Universitatea din PetroșaniFacultatea de științe – Asistență Socială

PersoanaPetroșani - 2012

1. Definirea persoanei

Paul Popescu Neveanu, în „Dicționar de psihologie” definește persoana din trei

puncte de vedere: general, filozofic și juridic. „(1) (în sens general) se refera la individul

uman așa cum apare el în ochii altora, în relațiile cu alții. (2) (in sens filozofic și moral)

desemnează un individ uman capabil să gândească rațional și să acționeze în concordanță cu

valorile morale. (3) (din punct de vedere juridic) indică o entitate cu drepturi și îndatoriri

stabilite prin legile în vigoare ... Este o distincție între persoana fizică și juridică în funcție de

drepturile și obligațiile lui sociale.” (Paul Popescu Neveanu, p.532).

Noul DEX definește persoana ca fiind: „1) Reprezentant al speciei umane privit în

ansamblul trăsăturilor sale fizice și psihice; ființă umană; om; individ; ins. 2) Om (sau

organizație) luat în raport cu societatea și privit ca subiect cu drepturi și cu obligații.” (Noul

DEX).

2. Distincția între persoană și individ

Individul este ființa primară dependentă de pulsiuni și de nevoile sale fundamentale,

în primul rând de cele de ordin biologic. Individul este dominat de nevoia de securitate și de

instinctul de conservare, care se manifestă prin egoism.

Individul desemnează generic forța biologică, entitatea indivizibilă și unică a ființei

în ceea ce are era specific, respectiv, ființarea organismului, viața lui.

Persoana este ființa morală care se formează prin interiorizarea valorilor morale pe

care le acceptă în mod conștient, ca pe o necesitate și care , odată interiorizate, devin suportul

sufletesc interior al ființei umane. Ele reprezintă certitudinea și valoarea ființei, soliditatea și

stabilitatea ei. Prin aceasta ea devine conștientă de faptul că reprezintă o „valoare în sine”fapt

care implică o anumită responsabilitate față de propriile sale acte și față de semenii săi. Orice

persoană are o vocație comunitară, ea nu poate trăi singură, prezența sa în lume este o

„prezență comună”, împreună cu celelalte persoane. O persoană este reprezentată diferențiat

prin cele trei persoane: eu, tu, el, care din punct de vedere psihologic cât și moral au fiecare

caracteristici proprii, specifice.

Persoana EU – exprimă conștiința individuală subiectivă și introspectivă; persoana

TU – observă stările concrete individuale în cunoașterea cărora intră procese analoge

introspecției (comunicarea dintre conștiințe, empatie, etc.); persoana EL – psihologia face

abstracție de subiectivitatea sau de conștiința ființelor observate, considerându-le pe acestea ,

ca pe „obiecte” ale lumii, fără a se interesa de natura sau de starea lor interioară.

Dimensiunea morală a persoanei a dat naștere personalismului, care este doctrina

morală și socială ce afirmă primatul persoanei, distingând-o în felul acesta de individ.

(Constantin Enăchescu, p.27)

Carl Gustav Jung a introdus termenul de „persona” în psihologie. „După părerea

mea”, spune Jung  „într-o anumita situație omul care nu are caracter real, nu este individual

ci colectiv.” Daca el ar fi individual, caracterul sau ar rămâne neschimbat, indiferent de

diversitatea atitudinilor sale [...]. Identificându-se mai mult sau mai puțin cu fiecare din

atitudinile sale, el îi înșeală cel puțin pe cei din jur, adesea și pe sine, în legătură cu

caracterul său real; el își pune o mască [...]. Aceasta mască, anume atitudinea adoptată

adhoc, o numesc Persona. In antichitate acest termen denumea masca actorului.” (C.G. Jung

– „Tipurile psihologice”, p.514-515)

Orice persoană are identitate proprie, iar identitatea este marca Eului. „Ea este o

sinteză a eului prin care persoana se descoperă „a fi ea însăși”, „a fi unicat”, în raport cu

ceilalți. Prin aceasta, în exterior, ca imagine, identitatea persoanei este reprezentată de

masca” și orice persoană care își cunoaște identitatea își aplică limite, identitatea fiind ceea

ce-l definește ca persoană pe om și îl face unic, diferit de ceilalți (Constantin Enăchescu,

p.189).

3. Personalitate, relații interpersonale

Problema personalităţii ocupă azi un loc central atât în cercetările teoretice cât şi

aplicative. Cu toate acestea, în afară de „inteligenţă”, nici un alt concept al psihologiei nu este

atât de complex şi nedeterminat ca cel de „personalitate”. În 1931, G.W. Allport enumera

peste 50 de definiţii, iar astăzi McClelland găsi peste 100 de definiţii ale termenului. Se

apreciază că la ora actuală pot fi delimitate cu uşurinţă cel puţin 10-12 şcoli personologice.

Printre cele mai cunoscute se numără: teoria psihanalitică (S. Freud, A. Adler, K. Jung, ş.a.);

teoria factorială (G. Allport); teoria personalistă (C. Rogers); teoria socio-culturală ş.a.

Termenii de persoană şi personalitate sunt atât de utilizaţi în limbajul cotidian, încât

fiecare are sentimentul întrebuinţării lor corecte în cele mai diverse situaţii. Ion Dafinoiu

(2002) specifică următoarele: „Conceptul de persoană desemnează individual uman concret.

Personalitatea, dimpotrivă, este o construcţie teoretică elaborată de psihologie în scopul

înţelegerii şi explicării – la nivelul teoriei ştiinţifice – a modalităţii de fiinţare şi funcţionare

ce caracterizează persoana ca organism psihofiziologic”.

Personalitatea se referă la ansamblul sistemelor organizate care determină conduita.

Ea (conduita) se distinge de comportament, care nu este decât actualizarea vizibilă a

elementelor personalității, într-o anume situaţie.

Analiza funcţională a diferitelor elemente luate separat dă rezultate pozitive numai

atunci când le considerăm ca verigi aflate în strânsă legătură ale unui întreg indivizibil, în plan

psihologic, „elementele” ar fi procesele, funcţiile şi însuşirile psihice; întregul –personalitatea.

(http://psihoconsultanta.wordpress.com/discipline/psihologia-personalitatii/).

Relațiile interpersonale din sfera psihologiei morale pot avea un caracter pozitiv de

cooperare sau un caracter negativ de conflicte – un acord sau un dezacord între persoane. În

raportul acord-dezacord pot intra diverse „forme intermediare”, ca: cedare, toleranță,

transparență, reținere, înțelegere, etc. Mai mult, atât acordul cât și dezacordul dintre persoane

este circumstanțial (Constantin Enăchescu, p.303).