Negocieri Europene Curs

1

SUPORT DE CURS

ANUL II

Semestrul 2

Cluj – Napoca

2013

UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI, CLUJ-NAPOCA

Centrul de Formare Continuă şi Învăţământ la Distanţă

Facultatea de Studii Europene

Specializarea: Relaţii internaţionale şi studii europene

Disciplina: NEGOCIERI EUROPENE

2

Universitatea Babeş–Bolyai, Cluj–Napoca

Facultatea Studii Europene

Anul universitar 2013-2014

Semestrul II

Informaţii generale despre curs, seminar, lucrare practică sau laborator

Titlul disciplinei: NEGOCIERI EUROPENE

Codul: SLR0033

Numărul de credite: 6

Locul de desfăşurare: Facultatea de Studii Europene

Informaţii despre titularul de curs, seminar, lucrare practică sau laborator

Nume, titlul ştiinţific: Vasile Puşcaş, profesor universitar doctor ;

Informaţii de contact (adresă e-mail, eventual nr. de telefon): Vasile.Puscas @euro.ubbcluj.ro,

Ore de audienţă: luni : 18 - 20

Descrierea disciplinei:

Disciplina NEGOCIERI EUROPENE a devenit cunoscut în ultimul deceniu şi jumătate, în principal

datorită procesului de extindere a Uniunii Europene în Europa Centrală şi de Est. Acest fapt se explică

prin necesitatea de a dezvolta expertiza, concomitent cu dezbaterea academică şi ştiinţifică referitoare la

acest subiect. La începutul ultimului deceniu, ipoteza statelor aderente la Uniunea Europeană (şi NATO) a

fost considerată în termeni geopolitici şi geostrategici. Disciplina îşi propune îmbogăţirea cunoştinţelor

referitoare la procesul negocierilor europene din punct de vedere teoretic şi practice; familiarizarea cu

mediul de negociere în Uniunea Europeană; formarea abilităţilor de utilizare a diferitelor tehnici de

negociere şi identificarea corectă a tipului de negociere specifică fiecărui dosar de negociere şi de

specificul cultural al partenerului de negociere.

3

Competentele disciplinei:

Disciplina contribuie la dezvoltarea competenţelor profesionale şi transversale ale studenţilor, urmărind

identificarea conţinutului şi funcţionării procesului de negociere la nivelul UE; corelarea metodelor de

negociere cu specificul cultural local, regional sau naţional; aplicarea metodelor de negociere în condiţii

de risc şi de incertitudine decizională; formularea şi aplicarea unor criterii specifice pentru a determina

pertinenţa unor decizii în procesul negocierii la nivel europeanş elaborarea coerentă şi integrată a unui

plan de negociere; coordonarea realizării unui proiect în echipă cu asumarea de roluri de conducere

specific şi realizarea unui plan de dezvoltare prin formarea profesională, prin utilizarea eficientă şi

selectivă a surselor şi resurselor de comunicare şi instruire continuă (biblioteci, internet, baze de date,

cursuri on-line, etc).

Bibliografia obligatorie:

1. GORIŢĂ, Ciprian, Negocierile de aderare la Uniunea Europeană, Bucureşti, Editura Economică, 2008

2. PUŞCAŞ, Vasile, EU Accession Negotiations (A Handbook), Wien: Hulla&Co Human Dynamics,

www.renanetwork.org/documents/wgroups/EU%20Accession%20Negotiations%20_Handbook.rar,

2013.

3. PUŞCAŞ, Vasile, România spre Uniunea Europeană. Negocierile de aderare (2000-2004),

Iaşi:Institutul European, 2007.

4. PUŞCAŞ, Vasile, European Negotiations. A Case Study: The Romania’s Accession to EU, Gorizia:

IUIES, 2006.

5. PUŞCAŞ, Vasile, Negociind cu Uniunea Europeană, 6 volume, Bucureşti, Economică, 2003 – 2005:

- vol. I - „Documente iniţiale de poziţie la capitolele de negociere” (2003)

- vol. II – „Initial Position Papers” (2003)

- vol. III – „Preparing the External Environment of Negotiations” (2003)

- vol. IV – „Pregătirea mediului intern de negociere” (2003)

- vol. V – „Pregătirea mediului de negociere, 2003 – 2004” (2005)

- vol. VI – „Comunicarea publică şi negocierea pentru aderare, 2003 – 2004” (2005).

Planificarea /Calendarul întâlnirilor şi a verificărilor/examinărilor

intermediare:

I. Uniunea Europeană – un proces continuu de negociere

a) Uniunea Europeană – un proces continuu de negociere

b) Integrare europeană şi interdependenţe globale

c) Instituţiile Uniunii Europene

d) Politicile Uniunii Europene

e) Procesul decizional în cadrul Uniunii Europene

f) Negocierile europene de aderare

http://www.renanetwork.org/documents/wgroups/EU%20Accession%20Negotiations%20_Handbook.rar

4

Bibliografie:

1. ALFREDSON, T., CUNGU, A. ,“Negotiation Theory and Practice. A review of the Literature”,

EasyPol Module, 179, [Internet source, <http://www.readbag.com/fao-docs-up-easypol-550-4-5-

negotiation-background-paper-179en>], 15.12.2012, 2008;

2. ALTER, K.J., MEUNIER-AITSAHALIA, S. „Judicial Politics in the European Community: European

Integration and the Pathbreaking Cassis de Dijon Decision”, in Comparative political studies, 26(4), p.

535-561, 1994;

3. ARNETT, J.J. „The psychology of Globalization”, in American Psychologist, 57, 10, p. 774-783;

4. ARREGUI, J., STOKMAN, F., THOMSON, R. ,Bargaining in the European Union and shifts in actors'

policy positions. European Union Politics, 5(1), p. 47-72, 2002;

5. BAL, L. J., Decision-Making and Negotiations in the European Union (Discussion Paper No. 7):

University of Lecester, Centre for the Study of Diplomacy, 1995;

II. Cadrul instituţional şi actorii în cadrul negocierilor europene

a) Cadrul instituţional şi actorii în cadrul negocierilor europene

b) Strategii şi tactici în negocierile europene

Bibliografie:

1. DA CONCEICAO-HELDT, E. ,The EU negotiation process: interests, institutions, decision rules,

and iterated bargaining. Theoretical foundation and practical application.paper presented at the

BP Transatlantic Programme Workshop for Advanced PhD students on EU politics, European

University Institute, 7-8 June 2002

2. DRUCKMAN, D., „Negotiating in the International Context”, in Peacemaking in International

Conflict: Methods and Techniques, I. Zartman, W. and Rasmussen, J. L. (eds.), Washington DC:

United States Institute of Peace Press, pp. 81-124, 1997;

3. EBERLEIN, B. and GRANDE, E., ‘Beyond Delegation: Transnational Regulatory Regimes and

the EU Regulatory State’. Journal of European Public Policy, Vol. 12, No. 1, pp. 89–112, 2005;

4. LAVADOUX, F., GUGGENBUHL, A., Best,E., Handbook for the European Negotiator,

Maastricht: EIPA, 2004;

5. LEMPEREUR, A.P., COLSON, A., Negotiations europeennes, Paris: A2C MEDIAS, 2008.

III. Documentele de poziţie. Perioadele de tranziţie şi derogare.

a) Documentele de poziţie

b) Perioadele de tranziţie şi derogare

c) Stadiul final al negocierilor europene

d) Capacitatea de Integrare şi implementarea Efectivă a angajamentelor negociate

e) Limite şi dificultăţi în negocierile europene

http://www.readbag.com/fao-docs-up-easypol-550-4-5-negotiation-background-paper-179en


5

Bibliografie:

1. MORAVCSIK, A., M.A., National Interests, State Power, and EU Enlargement. CES Working Paper,

no. 97, 2003. [Working Paper]

2. NICOLAIDES,P.,The Boundaries of the Negotiating Power of the Candidates for Membership of the

European Union: Some Theoretical Considerations and Practical Implications, in EIPASCOPE, 3, 1998;

3. NICOLAIDES et al., A Guide to the Enlargement of European Union (II): A review of the process,

Negotiations, Policy Reform and Enforcement Capacity, Maastrciht, EIPA, 1999;

4. NICOLAIDES, P., Enlargement of the European Union and Effective Implementation of its Rules

(with a case study on Telecommunication), Current European Issues, European Institute of Public

Administration, Maastricht, Netherlands, 2000;

5. NICOLAIDES, P., From Graphite to Diamond – The importance of Institutional Structure in

Establishing Capacity for Effective and Credible Application of EU Rules, Current European Issues,

European Institute of Public Administration, Maastricht, Netherlands, 2002;

6. NICOLAIDES, P., Preparing for EU Membership: The Paradox of Doing What the EU Does Not

Require You to Do, in EIPASCOPE, 2, 2003.

Modul de evaluare:

Nota finala este alcatuita din mai multe fractiuni :

- răspunsuri la examen/colocviu/lucrări practice – 50% din nota finală;

- examen scris la sfarsitul semestrului - 50% din nota finală

Detalii organizatorice, gestionarea situaţiilor excepţionale:

Activitatea la seminarii este obligatorie in proportie de 2/3 din volumul orar si se conditioneaza prezenta

de la examen de activitatile specifice seminarului.

Plagiatul duce la excluderea de la examen. Contestatiile se rezolva doar in cadrul sesiunii urmare a listelor

cu valuarile finale care se afiseaza la aviziarrul catedrei si pe forumul anului respectiv.

Bibliografie opţională :

1. SCHALK, J., TORENVLIED, R., WEESIE, J. , STOKMAN, F. (2007) „The Power of the

Presidency in EU Council Decision-Making”, European Union Politic, 8/2, p. 229-250;

2. SCHIMMELFENNIG, F., SEDELMEIER, U.(2005), „Introduction: Conceptualizing the

Europeanization of Central and Eastern Europe”, in F. Schimmelfennig, F., U. Sedelmeier, (eds.):

The Europeanization of Central and Eastern Europe, Ithaca, p. 1—28;

6

3. SCHNEIDER, G., STEUNENBERG, B., WIDGRÉN, M. (2006) 'Evidence With Insight: What

Models Contribute to EU Research', in R. Thomson, F. N. Stokman, T. Königand C. Achen,

(eds.) The European Union Decides: Political Economy of Institutions and Decisions, Cambridge:

Cambridge University Press, p. 299-317;

4. SCHNEIDER, J. (2009) Conflict, Negotiation and European Union Enlargement, New York:

Cambridge University Press;

5. SCHOUT, A. (1997): The Domestic Management of European Affairs: Draining the Quagmire.

Paper, EIPA, Maastricht

6. SEDELMEIR, Ulrich(2010), Enlargement:From Rules of Accession to a Policy Towards

Europe?, in H. WALLACE, H., POLLACK, M. A, YOUNG, A. R. (2010), ”Policy-Making in

the European Union”, Sixth Edition, Oxford: Oxford University Press;

7. SIGMA PAPERS no. 37 (2007) Enlargement of the European Union: An Analysis of the

Negotiations for Countries of the Western Balkans;

7

Cuprins:

Modulul I

UNIUNEA EUROPEANĂ – UN PROCES CONTINUU DE NEGOCIERE

Sistemul Internaţional Contemporan.............................................................................. 8

Negocierea Internaţională............................................................................................... 9

Negocierea europeană..................................................................................................... 10

Negocieri de aderare în Uniunea Europeană………………………………………….. 11

Instituţiile Uniunii Europene………………………………………………………….. 13

Politicile Uniunii Europene…………………………………………………………… 20

Luarea deciziei în Uniunea Europeană………………………………………………… 27

Negocieri europene/ de aderare………………………………………………………… 34

MODULUL 2

Cadrul instituţional şi actorii în cadrul negocierilor europene

Cadru instituţional şi actori în Negocierile de Aderare la U.E....................................... 47

Strategii şi Tactici în Negocierile de Aderare................................................................ 59

MODULUL 3

Documentele de poziţie. Perioadele de tranziţie şi derogare.

Poziţiile de Negociere (Documentele de poziţie).......................................................... 66

Capacitatea de Integrare şi Implementarea Eficientă a Angajamentelor Negociate şi a

Normelor U.E.................................................................................................................

73

8

Modulul I

UNIUNEA EUROPEANĂ – UN PROCES CONTINUU DE NEGOCIERE

Scopul modulului: Îmbogăţirea cunoştinţelor referitoare la abordarea UNiunii Europene din

perspectiva procesului negocierilor europene.

Obiectivele modulului:

- Să identifice principalii actori de la nivelul UE;

- Să-şi sezvolte capacitatea de înţelegere a procedurilor de elaborare şi a mecanismelor de

funcţionare a politicilor europene şi dezvoltarea unor modele conceptuale pentru tipuri

diferenţiate de politici europene;

- Să-şi formeze competenţe de analiză a unor politici sectoriale şi de evaluare a impactului acestor

politici.

1. Sistemul Internaţional Contemporan

După căderea Zidului Berlinului şi sfârşitul „lumii bipolare”, sistemul internaţional contemporan

a cunoscut o etapă de tranziţie prelungită. Nici actorii, nici politicile internaţionale nu au beneficiat, în

perioada de după Războiul Rece, de un set de principii şi reguli aplicate şi unanim acceptate. Fenomenul

globalizării este cu siguranţă contributoriu la întârzierea unei codări clare a caracteristicilor sistemului

internaţional contemporan. Este bine-cunoscut faptul că în ultimele două decenii au fost înregistrate la

nivel global o serie de schimbări calitative şi cantitative. Totodată, s-a dezvoltat un proces accelerat şi

diversificat de interacţiuni şi interdependenţe între societăţi, ceea ce sugerează că un „nou” sistem

internaţional va emerge numai cu ajutorul includerii şi considerării determinanţilor globalizării

(Baylis&Smith, 2001). Având în vedere complexitatea crescândă a lumii actuale, ca rezultat al istoriei

contemporane pe care o experimentăm, afirmăm, precum David Held, că suntem martorii unei structuri

multi-level a activităţilor internaţionale şi transnaţionale, căreia trebuie să-i corespundă, din punct de

vedere al guvernanţei globale, un sistem multi-centric, bazat pe formaţiuni multi-dimensionale, multi-

nivel şi implicând o serie de actori (Held, 2005).

Un răspuns la globalism poate fi procesul integrativ, care va progresa numai la nivel regional. În

acelaşi timp, actorii (statali sau non-statali) se află în situaţia de a adopta anumite decizii pentru a gestiona

efectele interacţiunilor globale. Acesta – deşi faptul că criticismul relaţionat procesului de luare a

deciziilor ca fiind restrictiv în cazul elitelor continuă şi în prezent – se dezvoltă aproape exclusiv prin

competiţie, mai degrabă decât mijloace reprezentative, participative sau democratice (Baylis&Smith,

2001). Recunoscând realitatea interdependenţei complexe care determină comportamente specifice

(Arnett, 2002), de la nivel individual la nivel organizaţional, actorii internaţionali trebuie să gestioneze

9

provocările tuturor tipurilor de interacţiuni globale, dezvoltând un management internaţional continuu.

David Held admite faptul că instituţionalizarea proceselor globale poate fi dificilă, dar este de părere că

decidenţii pot promova modalităţi efective de rezolvare a problemelor globale, spre exemplu dezvoltarea

unei set de criterii, norme, instituţii şi arene de negociere (Held, 2005). În plus, evoluţia „mediului

internaţional” va genera preocupări profesionale şi ştiinţifice (inclusiv academice) cu referire la

managementul internaţional. Conform lui Hodgetts and Luthens, managementul internaţional s-a impus

ca un stimulent pentru „gândirea internaţională” şi pentru „managementul dincolo de frontiere”. Autorii

au demonstrat că în toate categoriile de interacţiune – conflict şi/ sau cooperare – negocierea este unul

dintre cele mai utile instrumente în procesul de luare a deciziei (Hodgetts, 1994).

Astfel, negocierea internaţională a devenit o preocupare aproape zilnică a fiecărui actor

internaţional, una dintre cele mai eficiente modalităţi de dobândire a soluţiilor optime pentru problemele

complexe generate de circumstanţele fenomenului globalizării.

2. Negocierea Internaţională

Literatura recentă în domeniul negocierii are drept obiectiv demonstrarea faptului că negocierea a

devenit o necesitate şi o preocupare zilnică. Deborah Kolb and Judith Williams argumentează că

negocierea este o componentă majoră a familiei, vieţii şi muncii noastre (Kolb&Williams, 2003). Însă

acceptarea negocierii ca parte a vieţii noastre se datorează faptului că procesul contemporan de luare a

deciziei - în politică, afaceri, familie – se desfăşoară într-un mod orizontal, iar scopul negocierii nu este

doar încheierea unei tranzacţii, dar şi urmărirea unui model economic – acela al maximizării, găsirea

soluţiei optime prin obţinerea valorii adăugate.

Harvard Business Review on Negotiation and Conflict Resolution (2000) percepe negocierea ca un

„management al diferenţelor” inter-grup, inter-organizaţional, internaţional (Harvard, 2000). Cu câteva

decenii în urmă, relaţiile internaţionale au fost analizate prin intermediul paradigmei Westphaliene, iar

negocierea diplomatică a vizat reglementarea conexiunilor statelor cu privire la interese şi conflicte

comune. Termenul negociere internaţională a fost întrebuinţat pentru a descrie contextualitatea

internaţională, mai degrabă decât implicarea în procesele internaţionale (Center, 1984). Altă direcţie de

cercetare şi practică a negocierilor internaţionale a vizat extinderea ramurii menţionate anterior,

insistând asupra mediului de negociere internaţional. Fără a avea în considerare aspectul economic (de

business) sau politic, această formulă a accentuat elementul comunicării interculturale, încercând să

conecteze o negociere orientată în mod specific (diplomatică, business) de particularităţile mediului

cultural sau multicultural (Brett, 2001). Odată cu accelerarea procesului globalizării, negocierile globale

şi internaţionale au cunoscut o tendinţă ascendentă, devenind, pentru mulţi oameni şi organizaţii, mai

degrabă norme decât activităţi „exotice”(Lewicki et al., 2004); negocierea însăşi fiind percepută ca un

proces social desfăşurat într-un context mult mai cuprinzător.

Relaţionând negocierile instituţionale de negocierile diplomatice, alături de negocierea predictivă,

Alain Platey a demonstrat semnificaţiile complexe şi realiste ale termenului negociere internaţională, şi

anume „un instrument pentru manifestarea potenţialului naţional” şi „o modalitate de a gestiona şi

guverna societatea internaţională” (Plantey, 2002).

10

3. Negocierea europeană

Uniunea Europeană este rezultatul construcţiei instituţionale, legale, politice, economice şi

culturale care a avut loc în a doua jumătate a secolului XX. Declaraţia Schuman (9 Mai 1950) reprezintă

un ghid de dimensiuni reduse pentru realizarea construcţiei, având drept obiectiv o „Europă vitală şi

organizată”. Declaraţia a marcat drumul negocierii, stabilind „fundamentul pentru o comunitate

cuprinzătoare şi profundă între popoarele divizate de conflicte sângeroase” (Declaraţia, 1982). Scopul

acestor negocieri a fost „construcţia unei baze comune”. Cu referire la negocierea europeană, Schuman

sugerează o formulă multi-partinică (invitaţia partidelor franceze şi germane a unui arbitru stabilit de

„comun acord”), şi, în plus, caracteristicile mediului internaţional (solicitând evaluare din partea UN).

Profesorul Paul Meerts notează faptul că Uniunea Europeană actuală este „un proces de negociere

internaţional enorm”, într-un cadru multilateral (Meerts in Puscas, 2003). Acest proces de negociere a

urmat fundamentele schemei lui Schuman până în zilele noastre.

Astfel, la Institutul European al Administraţiei Publice din Maastricht, negocierea este definită ca

un „proces în care două sau mai multe părţi încearcă să obţină o soluţie la tematici de interes comun, în

situaţia în care părţile sunt într-o neînţelegere sau conflict actual sau potenţial” (Lavedoux et al., 2004).

Înainte de a considera negocierea europeană ca o expresie excepţională, vom reitera că Fred Charles Iklé,

în faimoasa sa lucrare, How Nations Negotiate, pleda pentru un înţeles similar când se referea la

negociere în termeni generali “un proces în care propuneri clare sunt trasate cu obiectivul de ajunge la o

înţelegere, prin intermediul unui schimb sau prin realizarea unui interes comun, în situaţia în care

interesele conflictuale sunt prezente” (Ikle, 1987). Negocierile pentru construcţia europeană deţin

caracteristici unice, într-un cadru multilateral, şi chiar dacă nu se poate discuta despre un stil European de

negociere, precum în prestigioasele şcoli naţionale de negociere, considerăm că există o anumită

specificitate şi individualitate a negocierii europene.

Literatura în domeniul negocierii europene s -a diversificat îndeosebi începând cu ultima

decadă a secolului trecut. Cu siguranţă, şfârşitul Războiului Rece, provocările majore

ale globalizării şi tendinţele progresive evidente ale Uniunii Europene de a -şi impune

recunoaşterea legală în cadrul sistemului internaţional au stimulat dezbater ile teoretice

şi aplicate cu privire la negocierea europeană. Fără îndoială, cele mai aplicate discuţii

academice şi politice despre subiectul negocierii europene s -au datorat tendinţelor

interne, de reformare, ale Uniunii Europene (instituţionale sau poli tice), la fel precum

proiectul extinderii sale în Europa Centrală şi de Sud -Est. În 2000, Revista pentru

Politici Publice Europene a dedicat un număr special negocierilor europene, autorii

realizând contribuţii interesante pentru teoria negocierii, propunâ nd analize ale

negocierii pentru cele mai importante aspecte ale politicilor europene. Contribuţia lui

Paul Meerts a creat în 2004 o analiză sistematică şi comparativă asupra negocierii

europene (Meerts&Cede, 2004). Ole Elgström şi Christer Jönsson au abor dat conceptual

şi practicile negocierii europene dintr -o perspectivă procedurală a reţelelor şi

instituţiilor (Elgstrom&Jonsson, 2005. Recent, studiile s -au concentrat asupra analizei

descriptive şi procedurale a negocierilor europene, precum conferinţele

interguvernamentale sau tratatele (Beach, 2005) sau asupra caracteristicilor de putere

11

sau leadershipului în negocierile europene (Tallberg, 2006). Studiile interesante

publicate de Franz Schimmelfennig (2005) în domeniul integrării europene şi extinderii

Uniunii Europene sunt cu adevărat folositoare pentru evaluarea metodelor politice

aplicate în Bruxelles şi în Statele Membre, incluzând negocierile europene. Cartea

recentă publicată de Christina J, Schneider (2009) demonstrează rolul negocierilor de

accedere la Uniunea Europeană în politica europeană. În ultimul deceniu, revista

franceză “Negocieri” a publicat o serie de contribuţii pe acest subiect şi

Lempereu&Colson au publicat o analiză istorică a negocierilor europene

(Lempereu&Colson, 2008). În final , centrele de training pe domeniul negocierilor

europene s-au extins (Brussels, Vienna, Maastricht etc.) şi EIPA a publicat, în 2004

“Handbook for the European Negotiator” (Lavedoux et al., 2004). Şi bineînţeles,

enumerarea poate continua.

Cu referire la dezbaterea recentă privind negocierea europeană, trebuie să aducem în discuţie

conceptul de “eră a negocierilor”, care semnifică o lume foarte diferită de cea în care H. Kissinger a

utilizat termenul pentru prima dată (în anii 70). Pentru noul context internaţional, trebuie obligatoriu

menţionate cele “trei lumi” care compun arena europeană a negocierilor:

(a) frontiere (spaţii şi teritorii);

(b) nivele (diferite obiective şi autorităţi variate);

(c) reţele (conexiuni, comunicaţii).

Toate acestea reprezintă, în conformitate cu Michael Smith, “noul spaţiu European al negocierii”

(Smith, 2000). Consecutiv, acelaşi autor menţionează că negocierea europeană nu trebuie să fie percepută

doar ca proces, dar şi ca un sistem al negocierii. Din această perspectivă, precum M. Smith argumentează,

negocierea europeană nu este doar internaţională, dar şi puternic conservativă (Smith, 2000). Şi, deoarece

am adus în discuţie negocierea europeană ca proces, vom adăuga că Elgström and Smith se aliniază

acelor autori care percep negocierea europeană ca o activitate continuă, un maraton inter-birocratic şi

politic multilateral. Caracterul procedural se deduce şi din faptul că negocierea europeană este “un proces

de comunicare în care actorii trimit semnale de la unii la alţii pentru a influenţa aşteptările sau valorile

celeilalte părţi” (Jönsson, apudElgstrom&Smith, 2000). În plus faţă de aceste caracteristici, studiul celor

doi autori a adăugat următoarele: diversitatea contextelor şi oportunităţile de negociere, diversitatea

actorilor şi preferinţelor şi diversitatea analizei sistemice. Dar, cel mai important, pentru a percepe

negocierea europeană ca un sistem, se pot aduce în discuţie argumentele interdependenţei actorilor,

regularitatea interacţiunii şi prezenţa (formală sau informală) a regulilor sau instituţiilor. Astfel,

negocierile multi-level (negocieri europene) sunt instituţionalizate şi permanente, părţile multiple au

roluri distinctive, negocierile formale sau conectate de cele informale, creând o legătură între nivelele

interne şi sectoare şi între negocierile interne şi externe ale Uniunii Europene.

4. Negocieri de aderare în Uniunea Europeană

Subiectul negocierii europene a devenit cunoscut în ultimul deceniu şi jumătate, în principal

datorită procesului de extindere a Uniunii Europene în Europa Centrală şi de Est. Acest fapt se explică

prin necesitatea de a dezvolta expertiza, concomitent cu dezbaterea academică şi ştiinţifică referitoare la

12

acest subiect. La începutul ultimului deceniu, ipoteza statelor aderente la Uniunea Europeană (şi NATO) a

fost considerată în termeni geopolitici şi geostrategici (Marer, 1994). Cu toate că această viziune şi-a

păstrat însemnătatea, îndeosebi la nivelul Statelor Membre, la finalul celei de-a cincea extindere, odată cu

conturarea deciziei de a elabora principii, strategii şi programe, discuţia privind modul în care Uniunea

Europeană negociază cu statele candidate a devenit tot mai clară.

Pentru Statele Membre, negocierile de accedere la UE au o formă cu totul diferită, prin comparare

cu alte negocieri ale Uniunii Europene la nivel internaţional. (Friis&Jarosz-Friis, 2002). Statele care au

aspirat la membershipul Uniunii Europene au considerat perioada negocierilor de aderare o înţelegere

mutuală asupra modului în care fiecare candidat va gestiona provocările aderării (Inotai, 2001). Mediile

politice, economice, jurnalistice şi academice din statele europene au atras atenţia la conţinutul şi

progresul negocierilor de aderare. Fiecare dintre aceste domenii au încercat să-şi manifeste interesul şi să

explice negocierile, astfel încât atitudinile şi paradigmele de comunicare au evoluat de-a lungul ultimului

deceniu, creând percepţia că procesul de extindere a constituit una dintre activităţile predominante ale

Uniunii Europene. Cel puţin în timpul mandatului Comisiei Prodi, obiectivul a fost constituirea unei

extinderi coerente şi consolidarea (prin reformele interne) integrării în Uniunea Europeană. Din acest

motiv, literatura care tratează negocierile de aderare este foarte variată.

Unele opinii reiterate la începutul negocierilor de aderare ale ultimului val de extindere au

accentuat raportul de putere disproporţionat în negocieri. Andreás Inotai a scris despre faptul că

negocierile de aderare au avut loc între “părţi” (Inotai, 2001), acest dezechilibru fiind rezultatul unei serii

de factori: Uniunea a reprezentat unul dintre cele mai puternice grupuri economice ale lumii; au negociat

aderarea cu o singură ţară, chiar dacă existau mai multe state care negociau concomitent; toate negocierile

de aderare se desfăşurau în Bruxelles, iar statele candidate trebuiau să vină primele pentru a prezenta

poziţiile numai după ce au urmat poziţia Uniunii Europene. Unii autori au argumentat faptul că

negocierile de aderare, chiar dacă se bazau pe formula câştig-câştig, au fost caracterizate de un grad

ridicat de asimetrie (Friis&Jarosz-Friis, 2002). Lykke şi Anna Friis au postulat faptul că Uniunea

Europeană este un actor cu putere de negociere, iar statul candidat solicită intrarea în “Club”; Statele

Membre cunosc caracteristicile acquis-ului – obiectul negocierilor de aderare mai bine decât statul

candidat. Negocierile de aderare sunt “negocieri duble”, motiv pentru care Uniunea Europeană are un

mare avantaj, deoarece poate impune o presiunea asupra statului candidat (Preşedenţia are posibilitatea de

a prezenta o anumită poziţie comună a Statelor Membre, pe care statele candidate intenţionează să o

modifice, cu riscul timpului alocat).

Negocierea de aderare la Uniunea Europeană are trei caracteristici fundamentale (Bollen et al.,

2000):

1.) este un proces de descoperire = cele două părţi se informează reciproc despre scopurile,

intenţiile şi ofertele proprii (informaţia este un instrument esenţial al negocierii);

2.) este o interacţiune strategică = părţile încearcă să se influenţeze reciproc, să-şi contureze

comportamentele pentru a obţine cele mai bune rezultate posibile;

3.) este un proces de schimb = fiecare parte încearcă să contureze comportamentul celeilalte

părţi prin oferirea unui lucru sau prin realizarea de concesii;

Închidem această secţiune prin a sublinia faptul că Negociatorul şef are sarcina de a furniza datele

corecte pentru pregătirea negocierii şi de a le prezenta într-o formă adecvată. Având în vedere

preeminenţa şi veridicitatea informaţiei şi contextul intern şi extern, Negociatorul şef conduce negocierile

în conformitate cu strategiile şi tacticile stabilite. Negociatorul şef are atribuţia de a formula poziţiile

statului candidat şi de a demonstra capacitatea de conformare completă şi rapidă cu acquis-ul, iar

13

negociatorii Consiliului şi Statele Membre au atribuţia de a identifica formulele de armonizare cele mai

adecvate.

5. Instituţiile Uniunii Europene

Multe dintre studiile Uniunii Europene concentrează şi descriu ceea ce se întâmplă în instituţiile

Uniunii Europene, localizate în Bruxelles, Luxembourg şi Strasbourg: Comisia Europeană, Consiliul UE,

Consiliul European, Parlamentul European (PE) şi Curtea Europeană de Justiţie (ECJ).

În plus, Comitetul Economic şi Social (ESC) furnizează un forum pentru consultarea altor

sectoare ale societăţii. Mai târziu, în 1990 Comitetul Regiunilor (CoR) a fost creat pentru a permite

consultarea cu autorităţile locale şi regionale.

Designul instituţional este supus revizuirii periodice. (Wallace, Pollack, Young, 2010).

Importanţa instituţiilor Uniunii Europene este una dintre cele mai dezbătute probleme de teoreticienii

studiilor europene (vezi detalii în Beach, 2005). Instituţiile Uniunii Europene contează în negocierile

interguvernamentale, la nivelul reformelor tratatelor şi extinderii Uniunii, influenţând rezultatele

negocierilor majore ale Uniunii Europene. În contextul supranaţional al cadrului European, leadershipul

instituţiilor Uniunii Europene a fost esenţial în procesul de integrare, în ciuda rolului formal pe care l-au

jucat în negocierile interguvernamentale. Instituţiile Uniunii Europene contează în negocierile europene

(Beach, 2005) deoarece:

Deţin resurse puternice şi avantaje informaţionale;

Şi-au construit o reputaţie pentru imparţialitate şi expertiză;

Deţin o poziţie instituţională privilegiată;

Sunt de ajutor în negocieri tehnice complexe;

Deţin abilităţi valoroase în situaţiile de negociere;

Există posibilitatea medierii în distribuţia şi intensitatea preferinţelor guvernamentale;

Prezintă strategii de leadership corespunzătoare pentru contextul de negociere.

5.1. Comisia Europeană

Reprezintă secretariatul şi proto-executivul în sistemul instituţional al Uniunii Europene.

Comisia:

Uniunea Europeană s-a constituit din trei Comunităţi distincte (ECSC, EEC and Euratom),

fiecare cu propriile instituţii. Procesul de constituire s-a realizat în 1967. Principalele elemente s-

au compus în mod original din:

Un executiv colectiv – Comisia Europeană;

Un forum colectiv pentru reprezentanţii guvernelor membre – Consiliul (Ministerelor);

Un mecanism pentru arbitraj obligatoriu şi interpretare legală – Curtea Europeană de

Justiţie (ECJ);

O cameră parlamentară – Parlamentul European (PE, în mod originar “Adunarea”), cu

membri aleşi din partide politice ale statelor membre.

14

Exercită responsabilităţile sale în mod colectiv; Comisarii constituie un “colegiu” – deciziile şi

propunerile către Consiliu şi Parlamentul European trebuie să fie consimţite de întregul colegiu,

prin vot (dacă este necesar prin majoritate simplă) în cadrul întâlnirilor săptămânale;

Sunt conduse de un Preşedinte, desemnat prin regulile Tratatului de la Nisa (ToN) prin vot cu

majoritate calificată (QMV) în Consiliul European, şi necesitând aprobarea Parlamentului

European;

Comisarii – fiecare responsabili pentru un portofoliu de politici, sunt numiţi de guvernele statelor

membre, împuterniciţi de Consiliu şi subiecţi ai aprobării de către Parlamentul European;

Se organizează în Directorate-Generale (DGs), denumite după principalele domenii de activitate

politică;

Puterile sale variază între domenii ale politicilor (spre exemplu politica de concurenţă utilizează

multe dintre reguli în mod direct, în alte domenii trasează propunerile pentru legislaţie, care

trebuie mai apoi să fie aprobate de guvernele Statelor Membre);

Deţine puterea executivă de iniţiativă, care îi atribuie oportunitatea de a trasa agenda şi de a

deţine un rol antreprenorial;

Resursele sale includ:

Capabilitatea de a construi expertiza;

Potenţialul pentru dezvoltarea reţelelor de politici şi coaliţii;

Oportunitatea de a ajuta guvernele Statelor Membre de a soluţiona propriile

probleme politice.

Necesitatea canalelor pentru consultare şi cooperare cu oficii naţionale relevante (reţelele de

consultare şi comitetele de management au facilitat crearea acestor canale);

Concurează pentru influenţă cu alte instituţii ale UE şi cu guvernele statelor membre (Wallace,

Pollack, Young, 2010).

5.2. Consiliul Uniunii Europene

5.3. Este:

O instituţie cu funcţii colective;

Un produs al guvernelor membre;

Membrii săi sunt de obicei ministere ale guvernelor statelor membre, însă ministerele participă la

discuţiile referitoare la modalitatea de reprezentare a guvernelor individuale (Wallace);

Aprobă legislaţia UE;

Coordonează politicile economice ale Statelor Membre ale UE;

Semnează acorduri între UE şi alte ţări;

Aprobă bugetul anual al UE;

Dezvoltă politicile externe şi de apărare ale UE;

Gestionează coordonarea dintre curţi şi forţele de poliţie ale Statelor Membre (vezi

website-ul Consiliului UE). Structura Consiliului UE poate fi reprezentată astfel:

15

ŞE

FII

GU

VE

RN

EL

OR

CONSILIUL EUROPEAN

(cel puţin 2 pe an)

MIN

IST

ER

E

OF

ICIA

LI

Întâlnirile ministerelor sunt pregătite de oficialii naţionali în comitete şi grupuri de lucru ale

Consiliului. Cel mai important dintre acestea este Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (Coreper),

compus din:

Şefii (Coreper II) Reprezentanţelor Permanente ale Statelor Membre în Bruxelles;

Deputaţii (Coreper I) Reprezentanţelor Permanente ale Statelor Membre în Bruxelles.

Cele două tipuri de COREPER se întrunesc cel puţin săptămânal pentru a consimţi itemii

agendei Consiliului şi pentru a identifica itemii care trebuie discutaţi de ministere.

Numeroase grupuri de lucru constituie fundamentul Consiliului şi desfăşoară negocierea

detaliată a politicilor. Membrii provin din cadrul Reprezentanţilor Permanenţi sau capitalelor naţionale.

Afaceri

Generale şi

Consiliul

Relaţiilor

Externe

(lunar)

Alte Consilii

specializate

Consiliul

Agriculturii

(lunar)

ECOFIN

(lunar)

Justiţie şi

Afaceri

Interne

Coreper

II&I

Altul

Comitete la

nivel înalt

Articolul 36

(ex K4)

Comitet

(CATS)

Comitet

Special

asupra

Agriculturii

(SCA)

Articolul

(ex. 133)

Comitet

Comitetul

Economic şi

Financiar

(EFC)

Comitetul

politic şi de

securitate

(COPS)

Tabel 1: Structurile Consiliului (după Wallace, Pollack, Young, 2010, p. 76).

16

70% din lucrările Consiliului sunt consimţite în grupurile de lucru, 10-15% dintre lucrări sunt consimţite

în COREPER sau alte comitete superioare, iar celelalte 10-15% sunt dezbătute în întâlnirile din cadrul

ministerelor.

Cu ce se ocupă Consiliul în variatele sale configuraţii?

Negociază în detaliu propunerile pentru acţiunile Uniunii Europene, de cele mai multe ori pe baza

unui draft din partea Comisiei;

Adeseori poate indica Comisiei să iniţieze un draft pe un anumit subiect. În multe dintre

subiectele în care Comisia iniţiază primul draft, PE şi Consiliul sunt co-legislatori;

Un rol important este deţinut de Secretariatul General al Consiliului;

Procedurile Consiliului sunt gestionate de Preşedenţia sa. Aceasta se roteşte între guvernele

membre o dată la şase luni. Preşedenţia Consiliului stabileşte întâlniri la toate nivelele

ministeriale şi oficiale.

Rolul Consiliului Preşedenţiei Uniunii:

Pregăteşte agenda;

Conduce întâlnirile;

Raportează în numele Consiliului pentru alte instituţii ale Uniunii Europene şi partenerilor externi

pe teme diferite de CFSP;

Lucrează îndeaproape cu Comisia pe teme specifice, precum negocierile europene;

Lucrează cu preşedenţia Parlamentului European în domenii legislative pentru a reconcilia

Consiliul şi perspectivele parlamentare în cadrul amendamentelor legislative;

Rolul Consiliului:

Acţionează în cea mai mare parte a timpului ca forum al discuţiilor despre răspunsul guvernelor

Statelor Membre pentru propunerile Comisiei;

Acest fapt implică o negociere continuă, pentru a stabili consensul;

Regulile formale de luare a deciziei variază în funcţie de domeniul politicilor vizate (Wallace,

Pollack, Young, 2010):

Unanimitate;

Vot cu majoritate calificată (QMV);

Majoritate simplă;

Numărul de voturi sunt în funcţie de populaţia ţării, precum urmează:

Germania, Franţa, Italia şi Marea Britanie: 29 de voturi

Spania şi Polonia: 27 voturi

Romania: 14 voturi

Olanda: 13 voturi

Belgia, Cehia, Grecia, Ungaria şi Portugalia: 12 voturi

Austria, Bulgaria, Suedia: 10

Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia şi Finlanda: 7 voturi

Cipru, Estonia, Latvia, Luxemburg şi Slovenia: 4 voturi

Malta: 3 voturi

TOTAL: 345

17

Atunci când voturile vizează subiecte delicate - precum securitatea şi afacerile externe sau

impozitarea – deciziile Consiliului trebuie să fie unanime. Aceasta presupune ca o singură ţară să

aibă drept de veto asupra unei singure decizii (vezi Consiliul Uniunii Europene pe:

www.consilium.europa.eu/).

În unele domenii politice, Consiliul este decidentul în ultima etapă:

Agricultură;

Noua politică JAI şi CFSP.

Care este stilul Consiliului – negociere sau deliberare?

În cadrul unor politici există neînţelegeri puternice şi negocieri strategice importante (îndeosebi în

cazul noilor regimuri);

În cazul altor tipuri de politici, pe măsură ce procesul de luare a deciziei capată o anumită rutină

sau atunci când tematicile sunt tehnice, se evidenţiază stilul deliberativ (Wallace, Pollack, Young,

2010).

5.3. Consiliul European

Devine o instituţie europeană oficială o dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona pe

1 decembrie 2009;

Este constituit din şefii statelor sau ai guvernelor Statelor Membre, din Preşedinte şi din

Preşedintele Comisiei. Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de

Securitate ia parte la lucrările Consiliului European;

Defineşte direcţia politică generală şi priorităţile Uniunii Europene;

Preşedintele este ales prin majoritate calificată. Mandatul Preşedintelui este de 2 ani jumătate,

reînnoibil o singură dată (vezi site-ul Consiliului European: www.consilium.europa.eu/);

Din punct de vedere istoric, în fiecare semestru întâlnirea se desfăşura în ţara preşedintelui,

Historically, însă conform noilor condiţii ale sesiunilor ToN, sesiunile se desfăşoară la Bruxelles

din momentul extinderii 2004;

Delegaţiile naţionale cunosc restricţii în ceea ce priveşte preşedintele sau primul-ministru,

Ministrul de Externe, Ministrul de Finanţe (câteodată); există întâlniri paralele ale

reprezentanţilor altor ministere şi oficiali, în funcţie de preocupările de moment;

Are ca atribuţie soluţionarea argumentelor majore periodice în ceea ce priveşte veniturile şi

cheltuielile Uniunii Europene;

A devenit forumul cheie pentru determinarea Tratatelor de reformă în stadiile finale ale

Conferinţelor Interguvernamentale (IGCs);

Poate fi perceput ca fiind responsabil de “stadiile dezvoltării politicilor”;

Nivelul de activitate din cadrul Consiliului a fost extins, reflectând o preocupare crescândă a

politicienilor naţionali de a prelua controlul direcţiei Uniunii Europene;

Exercită leadership politic explicit în procesul Uniunii Europene (Wallace, Pollack, Young,

2010);

Deciziile Consiliului European se formulează prin consens; în unele cazuri, Consiliul adoptă

decizii prin unanimitate sau prin majoritate calificată, în funcţie de prevederile Tratatului (vezi

site-ul Consiliului European: www.consilium.europa.eu/).

http://www.consilium.europa.eu/

http://www.consilium.europa.eu/

18

5.4. Parlamentul European

Structura Parlamentului European include:

Preşedintele;

MEPs – membrii Parlamentului European;

Grupurile politice;

Comitetele Parlamentului;

Oficiul de Informare;

Conferinţa Preşedinţilor;

Delegaţiile.

Locaţiile Parlamentului European sunt:

Strasbourg – pentru cele 12 sesiuni parlamentare, incluzând sesiunea asupra bugetului;

Bruxelles - pentru sesiuni extraordinare şi comitete parlamentare;

Luxembourg – pentru Secretariatul General şi serviciile sale.

Competenţele Parlamentului European sunt:

Legislative (procedura de Consultare, procedura de Concentrare, procedura de Cooperare,

procedura de Co-decizie şi Avizul conform);

Bugetare (decide alături de Consiliul Uniunii Europene);

Control (supervizează activităţile UE).

Legislatura a şaptea a Parlamentului European a început în 2009 şi va dura până în 2014 (5 ani):

Alegerile din 2009 au desemnat 736 de membri, dar 735 în cadrul ToL, care reprezintă 27 de

State Membre şi 500 de milioane de cetăţeni europeni;

Există 7 grupuri politice:

Partidul Popular European (Creştin Democrat);

Alianţa Progresivă a Socialiştilor şi Democraţilor;

Alianţa Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa;

Verzii, Alianţa Liberă Europeană;

Conservatorii şi Reformiştii Europeni;

Stânga Europeană Unită, Stânga Verde Nordică;

Grupul European al LIbertăţii şi Democraţiei;

20 de comitete parlamentare (între 24 şi 76 de membri într-un comitet);

Este un partener legislativ important al Consiliului;

Are un impact real asupra reglementărilor detaliate;

Puterea politică crescândă a Parlamentului European influenţează procesul politic în ansamblul

său (Wallace, Pollack, Young, 2012).

Consultare Propunerile Comisiei pentru Consiliu se îndreaptă către Parlamentul

European pentru o Opinie. PE poate sugera modificări, amânarea unei

rezoluţii pentru a-şi formaliza Opinia, sau se poate referi la problemele

discutate în cadrul comitetelor

Cooperare Propunerile Comisiei ajung la Consiliu pentru o “poziţie comună” şi la

19

PE pentru prima lectură, în care poate propune amendamente. La cea

de-a doua lectură, PE poate încerca să amendeze poziţia comună a

Consiliului, sau să o respingă cu majoritate absolută. Consiliul poate

înregistra respingerea PE doar prin unanimitate. Alternativ, PE şi

Consiliul încearcă să negocieze un acord într-o procedură de

conciliere.

Co-decizie=procedură

legislativă ordinară

O procedură bicamerală legislativă în care Consiliul şi PE adoptă

legislaţia prin acord comun. Consiliul şi PE pot fi de acord asupra unei

propuneri la prima lectură. Dacă nu sunt de acord la a doua lectură, PE

poate respinge propunerea (prin majoritate absolută), care nu este

acceptată. Alt caz presupune că PE poate amenda poziţia comună a

Consiliului prin majoritate absolută, în care intervine concilierea între

Consiliu (de obicei Coreper I) şi PE. Rezultatul concilierii poate fi

aprobarea de către Consiliu (QMV) şi PE (majoritatea voturilor

distribuite) în cea de-a treia lectură. Propunerea este respinsă dacă nu

este acceptată.

Avizul conform În anumite subiecte PE trebuie să-şi dea avizul, într-un singur vot, prin

majoritatea absolută a membrilor săi.

Se aplică: anumitor acorduri internaţionale, tratate de extindere, şi

acorduri cadru ale fondurilor strucurale.

Buget PE poate încerca să modifice cheltuielile “obligatorii”, sau să

amendeze cheltuielile “ne-obligatorii”. Trebuie să aprobe bugetul în

ansamblul său şi să evalueze conturile anului precedent şi impactul

asupra cheltuielilor din anul curent.

Instalarea Comisarilor O dată cu ToA, PE are dreptul de a aproba nominalizarea Preşedintelui

Comisiei. Nominalizează comisarii şi atribuie un vot pentru întregul

colegiu.

Cenzura Comisiei PE poate cenzura Colegiul comisarilor printr-o majoritate cu două

treimi a membrilor săi.

5.5. Curtea Europeană de Justiţie

Este:

Localizată în Luxembourg;

Compusă din 27 de judecători şi 8 avocaţi generali, care furnizează opinii şi cazuri preliminare;

Este curte supremă şi furnizează un cadru general de jurisprudenţă, gestionând litigii, atât în

cazuri primite prin intermediul curţilor naţionale, cât şi în alte cazuri;

Indivizii, companiile şi organizaţiile pot prezenta cazuri Curţii, dacă există sentimentul încălcării

drepturilor de o instituţie a UN (ECJ website: curia.europa.eu/)

The SEA (Actul Unic European) a stabilit în 1986 o a doua curte, Curtea Primei Instanţe (CFI,

Curtea Generală după ToL), compusă astăzi din 27 de judecători, pentru a veni în sprijinul

cazurilor în anumite domenii - ex.: politica de concurenţă (Wallace, Pollack, Young, 2010);

Interpretează legislaţia UE pentru a se asigura de aplicabilitatea în acelaşi mod în toate ţările

europene;

Tabel 2.: Puterile Parlamentului European (după Wallace, Pollack, Young, 2010, p. 83).

20

Reglementează disputele legale între guvernele statelor membre şi instituţiile UE (vezi Anexa

No.1);

Cele cinci tipuri comune de cazuri sunt:

1. Cererea pentru guvernarea preliminară – în cazurile în care curţile naţionale solicită Curţii

Europene de Justiţie să interpreteze un anumit punct al legislaţiei Uniunii Europene

2. Acţiuni pentru eşecul de a îndeplini o obligaţie – aduse împotriva guvernelor Statelor Membre

pentru neaplicarea legislaţiei Uniunii Europene

3. Acţiuni pentru anulare – împotriva legislaţiei Uniunii Europene care încalcă tratatele Uniunii

Europene sau drepturile fundamentale

4. Acţiuni pentru eşecul de a acţiona – împotriva instituţiilor Uniunii Europene pentru eşecul de a

lua deciziile solicitate

5. Acţiuni Directe – desfăşurate de indivizi, companii sau organizaţii împotriva deciziilor sau

acţiunilor Uniunii Europene (ECJ website: curia.europa.eu/).

Principii importante ale Legislaţiei Europene:

Supremaţia legislaţiei EC asupra legislaţiei Statele Membre;

Efectul direct al legislaţiei EC în legislaţia naţională;

Doctrina proporţionalităţii şi a nediscriminării pe baza naţionalităţii în cadrul Statelor Membre ale

UE.

Vigoarea sistemului european legal:

Este una dintre trăsăturile distinctive ale Uniunii Europene;

A ajutat la consolidarea puterilor Uniunii Europene şi a procesului Uniunii Europene (Wallace,


6. Politicile Uniunii Europene

Procesul de elaborare al politicilor în Uniunea Europeană este complex şi distinctiv. Cu toate

acestea studiul acestui proces se poate realiza cu ajutorul perspectivelor preluate din analizele politicilor

din cadrul statelor şi cooperarea dintre state.

Extinderea constituie o politică cheie a Uniunii Europene, permiţând un răspuns la povocările

globale şi urmărirea intereselor strategice. Consiliul Uniunii Europene observă îndeaproape politicile

cheie pentru fiecare ţară care iniţiază procesul de aderare şi apoi ia decizii pentru deschiderea negocierilor

de aderare. (http://www.diplonews.com/feeds/free/13_December_2012_217.php).

Elaborarea politicilor europene

Procesul de elaborare al politicilor este descris în mod euristic ca „ciclul politicilor”: o

simplificare a unui fenomen complex petru a facilita înţelegerea noastră. Ciclul politicilor începe cu o

problemă a agendei politice:

Devine o preocupare pe agenda politică (trasarea agendei);

Din moment ce o decizie se adresează unei probleme particulare, este necesară formularea unor

propuneri specifice pentru acţiune (formularea politicii);

21

Decizia cursului acţiunii de urmărit, sau nu (decizia politică);

Dacă o decizie politică este luată, atunci politica trebuie să fie îndeplinită (implementarea);

Ciclul politicilor nu se încheie cu implementarea politicii, având în vedere faptul că efectele

politicii trebuie să aducă feed back în procesul politicii;

Ultimul „pas” este evaluarea.

Actorii în Procesul Politic European

Principalii actori în procesul politic al democraţiilor liberale sunt:

Politicienii

Birocraţii

Grupurile de interes.

Politicienii – fie ca legislatori sau membri ai guvernului, sunt decidenţii cheie. Birocraţii

sfătuiesc politicienii în guvern, iau unele decizii politice şi implmentează politici. Grupurile de interes

încearcă să promoveze politicile şi să influenţeze deciziile politicienilor şi birocraţilor şi deoseori să joace

un rol în implementarea politicii.

Politicile realizează politica

Grupurile de interes, firmele şi componentele statului angajate în procesul politic, gradul de

autonomie a guvernului provenită de la actorii societali variază în funcţie de tipul de politică. În cadrul

Uniunii Europene, politica în discuţie influenţează de asemenea nivelul de autoritate al guvernanţei şi

tipul de decizii care se aplică la nivelul Uniunii Europene. Theodore Lowi (în Wallace, Pollack, Young,

2010) a afirmat că „politicile determină politica”, identificând trei tipuri de politici:

Distributivă;

De reglementare;

Redistributivă.

Tendinţa a fost tratarea politicii externe a Uniunii Europene ca distinctă de politica internă. În

particular, politicile care au implicaţii pentru preocupările de bază ale statului (suvernitatea îndeosebi)

sunt considerate subiecte ale „high politics”, în care şefii de guvern sunt activi şi actorii societali sunt

pasivi. Alte politici, precum comerţul şi politica de mediu internaţională, sunt considerate ca subiecte ale

„low politics”, în care actorii societali se angajează în mod activ şi care se situează la baza ierarhiei

politice, arătând astfel similare politicilor interne. Guvernele deţin astfel mai multă autonomie prin

intermediul presiunilor societale atunci când urmăresc anumite tipuri de politici externe. (Wallace,


6.1. Piaţa Unică Internă

Multe abordări teoretice ale studiului integrării europene au preluat Piaţa Unică în sensul unui

punct de referinţă, aşa cum unii teoreticieni au considerat politica de agricultură ca stimul. Pentru unii,

programul Pieţei Unice Europene – Single European Market (SEM) constituie punctul de cotitură critic

între stagnare şi dinamism, între politica “veche” şi “noua politică” a Regulamentului European.

Politica elaborării politicilor în cadrul Pieţei Unice Europene

22

SEM şi SEA (Single European Act) au schimbat în mod fundamental politicile integrării pieţei în

Uniunea Europeană:

În primul rând, SEM a reluat “integrarea negativă”, care presupune îndepărtarea regulilor

naţionale care împietează schimburile economice. Acest fapt este cel mai evident în principiul

recunoaşterii mutuale, abolirea controalelor la frontiere, eliminarea controlurilor la schimburi;

În al doilea rând, SEA a schimbat cadrul instituţional pentru “integrarea pozitivă” – consimţind

aspra regulilor comune pentru a înlocui regulile naţionale, prin extinderea şi activarea QMV şi

consolidarea puterilor Parlamentului European;

În plus, cu referire la “noua abordare” şi “controlul în ţara de origine”, SEM a paliat distincţia

dintre integrare pozitivă şi negativă prin reglementarea unui minim de cerinţe comune.

Aceste modalităţi diferite de integrare au implicaţii politice profunde, din moment ce

influenţează numirea actorilor cheie în procesul politicilor şi conturează importanţa lor relativă:

Tipul integrării Mod Descriere Rata estimate a comerţului

intra-UE care se ia în

considerare

Negativ Principiul

Recunoaşterii

Mutuale

Standarde naţionale

diferite echivalente în

efect

50%

Positiv “Noua abordare” Obiective comune cu

referire la standarde

voluntare

20%

Aproximare Reguli comune detaliate 30%

Autorizare comună Aprobare comună a

produselor individuale

solicitate

Farmaceutice, GM culturi şi

alimentaţie

Reglementarea Pieţei Unice

Recunoscând probleme în ceea ce priveşte realizarea beneficiilor economice pentru programul

SEM, dezvoltarea programului – adoptarea agendei legislative - şi accentul pe tematica bunurilor,

Comisia a iniţiat în 2007 “o Piaţă Unică pentru secolul 21 în Europa”, care a fost aprobat în martie 2008

de către Consiliul European.

Iniţiativa reînnoită are drept obiective:

De a accentua implementarea şi executarea;

Sprijin redus pentru măsurile legale pentru îndepărtarea barierelor transfrontaliere.

Intenţia este de a:

Utiliza un melanj “inteligent” de instrumente politice, incluzând politica de concurenţă, auto-

reglementarea şi alte instrumente obligatorii, precum recomandările;

Comisia doreşte intensificarea cooperării între autorităţile naţionale responsabile pentru regulile

pieţei unice;

Tabel 3.: Semnificaţia diferitelor modele ale integrării pieţei (Wallace, Pollack, Young, 2010, p. 117).

23

Atunci când regulamentele sunt considerate necesare, trebuie să fie suficient de flexibile pentru a

se adapta în timp şi pentru a găzdui diferenţele între Statele Membre;

Astfel, Comisia susţine că această nouă iniţiativă reprezintă “o nouă abordare a pieţei unice”.

O agendă a “mai bunei legiferări” este un efort de a reduce impactul advers al reglementărilor

asupra competitivităţii firmelor europene. Implică eforturi de a “moderniza” legislaţia existentă prin

simplificare, prin consolidare, codificare sau abrogare.

În Raportul Preşedintelui Uniunii Europene “O Nouă Strategie pentru Piaţa Unică – la Serviciul

Economiei şi Societăţii Europei”, scrisă de Mario Monti (9 Mai 2010), au fost subliniate trei provocări pe

care piaţa internă trebuie să le gestioneze:

(1) Prima provocare provinde din erodarea suportului politic şi social pentru integrarea pieţei în Europa.

Există de asemenea două trenduri în prezent:

“Oboseala integrării” – erodarea disponibilităţii pentru mai multă Europă şi pentru piaţa unică;

“Oboseala pieţei” – cu încredere redusă în rolul pieţei.

(2) A doua provocare provine din atenţia politică inegală atribuită evoluţiei componentelor diverse

ale pieţei unice sustenabile şi eficiente. Unele dificultăţi provin din activităţile de business

nefinalizate în următoarele domenii:

Extinderea noului sector pentru însoţirea unei economii în schimbare rapidă;

Efortul de a asigura faptul că Piaţa Unică este un spaţiu al libertăţii şi oportunităţii pentru toţi

cetăţenii.

(3) A treia provocare provine dintr-un sentiment al liniştii care s-a consolidat în ultimul deceniu, într-

un mod care exprimă atingerea obiectivelor pieţei unice şi astfel definirea pieţei unice ca o

prioritate politică. Piaţa Unică a fost percepută ca “afacerea de ieri”. Noile preocupări au vizat

necesitatea de a concentra energia politică a Uniunii Europene asupra altor provocări ale

construcţiei Uniunii Europene: uniunea monetară, extinderea şi reforma instituţională.

Evoluţia Pieţei Unice este un exerciţiu continuu (COM, (2012), 573 final, Piaţa Unică Act II).

Criza economică şi financiară a generat provocări adiţionale şi a accentuat nevoia pentru reforma

fundamentală. Criza economică este de asemenea o criză socială, din cauza numărului semnificativ de

cetăţeni europeni care trăiesc în sărăcie. Piaţa Unică este un instrument pentru a dobândi competitivitatea

europeană a economiei de piaţă sociale.

Actul Pieţei Unice/Single European Act (COM, (2011), 206 final) reglemenează 12 elemente

pentru evoluţia viitoare a Pieţei Unice. Acestea sunt:

Deschiderea serviciilor de călătorie pe calea ferată către operatorii din alte State Membre, pentru

a îmbunătăţi calitatea şi eficienţa costurilor acestor servicii;

Accelerarea implementării Single European Sky pentru a îmbunătăţi siguranţa, capacitatea,

eficienţa şi impactul de mediu al aviaţiei;

Îmbunătăţirea implementării şi executării unui al treilea pachet de energie şi deschiderea

frontierelor transfrontaliere în beneficial real al consumatorilor;

Dezvoltarea portalului EURES într-un plasament al locurilor de muncă european şi într-un

instrument de recrutare;

Impulsionarea investiţiilor pe termen lung în economia reală prin facilitarea accesului la fondurile

de investiţii pe termen lung;

Modernizarea regulilor de insolvenţă ale UE pentru facilitarea supravieţuirii afacerilor şi

furnizarea unei a doua şanse pentru antreprenori;

Susţinerea serviciilor online prin crearea unor servicii de plată în UE mai eficiente;

24

Reducerea costurilor şi creşterea eficienţei în implementarea infrastructurii de comunicaţie de

mare viteză;

Realizarea facturării electronice ca standard al facturării pentru achiziţiile publice;

Îmbunătăţirea siguranţei produselor din UE prin intermediul coerenţei şi consolidării siguranţei

produselor şi regulilor de supraveghere a pieţei;

Atribuirea accesului cetăţenilor europeni pentru un cont de plată de bază, asigurarea transparenţei

taxelor bancare şi înlesnirea schimbării conturilor bancare.

Ca o consecinţă a Pieţei Unice, au fost stabilite noi relaţii între actorii publici şi privaţi la nivelul

UE şi între actorii care operează la nivele naţionale şi europene.

SEM a redus de asemenea dependenţa multor actori economici de politica naţională. Domeniul

de aplicare al decidenţilor politici naţionali pentru controlul tranzacţiilor economice asupra teritoriilor lor

a devenit mai limitat şi va rămâne limitat pe durata regimului legal transnaţional al UE (Wallace, Pollack,

Young, 2010).

6.2. Uniunea Economică şi Monetară

Atribuie Uniunii Europene un rol major în politica macroeconomică;

Cei 17 membri ai Zonei Euro (Austria, Belgia, Cipru, Finlanda, Franţa, Grecia, Germania,

Irlanda, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia, Slovenia şi Spania) au adoptat moneda

euro şi au delegat responsabilităţi pentru politica monetară Băncii Europene Centrale (ECB);

Statele Membre au consimţit să coordoneze politicile bugetare şi reformele structurale şi să

adopte o perspectivă unitară asupra problemelor macroeconomice internaţionale. Coordonarea

acestor politici se realizează în cadrul Consiliului Ministerelor pentru Afaceri Economice şi

Financiare (Ecofin);

Statele Membre au impus limite pentru împrumuturile guvernelor în cadrul Pactului pentru

Stabilitate şi Creştere (SGP) şi au consimţit să coordoneze reforme structurale prin intermediul

Liniilor Directoare ale Politicilor Economice (BEPGs);

Reprezintă un experiment important în cadrul noilor abordări ale procesului politic al UE, având

în vedere că deciziile economice şi monetare se fundamentează pe metoda tradiţională

comunitară.

Realizarea politicilor economice în cadrul EMU

Reprezintă un efort important al Uniunii Europene de a promova coordonarea politicilor;

În contrast cu sfera monetară, nu a existat o delegare semnificativă a puterilor politicilor

economice spre nivelul EU în cadrul EMU;

Reprezintă o atribuţie a ECOFIN construirea consensului asupra priorităţilor politicilor

economice în zona euro, iar în ceea ce priveşte Statele Membre, acestea trebuie să decidă modul

în care îndeplinesc aceste priorităţi;

Rolul Comisiei este de a evalua planurile politicilor economice ale Statelor Membre şi de a

monitoriza implementarea lor în numele Ecofin.

25

6.3. Politica Agricolă Comună

PAC a evoluat într-un regim politic complex condus de logica competiţiei;

În plan intern, realizarea politicii este divizată între preocupările pieţei tradiţionale şi preocupările

evoluţiilor în mediul rural;

În plan extern, numărul tot mai mare al legăturilor cu alte domenii politice solicită decidenţilor

politici în domeniul PAC să integreze şi să răspundă unei varietăţi de provocări;

Problemele PAC care au vizat sectorul agriculturii într-un sens restrâns, au devenit relaţionate de

problemele de comerţ şi, recent, de problemele în domeniul energiei;

Aceasta înseamnă că PAC reflectă combinaţia eterogenă a proceselor politice, care se sprijină

parţial pe metoda comunitară şi paliază modul în care metoda comunitară este utilizată în cadrul

preocupărilor PAC.

PAC a utilizat mult timp imagini ale bastioanelor medievale. În mod tradiţional în preajma

comunităţii politice, PAC a urmat exemplul unei fortăreţe solide a agricultorilor. Surplusurile de

producţie, decalajele de venit flagrante între agricultori şi crizele alimentare periodice au erodat structura

vechiului regim. Disciplina bugetară şi emergenţa noilor priorităţi politice pe agenda UE au epuizat

resursele disponibile pentru apărarea preocupărilor tradiţionale ale agricultorilor. Dezbaterile globale în

ceea ce priveşte comerţul şi extinderea succesivă au furnizat potenţial pentru schimbare. Aceste evoluţii

au contribuit la erodarea vechiului sistem şi afirmarea plăţilor directe ca un instrument principal de suport,

relaţionând preocupările agricultorilor în ceea ce priveşte venitul de aşteptările publicului cu privire la

liberalizarea comerţului global, siguranţa alimentară, siguranţa animalelor sau dezvoltarea teritorială sau

regională echilibrată.

6.4. Justiţie şi Afaceri Interne

Controlul intrării şi rezidenţei pe teritoriul unui stat, cetăţenia, libertăţile civile, legea, justiţie şi

ordinea sunt parte din nucleul statului. Cu toate acestea, permeabilitatea frontierelor în Europa a sporit

cooperarea între guverne şi în mai puţin de 20 de ani, justiţia şi afacerile interne (JAI) au devenit un punct

nodal al integrării europene. Cooperarea între agenţiile naţionale a vizat combaterea infracţiunilor, lupta

împotriva terorismului, controlul frontierelor, problema imigrării şi a azilului, alături de implicaţiile

juridice şi legale ale deplasărilor transfrontaliere şi a cunoscut o translatare de la cooperarea

interguvernamentală la guvernanţa supranaţională în cadrul UE. Aceste evoluţii continuă să fie marcate de

rezerve şi argumente despre rolul instituţiilor UE, rezultând într-o structură instituţională hibridă, şi

măsuri politice care sunt erodate de compromisuri delicate şi reglementări flexibile între guvernele

Statelor Membre.

Fragmentarea cooperării în cadrul JAI este reflectată de asemenea în multiplicarea actorilor care

gestionează evoluţia sa, atât în cadrul structurilor formale ale UE, cât şi în exteriorul lor. Luarea deciziei

în justiţie şi afaceri interne după Tratatul de la Maastricht este abordată de autorii Wallace, Pollack and

Young (2010):

Iniţial definită în termeni restrânşi, ca măsuri compensatorii pentru abolirea controalelor la

frontierele interne, cooperarea în cadrul JAI este metaforic definită astăzi ca realizarea unei “sfere

de libertate, securitate şi justiţie”, şi constituie un obiectiv central al UE;

26

Dincolo de aceşti paşi simbolici, integrarea în aceste domenii sensibile ale suveranităţii statului

este constrânsă de tensiuni multiple şi compromisuri dificile;

În cadrul acestor tensiuni, relaţia între integrare prin armonizare crescândă şi structurile

centralizate ale UE, pe de o parte, şi prin coordonare sporită a structurilor naţionale, pe de altă

parte, rămâne nereglementată.

6.5.Politica Externă şi de Securitate Comună

Diplomaţia şi apărarea sunt parte din nucleul suveranităţii statului. Uniunea Europeană a

dezvoltat o putere “civilă”, securitatea europeană fiind furnizată de NATO sub leadershipul US. Politica

de cooperare a fost dezvoltată sub presiuni contradictorii: Franţa şi, intermitent, Marea Britanie au folosit

UE pentru a-şi consolida strategiile internaţionale; Comisia a desfăşurat activităţi pentru extinderea

competenţelor sale limitate în politica externă; alte guverne naţionale au salutat abordarea internaţională

conform căreia UE nu dispune de resursele necesare pentru proiectul puterii.

Nu există consens asupra definirii politicii externe a UE. Culturile politice naţionale diferă de

tiparul internaţional. Transguvernamentalismul intensiv este considerat patternul procesului de realizare a

politicilor, evoluţiile instituţionale şi capacitatea de construcţie fiind generate de răspunsul la crizele

externe.

Din momentul adoptării Tratatului de la Lisabona (1 decembrie 2009), Uniunea Europeană este

un actor internaţional juridic, deţine un Serviciu Extern de Acţiune Europeană şi îşi concentrează politica

externă sub leadershipul unui Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri Externe şi Politica de

Securitate (HR), în următoarele domenii:

Politica externă şi de securitate comună;

Dezvoltare şi cooperare – Europe Aid;

Politica de vecinătate europeană;

Provocări globale;

Non-proliferare şi dezarmare;

Răspuns la criză;

Drepturile omului;

Ajutor umanitar;

Cooperarea cu ţările industrializate;

Organizaţiile internaţionale şi regionale;

Prevenirea conflictului, construirea păcii şi medierea.

Uniunea Europeană deţine în mod curent 10 Reprezentanţi Speciali (EUSRs) în diferite ţări şi

regiuni ale lumii. EUSRs promovează politicile şi interesele Uniunii Europene în ţări şi regiuni cu

probleme şi joacă un rol activ în eforturile de a consolida pacea, stabilitatea şi domnia legii.

EUSRs susţin activitatea Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri Externe şi Politica de

Securitate (HR) în regiunile afectate. Totodată, joacă un rol important atât în dezvoltarea unei Politici

Externe şi de Securitate puternice şi efective cât şi în eforturile Uniunii Europene de a deveni un actor

coerent şi capabil pe scena globală. EUSRs sunt o prezenţă politică activă în ţările şi regiunile cheie ale

Uniunii Europene, acţionând ca “voce şi faţă ” pentru UE şi politicile sale.

27

7. Luarea deciziei în Uniunea Europeană

Ceea ce face Uniunea Europeană “novatoare, interesantă şi meritorie” pentru studiu este

“combinaţia sa unică a regulilor naţionale şi supranaţionale” (Begg, 1996).

Decizia nu este acelaşi lucru ca politica: acţiune (sau inacţiune) a autorităţilor publice care

trebuie să aleagă între cursuri alternative ale unei acţiuni publice. Atunci când o opţiune este aleasă,

rezultatul este o decizie. Toate politicile sunt rezultatul unei decizii despre ce trebuie făcut, cum trebuie

făcut, şi cum trebuie decis ceea ce trebuie făcut. Deciziile sunt fundamentul politicilor.

Uniunea Europeană este un “sistem unic al guvernanţei multi-level”. Termenul de guvernanţă

este rar definit foarte clar. Poate fi definit ca “impunerea unei direcţii generale sau control asupra alocării

resurselor valoroase”. În mod sintetic, este rezultatul unui melanj de factori: leadership politic, relaţii

stat-actori, competiţie instituţională, politici electorale, etc. (Nugent, Paterson, Wright, 1999).

Nivel Tipul de decizie Actori dominanţi Exemplu

Super-sistemic Realizarea istoriei Consiliul European;

guvernele în IGCs;

Curtea Europeană de

Justiţie

Aprobarea hârtiei albe

în piaţa internă

Sistemic Reglementarea politicii Consiliu; COREPER;

Parlamentul European

(în cadrul co-deciziei şi

procedurii legislative

ordinare)

Consimţirea

directivelor pentru a

crea piaţa internă

pentru motociclete

Sub-sistemic Trasarea politicii Comisie;

Grupurile de lucru ale

Consiliului; comitetele

Parlamentului

European

Propunerea ca toate

motocicletele licenţiate

în Uniunea Europeană

să ia în calcul limite de

putere specifice.

7.1. Alegerea a ceea ce Să (Nu) Faci

Luarea deciziei este relaţionată contextelor interne care au loc prin procedurile instituţionalizate,

incluzând votul, pe când luarea deciziei în relaţiile internaţionale are loc de obicei prin consens:

Aceste diferenţe sunt un avantaj atunci când are loc definirea luării deciziei în UE;

Sunt relaţionate de varietatea luării de politici în cadrul următoarelor domenii politice: de la

luarea de decizii în mod unanim între Statele Membre (în politica externă şi de securitate) la

decizii luate pe baza votului cu majoritate calificată (QMV), în colaborare cu PE asupra unei

propuneri din partea CE (cu multe combinaţii între ele);

Unele aspecte ale luării deciziei în UE au caracteristici similare cu politicile executive şi

legislative ale politicilor interne, iar altele sunt similare negocierilor internaţionale (Wallace,


Conform modelelor decizionale ale lui Allison, există trei modele competitive ale luării deciziei:

Tabelul 4: Procesul decizional multi-level în Uniunea Europeană (după Nugent, Paterson, Wright,

1999, p. 5)

28

Interguvernamentalism (cu Statele Membre care controlează luarea deciziei);

Politici de presiune - cu decizii determinate de grupuri de interese, presiune parlamentară şi

“grass-roots”;

“Reţele ale elitelor”.

Analiza procesului de luare a decizie în EU:

Este fundamentat în “noul instituţionalism”: instituţionalismul istoric, instituţionalismul alegerii-

raţionale şi instituţionalismul sociologic (Hall, Taylor, 1996, Aspinwall, Schneider, 1999, Peters,

1999, Pollack, 2004);

Instituţionalismul istoric şi alegerea raţională este mai frecvent aplicată în studiile politice;

Instituţionalismul sociologic şi alegerea raţională au fost aplicate în analizele luării deciziei în

Consiliul Ministerelor.

Cele trei tipuri de politici sunt:

(a) Executive;

(b) Legislative;

(c) Juridice.

7.2. Politici Executive: Delegarea luării deciziei

Este adeseori asociată cu furnizarea de leadership politic şi supravegherea implementării

legislaţiei;

Literatura în domeniul Politicii Comparative şi al Relaţiilor Internaţionale tratează subiectul

delegării responsabilităţii;

Accentul este asupra delegării responsabilităţii de a lua decizii către organele executive;

Beneficiile delegării procesului de luare a deciziilor sunt evidente în anumite circumstanţe,

semnificative pentru expertiza în domeniul politic, având în vedere complexitatea tehnică şi

ştiinţifică a domeniului politicii (Wallace, Pollack, Young, 2010);

Agenţiilor specializate ale Uniunii Europene (de exemplu: Agenţia de Evaluare a Medicinii

Europene) li s-a atribuit cerinţa furnizării de expertiză către Comisie, care ia în mod formal

decizii (Eberlein, Grande, 2005);

Delegarea luării deciziei este mai probabil să se realizeze atunci când îndoielile cu privire la

angajamentele luate de politicieni subminează eficacitatea politicilor;

Problematica angajamentelor care nu sunt credibile este mai pronunţată atunci când există un

conflict între costurile pe termen scurt şi beneficiile pe termen lung (precum politica monetară);

Luarea deciziei poate fi delegată cu scopul de a îngreuna modificarea politicilor de către

succesorii politici;

Instituţionaliştii susţin că delegarea apare deoarece este percepută ca fiind legitimă şi

corespunzătoare designului instituţional. Astfel, designul instituţional este copiat prin procesul de

emulare şi difuziune.

Atunci când luare deciziei este delegată, diferite perspective ale procesului decizional birocratic

prevalează:

29

O perspectivă accentuează importanţa expertizei tehnice şi a mandatelor legale şi valorizează

izolarea decidenţilor de presiunile politice, astfel încât deciziile să fie luate pentru binele public şi

nu pentru beneficiile celor puternici;

A doua perspectivă provine din analiza politicii externe a SUA, care descrie politicile birocratice

ca negocieri între diferite secţiuni ale executivului cu diferite preferinţe. În această abordare,

deciziile reflectă compromisul şi consensul între participanţi. O parte din literatura care tratează

integrarea europeană descrie Comisia ca un actor unitar concentrat asupra influenţei sale relative

asupra Statelor Membre.

O aplicaţie importantă a abordării agendei principale este aceea conform căreia agentul

birocratic nu este liber de a lua decizii, dar este constrâns de preferinţele principale. Orice analiză a luării

deciziei în cadrul Comisiei trebuie să aibă în vedere ce autoritate i-a fost delegată şi modul în care

preferinţele sale sunt relaţionate de preferinţele Statelor Membre pe tematica în discuţie (Wallace,


7.3. Politici Legislative sau Negocieri Internaţionale?

Politicile legislative ale Uniunii Europene, în special în Parlamentul European, sunt mai apropiate

de cele din USA decât de multe dintre politicile Statelor Membre ale UE (Hix, 2005, McElroy,

2007);

În ciuda rolului legislativ, Consiliul funcţionează ca un cadru al negocierii internaţionale.

7.3.1. Politice Legislative în Parlamentul European

Teoria “coaliţiei cu câştig minim” este frecvent aplicată în cazul luării deciziei în Uniunea

Europeană. Acest tip de coaliţie implică un număr minim de voturi necesare pentru a asigura

victoria şi are în vedere faptul că există puţine interese de acomodare, atribuind membrilor

coaliţiei, îndeosebi celor decisivi în crearea unei majorităţi de vot, o mare influenţă asupra

politicii;

PE a avut tendinţa de a forma coaliţii de vot de dimensiuni mari, pentru a spori influenţa relativă

a PE asupra Consiliului;

PE este o structură legislativă supranaţională, în care conexiunile electorale sunt reduse, iar

atenţia a fost îndreptată asupra comportamentului la vot al parlamentarilor (McElroy, 2007). Cel

mai bun predictor al comportamentului la vot al MEP nu este naţionalitatea, ci “afilierea

partinică” (Kreppel, 2001).

7.3.2. Luarea deciziei în cadrul Consiliului

Există o dezbatere importantă asupra modului în care Consiliul ia decizii:

Teoriile formării coaliţiei au fost aplicate Consiliului Ministerelor, atunci când se aplică votul cu

majoritate calificată;

30

Unii teoreticieni au elaborat modele formale ale votului Consiliului pentru a stabili puterea de

negociere a Statelor Membre (Bueno de Mesquita, Stockman, 1994, Hosli, 1994, Felsenthal,

Machover, 1997);

Preferinţele relative ale guvernelor Statelor Membre sunt relevante;

Guvernele cu preferinţe apropiate de majoritatea preferinţelor pe o temă prestabilită sunt mai

probabil să fie într-o majoritate câştigătoare independentă de voturile atribuite formal, iar alte

guverne pot fi “preference outliners”, şi astfel mai probabil să fie izolate în procesul decizional

european;

Statele Membre care deţin preşedenţia au o influenţă sporită, prin capacitatea de a defini agenda

şi prin exploatarea informaţiilor despre poziţiile altor State Membre, atunci când decizia finală

este luată (Schals et al., 2007, Thompson, R, 2008);

Numai o minoritate de decizii legislative sunt luate de ministere în Consiliu, prin consensul

oficialilor;

Consiliul tinde spre luarea deciziilor prin consens, chiar şi atunci când se aplică votul cu

majoritate calificată, astfel încât procedurile, spre exemplu coaliţiile cu câştig minim, sunt

insuficiente pentru înţelegerea practicilor zilnice ale Consiliului şi politicilor luate prin vot

(Hayes-Renshaw, Wallace, 2006).

Modele de negociere:

Acţiuni eficiente în estimarea deciziilor (Schneider et al., 2006);

Politica este consimţită printr-un proces de identificare a rezultatului care nu dăunează prin

ameninţare sau rău la adresa cuiva (Putman, 1988); rezultatele negocierii între Statele Membre,

partenerii de coaliţie sau relaţii industriale reflectă puterea relativă a actorilor care este la rândul

ei definită de “cea mai bună alternativă într-un acord negociat” (BATNA);

O abordare particulată a analizei de negociere aparţine lui Fritz Scharpf’s (1988) “joint decision

trap”, în care toţi actorii cu drept de veto preferă status quo-ul;

În negocierile internaţionale = reglementări puternic instituţionalizate, Uniunea Europeană fiind

un prim exemplu, cooperarea este facilitată deoarece participanţii sunt conştienţi de interacţiunea

lor repetată în viitor pe măsură ce se acumulează experienţele de cooperare de success (Peters,

1997). Acest fapt poate genera “reciprocitate difuză”, în care guvernele sunt de acord în ceea ce

priveşte aşteptările şi preocupările lor pe termen scurt (Keohane, 1986);

Capacitatea de a găzdui reciprocitatea difuză este unul dintre motivele pentru care modelele de

negociere prezic optim procesul trasării politicii în Uniunea Europeană, spre deosebire de

modelele procedurale, în care nu se aplică repetitivitatea (Schneider et al., 2006).

7.3.3. Puterea dinamică Instituţională

Există puţine domenii politice (politica externă şi de securitate, justiţie şi afaceri interne) în care

Consiliul este singurul decident (în multe domenii ale politicilor Uniunii Europene, Comisia şi PE

deţin roluri decizionale);

Influenţa PE în procesul decizional este mai mare în cadrul procedurii de co-decizie, spre

deosebire de procedura de cooperare, fiind un co-legislator alături de Consiliu (Schneider et al.,

2006);

Comisia a pierdut o parte din influenţă odată cu sporirea influenţei PE (Thompson, Hosli, 2006).

31

Puterile formale ale instituţiilor UE şi regulile decizionale în Consiliu au importanţă deoarece cu

cât există mai mulţi actori care pot bloca o decizie (“veto players”), cu atât este mai dificil de a

ajunge la un acord;


Orice acord trebuie să fie consimţit de toţi actorii cu drept de veto şi trebuie să reprezinte

preocupările actorului puţin predispus către schimbare.

Propunerea Comisiei

PE: Prima lectură Poziţie

Majoritatea membrilor săi componenţi

Rat: prima lectură

(majoritate calificată)

Dezaprobare faţă de poziiţia UE sau

amendament la propunere

Poziţia comună a Consiliului

Adoptare de către Consiliul a poziţiei

neschimbate a PE sau aprobare a

amendamentului

Actul este adoptat

PE: a doua lectură

(în 3 luni)

Respingere a poziţiei comune (majoritatea

membrilor componenţi)

Amendamente (majoritate a membrilor

componenţi)

Aprobare a deciziei comune sau nicio

decizie Actul este respins

Consiliu: a doua lectură (în 3 luni

Actul este adoptat

Dezaprobare totală a amendamentelor

aduse propunerilor PE (majoritate calificată)

Aprobare a propunerilor cu majoritate

calificată dacă Comisia aprobă,

unanimitate în alte cazuri)

În 6 săptămâni

Actul este adoptat

Membrii Comitetului de Conciliere al Consiliului

(majoritate calificată) – Număr egal al

parlamentarilor europeni

(majoritatea membrilor componenţi ) – (Comisia

participă)

Lipsa consensului Consens (în 6 săptămâni)

A treia lectură (în 6 săptămâni)

PE (majoritate a voturilor) Consiliu (majoritate calificată)

Respingere de către organ Adopţie de ambele

Actul este respins Actul este adoptat

Fig. 1.: Harta procedurii luării deciziei în UE (sursa: “A Handbook of EU-related Issues. Chapter 27-

Environment”, Skopje,2012, p. 123).

32

În UE există o serie de actori cu drept de veto:

Comisia poate decide să nu avanseze o propunere;

În cadrul procedurii de co-decizie, fie PE, fie Consiliul pot bloca legislaţia;

În cadrul unanimităţii fiecare stat membru are drept de veto;

Sub QMV o minoritate de state poate bloca deciziiile;

Necesitatea de a armoniza o serie de actori cu drept de veto pentru adoptarea unei politici a

permis lui Simon Hix (2008a) să caracterizeze UE ca un “sistem de guvernământ în care există un

hiper-consens”.

În cadrul unei proces în care predomină consensul, acordul în domeniul securităţii solicită o

coaliţie între decidenţii cheie. Acest fapt solicită o coaliţie între două nivele de guvernanţă:

Între instituţiile UE;

Între Statele Membre.

Construirea acestor coaliţii este dificilă şi impune o serie de condiţii. (Wallace, Pollack, Young,

2010).

7.4. Politici Juridice

În UE, procesul politic intern al implementării este supervizat de Comisie, cu ajutorul actorilor

societali şi guvernelor Statelor Membre, şi poate fi supus evaluării înaintea curţilor europene şi

naţionale (Tallberg, 2003);

Ordinea legală europeană este mai dezvoltată decât ordinea legală din interiorul statelor;

Dincolo de preocuparea independenţei ECJ, există o serie de aspecte ale politicilor juridice care

sunt proprii politicii comparative, mai degrabă decât relaţiior internaţionale (Conant, 2007);

O preocupare vizează faptul că actorii pot utiliza în avantajul lor oportunitatea de a gestiona

politicile naţionale sub legislaţia UE;

Un număr sporit de actori politici puternici tind să facă apel la litigii pentru a gestiona politicile

cu care nu sunt de acord (Conant, 2007);

Implicarea directă a Curţii tinde să fie restrânsă, cerând guvernelor Statelor Membre să

găzduiască numai aspectele specifice ale hotărârii (cu toate că guvernul poate extinde implicaţiile

către alte circumstanţe similare);

Implicaţiile hotărârilor curţii pot fi dezvoltate şi utilizate de antreprenorii politici, precum a

postulat Comisia Europeană prin conceptul de “recunoaştere mutuală” pe baza ECJ’s Cassis de

Dijon (Alter and Meunier-Aitsahalia, 1994).

!

33

Studentul care abordează procesul decizional al UE trebuie să fie preocupat de explicarea unei

varietăţii de decizii luate la diferite nivele într-un sistem al guvernanţei multi-nivel.

7.5. Implementarea Deciziilor

După ce este luată o decizie, sunt necesari o serie de paşi pentru a o implementa. Realizarea

consensului este dificil în cadrul UE, motiv pentru care implementarea este importantă, deoarece deciziile

conţin adesea compromisuri şi “limbaj vag” (Wallace, Pollack, Young, 2010). Multe dintre deciziile UE

(în forma directivelor) trebuie să fie incluse sau transpuse în legi naţionale înainte de a fi transpuse în

practică prin intermediul birocraţiilor naţionale. Astfel, aceasta este o componentă semnificativă în stadiul

de implementare al procesului politic în UE.

Analiza implementării în contextul UE:

Este preocupată de politicile interne ale UE, care apar în cadrul unei ierarhii legale;

Politici interne variate au în vedere comportamentul diferitelor tipuri de actori în diferite moduri;

Pentru unele politici (naţionale sau UE) luarea deciziei şi implementarea ei reprezintă acelaşi

lucru: nu sunt solicitaţi paşi anteriori deciziei de la nivelul UE;

Atât în cadrul literaturii implementării – UE şi conformităţii - Relaţiile Internaţionale există o

preocupare sporită pentru impactul politicilor interne asupra modului în care obligaţiile

internaţionale sunt transpuse în schimbări politice (Young, 2009);

Modul şi situaţia în care implementarea (conformitatea) apare depind de preferinţele actorilor

societali cheie şi de guvernele care percep noua obligaţie relativă status quo-ului, chiar dacă cei

care se opun implementării sunt “actori cu drept de veto”.

Există trei implicaţii importante care emerg din analiza implementării politicii în UE:

1. Impactul deciziilor UE, atât în termenii costurilor cât şi în cei ai provocărilor politice şi

administrative, variază între Statele Membre (Borzel, Risse, 2007);

2. Statele Membre adoptă diferite politici naţionale pentru a implementa politicile “comune ” ale

UE;

3. Statele Membre nu se supun întotdeauna regulilor UE (Wallace, Pollack, Young, 2010).

Co-decizia/ Procedura Legislativă Ordinară

În cadrul co-deciziei sau procedurii legislative ordinare, Consilul împărtăşeşte responsabilităţile

legale pentru legislaţie cu Parlamentul European, PE şi Consiliul intrând direct în negocieri în cazul

în care nu există consens asupra propunerii. Negocierile au loc în “comitete de conciliere” formale,

în care PE şi Consiliul sunt în mod egal reprezentaţi. Actul nu este aprobat dacă nu există consens

asupra unui text comun în cadrul Comitetului de Conciliere. Co-decizia şi procedura legislativă

ordinară atribuie PE puterea de veto pentru orice propunere din domeniul său.

34

8. Negocieri europene/ de aderare

8.1. Teoria şi practica negocierilor

În domeniul Relaţiilor Internaţionale, o negociere diplomatică este centrală pentru funcţionarea

sistemului de state-naţiuni care a evoluat de-a lungul timpului;

Acest tip de interacţiune se distinge de negocierile transnaţionale între entităţile non-statale,

precum cele care au loc între firmele care operează în economia globală actuală;

Definiţiile tradiţionale ale negocierilor diplomatice accentuează schimburile oficiale între state şi

se concentrează asupra rolurilor jucătorilor individuali importanţi – preşedinţi, prim-miniştri, miniştri de

externe, ambasadori;

Negocierile sunt studiate prin intermediul unei varietăţi de perspective disciplinare, iar studenţii

în negocierile internaţionale preiau abordări din istoria diplomatică, economie, management, sociologie,

antropologie, psihologie socială, drept şi alte domenii;

Negocierea este o componentă centrală a proceselor politice naţionale în cazul formării agendei,

în determinarea problemelor adresate de politicieni, în explorarea opţiunilor, identificarea soluţiilor şi

suportul părţilor relevante în asigurarea sustenabilităţii politicilor planificate;

Negocierile sunt un vehicul al comunicării şi al managementului părţilor interesate;

Negocierile joacă un rol important în asistarea politicienilor în obţinerea celei mai bune soluţii în

problemele complexe, şi identificarea factorilor şi dinamicilor care stau în spatele problemelor politice

importante;

Procesele de negociere sunt critice pentru trasarea politicilor în societăţile democratice, un factor

cu potenţialul de a contura rezultatele politice şi de a influenţa care dintre politici sunt implementate şi

cum;

Există autori care au conceptualizat un model care recunoaşte importanţa teoriei negocierii şi a

abilităţilor în etapele cheie – trasarea agendei, analiza politicii, formulare, implementare şi evaluare – ale

ciclului politic (Tanya Alfredson et al., 2008);

Henry Kissinger defineşte negocierea ca “procesul combinării poziţiilor conflictuale într-o poziţie

comună, sub regula unanimităţii” (Kissinger, 1969).

Perspectivele teoreticienilor diferă asupra modului de clasificare a principalelor şcoli de gândire

în negociere:

Daniel Drukman (1997) descrie principalele şcoli de gândire în teoria negocierii prin

corespondenţă cu patru abordări ale negocierii: negocierea ca rezolvarea unui puzzle, negocierea ca un joc

al negocierii, negocierea ca un management organizaţional şi negocierea ca politică diplomatică;

Abordările structurale ale negocierii identifică “explicaţii ale rezultatelor în patternuri ale

relaţiilor dintre partide şi scopurile lor” (Zartman, 1976);

Abordările strategice ale negocierii au rădăcini în logică şi matematică, teoria deciziei şi teoria

alegerii raţionale, şi beneficiază de contribuţii majore din domeniul economiei, biologiei şi analizei

conflictelor;

Abordările comportamentaliste accentuează rolul pe care îl joacă personalităţile negociatorilor

sau caracteristicilor individuale în determinarea cursului şi rezultatului înţelegerilor negociate;

35

Abordarea integrativă a negocierilor are rădăcini în relaţiile internaţionale, teoria politică,

cercetarea în domeniul forţei de muncă şi luarea deciziei sociale (Tanya Alfredson et. all, 2008).

8.2. Negociind cu Uniunea Europeană

Uniunea Europeană este descrisă ca o “ordine negociată” (Smith, 1996), un “institut al negocierii

permanente” (Bal, 1995) şi un “maraton al negocierii” (Kohler-Koch, 1996);

Procesul politic al UE este dependent de negocieri ca o modalitate prin care se realizează

consensul şi prin care se implementează politicile comune;

Guvernanţa UE constă din negocieri şi compromisuri între Statele Membre şi instituţiile UE.

”Este posibil de definit aproape orice în interiorul UE ca “negociere” (Elgstrom, Smith, 2000);

Procesul de integrare european este un produs al negocierilor. Negocierea europeană – ca proces,

ca sistem, ca ordine – se confruntă cu interdependenţa şi existenţa intereselor comune şi divergente. UE

ca o comunitate deţine propriul model de negociere – negocierea europeană – care facilitează consensul

cultural (Lempereur&Colson, 2008);

Procesul de negociere european: ”un proces de comunicare, în care actorii trimit semnale

reciproce pentru a influenţa aşteptările şi valorile celeilalte părţi” (Elgstrom, Smith, 2000);

Sistemul de negociere european:

Este puternic instituţionalizat;

Este permanent conectat şi continuu;

Interdependenţa actorilor, regularitatea interacţiunilor, regulilor şi procedurilor;

Negocierile formale sunt conectate de negocierile informale;

Legături între nivelele şi sectoarele interne şi negocierile externe.

Ordinea europeană a negocierii:

Probleme conturate de distribuţia capabilităţilor;

Probleme care emerg din structura instituţională;

Rol important pentru “idei regeşti” în forma consensului elitei;

Jocul negocierilor externe în UE are loc în paralel cu jocurile pe plan intern;

Preferinţele Statelor

Membre

Reguli

Decizionale

Negocieri repetate Procesul de

Negociere

Preferinţele Comisiei

Fig.no. 2: Un micro-model al procesului de negociere european (după Conceicao-Heldt, 2002, p. 19)

36

Există două tipuri de negocieri interguvernamentale în UE: revizuirea tratatelor şi negocierile de

extindere – Conferinţele Interguvernamentale (IGCs) sunt conduse la patru nivele:

1) Şefii de state şi guverne;

2) Miniştri de externe;

3) Ambasadori;

4) Întâlniri tehnice, dar negocierile sunt oficiale numai la nivelele politice ale

ministerelor de externe şi şefii de state şi guverne (Beach, 2005).

Negocierile europene “nu se rezolvă din primul exerciţiu, ci sunt un joc repetat, în care

interacţiunile între actori vor continua în viitor, fiind influenţate de alegeri din trecut”(da

Canceicao-Heldt, 2002);

Paul Meerts descrie opt caracteristici principale care disting negocierile europene de alte procese

de negociere internaţionale (Meerts and Ced, 2004):

În cadrul procesului de negociere european, părţile interesate îşi modifică poziţiile iniţiale în

poziţii pe care le aprobă în etapa finală; schimbările de poziţii apar din cauza compromisului şi

schimbului. ”Soluţia de compromis aproximează un rezultat care corespunde intereselor diferite

ale actorilor implicaţi” şi “înţelegerile de schimb implică un actor care îşi schimbă poziţia pe un

anumit subiect în direcţia altui actor, în schimbul unei mutări de poziţii a celuilalt actor pe alt

subiect înspre poziţia sa”(Arregui et al., 2004);

Moravchik şi Vachudova (2003) subliniază aspectul “interdependenţei asimetrice” a negocierilor

Uniunii Europene şi faptul că “concesiile şi compromisurile specifice interstatale tind să reflecte

priorităţile ţărilor principale ale Uniunii Europene chiar dacă ţările periferice ale Uniunii

Europene beneficiază la fel de mult, în ansamblu”;

Fostul ministrul francez al Afacerilor Europene, Jean–Pierre Jouyet argumentează în favoarea

unei convergenţe dinamice a intereselor naţionale şi a celor europene – ca principală regulă a

negocierii europene (Lempereur&Colson, 2008). Conform lui Alain Lempereur

(Lempereur&Colson, 2008), caracteristicile negocierilor europene de succes sunt:

1) Comunicarea unei viziuni strategice clare;

2) Pregătirea şi stabilirea unei agende;

3) Excelenţă în comunicare la masa negocierii şi în afara ei;

4) Elaborarea unui mandat efectiv şi descoperirea mandatului celeilalte părţi;

5) Menţinerea unei relaţii de încredere cu ceilalţi negociatori;

6) Indiferent de dimensiunea culturală;

7) Desfăşurare în cicluri concentrice, precum în negocierile multilaterale;

8) Se bazează pe motivaţiile părţilor;

9) Căutarea unei soluţii optime pentru toţi;

10) Folosirea tuturor criteriilor valabile pentru justificare;

11) Luarea în considerare a soluţiilor dincolo de masa negocierii.

Acelaşi autor recomandă câteva “ingrediente” pentru un negociator european de succes

(Lempereur&Colson, 2008):

Unicitatea fiecărei soluţii;

Competenţele interpersonale ;

Căutarea rezultatelor comune;

Cunoaşterea domeniului;

Un sistem eficient al inteligenţei economice;

37

Obiective principale şi secundare;

O strategie de bază.

Fostul Ministru al Afacerilor Externe al Olandei, Dr.Bernard Rudolf Bot a sugerat zece porunci

pentru negociatorul european (vezi Meerts and Cede, 2004):

1. Păstrează încrederea celor pe care îi reprezinţi;

2. Evidenţiază că apreciezi poziţia celorlalţi părţi care negociază;

3. Cunoaşte propriul dosar bine;

4. Păstrează reţele bune;

5. Cultivă un sentiment al balanţei puterii politice şi abilitatea de a observa o gafă politică;

6. Veghează împotriva oponenţilor care pierd;

7. Învaţă să acţionezi;

8. Constuieşte propria rezistenţă;

9. Realizează concesii în timp pentru a obţine un quid pro quo;

10. Fii tu însuţi; păstrează propriul stil de negociere.

8.3. Politica de extindere a Uniunii Europene

Monnet şi Schuman au afirmat faptul că extinderea şi consolidarea Comunităţii a reprezentat un

proces continuu;

Ultimul val de extindere a schimbat scena politică a Uniunii Europene, fiind unul dintre cele mai

importante evenimente în istoria contemporană a Europei;

Uniunea Europeană a fost şi este un proiect politic care se implică în negocieri pentru obiectivele

sale politice; din 1989, Uniunea Europeană a dezvoltat un cadru politic pentru extindere;

Extinderea Uniunii Europene a determinat multe controverse politice, însă sentimentele negative

nu sunt un fenomen nou în Europa; procesul de extindere este un proces politic, care a fost

prezentat ca un proces tehnic;

Conform lui Tamminen (2012), ”după răspunsul negativ francez şi olandez”, extinderea a devenit

“ţapul ispăşitor” al elitei politice pentru a explica disconfortul opiniei publice europene care a

condus la eşecul proiectului constituţional: ”extinderea a devenit un obiect al şantajului”;

Extinderea Uniunii Europene a urmat abordarea constructivistă a identităţii europene;

Procesul de extindere presupune că ambele entităţi suferă schimbări în cadrul procesului;

Extinderea susţine reunificarea continentului European, puterea Uniunii Europene, solidaritatea

Statelor Membre şi statele candidate, consolidarea interesului European şi valorile comune;

“Membershipul Uniunii Europene este un subiect de interes naţional” (Moravcsik, Vachudova,

2003) pentru ţările aderente care pretind beneficii economice şi geopolitice importante.

38

8.4. Negocierea Aderării la Uniunea Europeană

Aderarea unui stat la o organizaţie regională sau internaţională solicită un proces de negociere pentru

a dobândi consensul asupra termenilor, condiţii şi calendar = negocierea de aderare implică

organizaţia şi ţara candidată în cadrul unui proces de negociere constructiv;

Negocierile de aderare sunt un tip particular de negociere, cu propriile sale caracteristici

(Tomozeiu,2010):

Câştig-câştig,

Asimetrie,

Puternic prescriptiv;

Între caracteristicile de bază ale negocierilor de aderare se regăsesc (Nicolaides et al., 1999):

Un proces de descoperire (”cele două părţi se informează reciproc despre necesităţile fiecăreia

şi despre ceea ce poate oferi fiecare”);

Interacţiune strategică (”cele două părţi încearcă să se influenţeze reciproc şi să modeleze

comportamentul celeilalte părţi cu obiectivul de a obţine cel mai bun rezultat pentru sine”);

Un proces bazat pe schimb (”fiecare parte încearcă să modeleze comportamentul celeilalte prin

Aplicaţie formală (Art. 49 TEU)

Notificare Oficială a Consiliului Uniunii Europene

Opinie Oficială a Uniunii Europene

Începerea negocierilor de aderare

(incl. Strategiile Pre-aderare)

“Screening”

Acquis: Position Paper formulată de Aplicant

Propunerea CE pentru o Poziţie Comună a UE

Decizia COREPER asupra unei Poziţii Comune a

UE

Consultare cu Țara Aplicantă aspupra tuturor

capitolelor ale acquis-ului comun ș i compunerea

Tratatului de Aderare

Ratificare. PE (Majoritate Absolută), Consiliul UE (Unanimitate), Statele Membre şi Aplicantul

Depunerea Certificatelor de Ratificare

Începerea Aderării

Respingere “Pre-Ins”

Fig. nr. 3.: Extinderea UE: procesul formal de aderare (după Scheneider, 2009, p. 17).

39

oferirea unui anumit lucru”).

Formatul negocierilor de aderare:

Bilaterale ( stat candidat – Comisie; stat candidat – stat membru);

Multilateral – Consiliu;

Diplomaţie publică – opinie publică, imaginea statului candidat pe plan extern,

suportul public (”track-two diplomacy”);

Negociere cu ”o a treia parte” – relaţii cu o ţară puternică pentru a influenţa natura şi

celeritatea negocierii.

Procesul negocierilor de aderare nu s-a modificat foarte mult în ultimele decenii, dar s-au

dezvoltat etape noi ale procesului de negociere, o “nouă abordare” a negocierilor de aderare

(COM/2012/600 final). Statele Membre „atrag atenţia la detalii în timpul procesului şi în unele

cazuri desfăşoară un management la nivel micro al negocierii” (Tamminen, 2012) = pentru multe

dintre capitole, Uniunea Europeană reglementează criterii de evaluare care trebuie consimţite de

ţara candidată (capitolul 23 – Drepturi juridice fundamentale) - şi capitolul 24 - „Justiţie, libertate

şi securitate”- sunt abordate la începutul procesului de negociere, pe baza planurilor de acţiune, a

criteriilor de evaluare interimară şi a palmaresurilor solide).

Comisia Europeană este “Gardianul Tratatelor” şi trebuie să se asigure de faptul că înţelegerile

sunt în concordanţă cu legislaţia Uniunii Europene = raportul de screening a recomandat

începerea negocierilor sau solicitarea anumitor condiţii (îndeplinirea criteriilor de evaluare);

rapoartele de progres publicate de Comisie servesc ca reminder al domeniilor în care sunt

solicitate reforme;

Comisia are drept atribuţie monitorizarea procesului de negociere şi de realizare a angajamentelor

asumate = Extinderea DG deţine instrumente tehnice pentru acest lucru, iar Statele Membre

influenţează luarea deciziilor; rolul Comisiei Europene este să identifice compromisuri

acceptabile atât pentru Statele Membre cât şi pentru statul candidat;

Instituţiile Uniunii Europene deţin un rol important în negocierile de aderare (Comisia, de

exemplu, furnizează drafturi de poziţii de negociere şi Parlamentul European trebuie să aprobe

Tratatul de Aderare, doar Statele Membre şi ţările candidate sunt părţile formale în cadrul

negocierilor de aderare (Beach, 2005);

Durata negocierilor de aderare depind de viteza pregătirilor interne ale ţării candidate, dar şi de

motivele politice ale Statelor Membre (Tamminen, 2012). Sedelmeier (2010) a afirmat că

negocierile de aderare nu conduc întotdeauna la aderare;

Negocierea de aderare este un proces politic şi diplomatic, care influenţează relaţiile

internaţionale, schimbă arhitectura instituţională internaţională, furnizează diplomaţilor noi

opţiuni, instrumente şi modalităţi, şi extinde nivelul supranaţional cu propriile interese, reguli şi

constrângeri;

Negocierile de aderare au câteva scopuri (Nicolaides et al., 1999):

Ajustarea Tratatelor pentru a ţine cont de participarea noilor membri;

Ajustarea legislaţiei secundare pentru a deveni aplicabilă pentru noii membri;

Definirea, în caz de necesitate, a excepţiilor de la principiile generale ale Tratatelor;

Determinarea numărului, lungimii şi naturii perioadelor de tranziţie;

Reglementarea contribuţiei aplicanţilor la bugetul Comunităţii şi definirea altor

40

aranjamente bugetare;

Sugerarea posibilităţii de alocare a fondurilor structurale şi de coeziune şi alte forme ale

asistenţei financiare ale Uniunii Europene;

Definirea calendarului şi naturii participării noilor membri în politicile commune;

Determinarea ajustărilor necesare ale politicilor comune;

Considerarea altor măsuri ale procesului de europenizare.

Rezultatul final al negocierilor de aderare pot fi structurate în următoarea formă:

a) Utilizarea argumentelor legale şi/ sau tehnice, cu condiţia ca ţara candidată să

îndeplinească criteriile de evaluare şi angajamentele asumate în timpul stadiilor de

negociere;

b) Promovarea interesului mutual – fiecare parte încearcă să manipuleze cealaltă parte;

c) Utilizarea puterii – atunci când argumentele tehice sau legale nu sunt de succes şi

argumentele în favoarea interesului mutual nu sunt luate în considerare, una dintre

părţi încearcă să impună condiţii celeilalte părţi sau să nege o dorinţă a celeilalte

părţi – nu presupune uzul forţei fizice (Nicolaides et al., 1999).

Principiile negocierilor de aderare:

Principiile directoare ale negocierilor de aderare au fost stabilite în prima rundă a extinderii:

Uniunea Europeană se aşteaptă ca o ţară candidată să se ajusteze unilateral legislaţiei actuale a

Uniunii Europene;

Aspectele care se supun negocierii au un caracter limitat: un calendar pentru adoptarea acquis-

ului este mai frecvent decât apariţia derogărilor permanente;

Ţara candidată poate spera obţinerea perioadelor de tranziţie (Statele Membre Candidate doresc

reducerea propriilor costuri prin intermediul perioadelor de tranziţie);

Principiile generale de negociere preiau textele elaborate în decembrie 1992 pentru extinderea

anterioară ca fundament, şi include elementele necesare ale perioadei post Războiul Rece şi

trăsăturile specifice ale ţărilor aderente:

Aderarea implică acceptarea deplină a ţării aderente a drepturilor şi obligaţiilor

actuale şi potenţiale ale apropierii de sistemul Uniunii şi de cadrul său

instituţional, cunoscut ca acquis al Uniunii;

Acquis-ul include:

a. Conţinutul, principiile şi obiectivele politice ale Tratatelor;

b. Legislaţia adoptată în conformitate cu Tratatele şi legislaţia Curţii de Justiţie;

c. Declaraţiile şi rezoluţiile adoptate în cadrul Uniunii;

d. Acţiuni comune, poziţii comune, convenţii semnate, rezoluţii, declaraţii şi

alte acte consimţite în cadrul justiţiei şi afacerilor interne;

e. Acorduri Internaţionale încheiate în cadrul Comunităţii sau între Statele

Membre, care tratează activităţi ale Uniunii Europene.

Reglementări specifice în cadrul Asociaţiei Acordurilor care nu au tangenţe cu acquis-ul Uniunii

nu pot fi considerate precedente în negocierile de aderare;

Abordarea Uniunii în relaţie cu politica de securitate externă şi justiţie şi afaceri interne,

incluzând acquis-ul Schengen. În concordanţă cu concluziile Consiliului European de la

41

Copenhaga, Uniunea trebuie să fie capabilă de absorbţia noilor membri, menţinând impulsul

pentru integrarea europeană;

Extinderea trebuie să consolideze procesul de creare şi integrare continuă în care se angajează

Uniunea şi Statele sale Membre;

Acceptarea de către un nou Stat Membru a drepturilor şi obligaţiilor poate genera măsuri

tranzitorii şi ajustări tehnice, dar acestea nu pot implica în orice circumstanţe schimbări ale

regulilor şi politicilor Uniunii;

Negocierile cu diferitele ţări aderente sunt conduse “pe baza aceloraşi principii şi criterii, dar în

mod separate şi în funcţie de meritele individuale ale fiecărei ţări aplicante”;

În conformitate cu Strategia de Extindere consimţită în decembrie 2006 în cadrul Consiliului

European - care a sugerat “noua abordare” a negocierilor de aderare şi schimbările Tratatului de la

Lisabona - principiile actuale care guvernează negocierile de aderare include o serie de caracteristici

distinctive, precum:

”Obiectivul împărtăşit al negocierilor este aderarea. Prin natura lor, negocierile sunt un proces

cu final deschis ale cărui rezultate nu pot fi garantate dinainte.”

“În domeniul CFSO, Înaltul Reprezentant este responsabil, în strânsă legătură cu Statele

Membre, şi Comisia, atunci când este cazul”.

“Negocierile sunt deschise în temeiul faptului că ţara candidată respectă şi este angajată să

promoveze valorile pe care se fundamentează Uniunea, cu referire la Art. 2 TEU, şi anume

respectul pentru demnitatea umană, libertate, democraţie, egalitate, domnia legii şi respectul

pentru drepturile omului, incluzând drepturile persoanelor aparţinând minorităţilor”.

“În cazul unei încălcări serioase şi persistente de către ţara candidată a valorilor pe care se

fundamentează Uniunea, Comisia va recomanda, la iniţiativa proprie sau la cererea unei treimi

din Statele Membre, suspendarea negocierilor şi va propune condiţiile pentru o eventuală

reluare. Consiliul va decide prin majoritate calificată asupra unei asemenea recomandări -

Parlamentul European va fi informat”.

“Un echilibru de ansamblu în progresul negocierilor capitolelor trebuie să fie asigurat. Având în

vedere legătura între capitolele “Drepturi fundamentale şi juridice” şi “Justiţie, libertate şi

securitate” şi valorile pe care se fundamentează Uniunea, similare cu importanţa pentru

implementarea acquis-ului, trebuie să se înregistreze progrese de-a lungul capitolelor şi

negocierilor, şi după epuizarea tuturor măsurilor disponibile, Comisia va acţiona din proprie

iniţiativă sau la cererea unei treimi din Statele Membre, pentru a deschide sau închide anumite

capitole, şi va adapta activitatea pregatitoare asociată, până la momentul echilibrării situaţiei.

“Extinderea trebuie să consolideze procesul de integrare continuă în care se angajează Uniunea

şi Statele Membre. Fiecare efort realizat trebuie să aibă drept obiectiv protecţia coeziunii şi

eficacităţii Uniunii./…/Ritmul extinderii trebuie să aibă în vedere capacitatea Uniunii de a

absorbi noii membri, caracteristică importantă atât în ceea ce priveşte interesul Uniunii cât şi în

ceea ce priveşte ţara candidată/”.

“În mod paralel cu negocierile de aderare, Uniunea va continua dialogul cu societatea civilă

/…/cu scopul de a aduce oamenii împreună şi de a asigura suportul cetăţenilor în procesul de

aderare”.

“Pentru a consolida încrederea publică în procesul de extindere, deciziile vor fi luate într-un

mod cât mai transparent posibil. Consultările interne şi deliberările vor fi protejate pentru

42

siguranţa procesului de luare a deciziei, în conformitate cu legislaţia Uniunii Europene asupra

accesului public la documentele care tratează activităţile Uniunii Europene”. (Documentul de

Aderare, CONF-ME 2, AD23/12,27 June 2012).

Principiile de negociere ale Uniunii Europene cu Muntenegru subliniază importanţa Pactului de

Stabilitate şi Asociere, angajamentul pentru relaţii de bună vecinătate, dezvoltarea unui cooperări

regionale şi cerinţa rezolvării disputelor legate de frontiere, în conformitate cu principiile

reglementărilor şi disputelor paşnice.

Reguli, Norme şi Proceduri:

Procedurile pentru aderarea noilor membri = în conformitate cu Tratatul (Art. 49 TEU);

Procedurile pentru negocierile de aderare au fost stabilite în primele negocieri ale Extinderii cu

Danemarca, Irlanda, Norvegia şi Marea Britanie;

Atenţie sporită pentru norme, regului şi proceduri în procesul negocierii Uniunii Europene, din

mijlocul anilor 1990;

Statele Membre negociază în contextul Consiliului şi Consiliului European, şi iau decizii prin

intermediul procedurilor şi regulilor alternative.

Consiliul este un mediu normativ complex şi lucrează în conformitate cu cultura comunităţii,

reciprocitatea, încrederea, receptivitatea mutuală, consens, şi ”cultura compromisului”

(Tallberg,2008);

Regulile şi procedurile guvernează procesul de luare a deciziei în UE, inclunzând conferinţele

interguvernamentale (IGC’s);

Cerinţa consensului cu Parlamentul constituie un aspect procedural important al negocierii

europene;

Instituţionalismul alegerii raţionale, instituţionalismul sociologic şi realismul ne ajută să

înţelegelem designul instituţional în negocierile europene, şi organizaţiile, procedurile şi normele

(conform abordării raţionaliste a normelor în negocierile europene, abaterile de la regulile

formale sunt interpretate ca “o instituţie informală desemnată să faciliteze luarea deciziei prin

tranzacţionare” (Klein 2008, in Tallberg, 2008).

.

Substanţa Negocierilor de Aderare:

Aderarea la UE implică acceptarea regulilor şi obligaţiilor Uniunii şi cadrului său instituţional

(acquis comunitar);

Acquisul comunitar este divizat în 35 de capitole diferite (pentru negocierile de aderare anterioare

existau 31 de capitole) şi constituie substanţa negocierilor de aderare; conţinutul acquis-lui nu

este negociabil; negocierea implică calendarul şi condiţiile de adoptare ale acquisului şi

implementarea acquis-ului de către ţara aplicantă;

Cele 35 de capitole diferite au scopul de a:

a) Asigura că ţara aplicantă înţelege bine contextul şi obligaţiile cu care

trebuie să se conformeze;

b) Identifica rezervele fiecărui stat în ceea ce priveşte acceptarea acquis-ului

(Nicolaides et al.,1999).

43

Acceptarea drepturilor şi obligaţiilor care provin din acquis pot necesita anumite adaptări şi

uneori solicită măsuri tranzitorii;

Măsurile tranzitorii şi aranjamentele specifice consimţite în interesul ţării candidate şi Uniunii;

Adaptări specifice ale acquis-ului vor fi consimţite “pe baza principiilor, criteriilor şi parametrilor

inerente acquis-ului ca fiind aplicate de Statele Membre la momentul adoptării acquis-ului”

(Documentul de Aderare, CONF ME 2,AD 23/12);

Gradul de dificultate al fiecărui capitol depinde de timpul alocat pentru el şi de nivelul politic la

care sunt rezolvate diferenţele;

Pentru valurile anterioare ale negocierilor de aderare, unii autori au utilizat următorii termeni

pentru împărţirea capitolelor: “uşor”, ”dificil” şi “foarte dificil”. O analiză Sigma-OECD

sugerează o abordare capitol - prin – capitol în următorul mod:

1) Capitolele “uşoare”: Ştiinţă şi Cercetare, Educaţie şi Training, Politica

Industrială, Statistică, EMU, Reţele Trans-Europene;

2) Capitole în care se realizează negocieri ale problemelor de o importanţă

limitată: Uniunea Vamală, Legea companiilor, Societatea de Informaţie şi

Media, Achiziţii Publice, Politica de Apărare Securitate Externă, Control

Financiar, Instrumente Structurale şi Politica Regională, Relaţii Externe,

Drepturi Fundamentale sau Juridice;

3) Capitole care conţin preocupări ale politicii sectoriale serioase: Libera

Circulaţie a Bunurilor, Proprietatea Intelectuală, Servicii Financiare,

Impozite, Politica de Concurenţă, Politica Socială şi a Locurilor de Muncă,

Stabilitatea şi Libertatea de a Furniza Servicii, Energie, Transport, Politica

Comună de Pescuit;

4) Capitole care includ probleme majore de negociere: Agricultură şi Dezvoltare

Rurală, Siguranţa Alimentelor, Politica Sanitară şi Veterinară, Mediu, Justiţie,

Libertate şi Securitate, Libera Circulaţie a Muncitorilor, Libera Circulaţie a

Capitalului, Finanţe şi Buget, Instituţii (Lucrările Sigma 37, 2007).

Ţara candidată va participa în Uniunea Economică şi Monetară (ca stat membru) cu o derogare;

În domeniul justiţiei, libertăţii şi securităţii, statusul membershipului implică acceptarea acquis-

ului în ansamblul său, incluzând acquis-ul Schengen;

Ţara candidată trebuie să asigure, în toate domeniile acquis-ului, un management consolidat al

sistemului instituţional, administrativ, juridic, pentru implementarea acquis-ului şi a politicilor

europene în mod efectiv “în scurt timp înainte de aderare”;

Conform lui Nicolaides et al. (1999), subiectele percepute ca fiind dificile sunt cele care solicită

definirea perioadelor tranzitorii de derogare, şi despre care se consideră că “afectează preferinţele

sau caracteristicile naţionale fundamentale”, interesele naţionale economice, comerciale sau

sociale;

Analiza Sigma atrage atenţia asupra faptului că în negocierile de aderare actuale “criteriile de

evaluare” se vor aplica multor capitole, incluzând capitolele “uşoare” (ex. Capitolul despre

Drepturile Fundamentale şi Juridice unde există puţine puncte de negociat, dar UE poate solicita

îmbunătăţiri înainte de a a permite deschiderea capitolelor (Lucrarea Sigma 37, 2007);

Negocierea de aderare de fond începe după ce Consiliul a adoptat o Poziţie Comună a UE care

este distribuită de Preşedinte către ţara candidată.

44

Procesul negocierilor de aderare

Conferinţa Interguvernamentală asupra negocierilor de aderare se stabileşte pentru fiecare stat

candidat (IGC), demonstrând că negocierile de extindere sunt interguvernamentale; sesiunile de

negociere formale au loc în cadrul IGC, cele mai semnificative sesiuni sunt cele la nivelul

“adjunct”, între Reprezentanţii Permanenţi ai Statelor Membre ale UE şi Negociatorul Şef al ţării

candidate.

Procesul Negocierilor de Aderare (Nicolaides et al., 1999):

Comisia prezintă acquis-ul aplicantului:

Acceptarea deplină a acquis-ului;

Acquis-ul nu este considerat aplicabil;

Aplicantul solicită discuţii exploratorii => position paper cu argumente pentru

perioadele de derogare sau tranzitorii;

Explicaţii viitoare ale acquis-ului de către Comisie

Documentul de poziţie este retras;

aplicantul îşi menţine perspectivele =>negocieri viitoare.

Comisia pregăteşte schiţe ale poziţiei comune ale Statelor Membre:

Acceptate de către Grupul de Lucru al Consiliului;

Modificate de comitetul Consiliului;

Poziţie comună =>prezentată de Preşedinte aplicantului (ambasadori sau ministere).

Consideraţii asupra poziţiei comune:

Acceptarea de către aplicant;

Respingere sau modificare de către aplicant => discuţii interne viitoare între Statele

Membre şi Comisie.

Consideraţii asupra poziţiei comune =>acord;

Acord scris în schiţa Tratatului de Aderare de către Comisie şi consimţit de grupurile de lucru.

Acceptarea documentelor finale => semnare.

Stadii:

A) Primul stadiul al negocierii de aderare este procesul de screening multilateral. În timpul

procesului de screening Comisia şi ţara aplicantă realizează o examinare capitol cu capitol a

acquis-ului. Studiul analitic al acquis-ului facilitează transpunerea viitoare în cadrul legislaţiei

naţionale, permiţând identificarea problemelor potenţiale, care pot apărea în timpul negocierilor

de aderare. Procesul de screening analizează de asemenea structura instituţională a ţării

candidate, furnizând astfel orientare pentru asigurarea implementării acquis-ului. Există de

asemenea şi o procedură bilaterală a procesului de screening, în care oficialii UE informează

autorităţile ţării candidate despre conţinutul acquis-ului şi implementare.

Stadiul 2: Întâlniri Bilaterale, sau aşa-numitele Country Screening

Întâlniri separate cu fiecare dintre ţările candidate în care ţara prezintă

nivelul de aliniere al ţării la acquis.

Stadiul 1: Întâlniri explicative în Bruxelles

Întâlniri în cadrul cărora ţării candidate (sau ţărilor) i (li) se explică conţinutul

acquis-ului.

45

(Sursa: neighbours.populari.org/.../guidelines-chapt...)

Evaluarea procesului de screening este realizat de către Comisie şi prezentat ca raport de

screening Consiliului Uniunii Europene. Raportul de screening constituie fundamentul cu

ajutorul căruia negocierea de aderare este deschisă în mod formal într-un anume capitol.

B) Al doilea stadiu al negocierii de aderare este unul bilateral (Beach, 2005), între Comisie (care

deţine un mandate de la Consiliu) şi ţara candidată. În timpul acestui stadium, Comisia

analizează transpunerea de către ţara candidată şi stadiul implementării directivelor în cadrul

fiecărui capitol. Opiniile Comisiei şi ale ţării candidate sunt notate în aşa-numitele Documente

de Poziţie (ţara candidată îşi prezintă poziţia şi Uniunea Europeană adoptă poziţia comună);

Poziţiile de negociere includ o descriere a respectării şi implementării acquis-ului. Poziţiile de

negociere sunt importante în mod particular pentru ţările candidate, cu privire la perioadele de

tranziţie şi derogări. În plus faţă de poziţiile de negociere prezentate de ţara candidată, instituţiile

Uniunii Europene pot solicita “informaţii adiţionale” cu privire la un subiect particular sau la un

capitol întreg. Poziţia de negociere poate fi amendată în diferite cazuri;

Un aşa-numit Draft al Poziţiei Comune (DCP) este pregătit de Comisie pentru a furniza un

răspuns poziţiei de negociere a ţării candidate (Nicolaides et al.,1999). DCP este apoi discutată

cu Statele Membre (în Grupul de Lucru cu privire la Extindere al Consiliului) pentru realizarea

unei poziţii de negociere comune pentru toate Statele Membre. Această poziţie de negociere

comună este denumită în mod unanim Poziţie Comună (CP) şi este transmisă ţării candidate

(Preşedintele prezintă CP Ambasadorilor – de ex. Reprezentanţii Permanenţi ai Statelor Membre -

şi Negociatorul Şef sau Ministrul ţării candidate în aşa-numita “conferinţă de negociere”).

Stadiul final al negocierilor de aderare este dedicat negocierilor bilaterale de fond între guvernele

statelor membre ale UE, reprezentate de Preşedenţie şi ţara candidată. Conform lui Beach (2005), acest

stadiu al negocierilor de aderare se confruntă cu perioade tranzitorii, pachetul financiar şi data aderării.

Atunci când ţara candidată abordează concluziile negocierii în cadrul tuturor capitolelor, rezulatatele

negocierii sunt incluse într-un draft al Tratatului de Aderare, care postulează condiţiile ce aparţin aderării

ţării candidate la UE.

Stadiul 3: Raportul de screening

Comisia raportează Consiliului cu privire la screeningul fiecărui capitol

şi furnizează o recomandare în sensul deschiderii negocierilor sau în

ceea ce priveşte condiţii adiţionale care trebuie îndeplinite de ţară, toate

acestea incluse in Raportul de Screening.

46

Întrebări şi sarcini de lucru:

1. Descrieţi Sistemul Internaţional Contemporan!

2. Delimitaţi conceptual de negociere internatională!

3. Delimitaţi conceptual de negociere europeană!

4. Enumerate cei mai importanţi actori instituţionali de la nivelul Uniunii Europene!

5. Care sunt cele mai importante politici europene pentru procesul negocierilor de aderare?

6. explicate procesul luării deciziilor la nivel institutional în cadrul UE!

47

MODULUL 2


Scopul modulului: Familiarizarea cu mediul de negociere în Uniunea Europeană


- Să –şi formeze abilităţi de utilizare a diferitelor tehnici de negociere;

- Să identifice corect tipul de negociere specifică fiecărui dosar de negociere şi de specificul

cultural al partenerului de negociere.

9. Cadru instituţional şi actori în Negocierile de Aderare la U.E.

Instituţiile Internaţionale şi Europene sunt foruri de manifestare a relaţiilor de putere mai

degrabă decât constrângeri independente asupra comportamentului unui stat (Tallberg 2008). Instituţiile

interguvernamentale reflectă distribuţia puterii de stat în politica regională şi/sau globală.

Deşi atenţia publică şi mediatică îndreptată înspre UE se concentrează asupra deciziilor istorice

(Peterson et Bomberg, 1999) şi asupra întâlnirilor la vârf ale Consiliului European, ceea ce se întâmplă la

Bruxelles reprezintă doar o mică parte a eforturilor pe care guvernele naţionale le investesc în fiecare

etapă a „jocului negocierii” (van Keulen în Meerts şi Cede, 2004) cu Uniunea Europeană.

Referitor la contextul instituţiilor de negociere ale U.E., există aşteptarea ca statele să îşi creeze

cadrul organizaţional-procedural-normativ care să le permită să se replieze asupra modelelor instituţionale

ale U.E. => cât sunt acestea de eficiente şi de stabile în ceea ce priveşte implicaţiile distribuţionale.

Consiliul UE. şi Consiliul European sunt principalele instituţii de negociere ale U.E.

Consiliul

Instanţă de negociere/model instituţional;

Tratează problem precum: stilul de negociere, formarea de coaliţii, leadership;

Poate fi privit prin prisma teoriilor funcţionale ale regimurilor internaţionale;

Este un for permanent de negociere; Milzow (2008) afirmă că statele membre însele

negociază intens chestiunile legate de negocierile de aderare;

Reduce costurile tranzacţionale ale negocierii;

Difuzează informaţia între părţi;

Contribuie la armonizarea aşteptărilor;

Extinde scenariile privind viitorul;

Oferă statelor member o puternică justificare a creării şi menţinarii sale (Tallberg, 2008);

Prescripţia conform căreia Preşedinţiile ar trebui să fie neutre şi imparţiale,

comportându-se asemenea unor „brokeri cinstiţi” nu este confirmată de literatura fostelor

instanţe de conducere ale Consiliului.

Consiliul European

Rezultă din nevoia de leadership politic;

Explică sursele puterii de negociere şi gradul de politizare al părţilor în cadrul Summit-

urilor U.E.;

48

O instanţă formală a procesului decisional colectiv;

Instanţă decizională „ultimă” şi „curte de apel” în chestiuni complexe sau controversate;

Reprezintă ocazia de a înţelege U.E. din „perspectiva puterii pure” (Tallberg, 2008).

Comisia Europeană

Joacă un rol cheie în negocierile de aderare, redactând propunerile pentru poziţiile de

negociere (în numele U.E.), ocupându-se de negocierile la ordinea zilei cu statele candidate,

furnizând ajutoare şi asistenţă şi monitorizând progresul statelor în materie de

implementare a acquis-ului şi în ceea ce priveşte îndeplinirea obligaţiilor asumate de-a

lungul procesului de negociere („negociator neoficial” cu ţările candidate);

Prezintă puternice avantaje informaţionale comparative şi e percepută ca fiind mai neutră

decât Preşedinţiile Consiliului (Beach, 2005);

Secretariatul General al Consiliului

Răspunde unor principii raţional funcţionaliste => ajuta statele să îşi rezolve problemele

informaţionale şi distribuţionale furnizând expertiză şi mediere => structură de sprijin;

Joacă un rol de sprijin atât în procesul intern de adoptare a deciziilor a Consiliului cât şi

în procesul extern al negocierii (asistând Consiliul şi Preşedinţia);

Redactează documentele de poziţie bazându-se pe propunerile Comisiei şi ajută Consiliul

în încheierea de acorduri.

Parlamentul European

Are un rol în procesul intern de reformă al U.E. dar şi al statelor candidate;

A devenit un actor politic cu un rol din ce în ce mai important, dar principalul sau impact

rezultă din rolul său de „conştiinţă” a U.E., prin intermediul întâlnirilor Comisiilor

Parlamentare Mixte;

Poate emite avize în privinţe specifice ale negocierii;

Va juca un rol mai important în negocierile de aderare decât în valurile anterioare de

extindere (Lucrare Sigma 37, 2007).

Procesul intern de pregătire a negocierii necesită:

Un cadru instituţional coerent;

Armomonizarea şi coordonarea intereselor actorilor interni;

Prognoze privind evoluţia mediului extern de negociere;

Prezentarea poziţiei de negociere de către statul candidat etc. (Goriţă, 2008).

O trăsătură importantă a procesului de negociere: coordonarea intereselor şi a acţiunilor celor

patru tipuri de actori interni:

Politici;

Economici;

Sociali;

Societatea Civilă.

Dimensiuni de coordonare necesare:

Coordonare politică;

49

Coordonare a politicilor;

Coordonare a procesuală/tehnică.

Coordonarea sistemului institutional cuprinde:

Guvernul;

Parlamentul (Adunarea Naţională);

Unităţile centrale de coordonare;

Reprezentanţa Permanentă de la Bruxelles;

Grupuri de lucru pentru pregătirea poziţiilor de-a lungul procesului de adoptare a propunerilor

legislative şi alte documente ale U.E;

Alte autorităţi competente.

9.1. Rolul Guvernului

Succesul negocierilor cu U.E. este adesea asociat capacităţii de a coordona puncte de vedere

politice, administrative precum şi non-guvernamentale cu potenţial conflictual “acasă” (van Keulen in

Meerts and Cede, 2004).

Guvernele bine coordonate (însemnând gradul de centralizare al proceselor decizionale

naţionale în privinţe europene) prezintă şanse mai mare de a:

Fi mai eficiente;

Avea mai puţine programe antinomice şi redundante;

Folosi resurse epuizabile într-un mod mai raţional pentru a-şi atinge obiectivele politice (Kassim

et al. 2000).

O abordare frecventă, în ceea ce priveşte coordonarea politică a fost, în cazul multor state

candidate, crearea unor Comisii pentru Integrarea Europeană, în frunte cu Primul Ministru (Estonia,

Polonia) sau cu Ministrul de Externe (Republica Cehă). În alte situaţii, a revenit un rol per ansamblu mai

important Primului Ministru sau diverselor organisme de coordonare (conduse de secretari de stat:

Ungaria, Slovenia).

Coordonare politică = două principale abordări posibile (Goriţă, 2008):

Desemnarea Miniştrilor de Externe să dirijeze negocierile de aderare (Republica Cehă, Estonia,

Ungaria);

Crearea unei instituţii administrative speciale (spre exemplu, Ministerul Integrării Europene –

România, Croaţia) sau a unei structuri mai apropiate de Primul Ministru (Polonia, Slovenia).

Atunci când structura instituţională care se ocupă de avansarea şi pregătirea procesului de

negociere se află sub autroritatea Ministerului Integării Europene (cazul României), coodonarea U.E.

doândeşte o valoare bi-dimensională în care:

Ministerul Integrării Europene asigură coordonarea politicilor şi proceselor tehnice (din

perspectiva interestului naţional);

Cabinetul Primului Ministru este responsabil de tot ceea ce implică coordonare politică.

O asemenea abordare prezintă numeroase avantaje:

O credibilitate sporită în faţa actorilor externi: riscul de a trimite semnale contradictorii înspre

exterior este redus;

50

Posibilitatea ca unul şi acelaşi actor instituţional să coordoneze procesul pregătirii interne precum

şi activităţile de lobby în cadrul statelor membre şi a instituţiilor europene: efecte pozitive asupra

procesului de negociere.

Aspectele negative ale acestui demers ar fi:

Probleme de management interministerial: atunci când Ministerul de Interne nu este în măsură să

preia în mod eficient procesul de pregătire din cauza unei autorităţi interne limitate (când, spre exemplu,

liderul structurii de negociere instituţională ocupă doar poziţia de secretar de stat). În asemenea

circumstanţe lipsa de promptitudine în coordonarea pe plan naţional sau la nivelul de management

interministerial (respectarea angajamentelor asumate în cadrul procesului de negociere) ar deteriora grav

calitatea pregătirii interne.

Ca regulă generală, procesul de coordonare în cadrul Statelor Membre şi al statului candidat,

cade în sarcina principalilor actori instituţionali (factori de decizie interni). Aceştia din urmă trebuie să:

Fie în măsură să gestioneze în mod eficient pregătirile de aderare;

Prezinte un grad înalt de relevanţă în faţa actorilor externi (State Membre, alte state candidate,

instituţii europene).

Un cadrul decizional unitar:

Accelerează atingerea unei poziţii unitare de către statul candidat în cadrul procesului decizional;

Sporeşte eficienţa procesului de negociere – optimă atunci când a fost atinsă utilitatea funcţională

a structurii de negociere. În acest scop, trebuie luate în calcul următoarele elemente:

Tipurile de management inter-ministerial;

Autoritatea instituţională;

Credibilitatea externă;

Eficienţa comunicării extern-interne.

9.2. Coordonarea interministerială

Un aspect foarte important în coordonarea afacerilor europene este obţinerea unei alinieri pan-

sectoriale a poziţiilor care se cer apărate de către reprezentanţii naţionali (în cadrul întâlnirilor de lucru

ale diverselor grupări de partid/comisii/formaţiuni ministeriale din sânul Consiliului UE şi a Consiliului

European).

Un criteriu de aderare implicită pentru toate statele candidate este o „adaptare instituţională

directă”, rezultând dintr-o coordonare a afacerilor europene şi a implementării politicilor acesteia. Aşadar,

înainte de a deveni membre depline ale Uniunii Europene şi înainte de a avea un cuvânt de spus în

configurarea acesteia, statele candidat trebuie să incorporeze politicile U.E. în propriile lor legislaţii şi să

se adapteze pe plan instituţional.

Adaptare instituţională esenţială: coordonarea interministerială a afecerilor U.E. în vederea

asigurării:

Eficienţei negocierilor de aderare (dată fiind natura lor inter-sectoriala şi inter-disciplinară);

Calitatea de membru deplin al U.E.

Coordonarea eficientă la nivel naţional:

Adaptări corecte şi prompte la legislaţia U.E., adoptarea cu succes a acquis-ului comunitar;

Sporeşte puterea de negociere a statului candidat;

Conferă Statelor Membre posibilitatea de a-şi urmări interesele la nivelul U.E.

51

Reprezentanţii naţionali trebuie să:

Aibă o conduită strategică şi coerentă la toate nivelurile decizionale ale U.E.: posibilă doar atunci

când exista o bună coordonare interministerială;

adopte decizii în legătură cu alte instituţii naţionale decizionale şi alţi actori relevanţi

(guvernamentali şi ne-guvernamentali).

În general, coordonarea integrării europene este un proces:

Organizat din punct de vedere ierarhic;

Bazat pe distribuţia funcţională a responsabilităţilor (van Kreulen în Meerts et Cede, 2004).

Asemănări între diferitele modele naţionale:

Legătura formală între planul domestic şi Bruxelles: Ministerul de Externe (în general);

Cooperează adesea îndeaproape cu Ministerul economiei şi/sau finanţelor (Germania,

Grecia);

Ministerul de Externe (M.E.) are în compoziţie unităţi administrative speciale (chestiuni

U.E. legate de recepţionarea noilor propuneri ale Comisiei şi de diseminarea acestora în

cadrul structurii administrative naţionale).

În aproape toate Statele Membre, autoritatea formală responsabilă de afacerile U.E. = un oficial

special în domeniul Afacerilor Europene (ministru adjunct/ministru secretar de stat – de regulă, în cadrul

Ministerului de Externe);

Tendinţă: în numeroase cazuri, coordonarea politicilor U.E. este o suprapunere a coordonării

centralizate (M.E.) şi a specializării simultane sectoriale (ministerele de resort).

Crearea, drept răspuns la cerinţele politice ale U.E. (de către aproape toate departamentele

guvernamentale) a unor:

Unităţi intraministeriale speciale şi mecanisme de coordonare;

Birouri în cadrul reprezentanţei permanente (Schout, 1997).

Tendinţă: aceste contacte directe între ministerele de resort şi oficiali ai instituţiilor U.E.

(adăugate relaţiilor transnaţionale dintre experţi) – subminează postura tradiţională a M.E. ca

„negociator şef” între scena domestică şi cea internaţională (Evans et al. 1993).

În cele mai multe State Membre: departamentele guvernamentale individuale au sarcina de a

pregăti instrucţiunile de negociere în dosarele speciale:

Redactate prin:

a. negocieri cu oficialii din cadrul organizaţiei;

b. deliberări intense cu celelalte ministere implicate.

De remarcat: capacităţile de coordonare şi competenţele M.E. diferă de la ţară la ţară.

Metcalfe (1987) a stabilit un standard de referinţă pentru măsurarea capacităţilor de

coordonare a politicilor pentru a facilita comparaţiile dintre Statele Membre. Se

evaluează:

a. Comunicarea şi consultarea dintre departamentele

guvernamentale;

b. Evitarea divergenţelor;

c. Arbitrajul;

d. Stabilirea priorităţilor;

e. Formularea strategiei.

52

Majoritatea structurilor naţionale includ instanţe de coordonare inter-departamentală („comisii

speciale”- Danemarca, “Corespondenţi europeni”- Luxembourg) care reunesc periodic funcţionari ai

diferitelor departamente (întâlniri prezidate, în general, de către M.E.).

De remarcat: legislaţia detaliată – redactată de către experţi; cazuri politizate, strategia

politică: niveluri superioare (van den Bos, 1991);

Tendinţă: problematica mai „vastă” – tratată tot mai adesea la nivelul şefilor de stat sau

de guvern ai statelor membre.

Anumite State Membre dispun de o unitate de coordonare cu U.E.: În cadrul sau adiacent

Cabinetului Primului Ministru: facilitează o vedere de ansamblu asupra diferitelor

activităţi ale guvernului în privinţe U.E.

Formule de coordonare:

Starea sistemelor U.E., 2003 (Dimitrova, Maniokas, 2003):

Ţara Principala instituţie de

coordonare

Alte organisme de

coordonare

importante

Implicare

parlamentare, instanţe

consultative

Bulgaria Consiliul Miniştrilor,

unitate specială condusă

de către un Ministru

pentru al Afacerilor

Europene

Comitetul Afacerilor

Europene;

Consiliu Consultativ în

cadrul biroului

Preşedintelui ţării

Republica Cehă Ministerul de Externe Comitet pentru Afaceri

Europene

Estonia Consiliul Înalţilor

Funcţionari Publici

(CSCS) aflat sub

îndrumarea Comisiei

Ministeriale prezidată

de către PM cu

susţinerea Biroului

pentru Integrare

Europeană al

Cancelariei şi

Secretariatul U.E.

Ministerul de Extern

(responsabil pentru

negocierile de aderare,

acordul european)

Ministerul de Justiţie

(compatibilitatea

legislaţie – acquis)

Comitetul Afacerilor

Europene din cadrul

Parlamentului Estonian

(din

1997)

Ungaria

Secretariatul de Stat

pentru Integrarre şi

Relaţii Economice

Externe din cadrul M.E.

(SSIEER) asistat de

către departamentul

pentru integrarea U.E.;

Comitetul

Consiliul Integrării

Europene;

Ministerul Finanţelor,

Ministerul de Justiţie

(negocieri)

53

Interministerial pentru

Integrarea U.E.

(miniştri adjuncţi)

Letonia Consiliul Integrării

Europene

Biroul Afacerilor

Europene (succesor al

Biroului Integrării

Europene )

Subordonat PM şi

Cancelariei de Stat

Consiliul oficialilor

superiori; Ministerul de

Externe alături de

Secretariat

Comitet al Afacerilor

Europene

Lituania

Comitet European în

cadrul Guvernului

Lituaniei

Comitet al Afacerilor

Europene

Polonia

Comitet al Integrării

Europene condus de

Ministrul Afacerilor

Europene

Consiliul Naţional

pentru Integrare

Europeană – organism

consultativ aflat sub

coordonarea PM, cu 7

sub-consilii consultative

Slovacia

ME, departament pentru

coordonarea politicilor

U.E., Cabinet (din

1998), Grup de

Coordonare

Interministerială

Slovenia

GOBA, organism

special sub conducerea

Primului Ministru, în

cadrul Guvernului

Ministerul de Externe,

adoptă poziţiile de

negociere; GNT – grup

consultativ compus din

9 Experţi

Source: Dimitrova and Maniokas, 2003

54

9.3. Grupurile de Lucru

Grupurile de Lucru (http://www.eu-pregovori.hr):

Joacă un rol central în pregătirea fiecărui capitol individual al acquis-ului comunitar;

Ia parte la analizarea, evaluarea şi armonizarea legislaţiei naţionale cu acquis-ul comunitar

(screening);

Ia parte la conceperea proiectelor de propunere pentru poziţia de negociere;

Intra în dialog cu organismele administrative sau orice alt organism desemnat ca autoritate

competentă (ministerele naţionale/agenţiile regionale) pentru capitiolele individuale ale acquis-

ului comunitar precum şi cu Coordonatorul E.U. al organismului de resort.

Fiecare grup de lucru îşi are propiul coordonator care gestionează activităţile grupului în acordul

unui membru al Echipei de Negociere căruia îi revine coordonarea unui anumit capitol de negociere.

Principalele capitole de negociere şi grupurile de lucru aferente:

Libera circulaţie a bunurilor,

Libera circulaţie a lucrătorilor,

Dreptul de a înfiinţa societăţi şi libera prestare a serviciilor,

Libera circulaţie a capitalurilor,

Achiziţii publice,

Dreptul Societăţilor Comerciale,

Drepturile privind proprietatea intelectuală,

Politicile privind concurenţa,

Servicii Financiare,

Societatea informaţională şi Media,

Dezvoltare agricolă şi rurală,

Siguranţa alimentară,

Politci veterinare şi fitosanitare,

Pescuit,

Politici de transport,

Energie,

Impozitare,

Uniune economică şi monetară,

Statistică,

Politci sociale şi ocuparea forţei de muncă,

Întreprinderi şi politici industriale,

Reţele trans-europene,

Policiti regionale şi coordonarea instrumentelor structurale,

Drepturi judiciare şi fundamentale,

Justiţie,

Libertate şi securitate,

Ştiinţă şi cercetare,

Educaţie şi Cultură,

Mediu,

Protecţia consumatorului şi a sănătăţii,

55

Uniune vamală,

Relaţii cu exteriorul,

Politici externe de securitate şi apărare,

Control financiar,

Prevederi financiare şi bugetare,

Instituţii.

9.4. Parlamentul

Variaţii considerabile în domeniul de aplicare al participării parlamentare naţionale în U.E. (van

Kreulen în Meerts et Cede, 2004) conform structurii constituţionale şi practicilor politice specifice

fiecărui stat membru;

În anii 1990 majoritatea parlamentelor au creat „subcomitete pentru Afaceri Europene” care

aveau rolul de informa parlamentele naţionale cu privire la iniţiativele U.E..

De remarcat: dat fiind volumul, ugenţa şi caracterul tehnic al formulării politicilor

europene, implicarea parlamentară este, în această etapă minimă.

Discuţiile parlamentare – limitate la aspecte cu implicaţii constituţionale sau bugetare

importante (modificări ale tratatelor, extinderi).

Cu toate acestea:

Cooperarea în domeniul politicilor de apărare, afaceri interne şi justiţie ţine de mandatul

parlamentelor naţionale (data fiind nevoia de unanimitate).

Critică: lipsa expertizei şi a cunoştinţelor de domeniu se opun adesea unei evaluări corecte a

legislaţiei propuse de către membri parlamentelor naţionale.

Iniţative din partea parlamentelor vizând sporirea implicării lor în ceea ce se întâmplă la

nivelul U.E.: spre exemplu, crearea Conferinţei Comitetelor Afacerilor Europene şi a

Parlamentului (grup consultativ cuprinzând membri ai parlamentului european şi membri ai

parlamentelor naţionale).

9.5. Societatea Civilă şi Grupurile de Interese

Extinderea U.E.:

Nu se referă doar la chestiuni politice şi economice;

Latură socială şi culturală;

Nu este un proiect al elitelor ci unul care implică întreaga societate (Puşcaş, 2006).

În negocierile de aderare cu U.E., cordonarea intereselor înseamnă şi implicarea şi respectarea

intereselor tuturor cetăţenilor (câştigarea respectului acestora în ceea ce priveşte fuziunea) (Puşcaş, 2006).

Sondajele de opinie publică şi alte instrumente: folosite pentru evaluarea susţinerii publice în

procesul de integrare,

Serveşte drept bază pentru viitoarele ameliorări ale strategiilor de comunicare şi în vederea

sporirii nivelului participării publice;

Trebuie să se concentreze asupra obţinerii unui sprijin mai mare, conştientizând reţinerile

publicului asupra anumitor aspecte;

56

Trebuie identificate mesajele specifice şi subiectele ce vizează grupuri anume pentru a se

putea astfel evalua atitudinile negative din sânul grupurilor ţintă şi a se disemina informaţia

prin intermediul grupurilor de sprijin (Puşcaş, 2006).

Principalele grupuri de interes:

Instituţiile speciale,

ONG-uri,

Lideri de opinie (editori, analişti politici, producători TV, personalităţi culturale şi ştiinţifice),

Politicieni,

Asociaţii business,

Sindicate.

La nivel naţional, grupurile organizate de interes şi cele neguvernamentale de lobby iau, de

asemenea, parte la coordonarea pe plan domenstic a afacerilor europene (van Keulen în Meerts et Cede

2004).

Partenerii sociali sunt informaţi cu privire la iniţiativele U.E.; opinia lor este cerută în privinţa

noilor initiative economice şi sociale;

ONG-urile joacă un rol important în dezvoltarea comunitară locală şi în iniţiativele care

promovează participarea publică (Puşcaş, 2006).

Pentu a avea o contribuţie valoroasă la promovarea aderării unui stat la U.E., un ONG trebuie:

Să posede capacităţi organizaţionale ce includ: legitimitatea, consecvenţa, sustenabilitatea şi

credibilitatea,

Să aibă un personal calificat şi competent,

Să îşi exerseze în mod activ rolul în cadrul comunităţilor.

Sindicatele – de regulă implicate în procedurile de aderare cu scopul de a: spori transparenţa

cu privire la costurile şi avantajele asociate aderării la U.E.

Tendinţă: azi, multe grupuri de interes = organizate la nivel europeal/asociate cu grupuri de

lobby organizate pe plan transnaţional (evitând procesul de formare de preferinţe de către

guvernele naţionale) (van Keulen în Meerts et Cede, 2004).

9.6. Echipa de negociere şi Negociatorul-Şef

Echipa de negociere pentru aderarea unui stat candidat la Uniunea Europeană:

Responsabilă de negocierile la nivel de experţi dar şi la nivel tehnic, cu instituţiile Uniunii

Europene, precum şi cu propriile sale instituţii şi cu Statele Membre;

Evaluează şi adopta proiectele de poziţii de negociere pe care le supun ulterior treptelor

superioare ale scării ierarhice (ex. Comisia de Aderare/Guvernul).

Membrii Echipei de Negociere (http://www.eu-pregovori.hr):

coordonează anumite secţiuni ale capitolelor de negociere;

furnizează expertiză Negociatorului-Şef,

iau parte la negocieri, conform instrucţiunilor Negociatorului-Şef,

Coordonează activitatea grupurilor de lucru însărcinate cu pregătirea negocierilor de aderare (pe

capitole individuale de negociere),

Cooperează cu coordonatori U.E. din cadrul organismelor administrative statale,

Redactează poziţiile de negociere şi rapoartele aferente acestora,

Monitorizează ducerea la bun sfârşit a angajamentelor asumate de-a lungul negocierilor.

57

Delegaţia de negociere a statului candidat este condusă de către un Negociator-Şef, care

coordonează redactarea documentelor de poziţie precum şi toate celelalte documente implicate de proces,

implementarea acestora precum şi activitatea depusă de către delegaţiile sectoriale (Puşcaş, 2006).

Contribuţia Negociatorului-Şef la sporirea puterii de negociere = abilitatea de a constrânge partea

adversă să devieze de la poziţia sa optimală.

Negociatorul-Şef abordează negocierile de aderare prin prisma finalităţii negocierilor şi luând

în calcul principalele caracteristici ale negocierilor => interacţiunile dintre cele două părţi au loc pe

două planuri distincte:

Tehnic – negocierile iau în calcul un ansamblu dat de criterii, reguli, obiective intermediare;

Politic – problemele legate de anumite politici sunt rezolvate fără a se face referire la regulile

aplicabile în domeniul respective.

În atribuţiile Negociatorului-Şef al unui stat intră (Nicolaides,1998):

a) Prezentarea unei poziţii credibile către U.E;

b) Modalităţile de concentrare şi exercitare a puterii de negociere existente.

Negociatorul-Şef trebuie să fie în măsură să folosească atât metoda argumentării cât şi cea a

persuasiunii, să se servească de informaţie şi să o analizeze pentru a-şi stabili cu claritate propria poziţia şi

opţiunile existente, înţelegându-le, în acelaşi timp, şi pe acelea ale părţii adverse.

Negociatorul-Şef trebuie să fie în măsură să evaleze cu realism vulnerabilităţile Echipei sale de

Negociere şi să îşi asume o serie de riscuri atunci când doreşte maximizarea beneficiilor ţării sale.

Statul candidat nu este un actor puternic în negocierile de aderare, nu are capacitatea de a

constrânge Uniunea Europeană să îi accepte pretenţiile => Negociatorul-Şef are datoria de a promova

atingerea obiectivului principal: aderarea la Uniune.

Principalul obiectiv al negocierilor: demonstrarea faptului că statul are capacitatea de a adopta

şi implementa legislaşia U.E. (factor determinant în ceea ce priveşte capacitatea statului candidat de a

întruni toate celelalte criterii de aderare).

Sarcina negociatorului este aceea de a determina dacă opţiunea reţinute de către fiecare parte

conduc către o soluţie echilibrată; acesta trebuie să obţină, prin metodele potrivite, o „convergenţă” a

opţiunilor.

Având în vedere că, în momentul aderării la Uniunea Europeană, noile State Membre se obligă

să adopte acquis-ul comunitar, Echipa de Negociere trebuie să demonstreze, de-a lungul negocierilor,

faptul că statul de care aparţine este în măsură să transpună toate cele 35 de capitole ale acquis-ului în

legislaţia naţională.

Cele două tabere de negociere:

Statele Membre ale U.E. (reprezentate de Consiliul de Miniştri – principalul decident, cu

consultare a Parlamentului European şi a celorlate instituţii, la nevoie);

Statul candidat – reprezentat de către Negociatorul-Şef şi o Echipă de Negociere (Echipa de

Negociere se consultă cu Guvernul precum şi cu toate segmetentele representative ale

societăţii (corporaţii, sindicate, societe civilă, grupuri regionale – reprezentanţi ai tuturor

grupărilor de interese). Consultaţiile sunt ulterior transpuse în poziţia naţională de negociere.

58

9.7. Diplomaţi şi Experţi Negociatori

Scene atât de deschise, competitive, complexe şi dinamice [precum U.E.] necesită, în mod

evident, abilităţi speciale din partea negociatorilor (van Schendelen în Meerts et Cede, 2004).

U.E. (începuturi) – diplomaţii negociau (unii cu ceilalţi/cu oficiali U.E.) în numele guvernelor lor.

Nivel scăzut de pluralism, fragmentare, interdependenţă;

Guverne descentralizate, companii private, ONG-uri – aproape absente de pe aceasta scenă

(excepţie: „partenerii sociali”);

Complexul decizional ordinar: mai puţină interdependenţă;

Sferele de negociere = foarte diferite: deschidere limitată; purtate de diplomaţii înşişi:

Membri ai Comisiei, Parlamentului European şi Consiliului puteau „orchestra Europa”

negociind în mod informal, tacit, evitând adversarialitatea, în mod indirect; pe scurt,

puteau negocia diplomatic (Midlemans, 1995);

Diplomaţilor: le plăcea [provocarea legislaţiei secundare şi] să facă slalom printre

proceduri, poziţii şi oameni (reactiv) sau să acţioneze în directă conformitate cu interesele

lor naţionale (proactiv). Aceştia considerau etapa de implementare una de „politică

inferioară”, ce urma să fie delegată Comisiei şi, mai mult sau mai puţin, experţilor.

Diplomaţii credeau că ei înşişi deţineau expertiză politică mai degrabă decât tehnică.

Aveau o idee mai clară asupra a „cum” trebuie jucat, decât asupra a „cum” trebuie jucat,

deât asupra a „ceea ce” trebuie jucat. (van Schendelen în Meerts et Cede, 2004).

U.E. azi:

85% din legile U.E. – delegate comitologiei;

Pregătirea legislaţiei secundare şi delegate – în mâinile unui chef de dossier al Comisiei şi a

comitetelor de experţi.

Experţii tehnici:

Au înlocuit în mare parte diplomaţii (le revinde doar 15% din legislaţia secundară);

Expertiză aprofundată dar limitată: e nevoie de un număr mare de experţi (peste cincizeci de

mii actualmente);

Acţionează în numele organizaţiei de care aparţin (minister, sindicat, companie, etc.), şi nu a

guvernului lor;

Contribuie la fragmentarea puterii;

Nu agreează intervenţiile din partea non-experţilor

Comitetele de experţi menţin independenţa anumitor laturi ale maşinăriei U.E.;

Consecinţele tranziţiei de la diplomţi la experţi la experţi:

A contribuit la configuraţia actuală a scenei U.E.;

Gradul de deschidere – a crescut foarte mult: cu cât un comitet de experţi îşi va dori mai mult să

se izoleze, cu atât va atrage mai mulţi intruşi (van Schendelen în Meerts şi Cede, 2004);

Competiţie puternică în demeniu: cadru pluralist de experţi (provenind din 27 de State Membre în

loc de şase);

Complexitate adăugată: comisiile au tendinţa de a-şi dezvolta propriile reguli, definiţii, proceduri,

practici; un set complex de proceduri instituţionalizat pentru comitologie;

59

10. Strategii şi Tactici în Negocierile de Aderare

10.1. Strategii de Negociere

Pe măsură ce lumea devine mai complexă, mai interdependentă, mai integrată, procesul de

negociere devine şi el, tot mai important (Spangle et Isenhart, 2003).

Strategiile şi tacticile intervin în negocieri în mai multe moduri => două dintre acestea sunt

extrem de importante:

a) Natura asocierii părţii de negociere cu celelalte părţi interesante (interacţiune intermitentă (on-

off) sau pe termen lung);

b) Diferenţele dintre obiectivele celor două părţi şi metodele specifie folosite de către acestea de-a

lungul negocierilor.

Negocierile care se înscriu într-o relaţie de lungă durată sunt foarte diferite. Dacă una dintre

părţi nu se află într-o poziţie de putere absolută, varianta win-win este, într-adevăr, o „oportunitate de

aur” (Clegg, 2000).

O sarcina strategică de baza în negocieri este o foarte bună pregătire şi mobilitate (fără aceasta

din urmă, nu se poate vorbi despre negocieri). Flexibilitatea este esenţială pentru negocieri, iar acest lucru

înseamnă a şti în ce direcţie se poate sau nu înainta.

Etapa de planificare necesită foarte multă pregătire, iar planurile de acţiune au rolul de a veni în

ajutorul negociatorului, fără a a-i impune acestuia vreo constrângere.

Dacă negocierea începe ca o tranzacţie “on-off”, este posibil să se confrunte cu numeroase

variabile care schimbă imaginea de ansamblu a negocierilor sau impun trecerea de la o simplă înţelegere

la un acord strategic.

Un negociator trebuie să îşi cunoască foarte bine propria poziţie dar trebuie să o cunoască şi pe

cea a adversarilor. Stabilirea obiectivelor este un lucru absolut esenţial la fel cum este şi acela de a

înţelege că o negociere nu se joacă doar în alb şi negru (Clegg, 2000).

Timpul este o noţiune strategică foarte importantă în negocieri. Poate fi benefic pentru aspectele

emoţionale ale negocierii (succesul în negocieri implică atţt intuiţie cât şi logică).

Bazerman et Neale (1993) demonstrează că nici o strategie de negociere nu e perfectă pentru

toate situaţiile şi eficienţa strategiilor „variază odată cu gradul de încredere dintre părţi”. În general,

strategiile de negociere se referă la modalitatea în care se poate colecta informaţia, cum se poate face faţă

diferitelor percepţii ale părţii adverse (inclusiv opinia publică) şi „cum se poate trece dincole de simplul

„troc” pentru a se ajunge la argumente cu adevărat integrative”.

Puterea este o componentă esenţială a negocierilor internaţionale (puterea fiind un fenomen

relaţional sau – cum mai este definită – un schimb de influenţă). Conform autorilor Spangle şi Isenhart

(2003), „avem de a face cu putere în construirea unei relaţii, în a discuta în mod constructiv despre

opţiunile existente, în a da dovadă de înţelegere şi în cooperarea în vederea atingerii unor obiective

reciproc avantajoase. „Puterea de negociere (reală sau percepută) provine dintr-o serie de surse:

Politice,

Structurale

Resurse,

60

Procedurale,

Informaţionale,

Legale,

Etice,

Personale.

Programul de Negocieri Europene al Institutului de Administraţie Publică (a se vedea

Lavadoux et al., 2004) atrage atenţia asupra următoarelor chestiuni referitoare la strategiile şi tacticile de

negociere:

REZULTAT

Fig.nr.5: Strategiile de negociere (Sursă: A. Guggenbuhl, F. Lavadoux, P.Goldsmith, Institutul European

de Administraţie Publică, Programul de Negocieri Europene, 2004).

Strategie:

a. Definirea unui obiectiv clar;

b. Identificarea mizelor şi a intereselor;

c. Planificare şi mobilitate;

d. Stabilirea atitudinii şi climatului;

e. Construirea argumentării;

f. Pregătirea tacticilor.

a. Definirea unui obiectiv clar (ex.: Unde vrei să ajungi?):

Ce vrei să obţii (rezultat)?

COMPETITIV

Cîș tig/Pierdere

COLABORATIV

Câș tig/Câș tig

DE EVITAT

Pierdere/Pierde

re

RENUNŢARE

Pierdere/Câș tig

COMPROMIS

RELAŢIE

61

Cum (acţiune)?

Ce se întâmplă dacă obţii doar minimul stabilit?

B.A.T.N.A.? (evaluarea “Puteriii”)

Când? (ordinea de zi a întâlnirii)

Cu cine te întâlneşti? (încrederea şi autoritatea negociatorului)

b. Identificarea propriilor mize şi interese (ex.: De ce îţi trebuie?)

Analiza necesităţii;

Identificarea intereselor vitale, ne-negociabile

Stabilire a priorităţilor şi ierarhizare (principalele interese vs. concesiuni lejere);

Gestionarea informaţiei (ce se poate da, ce trebuie păstrat, ce trebuie cerut).

c. Poziţionare şi mobilitate (ex. Cât de departe şi cât de repede vrei să mergi?

Sursă: A. Guggenbuhl, F. Lavadoux, P.Goldsmith, Institutul European de Administraţie Publică,

Programul de Negocieri Europene, 2004

d. Atitudine şi climat:

„Imposibil să mă înşel”

“Soluţia mea primează”

„Ai încredere în mine,

ştiu eu ce e cel mai bine pentru tine”

Ofertă iniţială/

Poziţia iniţială

Zonă de acord

Marja mea

de manevră Limita

inferioară a

adversarului

Ne-negociabil

Poziţia initial a

adversarului

Limita

inferioară

CO

NC

ES

IUN

I

(Poziţie de

retragere)

Lupta pentru supremaţie

Interacţiune lovitură-cu-lovitură

Emoţiile au rol determinant

Argumentare de tip coercitiv

Argumentul „Autoritate Zero”

Manevre, Seducţie,

Disimulare, Distorsionare

62

„Haide să ajungem la un compromis”

Tactici:

A.

Tipul bun şi tipul rău;

Geamul fumuriu;

Oferta falsă;

Sfinxul;

Braţul de fier;

Ciugulitorul – tehnica „nibbling”;

Adeptul tehnicii “Foot-in-the-door”.

B.

Exploatarea informaţiei:

Orientare;

Sfinx enigmatic sau „pătură”;

Ignoranţa aparentă;

Încredere ascunsă;

Scăpări.

Jocul cu timpul:

Discurs maraton şi geam fumuriu;

Foc mocnit;

Columbo;

Retragere sau Bombardare.

Jocul cu ceilalţi:

Surpriza din cutie;

Tipul bun şi tipul rău;

Dezbină şi cucereşte;

Conivenţă.

Jocul cu tensiunea:

Retragere;

Cartea “viitorul va fi sumbru”;

Atitudine dominantă;

Convocarea superiorilor.

Jocul cu ordinea de zi:

Piste false;

Tehnica “nibbling” – “ciugulirea din palmă” de noi beneficii;

Anulare a întâlnirii;

“Piciorul-în-uşă”.

Când se vorbeşte despre strategiile de aderare, trebuie luate în calcul şi strategiile Instituţiilor

Europene, ale Statelor Membre şi ale Statelor Candidat. Landau (în Meerts şi Cede, 2004) afirmă că şi

Armonizarea intereselor

Empatie şi încredere

63

Comisia îşi urmează propria strategie, folosind aspect legate de fragmentare şi complexitate pentru a

dobândi mai multă putere şi mai multă greutate în aria politică respectivă. Formarea de coaliţii şi

negocierea interstatală sunt interese ale Consiliului. În rândul Statelor Membre există jucători „majori”

care au un cuvânt de spus în formarea de coaliţii sau în formularea celor mai importante politici europene.

10.2. Criteriile de aderare

Toţi actorii implicaţi în procesul de extindere a Uniunii Europene (faza de pre-aderare,

negocierile de aderare, dobândirea statutului de ţară aderentă) s-au confruntat cu sensibilul subiect al

criteriilor de aderare, condiţiile pe care statul trebuie să le întrunească pentru a fi primit în Uniunea

Europeană. Aceste condiţii sunt un subiect esenţial pentru conceperea şi implementarea strategiei de

negociere în vederea aderării. Primele referinţe la privitoare la condiţiile de aderare au apărut în contextul

extinderii spre Mediterana (în Declaraţia privind democraţia, la Consiliul European de la Copenhaga, în

Aprilie 1978).

Hughes et al. (2004) au demonstrat că logica condiţionalităţii U.E., nu este un instrument bazat

pe un set uniform de reguli ci, mai degrabă, „unul foarte diferenţiat”, interpretarea sa depinzând de

conţinutul acquis-ului, de domeniul politic, de ţara vizată şi de contextul general. Acceptată ca instrument

prescriptiv, bazat pe reguli cu valoare coercitivă (mai ales în cazul Comisiei), condiţionalitatea politică a

statutului de membru a fost intens politizată în numeroase rânduri şi operaţionalizată în mod selectiv

(Hughes et al, 2004), ambivalenţa şi ambiguitatea sa fiind, adesea, evidente. Poate că tocmai din acest

motiv, Comisia a propus noile concepte de „track record” (urmărire a parcursului) şi „benchmark”

(criteriu de referinţă), emfatizând importanţa asociată implementării acordului în sine (cazul acordului de

Stabilizare şi Asociere).

Condiţionalitatea U.E. se bazează pe următoarea premisă: aceea că există şi funcţionează

datorită unei asimetrii a puterii care îi permite Comisiei să impună adoptarea acquis-ului ca

precondiţionare a aderării la Uniune (Hughes et al., 2004). Din aceast punct de vedere, se poate înţelege

mai bine asumpţia că „interacţiunile politice şi relaţiile de putere între U.E. şi statele candidate sunt

modelate de condiţiile de dobândire a statutului de membru (Hughes et al., 2004).

Sedelmeier (2006) vorbeşte despre două categorii distincte de condiţii pentru aderarea la U.E.:

1) Condiţii generale (criteriile de la Copenhaga);

2) Termeni concreţi de aderare (formulaţi de-a lungul procesului de negociere).

Hughes et al. (2004) prezintă două categorii principale de condiţionalitate:

a) Condiţionalitate formală („precondiţiile publice”, precum criteriile de la Copenhaga);

b) Condiţionalitate informală (include presiuni operaţionale şi recomandări în vedere atingerii

anumitor obiective în interacţiunilor cu statele membre).

Condiţionalitatea de aderare (după Sedelmeier, 2010)

“Criteriile de la Copenhaga” (Consiliul European, Copenhaga, 1993):

Instituţii stabile, garantând democraţia, statul de drept, drepturile omului şi respectarea

minorităţilor;

O economie de piaţă funcţională precum şi capacitatea de a face faţă unor presiuni

competiţionale şi forţelor pieţei din Uniune;

Posibilitatea de asumare a obligaţiilor ridicate de statutul de membru, inclusiv cele ce ţin de

uniunea politică, economică şi monetară;

64

Capacitatea U.E. de a absorbi noi membri, păstrându-şi ritmul de integrare;

Consiliul European din Madrid, 1995 (capacitate administrativă adăugată)

„… crearea condiţiilor necesare unei integrări trepatate, armonioase a acelor state, mai ales prin

dezvoltarea economiei de piaţa, prin ajustarea structurilor lor administrative şi prin crearea unui

mediu economic şi monetar stabil”.

Exemple de criterii politice în extindere: Criterii de referinţă ale Comisiei cu privire la

deschiderea negocierilor cu Republica Macedonia (Martie/Iunie 2008):

Implementarea Acordului de Stabilizare şi Asociere;

Dialog fluidizat cu partidele politice;

Reformă poliţienească;

Reforma sectorului juridic;

Reforma administraţiei publice;

Lupta împotriva corupţiei;

Politica de ocupare a forţei de muncă şi ameliorare a contextului investiţional;

Reforma legislaţiei electorale.

Condiţionalitatea oferă U.E. mijloace eficiente de influenţare a schimbărilor ce au loc în ţările

candidat, constrângându-le să se replieze pe politicile U.E. Influenţa U.E. depinde însă de credibilitatea

condiţionalităţii care, la rândul său, depinde de semnalele primite din partea actorilor U.E. referitor la

cerinţele de aderare. În momentul de faţă, U.E. a extins condiţionalitatea şi dincolo de semnarea

Tratatului de Aderare şi chiar şi de data aderării propriu-zise (Sedelmeier, 2010).

10.3. Sprijin popular pentru Aderarea la U.E.

Argumentând necesitatea sprijinului popular pentru Integrarea Europeana, mulţi autori vorbesc

despre conceptul lui Karl Deutsch, „afinităţile trans-naţionale” (rolul afinităţilor trans-naţionale în relaţia

dintre interacţiune şi integrare).

Comerţul intra-european a fost perceput ca stimul de bază al sentimentului „europenist”. Cercetările

arată că sprijinul popular pentru integrarea europeană este corelat în mod pozitiv cu nivelul comerţului

intra-european şi că atitudinea faţă de integrare reflectă îngrijorări de natură economică, culturală sau

politică şi nu afinităţi trans-naţionale în sine (Jones et al, 2004). Într-un sens mai larg, se crede că sprijinul

faţă de integrarea în U.E. are la bază beneficiile ce se obţin în urma aderării (aşa numitul impact al

integrării/aderării). Respondenţii din statele membre sunt mai dispuşi să susţină aderarea statelor candidat

care sunt şi parteneri comerciali importanţi, care se află în proximitatea lor geografică sau în imediată

vecinătate (graniţă comună) (Jones et al., 2004).

Extinderea se va bucura de succes doar dacă este un proces transparent care beneficiază de sprijin

democratic din partea cetăţenilor Statelor Membre şi a Statelor Candidat. Cea de a cincea experienţă de

extindere a Uniunii Europene a arătat că este nevoie de mai mult efort din partea Statelor Membre şi a

celor Candidat în direcţia informării Mass-Mediei, a sindicatelor, a structurilor de piaţă şi a diferitelor

ONG-uri. Un dialog cu spectru cât mai larg este cheia diseminării informaţei, atât a provocărilor cât şi a

beneficiilor procesului de extindere fiind, de asemenea, soluţia combaterii concepţiilor greşite, acolo unde

acestea există, demonstrându-le cetăţenilor că îngrijorările le sunt luate în serios.

65

Abordarea realistă a condiţionalităţilor/criteriilor ce trebuie întrunite, precum şi a reformelor

necesare pe viitor => necesară pentru evitarea zugrăvirii unei perspective prea optimiste cu privire la

efectele pe termen scurt ale aderării la U.E. (Summa, 2008). Aderarea noilor State are nevoie, în mod

deosebit, de înţelegere şi sprijin public pentru a se bucura de succes şi pentru a fi sustenabilă. Acest lucru

reprezintă o provocare în momentul de faţă, într-un mediu în care, dat fiind contextul crizei financiare şi a

suveranităţii, rolul organismelor publice este tot mai adesea pus la îndoială. Cum se întâmplă şi în alte

sfere politice, publicul se aşteaptă să observe dovezi tangibile ale eficienţei extinderii Uniunii Europene şi

ale puterii transformaţionale pe care aceasta o are asupra ţărilor vizate, precum şi o valoare adăugată

pentru U.E. în ansamblul său.


1. Care sunt cele mai importante instrumente teoretice utilizate pentru a da sens negocierilor europene?

2. Care este designul instituţiilor europene pentru negociere?

3. Descrieti una din strategiile de negociere utilizate în părocesul aderării României la UE şi

exemplificaţi!

4. Care sunt cele mai importante trăsături poe care trebuie să le aibă un negociator?

5. Care este importanţa criteriilor de aderare?

66

MODULUL 3

Documentele de poziţie. Perioadele de tranziţie şi derogare.

Scopul modulului: Îmbogăţirea cunoştinţelor referitoare la procesul negocierilor europene din punct de

vedere practic


- Să-şi formeze abilităţilor de utilizare a documentelor de poziţie şi dosarelor de fundamentare;

- Să-şi formeze competenţe de negociere în cadrul simulărilor;

- Să-şi dezvolte abilitatea de a gândi strategic în sfera n egocierilor europene.

11. Poziţiile de Negociere (Documentele de poziţie)

În negocierile multilaterale, statele pregătesc şi prezintă o poziţie de negociere = Documentele

de Poziţie => negocierile de aderare la U.E. sunt at=> negocierile de aderare la U.E. sunt atât

multilaterale cât şi bilaterale şi negocierile formale folosesc procedura schimbului de documente de

poziţie:

Poziţiile statului candidat pentru fiecare dintre capitolele de negociere sunt redactate şi trimise

Preşedinţiei Consiliului în calitate de Documente de Poziţie => Comisia studiază fiecare

Document de Poziţie în parte şi redactează un Proiect de Document de Poziţie, drept răspuns la

Documentul de Poziţie al Statului Candidat => Documentul este analizat de către fiecare Stat

Membru în parte, în cadrul unei întâlniri a Consiliului, exprimându-se acordul asupra unei Poziţii

U.E. Comune (Poziţia Comună prezentată de către Preşedinţie este rezultatul negocierilor cu

U.E.). De remarcat: în această etapă, un capitol va fi „deschis” şi negocierile demarate;

De regulă, U.E. răspunde Documentului de Poziţie al Statului Candidat printr-o lungă listă de

întrebări („informaţii suplimentare”) la care statului i se cere să răspundă prin aceeaşi procedură

folosită în Documentul de Poziţie, acest lucru conducând la formularea unei Poziţii U.E. Comune.

a. Documentul de Poziţie

Un document scris referitor la poziţia de negociere prin care se enunţă opinia unui Stat Candidat

cu privire la acquis într-o privintă anume definită de către fiecare capitol de negociere;

Scopul poziţiei de negociere este acela de a obţine sprijinul Statelor Membre => trebuie găsit

limbajul care să exprime în modul cel mai adecvat fiecare punct de vedere, ce trebuie formulat

corect şi clar (capacitatea unui stat candidat de a modela atitudinea U.E. prin furnizarea de

informaţii corecte şi precise);

Conţinutul Documentului de Poziţie trebuie să răspundă atât intereselor pe termen lung cât şi

celor pe termen scurt ale unei ţări;

Documentul de Poziţie furnizează o bază solidă pentru argumentele aduse precum şi credibilitate,

mai ales atunci când există o legătură între Documentul de Poziţie şi Strategia Naţională Generală

asupra aderării la U.E..

67

Nicolaides (1999) indică (cel puţin) şapte elemente care stau la baza unei poziţii de negociere

credibile:

1) Acquis-ul: adoptat de către statul candidat;

2) Obiectivele, opiniile şi atitudinile Statelor Membre (şi ale U.E.) cu privire la viitoarele direcţii ale

politicii tratate de capitolul de negociere în chestiune;

3) Situaţia statului candidat în acea privinţă;

4) Contribuţia sectorului prezentat de capitolul de negociere la economia statului candidat şi – lucru

foarte important – contribuţia pe care poată să o aducă la „interesul colectiv” al U.E.;

5) Capacitatea statului candidat de a implementa regulile şi politicile U.E.;

6) Tratamentul acordat celorlalte state;

7) Precedentele stabilite de negocierile de aderare anterioare.

De remarcat: Profesorul Nicolaides sfătuieşte statele candidat să ia punctul 4 foarte în serios întrucât

face trimitere la interesele comune şi semnalează abordarea statului candidat în ceea ce priveşte

negocierile.

Documentele de Poziţie sunt foarte importante în ceea ce priveşte perioadele de tranziţie şi

derogările întrucât calitatea argumentării va determina deciziile pozitive sau negative ale U.E.;

Situaţia politică pe plan intern şi păstrarea sprijinului popular pentru aderare trebuie să fie luate

permanente în calcul de către Guvern şi Echipa de Negociere (apărarea „interesului naţional

vital”);

Din motive contextuale, ţările din valul estic al extinderii nu au urmat „principiul precauţiei” =>

ar fi de dorit ca acesta să fie luat în considerare în viitoarele negocieri (a se vedea Anexa nr. 3).

b. Dosarele de fundamentare

Este de dorit ca atât Delegaţia de Negociere cât şi Guvernul să anexeze fiecăruia dintre Poziţiile

de Negociere câte un „dosar de fundamentare” care să conţină toate documentele relevante

furnizate de către miniştri, parteneri sociali, societate civilă, grupuri de interese şi care să susţină

afirmaţiile făcute în Documentul de Poziţie;

Dosarul conţine propunerile, măsurile, angajamentele, programele discutate cu partidele politice,

administraţiile locale, partenerii sociali, în vederea obţinerii unor perioade de tranziţie;

Din motive tehnice, statele candidate adoptă date de aderare;

Formularea poziţiilor statului candidat trebuie să se bazeze pe evaluari financiare şi sociale,

economice şi societale, de ordin general şi sectorial:

Studii de impact ale condiţiilor necesare implementării fiecărui aspect al acquis-ului;

Studii de impact ale eforturilor necesare din partea publicului precum şi din partea sectorului

privat;

Studii de impact tale ale raportului cost-beneficiu în ceea ce priveşte schimbările generate de

implementarea acquis-ului;

Studii de impact ale costurilior şi beneficiilor ce decurg din schimbările care decurg din

implementarea acquis-ului;

Studii de impact ale resurselor financiare ale statului candidat în vederea asumării acestor

schimbări;

68

Studii de impact ale capacităţii administrative a noilor instituţii/agenţii cărora le revine

sarcina de a implementa acquis-ul;

Dosarul de fundamentare ar trebui să conţină atât aspecte „de acord” cât şi aspectele de

„dezacord” aşa cum reies ele din surse domestice de opinie şi analiză.

CUM SE REDACTEAZĂ UN DOCUMENT DE POZIŢIE?

Pregătirea unui Document de Poziţie trebuie să se bazeze pe angajamentele pe care statul

candidat este de acord şi în măsură să şi le asume în capitolul de negociere respectiv, aşa

cum reies ele din acquis;

Fiecare instituţie a Guvernului îşi aduce propria contribuţie la Dosarul de Fundamentare şi,

implicit, la Documentul de Poziţie;

Aceste contribuţii instituţionale sunt mai apoi analizate, corelate şi armonizate de către

„instituţia integrativă” urmând să aibă loc consultaţii cu alte instituţii/agenţii implicate în

aria politică a acelui capitol de negociere;

Procedura de finalizare se face în scris şi are loc în urma consultării responsabililor fiecărei

Instituţii înainte de trimiterea spre aprobare către Delegaţia Naţională pentru Negocierile

de Aderare (în acest moment este de dorit a se consulta diferite comunităţi epistemice

pentru identificarea celor mai sensibile aspecte ale fiecărei arii de politică şi interes

european);

Odată aprobate de către Delegaţia Naţională, Documentul de Poziţie şi dosaul de

fundamentare sunt supuse adoptării de către Guvern ;

În funcţie de prevederile constituţionale şi legale, consultări cu comitetul parlamentar aferent

pot avea loc pentru fiecare Document de Poziţie al capitolelor de negociere (aceste

consultări pot avea loc înainte sau după adoptarea lor de către Guvern, în funcţie de

legislaţia statului candidat).

c. Structura Documentului de Poziţie

Structura convenţională a unui Document de Poziţie este următoarea (Xavier University, 2011):

Introducerea – trebuie să identifice în mod clar problematica şi poziţia autorului;

Conţinutul Documentului de Poziţie conţine o serie de paragrafe (sau sub-capitole). Fiecare

paragraf ar trebui să prezinte o singură idee sau un concept de bază care are rolul de a clarifica

un segment al afirmaţiei, fiind susţinut de o serie de fapte doveditoare. Acestea pot fi date

statistice, documente oficiale, precizări ale surselor, interviuri, date şi evenimente indisputabile.

Dovezile trebuie să ducă, prin intermediul unor raţionamente inductive, la conceptele de bază

sau la ideea prezentată în paragrafele menţionate. Partea de conţinut poate să înceapă prin

prezentarea unor informaţii de fundamentare şi ar trebui să cuprindă argumentele ambelor părţi;

Concluzia trebuie să treacă în revistă principalele concepte şi idei, reafirmând, fără a le repeta,

ideile principale ale introducerii şi conţinutului. Aceasta poate include principalele angajamente

asumate precum şi propuneri de demers şi/sau soluţii.

69

De remarcat: U.E. nu a stabilit un format standard pentru Documentele de Poziţie. Există, cu

toate acestea, o serie întreagă de asemănări între poziţiile de negociere pregătite de către

statele candidat, însă acestea diferă ca domeniu de aplicare şi în ceea ce priveşte metodele pe

care statele preferă să le adopte în demersul lor de aderare (a se vedea Anexa nr. 6).

Anumite indicaţii de redactare ale unui Document de Poziţie sunt foarte utile în pregătirea etapei,

ce trebuie urmată de toate ministerele şi instituţiile de integrare ale statelor candidat; ministerele:

sarcina de a formula propuneri precise, furnizând, în acelaşi timp, suficiente motive concrete şi

suficiente argumentări factuale pentru negociere => versiunea finală a Documentului de Poziţie

este redactată de către Echipa de Negociere sub autoritatea Negociatorului-Şef.

Un Document de Poziţie pentru accesul la negocieri include, în general, următoarele părţi:

A. Poziţia generală rezumată în ceea ce priveşte acquis-ul capitolului negociat (în această secţiune se

poate face o expunere sintetică a derogărilor solicitate);

B. Poziţia detaliată a statului candidat în ceea ce priveşte acquis-ul domeniului în chestiune, indicându-

se concret:

Echivalentul în legislaţia naţională al acquis-ului deja asumat, sau prevederile cele mai

relevante;

Calendarul şi modalităţile de implementare ale acquis-ului care nu a fost încă adoptat.

C. Prezentarea instituţilor guvernului central sau a celorlalte instituţii prevăzute de acquis-ul tematicii:

Instituţiile existente – în cazul în care vor fi prezentate statistici cu rolul de a dovedi eficienţa

operaţiunilor şi a principalelor măsuri de sporire a eficienţei acestora;

Dacă este necesar, un pogram şi un plan de acţiune aferent creării instituţiilor de care încă este

nevoie în vederea implementării acquis-ului.

D. Argumente pentru perioadele tranziţionale sau pentru derogări în sfera fiecărui capitol negociat,

unde există o asemene cerinţă.

Profesorul Nicolaides (1999) sugerează aceeaşi metodă de structurare a Documentului de

Poziţie:

I. Acceptarea acquis-ului:

Afirmarea acceptării acquis-ului;

Explicarea situaţiei/capacităţii naţionale;

II. Precizarea instituţiilor naţionale şi/sau a numelor în acquis:

Afirmarea acceptării acquis-ului;

Explicarea situaţiei/capacităţii naţionale;

Identificarea precisă a schimbărilor acquis-ului.

III. Negocierea derogărilor:

Se afirmă ne-acceptarea acquis-ului;

Se explică situaţia naţională;

Se definesc cerinţele punctuale;

Se justifică/identifică mijloace/proceduri de aliniere;

IV. Negocieri ale instituţiilor/aspectelor financiare:

Definirea cerinţei precise;

Justificarea.”

70

Se recomandă:

Furnizarea unor propuneri foarte precise şi a motivaţiei aferente;

Propunerile imprecise şi insuficient motivate pot crea impresia că statul candidat nu ştie cu

adevărat ceea ce doreşte;

Este important ca statul candidat să lase impresia că controlează pe deplin fiecare situaţie

prezentată în Documentul de Poziţie;

Documentul de Poziţie este un document formal, stilul de redactare al acestuia trebuie să o

reflecte;

În cazul în care un Document de Poziţie nu este suficient de clar, negocierile pot fi întârziate,

Statele Membre vor cere clarificări iar procesul de coordonare internă trebuie să reînceapă

întârziind demararea propriu-zisă a negocierilor.

Conform profesorului Nicolaides (1999) este important:

“ca documentele să fie concise şi bine structurate (titluri, etc.),

Ca poziţia/cererea să fie clar definită,

Ca propria situaţie/capacitate să fie clar explicată,

Ca poziţia/cererea să fie justificată (conform acquis-ului existent).”

Cele 28 de întrebări care trebuie puse în vederea pregătirii unei Poziţii de Negociere de

succes (Twenty-eight Questions to Ask in Preparing a Persuasive Negotiating Position, v. Nicolaides,

1999, p. 13)

Înţelegerea acquis-ului:

1. Care sunt prevederile relevante ale Tratatului?

2. Care este legislaţia secundară relevantă?

3. Există decizii relevante ale instanţelor de judecată?

Înţelegerea propriei situaţii:

1. De ce ar ridica probleme respectarea acquis-ului?

2. Care e natura şi magnitudinea problemelor?

3. Există alte soluţii disponibile în afară de derogări?

Excepţii de la tratate sau legislaţia secundară:

1. Există?

2. Au fost folosite sau invocate de vreun stat membru? Cum?

Excepţii în negocierile de aderare anterioare:

1. Fostele state candidat au întâmpinat probleme similare?

2. Ce excepţii au obţinut acestea în tratatele de aderare?

3. Se pot folosi argumente similare?

4. Puterea de negociere a actualului stat candidat e aceeaşi?

Formularea propriei poziţii/solicitări:

1. E nevoie de o derogare permanentă sau temporară? Cât de lungă ar trebui să fie

71

aceasta?

2. Ar trebui ca aceasta să fie generală (ansamblul doleanţelor) sau specifică (modificarea

unui anumit act al CE)?

3. Ar fi de ajuns o măsură de salvardare în locul unei derogări?

4. Respectara acquis-ului ar cauza daune economice/sociale ireparabile?

5. Există şi alte soluţii în afară de derogări? Se poate obţine şi astfel rezultatul dorit?

6. Nevoile identificate coincid cu obiectivele U.E.?

7. Se pot sugera mecanisme pentru o eventuală respectare a acquis-ului?

Formulaţi o poziţie de rezervă:

1. Care este minimul pe care sunteţi dispuşi să îl acceptaîl acceptaţi?

2. Aţi fi dispuşi să acceptaţi o derogare mai scurtă dar care poate fi prelungită după

aderarea la U.E.?

3. Se pot propune mijloace „obiective” de a decide mai târziu dacă este necesară o

prelungire?

Înţelegerea poziţiei U.E.:

1. Care este oferta/ţinta U.E. ?

2. Există dezacorduri între Statele Membre?

3. Va solicita şi U.E. o derogare?

Monitorizarea celorlalte state candidat:

1. Au obţinut ceva în plus? De ce?

2. Se poate solicita acelaşi lucru?

3. Este acest lucru necesar?

POZIŢIA COMUNĂ A U.E.

Poziţia iniţială a U.E. în negocierile de aderare sste „acquis-ul şi nimic altceva” (Lucrare

Sigma, 2007);

De reţinut: Comisia este „Gardianul Tratatelor” şi Statele Mmembre sunt

„Stăpânii Tratatelor”;

Pentru Statele Membre anumite părţi ale acquis-ului sunt mai importante decât altele => în

anumite privinţe nu se va ajunge la concesii, câtă vreme se va putea demonstra flexibilitate în

cazul altora;

Procesul de stabilire al conţinutului Poziţiei Comune a U.E. este foarte dificil pentru că pot

exista preferinţe naţionale divergente din partea Statelor Membre => Statele Membre

negociază între ele pentru a se ajunge la o Poziţie Comună a U.E., Comisia având rolul de

mediator;

Negocierile dintre Statele Membre demonstrează că natura negocierilor de aderare nu este

doar bilaterală (între statul candidat şi U.E. ca ansamblu); acestea sunt şi multilaterale,

referindu-se nu doar la aderarea în sine ci şi la redistribuirea costurilor şi beneficiilor ce

decurg din aceasta (Schneider, 2009). Aceste negocieri reflecta „reţeaua de relaţii speciale

72

care s-a constituit între statele membre actuale şi cele viitoare” (Meerts&Cede, 2009).

Propunerea de Poziţie Comună (DCP), redactată de către Comisie, va fi discutată de către

Statele Membre în cadrul Grupurilor de Lucru ale Consiliului, deciziile privind derogările

temporare fiind luate de către Comitetul de Redactare al Consiliului. Acordurile la care ajung

Statele Membre în cadrul Grupurilor de Lucru deschid calea către obţinrea unei poziţii

comune de către toate Statele Membre. Preşedinţia comunică Poziţia Comună (PC)

Negociatorului Şef al statului candidat în cadrul „conferinţei de negociere”.

Când toate compromisurile şi concesiile au fost soluţionate, Statele Membre pot decide să

comunice statelor candidat PC închiderea provizorie a unui capitol de negociere (aşa-numita

„capitologie” cere ca toate capitolele să rămână temporar închise până la sfârşitul

tratativelor).

12. Capacitatea de Integrare şi Implementarea Eficientă a Angajamentelor

Negociate şi a Normelor U.E.

Strategia actuală de extindere a U.E. emfatizeaza „capacitatea de integrare a U.E.”, Comisia

precizând trei arii în care este nevoie de intervenţie pentru a se asigura o extindere de succes a U.E.

(Lucrare Sigma 37, 2007):

Obţinerea certitudinii că statele candidate îşi îndeplinesc angajamentele asumate de-a lungul

perioadei de negocieri;

Obţinerea sprijinului cetăţenilor U.E. pentru extindere;

Garanţia că instituţiile U.E., politicile şi bugetul acesteia pot face faţă provocărilor extinderii.

Capacităţile eficiente de implementare a normelor şi obiectivelor U.E. ţin de potenţialul

administrativ al noilor state membre. Phedon Nicolaides (1999) are dreptate când afirmă că fără o

asemenea capacitate, noul stat membru, „chiar şi bine intenţionat” ar demonstra că „acceptarea din punct

de vedere legislativ a acestor norme nu se traduce automat prin posibilitatea de a le pune în aplicare”.

Capacitatea administrativă se referă la toate acele mijloace care îi permit unui stat membru să

îndeplinească obiectivele de mai jos:

Cadru legislativ;

Cadru administrativ;

Resurse disponibile;

Proceduri de evaluare a performanţei.

Dezvoltarea şi demonstrarea unor capacităţi administrative eficiente reprezintă o provocare

în sine pentru statele candidate, atât în ceea ce priveşte pregătirea negocierilor de aderare (partea U.E.

tinde să exagereze importanţa capacităţii administrative câtă vreme tendinţa statelor candidat este inversă

=> potenţial de dispută între cele două părţi). Atunci când negocierile sunt finalizate şi Tratatul de

Aderare este semnat, se subînţelege că reformele stabilite vor fi duse la bună îndeplinire până la date

aderării (Summa, 2008).

73

Pentru a grăbi procesul de aderare, statul candidat trebuie să determine calitatea propriei

capacităţi administrative în fiecare arie a acquis-ului comunitar şi să convingă Comisia şi Statele Membre

că o asemenea capacitate există.

Procesul negocierilor de aderare este menit să ofere statelor candidat posibilitatea de a dobândi

un nivel maximal de beneficii. Deoarece calitatea de membru al Uniunii Europene înseamnă şi a participa

la stabilirea normelor acesteia, respectării lor şi folosirii lor în vederea obţinerii de avantaje, eficienţa

statutului de membru al U.E. poate fi definit ca: (Nicolaides, 2003):

Abilitatea de a influenţa aceste norme, în conformitate cu interesil european;

Contribuţie la interesul naţional;

Implementare viguroasă a normelor;

Folosirea tuturor oportunităţilor oferite de Piaţa Unică;

Maximizarea efectelor implementării politicillor europene şi a absorbţiei de fonduri U.E.

12.1. Respectarea obligaţiilor de funcţionare în cadrul U.E.

Se referă la dezvoltarea unui sistem administrativ;

Contrastul dintre anunţurile frecvente de reformă şi afirmare a intenţiilor de către guvernul unui

stat candidat şi lipsa percepută de progres reflectată în Opiniile Comisiei şi Rapoartele

Intermediare (de exemplu, cazul statelor candidat din Europa Centrală şi de Est);

Există trei elemente cheie de referomă administrativă care trebuie dezvoltate:

Care este gradul lipsei percepute de progres;

Cum pot fi explicate problemele cu care se confruntă statele membre;

Ce strategii alternative ar putea fi folosite pentru accelerarea procesului de dezvoltare

administrativă.

Există trei arii de dezvolatere administrativă care trebuie revizuite:

Creare unui nou sistem de funcţii publice (dezvoltarea şi implementarea unei legislaţii privind

funcţiile publice);

Dezvoltarea unor capacităţi fe formare şi instruire;

Reforma structurilor şi proceselor administrative, inclusiv creare unor structuri speciale de

gestionare a afacerilor U.E.;

a. Aceste trei arii de dezvolatare a unor organe profesioniste şi responsabile

sunt condiţii de bază pentru funcţionarea eficientă a noilor State Membre

în U.E.;

b. Legislaţia privind funcţiile şi politicile publice sunt elemente esenţiale în

stabilizarea, depolitizarea şi profesionalizarea funcţiilor publice;

c. Elementul de formare este un important catalizator al schimbării;

d. Raţionalizarea structurilor şi procedurilor administrative este de maximă

importanţă în crearea unei administraţii mai transparente şi mai eficiente.

Reforma structurală şi reconfigurarea procesului politic:

Chiar şi funcţiile publice de calitate nu pot funcţiona în mod adecvat decât în prezenţa unor

structuri şi procese administrative bine definite, incluzând un sistem coordonare orizontal şi vertical şi o

transparenţă indiscutabilă a sistemului, oferidu-le funcţionarilor publice libertatea de acţiune necesară.

74

Trei elemente trebuie luate în calcul şi în acest caz:

a. Îmbunătăţirea procesului public:

Redefinirea rolului şi poziţiilor ministerelor, subordonărilor acestora precum şi a unităţii

executive centrale a administraţiei;

Reforma sectorului de elaborare a politicilor şi a structurilor şi sistemelor de implementare;

Dificultăţile întâmpinate de fostele state candidat sunt: coordonarea de sus în jos anevoioasă,

lăsând puţin (sau deloc) spaţiu pentru soluţionarea conflictelor înainte de a ajunge la guvern,

duplicarea funcţiilor şi lipsa unor structuri clar definite şi responsabile;

Un alt aspect important este dezvoltarea capacităţilor de evaluare a impactului la nivelul unităţilor

executive centrale ale guvernului.

b. Sistemul de responsabilizare:

În evaluarea capacităţilor administrative ale statelor candidat, U.E. a pus mult accent pe

dezvoltarea capacităţilor de control financiar intern şi extern, ca element al creării unui nou

sistem de responsabilizare;

Sistemele de responsabilizare sunt un element cheie în dezvoltarea capacităţilor aferente

statutului de membru al U.E., mai ales având în vedere faptul că, în cea mai mare parte,

implementarea politiclor U.E. este controlată la nivel naţional;

Dezvoltarea unui sistem de control financiar intern şi a capacităţilor de audit extern au fost

puternic susţinute şi promovate de către U.E.;

se poate ivi întrebarea dacă existentă cu adevărat un progres înspre crearea unor sisteme moderne

şi echilibrate de responsabilizare incluzând mecanisme de responsabilizare politică, judiciară şi de

piaţă.

c. Sistemele de management a Integrării Europene (IE):

O arie de dezvoltare structurală în care s-au înregistrat progrese considerabile de către statele

candidat este crearea de instituţii şi structuri speciale de managemnt al procesului de Integrare

Europeană;

Deşi în multe state membre au fost înfiinţate structuri decizionale la nivelul ministerelor şi al

oficialilor superior, aceastea funcţionează doar arareaori ca „filtre” în procesele politice;

Cele mai multe sisteme de elaborare a politiclor din statele candidat nu dispun de o instituţie reală

de arbitraj;

Poziţia puternică a ministerelor de resort şi gradul înalt de colegialitate în procesul decizional fac

dezvoltarea unor sisteme de arbitraj foarte dificilă, ducând la o supra-aglomerare de proiecte

guvernamentale, asemeni sferei politici „ordinare”.

Nivelul 1:

Nivel decizional superior

Creat sau plănuit Neplanificat sau creat

Întâlniri ale Consiliului

Special de Miniştri

Consiliul de Miniştri plus

Comitetul Consultativ

Consiliul de Miniştri dar cu

filtrare de către comitetele

Bulgaria

Slovacia

Republica Cehă, Estonia,

Tabelul 6 Structuri speciale ale proceselor decizionale legate de IE (după A.J.G. Verheijen, 2000, p.

36)

75

Ministeriale:

Membri permanenţi şi ne-

permanenţi ai Consiliului de

Miniştri, pregătire din partea

comitetelor ministeriale cu

variaţie la nivelul membrilor

componenţi.

Letonia, Lituania, Polonia,

Ungaria, Slovenia

România

Nivelul 2 şi Nivelul 3:

Muncă de pregătire

Comitet Permanent ai

Miniştrilor Adjuncţi sau

comitet al funcţionarilor

publici superiori

Comitet al miniştrilor

adjuncţi şi Comitet al

funcţionarilor publici

superiori;

Secretariat cu rol de

coordonare

Secretariat european

Republica Cehă, Lituania,

Ungaria, Estonia, Polonia,

Letonia, Slovenia,

Bulgaria

Toate statele (de facto)

România (întâlniri ad-hoc),

Slovacia ( întălniri ad-hoc)

Amplasarea secretariatelor publice europene a constituit o chestiune problematică în multe state

candidat, ducând la conflicte „teritoriale” pentru controlul secretariatelor de I.E., purtate între

Ministerul de Externe şi instituţiile implicate în managementul „aspectelor interne” ale afacerilor

U.E.;

În mod convenţional, secretariatele U.E. din cele mai multe State Membre sunt amplasate în

cadrul Ministerul de Externe;

Amplasarea unităţilor

principale de secretariat

Ministerul de Externe Parte integrată a

guvernului central

Alt minister sau unitate

admnistrativă

independentă

subordonată

Guvernului Central

Ţări Bulgaria, Ungaria,

Republica Cehă

Estonia, România,

Slovenia, Slovacia

Letonia, Lituania,

Polonia

Dezvoltarea capacităţilor de gestionare a afacerilor U.E. de către ministerele de resort a fost un

proces neuniform în ţările candidate

În general, miniştrii au creat unităţi speciale pentru afacerile europene, dar există diferenţe

importante în ceea ce priveşte sarcinile şi poziţiile oficiale a acestor unităţi;

: Amplasarea instituţională a secretariatelor I.E. (după Verheijen, 2000, p. 37)

76

În numeroase cazuri şi instante unităţile IE nu sunt adesea suficient de bine integrate în

dezvoltarea de politici în cadrul ministerelor de resort şi au abilităţi limitate de a se asigura că

obligaţiile legate de U.E. sunt îndeplinite;

În general, problemele legate de integrarea europeană nu sunt bine armonizate cu programele de

zi cu zi ale ministerelor de resort chiar de la începutul procesului de integrare.

12.2. Rezolvarea problemelor legate de capacitatea administrativă

Cerinţele legate de capacitatea administrativă formală pentru o funcţionare eficientă în

cadrul U.E.:

Principalele probleme legate de calitatea generală a administraţiei publice includ:

Dezvoltarea unei administraţii imparţiale şi profesioniste;

Dezvoltarea unui sistem de formare;

Dezvoltare adecvată a politiclor şi a capacităţilor de coordonare a politicilor;

Un sistem de responsabilizare eficient (cu accent pe sistemul de Control Financiar Intern

şi Extern);

Măsura în care structurile şi procedurile speciale au fost instituite în vederea gestionării

afacerilor U.E..

Un sistem interesant de evaluare a capacităţilor administrative este modelul de referinţă

SIGMA, care acoperă 6 arii de bază:

Instrumentele de concepere şi coordonare a politicilor;

Funcţii publice;

Management financiar;

Achiziţii publice;

Control financiar intern;

Audit external.

Fiecaare dintre aceste 6 arii a fost dezvoltată în consultare cu U.E.

Element de evaluare Chestiuni de referinţă

Instrumentele de concepere şi

coordonare a politicilor

Coerenţa cadrului de concepere a politicilor

Mecanisme de consultare interministerială

Programare

Mecanisme de soluţionare a disputelor

Capacitate centrală de coordonare

Capacitate strategică generală

Coordonarea afaceriloe E.U.

Implicarea Consiliului de Miniştri în deciziile bugetare

Studiu de impact

Funcţii publice Statutul juridic al funcţionarilor publici

Legalitatea, responsabilitatea şi gradul de răspundere al

77

funcţionarilor publici

Imparţialitatea şi integritatea funcţionarilor publici

Eficienţa în managementul funcţionarilor publici şi în

controlul personalului

Profesionalismul şi stabilitatea funcţionarilor publici

Dezvoltarea capacităţilor de funcţii publice în sfera

Integrării Europene

Sistem de management al

cheltuielilor publice

Includerea unor principii bugetare corecte în Constituţie,

Legislaţia Bugetară Organică şi/sau legislaţia asociată

Echilibru între puterea executivă şi cea legislativă

Definirea exactă a domeniului de aplicare al Bugetului de

Stat şi aranjamentele necesare transferului de fonduri

extra-bugetare

Cadru de cheltuieli pe termen mediu

Proces bugetar logic, secvenţial şi transparent, descris de

reguli bine definite

Aranjamente eficiente pentru managementul bugetar al

investiţiilor publice

Mecanisme de monitorizare eficientă a implementării

bugetare

Clasificare standard în domeniile contabil şi de raportare,

comptabilă cu conceptele referitoare la viramentul de

fonduri U.E.

Capacităţi de modernizare a sistemului de Management al

Cheltuielilor Publice

Achiziţii publice Includerea unui set bine definit de principii în legislaţia

Achiziţiilor Publice

Bază legală clară şi capacităţi adecvate pentru organizarea

achiziţiilor centrale

Mecanisme eficiente de achiziţii, implementare şi formare

Proceduri de control şi analiză a reclamaţiilor

Capacitatea de modernizare a sistemului de Achiziţii

Publice

Control financiar intern Baza statutară coerentă şi cuprinzătoare definind sistemul,

principiile şi funcţionarea controlului financiar

Sistem şi proceduri de control al managementului

Mecanism/Inspectorat funcţional independent de audit

78

intern

Sistem de prevenire şi combatere a neregulariăţilor şi

recuperare a daunelor

Capacitate de a ameliora sistemele de control financiar

Audit Extern Autoritate statutară pentru ca Instituţiile Superioare de

Audit să poată supune la audit toate fondurile şi resursele

publice şi statutare, inclusiv fondurile U.E.

Respectarea cerinţelor enunţate în standardele de audit

INTPOSAI

Independenţa operaţională şi funcţională

Raportare: regularitate, corectidudine, punctualitate,

contrapardită corectă în parlament

Conştientizare a cerinţelor procesului de aderare

Capacitate de a ameliora calitatea auditului extern

Sursă: A.J.G. Verheijen, 2000

Modalităţile de soluţionare a potenţialelor probleme implicate de aderare au de a face

cu:

Participarea la procesele decizionale ale U.E. şi

capacitatea de a face faţă volumului de muncă administrativ generat de statutul de

membru al U.E..

Procesul de extindere constituie ocazia de a re-gândi capacitatea administrativă necesară

aderării:

Crearea unui „acquis administrativ”;

Redefinirea relaţiei dintre comisie şi Statele Membre.

Definirea acquis–lui administrativ:

O definire iniţială a „capacităţilor administrarive de referinţă”. Nevoia de a atinge un

anumit grad de convergenţă în capacităţilor administrative;

Diferenţele de capacitate administrativă pot afecta gradul de competitivitate pe Piaţa

Internă.

Redefinirea relaţiilor dintre Comisie şi administraţiile Statelor Membre:

Relaţia dintre Comisie şi administraţiile Statelor Membre rămâne o relaţie de tip „centru-

periferie”;

O revizuire a rolului Comisiei şi a administraţiei Statelor Membre în implementarea politicilor

U.E. şi o redefinire a tiparelor de interacţiune dintre ele este deci, o necesitate.

12.3. Implementarea eficientă a politicilor

Piaţa Internă este „inima” U.E. (Nicholaides, 2000);

79

Implementarea eficientă a normelor U.E. este „ultima frontieră” a procesului de creare a Pieţei

Unice Europene fără impedimentul vreunei bariere;

Este, însă, „prima dintre frontiere” pentru statele care aspiră să se alăture U.E.

De ce este „capacitatea de implementare” problematică?

O privire asupra pieţei interne clarifică lucrurile;

Cele mai multe norme comnitare din domeniul pieţei interne - sub formă de Directive;

Directivele nu au aplicabilitate directă şi, prin urmare, Statele Membre trebuie să îşi

redacteze o legislaţie proprie în funcţie de propriile sisteme legislative şi tradiţii pentru a

pune în aplicare normele comunitare – transpoziţii;

O aplicare incorectă şi o implementare laxistă a normelor de către statele candidat constituie

derogări informale.

Conceptele şi componentele unei Implementări Politice Eficiente sunt:

Transpoziţii – procese legale ce traduc noul set de reguli în statutul naţional;

Punerea în aplicare – include paşii practici efectuaţi de către autorităţile competente în vederea

punerii în aplicare;

Conformitate – actul de conformitate, cuprinde acele acţiuni întreprinse în scopul conformării cu

obligaţiile impuse de către cei cărora li se adresează normele sau măsurile practice;

Respectare – poate fi urmărită cu ajutorul unor proceduri inteligente.

Capacitatea eficientă de implementare – mai vastă decât capacitatea administrativă

Capacitatea eficientă = capacitatea de a învăţa pe cont propriu

Statele candidat vor trebui să aloce o parte substanţială a bugetelor lor în direcţia respectării cerinţelor

aderării la U.E. – de exemplu, curăţarea mediului înconjurător, îmbunătăţirea calităţii apei potabile,

reglementarea operatorilor de telefonie mobilă, consolidarea controlului vamal, pregătirea funcţionarilor

publici etc.

Statele candidat trebuie să înţeleagă faptul că consideraţiile privind eficienţa intră în ecuaţia decizională

pe două niveluri diferite:

1. Schimburi eficienţă-eficacitate;

2. Schimburi inexistente din cauză că măsurile eficiente sunt parte integrată a măsurilor efective.

O reţetă simplă pentru dezvoltarea eficacităţii:

Primul pas – convertirea obiectivelor de politică generală în rezultate specifice şi ţinte de

performanţă;

Identificarea celor mai eficiente măsuri de atingere a obiectivelor de performanţă dorite;

În cadrul grupului de măsuri eficace, alegeţi-le pe cele mai eficiente;

Faceţi diferenţa între problemele structurale şi cele comportamentale şi stabiliţi remedii potrivite

ex ante şi ex post.

80

Cinci paşi pentru a determina eficienţa capacităţii de implementare:

1. Obiective: stabilirea de obiective politice şi implementarea de intrumente în ceea ce priveşte

obligaţiile legale necesitate prin Directivele U.E.;

2. Rezultat: definirea rezultatului în funcţie de indicatori verificabili şi măsuri calitative/cantitative a

succesului implementării acestor obligaţii ;

3. Componente: cuatificarea/identificarea factorilor relevanţi incluşi în patru categorii de

componente de implementare ce pot genera rezultatul respectiv;

4. Meta-analiză: evaluarea cost-beneficiu în funcţie de componentele necesare şi a efectului lor în

procesul de integrare;

5. Reformă: ajustarea obiectivelor şi a instrumentelor politice în funcţie de necesităţi.

12.4. Auto-evaluare şi implementare eficientă

Pentru statele candidat, punctele de referinţă în structurarea sistemului de auto-evaluare ar trebui

să fie criteriile folosite de către Comisia Europeană în evaluarea criteriilor îndeplinite.

Strategia Comisiei menită să asigure implementarea eficientă a normelor U.E. este:

Publicarea indexului de notificări de transpoziţie a Directivelor U.E.;

Diseminarea informaţiei şi încurajarea cetăţenilor şi a întreprinderilor să îşi ceară drepturile;

Iniţierea unor proceduri de constatare a neîndeplinire a obligaţiilor atunci când Statele Membe nu

remediază aspectele problematice sau aspectele ce au făcut obiectul unei plângeri sau cele care au

determinat emiterea unor opinii motivate de către Comisie.

Comisia îşi bazează evaluările de performanţă pe următoarele criterii:

Transpoziţie neadecvată;

Transpoziţie de proastă calitate;

Metode de transpoziţie diferite;

Implementare neuniformă;

Aplicare discriminatorie;

Viduri legislative;

Reguli excesiv de complicate.

Trebuie să se ia aminte faptul că – numitele criterii nu sunt definite în detaliu în aceste

documente. Criteriile se referă, în mare parte, la rezultatul final al implementării.

Punctele slabe ale tranpoziţiei, aplicării şi respectării normelor U.E. în domeniul pieţei interne tind să

fie

1. Întârziere de transpoziţie;

2. Probleme de interpretare;

3. Aplicare incorectă;

4. Dificultăţi de recunoaştere reciprocă;

5. Weak compliance and enforcement.

81

Importanţa auto-evaluării pentru conceperea eficientă a politicilor:

Instanţele decizionale trebuie să cunoască bine criteriile folosite în evaluarea politicilor, - acestea

sunt adesea implicite şi nedeclarate;

Criteriile incluse în textele actelor juridice nu sunt niciodată suficiente;

Nevoia de a identifica (şi cuantifica) rezultate tangibile, de a evalua proceduri şi deci de a folosi

meta-analize a dus la concluzia că mecanismele de auto-evaluare trebuie să fie o componentă

intrinsecă a oricărei politici eficiente.

12.5. Integrarea Europeană – un Proces de Angajament Intern

Integrarea este percepută:

Ca fiind un proces de angajamente „externe” (Tratate), în cadrul cărora statele independente îşi

asumă anumite obligaţii unul faţă de celălalt;

ca proces care este susţinut de cei care profită de pe urma lui şi combătut de cei care au de pierdut

în urma acestuia.

Este important să se determine ce anume induce starea de echilibru pre-integrare, în situaţia de

comerţ restricţionat. Angajamentele interne contează atât pentru formarea iniţială a unor uniuni vamale,

pentru piaţa comună etc. cât şi pentru succesul în sine al oricărui proces integraţionist în urma instaurării

sale.

Principala problemă referitoare la implementarea politicilor comune este devierea de la intenţia

sau spiritul acelei politici; acest lucru se datorează, faptului că formularea de politici interne

„descompune” procesul care a furnizat „pachetul” ce a făcut posibilă integrarea.

Soluţiile la aceste probleme sunt:

o interpretare creativă a normelor comunitare, construirea de „punţi” pentru ca grupurile şi

autorităţile să îşi vadă interesele luate în calcul în procesele de politică domestică;

Încredere şi parteneriat;

Arbitraj independent şi cooperare regională


1. Descrieţi structura unui document de poziţie!

2. Descrieţi componenţa unui dosar de fundamentare!

3. Cum puteti realiza credibilizarea angajamentelor naţionale în cadrul unui proces de negociere

european?

4. Care este importanţa realizării unor analize de risc înaintea finalizării negocierilor de aderare?

5. Ce parteneri trebuie consultaţi pentru a strânge toate informaţiile necesare pentru Guvern?

82

BIBLIOGRAFIE RECOMANDATĂ

Alfredson, T., Cungu, A. (2008) “Negotiation Theory and Practice. A review of the Literature”, EasyPol

Module, 179, [Internet source, <http://www.readbag.com/fao-docs-up-easypol-550-4-5-

negotiation-background-paper-179en>], [accessed on 15.12.2012];

Alter, K.J., Meunier-Aitsahalia, S. (1994), „Judicial Politics in the European Community: European

Integration and the Pathbreaking Cassis de Dijon Decision”, in Comparative political studies,

26(4), p. 535-561;

Arnett, J.J. (2002), „The psychology of Globalization”, in American Psychologist, 57, 10, p. 774-783;

Arregui, J., Stokman, F., Thomson, R. (2004): Bargaining in the European Union and shifts in actors'

policy positions. European Union Politics, 5(1), p. 47-72;

Bal, L. J., (1995), Decision-Making and Negotiations in the European Union (Discussion Paper No. 7):

University of Lecester, Centre for the Study of Diplomacy;

Baylis, J., Smith, S., (2001), The Globalization of World Politics. Second edition, New York: Oxford

University Press Inc. (Jan Aart Scholte, Brian White);

Bazerman, M.H., Neale, M.A. (1992), Negotiating Rationaly, New York: The Free Press;

Beach, D. (2005), „Negotiating the Fifth Enlargement”, chapter 8, in D. Beach, The dynamics of

European integration, Hampshire: Palgrave MacMillan, p. 214-244;

Bollen, J.C., Manders, T. and Tang, P. (2000). Winners and losers of Kyoto. Economic Consequences of

the Kyoto Protocol for Sectors and Regions, National Institute of Public Health and the

Environment (RIVM) and Netherlands Bureau for Economic Policy Analysis (CPB), The

Netherlands;

Börzel, T. A., Risse, Th., (2007), “Europeanization: The Domestic Impact of EU Politics”, in Handbook

of European Union Politics, (Eds.) Jørgensen, Knud Erik, Pollack, Mark A., Rosamond, Ben J.,

pp. 482–504, London: Sage;

Bueno de Mesquita, B., Stockman, F., (1994), European Community Decision-Making: Models,

Applications, and Comparisons, New Heaven: Yale University Press;

Ciot, G. (2012), Modelul Negociatorului (idiosincrazii in procesul decizional al politicii externe), Cluj-

Napoca, Eikon;

Clegg, B. (2000), Instant Negotiation, London: Kogan Page Limited;

Conant, L., (2007), „The Politics of Legal Integration”, in Journal of Common Market Studies, Vol. 45,

Annual Review, pp. 45-66;

Da Conceicao-Heldt, E. (2002) The EU negotiation process: interests, institutions, decision rules, and

iterated bargaining. Theoretical foundation and practical application.paper presented at the BP

Transatlantic Programme Workshop for Advanced PhD students on EU politics, European

University Institute, 7-8 June 2002;



83

Dimitrova, A., Maniokas, K. (2003): Linking co-ordination of EU Affairs and European Policy: New

Member States in the decision-making process of the EU. Draft Paper, UN Documents,

available at:

http://unpan1.un.org/intradoc/groups/public/documents/NISPAcee/UNPAN018697.pdf – Last

accessed: 19 December 2012.

Druckman, D., (1997), „Negotiating in the International Context”, in Peacemaking in International

Conflict: Methods and Techniques, I. Zartman, W. and Rasmussen, J. L. (eds.), Washington DC:

United States Institute of Peace Press, pp. 81-124;

Eberlein, B. and Grande, E. (2005) ‘Beyond Delegation: Transnational Regulatory Regimes and the EU

Regulatory State’. Journal of European Public Policy, Vol. 12, No. 1, pp. 89–112;

Elgström, O. and Jönsson, C. (eds.) (2005) European Union Negotiations: Processes, Networks, and

Institutions, London: Routledge;

Evans. P, H.K. Jacobson, and R.D. Putnam (1993) Double-Edged Diplomacy. Berkley: University of

California Press;

Felsenthal, D.J., Machover, M. (1997), „The Weightened Voting in the EU’s Council of Ministers, 1958-

1995: Intentions and Outcomes”, in Electoral Studies, 16, p. 33-47;

Fink-Hafner, Danica. (2005) Europeanization of the core executive in the transition from circumstances

of EU accession to full EU membership. In: UNSPECIFIED, Austin, Texas. (Unpublished)

Friis, L., Jarosz-Friis, A., (2002), Countdown to Copenhagen - Big Bang or Fizzle in the EU's

Enlargement Process?, Danish Institute of International Affairs, DUPI;

Goriţă, Ciprian (2008): Negocierile de aderare la Uniunea Europeană, Studiu de Caz: România,

Bucureşti, Editura Economică

Hayes-Renshaw, F., Wallace, H. (2006) The Council of Ministers, 2nd

edition, Basingstoke: Palgrave

Macmillan;

Held, D. (2005), Governare la globalizzazione, Bologna: Il Mulino;

Hix, S. (2005), The Political System of the European Union, 2nd

edition, Basingstoke: Palgrave

Macmillan;

Hix, S. (2008), What’s Wrong with the European Union and How To Fix It, Cambridge, Polity.

Hoggetts, R.M., Luthans, F. (1994), International Management, Second Edition, New York: McGraw

Hill, Inc.

Holsti, K.J. (1995), International Politics. A Framework for Analysis, 7th Edition, New Jersey: Prentince-

Hall;

Hughes, J., Sasse, G., Gordon, C. (2004), Conditionality and Compliance in the EU’s Eatward

Enlargement:Regional Policy and the Reform of Sub-national Government, in “Journal of

Common Market Studies”, 42, p. 3;

Ikle, F.C. (1987), How Nations Negotiate, New York: Harper&Row;

http://unpan1.un.org/intradoc/groups/public/documents/NISPAcee/UNPAN018697.pdf

84

Inotai, A. (2001), Some Key Issues in Understanding the Negotiations on Accession to the European

Union, Working Paper, No.22, Budapest: Institute for World Economics of the Hungarian

Academy of Sciences;

Jones, E., van der Bijl, N. (2004) Public Opinion and Enlargement: A Gravity Approach, European Union

Politics, p. 139-146;

Kasim H, B.G. Peters, and V Wright (2000). The National Coordination of EU Policy: The Domestic

Level. Oxford: Oxford University Press.

Keohane, R.O. (1986), Neorealism and its critics, New York:Columbia University Press;

Kissinger, H. (1969), Nuclear Weapon and Foreign Policy, Abridged, Reprint;

Kohler-Koch, B., (1996) ‘Catching Up With Change. The Transformation of Governance in the European

Union’, Journal of European Public Policy 3, 3, pp. 359–380;

Kolb, D., Williams, J. (2003), Everyday Negotiation: Navigating The Hidden Agendas in Bargaining. San

Francisco: Josssey-Bass. pp. i-24;

Kreppel, A. (2001)- The European parliament and Supranational Party System: A Study in Institutional

Development, Cambridge: Cambridge University Press;

Landau, A (2004): „Negotiating the enlargement” in Negotiating the European Union, Paul.W. Meerts,

Franz Cede. (eds.), Palgrave Macmillan

Lavadoux, F., Guggenbuhl, A., Best,E. (2004), Handbook for the European Negotiator, Maastricht:

EIPA;

Lempereur, A.P., Colson,A. (2008), Negotiations europeennes, Paris: A2C MEDIAS;

Lewicki, R. et al. (2004), Essentials of negotiation. New York: McGraw-Hill Higher Education ;

Maniokas, Klaudijus (2001): Methodology of the EU Enlargement: a Critical Appraisal, Online paper:

www.eipa.nl/Topics/Enlargement/maniokas_paper.doc, last accessed: December 30, 2012.

Marer, P. (1994), Integrating Central and Eastern Europe into Europe, Paper presented for Conference

on European Identities, Indiana University, Bloomington, Indiana, February 1994;

Mayhew, A (1998): The European Union’s Policy toward Central Europe: Design or Drift? in C. Rhodes,

ed., The European Community in the world Community. Boulder: Lynne Rienner Publishers,

105-125.

Mayhew, A. (2007) Enlargement of the European Union: an analysis of the negotiations for countries of

the Western Balkans, in SIGMA PAPER, no. 37

McElroy, G. (2007) „Legislative Politics”, in K.E.Jorgensen, M.|A.Pollack, and B.Rosamond (eds.) The

hnandbook of European Union Politics, London: Sage, p. 175-194;

Meerts, P. and Cede, F. (eds.) (2004) Negotiating European Union, Basingstoke: Palgrave Macmillan;

Metcalfe, L. (1987) Comparing National Policy Coordination; Do differences matter? Paper – Ehrenstein

Colloquim, EIPA, Maastricht;

Middlemans, K. (1995) Orechestrating Europe. London: Fontana Press;

Milzow, K. (2008), National Interest and European Integration. Discourse and Politics of Blair, Chirac

and Schroeder, Palgrave Macmillan,

http://www.eipa.nl/Topics/Enlargement/maniokas_paper.doc

85

Monti, M. (2010) A new strategy for the Single Market. At the service of Europe’s economy and society,

Report to the President of European Commission, Jose Manuel Barosso;

Moravcsik, A., M.A. (2003): National Interests, State Power, and EU Enlargement. CES Working Paper,

no. 97, 2003. [Working Paper]

Nicolaides,P (1998),The Boundaries of the Negotiating Power of the Candidates for Membership of the

European Union: Some Theoretical Considerations and Practical Implications, in

EIPASCOPE, 3;

Nicolaides et al., (1999) A Guide to the Enlargement of European Union (II): A review of the process,

Negotiations, Policy Reform and Enforcement Capacity, Maastrciht, EIPA;

Nicolaides, P. (2000), Enlargement of the European Union and Effective Implementation of its Rules

(with a case study on Telecommunication), Current European Issues, European Institute of

Public Administration, Maastricht, Netherlands;

Nicolaides, P. (2002), From Graphite to Diamond – The importance of Institutional Structure in

Establishing Capacity for Effective and Credible Application of EU Rules, Current European

Issues, European Institute of Public Administration, Maastricht, Netherlands;

Nicolaides, P. (2003), Preparing for EU Membership: The Paradox of Doing What the EU Does Not

Require You to Do, in EIPASCOPE, 2;

Noë, W.(2001): The impact of EU Enlargement on External Relations, notably with the US and Russia,

National Europe Center Paper, No. 8; online paper available at:

http://www.unece.org/fileadmin/DAM/trade/workshop/ april2003/4Impact-

EUEnlargementOnExternalRelations-USAndRussia.pdf, Last accessed: 30 December 2012.

Peters, B.G. (1999) Institutional Theory in Political Science: The „New Institutionalism”, London:

Continuum;

Peterson, J., E. Boomberg, (1990): Decision-making in the European Union. London and New York:

Macmillan and St. Martin’s Press;

Plantey, A. (2002), La negotiation internationale au XXIe siècle, Paris: CNRS Editions;

Puscas, V. (2003), Negotiating with the European Union: preparing the External Environment of

Negotiation, vol.3, Bucuresti: Editura Economica;

Puşcaş, V. (2006): European Negotiations, A case study: Romanians Accession to the European Union,

Gorizia, IUES-ISIG

Putnam, R. D. (1988), „Diplomacy and domestic politics: The logic of two-level games”, International

Organization 42, p. 427-60;

Scharpf, F. (1988). The Joint-Decision Trap: Lessons from German Federalism and European Integration.

Public Administration 66: 239–78

Schalk, J., Torenvlied, R., Weesie, J. And Stokman, F. (2007) „The Power of the Presidency in EU

Council Decision-Making”, European Union Politic, 8/2, p. 229-250;

http://www.unece.org/fileadmin/DAM/trade/workshop/%20april2003/4Impact-EUEnlargementOnExternalRelations-USAndRussia.pdf

http://www.unece.org/fileadmin/DAM/trade/workshop/%20april2003/4Impact-EUEnlargementOnExternalRelations-USAndRussia.pdf

86

Schimmelfennig, F., Sedelmeier, U.(2005), „Introduction: Conceptualizing the Europeanization of

Central and Eastern Europe”, in F. Schimmelfennig, F., U. Sedelmeier, (eds.): The

Europeanization of Central and Eastern Europe, Ithaca, p. 1—28;

Schneider, G., Steunenberg, B., Widgrén, M. (2006) 'Evidence With Insight: What Models Contribute to

EU Research', in R. Thomson, F. N. Stokman, T. Königand C. Achen, (eds.) The European

Union Decides: Political Economy of Institutions and Decisions, Cambridge: Cambridge

University Press, p. 299-317;

Schneider, J. (2009) Conflict, Negotiation and European Union Enlargement, New York: Cambridge

University Press;

Schout, A. (1997): The Domestic Management of European Affairs: Draining the Quagmire. Paper,

EIPA, Maastricht

Sedelmeir, Ulrich(2010), Enlargement:From Rules of Accession to a Policy Towards Europe?, in H.

Wallace, M. A. Pollak and A. R. Young (2010), ”Policy-Making in the European Union”, Sixth

Edition, Oxford: Oxford University Press;

Sigma Papers no. 37 (2007) Enlargement of the European Union: An Analysis of the Negotiations for

Countries of the Western Balkans;

Smith, M. (1996) – “European Union as an international actor”, in J. Richardson (ed.) The European

Union: power and policy-making, London: Routledge;

Smith, M. (2000), Negotiating New Europe: the Role of the European Union, in “Journal of European

Public Policy”,7: 5;

Soete, L. (2011): Europe’s future: fragmented implosion, or greater integration?, online paper, available

at: http://unu.edu/news/europes-future-fragmented-implosion-or-greater-integration.html, Last

Accessed: 30 December 2012;

Spangle, M.L., Isenhart, M.W. (2003), Negotiation, Thousand Oaks: SAGE Publications;

Summa, T. (2008),The European Union 5th Enlargement-Lessons Learned, Report for Fellow Program,

Cambridge: Harvard University;

Tallberg, J. (2003), The Agenda-Shaping Powers of the EU Council Presidency. Journal of European

Public Policy, 10;

Tallberg, J. (2006), Leadership and Negotiation in the European Union: The Power of the Presidency.

Cambridge University Press;

Tallberg, J. (2008), The Institutional Foundations of European Union Negotiations, Paper prepared for

the workshop “Negotiation Theory and the EU: the State of the Art”, Dublin, Nov.14-15;

Tamminen, T. (2012) Negotiating and Deciding EU Enlargement. Critical observations on the Recent

Enlargement Debates and the EU Policies towards the Western Balkans, University of Turku,

Course booklet, first edition for Autumn Semester 2012;

Thomson, R. , Hosli, M.O. (2006): 'Explaining Legislative Decision-Making in the European Union', in

Robert Thomson et al., eds., The European Union Decides, Cambridge: Cambridge University

Press, p. 1-24;

http://unu.edu/news/europes-future-fragmented-implosion-or-greater-integration.html

87

Thomson, R. (2008) „The Council Presidency in the European Union: Responsibility with Power”,

Journal of Common Market Studies, 46/3, p. 593-617;

Tomozeiu,D. (2011), EU Estern Enlargement: Testing the Applicability of the PON Negotiation Model,

Paper for European Consortium for Political Research, Dublin, Aug. 30;

Van de Bos, J.J.M. (1991). Dutch EC Policy Making: A Model-Guided Approach to Coordination and

Negotiation. University of Utrecht: Dissertation.

Van Deever S. (2004): EU Enlargement and Environmental Policy: Transitions, Liberalization,

Institutions and Environmental Outcomes, online paper, available at:

http://pubpages.unh.edu/~sdv/eu_enlargement.pdf, Last accessed: 30 December 2012.

van Keulen, Mandeltje (2004): “What happens at home – Negotiating EU Policy at the Domestic Level”

in Negotiating the European Union, Paul.W. Meerts, Franz Cede. (eds.), Palgrave Macmillan.

van Schendelen, Rinus (2004): “The EU as a Negotiations Arena: Diplomats, Experts, and PAM

Professionals” in Paul.W. Meerts, Franz Cede. (eds.), Palgrave Macmillan.

Verheijen, A.J.C. (2000) Administrative Capacity Development. A race against time?, Scientific Council

for Government Policy. Working Paper, W 107,

Young, A.R. (2009) „The Politics of Regulation and the Internal Market”, in K.E. Jorgensen, M.A.

Pollack and B. Rosamond (eds.) The Handbook of European Union Politics, London: Sage, p.

373-394;

Wallace, H., Pollack, M.A., Young, A.R. (2010), Policy-Making in the European Union, 6th edition, The

New European Series, Oxfors: Oxford University Press;

Zartman, W. I., (1976), The 50% Solution: How to Bargain Successfully with Hijackers, Strikers, Bosses,

Oil Magnates, Arabs, Russians, and Other Worthy Opponents in this Modern World, New York:

Anchor Press. Garden City;

Online resources:

1. Council of the European Union (2009): Council conclusions: financial package for the accession

negotiations with Croatia –

http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/docs/pressdata/EN/genaff/111781.pdf. Last

accessed: December 19, 2012.

2. Negotiating Team of the Republic of Slovenia for the Accession to the European Union:

Negotiations on the Accession of the Republic of Slovenia to the European Union Completed:

Presentation and assessment of the financial package;

http://www.svrez.gov.si/fileadmin/svez.gov.si/pageuploads/docs/slovenia_accession_to_the_EU/

Negotiations_on_the_Accession.pdf -Last accessed: December 19, 2012.

3. Steps toward joining the EU: http://ec.europa.eu/enlargement/policy/steps-towards-

joining/index_en.htm

4. Western Balkans (2004): Guidelines to the Acquis Communautaire: Support to promotion on the

reciprocal understanding between the European Union and the Western Balkans,

http://www.westernbalkans.info/htmls/save_pdf2.php?id=600 Last accessed December 19, 2012;

5. 4th Enlargement Summary: http://aei.pitt.edu/1560/1/4th_enlarge_summary_results.pdf; Last

Accessed: December 19, 2012

6. „How to write a position paper”, http://www.xavier.edu/library/help/position_paper.pdf

7. „Romania’s position paper. Chapter 20 – Culture and audiovisual”, Conference on Accession to

the European Union, 2000,

http://abm.tobb.org.tr/duyurular/sunuslar/muzakere%20pozisyonlari/20/romanya%2020.pdf

http://pubpages.unh.edu/~sdv/eu_enlargement.pdf

http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cms_data/docs/pressdata/EN/genaff/111781.pdf

http://www.svrez.gov.si/fileadmin/svez.gov.si/pageuploads/docs/slovenia_accession_to_the_EU/Negotiations_on_the_Accession.pdf

http://www.svrez.gov.si/fileadmin/svez.gov.si/pageuploads/docs/slovenia_accession_to_the_EU/Negotiations_on_the_Accession.pdf

http://ec.europa.eu/enlargement/policy/steps-towards-joining/index_en.htm

http://ec.europa.eu/enlargement/policy/steps-towards-joining/index_en.htm

http://www.westernbalkans.info/htmls/save_pdf2.php?id=600

http://aei.pitt.edu/1560/1/4th_enlarge_summary_results.pdf

http://www.xavier.edu/library/help/position_paper.pdf

http://abm.tobb.org.tr/duyurular/sunuslar/muzakere%20pozisyonlari/20/romanya%2020.pdf

88

Other online sources:

1. http://en.euabc.com/

2. http://www.eutransition.eu

3. http://ec.europa.eu

4. http://eur-lex.europa.eu

5. www.seio.gov.rs

http://en.euabc.com/

http://www.eutransition.eu/

http://ec.europa.eu/

http://eur-lex.europa.eu/

http://www.seio.gov.rs/

Negocieri Europene Curs

Documents

Transcript of Negocieri Europene Curs