Institutul de Politici Publice

Vitali Catană

Cetăţenia multiplă: precedente şi soluţii pentru Republica Moldova

Cuprins:

1. Definiţii, noţiuni, practica internaţională, probleme de

pluralitate de cetăţenii___________________________________________________2

1.1. Introducere

1.2. Definiţia cetăţeniei

1.3. Definiţia multiplei/dublei cetăţenii

1.4. Locul şi natura juridică a multiplei/dublei cetăţenii

1.5. Tendinţe în evoluţia multiplei/dublei cetăţenii

1.6. Politicile statelor în domeniul pluralităţii de cetăţenii

1.7. Practica statelor cu privire la multipla/dubla cetăţenie

1.8. Elemente de drept comparat cu privire la dobîndirea cetăţeniei

1.9. Practica statelor cu privire la reglementarea unor proceduri simplificate

de dobîndire a cetăţeniei pentru anumite categorii de persoane

1.10. Practica statelor cu privire la reglementarea unor proceduri simplificate

de dobîndire a cetăţeniei pentru anumite categorii de persoane

1.11. Redobîndirea cetăţeniei

1.12. Reglementarea unor situaţii speciale cu privire la persoanele

care deţin două sau mai multe cetăţenii

1.13. Reglementarea măsurilor de limitare a unor drepturi în legislaţiile statelor cu privire

la persoanele care deţin mai multe cetăţenii

2. Dimensiuni ale cetăţeniei şi forme de cetăţenii______________________________16

2.1. Dimensiunile socială, economică şi civică ale cetăţeniei

2.2. Elementele cetăţeniei europene

2.3. Cetăţenia sub-naţională

2.4. Problema loialităţii în contextul multiplei/dublei cetăţenii

3. Problema pluralităţii de cetăţenii în Republica Moldova_____________________21

3.1. Cetăţenia ca element al edificării statalităţii Republicii Moldova

3.2. Dimensiunea politică a multiplei/dublei cetăţenii în cazul Republicii Moldova

1

3.3. Problema loialităţii în Republica Moldova

3.4. Reglementarea unor situaţii speciale şi a limitărilor cu privire la persoanele care deţin

două sau mai multe cetăţenii în legislaţia Republicii Moldova

3.5. Factorii ce determină pluralitatea de cetăţenii în cazul cetăţenilor moldoveni

3.6. Problema relaţiilor între R. Moldova şi România în contextul pluralităţii de cetăţenii

3.7. Legislaţia Republicii Moldova cu privire la cetăţenie

3.8. Legislaţia României cu privire la cetăţenie

3.9. Comportamentul cetăţenilor moldoveni

3.10. Situaţia economică şi demografică a României

3.11. Atitudinea autorităţilor Române

3.12. Problema pluralităţii de cetăţenii în regiunea transnistreană a Republicii Moldova

3.13. Problema pluralităţii de cetăţenii cu privire la comunităţile bulgară şi găgăuză din

Republica Moldova

3.14. Concluzii şi recomandări asupra politicilor cu privire la problema pluralităţii de

cetăţenii în Republica Moldova

1. Definiţii, noţiuni, practica internaţională, probleme de

pluralitate de cetăţenii

1.1. Introducere

Atunci cînd vorbim despre instituţia cetăţeniei în R. Moldova nu putem evita referirea la

ceea ce numim multipla sau dubla cetăţenie, dat fiind semnificaţia specială a acesteia în

Moldova. R. Moldova a recunoscut dreptul cetăţenilor moldoveni de a dispune de două sau

mai multe cetăţenii prin operarea modificărilor în Legea cetăţeniei.

Chiar dacă în prezent există mai mult de nouăzeci de state care au recunoscut dreptul la

dubla sau multipla cetăţenie, pluralitatea de cetăţenii a început să intereseze relativ recent la

nivel de experţi şi la nivel de reglementări. Motivul îl constituie numărul restrîns de cazuri

de pluralitate de cetăţenii întîlnit pînă nu demult şi caracterul lor circumstanţial şi

excepţional. Oportunităţile de circulaţie şi creşterea semnificativă a mobilităţii unei părţi

importante a populaţiei la nivel global tind să determine schimbarea percepţiei cu privire la

pluralitatea de cetăţenii. Dacă pînă nu demult acţiunea statelor era în sensul limitării

2

pluralităţii de cetăţenii, astăzi se vorbeşte tot mai des de multipla cetăţenie ca despre un

fenomen inerent epocii globalizării.

Se estimează că 4-5 milioane de australieni aveau dubla cetăţenie în 2000, aproximativ

60% din elveţienii care locuiesc în afara ţării aveau dublă cetăţenie în 1998. În 1994 se

estima că 1,2 milioane de persoane care deţin cetăţenia Germaniei aveau şi a doua

cetăţenie.

Statele arată însă în continuare o atitudine circumspectă în ceea ce priveşte reglementarea

pluralităţii de cetăţenii, preferînd să menţină cadrul legal ce permite o abordare mai

flexibilă a problematicii cu privire la cetăţenie.

Ucraina nu recunoaşte pluralitatea de cetăţenii şi exemplul acesteia ne arată ce se poate

întîmpla în situaţia în care presiunea fenomenului multiplei cetăţenii intră în contradicţie cu

refuzul de a legaliza pluralitatea de cetăţenii. Faptul că mulţi cetăţeni ai altor state, inclusiv

ai Republicii Moldova, au şi cetăţenia ucraineană, naşte întrebări cu privire la modul în

care aceste persoane reuşesc să obţină cetăţenia ucraineană şi, odată dobîndită cetăţenia

ucraineană, cu privire la modul în care autorităţile ucrainene înţeleg să gestioneze

conflictul între lege şi starea de fapt.

În R. Moldova s-a întîmplat ca numărul persoanelor care solicită a doua sau mai multe

cetăţenii să fie atît de mare, încît fenomenul a căpătat proporţii ce merită analiza experţilor

şi atenţia autorităţilor. Există mai multe cauze care stau la baza acestui fenomen. Înainte de

toate, trebuie să amintim de apariţia prevederilor în legislaţia României care permit ca

persoanele sau urmaşii celor care au deţinut cetăţenia României pînă în 1940 să solicite în

prezent redobîndirea cetăţeniei române. Ultimele date arată că peste 750.000 cetăţeni

moldoveni şi-au manifestat intenţia de a obţine cetăţenia română fie din dorinţa de a-şi

defini apartenenţa, fie pentru oportunităţile de circulaţie, de ordin economic şi social pe

care le oferă cetăţenia română.

În ceea ce priveşte solicitările de obţinere a cetăţeniei Bulgariei, fenomenul este

asemănător, însă este mediatizat la un nivel mai redus. Rusia a adoptat, de asemenea,

prevederi care permit proceduri mai avantajoase de obţinere a cetăţeniei pentru cetăţenii

fostei URSS care locuiesc în alte state şi există date ce confirmă că un număr important de

cetăţeni moldoveni deţin şi cetăţenia statului rus. Această politică este promovată de Rusia

3

cu o deosebită insistenţă în zonele conflict din Republica Moldova (zona tranansitriană) şi

Georgia (Osetia de Sud şi Ankhazia).

1.2. Definiţia cetăţeniei

Evident, pentru a cunoaşte conţinutul multiplei/dublei cetăţenii trebuie să evocăm

conţinutul instituţiei cetăţeniei.

Pentru antici cetăţenia însemna un statut ce se extindea asupra unui număr restrîns de

indivizi şi era definit în diferite etape ale istoriei prin capacitatea persoanei de a participa la

viaţa publică şi/sau de a dispune de libertate.

Definirea cetăţeniei prin statutul privilegiat al persoanei care o deţine şi împărţirea

oamenilor în cetăţeni şi supuşi, în cetăţeni şi persoane lipsite de drepturi politice, s-a păstrat

pînă relativ recent. În secolul XVIII în Geneva existau cinci categorii de persoane: clasa

superioară care dispunea de drepturi politice era formată din (1) cetăţeni şi (2) burghezi. Ei

constituiau Marele Consiliu şi numărul lor total nu a fost niciodată mai mare de 1600.

Urmau (3) locuitorii care reprezentau persoanele care au cumpărat dreptul de a locui în oraş

şi care precedau în ierarhie pe (4) băştinaşii cu drepturi civile restrînse. (5) Ţăranii (supuşii)

constituiau clasa cea mai de jos.

J.-J. Rousseau cu al său „Contractul Social” şi Revoluţia franceză au schimbat sensul

conceptului de cetăţean şi au stat la baza instituţiei cetăţeniei în înţelesul pe care îl

cunoaştem în prezent. J.-J. Rousseau a explicat conţinutul raporturilor între cetăţeni şi stat.

Revoluţia franceză a declarat principiul egalităţii între oameni, astfel încît noţiunea de

cetăţean a devenit un statut cu caracter universal.

Manualele de Drept Constituţional definesc cetăţenia ca fiind acea calitate a persoanei

fizice ce exprimă relaţiile permanente social-economice, politice şi juridice dintre persoana

fizică şi stat, dovedind apartenenţa sa la acest stat şi atribuind persoanei fizice posibilitatea

de a fi titularul tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de Constituţia şi de legile

statului.

Convenţia europeană cu privire la cetăţenie, adoptată de către Consiliul Europei la

Strasbourg, 6.11.1997, defineşte în art. 2 cetăţenia ca fiind legătura juridică între o

4

persoană şi un stat. Este o definiţie ce arată mai puţin preocupare pentru delimitarea

conţinutului noţiunii de cetăţenie şi este interesată mai mult să întărească ideea conform

căreia orice persoană are dreptul la cetăţenie.

1.3. Definiţia multiplei/dublei cetăţenii

Din definiţia cetăţeniei rezultă şi definiţia a ceea ce numim multiplă/dublă cetăţenie,

definiţie general acceptată şi formulată foarte exact de către Departamentul pentru

Imigraţie al S.U.A. în felul următor: „Multipla/dubla cetăţenie înseamnă că o persoană este

cetăţean a două sau mai multe state în acelaşi timp şi dispune de drepturi şi obligaţii în

relaţiile sale cu toate aceste state”.

Aceeaşi Convenţie europeană cu privire la cetăţenie, în art. 2, stipulează că pluralitatea de

cetăţenii desemnează posesia simultană a două sau mai multe cetăţenii de către aceeaşi

persoană.

Astfel, multipla/dubla cetăţenie este definită, la fel ca cetăţenia, prin capacitatea titularului

de a dispune de drepturi şi obligaţii. De aceea, în timp ce multipla/dubla cetăţenie oferă

avantaje, cum ar fi facilitarea călătoriei şi reşedinţei în mai multe ţări şi accesul la

programele guvernamentale, multipla/dubla cetăţenie poate crea dificultăţi persoanei

titulare. Multipla/dubla cetăţenie poate obliga persoana la plata taxelor şi impozitelor în

două sau mai multe state, sau poate impune îndeplinirea unor cerinţe legate de reşedinţa în

două sau mai multe state.

1.4. Locul şi natura juridică a multiplei/dublei cetăţenii

Prezentarea celor două definiţii ne determină să stabilim raportul între cele două instituţii şi

natura juridică a multiplei/dublei cetăţenii. Cu alte cuvinte, trebuie să răspundem la

întrebarea care ar fi locul instituţiei multiplei/dublei cetăţenii în sistemul reglementărilor cu

privire la cetăţenie.

Există mai multe concepţii în ceea ce priveşte natura juridică a cetăţeniei. Unii autori

consideră că aceasta reprezintă statutul unei persoane. Alţii înţeleg cetăţenia în termenii

contractului, fie ca un contract sinalagmatic, fie un simplu raport contractual. Se susţine, de

asemenea, că cetăţenia ar fi o situaţie juridică, un raport juridic, un act unilateral de putere

5

politică. Vom achiesa la opinia Profesorului Ioan Muraru şi vom constata că cetăţenia

reprezintă a parte a capacităţii juridice a persoanei ca subiect al raporturilor de drept

constituţional.

În contextul pluralităţii de cetăţenii vom constata că persoana care deţine două sau mai

multe cetăţenii are o calitate care îi lărgeşte capacitatea juridică în raport cu legile mai

multor state.

Constatarea ne întăreşte opinia că instituţia dublei cetăţenii reprezintă excepţia de la regula

care spune că o persoană are dreptul la o singură cetăţenie. În general, multipla/dubla

cetăţenie a persoanei constituie rezultatul unei situaţii de natură circumstanţială care nu

anulează principiul.

Este adevărat că evoluţiile ce se conturează pot schimba în viitor această accepţiune.

Extinderea fenomenului pluralităţii de cetăţenii poate aduce modificări în ceea ce priveşte

natura juridică a cetăţeniei. De exemplu, faptul că o persoană va putea opta pentru cîteva

cetăţenii în dependenţă de alternativele de care dispune poate transforma cetăţenia din

capacitate a persoanei într-o formă a contractului sinalagmatic în care relaţia dintre stat şi

cetăţean este definită în termenii drepturilor şi obligaţiilor reciproce.

1.5. Tendinţe în evoluţia multiplei/dublei cetăţenii

Cu privire la tendinţele actuale în evoluţia multiplei/dublei cetăţenii sunt de menţionat două

aspecte esenţiale. În primul rînd, numărul persoanelor care deţin două sau mai multe

cetăţenii este în continuă creştere şi include state ce cuprind o arie geografică tot mai largă.

În al doilea rînd, percepţia statelor şi a opiniei publice evoluează în sensul acceptării cît mai

plenare a conceptului. Multe state recunosc în legislaţiile lor dreptul de a avea două sau mai

multe cetăţenii şi la fel de multe state nu adoptă măsuri legale speciale de limitare a

multiplei/dublei cetăţenii.

Dreptul la multipla/dubla cetăţenie este reglementat şi la nuvelul Consiliului Europei prin

Convenţia europeană cu privire la cetăţenie menţionată anterior. Dacă în anul 1963 era

adoptată Convenţia cu privire la reducerea cazurilor de pluralitate de cetăţenii şi cu privire

la obligaţiile militare în cazul pluralităţii de cetăţenii, completată de cîteva protocoale şi

reiterată de aceeaşi Convenţie europeană cu privire la cetăţenie, care, la rîndul său, totuşi

6

admite pluralitatea de cetăţenii, atunci “Proiectul de convenţie referitor la naţionalitate”

admite multipla/dubla cetăţenie şi lasă la latitudinea statelor reglementarea acesteia.

Această evoluţie a percepţiilor şi reglementărilor nici nu ar putea avea o altă direcţie

deoarece este determintată de factori ce se constituie în paradigma ce guvernează valorile

omului modern. Este greu de presupus că statele vor anula sau limita propriilor cetăţeni şi

cetăţenilor altor state dreptul la libera circulaţie, dreptul de acces la informaţii, dreptul la

căsătorie cu cetăţenii altor state sau drepturile ce creează acces la oportunităţile economice

şi sociale oferite de alte state.

1.6. Politicile statelor în domeniul pluralităţii de cetăţenii

Înainte de toate trebuie arătat că politicile cu privire la cetăţenie, inclusiv cu privire la

multipla/dubla cetăţenie, constituie un domeniu ce ţine de dreptul de suveranitate al

statelor. Reglementările internaţionale nu stabilesc criterii sau standarde care ar obliga

statele la însuşirea unei anumite atitudini sau la adoptarea unor politici care ar limita

comportamentul lor în această materie. Nici măcar la nivelul unor entităţi cum este

Uniunea Europeană nu au fost elaborate norme care ar prescrie acţiunea statelor membre şi

modul în care acestea trebuie să reglementeze instituţia cetăţeniei. Nu există indicii că în

timpul apropiat lucrurile se vor schimba. Statele membre se confruntă cu probleme diferite

astfel încît sunt solicitate şi soluţii diferite. Prin urmare, standarde unice care ar fi aplicabile

tuturor statelor membre deopotrivă este de presupus că nu vor apărea. În cadrul Uniunii

Europene există state care recunosc dreptul la multipla/dubla cetăţenie, state care nu au

consacrat în mod expres conceptul şi state care îngrădesc accesul la mai multe cetăţenii.

Preocupările comunităţii internaţionale în materie de cetăţenie, materializate în tratatele cu

privire la drepturile omului, sunt axate pe crearea condiţiilor ca o persoană să poată avea

cetăţenie pentru a beneficia de protecţia dată de calitatea de cetăţean.

În acest sens sunt şi prevederile Convenţiei europeane cu privire la cetăţenie care stabileşte

în art. 3 (1) că „este de competenţa fiecărui stat să determine prin legislaţia sa care sunt

resortisanţii săi”. Se menţionează cu privire la aceasta că legislaţia trebuie să fie în acord cu

convenţiile internaţionale aplicabile, dreptul internaţional cutumiar şi principiile de drept

general recunoscute în materie de cetăţenie.

7

Standardele ce guvernează materia cetăţeniei sunt formulate în principiile stipulate în art. 4

al Convenţiei în felul următor: a. Fiecare individ are dreptul la o cetăţenie; b. Apatridia

trebuie să fie evitată; c. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa; d. Nici

căsătoria, nici desfacerea căsătoriei între un resortisant al unui stat parte şi nu străin, nici

schimbarea naţionalităţii (cetăţeniei – n.a.) unuia din soţi în timpul căsătoriei nu poate avea

efecte de drept asupra cetăţeniei celuilalt soţ.

Convenţia conţine prevederi cu privire la pluralitatea de cetăţenii şi delimitează cazurile în

care statele sunt obligate să permită pluralitatea de cetăţenii şi cazurile în care statele au

dreptul de a decide în conformitate cu interesele proprii.

Prima categorie de cazuri este reglementată de art. 14 care stabileşte că un stat trebuie să

permită mai multe cetăţenii: a. Copiilor care au dobîndit automat la naştere cetăţenii

diferite păstrînd aceste cetăţenii; b. Resortisanţilor săi de a avea o altă cetăţenie cînd

această cetăţenie este dobîndită automat prin căsătărie.

Art. 15 stabileşte o altă categorie de cazuri în care statele au dreptul de a determina în

propriile lor legislaţii situaţiile de pluralitate de cetăţenii. Conform acestui articol statele

pot stabili în dreptul lor intern dacă: a. Resortisanţii săi care dobîndesc sau posedă cetăţenia

altui stat îşi păstrează sau pierd cetăţenia acestui stat parte; b. Dobîndirea sau păstrarea

cetăţeniei sale este subordonată renunţării sau pierderii unei alte cetăţenii.

Aşa dar, Convenţia, ca expresie a unei practici generalizate a statelor, obligă în unele cazuri

statele să recunoască pluralitatea de cetăţenii şi lasă la latitudinea lor dreptul de a admite

pluralitatea de cetăţenii în toate celelalte cazuri. Iar art. 16 lărgeşte foarte mult categoriile

de persoane care pot deţine mai multe cetăţenii stabilind că „Un stat parte nu trebuie să facă

din renunţarea sau pierderea unei alte cetăţenii o condiţie pentru dobîndirea sau menţinerea

cetăţeniei sale cînd această renunţare sau această pierdere nu este posibilă sau nu poate fi

rezonabil cerută”.

Statele au urmat îndemnul Convenţiei şi au elaborat legislaţii care să acopere categorii cît

mai largi de persoane în vederea acordării cetăţeniei astfel încît să fie eliminate situaţiile în

care o persoană ar putea rămîne fără cetăţenie. Ca o consecinţă firească, un număr

important de persoane obţin a doua sau multipla cetăţenie în urma circumstanţelor care îi

pun în poziţia de a fi beneficiarii prevederilor legale a două sau mai multe state. Astfel,

8

copilul născut din părinţi străini pe teritoriul unui stat poate obţine în acelaşi timp cetăţenia

statului în care s-a născut şi cetăţenia părinţilor.

O altă situaţie întîlnită frecvent este cea în care statele creează un regim mai favorabil de

obţinere a cetăţeniei soţului străin, temeiul fiind asigurarea condiţiilor adecvate pentru

traiul comun al soţilor.

Una din situaţiile ce constituie sursă de extindere a numărului de persoane cu mai multe

cetăţenii este cea în care fostele imperii consideră că trebuie să nu rupă relaţiile cu cetăţenii

fostelor colonii, cum este, de exemplu, cazul Portugaliei, Marii Britanii, etc. Există şi state

care doresc să menţină relaţii speciale cu persoane de aceeaşi origine etnică, dar care sunt

cetăţeni ai altor state. Baza şi justificarea acestor relaţii îl constituie identitatea etnică

comună.

Politicile statelor cu privire la accesul la cetăţenie prin naturalizare sunt elaborate în strînsă

legătură cu politicile lor migraţionale. În numeroase cazuri, obţinerea unui permis de şedere

legală într-o ţară poate însemna un prim pas spre naturalizare. De exemplu, obţinerea unor

anumite tipuri de viză în SUA înseamnă o primă treaptă spre accesul în viitor la cetăţenie.

De cele mai multe ori, pentru o persoană este mai dificil să obţină dreptul de reşedinţă într-

o ţară, iar odată obţinut dreptul de reşedinţă aceasta are condiţii ca ulterior să îndeplinească

şi criteriile pentru obţinerea cetăţeniei.

Politicile migraţionale ale statelor sunt determinate, de regulă, de evoluţiile economice, de

situaţia demografică şi efectele pe piaţa forţei de muncă. Iar reglementarea condiţiilor de

naturalizare a migranţilor reprezintă modalitatea uzitată de către state pentru modelarea

politicilor de integrare care poate avea ca finalitate accesul la cetăţenie. În acest fel, politica

migraţională generoasă a unui stat poate constitui premisa pentru apariţia pluralităţii de

cetăţenii.

Însă şi migraţia necontrolată creează în mod inevitabil presiuni sociale asupra autorităţilor

statelor determinînd decizia acestora. Exemplul cel mai recent este pertinent în acest sens.

Fostul ministru de interne al Franţei, la data evenimentului era candidat pentru preşedinţia

Franţei, Nicolas Sarkozy, a participat la ceremonia de eliberare a actelor unor foşti migranţi

care au devenit cetăţeni francezi. Dincolo de semnificaţia electorală a cazului, trebuie

admis că acesta a reprezentat şi consecinţa manifestărilor care au avut loc în toamna anului

9

2005 în mai multe oraşe ale Franţei şi care au fost organizate de tinerii proveniţi din familii

de migranţi.

1.7. Practica statelor cu privire la multipla/dubla cetăţenie

La nivel internaţional s-au conturat trei categorii de atitudini pe care statele le-au

manifestat relativ la problema pluralităţii de cetăţenii:

1. State care recunosc în mod expres dreptul propriilor cetăţeni de a dispune de două sau

mai multe cetăţenii.

2. State care au întreprins măsuri de prevenire a extinderii multiplei/dublei cetăţenii.

3. State care nu recunosc formal multipla/dubla cetăţenie dar permit cetăţenilor săi să

dispună de două sau mai multe cetăţenii.

În rîndul statelor care reglementează multipla/dubla cetăţenie întîlnim, Irlanda,

Elveţia, Ungaria, Portugalia, România, etc. Republica Irlanda a extins aplicarea

propriei legi şi asupra Irlandei de Nord care este parte a Marii Britanii. Astfel,

cetăţenii britanici născuţi în Irlanda de Nord pot obţine cetăţenia Republicii Irlanda

prin o simplă cerere de eliberare a paşaportului irlandez. Evident, motivaţia

autorităţilor irlandeze vine din sensibilităţile legate de identitatea cetăţenilor celor

două teritorii.

SUA se înscrie în rîndul statelor ale căror legislaţii nu fac trimitere expresă la

multipla/dubla cetăţenie, dar care nu interzic cetăţenilor să dispună de două sau mai multe

cetăţenii. Din practica existentă în Statele Unite, inclusiv cea a Curţii Supreme, au fost

constatate modalităţile în care o persoană poate ajunge să aibă două sau mai multe

cetăţenii. Astfel, în Statele Unite o persoană poate obţine două sau mai multe cetăţenii prin

una din următoarele căi:

1. Prin naştere pe teritoriul Statelor Unite din părinţi imigranţi.

2. Prin naştere în afara teritoriului Statelor Unite dintr-un părinte care este cetăţean al

Statelor Unite şi un alt părinte care este cetăţean al unui alt stat.

3. Prin naturalizarea ca cetăţean al Statelor Unite cu menţinerea în acelaşi timp a cetăţeniei

unui alt stat.

4. Prin redobîndirea cetăţeniei în ţara de origine după ce o persoană a fost naturalizată ca

cetăţean al Statelor Unite.

10

Aşa dar, Statele Unite nu recunoaşte în mod formal multipla/dubla cetăţenie. Totodată,

Statele Unite nu adoptă nici un fel de măsuri sau atitudini împotriva multiplei/dublei

cetăţenii, atît din punct de vedere legal, cît şi politic.

Prin urmare, un cetăţean american nu va pierde cetăţenia sa dacă va obţine cetăţenia altui

stat. Aceasta este valabil chiar şi dacă persoana călătoreşte cu un paşaport străin, votează în

alt stat sau este angajat într-o funcţie publică în alt stat. În cele mai multe cazuri este

irelevant pentru Statele Unite dacă un alt stat solicită un cetăţean american în calitate de

cetăţean al său.

Este semnificativă recomandarea adresată persoanelor cu două sau mai multe cetăţenii în

Statele Unite. Dacă o persoană a obţinut două sau mai multe cetăţenii, inclusiv pe cea a

Statelor Unite, este important ca ea să înţeleagă drepturile şi obligaţiile pe care urmează să

le aibă în consecinţă.

Elveţia a recunoscut dreptul la dubla cetăţenie începînd cu 1 ianuarie 1992. Ca urmare,

persoana care solicită cetăţenia Elveţiei nu va trebui să renunţe la cetăţenia deţinută

anterior. De asemenea, cetăţenii elveţieni care solicită cetăţenia altui stat nu vor pierde

cetăţenia Elveţiei. Modificările s-au extins şi asupra persoanelor care au pierdut cetăţenia

înainte de 1 ianuarie 1992, acestea avînd dreptul să solicite redobîndirea cetăţeniei

elveţiene.

Legislaţia portugheză, de asemenea, stabileşte că persoanele naturalizate în Portugalia

vor păstra cetăţenia străină, iar cetăţenii portughezi care obţin o altă cetăţenie nu vor fi

obligaţi să renunţe la cetăţenia portugheză.

Germania nu admite multipla/dubla cetăţenie decît ca o excepţie aplicabilă în situaţii foarte

speciale. A existat un proiect înaintat în 1999 de către guvernul numit roşu-verde şi

dezbateri cu privire la schimbarea atitudinii faţă de multipla/dubla cetăţenie, însă

propunerea a fost respinsă în special în urma opoziţiei partidelor CDU şi CSU. În 1997 din

totalul naturalizărilor doar în 21,9% de cazuri a fost admisă multipla/dubla cetăţenie.

Atitudinea reticentă a germanilor vine din concepţia tradiţională cu privire la definirea

cetăţeniei în Germania care are la bază ideea cetăţeniei etno-culturale. Abia prin

modificările operate în lege în 1999, în vigoare din 1 ianuarie 2000, practica de acordare a

cetăţeniei în baza lui jus sanguinis (prin descendenţă) a fost completată cu principiul de jus

11

soli (naşterea pe teritoriul statului). Această adaptare a legislaţiei poate duce în viitor la

creşterea numărului cetăţenilor germani care deţin şi o altă cetăţenie, deoarece în urma

modificării legii vor avea de beneficiat în mod special persoanele provenite din familii de

migranţi.

Legea Rusiei cu privire la cetăţenie defineşte în art. 3 dubla cetăţenie ca fiind „posesia de

către un cetăţean al Federaţiei Ruse a cetăţeniei unui stat străin”. Alineatul 2 al art. 6

stabileşte că dobîndirea de către cetăţeanul Federaţiei Ruse a unei alte cetăţenii nu atrage

încetarea cetăţeniei Federaţiei Ruse.

Ucraina nu recunoaşte pluralitatea de cetăţenii, însă numărul persoanelor care au cetăţenia

ucraineană concomitent cu cetăţenia altor state este, conform unor estimări, suficient pentru

a obliga autorităţile ucrainene să adopte reglementări speciale pentru a rezolva problema

într-un fel sau altul. Conform legii în vigoare, persoanele care au două sau mai multe

cetăţenii, din care una este cetăţenia ucraineană, vor fi recunoscute de către autorităţi numai

ca cetăţeni ucraineni.

1.8. Elemente de drept comparat cu privire la dobîndirea cetăţeniei

De regulă, persoanele ajung să deţină două sau mai multe cetăţenii beneficiind nu de

prevederi legale speciale, ci în condiţiile generale stabilite de lege pentru dobîndirea

cetăţeniei.

Prin urmare, multipla/dubla cetăţenie reprezintă rezultatul nu a unor lacune ale legilor, ci

consecinţa unor circumstanţe speciale care favorizează o persoană să îndeplinească

condiţiile legale ale mai multor state pentru dobîndirea cetăţeniei.

Deoarece extinderea multiplei/dublei cetăţenii este în strînsă legătură cu accesul

persoanelor la cetăţenie, este util de întreprins o incursiune asupra celor mai reprezentative

modele cu privire la dobîndirea cetăţeniei. Vom încerca o trecere în revistă a modului în

care statele reglementează dobîndirea cetăţeniei şi criteriile ce se evidenţiază din practica

statelor.

Din Legea federală elveţiană a cetăţeniei adoptată la 29.09.1952, în vigoare din 1.01.1953,

aflăm că este întemeiată pe următoarele principii: trei nivele ale cetăţeniei (confederal,

12

cantonal, comunal), dobîndirea cetăţeniei prin descendenţă (jus sanguinis), prevenirea

apatridiei, egalitatea în drepturi între bărbaţi şi femei.

Legea elveţiană menţionează că dobîndirea cetăţeniei elveţiene este posibilă prin naştere

din ambii sau un părinte cetăţean elveţian, prin adopţie, căsătorie, naturalizare, redobîndire.

În Elveţia nu este aplicabil principiul Jus soli, prin urmare, naşterea pe teritoriul său nu

conferă în sine copilului cetăţenia elveţiană. Este însă valabil termenul de loc de origine de

unde vine familia copilului şi de regulă se ţine seama de originea tatălui. Este adevărat că

locul de origine este de cele mai multe ori şi locul naşterii, dar nu trebuie să fie confundate

deoarece ele dau naştere unor consecinţe juridice diferite. Naturalizarea poate fi în regim

general (regular) şi în regim simplificat (facilitated) pentru persoane care îndeplinesc

anumite criterii.

Cetăţenia Federaţiei Ruse poate fi obţinută: prin naştere, fie în baza descendenţei, fie în

baza principiului Jus soli, dacă este născut din părinţi străini şi nu obţine cetăţenia

părinţilor sau dacă părinţii nu sunt cunoscuţi, prin acordare, prin redobîndire, în temeiul

altor motive prevăzute de tratatele internaţionale ale Federaţiei Ruse.

Legea portugheză stipulează dobîndirea cetăţeniei portugheze prin naştere, fie prin

descendenţă, fie în baza principiului Jus soli, dacă copilul nu are o altă cetăţenie sau dacă

părinţii nu sunt cunoscuţi, prin căsătorie, prin redobîndire, prin adopţie, prin naturalizare.

Conform legislaţiei ucrainene, cetăţenia se obţine prin: naştere pe teritoriul Ucrainei şi/sau

din părinţii din care cel puţin unul este cetăţean ucrainean, naturalizare, redobîndire,

adopţie, prin stabilirea tutelei asupra copilului sau persoanei incapabile, afiliere, alte

modalităţi prevăzute de tratatele internaţionale bilaterale ale Ucrainei. Persoanele care la

data declarării independenţei (24 august 1991) aveau reşedinţa în Ucraina, de asemenea, au

dreptul la cetăţenia ucraineană.

Pînă la introducerea modificărilor intrate în vigoare de la 1 ianuarie 2000, legislaţia

germană nu recunoştea principiul Jus soli, de aceea cetăţenia germană putea fi obţinută

numai prin naştere din ambii sau un părinte german, prin căsătorie, prin adopţie, prin

naturalizare.

13

Naturalizarea este prevăzută doar pentru două categorii de persoane: pentru cei în drept să

solicite cetăţenia germană în temeiul art. 116 (2) al Legii Fundamentale, adică cei care au

fost lipsiţi de cetăţenia germană din motive politice, rasiale sau religioase şi descendenţii

lor, şi pentru persoanele care obţin aprobarea autorităţilor care judecă în baza interesului

public şi în baza altor criterii, inclusiv ancestralitatea germană.

Aşa dar, din practica generalizată a statelor s-au conturat cîteva principii care sunt puse la

baza reglementării căilor de dobîndire a cetăţeniei şi reţinem că cetăţenia se obţine: prin

naştere, fie în baza descendenţei (jus sanguinis), fie după locul naşterii (jus soli); prin

adopţie; prin căsătorie; prin naturalizare; prin redobîndire.

1.9. Practica statelor cu privire la reglementarea unor proceduri simplificate

de dobîndire a cetăţeniei pentru anumite categorii de persoane

Pentru tema studiului are o relevanţă deosebită prezentarea modului în care statele înţeleg

să reglementeze proceduri speciale de acordare a cetăţeniei pentru anumite categorii de

persoane.

Dacă generalizăm practica studiată, vom constata că în afara situaţiilor comune, cum ar fi

căsătoria cu un soţ străin sau redobîndirea cetăţeniei, găsim următoarele criterii pe care le

aplică statele pentru a facilita accesul unor categorii de persoane la cetăţenia lor:

a. Apartenenţa etnică şi lingvistică a categoriilor vizate

Foarte multe state reglementează proceduri speciale în ceea ce priveşte dobîndirea

cetăţeniei pentru persoanele care îşi au originea istorică în respectivele state. Baza o

constituie identitatea etnică comună, iar acele state sunt şi ceea ce numim patriile istorice

ale indivizilor vizaţi. Relaţia specială între individ şi patrie izvorăşte din principiul Jus

sanguinis, „dreptul sîngelui”, care la origine nu înseamnă altceva decît recunoaşterea

dreptului copilului de a obţine cetăţenia părinţilor.

14

Dat fiind varietatea situaţiilor specifice pe care statele le-au cunoscut pe parcursul istoriei,

acest Jus sanguinis a fost extins la persoanele de aceeaşi etnie indiferent de statutul

ascendenţilor. Majoritatea statelor care au pierdut teritorii sau care au trecut prin cataclisme

istorice au adoptat reglementări de acest fel. De exemplu, conform art. 25 al Constituţiei

Bulgariei, persoanele de origine bulgară vor obţine cetăţenia Bulgariei prin accesul la o

procedură mai favorabilă. Nu raporturile anterioare cu statul bulgar constituie temeiul

acordării cetăţeniei, ci apartenenţa la comunitatea etnică bulgară indiferent de cetăţenia

persoanei.

Legea finlandeză conţine prevederi asemănătoare şi asigură dreptul de repatriere al

etnicilor finlandezi din fosta URSS, singura cerinţă fiind trecerea unui test în limba

finlandeză.

Legislaţia Turciei permite persoanelor de origine turcă, soţiilor şi copiilor lor, să ceară

cetăţenia turcă fără a fi obligaţi să aştepte 5 ani, aşa cum este prevăzut în cazul altor

imigranţi.

Conform legii portugheze, persoanele care au atins vîrsta de 18 ani pot fi naturalizate

numai după 10 ani de domiciliu stabil în Portugalia. Termenul se reduce la 6 ani dacă

persoana provine dintr-o ţară în care portugheza este limbă oficială. Prevederea este aceeaşi

pentru copiii născuţi din părinţi străini. Copilul va deveni cetăţean portughez dacă părinţii

au avut domiciliul 10 ani în Portugalia, respectiv 6 ani, dacă aceştia provin dintr-o ţară în

care portugheza este limbă oficială.

Este cunoscut că prevederile legale cu privire la obţinerea cetăţeniei germane vizează în

special pe etnicii germani din fosta Europa de Est şi din fosta URSS, iar ulterior din fostele

republici ale URSS, în temeiul unui aşa numit „Drept la Repatriere”. Conform art. 116 (1)

al Legii Fundamentale, „În afara unei reglementări legislative contrare, este German în

sensul prezentei Legi Fundamentale oricine posedă cetăţenia germană sau a fost admis pe

teritoriul Reich-ului german aşa cum exista el la 31 Decembrie 1937, în calitate de refugiat

sau de expulzat de apartenenţă etnică germană sau de soţ sau soţie ori de descendenţi ai

acestora din urmă”. Această prevedere se referă la germanii din teritoriile pierdute, mai

exact la cei din Germania de Est, aflaţi sub ocupaţie sovietică.

15

De asemenea, conform legii germane, copilul născut între 1 ianuarie 1914 – 31 decembrie

1963 este cetăţean german dacă tatăl a fost cetăţean german. Copilul născut între 1 ianuarie

1964 – 31 decembrie 1974 este cetăţean german dacă tatăl a fost cetăţean german, iar în

cazul în care rămîne fără cetăţenie, dacă mama a fost cetăţean german. Copilul născut din

mamă cetăţean german şi tată străin între 1 aprilie 1953 – 31 decembrie 1974 devine

cetăţean german numai dacă mama solicită cetăţenia germană pentru copil înainte de 31

decembrie 1977. Copilul născut după 1 ianuarie 1975 este cetăţean german dacă oricare din

părinţi a fost cetăţean la data naşterii copilului.

Această prevedere vine să simplifice accesul la cetăţenia germană persoanelor care au

pierdut-o în perioada nazistă. Este cunoscut că multe persoane de etnie evreiască şi

personalităţi marcante care s-au opus ideologiei naziste au fost obligaţi să părăsească

Germania şi, pe cale de consecinţă, au pierdut cetăţenia germană.

b. Criteriul apartenenţei teritoriale

Legislaţia portugheză reglementează proceduri speciale cu privire la persoanele care

locuiesc în fostele sale colonii. Goa (Antigo Estado da India) a aparţinut Portugaliei

conform Constituţiei din 1910. La 19 decembrie 1961 India a anexat acest teritoriu,

anexare ce nu a fost recunoscută de Portugalia şi ONU. În 1975 Portugalia a recunoscut

suveranitatea Indiei asupra teritoriului în cauză începînd cu data de 19 decembrie 1961.

Conform legii, locuitorii din Goa care au fost cetăţeni portughezi pînă la 18 decembrie

1961, vor păstra cetăţenia portugheză, considerîndu-se că cetăţenia Indiei nu a fost obţinută

în mod voluntar. Descendenţii acestor persoane vor obţine cetăţenia portugheză dacă vor

face dovada că părinţii lor au fost cetăţeni portughezi.

Timorul de Est a fost teritoriu al Portugaliei pînă la invazia din 1975 şi anexarea în 1976 de

către Indonezia (din 20 mai 2002 Timorul de Est a devenit stat independent). Portugalia şi

ONU nu au recunoscut anexarea şi suveranitatea Indoneziei asupra Timorului de Est, însă

ulterior au făcut-o Australia şi alte cîteva state. Consecinţele din punct de vedere al

cetăţeniei locuitorilor Timorului de Est ar fi aceleaşi ca în cazul Goa. Este de notat că

Australia, în cazul migranţilor din Timorul de Est, a refuzat să le acorde statutul de

refugiaţi motivînd că aceştia au fost cetăţeni portughezi şi trebuie să solicite protecţia

Portugaliei.

16

Fostul teritoriu portughez Macao a devenit Regiune Administrativă Specială a Republicii

Populare Chineze începînd cu 20 decembrie 1999. Portugalia a extins acţiunea legii

cetăţeniei asupra teritoriului Macao pentru persoanele care au obţinut cetăţenia pînă în

momentul în care acesta a ajuns sub suveranitatea Chinei.

Conform Actului cu privire la Naţionalitatea şi Cetăţenia Irlandeză din 1956 (Irish

Nationality and Citizenship Act 1956), orice persoană născută în Irlanda de Nord înainte de

31 decembrie 2004 este în drept să devină cetăţean al Republicii Irlanda dacă doreşte.

Cetăţenia se acordă în mod direct prin depunerea unei cereri de eliberare a paşaportului

irlandez.

Începînd cu 1 ianuarie 2005 în vigoare este Actul cu privire la Cetăţenia şi Naţionalitatea

Irlandeză din 2004 (Irish Citizenship and Nationality Act 2004). Acesta prevede că o

persoană născută pe insula Irlanda după acea dată nu devine în mod automat cetăţean sau în

drept de a obţine cetăţenia, afară de situaţia în care unul din părinţii acestei persoane este

cetăţean sau în drept să obţină cetăţenia Irlandei sau dacă este cetăţean Britanic cu reşedinţa

pe insula Irlanda în interiorul Republicii sau în Irlanda de Nord fără vreo limită de timp

asupra acelei reşedinţe.

Legea cetăţeniei a Federaţiei Ruse stabileşte în art. 17 şi 21 că dacă în baza unor tratate

internaţionale ale Federaţiei Ruse vor fi aduse modificări frontierelor Federaţiei Ruse în

urma cărora aceste teritorii devin ale altui stat sau îşi schimbă statutul, persoanele care

locuiesc pe aceste teritorii îşi pot exprima opţiunea pentru cetăţenia Federaţiei Ruse.

c. Afinităţile istorice cu anumite categorii de persoane

Conform art. 13 (2,a) al legii Federaţiei Ruse, persoanele care s-au născut pe teritoriul

Federaţiei Ruse şi au avut anterior cetăţenia Uniunii Sovietice, vor beneficia de un termen

de 1 an domiciliu obligatoriu în Rusia, faţă de termenul general de 5 ani. Art. 14 (1)

elimină condiţia cu privire la obligativitatea domiciliului pentru unele categorii de

persoane, inclusiv pentru persoanele care au avut cetăţenia Uniunii Sovietice, au locuit sau

locuiesc în fostele state sovietice, dacă nu au obţinut cetăţenia acestor state şi sunt persoane

fără cetăţenie.

17

Conform Legii federale a Rusiei cu titlul „Despre politica de stat a Federaţiei Ruse cu

privire la compatrioţii din străinătate”, art. 11 (2), persoanelor care au avut cetăţenia

Uniunii Sovietice, descendenţilor compatrioţilor, care sunt cetăţeni ai unui stat străin, la

cererea lor poate fi acordată cetăţenia Federaţiei Ruse în condiţiile şi conform procedurilor

stabilite prin tratatele internaţionale ale Federaţiei Ruse şi legislaţia Federaţiei Ruse.

Conform art. 11 (6), Persoanele cu venituri reduse vor fi scutite parţial sau în totalitate de

plata taxei pentru depunerea cererii.

Conform art. 1 (2), prin noţiunea de „compatrioţii din străinătate” se înţelege categoria de

persoane formată inclusiv din persoanele care au avut cetăţenia Uniunii Sovietice, care

locuiesc şi dispun de cetăţenia statelor ce au fost în componenţa Uniunii Sovietice,

persoanele care îşi au originea în fosta Uniune Sovietică şi sunt cetăţeni ai altor state,

descendenţii care provin din categoriile menţionate.

d. Raporturile anterioare ale persoanei cu cetăţenia statului

În conformitate cu art. 116 (2) al Legii Fundamentale a Republicii Federale Germania,

foştii cetăţeni germani care în perioada 30 ianuarie 1933 - 8 mai 1945 au fost lipsiţi de

cetăţenia lor din motive politice, rasiale sau religioase şi descendenţii lor for fi restabiliţi în

cetăţenie prin cerere.

f. Interesul statului

Legislaţiile mai multor state reglementează dobîndirea cetăţeniei în situaţiile în care statul

are interes să acorde cetăţenia unei persoane sau categorii de persoane. Acest interes este

argumentat de regulă prin serviciile pe care o persoană sau mai multe persoane le pot aduce

statului respectiv. Definirea interesului este la latitudinea statelor şi din practica existentă s-

au desprins două tipuri de interpretare a interesului.

Prima este cea pe care o întîlnim şi în legislaţia Germaniei şi prin care se înţelege dreptul

autorităţilor de a constata cu privire la fiecare solicitant dacă este în interesul statului să-i

acorde cetăţenia sa. Legea germană face referire la interesul public al Germaniei pentru a

justifica răspunsul pozitiv la solicitarea candidatului de a fi naturalizat.

18

Cealaltă dimensiune are în vedere dreptul statului de a acorda cetăţenia sa persoanelor în

condiţii privilegiate atunci cînd statul are de obţinut anumite beneficii. De exemplu,

conform art. 13 (3) al legii Federaţiei Ruse, persoana care are merite deosebite în faţa

statului rus, poate obţine cetăţenia Federaţiei Ruse fără îndeplinirea condiţiilor generale

prevăzute de lege.

Un alt criteriu este de determinat de necesităţile economice ale statului şi vizează categorii

definite în baza profesiei, statutului social, nivel de bunăstare. O astfel de practică este

familiară în Statele Unite ale Americii, Canada, Australia, etc.

Italia şi Portugalia se înscriu în rîndul statelor care au adoptat reglementări speciale prin

care persoanelor străine cu origini diferite din punct de vedere geografic le-au fost acordată

cetăţenia. Justificările invocate au fost natură economică, iar criteriul de bază aplicat în

aceste cazuri l-a constituit numărul de ani în care persoanele au locuit în mod legal în ţară.

1.10. Practica statelor cu privire la redobîndirea cetăţeniei

Este necesar de stăruit asupra distincţiei între noţiunea de dobîndire a cetăţeniei şi cea de

redobîndire a cetăţeniei, deoarece în unele situaţii această distincţie este relevantă.

Redobîndirea cetăţeniei reprezintă una din modalităţile frecvente prin care o persoană

ajunge să deţină două sau mai multe cetăţenii. Redobîndirea îşi are originea în preocuparea

de a evita cazurile de apatridie în situaţiile în care persoanele pierd cetăţenia unui stat.

Art. 9 al Convenţiei europene cu privire la cetăţenie prevede că „fiecare stat parte va

facilita, pentru cazurile şi în condiţiile prevăzute de dreptul său intern, reintegrarea în

cetăţenia sa a persoanelor care au posedat-o şi care domiciliază legal şi obişnuit pe

teritoriul său”.

În ceea ce priveşte referirea la domiciliu din acest articol, ea are menirea să stabilească

standarde cu privire la persoanele ce se pot constitui într-o categorie vizată de riscul de a fi

privată de dreptul la cetăţenie. Aceasta deoarece în ipoteza în care persoanele care au

deţinut cetăţenia unui stat locuiesc în alt stat, acestea ar putea pretinde cetăţenia statului în

care locuiesc. În orice caz, art. 9 nu opreşte statele să stabilească reglementări mai

generoase în ceea ce priveşte redobîndirea cetăţeniei.

19

Majoritatea statelor recunosc prin legi persoanei care a pierdut sau a renunţat la cetăţenia

unui stat dreptul de a solicita cetăţenia acelui stat. Astfel, redobîndirea cetăţeniei nu

reprezintă altceva decît o posibilitate pusă la dispoziţia persoanei care a pierdut sau a

renunţat la cetăţenia unui stat de a redeveni cetăţean în baza unei proceduri simplificate.

Legea germană prevede o procedură mai simplă de redobîndire a cetăţeniei pentru

persoanele care au pierdut cetăţenia germană fiind minore sau prin căsătorie cu un cetăţean

străin. În aceste cazuri este necesară dovada existenţei relaţiilor cu Germania.

Art. 4 al legii portugheze cu privire la cetăţenie prevede că persoanele care au pierdut

cetăţenia portugheză în baza unei declaraţii făcută în timp ce era în incapacitate, poate

solicita cetăţenia prin depunerea unei declaraţii în momentul încetării incapacităţii.

Conform art. 58 al legii elveţiene, femeia care înainte de 1 ianuarie 1992 a pierdut cetăţenia

Elveţiei prin căsătorie cu un străin şi a omis să semneze o declaraţie de intenţie de păstrare

a cetăţeniei elveţiene ce era necesară la acea vreme şi a avut cetăţenia soţului în timpul

căsătoriei, poate solicita redobîndirea cetăţeniei. Cererea trebuie depusă nu mai tîrziu de

expirarea termenului de 10 ani de la pierderea cetăţeniei. În caz de obstacole sau dacă a

locuit în Elveţia pe parcursul unui an, cererea poate fi depusă şi după depăşirea termenului.

O altă situaţie este cea a copilului care este cetăţeanul altui stat precum şi al Elveţiei şi

pierde cetăţenia elveţiană dacă nu este înregistrat la o misiune elveţiană pînă la atingerea

vîrstei de 22 ani. În baza art. 21 al legii, persoana în cauză poate în termen de 10 ani să

solicite redobîndirea cetăţeniei dacă a omis înregistrarea pentru motive ce nu îi sunt

imputabile. Dacă persoana a locuit în Elveţia nu mai puţin de 3 ani, ea poate depune

cererea şi după expirarea termenului.

Art. 15 al legii Federaţiei Ruse cu privire la cetăţenie stabileşte că cetăţenii străini care au

avut anterior cetăţenia Federaţiei Ruse pot fi restabiliţi în cetăţenia Federaţiei Ruse în

condiţiile generale prevăzute pentru obţinerea cetăţeniei Federaţiei Ruse, însă termenul

privind domiciliul în Rusia cerut se reduce la 3 ani, faţă de termenul de 5 ani solicitat

celorlalţi.

1.11. Reglementarea unor situaţii speciale cu privire la persoanele

care deţin două sau mai multe cetăţenii

20

De regulă, persoana care are două sau mai multe cetăţenii este solicitat să răspundă

obligaţiilor de acelaşi fel sau poate beneficia de garanţii asemănătoare în mod concomitent

în statele ale căror cetăţenii le deţine.

Unele state se referă în termeni generali la regimul aplicabil persoanelor care deţin două

sau mai multe cetăţenii.

Conform legii elveţiene, cetăţeanul elveţian care deţine şi o altă cetăţenie se va supune

legilor şi autorităţilor statului în care îşi are domiciliul permanent

Art. 6 al legii Federaţiei Ruse, care reglementează dubla cetăţenie, prevede în alineatul 1 că

„Cetăţeanul Federaţiei Ruse, care are şi o altă cetăţenie, este privit de către Federaţia Rusă

doar ca cetăţean al Federaţiei Ruse, cu excepţia cazurilor reglementate prin tratatele

internaţionale ale Federaţiei Ruse sau prin lege o federală”.

a. Reglementarea obligaţiilor militare

Una din aceste obligaţii ce pune probleme speciale este cea cu privire la executarea

stagiului militar. Convenţia europeană cu privire la cetăţenie conţine prevederi cu privire la

modalităţile de executare a obligaţiilor militare în capitolul VII. Art. 21 al Convenţiei

stipulează principiul fundamental conform căruia o persoană ce deţine cetăţenia mai multor

state este obligat să îndeplinească obligaţiile militare doar faţă de unul singur din aceste

state. Modul de aplicare a acestei prevederi este lăsat în competenţa statelor părţi interesate

care pot încheia între ele acorduri speciale.

Pentru cazurile în care astfel de acorduri nu vor fi încheiate, Convenţia stabileşte

dispoziţiile aplicabile după cum urmează:

a. persoana va fi supusă obligaţiilor militare în statul pe teritoriul căruia domiciliază în mod

obişnuit. Persoanele cu vîrsta de pînă la 19 ani au posibilitatea de a executa stagiul militar

într-unul din statele ale cărui cetăţean este prin angajare voluntară pentru o durată totală

efectivă cel puţin egală cu cea a serviciului militar activ în celălalt stat parte;

21

b. persoanele care au domiciliul obişnuit pe teritoriul unui stat ai cărui cetăţeni nu sunt sau

pe teritoriul unui stat necontractant vor avea posibilitatea de a alege între statele ale căror

cetăţenii deţine pe acela în care doresc să-şi execute obligaţiile militare;

c. persoanele care au executat stagiul militar în conformitate cu paragrafele (a) şi (b) faţă de

un stat parte, vor fi considerate că şi-au executat obligaţiile militare faţă de statele părţi ai

căror cetăţeni sunt;

d. persoanele care au executat stagiul militar anterior intrării în vigoare a Convenţiei faţă de

un stat parte, vor fi considerate că şi-au executat obligaţiile militare faţă de statele părţi ai

căror cetăţeni sunt;

e. dacă persoanele care au executat stagiul militar activ faţă de un stat parte în conformitate

cu paragraful (a), îşi transferă ulterior domiciliul în alt stat parte a cărui cetăţenie o deţin,

ele nu vor fi supuse, atunci cînd este cazul, obligaţiilor militare de rezervă decît în acest din

urmă stat parte;

f. aplicarea acestui articol (art. 21 – n.a.) nu va afecta în nici un fel cetăţenia persoanelor;

g. în caz de mobilizare într-unul din statele părţi, obligaţiile ce decurg din dispoziţiile

acestui articol nu sunt aplicabile în ceea ce priveşte acest stat parte.

Convenţia stabileşte şi pentru situaţiile în care persoanele sunt scutite de stagiul militar sau

stagiul civil alternativ în cazul în care între statele părţi nu există acorduri.

De regulă, practicile statelor în materia obligaţiilor militare sunt în sensul Convenţiei.

Astfel, conform legislaţiei elveţiene, o persoană cetăţean al Elveţiei va efectua stagiul

militar în statul în care are domiciliul la vîrsta incorporării. Prin urmare, persoanele care au

executat stagiul militar în alt stat nu vor mai fi incorporaţi în armata elveţiană.

Israelul are reglementări speciale cu privire la persoanele care au efectuat stagiul militar în

alte state şi obligă pe toţi cei care obţin cetăţenia statului Israel la executarea obligaţiilor

militare, dacă aceştia sunt de vîrsta incorporării.

b. Reglementarea obligaţiilor fiscale

22

Persoanele care deţin mai multe cetăţenii se supun, de regulă, reglementărilor statului pe

teritoriul căruia au domiciliul permanent, inclusiv în ceea ce priveşte plata taxelor şi

impozitelor. Relativ la pluralitatea de cetăţenii ar fi cazul să ne referim la impozitarea

veniturilor şi imobilelor. Principiul consacrat este cel conform căruia veniturile sunt

impozitate pe teritoriul statului în care ele sunt realizate. Evident, imobilele sunt impozitate

acolo unde ele se află.

Statele încheie, de regulă, între ele acorduri cu privire la evitarea dublei impozitări şi pentru

acest motiv problema impozitării persoanelor care deţin mai multe cetăţenii are un caracter

limitat. Cu toate acestea, există exemple în care îndeplinirea obligaţiilor fiscale poate

cunoaşte o situaţie specială. Vom aminti de art. 6 al legii Federaţiei Ruse, conform căruia,

dacă Federaţia Rusă nu are cu un alt stat un tratat, persoana va fi privită de către statul rus

„numai ca cetăţean al Federaţiei Ruse”. Vom constata că dacă persoana va fi solicitată sa-şi

îndeplinească obligaţiile în alt stat, acest fapt este irelevant pentru Federaţia Rusă, dacă nu

are tratat cu acel stat sau dacă acel stat nu este parte la un acord cu privire la evitarea dublei

impozitări.

Exemplul este valabil şi pentru Statele Unite, deoarece statul american nu este interesat

dacă cetăţeanul său este solicitat să îndeplinească obligaţii în alt stat. Statele Unite va

solicita cetăţenilor săi să plătească taxele chiar dacă locuiesc permanent în altă ţară.

1.12. Reglementarea măsurilor de limitare a unor drepturi în legislaţiile statelor

cu privire la persoanele care deţin două sau mai multe cetăţenii

Dat fiind că fenomenul pluralităţii de cetăţenii nu a cunoscut o răspîndire foarte largă,

statele reglementează accesul la funcţiile publice prin stipularea condiţiei cetăţeniei,

prezumîndu-se că o persoană poate deţine o singură cetăţenie. Pentru funcţiile publice

înalte, cum ar fi preşedintele statului, de regulă, accesul este limitat prin stabilirea condiţiei

naşterii pe teritoriul statului şi termenului de domiciliu permanent în ţară, care exclude

orice posibilitate pentru o persoană venită din altă ţară să acceadă în funcţie. Astfel, Arnold

Schwarzenegger nu va putea candida pentru preşedinţia SUA dacă nu va fi modificată

constituţia americană. Pentru alte funcţii publice importante este prevăzută, de exemplu,

condiţia termenului de domiciliu permanent pe teritoriul statului, fără a se face distincţie. O

persoană născută pe teritoriul altui stat poate obţine o funcţie publică în alt stat, dacă a

23

devenit cetăţean al acestuia din urmă şi a locuit permanent pe durata termenului stabilit de

lege. Acelaşi Arnold Schwarzenegger a păstrat cetăţenia austriacă după ce a devenit

Guvernatorul Californiei. În Canada mai mulţi miniştri ai Guvernului federal au avut

cetăţenia altui stat şi acest fapt nu a constituit motiv de contestare sau măcar subiect de

dezbateri.

În ceea ce priveşte domeniile ce ţin de securitatea şi apărarea statelor, practica dezvăluie

două tipuri de măsuri prin care pot fi stabilite limite asupra persoanelor cu două sau mai

multe cetăţenii. În primul rînd, poate fi limitat accesul în funcţiile ce ţin de aceste domenii

şi, în al doilea rînd, este reglementat accesul la informaţiile clasificate. De regulă,

reglementările de acest gen, dacă legea nu prevede altfel, sunt stabilite prin acte normative

cu caracter administrativ şi conţine, între altele, criteriile ce permit emiterea judecăţilor

privind loialitatea persoanei.

Unele state au început să adopte măsuri de limitare a unor drepturi cu privire la proprii

cetăţeni care deţin şi cetăţenia altor state. Aceste limitări sunt stabilite prin legi speciale şi

vizează accesul la anumite funcţii publice sau accesul la angajarea în anumite organizaţii de

stat. Măsurile de limitare îşi găsesc temeiul în gradul de loialitate solicitat mai înalt decît în

cazul altor categorii de profesii sau organizaţii, cum ar fi cele cu caracter privat.

Domeniile vizate sunt cele legate de exercitarea demnităţilor de stat, în special în

administraţia centrală, de apărarea şi securitatea statului.

De exemplu, conform unor reglementări recente ale Federaţiei Ruse, mai exact conform

legii constituţionale „Despre guvernul Federaţiei Ruse”, şeful guvernului, adjuncţii şefului

guvernului şi miniştrii federali sunt numiţi numai din rîndul cetăţenilor Federaţiei Ruse

care nu deţin o a doua cetăţenie, nu au viză de reşedinţă sau un alt act care confirmă dreptul

la domiciliu permanent al cetăţeanului Rusiei pe teritoriul unui stat străin.

2. Dimensiuni ale cetăţeniei şi forme de cetăţenii

2.1. Dimensiunile socială, economică şi civică ale cetăţeniei

Dincolo de conţinutul definiţiei formale, autorii care au abordat tema cetăţeniei au insistat

asupra dimensiunilor sociale, economice şi civice ale cetăţeniei.

24

I. Kant stăruia asupra următoarelor atribute ale cetăţeniei pe care le găsea potrivite pentru

vremea sa:

a. Libertatea legală de a nu se supune nici unei alte legi, decît aceleia la care a aderat.

b. Egalitatea civilă prin care nu se recunoaşte în rîndul poporului nici un superior decît

unul care este înzestrat cu facultatea morală de a constrînge din punct de vedere juridic,

după cum şi ceilalţi îl pot constrînge pe el.

c. Independenţa civilă, care îşi datorează existenţa şi întreţinerea sa nu liberului arbitru al

altuia din rîndul poporului, ci propriilor sale drepturi şi forţe, ca membru al existenţei

sociale, prin urmare personalitatea civilă, după care, în problemele juridice să nu poată

fi reprezentat de nimeni altul.

I. Kant face diferenţa între cetăţeni activi şi cetăţeni pasivi. Cetăţenii activi sunt ca atare

cetăţeni, iar faţă de cei pasivi aplicarea termenului de cetăţean este improprie. Diferenţa

dintre cele două categorii o face faptul că cetăţenii activi au dreptul de vot, iar cetăţenii

pasivi nu au dreptul de vot. În acest fel, cetăţenii pasivi nu dispun de independenţă civilă,

deoarece sunt conduşi de alţi indivizi şi sunt de fapt numai membri simpli ai societăţii.

Cetăţenii şi membrii simpli ai societăţii formează, însă, ceea ce se cheamă poporul care se

poate constitui în stat şi poate adopta o constituţie.

Acest mod de contextualizare a relaţiilor de cetăţenie nu s-a schimbat foarte mult şi îl

întîlnim şi la autori contemporani.

Will Kymlicka evocă patru dimensiuni ale cetăţeniei, enumerîndu-le după cum urmează:

a.Implicarea în viaţa publică, incluzînd capacitatea de a evalua performanţa celor ce au

funcţii publice şi dorinţa de a se angaja în discursul public.

b. Simţul dreptăţii şi capacitatea de a discerne şi a respecta drepturile altora şi de a-ţi

modera propriile revendicări în consecinţă.

c.Politeţea şi toleranţa.

d. Un simţ comun al solidarităţii şi loialităţii.

Diferenţa între cei doi autori este determinată numai de epocile diferite în care au scris şi

constă în întinderea diferită a acţiunii statutului de cetăţean asupra resortisanţilor. Este de

remarcat însă că, de la origini pînă în prezent, dimensiunea participativă constituie un

element dfinitoriu al cetăţeniei.

25

În prezent nu este de conceput statutul de cetăţean fără caracterul său universal şi fără

existenţa dreptului individului de a participa în mod activ la viaţa publică.

Aceste dimensiuni ale cetăţeniei reprezintă şi reperele pentru conturarea unor tendinţe în

definirea cetăţeniei. Mai mulţi autori consideră că cetăţenia naţională nu mai este capabilă

să răspunde nevoilor oamenilor motivaţi de provocările modernităţii. Limitarea circulaţiei

este un impediment important în calea dezvoltării omului modern, în calea individului

motivat de oportunităţile de creştere a bunăstării şi de ascensiune în carieră.

Autorii în cauză încearcă să definească cetăţenia abandonînd treptat natura ei legată strict

de raporturile juridice ale persoanei cu statul şi insistînd pe natura cosmopolită a cetăţeniei

prin raportarea la dimensiunea ei economică şi socială. În concepţia lor, atitudinea civică

activă şi implicarea în viaţa publică oferă legitimitate solicitării individului de extindere a

accesului la cetăţenie.

Este greu de presupus că această tendinţă va putea fi materializată foarte curînd şi putem

emite afirmaţia că pluralitatea de cetăţenii reprezintă deocamdată modalitatea ce elimină

obstacolele din faţa unei persoane caracterizată prin mobilitate înaltă şi scade presiunea ce

impune autorităţilor demersul de redefinire a cetăţeniei.

2.2. Elementele cetăţeniei Uniunii Europene

Conceptul de cetăţenie a Uniunii Europene este consacrat în cîteva tratate cu privire la

Uniunea Europeană. Noţiunea de cetăţenie europeană a fost introdusă la nivelul Consiliului

European, la întîlnirea din octombrie 1990 la Roma, ca element esenţial al reformei

Tratatelor europene ce urma să fie aplicată. Întîlnim conceptul şi în Tratatul Uniunii

Europene, numit şi Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992. Articolul 17 din Tratatul de

la Roma din 1957 (modificat prin tratatul de la Nice, 2001) se referă la cetăţenia UE

constatînd că aceasta poate fi obţinută de o persoană care deţine cetăţenia statelor membre

UE.

Comisia Europeană a stabilit că cetăţenia UE va constitui un statut fundamental al

cetăţenilor statelor membre şi se va întinde în măsura în care permite acţiunea

reglementărilor prevăzute de tratatele Uniunii Europene. Cetăţenia UE este statuată şi de

26

către Curtea Europeană de Justiţie care a stabilit, de asemenea, că instituţia va reprezenta

un statut fundamental pentru cetăţenii statelor membre.

Calitatea de cetăţean al Uniunii Europene conferă următoarele drepturi şi privilegii

principale:

- dreptul la libera circulaţie în spaţiul Uniunii Europene şi dreptul de muncă în statele

membre, inclusiv în funcţiile publice, cu excepţia funcţiilor considerate sensibile, cum ar fi

în domeniul apărării şi securităţii,

- dreptul de vot şi dreptul de a fi ales în alegerile locale şi Europene în statele UE, în

condiţiile stabilite pentru cetăţenii statului în cauză,

- dreptul de protecţie din partea autorităţilor diplomatice sau consulare ale altor state

membre atunci cînd într-un stat care nu este membru UE nu există reprezentanţă

diplomatică sau consulară a statului cetăţeanul căruia solicită asistenţă.

Asistăm şi la dezvoltarea unor instituţii ale UE care conţin raporturi specifice calităţii de

cetăţean, cum ar fi: moneda unică europeană, accesul la Curtea Europeană pentru

Drepturile Omului, dreptul de a înainta petiţii la Parlamentul European, dreptul de a se

adresa la Ombudsman-ul european în problemele ce sunt în jurisdicţia UE.

Reţinem, prin urmare, că în conţinutul reglementărilor UE regăsim conceptul de cetăţenie a

Uniunii Europene şi prevederi ce se constituie în elemente ale instituţiei cetăţeniei în

accepţiunea ei clasică.

Nu putem vorbi însă despre o cetăţenie a UE în înţelesul pe care îl cunoaştem din definiţia

dată de legislaţiile naţionale ale statelor membre. Pentru a acoperi lipsa elementelor

definitorii se face, după cum am constatat, trimitere la cetăţenia statelor membre. Vom

observa că cetăţenia UE înseamnă existenţa calităţii de cetăţean al unui stat membru peste

care se suprapun drepturile şi privilegiile menţionate.

Calitatea de cetăţean al unui stat membru apare, deci, ca o condiţie pentru atribuirea

drepturilor şi privilegiilor în cadrul UE. În acest sens, cetăţenia UE este definită de experţi

ca fiind o supra-cetăţenie, aflată într-un raport de complementaritate cu cetăţenia naţională

şi nu ca o instituţie care concurează cetăţenia naţională. Prin urmare, nu putem afirma în

prezent că o persoană care deţine cetăţenia naţională şi cetăţenia UE ar deţine de fapt două

cetăţenii.

27

Dacă vom aborda cetăţenia UE din perspectiva definiţiei clasice a instituţiei vom observa

că aceasta s-a edificat pe durata a mai multor decenii prin reglementarea unor drepturi ce se

constituie în elemente ale cetăţeniei şi se conturează în măsura în care sunt adoptate noi

elemente. Cetăţenia Uniunii Europene dispune în prezent de valori comune europenilor şi

de unele elemente ale cetăţeniei.

Dacă ne raportăm la cetăţenia definită de constituţia explicată în termenii contractului

social, vom vedea că elementul esenţial care lipseşte cetăţeniei europene este actul de

asumare de către persoanele în drept să o revendice. Acest act de asumare vizează sistemul

de valori, instituţii, drepturile şi obligaţiile cetăţenilor şi instituţia cetăţeniei ca atare.

Adoptarea Constituţiei europene prin votul cetăţenilor statelor membre ar însemna un

asemenea act care ar contura un concept al cetăţeniei europene apropiat de conceptul clasic.

Nu lipsesc şi adepţii unei cetăţenii distincte a Uniuni Europene care încearcă să dea un

conţinut instituţiei cetăţeniei care ar face să fie posibilă o definire a cetăţeniei europene.

Definitivarea ulterioară a cetăţeniei UE în baza Constituţiei europene va depinde însă de

voinţa statelor. Este de aşteptat că în viitorul previzibil statele membre nu vor accepta

reglementarea unei cetăţenii europene distincte de cetăţenia naţională.

2.3. Cetăţenia sub-naţională

În practica statelor este cunoscut statutul unor categorii de persoane numit cu termenul

generic de cetăţenie sub-naţională. Titularii acestei cetăţenii sunt persoanele care dispun de

un statut ce îi distinge şi îi delimitează de alţi cetăţeni în interiorul unui stat.

În Elveţia se vorbeşte despre trei nivele ale cetăţeniei, respectiv despre trei cetăţenii:

naţională (confederală), cantonală şi comunală (municipală). Unele teritorii aflate sub

autoritatea Coroanei regale britanice (Jersey, Guernsey, Isle of Man) au adoptat legislaţii

care limitează pentru nerezidenţi exercitarea unor drepturi cu statut local.

Populaţia din Aland dispune de cetăţenia regională şi de cea naţională a Finlandei.

Diferenţa este dată de faptul că alandezii au dreptul să cumpere proprietăţi şi să deschidă

afaceri în Aland, în timp ce finlandezii fără cetăţenie regională nu au acest drept.

28

Înainte de desfiinţarea Cehoslovaciei în 1993 cetăţenii cehoslovaci aveau şi cetăţenia

internă a Cehiei şi Slovaciei.

De asemenea, înainte de dezmembrarea Iugoslaviei în 1991 cetăţenii iugoslavi aveau

cetăţenia internă a republicilor componente.

În Statele Unite calitatea de rezident într-un stat conferă un statut similar, însă este mai

puţin relevant din punct de vedere legal, cu excepţia unor situaţii cu totul speciale cum ar fi

instituţia extrădării între state.

Trebuie însă arătat că cetăţenia regională nu este o cetăţenie în înţelesul care defineşte

relaţia pe care o are o persoană cu un stat. Noţiunea de cetăţenie regională nu cuprinde

elementele esenţiale ale cetăţeniei. Prin urmare, nu se poate spune despre persoanele care

deţin o cetăţenie reginală laolaltă cu cetăţenia naţională că ar avea dublă cetăţenie.

2.4. Problema loialităţii în contextul multiplei/dublei cetăţenii

Autorii se referă la noţiunea de loialitate ca la una din aspectele fundamentale ale

pluralităţii de cetăţenii. Referindu-se la eliminarea acţiunii ostile a persoanei în „situaţia sa

civil-legală” cu cei din jur, I. Kant evocă esenţa cetăţeniei din care rezultă în mod implicit

relaţia indestructibilă a calităţii de cetăţean cu sentimentul de loialitate: „De obicei se

consideră că faţă de nimeni nu ar fi cazul să se acţioneze ostil, numai dacă celălalt m-a

lezat efectiv, ceea ce este corect atunci cînd amîndoi se află în situaţia civil-legală. Căci

prin aceasta, prin faptul că acesta a trecut la aceasta îi acordă aceluia (prin intermediul

autorităţii publice, care are putere asupra amîndorura) garanţia necesară. – Însă omul (sau

poporul) în simpla stare naturală mă privează de această garanţie şi mă lezează chiar prin

însăşi această situaţie în care el se află alături de mine, cu toate că nu efectiv (facto), ci prin

lipsa de lege a situaţiei sale (statu iniusto), prin care eu sunt în permanenţă atacat de el, iar

eu pot să-l constrîng, fie să treacă împreună cu mine la o situaţie comunitar-legală, fie să se

retragă din vecinătatea mea. – Postulatul pe care se întemeiază toate articolele următoare

este: toţi oamenii care se pot influenţa reciproc trebuie să aparţină unei oarecare constituţii

civile.

Orice constituţie juridică, referitoare la persoanele care există pentru ea, este

1) după dreptul cetăţenesc al oamenilor la un popor (ius civitatis),

2) după dreptul internaţional al statelor în relaţiile lor reciproce (ius gentium),

29

3) după dreptul cosmopolit ...”.

Am arătat că Will Kymlicka enumeră loialitatea alături de elementele definitorii ale

cetăţeniei cum ar fi solidaritatea, respectarea drepturilor altor persoane, toleranţa.

În mod curent loialitatea înseamnă îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor ce revin

persoanelor în calitate de cetăţeni. Putem considera astfel, în sensul dat de interpretarea

strictă a definiţiei, că loialitatea nu înseamnă altceva decît atitudinea persoanei faţă de

obligaţiile pe care le are în calitate de cetăţean. Această atitudine cunoaşte valenţe variate

în dependenţă de mediul în care activează persoana solicitată să aibă reacţii la evenimentele

în care este implicată.

În contextul multiplei/dublei cetăţenii se vorbeşte în general de dublă loialitate, noţiune ce

descrie loialitatea unei persoane faţă de două interese separate aflate într-o relaţie cu

potenţial de conflict. Pentru acest motiv dubla loialitate comportă semnificaţii mai

complexe şi solicită o raportare la situaţiile în care aceasta se manifestă.

Istoria a relevat situaţiile în care loialitatea a fost adusă în discuţie sau în care consecinţele

suspiciunilor cu privire la loialitatea unor oameni au fost din cele mai dramatice.

În timpul celui de al doilea război mondial mai mulţi cetăţeni americani de origine

japoneză, germană şi italiană au fost ţinuţi în tabere speciale dat fiind că erau suspectaţi de

lipsă de loialitate.

Comunităţile evreieşti din diferite state au fost acuzate frecvent de dublă loialitate. Este

celebru cazul cu afacerea Dreyfuss în Franţa la începutul anilor 1900, putem aduce ca

exemplu atitudinea faţă de evrei în URSS, ca să nu mai invocăm manifestările antisemite,

etc.

În Statele Unite în timpul războiului rece erau suspectaţi mai mulţi cetăţeni americani,

inclusiv celebrităţi, pentru simpatii comuniste. Termenul de McCarthyism este de

notorietate.

Problema dublei loialităţi se pune în mod special în societăţile în care sunt prezente

minorităţi religioase, etnice, lingvistice sau comunităţi de imigranţi care se diferenţiază prin

30

religie, cultură, limbă, etc. După 11 septembrie 2001 această tendinţă s-a accentuat şi

studiul problemelor cu privire la minorităţi şi comunităţile de migranţi este inseparabil

studiul loialităţii.

În prezent se dezvoltă conceptul de „transnaţionalism”, conform căruia, în condiţiile în care

societatea se caracterizează tot mai mult prin multiculturalism şi toleranţă, noţiunea de

dublă loialitate devine mai puţin indezirabilă. Adepţii „transnaţionalism-ului” invocă

potenţialul pozitiv al dublei loialităţi pentru că, în opinia lor, aceasta poate contribui la

afirmarea diversităţii şi dezvoltarea societăţii civile.

Nu putem ignora faptul că loialitatea îşi găseşte manifestări diferite în dependenţă de

condiţiile în care oamenii de origini diferite îşi etalează opţiunile. Există societăţi în care

este solicitată acţiunea pozitivă a persoanei, la fel cum există societăţi în care persoanei i se

cere doar să nu facă anumite acţiuni. Aceste două forme de raporturi determină şi grade de

loialitate diferite.

Tendinţa generală înclină spre ideea de creare în societate a contextului adecvat care ar face

să fie compatibile loialităţile persoanei faţă de interese variate, cu privire la individ

aplicîndu-se criterii speciale pentru a-i aprecia loialitatea într-o situaţie sau alta.

3. Problema pluralităţii de cetăţenii în Republica Moldova

3.1. Cetăţenia ca element al edificării statalităţii Republicii Moldova

Deoarece sensibilităţile, etalate adesea în mod disproporţionat, dacă ne raportăm la

originile şi semnificaţiile problemei pluralităţii de cetăţenii în Republica Moldova, sunt

determinate şi de discuţiile cu privire la statul moldovenesc, pus la îndoială chiar şi după 16

ani de existenţă, este util să evocăm rolul cetăţeniei în construcţia statului.

În a doua jumătate a sec. XIX – începutul sec. XX s-a consacrat şi generalizat principiul

liberal conform căruia statul naţional reprezintă cel mai potrivit context pentru afirmarea

drepturilor şi libertăţilor omului. Nu este, prin urmare, întîmplător că instituţia cetăţeniei a

constituit elementul fundamental care a stat la baza conturării raporturilor între stat şi

resortisanţii săi, în condiţiile în care ideea de statut de supus al persoanei în relaţiile cu cel

care exercită suveranitatea a fost demontată definitiv.

31

În acelaşi timp, statul nu a pregetat să mobilizeze cetăţenia pentru a-şi consolida puterile în

scopul de a răspunde solicitărilor date de funcţiile pe care şi le-a asumat. Statul nu a fost

scutit nici de necesitatea permanentă de a defini şi educa loialitatea resortisanţilor ca unul

din suporturile esenţiale ale existenţei sale şi în acest demers cetăţenia a reprezentat

mecanismul potrivit. Statul şi-a căutat legitimitatea fie în baza conceptului de naţiune

etnică, fie în baza ideii de naţiune civică definită prin identitatea politică a comunităţii, însă

modul în care a putut să-şi formalizeze relaţia cu resortisanţii nu a putut fi altul decît prin

intermediul conceptului de cetăţenie.

Resortisanţii au luptat şi ei în permanenţă pentru consolidarea garanţiilor împotriva

abuzurilor de orice fel şi cetăţenia a constituit resortul principal în acest sens. Aşa dar,

cetăţenia, a fost şi rămîne în continuare instrumentul de care nu se pot dispensa nici statul

şi nici oamenii educaţi să trăiască într-o ambianţă care le face viaţă suportabilă, ambianţă

definită în prezent prin ceea ce numim societatea democratică.

Republica Moldova este un stat creat recent şi istoria scurtă pe care deja a parcurs-o

demonstrează că nu este scutit de eforturile construcţiei statalităţii. Apărut ca o consecinţă a

contestării regimului din URSS, el urmează să răspundă aşteptărilor pe care fostul imperiu

le-a refuzat. Statul moldovenesc nu găseşte o altă justificare în faţa cetăţenilor săi decît

împlinind aspiraţiile de realizare a unui stat democratic care oferă resortisanţilor un nivel

ridicat al bunăstării. Prin urmare, riscul pentru statalitatea moldovenească vine din faptul că

eşecul în construcţia statului democratic şi al bunăstării poate însemna eşecul statalităţii. În

acest fel, statalitatea moldovenească este de fapt în competiţie cu provocările pe care le

pune în faţă paradigma modernă a statului obligat să garanteze condiţiile bunăstării. Nu

vom greşi dacă vom spune că Republica Moldova face parte din categoria statelor pentru

care legitimitatea urmează să fie determinată de capacitatea de a crea condiţiile bunăstării

pentru cetăţenii săi.

Nu există o altă cale, deoarece Republica Moldova se află în spaţiul în care bunăstarea şi

garantarea drepturilor şi libertăţilor sunt asigurate unui număr foarte mare de oameni.

Cetăţenii moldoveni cunosc această bunăstare şi democraţie fie datorită proximităţii

geografice, fie din contactul direct cu ţările ce au standarde de viaţă ridicate.

32

La aceasta se adaugă faptul că cetăţenii Republicii Moldova dispun de alternative ce pot

găsi materializare în mod imediat prin exprimarea pentru una din opţiunile aflate la

dispoziţie.

Există şi presiuni externe şi interne ce pot influenţa în mod decisiv atitudinile cetăţenilor

moldoveni. În acest sens, putem afirma că Republica Moldova este un stat contestat, iar

problema transnistreană, de exemplu, evocă şi motivele contestării.

Acelaşi Will Kymlicka remarca relaţia între statutul de cetăţean şi calitatea de participant la

autoguvernarea democratică a persoanei. “Aceasta este o problemă vitală, deoarece, în

cazul în care oamenii nu mai sunt mulţumiţi cu rolul lor de cetăţeni, legitimitatea şi

stabilitatea sistemelor politice democratice poate fi erodată”, afirmă autorul, referindu-se la

societăţile deja formate.

În cazul Republicii Moldova problema capătă valenţe ce se nasc din atitudinile şi

determinările menţionate.

Cetăţenii moldoveni nu au pătruns în conţinutul raporturilor pe care trebuie să le aibă cu

statul şi nu doar că nu sunt mulţumiţi de rolul de cetăţeni, ei nici măcar nu cunosc care ar

trebui să fie acest rol.

Oamenilor nu li s-a explicat care sunt aşteptările statului cu privire la comportamentul

cetăţenilor, solicitîndu-se din partea lor o loialitate bazată pe oferta de identitate neînţeleasă

de către unii resortisanţi şi contestată de alţii.

Astfel, statul nu a explicat, de exemplu, că drepturile şi obligaţile cetăţenilor reprezintă o

componentă esenţială a raporturilor între stat şi cetăţean şi că partea care revine statului

constă în garantarea exercitării acestor drepturi şi obligaţii prin accesul cetăţeanului la

justiţie. Această omitere în relaţia dintre stat şi cetăţean nu a fost provocată neapărat din

cauza că statul a dorit să o evite pentru că nu a fost capabil să creeze o justiţie adecvată.

Explicaţia cea mai plauzibilă este că nici persoanele care au exercitat autoritatea de stat nu

au cunoscut natura relaţiei dintre stat şi cetăţean. Acţiunea statului a fost bazată pe intuiţia

funcţionarilor care le-a “sugerat” cea mai facilă soluţie pentru autorităţi, mai exact cea care

le oferea posibilitatea de a pune presiune pe cetăţeni fără a fi supuse ele însele unei

expertize cu privire la propria prestaţie. Cetăţeanul s-a văzut pus la discreţia liberului

33

arbitru al persoanelor care exercită demnităţile de stat fără a dispune de mecanisme de

apărare. Cetăţenii moldoveni nu au ştiut cum să folosească instituţiile reglementate prin

legi pentru a se opune unor solicitări ce nu au un conţinut formal foarte precis, cum sunt

cele bazate pe identitatea persoanei. Reacţia a fost cea pe care o urmărim în prezent,

opţiunea pentru oportunităţile oferite de cetăţenia altor state.

3.2. Dimensiunea politică a multiplei/dublei cetăţenii în cazul Republicii Moldova

Situaţia cu privire la dubla cetăţenie în Moldova are şi o dimensiune politică. În cazul

Republicii Moldova reglementarea dreptului la două sau mai multe cetăţenii a reprezentat

şi o modalitate prin care autorităţile moldoveneşti au evitat o problemă de opţiune pentru o

cetăţenie sau alta. Putem presupune că în cazul în care ar fi fost solicitată opţiunea pentru

una din cetăţenii, moldovenii ar fi preferat cetăţeniile care oferă mai multe oportunităţi.

Alternativele sunt reprezentate de posibilitatea de a obţine relativ uşor cetăţeniile unor state

ca Rusia, România, Ucraina, Bulgaria şi Turcia.

Putem estima că în acest moment există două categorii de cetăţeni ai Republicii Moldova

care solicită cetăţenia altor state.

Prima este cea care adună un număr relativ redus de persoane şi solicită cetăţenia Rusiei,

României sau a altor state din dorinţa de a manifesta opţiunea pentru o anumită identitate,

din care ar rezulta şi opţiunea pentru apartenenţa la un alt stat.

A doua categorie o constituie majoritatea solicitanţilor şi este formată din cetăţenii

moldoveni care doresc să obţină cetăţeniile statelor menţionate pentru a-şi spori

oportunităţile în vederea creării condiţiilor pentru o viaţă mai bună.

3.3. Problema loialităţii în Republica Moldova

Aplicat la Republica Moldova noţiunea de loialitate deschide o temă mai largă pentru

analize şi dezbateri. Legat de aceasta merită amintit că în Moldova a fost aplicată varianta

în care toate persoanele care la data obţinerii independenţei locuiau în Moldova au avut

dreptul să devină cetăţeni ai Republicii Moldova. În acest fel, cetăţenii moldoveni au fost

scutiţi de efortul de a însuşi conţinutul raporturilor dintre stat şi cetăţean.

34

Dat fiind că unul din elementele cetăţeniei, aşa cum am constatat, îl constituie loialitatea

cetăţeanului faţă de comunitatea în care trăieşte, ei au fost scutiţi şi de efortul de a înţelege

semnificaţia noţiunii de loialitate. Ca o consecinţă, există exemple în care cetăţenii

moldoveni, în anumite situaţii, au arătat preferinţă pentru un alt stat decît cel ai cărui

cetăţeni sunt.

Pentru statul moldovenesc problema este una de principiu, deoarece el nu dispune de o

tradiţie istorică a statalităţii care ar determina prin forţa ei proprie aderenţa şi loialitatea

cetăţenilor. În aceste condiţii, loialitatea cetăţenilor moldoveni nu se poate contura altfel

decît din percepţiile imediate ale realităţii în care ei acţionează. Reacţia la mediul în care

acţionează se poate materializa fie în formarea loialităţii, fie în contestarea statului.

La rîndul lor, autorităţile nu au ales calea cea mai adecvată pentru a construi raporturile

sale cu cetăţenii. Proiectul de edificare a statului în baza construcţiei unei identităţi etnice a

creat clivaje între segmente ale populaţiei, dar şi între stat şi cetăţenii săi. Una din

consecinţe este faptul că cetăţenilor moldoveni le este solicitat un grad de loialitate şi de

participare diferit în dependenţă de apartenenţa etnică. Reacţiile la această situaţie pot duce

la disoluţia raporturilor între stat şi cetăţeni.

3.4. Reglementarea unor situaţii speciale şi a limitărilor cu privire la persoanele care

deţin două sau mai multe cetăţenii în legislaţia Republicii Moldova

Art. 78, alineat 2, al Constituţiei stabileşte că poate fi ales Preşedinte al Republicii

Moldova cetăţeanul cu drept de vot care are 40 de ani împliniţi, a locuit sau locuieşte

permanent pe teritoriul Republicii Moldova nu mai puţin de 10 ani şi cunoaşte limba de

stat.

Codul electoral al Republicii Moldova, Legea despre statutul deputatului în Parlament,

Legea cu privire la Guvern, Legea cu privire la Curtea Constituţională, Legea cu privire la

Curtea Supremă de Justiţie, alte legi ce reglementează administraţia publică centrală şi

locală, se referă de regulă la cetăţenii Republicii Moldova şi nu conţin prevederi cu privire

la persoanele cu două sau mai multe cetăţenii.

35

Legea serviciului public nr. 443-XIII din 04.05.95 defineşte funcţia publică, funcţionarul

public şi categoriile de funcţionari asupra cărora se întinde legea. Conform art. 13 (1) al

legii, dreptul de a se angaja în serviciul public îl au cetăţenii Republicii Moldova, indiferent

de rasă, naţionalitate, sex, confesiune, care domiciliază permanent în ţară şi cunosc limba

de stat. Deţinerea unei a doua sau mai multor cetăţenii nu se regăseşte între restricţiile

enumerate de lege.

Art. 4 (a) stabileşte între principiile fundamentale ale activităţii serviciului public şi

devotamentul faţă de stat şi faţă de poporul Republicii Moldova. Acest principiu nu ne

lămureşte asupra persoanelor care deţin două sau mai multe cetăţenii, ci doar introduce un

echivoc dat de interpretarea devotamentului în cazul persoanelor menţionate.

În domeniul securităţii şi apărării au fost adoptate Legea cu privire poliţie, Legea privind

organele securităţii statului nr. 619-XIII din 31.10.95, Legea privind Serviciul de Informaţii

şi Securitate al R. Moldova, Legea nr. 968-XII despre obligaţiunea militară şi serviciul

militar al cetăţenilor Republicii Moldova, ş.a.

În toate aceste legi se face referire la cetăţenii Republicii Moldova cu privire la care ele se

aplică, fără a se stipula prevederi speciale cu privire la persoanele care au două sau mai

multe cetăţenii.

Vom constata, deci, că legislaţia moldovenească nu prevede restricţii cu privire la

persoanele care au două sau mai multe cetăţenii în ceea ce priveşte accesul în funcţiile

publice sau în organizaţiile din domeniul securităţii sau apărării. Considerăm că limitările

în baza acestui criteriu nu ar avea consecinţe dezirabile, dat fiind că numărul cetăţenilor

moldoveni cu dublă cetăţenie este foarte mare şi ar conduce la excluderea lor din

activităţile comunitare şi dezinteresul lor pentru viaţa publică.

Pentru Republica Moldova ar fi indicat adoptarea unei legislaţii cu privire la accesul la

informaţiile clasificate, care ar reglementa accesul la informaţiile ce sunt definite ca secret

de stat în funcţie de gradul de loialitate solicitat, aşa cum se întîmplă, de exemplu, în

Statele Unite. Nu găsim motive pentru care o persoană care are două sau mai multe

cetăţenii nu ar putea fi angajată într-o funcţie publică ce nu are în fişa de post operarea cu

informaţii ce reprezintă secret de stat. Prin urmare, soluţia cea mai potrivită ar fi inserarea

36

unor prevederi speciale în Legea cu privire la secretul de stat nr. 106-XIII din 17.05.94 şi în

alte legi care reglementează informaţiile clasificate.

Situaţiile speciale cu privire la persoanele care deţin două sau mai multe cetăţenii în

Moldova sunt cele cu privire la obligaţiile militare şi obligaţiile fiscale. Vom menţiona că,

în conformitate cu legea moldovenească, persoanele care au efectuat stagiul militar în alt

stat nu sunt supuse obligaţiei de a efectua stagiul militar în Republica Moldova. Codul

Fiscal al Republicii Moldova se aplică asupra cetăţenilor, rezidenţilor şi nerezidenţilor şi

consacră principiul după care, orice venit realizat pe teritoriul Republicii Moldova este

impozitat în Republica Moldova.

3.5. Factorii ce determină pluralitatea de cetăţenii în cazul cetăţenilor moldoveni

Între factorii ce cauzează apariţia pluralităţii de cetăţenii în rîndul cetăţenilor moldoveni, ar

fi de punctat următoarele: situaţia economică a Republicii Moldova, legislaţia Republicii

Moldova cu privire la cetăţenie, proximitatea geografică cu România şi UE, afinităţile

istorice şi de identitate cu România şi Rusia sau alte state, probleme de identitate, situaţiile

demografice şi legislaţiile statelor menţionate, oportunităţile economice şi legislative

oferite de alte state, etc. Aceşti factori creează situaţii speciale, inclusiv în raporturile între

Republica Moldova şi România, respectiv între Republica Moldova şi UE.

În ceea ce priveşte raporturile dintre Republica Moldova şi România în contextul care ne

interesează, sunt de menţionat două aspecte: migraţia populaţiei din Moldova şi accesul

cetăţenilor moldoveni la cetăţenia României.

3.6. Problema relaţiilor între R. Moldova şi România în contextul pluralităţii de

cetăţenii

Ultimii ani autorităţile moldoveneşti s-au declarat nemulţumite de faptul că autorităţile

române acordă prea uşor cetăţenia română cetăţenilor moldoveni cu intenţia de a submina

statalitatea Republicii Moldova.

Vom menţiona că între Republica Moldova şi România nu a fost încheiat nici tratatul de

bază şi nici un tratat cu privire la cetăţenie.

37

Pentru situaţiile în care statele nu au încheiat acorduri bilaterale, Convenţia europeană

asupra cetăţeniei, ratificată de Republica Moldova şi România, reglementează în Capitolul

VIII conţinutul raporturilor între state cu privire la cetăţenie.

Astfel, conform art. 24 al Convenţiei, „fiecare stat poate declara, în orice moment, că se

angajează să informeze un alt stat parte care a făcut aceeaşi declaraţie, despre dobîndirea

voluntară a cetăţeniei sale de către resortisanţi ai celuilalt stat parte, sub rezerva legilor

aplicabile privind protecţia datelor. O atare declaraţie poate indica condiţiile în care statul

parte va furniza astfel de informaţii. Declaraţia poate fi retrasă în orice moment”.

Din această prevedere reţinem două aspecte cu privire la schimbul de informaţii între state

în materia multiplei/dublei cetăţenii. În primul rînd, oferirea unor astfel de date este la

latitudinea statului şi acesta este suveran să decidă dacă doreşte să ofere sau nu datele. În al

doilea rînd, statul poate proteja anumite informaţii cu privire la cetăţenii săi şi poate decide

asupra conţinutului şi calităţii informaţiei oferite.

Conform art. 23, statele au obligaţia să ofere informaţii Secretariatului General al

Consiliului Europei cu privire la dreptul său intern relativ la cetăţenie, să coopereze cu alte

state părţi cu privire la problemele pertinente şi dezvoltarea principiilor şi practicii juridice

în materie de cetăţenie.

Suntem în prezenţa unor prevederi ce stabilesc obligaţii de comunicare şi cooperare, ce nu

aduc atingere dreptului statului de a adopta reglementări fără a consulta alte state părţi.

Vom reţine, aşa dar, că nu există reglementări care ar obliga autorităţile române şi cele

moldoveneşti la prestaţii reciproce în materie de cetăţenie, la fel cum aceste două state nu

pot condiţiona una alteia reglementările lor interne cu privire la cetăţenie.

Din articolele citate ale Convenţiei şi din cele evocate anterior desprindem principiul

conform căruia în ceea ce priveşte dobîndirea, cît şi în ceea ce priveşte redobîndirea

cetăţeniei, statele sunt suverane să le reglementeze ţinînd cont de priorităţile proprii. Statele

au dreptul să stabilească proceduri simplificate pentru categorii de persoane definite în baza

criteriilor pe care le consideră adecvate pentru interesele lor şi interesele persoanelor vizate.

Normele internaţionale arată preocuparea pentru a limita acţiunea statelor în ceea ce

priveşte pierderea cetăţeniei, considerînd că este un beneficiu dacă o persoană poate avea

38

două sau mai multe cetăţenii. Multipla/dubla cetăţenie constituie, în viziunea tratatelor

internaţional şi a practicii statelor, un element secundar în raport cu principiul după care o

persoană are dreptul la o cetăţenie şi lasă la discreţia statelor să-şi formuleze politicile cu

privire la multipla/dubla cetăţenie. Faptul că un stat acordă cetăţenia sa unei persoane care

are cetăţenia altui stat nu este interpretat în practica statelor, în doctrină şi în dreptul

internaţional ca aducînd atingere drepturilor sau intereselor persoanelor sau altor state.

3.7. Legislaţia Republicii Moldova cu privire la cetăţenie

Problemele legate de cetăţenie în Republica Moldova sunt reglementate prin Legea

cetăţeniei nr. 1024-XIV din 02.06.2000 cu modificările ulterioare.

De asemenea, Republica Moldova a ratificat Convenţia europeană cu privire la cetăţenie

din 06.11.1997, Strasbourg, prin Hotărîrea Parlamentului nr. 621-XIV din 14.10.1999.

Republica Moldova a recunoscut pluralitatea de cetăţenii prin stipularea unui alineat nou în

art. 24 al Legii cetăţeniei în urma adoptării Legii nr. 232-XV din 05.06.2003. Astfel,

alineatul 3 prevede că „dobîndirea de către cetăţenii Republicii Moldova a cetăţeniei altui

stat nu atrage pierderea cetăţeniei Republicii Moldova”. Alineatul 4 stabileşte că

„cetăţeanul Republicii Moldova care posedă cetăţenia altui stat, în raporturile cu Republica

Moldova, este recunoscut numai ca cetăţean al ei”, cu excepţiile menţionate în continuare.

Art. 1 al legii defineşte pluralitatea de cetăţenii ca însemnînd deţinerea simultană a două

sau mai multe cetăţenii de către aceeaşi persoană.

În consonanţă cu practica internaţională, Legea cetăţeniei a Republicii Moldova

reglementează proceduri simplificate pentru anumite categorii de persoane. Astfel, art. 12

al Legii cetăţeniei prevede recunoaşterea cetăţeniei Republicii Moldova pentru persoanele

care au locuit pînă la 28 iulie 1940 în Basarabia, Nordul Bucovinei, ţinutul Herţa şi în

R.A.S.S.M., urmaşilor lor, dacă domiciliază în mod legal şi obişnuit pe teritoriul Republicii

Moldova, de asemenea, pentru persoanele care au fost deportate sau refugiate de pe

teritoriul Republicii Moldova începînd cu 28 iunie 1940, precum şi urmaşii lor. În această

din urmă categorie se califică inclusiv cetăţeni actuali ai României.

3.8. Legislaţia României cu privire la cetăţenie

39

Legea cetăţeniei române consacră dobîndirea cetăţeniei: prin naştere pe teritoriul României,

dacă nu sunt străini ambii părinţi sau dacă părinţii nu sunt cunoscuţi; prin naştere în

străinătate dacă cel puţin unul din părinţi este cetăţean român; prin adopţie; prin acordare la

cerere, inclusiv prin redobîndire.

Art. 10 (1) al Legii cetăţeniei române nr. 21/1991, prevede că cetăţenia română se poate

acorda şi persoanei care a pierdut această cetăţenie şi care cere redobîndirea ei, cu păstrarea

cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în ţară sau cu menţinerea acestuia în străinătate,

dacă îndeplineşte în mod corespunzător condiţiile prevăzute.

Art. 10 (1) (prim) stipulează că foştii cetăţeni români care înainte de data de 22 decembrie

1989 au pierdut cetăţenia română din motive neimputabile lor sau această cetăţenie le-a

fost ridicată fără voia lor, precum şi descendenţii acestora acestora pînă la gradul II pot

redobîndi ori li se poate acorda cetăţenia română, la cerere, cu păstrarea cetăţeniei străine şi

stabilirea domiciliului în ţară sau cu menţinerea acestuia în străinătate, dacă îndeplinesc

condiţiile prevăzute la art. 8 alin. (1) lit. b),c),e) şi f).

Persoanele care au domiciliul sau reşedinţa în România pot depune cererea de redobîndire a

cetăţeniei după împlinirea unui termen de 4 ani de la momentul obţinerii dreptului de

şedere, respectiv al stabilirii domiciliului în România. Cei care au reşedinţa sau domuciliul

în străinătate vor depune cererile la consulatele României din ţările respective.

Acest art. 10 (1) (prim) este cel în baza căruia cetăţenii moldoveni solicită redobîndirea sau

acordarea cetăţeniei române şi este cel care a iscat dezbateri, inclusiv la nivel politic înalt.

La cea mai superficială lectură vom constata că acest articol nu contravine normelor

internaţionale şi este în consonanţă perfectă cu practica altor state. El este aproape similar

cu prevederile legii germane pînă la anumită limită, limită pe care legea germană o extinde

pentru resortisanţii săi, şi este, în orice caz, mai puţin permisiv decît prevederile legale

citate din legislaţiile Rusiei, Irlandei, Portugaliei, etc.

Legislaţia României recunoaşte dreptul la multipla/dubla cetăţenie în mod asemănător cu

practica altor state.

40

Trebuie amintit că în 2002 România a ratificat Convenţia europeană asupra cetăţeniei de la

Starsbourg, din 1997.

Vom remarca, deci, că legislaţia României cu privire la cetăţenie consacră aceleaşi

principii, condiţii şi criterii pentru dobîndirea cetăţeniei române pe care le regăsim în

practica majorităţii statelor şi în tratatele internaţionale.

3.9. Comportamentul cetăţenilor moldoveni

Între factorii primordiali ai pluralităţii de cetăţenii în Moldova se regăseşte şi motivaţia

cetăţenilor moldoveni pentru obţinerea cetăţeniei române. Aceştia se arată interesaţi fie de

afirmarea identităţii, fie de oportunităţile mai largi oferite de cetăţenia română, unele din

ele fiind:

- dezvoltarea economică şi un nivel de trai mai înalt în România,

- calitatea României de membră UE şi posibilitatea de a călători în baza paşaportului

român în statele UE spre care se orientează în mod special cetăţenii moldoveni.

Aceşti factori se manifestă pe fondul incertitudinii cu privire la condiţiile de viaţă în

Republica Moldova într-un orizont de timp previzibil.

Nu găsim argumente pentru care am putea considera că motivaţia cetăţenilor moldoveni nu

este legitimă şi nu găseşte suport în reglementările cu privire la drepturile şi libertăţile

omului. În calitate de beneficiari ai normelor general recunoscute, lor nu li se poate aduce

atingere sau stabili limite în exercitarea drepturilor şi libertăţilor, atît din partea autorităţilor

române, cît şi din partea autorităţilor moldoveneşti.

Conform art. 13 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 1948, „orice persoană

are dreptul să părăsească orice ţară, inclusiv ţara sa, şi de a reveni în ţara sa”. Această

prevedere include şi dreptului la schimbarea domiciliului permanent.

În conformitate cu principiile constituţionale, orice persoană străină beneficiază de aceleaşi

drepturi ca şi cetăţenii statului în care locuiesc, cu excepţia limitărilor stabilite de lege.

Aceste limitări se referă în general la drepturile politice, cum ar fi dreptul de vot, de a fi

ales, etc., pentru exercitarea cărora este necesară calitatea de cetăţean.

41

Vom reţine, ca o concluzie, că cetăţenilor moldoveni nu le poate fi aplicată interdicţia de a

beneficia de deschiderile create de standardele consacrate în tratatele internaţionale, de

legislaţiile favorabile ale altor state, inclusiv de posibilitatea de a obţine cetăţenia română,

dacă îndeplinesc condiţiile legii române.

3.10. Situaţia economică şi demografică a României

Un alt factor important îl constituie dezvoltarea economică şi situaţia demografică din

statele membre UE, inclusiv România, situaţie care încurajează migrarea populaţiei din

Estul Europei în statele UE. Economiile acestor ţări resimt un deficit de forţă de muncă pe

care ele îl pot recupera doar permiţînd accesul migranţilor. De exemplu, experţii estimează

că în România deficitul de forţă de muncă doar în domeniul construcţiilor constituie

aproximativ 500.000 persoane.

România parcurge în prezent o situaţie specifică statelor cu economiile în creştere, iar

autorităţile române acţionează adecvat cu natura solicitărilor faţă de care trebuie să adopte

o atitudine. Această atitudine este corespunzătoare cu măsurile luate de toate statele în

situaţiile identice.

De regulă, o economie în plină dezvoltare solicită o forţă de muncă mai numeroasă decît

poate oferi populaţia ţării. În cazul ţărilor din Europa Centrală cum sunt România, Polonia,

Cehia, Ungaria, etc. se suprapune şi exodul propriilor forţe de muncă spre economiile mai

puternice. Soluţia la care au apelat guvernele a fost în mod invariabil atragerea forţei de

muncă din exterior prin simplificarea procedurilor de acces al muncitorilor străini pe piaţa

locurilor de muncă, implicit prin simplificarea accesului pe teritoriul statului.

Deficitul de forţă de muncă creează în mod inevitabil şi o ofertă generoasă de locuri de

muncă. Este incontestabil că pentru angajatorii români cetăţenii moldoveni corespund cel

mai bine cerinţelor în calitate de beneficiari ai ofertei.

Proximitatea europeană a Republicii Moldova după admiterea României în Uniunea

Europeană creează pentru cetăţenii moldoveni condiţii mai favorabile de circulaţie şi acces

pe piaţa muncii din statele europene. Lor nu le pot fi refuzate ofertele de muncă decît în

aceleaşi condiţii care sunt aplicate cetăţenilor străini ai altor state.

42

În acelaşi timp, oportunităţile pe care le oferă traiul în România şi cetăţenia română

reprezintă un fapt ce trebuie apreciat ca atare. Ele nu pot fi influenţate de către autorităţile

române decît în sensul rezolvării problemelor în conformitate cu legităţile economice şi

interesele economice ale statului şi cetăţenilor români.

3.11. Atitudinea autorităţilor Române

În cazul cetăţenilor moldoveni care solicită cetăţenia română este cazul să eliminăm

confuzia şi să arătăm că modalitatea prin care aceştia obţin cetăţenia română o constituie

redobîndirea cetăţeniei, care este, aşa cum am arătat, o noţiune diferită de noţiunea de

dobîndire a cetăţeniei. Redobîndirea cetăţeniei presupune prin natura sa o procedură

simplificată, aşa cum rezultă şi din practica altor statel.

Legislaţia României stabileşte pentru cetăţenii moldoveni în general aceleaşi reglementări

ca şi pentru cetăţenii străini ai altor state în ceea ce priveşte accesul pe teritoriul său,

stabilirea domiciliului stabil, angajarea în muncă şi obţinerea cetăţeniei.

Dacă vom da o apreciere acţiunii autorităţilor române în ceea ce priveşte accesul la

cetăţenia română vom arăta că ea este compatibilă cu cea a democraţiilor din statele

membre UE şi din alte state.

Cetăţenii moldoveni au dreptul la libera circulaţie în condiţiile prevăzute pentru străini în

România. Legislaţia română stabileşte accesul cetăţenilor moldoveni pe teritoriul României

în baza vizelor în condiţiile generale aplicabile străinilor.

Statul român nu poate crea pentru cetăţenii moldoveni condiţii mai puţin favorabile decît

altor străini în ceea ce priveşte accesul pe teritoriul său, dreptul la domiciliu stabil şi la

cetăţenie. Eventualele limitări operate de către autorităţile române care ar viza în mod

special pe cetăţenii moldoveni ca o categorie separată ar putea fi contestate ca fiind

discriminatorii.

Aici este potrivit să amintim de cazul a trei cetăţeni moldoveni care au acţionat autorităţile

române în judecată pentru întîrzierea examinării cererilor lor de acordare a cetăţeniei

române. Instanţa a dat cîştig de cauză celor trei, constatînd că tergiversarea procedurii de

acordare a cetăţeniei este nemotivată.

43

Trebuie să constatăm că modul în care autorităţile române administrează procedurile de

dobîndire a cetăţeniei române corespunde standardelor europene şi internaţionale în materie

de cetăţenie şi nu poate fi calificat ca un pericol pentru statalitatea Republicii Moldova.

3.12. Problema pluralităţii de cetăţenii în regiunea transnistreană a R. Moldova

Majoritatea persoanelor care locuiesc în regiunea transnistreană a Republicii Moldova au

cetăţeniile Republicii Moldova, a Rusiei şi a Ucrainei. Motivul principal îl constituie faptul

că acestea locuiesc pe un teritoriu aflat în afara controlului autorităţilor legale şi

documentele de călătorie eliberate de către autorităţile locale nerecunoscute nu sunt

valabile.

Locuitorii din regiunea transnistreană beneficiază de prevederile legale favorabile din

statele menţionate şi de lipsa unei evidenţe a populaţiei care permite evitarea restricţiilor.

Motivaţiile pentru obţinerea mai multor cetăţenii în majoritatea situaţiilor sunt aceleaşi ca

şi în cazul celorlalţi cetăţeni ai R. Moldova. O parte mai puţin numeroasă doreşte să-şi

exprime apartenenţa, iar partea cealaltă, majoritară, doreşte să aibă acces la oportunităţile

economice ale statelor în cauză.

Problemele ce pot fi semnalate în cazul locuitorilor din stînga Nistrului sunt următoarele: -

mai multe persoane nu deţin cetăţenia Republicii Moldova din cauza lipsei cadrului adecvat

pentru a obţine sau confirma cetăţenia moldovenească; - atitudinile unui număr

semnificativ de locuitori din această zonă aduce în discuţie loialitatea lor faţă de statul

moldovenesc.

3.13. Problema pluralităţii de cetăţenii cu privire la comunităţile bulgară şi

găgăuză din R. Moldova

Dat fiind cadrul legal favorabil al Bulgariei, cetăţenia acestei ţări este solicitată de către

etnicii bulgari din R. Moldova, stabiliţi în special în Sudul Moldovei. Motivaţiile sunt

determinate fie din dorinţa indivizilor de a-şi formaliza apartenenţa la o identitate, fie din

dorinţa de a beneficia de oportunităţile oferite de integrarea Bulgariei în Uniunea

Europeană. Această din urmă categorie este mult mai numeroasă şi se regăsesc în ea şi

44

etnici ne-bulgari, care prin diferite mijloace eludează condiţia afinităţii etnice şi reuşesc să

obţină cetăţenia statutului bulgar.

Găzăuzii din Moldova se orientează de regulă spre facilităţile oferite de către Turcia în

temeiul afinităţilor etnice şi culturale. Motivaţiile sunt aceleaşi, respectiv definirea

identităţii şi, în proporţie mult mai importantă, accesul la oportunităţile economice ale unei

economii mai puternice.

3.14. Concluzii şi recomandări asupra politicilor cu privire la problema

pluralităţii de cetăţenii în R. Moldova

1. Modificările din lege prin care a fost recunoscut dreptul cetăţenilor moldoveni de a avea

două sau mai multe cetăţenii nu reprezintă un fapt inedit şi se înscrie în tendinţele actuale

ce caracterizează evoluţia instituţiei cetăţeniei. Această evoluţie este determinată de modul

de viaţă modern şi este în strînsă legătură cu oportunităţile de circulaţie şi de comunicare

care sunt accesibile unui număr tot mai mare de oameni. Consecinţele valorificării

oportunităţilor produc efecte ce fac ca necesitatea recunoaşterii conceptului de pluralitate

de cetăţenii să fie de necontestat.

Mai mulţi autori încearcă să redefinească cetăţenia, considerînd că cetăţenia naţională nu

mai este în stare să răspundă nevoilor omului modern. Însă pînă la găsirea unor modalităţi

prin care ar fi înlesnită circulaţia oamenilor, pluralitatea de cetăţenii rămîne o soluţie pentru

evitarea restricţiilor.

Astfel, Republica Moldova nu face altceva decît să se înscrie în tendinţa generală

constatată la nivel internaţional. Pe de altă parte, Republica Moldova este supusă unor

presiuni legate de problema cetăţeniei şi trebuie să găsească soluţii pentru a preveni apariţia

blocajelor care ar fi în dauna propriilor cetăţeni. Prin urmare, recunoaşterea prin lege a

dreptului cetăţenilor moldoveni de a dispune de două sau mai multe cetăţenii reprezintă o

măsură corectă şi oportună.

2. Recunoaşterea prin lege a pluralităţii de cetăţenii implică şi recunoaşterea pluralităţii

loialităţilor. Dat fiind că multipla/dubla loialitate în Republica Moldova nu poate fi evitată,

autorităţile pot acţiona doar în vederea creării condiţiilor de compatibilitate a loialităţilor.

45

3. Acţiunea statului în materie de pluralitate de cetăţenii trebuie să pornească de la

constatarea că aceasta reprezintă o problemă în care drepturile şi interesele persoanei sunt

prioritare în raport cu acţiunea autorităţilor statului. Autorităţile moldoveneşti trebuie să

studieze problema multiplei cetăţenii ca pe un element al mobilităţii populaţiei din

Moldova care este în beneficiul cetăţenilor moldoveni. În condiţiile în care Republica

Moldova nu poate asigura standarde comparabile cu cele la care aspiră cetăţenii săi,

multipla/dubla cetăţenie nu trebuie tratată ca fiind în dauna statalităţii moldoveneşti, iar

persoanele care au două sau mai multe cetăţenii nu trebuie priviţi ca oameni neloiali

Republicii Moldova.

4. În reglementarea relaţiilor între Republica Moldova şi România, autorităţile celor două

ţări trebuie să pornească de la faptul că statele sunt în drept să stabilească procedurile de

acordare a cetăţeniei, inclusiv proceduri simplificate pentru categoriile care prezintă interes

pentru ele.

Pluralitatea de cetăţenii nu este un fenomen de natură să provoace conflicte între state

atunci cînd sunt respectate drepturile omului şi normele dreptului internaţional. În cazul

Republicii Moldova şi României, în condiţiile unei cooperări ale statelor în interesul

cetăţenilor lor, pluralitatea de cetăţenii ar putea fi transformată din temă de conflict în

element de cooperare regională în vederea favorizării integrării europene a Republicii

Moldova.

5. Autorităţile moldoveneşti trebuie să elimine propriile sale acţiuni ce provoacă presiuni şi

crize în raporturile cu cetăţenii. Primul pas ar putea fi eliminarea confuziilor întreţinute cu

privire la semnificaţiile conceptelor de Stat şi Naţiune, de Cetăţenie şi Identitate. În

Republica Moldova pe parcursul anilor de independenţă cetăţenia şi identitatea au fost

solicitate în contextul în care acestea, din perspectiva opţiunii cetăţenilor moldoveni, erau

în competiţie una cu alta. Acest fapt a creat o distorsiune în înţelegerea loialităţii de către

cetăţeni, determinînd opţiunea lor pentru alte interese.

6. Autorităţile moldoveneşti declară că Moldova este un stat multinaţional, dar acţionează

în vederea afirmării unei identităţi etnice în baza căreia ar putea fi construită o naţiune. Prin

urmare, autorităţile, prin contribuţia clasei politice, a societăţii civile, a opiniei publice,

trebuie să stabilească dacă se doreşte edificarea unui stat în baza naţiunii politice în care

identităţile etnice nu sunt solicitate pentru a putea include toţi cetăţenii Republicii Moldova

46

sau se doreşte un stat în baza naţiunii constituită pe o identitate etnică, excluzînd în acest

fel o parte importantă a cetăţenilor moldoveni care nu se regăsesc în această identitate.

Opţiunea pentru una din cele două posibilităţi ne va ajuta să înţelegem în ce calitate este

cerută participarea cetăţenilor şi ne obligă la efectuarea estimărilor cu privire la reacţia

cetăţenilor.

7. Ucraina nu recunoaşte pluralitatea de cetăţenii şi experţii ucraineni nu găsesc explicaţii

cu privire la modul în care cetăţenii moldoveni reuşesc să obţină cetăţenia ucraineană.

Considerăm că înainte de toate aceasta reprezintă o problemă ce priveşte autorităţile

ucrainene, însă nimic nu poate împiedica rezolvarea problemei în cadrul unui acord

bilateral între Ucraina şi Republica Moldova.

47