V-am șters din futila listă de prieteni virtuali. Dar asta bineînțeles că nu are nicio importanță pentru dvs. Am făcut asta pentru că dvs. nu meritați pseudo-prietenia mea, nu invers. Am înțeles, încă odată, că semenii noștri sunt cei care ne dezumanizează. Oamenii care nu au capacitatea să-și recunoască greșelile, oamenii cărora le e frică de orice, oamenii care, la un moment dat vor fi singuri în fața propriei lor conștiințe. Probabil înaintea morții, dar nu neapărat. Vedeți dvs., iadul și raiul sunt aici, pe pământ, iar scrierile sfinte, inclusiv ce a spus Iisus, sunt doar niște metafore. Nu trebuie interpretate ad-literam. Nu există viață după moarte, decât în măsura în care am creat ceva. Numai asta va rămâne după noi. Nu sunt, așa cum probabil credeți, un habotnic. Dacă asta credeți, vă înșelați amarnic. Eu cred însă că nu e nevoie să mă răzbun dându-vă în judecată. Stați liniștit din punctul ăsta de vedere. Nu-mi stă în caracter să mă răzbun. Viața se va răzbuna singură. Dvs., neștiind ce e în mintea mea, ați considerat că cea mai bună apărare e atacul. M-ați atacat, deși eu nu am făcut asta. Am încercat doar să lămuresc o chestie. În același timp cu Eminescu a existat Novalis și a lor floare albastră. De ce nu ar fi putut să se repete asta? Vă repet, momentul acela în care veți fi singur cu conștiința dvs, dacă aceasta mai există, va fi cel care mă va răzbuna. Iar dacă nu mai există, chiar nu mai am de ce să-mi bat capul. Eu vă mulțumesc, în schimb, pentru că mi-ați dat posibilitatea să văd și să mă conving de realitatea din jurul meu. Pentru că, din nefericire, eu mai cred încă în onoare, în onestitate, în cuvânt. Și sper să nu mă vindec niciodată. Vă salut! P.S. Scrieți bine, cu morala stați mai prost, dar scriitorii sunt oameni și, implicit, supuși greșelilor. Eu v-am iertat, domnule. Nu mă căutați pe fb. Îmi șterg contul. A fost o greșeală că mi l-am făcut.