 43-45.33 Tamara Petrov, op.cit., p. 63.34 Dr. P. Cazacu, Patriotul Stere, în „ Viaţa Românească”, vol. XXIX, 1937, nr. 1-3, Tiparul Universitar, Bucureşti, p. 28.

39

în război35. Cert este faptul că destinele Basarabiei în timpul războiului Mondial din 1914-

1918 erau strâns legate de destinele României. Dacă România se alătura Puterilor Centrale,

Basarabia devenea imediat zona fronturilor de lupte şi cu toate speranţele unioniştilor

basarabeni ca provincia să fie încorporată în graniţele statului român, ea ar fi ajuns a fi

teatrul marilor tragedii36.

Imediat după ce a fost cunoscută nota adresată de către Austro-Ungaria, la 23 iulie

1914, Serbiei, Constantin Stere a avut o întrevedere în ziua de 26 iulie cu I. I. C. Brătianu,

la vila acestuia de la Predeal, prilej cu care amândoi şi-au manifestat convingerea că

tocmai izbucnise un adevărat război european. Tot cu această ocazie s-a stabilit ca Stere să

întreprindă o călătorie în Transilvania, pentru a se pune de acord cu liderii politici ai

mişcării de eliberare a românilor din această provincie. Având încuviinţarea regelui, cu

aprobarea primului ministru, în vara anului 1914, Constantin Stere a trecut de două ori

munţii în Transilvania37. Prima oară înainte de începerea Primului Război Mondial şi

înainte de Consiliul de Coroană din 3 august 1914. Brătianu a intervenit personal la contele

Czernin, ministrul Austro-Ungariei de atunci la Bucureşti, trimiţându-l pe Stere la acesta

cu o carte de vizită. Un fapt este clar, Constantin Stere a plecat la Braşov şi apoi a călătorit

la Viena, să se întâlnească cu fruntaşii români pentru a stabili atitudinea ce urma să o

adopte conducerea politică a românilor din Transilvania şi Ungaria în cazul în care

România ar fi intrat în război alături de Puterile Centrale38.

Această acţiune a fost criticată de contemporani, afirmându-se că misiunea sa avea

ca obiectiv instigarea la război a românilor de aici. Era evident însă faptul că ardelenii nu

aveau nevoie de acest sfat. Scopul real al lui Stere era de a influenţa opinia publică din

ţară39.

După cum am afirmat, ştirea despre începerea războiului Stere a aflat-o în timp ce

se afla la Viena împreună cu Burada, primul preşedinte al Curţii de Apel din Iaşi din

„ Nueu Freie Presse”. Vestea izbucnirii conflagraţiei mondiale l-a determinat să plece de

urgenţă, ajungând în ţară în seara zilei Consiliului de Coroană. Cronicele de politică

externă publicate în revista „ Viaţa Românească” şi articolele din ziarul „ Universul” au

dezlănţuit o furtună împotriva lui Stere. Şeful guvernului român, I. I. C. Brătianu, era

preocupat de apariţia articolelor lui Stere în primele zile ale războiului mondial pentru a

sonda opinia publică şi a lăsa impresia că sprijină politica Puterilor Centrale. Aceasta se 35 Constantin Stere, Miscellanea, în „ Viaţa Românească”, vol. XXXIX, 1915, p. 296.36 Vasile Harea, Basarabia pe drumul Unirii, Editura Eminescu, Iaşi, 195, p. 152.37 Constantin Stere, Judecat şi condamnat de el însuşi, Tipografia „ Lumina Moldovei”, Iaşi, 1923, p. 5.38 Ibidem. 39 Ibidem.

40

poate dovedi prin faptul că, după întrevederea avută cu Brătianu la Predeal, ministerul

instrucţiei publice l-a însărcinat pe senatorul I. Botez să îl caute pe Stere la Iaşi şi să-i

transmită că o campanie de presă cu orientarea spre Puterile Centrale este o urgenţă pentru

a putea menţine România un timp în neutralitate. În acelaşi timp el afirmă că Stere era cel

care trebuia să o ducă deoarece el a fost cel care a prevăzut mersul evenimentelor40.

În toamna anului 1914, până la începerea activităţii universitare, Constantin Stere a

rămas câtva timp la Bucureşti unde a avut întrevederi cu Brătianu. Într-una din aceste

vizite, Stere i-a comunicat îndoielile sale despre atitudinea indecisă pe care o avea

guvernul român. Cu timpul însă, încep a se face presiuni externe asupra României, timp în

care vor începe să apară deosebiri în ceea ce priveşte punctele de vedere între Stere şi

Brătianu. Odată cu desfăşurarea evenimentelor, acestea se vor adânci, manifestându-se tot

mai evident41.

La începutul lui decembrie 1914, având certitudinea că primul ministru înţelegea

menţinerea ţării în neutralitate pentru a câştiga timp, Stere a mers la Bucureşti pentru a

avea o întrevedere cu Brătianu. Despre această întâlnire Stere şi-a amintit cu amărăciune şi

cu durere în suflet că: „ m-a primit foarte prieteneşte. Dar, de la primele cuvinte, am înţeles

că nu mi se mai deschide, caută numai să mă deruteze şi să mă dejoace; pentru prima dată

mi-a făcut atunci pe larg teoria războiului fără risc şi cu maximum de sacrificii… Nu am

avut aproape puterea să discut. Am plecat profund nenorocit. Nu am multe legături de

prietenie şi rupturile mă costă mult”42.

La 15 decembrie Stere trimite o scrisoare lui Brătianu în care precizează că a

hotărât să părăsească conducerea partidului din Iaşi, comunicând decizia sa lui Georgel

Mârzescu, vice-preşedintele clubului. El îşi motivează decizia: „pentru a-mi relua libertatea

de acţiune”, chiar dacă şeful partidului nu a fost de acord cu ea. În această lună va publica

în paginile revistei „Viaţa Românească” un articol în care critica politica lui Ion Brătianu

Bătrânul, Stere fiind convins că acesta l-a determinat pe I. I. C. Brătianu să se abată de la

politica tradiţională. Ţinând cont de situaţia creată, Stere mărturiseşte că a avut încredere în

sinceritatea lui Brătianu, în arta lui diplomatică şi în prietenia lui, dar este conştient că

întreaga activitate întreprinsă de el în această perioadă a trebuit că să îi acopere acţiunile43.

Ocolind anumite greutăţi care ar fi putut să apară, Stere lasă la aprecierea lui Brătianu

momentul şi forma în care „ faptul împlinit să fie dat publicităţii”. El afirmă în acelaşi timp

40 Ioan Căpreanu, Eseul unei restituiri – Constantin Stere, Editura Junimea, Iaşi, 1988, p. 248.41 Ibidem, p. 249.42 Constantin Stere, Marele război şi politica României, în loc. cit, 2002, p. 315. 43 Ibidem, pp. 317-318.

41

că hotărârea luată îl doare profund, şi că în viitor va simţi aceeaşi prietenie şi totodată

faptul că nu va uita niciodată momentele în care Brătianu era în relaţii bune cu Stere.

Acesta ar fi fost fericit dacă ar fi dispărut împrejurările care făceau cu neputinţă

colaborarea.

Constantin Stere recunoaşte că a rupt-o cu Brătianu din cauza politicii externe:

„ niciodată Brătianu nu a putut să-i afirme că avea angajamente cu Quadrupla Înţelegere”44.

Din această cauză el nu a venit la sesiunea parlamentară din 1914- 1915, evitând întâlnirea

cu Brătianu, care a trimis pe Al. Radovici şi pe I. Procopiu să aranjeze o întrevedere cu

Stere. Profesorul de la Iaşi le-a răspuns că nu înţelege rolul unei asemenea proceduri,

deoarece nu îi despărţea o ceartă de ordin personal, ci chestiuni de orientare politică. O

întâlnire între Constantin Stere şi Brătianu va avea loc abia la 15 august 1916, după

aproape doi ani, deoarece Stere a lăsat la aprecierea lui momentul şi forma în care să se

aducă la cunoştinţă opiniei publice demisia lui. Situaţia a rămas neclarificată până la

terminarea războiului45.

Un fapt este cert: datorită prieteniei dintre Brătianu şi Stere, acesta din urmă a

reuşit să îl convingă pe primul ministru ca, în cadrul Adunării Constituante din 1914-1916,

să introducă în Constituţia ţării prevederea principiului votului universal, ca şi cel al

exproprierii funciare pentru cauze de interes public. Aceste prevederi constituţionale în

perioada interbelică au schimbat cu desăvârşire configuraţia vieţii politice din România,

aducând în prim plan forţe politice cu totul noi, făcând să dispară clasa marilor moşieri46.

Izolat de grupul conducător al Partidului Naţional- Liberal, aflându-se în conflict cu

orientarea oficială a acestui partid, Stere s-a dedicat activităţii de la revista „ Viaţa

Românească” şi celei universitare.

Chiar dacă ţara noastră îşi declarase deocamdată neutralitatea, Stere era sigur că va

intra totuşi în război. Nu era sigur de partea cui va intra, dar toate acţiunile sale s-au

îndreptat spre a convinge pe politicieni şi a-i determina să hotărască intrarea alături de

germani. A invocat politica dusă de către oamenii mari ai ţării: M. Kogălniceanu, I. C.

Brătianu, L. Catargiu, Dimitrie Sturza, care şi-au îndreptat politica spre Puterile Centrale.

A înţeles că opinia românilor era preocupată doar de soarta conaţionalilor din Ardeal nu şi

de cea a celor din Basarabia. Se făcea un puternic lobby pentru unirea cu românii din

Ardeal, pe când situaţia în Basarabia era foarte diferită. În afară de Stere care vorbea în

numele celor două milioane de suflete basarabene, nimeni nu mai făcea lobby pentru 44 Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. I-II, Editura Scripta, Bucureşti, 1993, p. 304.45 Ioan Căpreanu, op. cit., p. 251.46 Vasile Harea, Amintiri din primăvara reîntregirii, Editura Cronica, Iaşi, 1998, pp. 70-71.

42

provincia rusificată. Nici în Basarabia nu s-a desfăşurat vreo acţiune a intelectualilor

români de acolo care să pledeze cauza unirii cu Regatul aşa cum s-a întâmplat în Ardeal.

Era conştient că pentru a fi luată o hotărâre era nevoie de exprimarea gândurilor fiecărui

român pentru a se alcătui o opinie publică, care are rolul de a influenţa decizia oamenilor

politici. Era deranjat de iniţiativele „Acţiunii Naţionale” şi a „Ligii culturale” care

organizaseră o puternică campanie antanofilă, în care se cerea eliberarea Transilvaniei. A

alocat un rol important influenţei opiniei publice asupra statului român în luarea deciziei de

partea cui să intre în război, şi-l durea să constate că exista un puternic curent prorus,

conştientizând că cei cu orientare progermană erau prea puţini pentru a putea influenţa

opinia publică. Spre deosebire de acesta, P. P. Carp nu acorda o mare importanţă opiniei

publice , considerând că datoria omului politic este să conducă opinia publică, să nu se lase

influenţat de aceasta47.

În anul 1915, mai cu seamă după intrarea Italiei în război de partea Antantei, s-au

intensificat şi în universitatea ieşeană acţiunile pentru eliberarea şi unirea provinciilor

româneşti ce se aflau sub dominaţia imperiilor învecinate. Distanţarea dintre Stere şi

Partidul Liberal s-a adâncit, manifestându-se tendinţe evidente de la centru şi chiar

manevre de culise pentru schimbarea lui din funcţia de rector. Agravarea dificultăţilor lui

Constantin Stere la Universitatea din Iaşi avea loc concomitent cu atacurile din parlament

asupra persoanei sale. În zilele de 15 şi 16 decembrie 1915, cu prilejul dezbaterilor

parlamentare, Stere a rostit o amplă şi documentată cuvântare cu scopul de a justifica

poziţia sa faţă de principalele probleme ale politicii externe a României din acel timp. În

sesiunea parlamentului care a dezbătut orientarea României în situaţia internaţională creată

prin desfăşurarea primului război mondial, după pledoaria lui P. P. Carp, care a reprezentat

un model de artă oratorică, în decembrie 1915, Constantin Stere a prezentat un amplu şi

documentat discurs de o adevărată măreţie. În acest discurs Stere se referea foarte explicit

la primejdia unei alianţe cu Rusia Ţaristă: „ aţi văzut din istoria Rusiei ce destin aşteptă

statele care s-ar asocia cu aceasta. Cotropirea este singura cale posibilă pentru imperiul

ţarist”48.

Discursul pe care Stere l-a rostit atunci, în cele două şedinţe din 15 şi 16 decembrie,

a rămas în Analele Parlamentului Român un mare şi splendid discurs, cu o temeinică şi

convingătoare argumentaţie. Nu toate discursurile parlamentare ale lui Stere au fost

47 I. Bulei, op. cit., pp. 53-55.48 Tiberiu Avramescu, „Adevărul”. Mişcarea democratică şi socialistă (1895- 1920), Editura Politică, Bucureşti, 1982, p. 255.

43

socotite la înălţimea acestei pledoarii, deşi a fost socotit printre vorbitorii de frunte ai

generaţiei sale. Discursuri au fost rostite de Stere şi în perioada 1901-191449.

Stere considera că alianţa cu Puterile Antantei ar prejudicia ţara datorită tendinţelor

imperialiste ale Rusiei, de aceea utilă era alianţa cu Puterile Centrale. Eroarea lui Stere a

fost agravată de faptul că el nu pleda în 1914- 1916 numai împotriva Antantei; el nu

accepta nici neutralitatea preconizată de conservatorii: Titu Maiorescu, Petre Carp,

Alexandru Marghiloman, cerând ferm alianţa cu Puterile Centrale50. În acest discurs, Stere

a găsit un mijloc de a influenţa opinia publică, vorbind despre suferinţele basarabenilor.

Reuşeşte în acest fel să emoţioneze întreaga sală. I. G. Duca era de părere că după succesul

pe care-l obţinuse la Cameră cu discursul său, a intrat într-o puternică ofensivă în

susţinerea ideilor sale germanofile şi luase hotărârea de a se impune opiniei publice aşa

cum s-a impus atenţiei deputaţilor51. Ofensiva sa a însemnat doar multe articole în presa

zilnică cu ajutorul cărora îşi făcea cunoscute părerile.

Stere îşi încheia discursul său, afirmând că „oricare hotărâre va fi luată, ca cel mai

de rând cetăţean, am să-mi fac toată datoria. Am numai doi băieţi şi aceştia s-au înrolat în

armată fără să aştepte chemarea legii; şi eu însumi m-am pus la dispoziţia oştirii noastre,

pentru a-mi servi patria şi cauza noastră naţională”52. Stere nu a organizat şi alte campanii

de genul celor de la „Acţiunea Naţională”, conştientizând că majoritatea opiniei publice era

antanofilă, iar germanofilii erau prea puţini pentru a reuşi să o influenţeze.

În primăvara anului 1916, germanofilii câştigau teren, deoarece aliaţii nu obţineau

succese prea evidente pe fronturi. Degeaba se arăta că Verdunul, Marna ca şi Polonia nu au

dus Germania la nici un rezultat, că au prelungit numai războiul şi că timpul lucrează

pentru Antanta. Trecuseră doi ani de război şi francezii nu reuşiseră să împingă frontul

german nici măcar un kilometru înapoi. La strâmtori, turcii continuau să fie în continuare

stăpâni, la Belgrad, la Varşovia stindardele Puterilor Centrale fâlfâiau biruitoare53. Dintre

personalităţile cu orientare spre Germania nu avea cine să ia conducerea mişcării. Carp se

mulţumise cu aplauzele stârnite de discursurile sale, de mesajul regal din Parlament.

Maiorescu îşi dicta memoriile şi pândea un mijloc ca să reia puterea, Marghiloman era

preocupat să îşi menţină partizanii, nu vroia să se compromită printr-o acţiune prea

hotărâtă. Singur Stere îşi închipuia că poate stârni o mişcare în favoarea ideilor sale. După

49 Ioan Căpreanu, op. cit.,1988, p. 257.50 Z. Ornea, Confluenţe, Editura Eminescu, Bucureşti, 1976, pp. 110- 112.51 I. Bulei, op. cit., p. 55.52 Constantin Stere, Politica externă a României, în Documentări…, p. 171.53 Popa Mircea, Primul război mondial 1914- 1918, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 420.

44

succesul pe care îl obţinuse în Cameră, era convins că, luând o atitudine hotărâtă, se va

impune în faţa opiniei publice, cum s-a impus în parlament atenţiei deputaţilor54.

În vara anului 1916, s-au intensificat străduinţele şi presiunile marilor puteri de a

atrage România de o parte sau de cealaltă a blocurilor militare. Climatul general al opiniei

maselor largi ale poporului indica orientarea României spre puterile Antantei. Perioada

neutralităţii – care fusese justificată de situaţia strategică şi politică a ţării noastre, aşezată

între cele două tabere imperialiste – se apropia de sfârşit. Pe întreg teritoriul ţării aveau loc

manifestaţii, menite să pună în lumină justeţea cauzei naţionale de eliberare a Transilvaniei

şi a celorlalte provincii româneşti aflate sub dominaţie străină. Tratativele secrete purtate

cu puterile Antantei, prin care se promitea satisfacerea dezideratului unităţii naţionale,

intrarea Italiei în război împotriva Puterilor Centrale, sciziunea produsă în sânul Partidului

Conservator, prin constituirea unei fracţiuni antantiste în frunte cu Nicolae Filipescu şi Ion

Lahovary, importantele mitinguri, la care participau sute de mii de oameni care se

pronunţau cu hotărâre pentru intrarea în război cu scopul de a elibera Transilvania au

determinat crearea unui climat general care a influenţat adoptarea hotărârii finale a

Guvernului55.

Fruntaşi ai vieţii publice, cu orientările şi concepţiile ideologice cele mai diferite,

animaţi însă de idealul măreţ al României întregite, printre care N. Iorga, dr. I.

Cantacuzino, C. I. Istrate, Nicolae Titulescu, Octavian Goga, B. Şt. Delavrancea şi mulţi

alţii sprijineau deschis şi fără rezerve această hotărâre. Constantin Stere şi revista „Viaţa

Românească”, datorită ostilităţii ireconciliabile faţă de regimul autocrat al Rusiei ţariste

expansioniste, au rămas pe vechile poziţii neschimbate, de orientare spre Puterile Centrale.

El a avut mai multe audienţe la rege, dar după convorbirea de la 21 iulie 1916, s-a întors la

Călimăneşti. Cu câteva zile înainte de intrarea României în război, Stere a trimis familia la

Iaşi, apoi s-a prezentat la Comandamentul Militar al Capitalei, fiind încadrat colonel

asimilat în serviciul cenzurii56.

Preliminariile hotărârii României de a intra în război au constat în semnarea, la 17

august 1916, a unei convenţii politice57 între prim-ministrul României, I. I. C. Brătianu şi

ambasadorii Marii Britanii, Franţei, Rusiei şi Italiei la Bucureşti. Aceştia au fost autorizaţi

să semneze convenţia care prevedea ca România să declare război Austro-Ungariei şi să

înceteze relaţiile şi schimburile economice cu inamicii aliaţilor. În acelaşi timp cu 54 Ioan Căpreanu, op. cit., 1988, p. 272.55 Ibidem.56 Ibidem.57 I. Ardeleanu, 1918 la români, vol. I, Documente externe 1879- 1916, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pp. 765- 767.

45

semnarea convenţiei politice, a fost semnată şi o convenţie militară, între ministrul de

război al României – acelaşi I. I. C. Brătianu şi ataşaţii militari ai ţărilor semnatare pe

lângă Legaţiile respective din Bucureşti. În această convenţie, România se angaja să atace

Austro- Ungaria, fiindu-i impusă o dată limită – 28 august 1916- şi să înceapă operaţiunile

ofensive împotriva ei chiar în ziua în care a declarat război.

46