În pragul celui de-al Doilea Război Mondial, la doar 17 ani, Nadia Lacoste a părăsit România. A lăsat în urmă casa părintească, prieteni dragi şi prima iubire, scriitorul Mihail Sebastian. La 58 de ani de când a plecat şi la 53 de ani de la moartea scriitorului, Nadia Lacoste ne spune povestea unei relaţii de-o lună care s-a transformat într-o iubire de-o viaţă.Suntem în 6 iulie 1940, Nadia Mărculescu are 17 ani, locuieşte pe Bulevardul Elisabeta la numărul 91, în apropierea Facultăţii de Drept. E proaspătă absolventă a Liceului „Regina Maria“ şi se pregăteşte să dea examenele pentru echivalarea bacalaureatului francez la Şcoala Centrală pentru a putea alege o facultate.

Tocmai a terminat de citit romanul „Accidentul“ de Mihail Sebastian, şi după ce închide cartea, începe să scrie o scrisoare: „Dragă Domnule Sebastian, nu caut mobilul pentru care îţi scriu, n-aş găsi niciunul valabil, ci numai entuziasmul celor 17 ani ai mei…“

Este 28 mai 2008, ne aflăm în luxoasa zonă traversată de Avenue Victor Hugo, la cinci minute de Arcul de Triumf, în apartamentul Nadiei Lacoste. Deşi ne ştim abia de o jumătate de oră, cu un gest de o familiaritate surprinzătoare mă trimite la bibliotecă: „Vezi cărţile legate? Scoate «Accidentul». Vezi ce dată este trecută acolo?“.

Deschid cartea şi dau peste o dedicaţie semnată Mihail Sebastian şi datată 9 octombrie 1940, în timp ce ea continuă: „când am citit «Accidentul», mie îmi plăcuse deja «Jocul de-a vacanţa».“ Între aceste două momente au trecut aproape 60 de ani şi o poveste de dragoste precum sunt acelea care nu te lasă să dormi noaptea, plină de neprevăzut, demnă de un roman, în care unul este autorul unor celebre romane de dragoste româneşti, iar ea e apropiata uneia dintre cele mai cunoscute case regale din Europa.

Astăzi, Nadia povesteşte despre epistola scrisă în urmă cu 58 de ani dintr-un fotoliu stil, tapiţat cu catifea albă şi motive florale beige, într-un salon ce dă într-o grădină pe acoperişul unui bloc. Spune că a fost un act impulsiv. „Îmi amintesc că am terminat de citit şi i-am scris imediat“. Nu se aştepta neapărat la un răspuns, dar atunci când acesta a venit, deşi era unul standard pentru vremea respectivă, politicos şi cald ca al unui om sur-prins de intenţia ei, dorinţa de a-l cunoaşte pe cel care scrisese romanele adolescenţei a devenit mai mare.

În urmă cu aproape 60 de ani, pe care îi numeşte secole acum, Nadia era o fată de 17 ani care avea impresia că poate cuceri lumea. Voia să fie jurnalistă, publicase chiar într-unul din ziarele vremii un articol destul de consistent. Îşi aduce aminte că atunci când editorul ziarului a vrut să o cunoască, a trebuit să meargă însoţită de bunica sa. „Era firesc la vremea respectivă“, îmi spune, „dar eu am avut părinţi care nu mă prea întrebau unde mă duc, poate tata, dar nu prea mult.“

Nadia avusese, se pare, acei părinţi liberali care nu şi-au obligat fiica să trăiască închisă în casă. „Mergeam la Teatru Comedia sau la Naţional să îi văd pe actori şi nu le spuneam. Aveam note bune, chiar mari, şi mă temeam pentru că dacă părinţii ar fi ştiut, nu ar fi fost mulţumiţi.“ În aceeaşi perioadă a venit şi pasiunea pentru teatru. „Deşi pe mine m-a pasionat, nu ca să fiu actriţă, ci regizor. Pentru a fi actriţă mă gândeam că trebuia în

primul rând să fii frumoasă, apoi să ai talent, iar eu eram departe de toate astea.“

Pentru că nu ştia pe nimeni în lumea teatrului, şi-a folosit aparatul de fotografiat primit cadou pentru a face poze actorilor în spectacole. Un aparat foto nu era un lucru comun la vremea respectivă. Zâmbeşte şi îmi spune: „Îi aşteptam în spatele teatrului şi le dădeam pozele sau le lăsam la portar“. Aşa a cunoscut-o într-o zi pe Leny Caler, celebră actriţă a vremii şi iubita lui Mihail Sebastian, cea care avea să îi şi aducă faţă în faţă. „Leny exagerează un pic când vorbeşte de mine în jurnalul ei, probabil prin natura meseriei sale este un pic mai dramatică“, spune cu eleganţă Nadia.

Ştiam din documentare că Leny Caler era o divă a vremurilor respective, scrisese un jurnal în care notase pas cu pas relaţiile cu actorii, scriitorii şi regizorii, chiar Sebastian o menţionase în jurnalul său referindu-se la multiplele ei aventuri. Adusesem cu mine, la Paris, cele două jurnale şi eram pregătit să o pun faţă în faţă cu descrieri ale aceloraşi momente care erau complet diferite de la un jurnal la altul. Ea era în dreapta mea, pe scaunul pe care mă aşezasem iniţial, după ce mă invitase la intrarea în casă să mă aşez unde vreau. Avea să mă ridice cu graţie din locul ales spunând: „oriunde în casă, mai puţin acolo, este scaunul meu“.

Jurnalul lui Leny şi cel al lui Sebastian erau pe masa din faţă, aşa că mi-a cerut cartea şi a deschis-o direct la fragmentul unde este menţionată. „Nimic nu este adevărat din ce spune ea aici. Leny a amestecat un pic lucrurile.“ Şi începe să-mi povestească cum, după ce l-a rugat pe George Vraca să o prezinte lui Sebastian, a ajuns la Leny care a invitat-o la ceai în ziua în care venea şi el.„Eram foarte emoţionată, el a venit mai târziu, iar când l-am văzut mi-a tremurat inima“, povesteşte privind în gol şi zâmbind. Seara s-a dovedit a fi mai mult decât sperase Nadia pentru că, atunci când toţi cei care erau la ceai au plecat la film, el s-a oferit să o conducă acasă.

Aşa a început relaţia lor. „Era octombrie 1940, iar eu făceam ceva complet diferit de fetele de vârsta mea. Mergeam la şosea, la el în garsonieră, pe Victoriei, acolo unde lucra; iar eu stăteam în faţa lui pe un scaun. M-am îndrăgostit de el imediat.“ Nadia se luminează când vorbeşte despre Sebastian, are un ton glumeţ şi povesteşte de el ca despre prima dragoste adevărată. Timp de o lună s-au văzut aproape în fiecare zi, iar Nadia, fiica unui important om de afaceri al timpului, răsfăţată şi plimbată prin toate colţurile lumii, a mâncat împreună cu Mihail pâine cu ceapă şi brânză.

Râde când îi amintesc de această întâmplare (pe care o citisem într-un articol scris de un englez pentru BBC) şi adaugă: „Eu nu ieşeam deloc pe vremea aceea, prima dată când au venit prietenii de la şcoală la mine fusese în acelaşi an, iar în cameră era cu noi tata, mama sau bunica. Aşa erau siguri că nu se întâmplă nimic.“

Nadia ştia, încă înainte de a-l cunoaşte pe Mihail, că urma să părăsească România, astfel că momentul despărţirii nu i-a luat prin surprindere. În decembrie 1940, cu cărţile lui Mihail, ediţiile cartonate pe care încă le mai are în bibliotecă, albumele cu fotografiile

făcute actorilor şi câteva haine, Nadia părăsea România fără să ştie cât va lipsi. E adevărat că văzuse ce se întâmplă încă din 1939 când, proaspăt întoarsă dintr-o croazieră, tatăl ei căuta măşti de gaz prin oraş de teama unui atac cu bombe chimice din partea nemţilor. „Atunci ne-am întors cu ultimul tren către România; în Paris curentul electric era întrerupt noaptea şi oraşul era în întuneric.“

Tatăl Nadiei era director financiar pe Europa la Standard Oil, iar din cauza războiului urma să fie transferat în America de Sud. Planurile nu aveau să se îndeplinească întocmai. La 1 aprilie, după o călătorie de trei luni şi jumătate, familia Nadiei a ajuns la New York. Nadia îşi aminteşte: „nu am călătorit neîntrerupt şi câteodată nici nu ştiam care este destinaţia următoare. Uneori mergeam cu trenul, iar alteori cu vaporul.“

Totuşi, pe parcursul călătoriei, corespondenţa cu Mihail a prins viaţă. El îi trimitea scrisori la post restant atunci când era informat despre următoarea oprire, iar Nadia îi trimitea răspunsurile din porturi sperând că vor ajunge la destinaţie. Corespondenţa a fost posibilă până când România s-a aliat cu Germania nazistă, iar orice contact cu lumea liberă a fost interzis. Pe 27 septembrie 1941, la aproape un an de când o cunoscuse, Sebastian scria în jurnalul său „Mă văd cu Nadia la New York (…) unde scriu o piesă care se joacă pe Broadway“.

În timp ce în România războiul era în desfăşurare, în America părinţii Nadiei au făcut tot posibilul ca fiica lor să-şi continue educaţia în limba franceză începută în ţară.

Nadia este admisă la Wellesley, un renumit colegiu pentru fete din Massachusetts, la care au mai fost eleve Madeleine Albright, Hilary Clinton şi care a fost, de altfel, şi subiectul unui film de succes, „Monalisa Smile“. „Am făcut Ştiinţe Politice, la vremea respectivă voiam să intru în Congres, voiam să fiu politician.“

După terminarea studiilor a aplicat la prestigioasele reviste Time şi Newsweek, care îi ofereau imediat posturi de documentaristă sau secretară, însă ea îşi dorea să fie reporter. „Au zâmbit şi mi-au spus că o femeie nu va fi niciodată reporter, oricare ar fi evoluţia mea în interiorul redacţiei“.

La vremea aceea, într-o Americă încă în război, o femeie, deşi absolventă a Colegiului Wellesley, putea, din cauza rigorilor vremii, în cel mai bun caz, să obţină o slujbă ca secretară sau să se căsătorească cu un absolvent al Facultăţii Harvard. Căsătoria sau măritişul erau sugestii pe care Nadia avea să le tot audă chiar şi după ce, împreună cu prietena cea mai bună, urma să plece într-o călătorie cu sensuri aproape inţiatice de la Washington la Hollywood.

Printr-o întâmplare fericită a reuşit să se angajeze. „Mi s-a oferit un post de recepţioneră la cabinele de machiaj aparţinând studiourilor MGM“. Nadia avea să facă programările pentru starurile care urmau să fie machiate, îşi aminteşte că femeile obişnuiau să vină la machiaj de la 6 dimineaţa, iar printre ele se aflau Katherine Hepburn, Greta Garbo, Bette Davis.

După două luni, a fost mutată la departamentul unde se citeau scenarii venite pe adresa studiourilor şi cărţi ce aveau şanse să fie ecranizate pentru că ştia franceză, engleză, spaniolă şi ger-mană. Trebuia să le citească şi să le repovestească folosind stilul autorului, nici acum nu ştie cum ceilalţi reuşeau să facă asta. Când nu a mai putut merge la muncă din cauza grevei de la Hollywood din 1945, a dat curs unui anunţ din ziarul local pentru un post de culegător de stru-guri în nordul Californiei.

Nadia povesteşte că dormea în nişte cabane muncitoreşti pline de gândaci şi şobolani, „erau acolo oameni săraci, locuiau în ghetou şi veneau ca în vacanţă, mai scăpau de oraş.“ Pentru o tânără cu educaţia Nadiei, absolventă a Colegiului Wellesley, această muncă ar fi părut de neconceput. Era sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, iar corespondenţa cu România era din nou posibilă.

Având experienţa lecturării scenariilor de film, Nadia intenţiona să-l aducă pe Mihail să scrie scenarii la Hollywood. Nu a ezitat să-l caute imediat ce a fost posibil. „I-am trimis o telegramă, dar nu am primit un răspuns de la el, îmi spuneam că a uitat sau a trecut peste povestea noastră“.

Înainte îmi povestise că a văzut cum sentimentele lui Mihail au crescut în corespondenţa dintre ei mai mult decât în timpul lunii pe care o petrecuseră împreună în 1941. „El mă lua ca pe un copil, îmi zicea mereu că e prea bătrân pentru mine. Credea că la 17 ani te înamorezi de actori, scriitori; îţi plac, dar îţi trece. De altfel, el prefera femei mai mature, actriţe.“

Mihail Sebastian a murit pe 29 mai 1945, la două săptămâni după ce Nadia a trimis scrisoarea, lovit de un camion în timp ce traversa strada. Era în drum spre Facultate unde urma să ţină o prelegere despre Balzac, într-o zi de primăvară târzie şi, spune autorul articolului scris pentru BBC, „Mihail purta un costum subţire de culoare verde“.

Nadia nu a ştiut nimic despre moartea lui. Abia în august 1945 când, într-o vacanţă de la studiourile MGM, s-a întors acasă la New York, părinţii i-au spus. „Ei ştiau că a murit, dar nu mi-au spus nimic pentru că au aşteptat să fie cu mine când îmi dau vestea.“ Oftează în semn că a înţeles alegerea părinţiilor ei, îşi trage mânecile şi îi spune fotografului nostru să nu îi fotografieze mâinile.

E îmbrăcată într-o helancă beige şi o pereche de pantaloni maro, are părul şaten şi poartă ochelari de vedere. Povesteşte că a găsit, de curând, într-un cufăr de-al tatălui ei, scrisori pe care ea le trimitea părinţilor din California şi într-una din ele spunea: „nu pot să iau o

decizie despre ce am să fac până nu îl văd pe Mihail“.

Peste mulţi ani, Nadia a aflat că Mihail pri-mise telegrama trimisă din America înainte de a muri. „M-a consolat enorm. Era important pentru mine că Mihail a aflat înainte să moară că nu îl uitasem şi că aveam planuri împreună cu el.“ La scurt timp după vestea cumplită, Nadia a plecat la Paris împreună cu părinţii, iar ritmul de viaţă european, aerul Parisului au cucerit-o din nou. Tot ce mai trebuia să facă pentru a se stabili acolo era să-şi convingă şefii să o detaşeze la Paris.

Şeful birourilor MGM din Paris era un domn „extrem de simpatic“, pe care îl cunoscuse cu ceva timp în urmă. Se numea Robert Lacoste, se afla într-o vizită în Statele Unite şi trebuia să cumpere cadouri pentru familie. Nadia a fost trimisă pentru a-l ajuta la cumpărături. Despre cel care avea să-i devină soţ peste câţiva ani îşi aminteşte că „nu era nimic deosebit, era un om căsătorit, cu doi copii.

Ne-am văzut o oră sau o oră şi jumătate, am băut o cafea împreună şi gata. Eu mă gândeam încă la Mihail Sebastian.“ Nadia a fost detaşată la Paris, împotriva insistenţelor şefilor ei de a rămâne la Hollywood, pentru că stăpânea foarte bine limba franceză şi putea deveni o legătură între cele două birouri. La biroul MGM din Paris, Nadia a continuat să se ocupe de promovarea filmelor. Nu s-a gândit la o legătură cu Robert Lacoste, nici prima oară când l-a văzut, nici când a început să lucreze pentru el. „Aveam multă treabă împreună, el trebuia să vadă toate materialele de promovare, afişele pentru acordul final, cred că lucrurile între noi au evoluat pe nesimţite, locuiam aproape de el şi mă lăsa acasă după program.“

Anul 1955 marchează două evenimente importante: după 10 ani de la moartea lui Mihail Sebastian, Nadia Mărculescu devine Nadia Lacoste în urma căsătoriei cu Robert Lacoste şi primeşte oferta de a ocupa postul de coordonator al biroului de presă de la curtea regală a Statului Monaco. „Renunţasem la job-ul de la MGM pentru că devenisem soţia şefului meu“. Monaco era cunoscut drept un paradis fiscal şi un loc unde puteau fi câştigate sume importante de bani la jocurile de noroc. Prinţul Rainier şi proaspăta sa soţie, Prinţesa Grace de Monaco, doreau o reabilitare a regatului pe care îl conduceau. Nadia îşi aminteşte: „am stabilit atunci ca, pentru câteva luni, să fiu într-o probă, în caz că lucrurile nu funcţionau. Aveam experienţa promovării filmelor, însă nu mă ocupasem niciodată de promovarea unei ţări. Noroc că era o ţară mică.“

A rămas 50 de ani în postul pe care era dispusă să-l încerce timp de câteva luni şi se spune că tot ce reprezintă Monaco în prezent i se datorează ei şi bunei sale comunicări cu presa. A gestionat tragedia morţii Prinţesei Grace de Monaco şi a fost alături de Casa Regală, respectându-le intimitatea. Tragicul eveniment a surprins-o pe Nadia în concediu alături de soţul ei, într-un sat din Germania, unde Robert vâna şi pescuia, iar ea se odihnea.

Atunci când a deschis radioul şi a auzit vestea accidentului a fugit la cel mai apropiat telefon pentru a lua legătura cu Casa Regală. „Eram atât de izolaţi încât, la pensiunea la care stăteam, nu exista telefon şi a trebuit să fug în sat pentru a găsi unul; am reuşit să

revenim în ţară abia a doua zi.“ La 65 de ani a fost obligată prin lege să predea postul.

Prinţul a rugat-o atunci să se ocupe de societatea care administra toate hotelurile şi cazinourile din Monaco, iar apoi de Biblioteca Irlandeză înfiinţată după moartea Prinţesei Grace de Monaco. „M-am retras definitiv în 2005 când i-am spus Prinţului «destul este destul!»“. Mai era încă în funcţie când s-a reîntors în România, în 2000, prima dată de la plecare. Trecuseră 60 de ani, iar fiul ei, Thierry, a vrut să o însoţească, dar ea a vrut să-şi ducă povestea la final pe cont propriu. „Asta era o călătorie pe care îmi doream să o fac singură.“ Trecuseră 55 de ani de la moartea lui Mihail, iar Nadia simţea nevoia să „închidă un cerc“.

A venit la Bucureşti pentru a vedea mormântul lui Sebastian fără să ştie unde este. „A trebuit să o sun pe soţia fratelui lui Mihail, pe care nici măcar nu o cunoşteam şi să o întreb pe ea unde este îngropat“. La cimitirul Filantropia avea să găsească mormântul lui Mihail Sebastian, omul alături de care trăise o primă şi tulburătoare poveste de iubire. „Am stat o săptămână, am fost la cimitir, fusese cutremurul şi erau pietre căzute, erau scrise cărţile lui Sebastian, dar nu era «Jurnalul» şi «Insula».

Avea peste 70 de ani, era în cimitirul Filantropia, în faţa mormântului primului bărbat pe care îl iubise şi probabil că s-a gândit că nu poate să încheie cercul dacă nu lasă lucrurile în ordine. Aşa că la vârsta la care alte femei abia dacă mai ies din casă, ea a angajat oameni care să se îngrijească de curăţenie, a adăugat operelor inscripţionate pe mormânt „Jurnalul“ şi „Insula“, iar la capul lui Mihail a plantat un liliac care să dea frumuseţe locului şi după moartea ei.

Gestul poate să fie şi o parte din grija pe care a dorit să i-o ofere lui Mihail încă de când era prea tânără ca să se gândească la asta, dar şi un sfârşit al unei poveşti la care revenea periodic de câte ori avea ocazia. Va reveni şi peste un an pentru a se asigura că totul decurge conform indicaţiilor lăsate, iar peste 4 ani este din nou în România, însoţită de data aceasta de fiul ei, Thierry, în vârstă de 47 de ani, aflat la prima sa vizită. „I-am făcut un tur rapid ca să-i las o impresie bună“, spune pe un ton glumeţ.

Se opreşte un moment ca şi când ar căuta cu privirea străzi, locuri, clădiri pe care le ştia din copilărie şi spune „nu vreau să fiu rea“. Nadia nu se teme de judecata ce ar putea însoţi absenţa ei de 60 de ani din România pentru că în tot acest timp nu a făcut decât să-şi conserve cu ajutorul memoriei un spaţiu pe care azi nu l-ar regăsi, la fel ca iubirea pierdută.

Din apartamentul care ocupa ultimul etaj al unei clădiri din centrul Parisului, Nadia plănuieşte călătorii, îmi povesteşte cum pleacă în iulie undeva în sudul Franţei şi apoi într-o croazieră pe Dunăre, de la Viena până la Tulcea şi apoi la Bucureşti.

Acum se ocupă de organizarea întâlnirilor Asociaţiei Fostelor Eleve de la Wellesley, dar susţine că nu este mare lucru şi că nu a căutat neapărat ceva de făcut: „e plăcut să pot să fac ce vreau, unde vreau şi cum vreau“. Râde cu poftă şi simţind că am ajuns la final, îmi spune: „de atunci fac baloane, cum se spune «bubbles»?“

După ce am terminat de scris interviul cu doamna Lacoste, o vizită la mormântul lui Mihail Sebastian a părut o idee bună pentru „a închide şi eu un cerc“. Aleea Mihail Sebastian este lată de 30 de centrimetri; număr şapte monumente funerare şi ajung în faţa mormântului lui Mihail Sebastian. Este mult mai mic şi mai lipsit de prestanţă decât îmi imaginam. La capul lui este un liliac ale cărui bucheţele de flori uscate atârnă încă printre frunze.