Cristian Moroianu

Etimologie multiplă internăîntre certitudine şi posibilitate

Etimologia multiplă internă presupune explicarea modalităţii de formare a unui cuvânt, în

interiorul unei limbi, prin raportare la două sau mai multe baze lexicale din aceeaşi familie şi care

sunt, în mod firesc, anterioare în limbă cuvântului căruia vrem să-i stabilim originea. Alături de

etimologia multiplă externă şi de cea mixtă, etimologia multiplă internă nu reprezintă, cum poate

părea la prima vedere, o incapacitate a cercetătorilor de a stabili, cu exactitate, originea unui

cuvânt sau a unei unităţi frazeologice, ci este o realitate a evoluţiei limbilor, explicabilă prin

diversitatea şi complexitatea cronologică, geografică, istorică, socioculturală şi psihologică a

relaţiilor dintre vorbitori, atât în interiorul unei limbi, cât şi la nivelul relaţiilor dintre limbile între

care au existat raporturi directe, nemijlocite, sau indirecte, mediate cultural. Aşa cum, spre

exemplu, un cuvânt a putut pătrunde în română din două sau mai multe surse externe, simultan

sau la distanţă în timp şi în spaţiu (prin împrumut lexical), sau aşa cum un cuvânt a putut fi

împrumutat dintr-una sau mai multe surse externe analizabile şi, simultan sau ulterior, format pe

teren românesc, din componente deja existente, prin subordonarea faţă de modele analogice bine

reprezentate (prin împrumut lexical şi prin derivare, respectiv compunere), aşa cum, în sfârşit, un

cuvânt s-a putut forma prin mijloace interne, din componente autohtone, după un model formal

extern (prin calc lexical de structură), tot astfel un cuvânt analizabil, indiferent de vechimea sau

de poziţia lui în limbă, se poate explica prin raportare la mai multe baze directe interne, urmând

modele analogice stabile şi respectând principiile stabilirii unei etimologii corecte. Cuvintele care

se pot explica din mai multe surse interne sau prin mai multe modalităţi de formare sunt, în

primul rând, derivatele, asupra cărora vom pune accentul în această prezentare. Etimologia

multiplă internă este o realitate avută în vedere, într-o formă sau alta 1, inclusiv la nivelul

1 În introducerea la vol. al III-lea al Formării cuvintelor în limba română. Sufixele. 1. Derivarea verbală (FCLR III), de Laura Vasiliu (Caracteristici generale ale sufixelor şi ale sufixării), Mioara Avram are în vedere, pentru unele derivate sufixale, “două sau mai multe feluri de analiză, prin posibilitatea de raportare la baze diferite”. Autoarea face distincţia între analiza formală unică şi analiza multiplă (“raportarea virtuală la două sau mai multe baze, de unde posibilitatea de degajare a unor sufixe diferite – simple sau complexe şi chiar aceea de interpretare prin tipuri de derivare opuse între ele: progresivă sau regresivă”), p. 9-10.

1

lingvisticii europene2, tradiţionale şi moderne, şi evidenţiată de dicţionarele principalelor limbi de

cultură3.

În lingvistica românească, cel care a impus conceptul de etimologie multiplă internă este

Theodor Hristea4, care a demonstrat existenţa acestei modalităţi complexe de formare a cuvintelor

cu ajutorul derivării regresive. Apelând la argumente analogice şi structurale, autorul explică o

serie de verbe ca fiind extrase din două sau mai multe componente ale familiei lexicale din care

acestea fac parte, atestate anterior şi cu o poziţie relativ stabilă la nivelul vocabularului: abera,

vb.5 „a spune numai aberaţii” şi „a vorbi aberant”, este explicabil din ambele etimoane (aberaţie

şi aberant), după numeroase modele analogice: contamina, contaminaţie, contaminant; fabrica,

fabricaţie, fabricant; naviga, navigaţie, navigant; trepida, trepidaţie, trepidant etc.; audia, vb. „a

participa în calitate de auditor”, „a fi audient” sau „a face o audiţie”, a putut fi extras, analogic,

din toate cele trei etimoane interne pe baza cărora a fost interpretat semantic (auditor, audient,

audiţie); candida, vb. „a participa la alegeri în calitate de candidat” şi „a-şi depune candidatura”,

provine, în egală măsură, şi din candidat, şi din candidatură, prin eliminarea morfemelor finale –

at şi –ură şi refacerea unei forme verbale de infinitiv a cărei prezenţă era cerută cu necesitate prin

analogie cu structuri simetrice similare explicabile prin împrumut; corela, vb. „a pune în

corelaţie” şi „a face ca două lucruri, situaţii etc. să fie corelative”, a fost extras şi din corelaţie, şi

din corelativ, ambele anterioare şi cu o relativ mare frecvenţă (vezi compara, comparaţie,

comparativ; comunica, comunicaţie, comunicativ; contempla, contemplaţie, contemplativ;

justifica, justificaţie, justificativ; obliga, obligaţie, obligativ; specifica, specificaţie, specificativ

etc.); entuzia, vb.6 „a arăta entuziasm, a se entuziasma”, din entuziasm şi entuziasma (după

2 Din bibliografia franceză pe această temă, cităm Marie-Françoise Mortureux, Analogie « créatrice », formelle et sémantique, în « Langages », vol. 8, nr. 36, 1974, p. 20-33, în care autoarea comentează, în sensul etimologiei multiple interne, teoria celei de a patra proporţionale făcută de Ferdinand de Saussure. 3 Vezi, spre exemplu, Le Grand ROBERT, 1992, în care este promovată constant şi consecvent (deşi, uneori, nejustificat) etimologia multiplă (internă şi mixtă): cadavériser, du lat. cadaver ou de cadavérique ; climatisme, de climat, climatique, d’ après thermalisme ; onanique, de Onan ou de onanisme ; opalescence, de opalescent ou opale ; paysagisme, de paysage ou de paysagiste ; pestilent, de pestilence ou lat. pestilens ; politicailleur, -euse, du rad. de politique, politicien + suff. péj. –ailleur ; politicard, -arde, du rad. de politicien, politique + suff. péj. –ard ; préformisme, de préform/er/, préformat/ion/ + -isme ; présidentialisme, de président, présidentiel ; radio, abrev. de radiophonie ou de radiodiffusion, réductionniste, de réduction ou réductionnisme ; transgressif, -ive, de transgress/er/, transgress/ion/ + -if, d’ après progressif etc. În dicţionarele româneşti, originea multiplă internă este luată în considerare mai ales atunci când are caracter regresiv. 4 Etimologia multiplă internă, în LR, XX, nr. 5, 1971, p. 479-488.5 Verbul este citat de Adriana Stoichiţoiu Ichim, care îl consideră derivat regresiv exclusiv din aberaţie (vezi cap. Derivarea regresivă – în regres, în vol. Creativitate lexicală în româna actuală, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006, p. 317-327). 6 Verbul citat, destul de vechi în limba română (atestat prima dată în 1862, după MDA, s.v.), este considerat un împrumut din ngr. ένθοσίαξω (vezi MDA, s.v., DEXI, s.v.). Absent din DEX, el pare a avea o poziţie slabă în limbă, fiind concurat de sinonimul curent entuziasma (din fr. enthousiasmer). Apariţia lui relativ frecventă în texte recente de pe internet, mai ales în forma de participiu adjectivizat: susţinători entuziaţi

2

modelul dubletelor sinonimice diminutiva şi diminutiviza, legitima şi legitimiza, ozona şi

ozonifica, selecta şi selecţiona etc.); ospitalia, vb. „a fi ospitalier cu cineva” şi „a acorda

ospitalitate cuiva”, din ospitalier şi din ospitalitate7 (vezi perechile împrumutate contraria şi

contrarietate, varia şi varietate); recenza, vb. „a face o recenzie” şi „a fi recenzentul unei

lucrări”, din recenzie şi din recenzent (vezi neglija şi neglijent, preceda şi precedent, stimula şi

stimulent, alături de modele ca exploda şi explozie, fantaza şi fantezie, infuza şi infuzie, preciza şi

precizie, paraliza şi paralizie etc.); recepta, vb. „a capta cu ajutorul unui receptor”, „a face

recepţia undelor sonore sau a radiaţiilor”, din receptor şi din recepţie, conform principiului

semantic, eventual, cu argumente exclusiv formale, din receptiv (vezi educa, educator, educaţie,

educativ; explica, explicator, explicaţie, explicativ; indica, indicator, indicaţie, indicativ etc.);

redacta, vb. „a avea calitate de redactor al unui text”, „a face redacţia unui text”, din redactor şi

redacţie; selecta, vb. „a face o selecţie”, „a acţiona după un principiu selectiv sau selector”, din

selecţie, selectiv şi selector; transla, vb. „a deplasa prin translaţie”, „a face operaţiunea de

translator”, din translaţie şi translator etc. Alături de verbele nedumeri, neferici, nelegiui,

nemulţumi, nenoroci şi nesocoti, explicate de Theodor Hristea ca provenind, prin derivare

regresivă, în egală măsură din derivatele în –re, obţinute prin adăugarea prefixului ne- la baze

infinitive lungi substantivizate (/ne/dumerire, /ne/fericire, /ne/legiuire, /ne/mulţumire,

/ne/norocire şi /ne/socotire) şi din adjectivele negative corespunzătoare (/ne/dumerit,

/ne/fericit, /ne/legiuit, /ne/mulţumit, /ne/norocit şi /ne/socotit), adăugăm şi verbele similare a

neasculta8 „a arăta neascultare” şi „a fi neascultător” (din neascultare şi din neascultător), a se

neobrăza „a fi neobrăzat” şi „a arăta neobrăzare” (din neobrăzare şi din neobrăzat), a nemuri „a

dobândi nemurire” şi „a deveni nemuritor” (din nemurire9 şi din nemuritor), a (se) nesimţi „a

dovedi nesimţire” şi „a fi nesimţit” (din nesimţire şi din nesimţit) şi a (se) nehotărî „a manifesta

nehotărâre” şi „a fi nehotărât” (din nehotărâre şi din nehotărât, prin analogie evidentă cu

perechea „antonimică” hotărî)10.

(www.marienkaefer.ro/), tineri la fel de motivaţi şi entuziaţi (www.clublmt.ro/bLOG/), voluntari entuziaţi (www.ciprianman.net/.../), admiratori entuziaţi (www.history-cluj.ro/SU/anuare/2009/), profesori entuziaţi (www.socrates.ro/publicatii/comenius1 2005.pdf) etc. arată, o dată în plus, că un împrumut mai vechi poate fi reanalizat de către vorbitori şi reconstruit, pe cale internă, prin mijloace analogice. 7 Vezi şi exemplul similar a calamita, derivat regresiv din calamitate.8 Exemplul este citat din DELR, vol. I, lit. A-B, realizat la Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” al Academiei Române şi aflat în faza de redactare finală.9 La rândul său, nemurire, s.f. este un derivat regresiv din nemuritor.10 Pentru ultimele două verbe, vezi Adriana Stoichiţoiu Ichim, op. cit., p. 324, unde sunt considerate ca derivate exclusiv din nesimţit, respectiv din nehotărât. Vezi, idem, ibidem, p. 323, şi oferta, vb., postverbal din ofertă, s.f., pentru care nu este imposibilă raportarea, de asemenea regresivă, la adj. ofertant „care face o ofertă” (din ofertă + -ant). În mod invers dar, dintr-un anumit punct de vedere, similar, speculă, s.f. este derivat regresiv din specula, dar poate fi derivat şi de la speculant („activitate întreprinsă de un speculant”).

3

O altă modalitate de manifestare a etimologiei multiple interne este cea prin derivare

progresivă11: un cuvânt poate fi analizat şi, în consecinţă, obţinut prin ataşarea unuia sau mai

multor afixe (sufixe sau/şi prefixe) la una sau mai multe baze derivative12. Astfel, în funcţie de

tipul bazei, de relaţia dintre bază şi derivat şi, în sfârşit, de tipul afixului, pot fi identificate mai

multe situaţii. Prima situaţie posibilă este dată de posibilitatea ataşării unui sufix la două forme

gramaticale ale aceleiaşi baze derivative. Astfel, numeroase substantive terminate în –ură, -ătură,

-itură admit, în funcţie de sens, mai multe interpretări13: acritură, s.f. „aliment acru sau pus la

acrit; persoană care are o figură acră sau acrită” se poate deduce, pe de o parte, de la adj. acru şi,

pe de altă parte, de la part. acrit; alergătură, s.f. „faptul de a alerga, alergare, alergat” se explică

mai degrabă de la participiu şi de la supin decât de la infinitivul scurt; alintătură, s.f. se explică

de la alinta („faptul de a alinta, alintare”), dar şi de la alintat („copil alintat – alintătură de

copil”); arătură este derivat de la ara („acţiunea de a ara, arat”), dar şi de la participiul sau

supinul (de) arat („pământ arat”); cârpitură, s.f. „faptul de a cârpi, cârpire, cârpeală; obiect de

îmbrăcăminte rupt şi cârpit” se explică, în consecinţă, şi de la cârpi, şi de la cîrpit; cumpărătură,

s.f., este obţinut de la cumpăra („faptul de a cumpăra”) şi de la (de) cumpărat („obiectul

cumpărat”) etc. În funcţie de baza derivativă la care ne raportăm, sufixul poate fi –ură, -ătură, -

itură, deci ne aflăm în prezenţa unei variaţii formale a acestuia. Se poate spune că substantivele în

–ură, -ătură, -itură care au şi sens abstract (nume de acţiune) şi sens concret se explică şi de la o

bază verbală (de infinitiv, eventual de supin), şi de la o bază adjectivală (de participiu

adjectivizat). Caracterul multiplu al acestui tip de derivare constă în posibilitatea existenţei a două

baze derivative14, în funcţie de care discutăm de una sau alta dintre variantele fonetice ale

aceluiaşi sufix. De multe ori, însă, bazele derivatelor discutate sunt numai forme de participiu, 11 Formarea cuvintelor, în variatele ei aspecte, a constituit o preocupare constantă a activităţii ştiinţifice a prof. Grigore Brâncuş, căruia îi este dedicat volumul de faţă. A se vedea, în acest sens, dintre apariţiile recente, Istoria cuvintelor. Unitate de limbă şi cultură românească, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de mâine”, 2004, unde autorul discută productivitatea internă a cuvintelor moştenite din latină şi relaţia lor cu substratul traco-dac, pe de o parte, şi cu adstratul cultural latino-romanic, pe de altă parte.12 Despre o dublă posibilitate derivativă, vezi şi Formarea cuvintelor în limba română din sec. al XVI-lea – al XVIII-lea, coord. Magdalena Popescu-Marin, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2007, în care autoarele admit origine internă multiplă pentru destul de multe derivate progresive din limba veche: râvnaci (din râvnă, râvni), p. 66, cârmaş (din cârmă, cârmi), păgubaş (din pagubă, păgubi), p. 74, olecăi (din /a/oleo + -căi sau /a/olică + -ăi), p. 79, măscăriciune (din măscară, măscări, vb.), pustieciune (din pustie, pustii, vb.), p. 85, iuţeală (din iute, iuţi, vb.), răceală (din rece, răci, vb.), tulbureală (din tulbure, tulbura), p. 89, măscărici (din măscară, măscări, vb.), p. 126, batjocurie (din batjocură, batjocori, vb.), călătorie (din călător, călători, vb.), la fel curvie, domnie, drăcie, pribegie, prorocie, robie, stăpânie, trufie, zugrăvie (p. 132), căminărit, cârciumărit, oierit, văcărit (p. 147), batjocuros, bucuros, fălos, lăcrămos, mânios, păgubos, ruşinos (p. 164) etc. 13 Vezi Sufixul –ură (-atură, -ătură, -etură, -itură, -sură, -tură), de Luiza Seche, în SMFC, III, 1962, p. 187-196, unde sunt admise derivări de la baze gramaticale diferite (de infinitiv sau de participiu) unor substantive ca alinătură, ciupitură, curmătură, duruitură, înghiţitură, înţepătură, lovitură, năruitură etc. (p. 188-189).

4

eventual de supin, raportarea la infinitiv fiind mai degrabă o convenţie lexicografică (vezi

bălţătură, s.f. „pată de culoare deschisă la animalele bălţate”, din bălţat + -ură, căzătură, s.f. „om

decăzut”, din căzut + -ură, coptătură, s.f. „pâine coaptă”, din copt + -ătură, dărăpănătură, s.f.

„construcţie dărăpănată”, din dărăpănat + -ură, mulsătură, s.f. „ceea ce s-a muls”, din muls + -

ătură etc.).

A doua situaţie în care se poate vorbi de derivare multiplă internă este cea a

substantivelor feminine obţinute de la baze diferite, una de masculin şi alta de feminin, cu

ajutorul unor sufixe diferite. Spre exemplu, substantivele animate căţeluşă „diminutiv de la

căţea”, purceluşă „diminutiv de la purcea” şi viţeluşă, „diminutiv de la viţea”, admit mai multe

posibilităţi de formare, în funcţie de sensul pe care îl au în vedere vorbitorii: înţelese ca nişte

corespondente diminutivale din căţea, purcea şi viţea, ele pot fi derivate direct de la acestea, cu

ajutorul sufixului compus –eluşă, fără aportul obligatoriu al unei baze de plural sau de

genitiv/dativ singular; înţelese ca nişte corespondente moţionale ale masculinelor diminutivale

(căţeluş, purceluş şi viţeluş), ele pot fi derivate cu ajutorul sufixului moţional –ă, după modelul

lui cărăbuş/cărăbuşă, cărăuş/cărăuşă, piţiguş/piţiguşă, ţigăncuş/ţigăncuşă etc.15 În cazul lui

mieluşă, corespondent feminin al lui mieluş (din miel + -uş), este posibilă, de asemenea, o dublă

derivare: de la mia + -eluşă (diminutival) şi de la mieluş + -ă (moţional). Tot aici se încadrează şi:

a) femininele de tipul copilaşă, nunaşă (raportabile, ca diminutive, la bazele feminine copilă şi

nună, la care se adaugă sufixul –aşă şi, ca moţionale, la bazele masculine deja diminutivale

copilaş şi nunaş, la care se adaugă sufixul –ă); b) substantivele feminine de agent băştinaşă,

chiriaşă, meseriaşă, nevoiaşă, păgubaşă, slujbaşă etc. (raportabile, în primul rând, ca moţionale

faţă de masculinele corespunzătoare băştinaş, chiriaş, meseriaş, nevoiaş, păgubaş, slujbaş etc. şi,

în al doilea rând, cu valoare de agent pe lângă bazele comune baştină, chirie, meserie, nevoie,

pagubă, slujbă etc.); c) femininul copilandră, corespondentul feminin al copilandrului (din

copilandru + -ă) sau diminutivul lui copilă (+ -andră)16; d) femininele moţionale sau nume de

agent terminate în –(ăr)easă, -(er)easă, care admit, de asemenea, două modalităţi de interpretare:

de la corespondentul masculin derivat de agent (cârciumar, crâşmar, dogar, morar, olar, văcar

etc.), la care se adaugă sufixul moţional –easă, sau direct din numele radical al locului de muncă,

14 Vezi şi Gr. Brâncuş, op. cit., p. 77. Discutând despre derivatul furcitură „bifurcaţie, loc unde se despart două ramuri de munţi sau unde se împreună două văi”, autorul admite că acesta s-a putut forma „de la a (se) înfurci sau poate chiar de la pl. furci”, eventual, după DA, de la o bază verbală a furci „a aduna cu furca”.15 Nu este imposibilă, ţinând cont de atenuarea (până aproape de dispariţie) a valorii diminutivale a sufixului moştenit –ea, nici refacerea, diminutivală şi moţională totodată, a femininelor de la bazele masculine căţel, purcel şi viţel, cu ajutorul sufixului –uşă.16 O situaţie diferită are, spre exemplu, puiandră, s.f., derivat exclusiv moţional din puiandru, s.m. (din pui + -andru).

5

al obiectului muncii, al ocupaţiei etc. (cârciumă, crâşmă, doagă, moară, oală, vacă etc.), cu

ajutorul sufixului compus –ăreasă (acelaşi din dulceţăreasă, găinăreasă, oglindăreasă etc.)17; e)

feminine moţionale sau nume feminine de locuitori terminate în –(ean)că, raportabile direct la

numele localităţii, dar şi la corespondentul masculin: abrudeancă este derivabil şi de la Abrud + -

eancă, şi de la abrudean + -că, argeşeancă este derivabil şi de la Argeş + -eancă, dar şi de la

argeşean + -că, brăileancă este derivabil şi de la Brăila + -eancă, şi de la brăilean + -că etc.

Toate exemplele discutate mai sus sunt substantive feminine care pot avea baze diferite, din

interiorul aceleiaşi familii lexicale şi care aparţin aceleiaşi categorii lexico-gramaticale, respectiv

substantive masculine sau feminine. Ele au în comun interpretarea moţională (cu sufixele

specifice –ă, -că sau –easă), ca şi refacerea direct de la o bază (de cele mai multe ori) radical, cu

ajutorul unor sufixe compuse (-eancă, -ăreasă).

A treia situaţie posibilă priveşte adjectivele derivate de la o bază-radical şi de la o alta

secundară (intermediară), bazele derivative, componente ale aceleiaşi familii lexicale, fiind

diferite între ele ca părţi de vorbire. În primul rând, aducem în discuţie seria derivatelor

adjectivale în –(el)nic, care pot fi explicate, formal şi semantic, în egală măsură, de la o bază

verbală primară (cu ajutorul sufixului compus –elnic) şi de la o bază secundară substantivală (cu

ajutorul sufixului simplu –nic). Astfel, bănuielnic, adj. „care bănuieşte/care are bănuieli”, se

poate explica din bănui + -elnic şi/sau din bănuială + -nic; cheltuielnic, adj. „care cheltuieşte/care

face cheltuieli mari”, se poate deduce din cheltui + -elnic şi/sau din cheltuială + -nic; îndoielnic,

adj. „faţă de care te îndoieşti/faţă de care ai îndoieli”, din îndoi + -elnic şi/sau din îndoială + -nic;

la fel, bârfelnic (din bârfi + -elnic, bârfeală + -nic şi/sau din bârfă + -elnic), doselnic (din dosi + -

elnic şi/sau din doseală + -nic), risipelnic (din risipi + -elnic, din risipeală + -nic şi/sau din risipă

+ -elnic), sfielnic (din sfii + -elnic şi/sau din sfială + -nic), slugărelnic (din slugar + -elnic, din

slugări + -elnic şi/sau din slugăreală + -nic), şovăielnic (din şovăi + -elnic şi/sau din şovăială + -

nic) etc. Nu există niciun impediment, formal sau semantic, pentru derivarea de la ambele baze,

cu sufixele –elnic şi –nic, acestea fiind folosite şi independent: feciorelnic (din fecioară + -elnic),

fiorelnic (din fior + -elnic), vremelnic (din vreme + -elnic) etc.; îndărătnic (din îndărăt + -nic),

tăgadnic (din tăgadă + -nic), temeinic (din temei + -nic). În al doilea rând, într-o situaţie similară

se află şi multe dintre derivatele substantivale cu sufixul –eală, care admit două posibilităţi de

formare: de la o bază-radical substantiv şi de la una intermediară verb. Astfel, abureală, s.f.

„aburi condensaţi în picături foarte fine, aburire şi (fam.) minciună, păcăleală” provine, în funcţie

de unul sau altul dintre sensuri, din subst. abur + -eală şi/sau din verbul aburi + -eală18; acreală,

17 Teoretic, aceeaşi logică este valabilă şi pentru derivate feminine în –(ăr)iţă sau –ist(ă).18 De asemenea, abureală poate proveni şi din abura, vb. (din abur + -a sau din aburi css) + -eală.

6

s.f. „proprietatea de a fi acru, acrime; (concr.) mâncare, băutură cu gust acru; faptul de a se acri,

înăcreală” se derivă, cu sufixul –eală, şi de la adj. acru şi de la verbul acri; amăreală, s.f. „gust

amar, amărăciune; faptul de a fi amărât” ne conduce spre aceeaşi dublă derivare: din amar şi/sau

din amărî + -eală; bârfeală, s.f. „faptul de a bârfi sau de a spune bârfe” se derivă din bârfă şi/sau

din bârfi + -eală; la fel, brambureală, s.f. (din brambura şi/sau din bramburi), buimăceală, s.f.

(din buimac şi/sau din buimăci), burniţeală, s.f. (din burniţă şi din burniţa), cătrăneală, s.f. (din

catran + -eală şi din cătrăni + -eală), ciomăgeală, s.f. (din ciomag şi/sau din ciomăgi),

cumpăneală, s.f. (din cumpănă şi/sau din cumpăni), dogoreală, s.f (din dogoare şi/sau din

dogori), forfoteală, s.f. (din forfotă şi/sau din forfoti), milogeală, s.f. (din milog şi/sau din milogi),

năuceală, s.f. (din năuc şi/sau din năuci), rumeneală, s.f. (din rumen şi/sau din rumeni) etc.

Derivatele cu sufixul –eală se formează, de regulă, de la baze verbale (vezi bălmăjeală, izbeală,

îmboldeală, jecmăneală, rebegeală, străluceală, suceală, vedeală, zăpăceală etc.), dar se pot

forma şi de la baze adjectivale (fierbinţeală < fierbinte + -eală, negreală < negru + -eală,

slăbănogeală < slăbănog + -eală, sprinteneală < sprinten + -eală, uituceală < uituc + -eală) şi,

mai puţin, substantivale (negureală < negură + -eală). Un caz particular este cel al derivatelor în

–eală care pot fi obţinute din baze verbale de conjugări diferite (vezi asmuţeală, s.f., din asmuţa

şi/sau din asmuţi + -eală). De asemenea, multe dintre derivatele cu sufixul –enie se pot forma, în

mod similar, şi de la adjectiv, şi de la verb: calicenie, s.f. „trăsătura calicului, faptul de a fi

calic/de a se calici” (din calic şi/sau din calici + -enie), codoşenie, s.f. „comportare de codoş,

faptul de a codoşi” (din codoş şi/sau din codoşi + -enie), cuminţenie, s.f. „faptul de a fi

cuminte/de a se cuminţi” (din cuminte şi/sau din cuminţi + -enie), nerozenie, s.f. „faptul de a fi

nerod/de a se nerozi” (din nerod şi/sau din nerozi + -enie), ticăloşenie, s.f. „ticăloşie, faptul de a

fi ticălos/de a se ticăloşi” (din ticălos şi/sau din ticăloşi + -enie) etc. Tot din verb şi din substantiv

pot fi explicate şi adjective sau substantive de tipul amărăciune „ceea ce este amar/ceea ce

amărăşte” (din amar şi/sau din amărî + -iciune), certăreţ „căruia îi place cearta/să se certe” (din

ceartă şi/sau din certa + -ăreţ), pândăreţ „care stă la pândă/pândeşte” (din pândă şi/sau din pândi

+ -ăreţ), vorbăreţ „care vorbeşte mult, căruia îi plac vorbele” (din vorbă şi/sau din vorbi + -ăreţ),

fugar „care fuge/care o ia la fugă” (din fugă şi/sau din fugi + -ar), buciumaş „care buciumă/care

sună din bucium” (din bucium şi/sau din buciuma + -aş), cosaş „care coseşte/care lucrează cu

coasa” (din cosi şi/sau din coasă + -aş), peticar „care pune petice/care peticeşte” (din petic şi/sau

7

din petici + -ar)19, zoriu „care dă zor, care se zoreşte” (din zor şi/sau din zori + -iu)20 sau verbe de

tipul cinui „a lua cina sau a cina” (din cină şi/sau din cina + -ui), comândui (din comând şi/sau

din comânda + -ui)21 etc. (cu ajutorul aceluiaşi sufix) sau cuvinte de tipul acăriţă, s.f. „cutie

pentru ace” (din ac/e/ + -ăriţă şi/sau din acar, id. + -iţă), adevărătate, s.f. înv. (din adevăr + -

ătate, din adeveri sau adevăra + -ătate şi/sau din adevărat + -ate), adevericiune, s.f. înv. (din

adevăr + -iciune şi/sau din adeveri + -ciune), birjări, vb. „a fi birjar; a conduce o birjă, a conduce

un autovehicul ca şi cum ar fi o birjă” (din birjă + -ări şi/sau din birjar + -i)22, căţeli, vb. (despre

femele de câine, vulpe lup) „a avea pui, a avea căţei, a făta; (pop., despre animale) a se

împerechea” (din căţel + -i, din căţei + -eli şi sau din căţea + -eli), chiţibuşărie, s.f. „faptă sau

apucătură de chiţibuşar; ceea ce face chiţibuşul” (din chiţibuş + -ărie şi/sau din chiţibuşar + -ie),

vânturos, -oasă, adj. „vântos, cu vânt/vânturi puternice” (din vânt + -uros, din vânturi + -os şi/sau

din vântura + -os) (formate cu ajutorul unor sufixe diferite).

A patra situaţie priveşte posibilitatea derivării unui cuvânt din variante morfologice ale

aceluiaşi radical, la care se ataşează, în consecinţă, variante fonetice ale aceluiaşi sufix, aşa cum

se întâmplă cu diminutivele bălămăluţă, s.f. (din balama + -ăluţă şi/sau din balamală + -uţă),

băsmăluţă, s.f. (din basma + ăluţă şi/sau din basmală + -uţă), flaneluţă, s.f. (din flanea + -eluţă

şi/sau din flanelă + -uţă), jarteluţă, s.f. (din jartea + -eluţă şi/sau din jartelă + -uţă), sardeluţă,

s.f. (din sardea + -eluţă şi/sau din sardelă + -uţă), săndăluţă, s.f. (din sanda + -ăluţă şi/sau din

sandală + -uţă), sărmăluţă, s.f. (din sarma + -ăluţă şi/sau din sarmală + -uţă)23 etc.

19 Despre seria numelor de agent în –ar şi –aş care pot admite o dublă interpretare, vezi Ecaterina Ionaşcu, Sufixele –ar şi –aş la numele de agent, în SMFC, I, 1959, p. 77-84. Autoarea citează, în mod similar, şi alte substantive: băjenar, vorbar (p. 79), arendaş, câştigaş, pândaş, prădaş, ţintaş etc. (p. 81). La fel, zăbrelar, s.m. (din zăbrele şi din zăbreli + -ar).20 Cu acelaşi sufix, dar din adjectiv şi din verb, este format şi lânceziu, adj. „cam lânced, care lâncezeşte” (din lânced + -iu şi din lâncezi + -iu), vezi Fulvia Ciobanu, Originea sufixului adjectival –iu, în SMFC, VI, 1972, p. 75. Spre o dublă posibilitate derivativă de tip progresiv înclină şi Magdalena Popescu Marin, Contribuţii la studiul derivării cu sufixele din seria –(t)ate, ibidem, p. 55-68, pentru exemple ca micşorătate, stăpânătate etc.21 Vezi Laura Vasiliu, Sufixul verbal –ui şi compusele lui, ibidem, p. 120. Conform autoarei, rămâne de precizat tipul derivativ în privinţa obţinerii sinonimelor verbale de la aceeaşi bază : prin adăugare sau, mai degrabă, prin substituţie de sufix.22 Vezi Zizi Ştefănescu-Goangă, Tatiana Ţugulea, Verbe derivate de la nume de agent, în SMFC, IV, 1967, p. 196-199. Citându-l pe Al. Graur, autoarele vorbesc de o etimologie „discutabilă”, în sensul posibilităţii ca verbele în –(ăr)i să fie derivate direct de la substantivele sau de la verbele de bază. Completarea necesară a acestei afirmaţii este, după părerea noastră, aceea că verbele discutate au putut fi gândite şi formate prin ambele posibilităţi, la care se poate adăuga şi o a treia, anume derivarea regresivă din substantivul în –ărie (a birjări poate fi înţeles şi ca „a face birjărie”, a bucătări şi ca „a trebălui în bucătărie”, a cămătări ca „a face cămătărie”, a ciubucări ca „a trăi din ciubucării”, a găinări „a face sau a trăi din găinării”, a grădinări ca „a face grădinărie” etc.). În acest caz, verbele respective pot fi discutate la etimologie internă multiplă de tip mixt (obţinute prin dublă derivare progresivă şi prin derivare regresivă).23 La aceste posibile baze, sunt de adăugat şi formele de plural sau de genitiv/dativ singular ale bazelor.

8

Derivarea progresivă multiplă mai poate fi argumentată şi cu ajutorul derivatelor care au

în componenţa lor şi un prefix, şi un sufix, şi care pot fi interpretate, deopotrivă, şi ca derivate cu

prefixe, şi ca derivate cu sufixe. Astfel, neagresivitate, s.f. este explicabil, pe de o parte, ca

derivat sufixal de la neagresiv + -itate şi, pe de altă parte, ca derivat prefixal de la ne- +

agresivitate. În aceeaşi situaţie se află şi neaplicabilitate, s.f. (din neaplicabil + -itate şi/sau din

ne- + aplicabilitate), neatenţie, s.f. (din neatent + -ie şi/sau din ne- + atenţie), neautenticitate, s.f.

(din neautentic + -itate şi/sau din ne- + autenticitate), neclaritate, s.f. (din neclar + -itate şi/sau

din ne- + claritate), neeligibilitate, s.f. (din neeligibil + -itate şi/sau ne- + eligibilitate),

neprietenie, s.f. (din neprieten + -ie şi/sau din ne- + prietenie), nestabilitate, s.f. (din nestabil + -

itate şi/sau din ne- + stabilitate), nestatornicie, s.f. (din nestatornic + -ie şi/sau din ne- +

statornicie) etc.; semiclandestinitate, s.f. (din semiclandestin + -itate şi/sau din semi- +

clandestinitate), semiluciditate, s.f. (din semilucid + -itate şi/sau din semi- + luciditate) etc. Multe

dintre exemplele citate (în mod particular, derivatele abstracte cu prefixul ne-) sunt, din punct de

vedere diacronic, calcuri de structură morfematică după modele preponderent franţuzeşti şi

latineşti, curente deja în secolul al XIX-lea24.

După derivarea regresivă şi cea progresivă, este rândul derivării prin substituţie de sufixe

să aibă caracter multiplu. În acest sens, sunt de menţionat, în primul rând, derivatele

substantivale ca aiurism, s.n. (mai ales la pl.) „ceea ce este gândit sau spus de aiuriţi, aiureli” (din

aiur[it] + -ism şi/sau din aiur[eală] + -ism), expectanţă, s.f. „expectativă” (din expect[aţie],

expectat[ivă], expect[ant] + -anţă)25; ilegalism, s.n. (din ilegal[ist] + -ism şi/sau din ilegal[itate] +

-ism)26; securism, s.n. (din secur[ist] + -ism şi/sau din Secur[itate] + -ism), rândunel, s.m.

„bărbătuş al rândunicii” (din rândun[ea] şi/sau din rândun[ică] + -el); rânduniţă, s.f. „rândunea;

iarba-fiarelor” (din rândun[ea] + -iţă şi/sau din rândun[ică] + -iţă), turturel, s.m. „bărbătuş al

turturelei” (din turtur[ea] sau/şi din turtur[ică] + -el)27. Dintre cele verbale, mai puţin

numeroase28, sunt de menţionat antipatiza „a manifesta antipatie sau a considera antipatic pe 24 Pentru o discuţie amănunţită asupra acestui tip de calc şi pentru exemple similare, vezi Maria Stanciu-Istrate, Calcul lingvistic în limba română (cu specială referire la scrieri beletristice din secolul al XIX-lea) , Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006, p. 154-158, 255-266.25 Aici este de adăugat şi engl. expectancy (vezi MDN, DEXI, s.v.).26 Despre multiplele aspecte ale derivării cu sufixele –ist şi –ism, vezi Cristian Moroianu, Precizări etimologice la derivatele în –ism şi –ist, în vol. Lucrările primului Simpozion internaţional de lingvistică (Bucureşti, 13-14 noiembrie, 2007), editori: Nicolae Saramandu, Manuela Nevaci, Carmen Ioana Radu, Editura Universităţii din Bucureşti, 2008, p. 75-89.27 Despre derivatele în –el (şi în –ică, pentru care vezi infra), vezi Cristian Moroianu, Structură, proces şi substituţie în mecanismul derivării, în vol. Limba română – stadiul actual al cercetării. Actele celui de-al şaselea Colocviu al Catedrei de limba română (29-30 noiembrie 2006), Editura Universităţii din Bucureşti, 2007, p. 689-690.28 De obicei, derivatele verbale obţinute prin dublă substituţie analogică (în primul rând, cele cu sufixul –iza) au şi corespondente etimologice externe (vezi, spre exemplu, arhaiza, neologiza etc.), ceea ce presupune încadrarea lor la etimologia multiplă mixtă (internă şi externă).

9

cineva” (din antipat[ie] şi/sau din antipat[ic] + -iza, după modelul antonimic împrumutat:

simpatie – simpatic - simpatiza), cronologiza (din cronolog[ie] + şi/sau din cronolog[ic] + -iza), a

/se/ isteriza „a provoca isterie, a face să devină sau a deveni isteric” (din ister[ie] şi/sau din

ister[ic] + -iza), mimetiza „a se comporta mimetic, a se comporta prin mimetism” (din mimet[ic]

şi/sau din mimet[ism] + -iza, după modele similare de tipul: democratic – democratism –

democratiza, dogmatic – dogmatism – dogmatiza, dramatic – dramatism – dramatiza, simbolic –

simbolism – simboliza etc.) etc.

În sfârşit, ultima categorie de derivate obţinute prin etimologie multiplă internă

sunt cele mixte, respectiv cele care sunt interpretabile, simultan, ca provenind prin modalităţi

derivative diferite. Derivarea multiplă internă de tip mixt se împarte, la rândul ei, în mai multe

categorii: a) progresivă şi/sau regresivă: a bucătări, vb. „a face bucate în bucătărie, pe post de

bucătar, ceea ce face bucătarul în bucătărie” (din bucate + -ări, din bucătar + -i şi/sau din

bucătărie)29, a strâmtora, vb. „a restrânge în spaţiu, a pune la strâmtoare” (din strâmt + -ora, din

strâmta + -ora şi/sau din strâmtoare), a sărăcăci, vb. „a deveni sărac/sărăcăcios, a sărăci” (din

sărac + -ăci, din sărăci + -ăci şi/sau din sărăcăcios), a se şmecheri, vb. (din şmecher + -i, din

şmecherie şi/sau din şmecheros), a se viermăna, vb. „a se umple de viermi, a fi viermănos” (din

vierme + -ăna şi/sau din viermănos) etc.; b) progresivă şi/sau prin substituţie: b1) substantive

feminine: administratoare (din administra + -toare şi/sau din administra[tor] + -toare),

animatoare (din anima + toare şi/sau din anima[tor] + -toare), antrenoare (din antrena + -oare

şi/sau din antren[or] + -oare), controloare (din control + -oare, din controla + -oare şi/sau din

control[or] + -oare), creatoare (din crea + -toare şi/sau din crea[tor] + -toare), dirijoare (din

dirija + -oare şi/sau din dirij[or] + -oare), falsificatoare (din falsifica + -toare şi/sau din

falsifica[tor] + -toare), ghicitoare (din ghici + -toare şi/sau din ghici[tor] + -toare), regizoare

(din regiza + -oare şi/sau din regiz[or] + -oare) etc.; b2) adjective şi substantive masculine:

aiurist, -ă (din aiurea + -ist, din aiuri + -ist şi/sau din aiur[it] + -ist); chiulangist, -ă (din

chiulang[ism] + -ist şi/sau din chiulangiu + -ist), eroist, -ă (din erou + -ist, din ero[ism] + -ist

şi/sau din ero[ic] + -ist); hitlerist, -ă (din hitler[ism] + -ist şi/sau din Hitler + -ist, după modelul

fascism/fascist); idilist, -ă (din idilă + -ist, din idil[ism] + -ist şi/sau din idil[ic] + -ist); ilegalist, -ă

(din ilegal + -ist şi/sau din ilegal[itate] + -ist); mahalagist, -ă (din mahalag[ism] + -ist şi/sau din

mahalagiu + -ist), moftangist, -ă (din moftang[ism] + -ist şi/sau din moftangiu + -ist), stalinist, -ă

(din stalin[ism] + -ist şi/sau din Stalin + -ist), tembelist, -ă (din tembel[ism] + -ist şi/sau din

tembel + -ist); totalitarist, -ă (din totalitar[ism] + -ist şi/sau din totalitar + -ist)30, vedetist, -ă (din

29 Pentru verbele din această categorie, vezi supra, nota 12.30 Apare atestat numai în DEXI : din totalitar + -ist, deşi este frecvent folosit în comunicarea electronică (vezi comunism totalitarist, sistem totalitarist, regim totalitarist, trecut totalitarist etc.).

10

vedet[ism] + -ist şi/sau din vedetă + -ist)31; b2) substantive neutre: ghinionism (din ghinion + -ism

şi/sau din ghinion[ist] + -ism), navetism (din navet[ist] + -ism şi/sau din navetă + -ism), optzecism

(din optzec[ist] + -ism şi/sau din optzeci + -ism), paşoptism (din paşopt[ist] + -ism şi/sau din

paşopt + -ism), sufletism (din suflet[ist] + -ism şi/sau din suflet + -ism ), şantajism (din şantaj[ist]

+ -ism şi/sau din şantaj + -ism) etc.; b3) verbe: platoniza „a se manifesta la modul platonic; a fi

adept al platonismului; a gândi sau a vorbi în maniera lui Platon”32 (din Platon + -iza, din

platon[ism] + -iza şi/sau din platon[ic] + -iza), igieniza (din igienă + -iza şi din igien[ic] + -iza)

etc.

Un grup compact de exemple este cel al derivatelor în –ică sau –icică, care au

corespondente în –ea, respectiv în -ică. Primele se pot obţine: a) prin adăugarea sufixului

diminutival unei baze feminine (mieluşă + -ică, nepoată + -ică ); b) prin substituirea vechiului

sufix –ea cu –ică, ultimul cu o mai pronunţată valoare afectivă (mieluş[ea] + -ică, nepoţ[ea] + -

ică) 33; la fel, alunică, s.f. „aluniţă”, (din alun[ea] + -ică şi/sau din alună + -ică), bucăţică, s.f.

(din bucăţ[ea] + -ică şi din bucată + -ică), rămurică, s.f. (din rămur[ea] + -ică şi/sau din ramură

+ -ică), plăcinţică, s.f. (din plăcinţ[ea] + -ică şi din plăcintă + -ică), sărăţică, s.f. „saleu, sărăţea”

(din sărată, adj. + -ică şi din sărăţ[ea] + -ică), secărică, s.f. „plantă erbacee asemănătoare cu

ovăzul” (din secară + -ică şi din secăr[ea] + -ică) etc. Cele în –icică se pot obţine: a) prin

adăugarea sufixului diminutival compus unei baze-radical (carte + -icică); b) prin substituirea

corespondentului sufixal -icea cu suf. –icică (cărt[icea] + -icică); c) prin substituirea sufixului –

ea, component al lui –icea, cu -ică (cărtic[ea] + -ică). La fel, părticică, s.f. (din părtic[ea] + -ică

sau din parte + -icică), pielicică, s.f. (din pielic[ea] + -ică sau din piele + -icică), pietricică, s.f.

(din pietric[ea] + -ică sau din piatră + -icică) etc.

31 Pentru derivate din fondul vechi, vezi Cristian Moroianu, Derivarea prin substituţie de afixe. Sufixe substantivale vechi, în vol. Lucrările celui de-al doilea Simpozion internaţional de lingvistică (Bucureşti, 28-29 noiembrie, 2008), editori: Nicolae Saramandu, Manuela Nevaci, Carmen Ioana Radu, Editura Universităţii din Bucureşti, 2009, p. 288. 32 Dicţionarele consultate indică fie primul sens (vezi DEXI şi MDN, s.v.), fie al doilea (vezi MDA, s.v.), toate indicând, în mod curios, o singură bază derivativă, respectiv adj. platonic. Sensul al treilea, însă, apare frecvent întrebuinţat în documente atestate pe internet, cu trimitere evidentă la n. pr. Platon: când Părinţii îşi „gândesc” mistica, ei platonizează (www.scribd.com/.../RECENZIE-Andrew-LouthOriginile-traditiei-misticii-crestine), claponul-călugăr platonizează: „Văd în lume şi în lucruri numai sâmburul şi-ideea;/ Prototipu-l văd în toate” (lett.ubbcluj.ro/rtf-uri/goldis_alex.htm), lucrul acesta este de ajuns ca să le descalifice în ochii celor care platonizează în psihologie (www.scribd.com/doc/.../Jean-Paul-Sartre-Psihologia-Emotiei), Filon platonizează, ori Platon filonizează (bubble4.wordpress.com/page/2/), Martin Luther afirmase ca Dionisie „mai mult platonizeaza decat crestinizeaza” (edituralumen.ro/.../de-docta-ignorantiain-theognosia-apofatica-a-sfantului-dionisie-pseudo-areopagitul-pr-dr-closca-ciprian-marius-ext...) etc.33 Situaţia se complică ne raportăm la derivatul masculin în –el (vezi mieluşel, nepoţel etc.), relaţia lexicologică dintre derivatele diminutivale similare în –el şi –ică neavând, încă, o rezolvare mulţumitoare.

11

Exemple de cuvinte obţinute prin derivare multiplă internă de tip mixt (prin derivare

progresivă şi prin substituţie de sufixe) sunt numeroase şi variate: aliant, adj., s.m.f.34 „aliat” (din

alia + -ant şi/sau din ali[anţă] + -ant), asproi, adj. (reg.) (din aspru + -oi şi/sau din aspr[iu] + -

oi )35, austrian, s.m. „austriac” (din Austria + -an şi/sau din austri[ac] + -an), măricuţ, adj. (din

mare + -icuţ şi/sau din măric[el] + -uţ)36, negustoros, adj. „care e negustor bun, care se pricepe la

negustorie” (din negustor + -os şi/sau din negustor[ie] + -os) etc. Tot aici se încadrează şi

adverbele derivate cu sufixul –eşte, care pot fi explicate, în egală măsură, şi de la baza-radical

(progresiv), şi de corespondentul adjectival în –esc (mai cunoscut, mai frecvent şi, de regulă,

anterior în limbă celui adverbial): apostoleşte (din apostol + -eşte şi/sau din apostol[esc] + -eşte),

arăbeşte (din arab + -eşte şi/sau din arăb[esc] + -eşte), arăpeşte (din arap + -eşte şi/sau din

arăp[esc] + -eşte), ardeleneşte (din ardelean + -eşte şi/sau din ardelen[esc] + -eşte), arendăşeşte

(din arendaş + -esc şi/sau din arendăş[esc] + -eşte), argăţeşte (din argat + -eşte şi/sau din

argăţ[esc] + -eşte), arhiereşte (din arhiereu + -eşte şi/sau din arhier[esc] + -eşte), armeneşte (din

armean + -eşte şi/sau din armen[esc] + -eşte) etc.

Alături de tipurile „tradiţionale” de etimologie multiplă internă, un tip special ar putea fi

considerată şi contaminaţia lexicală, cel puţin sub două aspecte: pe de o parte, prin faptul,

obiectiv, că un cuvânt provine din suprapunerea a două alte cuvinte, între care se stabilesc diverse

relaţii semantice şi, pe de altă parte, prin faptul că, uneori, sunt posibile mai multe variante de

explicare a termenului nou format (vezi, spre exemplu, apropiativ, adv., „aproximativ”, din

apropiat + aproximativ, dar şi din aproape şi aproximativ). De asemenea, în unele cazuri o

creaţie lexicală poate fi interpretată ca fiind obţinută prin derivare şi/sau prin contaminaţie:

crengurea, s.f. „crenguţă” (din creangă + -urea şi/sau din creangă + rămurea); cucuviţă, s.f.

„cucuvea”, din cucuv[ea] + -iţă şi/sau din cucuvea + bufniţă; niţicuş, adv. „niţel, niţeluş” (din

niţ[el] + -icuş, din niţ[ica] + -uş şi/sau din niţica + niţeluş); plebeiat, s.n. „starea, calitatea de

plebeu” (din plebe sau plebeu + -iat şi/sau din plebe + patriciat); suvelniţă, s.f. „suveică” [din

suv[eică] + -elniţă (prin analogie cu vârtelniţă) şi/sau din suveică + vârtelniţă]; zgâlţâna, vb.

(pop.) „a se zgâlţâna” [din zgâlţâi + -/â/na (prin analogie cu sinonimul hâţâna) şi/sau din zgâlţâi

+ hâţâna] etc. Ca exemple de „ezitare” între compunere şi contaminare, sunt de menţionat

cineamator, s.m. “cineast amator” (din cine-37 + amator şi/sau din cineast + amator),

cineanimator, s.m. “animator de film” (din cine- + animator şi/sau din cineast + animator) etc.

Concluzii

34 Atestat 1812, vezi DELR, s.v.35 Ibidem, s.v.36 Vezi Eugenia Contraş, Sufixul –uţ(ă), în SMFC, IV, 1967, p. 147.37 Element de compunere savantă, din fr. ciné-, cinéma-, extras din cinématographe.

12

Etimologia multiplă are, în consecinţă, trei mari tipuri: a) externă; b) internă; c) mixtă

(internă şi externă). Dintre acestea, etimologia multiplă internă are două componente: 1) derivare

multiplă şi 2) etimologie internă mixtă. Derivarea multiplă internă reprezintă diverse modalităţi

de interpretare a creaţiilor lexicale pe terenul limbii române prin: a) derivare regresivă multiplă

(extragerea unui cuvânt din două sau mai multe etimoane interne, prin înlăturarea unor sufixe

reale sau aparente); b) derivare progresivă multiplă (adăugarea la baze lexicale diferite a aceluiaşi

sufix sau a unor sufixe diferite); c) derivare de tip mixt: c 1) derivare progresivă şi/sau regresivă;

c2) derivare progresivă şi/sau prin substituţie de sufixe; c3) derivare progresivă cu sufix şi/sau cu

prefix. Etimologia mixtă are, la rândul ei, cel puţin două componente: a) derivare şi/sau

contaminaţie şi b) compunere şi/sau contaminaţie.

Toate categoriile şi subcategoriile derivării multiple se subordonează unor modele

analogice, iar supunerea faţă de acestea reprezintă o modalitate suplimentară de sistematizare a

vocabularului. Obţinerea derivatelor de acest fel corespunde, aşadar, pe de o parte, unor necesităţi

structurale (evidente în cazul derivării regresive multiple) şi, pe de altă parte, unor nevoi

suplimentare de expresivitate (a se vedea cazul sinonimelor marcate stilistic chiulangist vs.

chiulangiu, lichelist vs. lichea, moftangist vs. moftangiu etc.).

O problemă de care trebuie să se ţină seama în abordarea etimologiei multiple interne este

relaţia dintre analiza diacronică şi cea sincronică. O creaţie internă derivativă se obţine, la origine,

dar, uneori, şi în procesul comunicării reale, în funcţie de factori contextuali psihologici, voluntari

sau involuntari, care îl determină pe vorbitor să creeze, de fiecare dată, un nou cuvânt, apelând la

diverse modele analogice. Este insuficient să explicăm, spre exemplu, un verb rar, expresiv şi

redundant, ca a chiulangi doar prin derivare regresivă din chiulagiu. El poate fi extras şi din

corespondentul abstract chiulangeală (din chiulangiu + -eală), prezent în comunicarea curentă,

tot prin derivare regresivă (deşi regula este dinspre verb spre substantiv). Criteriul cronologic este

mai puţin operant în asemenea caz, relevant fiind, mai degrabă, criteriul frecvenţei (chiulangeală

stă la baza lui chiulangi, nu invers). Raportarea unui derivat „terţiar” la baza-primară nu este o

soluţie hazardată, dacă ea respectă criteriile formale şi semantice: spre exemplu, derivatele în –

elnic, în –eală sau în -ăreţ, care trimit direct la cuvântul de bază: bârfă + -elnic: bârfi + -elnic:

bârfeală + -nic: bârfelnic; bârfă + -eală: bârfi + -eală: bârfeală; fugă + -ăreţ: fugi + -ăreţ; fugar

+ -eţ: fugăreţ. Chiar dacă, cronologic, derivarea din baza verbală este primară, iar cea din baza

nominală (obţinută, la rândul ei, prin derivare postverbală) este secundară, la nivel sincronic ele

stau pe acelaşi plan. Este adevărat, analiza structurală a derivatelor nu coincide obligatoriu cu

13

analiza lor etimologică38, dar, cel puţin în unele cazuri, este dificil de stabilit care dintre opţiunile

formale a fost prima. În cazul derivatelor cu sufixul ne-, criterii de ordin cronologic, socioistoric

şi cultural ne trimit spre soluţia calcului de structură după model franţuzesc (deci spre soluţia unei

etimologii mixte, interne şi externe). În timp, însă, „derivatele” de acest gen îşi pierd motivaţia

etimologică, devenind analizabile exclusiv în plan sincronic, ceea ce permite o dublă interpretare

morfematică. De asemenea, un împrumut ca entuzia, spre exemplu, a intrat în relaţii complexe cu

împrumuturile moderne din aceeaşi familie etimologică (entuziasm, entuziast, entuziastic,

entuziasma), dobândindu-şi, treptat, cel puţin o nouă motivaţie sincronică, dacă nu chiar o nouă

interpretare etimologică. La fel de complex şi de complicat, în acelaşi timp, este mecanismul

construirii cuvintelor populare ca suvelniţă sau expresive ca zgâlţâna, decizia de a fi considerate

contaminaţii sau derivate fiind, de altfel, convenţională. Certitudinea etimologică a creaţiilor

interne de felul celor prezentate în articolul de faţă este, în ultimă instanţă, posibilitatea obţinerii

lor din două sau mai multe surse interne, în funcţie de mecanisme de gândire care, în limitele

respectării criteriilor ştiinţifice, fac din formarea cuvintelor una dintre cele mai interesante

aspecte ale studierii evoluţiei interne a vocabularului unei limbi.

Bibliografie selectivă

Volume, studii şi articole

Brâncuş, Grigore, Istoria cuvintelor. Unitate de limbă şi cultură românească, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de mâine”, 2004.Ciobanu, Fulvia, Originea sufixului adjectival –iu, în SMFC, VI, 1972, p. 69-82.Contraş, Eugenia, Sufixul –uţ(ă), în SMFC, IV, 1967, p. 143-161.Hristea, Theodor, Etimologia multiplă internă, în LR, XX, nr. 5, 1971, p. 479-488.Ionaşcu, Ecaterina, Sufixele –ar şi –aş la numele de agent, în SMFC, I, 1959, p. 77-84.Moroianu, Cristian, Structură, proces şi substituţie în mecanismul derivării, în vol. Limba română – stadiul actual al cercetării. Actele celui de-al şaselea Colocviu al Catedrei de limba română (29-30 noiembrie 2006), Editura Universităţii din Bucureşti, 2007, p. 685-694.Moroianu, Cristian, Precizări etimologice la derivatele în –ism şi –ist, în vol. Lucrările primului Simpozion internaţional de lingvistică (Bucureşti, 13-14 noiembrie, 2007), editori: Nicolae Saramandu, Manuela Nevaci, Carmen Ioana Radu, Editura Universităţii din Bucureşti, 2008, p. 75-89.Moroianu, Cristian, Derivarea prin substituţie de afixe. Sufixe substantivale vechi, în vol. Lucrările celui de-al doilea Simpozion internaţional de lingvistică (Bucureşti, 28-29 noiembrie, 2008), editori: Nicolae Saramandu, Manuela Nevaci, Carmen Ioana Radu, Editura Universităţii din Bucureşti, 2009, p. 281-294. Mortureux, Marie-Françoise, Analogie « créatrice », formelle et sémantique, în « Langages », vol. 8, nr. 36, 1974, p. 20-33.Popescu Marin, Magdalena, Contribuţii la studiul derivării cu sufixele din seria –(t)ate, în SMFC, VI, 1972, p. 55-68.Popescu-Marin, Magdalena, Formarea cuvintelor în limba română din sec. al XVI-lea – al XVIII-lea, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2007.Seche, Luiza, Sufixul –ură (-atură, -ătură, -etură, -itură, -sură, -tură), de Luiza Seche, în SMFC, III, 1962, p. 187-196.Stanciu-Istrate, Maria, Calcul lingvistic în limba română (cu specială referire la scrieri beletristice din secolul al XIX-lea), Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006.

38 Analiza structurală este procedura urmată în FCLR III pentru derivatele verbale (vezi comentariile Laurei Vasiliu, Derivarea verbală.Introducere, p. 15-20).

14

Stoichiţoiu Ichim, Adriana, Creativitate lexicală în româna actuală, Editura Universităţii din Bucureşti, 2006, p. 317-327.Ştefănescu-Goangă, Zizi, Ţugulea, Tatiana, Verbe derivate de la nume de agent, în SMFC, IV, 1967, p. 195-207.Vasiliu, Laura, Sufixul verbal –ui şi compusele lui, în SMFC, IV, 1967, p. 113-142.Vasiliu, Laura, Formarea cuvintelor în limba română. III. Sufixele. Derivarea verbală, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1989.

Dicţionare

DEX: Dicţionarul explicativ al limbii române. Coordonatori: Ion Coteanu, Luiza Seche, Mircea Seche, Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1996.DEXI: Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române, coord. ştiinţific: Eugenia Dima, Chişinău, Editura Arc şi Editura Gunivas, 2007.Le Grand ROBERT 1992: Le Grand Robert de la langue française. Dictionnaire alphabétique et analogique de la langue française, de Paul Robert. Deuxième édition, entièrement revue et enrichie par Alain Rey, Paris, Dictionnaires Le Robert, 1992.MDA: Micul dicţionar academic, redactori responsabili: acad. Marius Sala şi Ion Dănăilă, vol. I-IV, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2001-2003.MDN: Marele dicţionar de neologisme, de Florin Marcu, Bucureşti, Editura Saeculum, 2000.SMFC: Studii şi materiale privitoare la formarea cuvintelor în limba română. Vol. I, II, 1959-1960 (Redactori responsabili: Al. Graur şi Jacques Byck); vol. III, 1962 (Redactor responsabil Al. Graur); vol IV-V, 1967-1969 (Redactori responsabili: Al. Graur şi Mioara Avram); vol. VI, 1972 (Redactor responsabil Mioara Avram). Bucureşti, Editura Academiei.

15