Neomodernismul

Critica literară stabileşte câteva etape distincte ale poeziei contemporane (de după 1945, de după al doilea război mondial).

Prima perioadă numită proletcultism este dominată de realismul socialist, care impunea o poezie de largă inspiraţie, poeme ample, care „să cânte” transformările socialiste în industrie şi agricultură aşa cum dicta partidul unic, comunist şi clasa muncitoare în alianţă cu ţărănimea. Poezia perioadei era lipsită de lirism, de sentimente, de filozofie.

Există şi în această perioadă câteva încercări de factură nonconformistă în poezie prin tendinţele revistei „Albatros” şi mai ales prin poezia lui Geo Dumitrescu.

Este de remarcat în această perioadă şi activitatea cercului literar de la Sibiu, avându-i ca reprezentanţi pe Radu Stanca şi Ştefan Augustin Doinaş. Ei împuneau epicului, prin alegorie simboluri, ca semne ale individului ale meditaţiei sale, ale trăirilor şi pasiunilor sale. În balada Mistreţul cu colţi de argint; poetul Doinaş înscrie liricul în epic, în poveste; este o lirică a măştilor (ca şi la Eminescu), expresia alegorică o meditaţie asupra geniului obsedat de perfecţiune, de absolut.

A doua etapă a poeziei de după război o constituie neomodernismul. Este generaţia poeţilor de la 1960 – „generaţia şaizeciştilor”. Drumul a fost deschis de Nicolae Labiş, poetul numit de Eugen Simion „ buzduganul unei generaţii”. Labiş începe să redea poeziei caracteristica ei esenţială, cum cerea cândva şi Maiorescu „simţăminte şi pasiuni”. Începând cu volumul său primele iubiri şi cu poezia Moartea căprioarei, creaţia poetică se întoarce la lirism, la expresivitatea metaforică, la meditaţie filozofică, la natură.

În lucrarea sa Scriitori români de azi, Eugen Simion grupează poeţii generaţiei şaizeciştilor şi optzeciştilor astfel:„Poezia,Poeziei” – Nichita Stănescu;„Expresionismul ţărănesc” – Ioan Alexandru;„Poezia politică în spirit macedonskian” – Adrian Păunescu;„Iconişti şi fantezişti” – Marin Sorescu;„Lirica feminină. Spiritualizarea emoţiei” – Ana Blandeana.

Neomodernismul va cuprinde câteva momente de referinţă. M. Sorescu, în lirica sa descifrând o metaforă la întregul poeziei, pentru că discursul său liric este în totalitatea sa o metaforă, un aforism; Ana Blandiana cu o lirică feminină de profunzime şi o „metaforă a metaforelor”, pentru că „somnul din somn” nu este decât o metaforă amplă a vieţii şi a morţii împreună.

Nichita Stănescu – universul poetic

Poezia lui Nichita Stănescu se încadrează în neomodernismul românesc, spiritul nonconformist al poetului îl face să se apropie de noua orientare a poeziei de după deceniului al VI – lea admirându-l şi invidiindu-l pe Labiş. Este acum o întoarcere a poeziei spre lirism spre filozofie, spre problemele existenţiale.

Putem defini o caracteristică a neomodernismului – legătura cu poezia înaintaşilor: de la Eminescu şi Blaga a împrumutat filozofia poetică, de la Arghezi, tehnica de înoire a limbajului poetic, de la Ion Barbu, abstractizarea, esenţializarea şi închiderea ermetică a sensurilor în cuvinte de simbol.

Ceea ce individualizează creaţia lui N. Stănescu este capacitatea de a crea noi raporturi între cuvinte; cuvintele şi necuvintele poeziei sale dobândesc însuşiri umane, au comportament şi trăiri, se iubesc şi se urăsc, se apropie şi se resping pentru că ele însele nu exprimă sentimentele, ci sunt chiar sentimentul. Poezia lui N. Stănescu este „un joc al

cuvintelor de-a viaţa, de-a iubirea şi de-a moartea.” Aceasta e chiar mărturisirea poetului Ars poetica:

„Îmi învăţam cuvintele să iubească,le arătam inima

şi nu mă lăsam până când silabele lornu începeau să bată.

Până la urmă, cuvinteleAu trebuit să semene cu mine

şi cu lumea.”Pentru N. Stănescu cuvintele nu sunt decât „legături sentimentale între oameni”. Dacă

la Eminescu a şocat o expresie de forma „suferinţă dureros de dulce”, la Arghezi expresiile „flori de mucegai” sau „bube, nori – frumuseţi şi versuri noi” la N. Stănescu, limbajul poetic în totalitatea sa pare a fi o „logică a absurdului”, sentimentele şi meditaţia se descifrează din subtextul textului poetic:

„Am gândit un mod atât de dulcede a izbi două cuvintede iarba verde a înfloriiar florile s-ar ierbii”

(Nod 33)Evoluţia din cilcul N. Stănescu urmează firescul drum de la adolescenţă la maturitate.

Sentimentele sunt fundamentale şi numai transfigurarea lor artistică printr-un limbaj original, dau eternitatea poetului.

Primele volume Sensul iubirii şi O viziune a sentimentelor sunt dominate de tema iubirii văzută ca joc al tinereţii, dar şi cu sens al existenţei şi al creaţiei poetice.

Începând cu volumele Dreptul la timp, Oul şi sfera, 11 Elegii tematica poetică se apropie de filozofie, este o meditaţie lirică specifică poeziei asupra trecerii ireversibilile a timpului.

Volumul Necuvintele, Noduri şi semne, Măreţia frigului, încifrează în simbolurile limbajului specific lui N. Stănescu atât elemente ale mitologiei cât mai ales meditaţia asupra morţii.