MOSTENIREA TESTAMENTARA

Capitolul I

DISPOZITII GENERALE CU PRIVIRE

LA MOSTENIREA TESTAMENTARA

Articolul 1449. Testamentul

(1) Testamentul este un act juridic solemn, unilateral, revocabil şi personal prin care testatorul dispune cu titlu gratiui, pentru momentul încetării sale din viaţă, de toate bunurile sale sau de o parte din ele.

(2) Testator poate fi doar persoana cu capacitate de exerciţiu.

(3) Nu se permite întocmirea testamentului prin reprezentant.

Patrimoniu soccesoral al unei persoane fizice decedate poate fi transmis către succesorii săi atît în temeiul legii, cît şi prin act de ultimă voinţă a celui ce lasă mostenirea – prin testament.

Dat fiind faptul, că oricare persoană este interesată să-şi hotărască soarta patrimoniului său, legislatorul dă prioritate moştenirii testamentare, recunoscînd dreptul oricărei persoane de a dispune liber pentru cauză de moarte, prin manifestare de ultimă voinţă, cui să transmită bunurile sale sau o parte din ele. Prin urmare, moştenirea legală are o funcţie doar de întregire, normele ei fiind aplicabile în cazul în care persoana nu a dispus pentru cauză de moarte, prin testament, cu privire la bunurile sale sau o parte din ele au rămas netestate.

În scopul protejării intereselor unor anumite categorii de moştenitori legali, eliberarea de a dispune prin testament este limitată doar în partea ce constituie rezerva succesorală.

1. Testamentul este un act juridic special, prin care persoana, numită testator îşi realizează dreptul de dispoziţie pentru cauză de moarte cu pivire la patrimoniul său. O noţiune mai amplă a testamentului este dată în alin. (1) din care rezultă că testamentul are următoarele caractere juridice:

- testamentul este un act juridic, prin care se manifestă voinţa testatorului. Astfel, testamentul trebuie să îndeplinească toate condiţiile de validitate a actului juridic, cum ar fi: capacitate de exerciţiu, consimţămînt valabil, obiect licit, determinat sau determinabil, cauză licită şi morală. (vezi cap.II, tit.III, Cartea I). Testamentul întocmit cu încălcarea condiţiilor de validitate a actului juridic este nul;

- testamentul este un act juridic solemn pentru a cărui validitate testatorul trebuie să-şi exprime voinţă prin una din formele prevăzute la Art.1458. Nerespectarea formei testamentului atrage nulitatea lui;

- testamentul este un act juridic unilateral, deoarece în el se exprimă o singură voinţă şi anume aceea a testatorului, indeferent de acceptarea sau neacceptarea de către moştenitorul desemnat a moştenirii;

- testamentul este un act juridic revocabil în sensul că testatorul în timpul vieţii sale poate reveni oricînd asupra conţinutului testamentului, modificînd sau anulînd unele dispoziţii testamentare, ori revocîndu-l în întregime. Testatorul nu poate renunţa la acest drept, iar orice clauză de renunţare la dreptul de revocare este nulă. Testamentul devine irevocabil odată cu decesul testatorului;

- testamentul este un act juridic personal, deaceea nu poate fi întocmit la decizia terţelor persoane prin reprezentare, sau de către un terţ. Testatorul poate pune în sarcina terţei persoane doar desemnarea executorului testamentar. Reieşind din caracterul unilateral şi personal al testamentului nu se admite întocmirea unui testament de către două sau mai multe persoane;

- testamentul este un act juridic cu titlu gratuit, adică un act de liberalitate, prin care testatorul pentru cauză de moarte transmite gratuit toate bunurile sale sau o parte din ele. Testamentul prin care testatorul testează bunurile sale în contul achitării unei datorii sau recunoaşterii şi executării altei obligaţii asumate de către testator este nul;

- testamentul este un act juridic prin care se dispune pentru cauză de moarte. Deşi, testamentul este valabil din momentul întocmirii lui, el produce efecte juridice doar în momentul încetării din viaţă a testatorului. Astfel, testatorul fiind în viaţă păstrează toate drepturile asupra bunurilor de care a dispus prin testament, iar moştenitorul testamentar sau legatarul dobîndeşte dreptul de a accepta sau renunţa la bunul testat din momentul decesului testatorului;

- testamentul este un act juridic prin care persoana poate dispune liber de bunurile sale sau o parte din ele prin desemnarea unui moştenitor sau cîtorva moştinitori. Astfel, punctul esenţial al testamentului îl constitie desemnarea moştenitorului sau/şi a legatarului. Dacă testatorul a testat unei persoane întreg patrimoniu sau o parte din patrimoniu, o asemenea dispoziţie se consideră ca desemnare a moştenitorului, chiar dacă această persoană nu a fost numită direct moştenitor. În cazul în care persoanei i-a fost testat un anumit bun, determinat sau determinabil această persoană va fi recunoscută legatar, dacă din sensul dispoziţiei testamentare nu rezultă, că persoana a fost desemnată în calitate de moştenitor.

2. Alin. (2) stabileşte că testator poate fi doar persoana cu capacitate de exerciţiu, iar Art.52 din Legea nr. 1453/2002 concretizează că persoana trebuie să posede capacitate de exerciţiu deplină. Potrivit Art.20 (1), persoana fizică dispune de capacitate de exerciţiu deplină la împlinirea vîrstei de 18 ani sau prin dobîndirea acestei capacităţi de către minorul care a atins vîsta de 16 ani în modul şi temeiurile prevăzute de lege.

Nu pot dispune prin testament minorii, persoanele declarate incapabile (Art.24), precum şi persoanele limitate în capacitate de exerciţiu (Art.25).

Persoana trebuie să aibă capacitate de a testa cînd îşi manifestă voinţa, adică la momentul întocmirii testamentului.

Pentru validitatea testamentului este necesar ca persoana să aibă nu numai capacitate deplină de exerciţiu dar să aibă şi descernămînt, adică să poată să conştientizeze acţiunile sale şi să le dirijeze, fiind în stare să aprecieze efectele juridice ale manifestării sale de voinţă.

Persoana care nu poate aprecia efectele juridice ale manifestării de voinţa din cauza dereglărilor psihice, alienaţiei sau debilităţii mintale, stării vremelnice de inconştiinţă, hipnozei, beţiei alcoolice, folosirii de stupifiante, etc., nu poate dispune prin testament.

Testamentul încheat cu încălcarea prevederilor privind capacitatea de exerciţiu sau lipsei de descernămînt este nul.

3. Testamentul fiind un act juridic unilateral, personal şi revocabil sub sancţiunea nulităţii nu poate fi întocmit prin reprezentant. Astfel, testatorul nu poate încredinţa unui terţ întocmirea din numele său a testamentului.

Articolul 1450. Determinarea cotei succesorale de către testator

(1) Testatorul poate determina în testament cotele succesorale pentru moştenitorii menţionaţi în el sau poate indica în mod concret cărui moştenitor ce parte din patrimoniu îi va trece în proprietate. Dacă în testament nu există astfel de indicaţii, patrimoniul succesoral se împarte egal între moştenitori.

(2) Dacă în testament sînt menţionaţi cîţiva moştenitori, dar este stabilită cotă succesorală numai unuia dintre ei, ceilalţi moştenesc în părţi egale patrimoniul rămas.

Prezentul articol este consacrat principiului libertăţii testamentare, în sensul că, testatorul este liber de a dispune prin testament întreg patrimoniu sau o parte din el, de a testa bunurile sale unei sau mai multor persoane, de a stabili cota-parte a fiecărui moştenitor sau de a determina bunul care va trece în proprietatea moştenitorului. Însă, legiuitorul, reieşind din faptul că, uneori, dispoziţiile testamentare nu sînt destul de clare şi precise, putînd fi întrepretate fără a stabili adevărata intenţie a testatorului, a reglementat anumite reguli de interpretare a unor clauze testamentare.

1. Astfel, în cazul în care testatorul a desemnat cîţiva moştenitori, fără a indica cota-parte a fiecărui, se consideră că dispun toţi moştenitorii desemnaţi în cote-părţi egale. Uneori, cotele-părţi şi sumele acestora determinate de testator pot depăşi valoarea patrimoniului succesoral. În aceste cazuri cotele-părţi ale moştenitorilor se diminuează proporţional cotelor-părţi ce le revin. Iar dacă cotele-părţi şi sumele acestora sînt mai mici decît patrimoniul succesoral, rieşind din intenţia testatorului de a testa întreg patrimoniul, cotele-părţi ale moştenitorilor desemnaţi pot fi proporţional majorate.

2. Dacă din cîţiva moştenitori numai unuia îi este determinată o anumită cotă-parte, ceilalţi moştenitori vor primi partea testată rămasă în cote-părţi egale. Însă, în cazul cînd toată moştenirea a fost împărţită în cote-părţi, însă unui moştenitor nu i-a fost determinată cota-parte, aceste cote-părţi trebuie diminuate astfel, încît moştenitorul desemnat fără atribuirea cotei-părţi să primească atît cît a primit moştenitorul căruia i-a fost atribuită cea mai mică cotă-parte.

Articolul 1451. Substituirea succesorului

(1) Testatorul este în drept să substituie succesorul desemnat dacă acesta din urmă decedează pînă la deschiderea moştenirii, nu acceptă sau renunţă la moştenire, sau este privat de dreptul la moştenire.

(2) Renunţarea moştenitorului testamnetar la succesiune se admite numai în cazul în care acesta nu indică în favoarea cu renunţă.

1. Substituirea succesorală constituie o dispoziţie specială prin care testatorul desemnează în subsidiar un al doilea moştenitor, denumit substituit, care va primi bunurile testate, dacă primul moştenitor nu le va primi.

Substituirea succesorului se admite, dacă primul succesor:

a) a decedat pînă la deschiderea moştenirii;

b) nu acceptă sau renunţă la moştenire;

c) este privat de dreptul la moştenire ca succesor nedemn în temeiul Art.1434.

Testatorul poate desemna substituitul numai în baza temeiurilor enumărate. Dacă testatorul nu va indica nici unul din aceste temeiuri în testament, substituitul se consideră că are vocaţie succesorală, dacă primul moştenitor nu a primit moştenirea în baza unuia din aceste temeiuri.

Substituit poate fi orice persoană fizică sau juridică, iar dreptul lui la moştenire apare din momentul decesului testatorului.

2. Moştenitorii testamentari pot accepta sau renunţa la moştenire în termenul şi modul stabilit de titlul V, Cartea IV. Însă, spre deosebire de moştenitorii legali, moştenitorii testamentari renunţă la moştenire fără a indica în favoara cui renunţă.

Articolul 1452. Partajarea patrimoniului între moştenitorii

testamentari

Dacă în testament sînt numiţi cîţiva moştenitori, iar cota determinată a unuia

dintre ei include întregul patrimoniu succesoral, toţi comoştenitorii testamentari moştenesc în cote egale.

Prin partajarea patrimoniului succesoral moştinitorii îşi realizează dreptul de a ieşi din indiviziune. Partajul patrimoniului succesoral, inclusiv a moştenitorilor testamentari se admite cu respectarea prevederilor stipulate la tit. VII, Cartea IV. Însă, în cazul în care prin testament sînt desemnaţi mai mulţi moştenitori, iar cota-parte a unuia din ei include întreg patrimoniu, legiuitorul a stabilit toţi moştenitorii testamentari moştenesc în cote-părţi egale.

Articolul 1453. Moştenirea părţii netestate din patrimoniul succesoral

În cazul în care cotele-părţi determinate în testament nu includ întregul patrimoniu succesoral, pentru partea netestată se aplică prevederile succesiunii legale sau vacante, care se referă şi la moştenitorii legali cărora le-a fost testată o parte din avere dacă testamentul nu prevede altfel.

Testatorul poate dispune prin testament întreg patrimoniu sau numai o parte din el. În cazul în care testatorul a testat numai o parte din bunuri, la partea rămasă netestată sînt chemaţi la moştenire moştenitorii legali în ordinea stabilită de Art. 1500-1501. Moştenitorii legali cărora le-a fost testată o parte din bunuri, deasemenea, pot moşteni partea de bunuri netestată, dacă prin testament nu au fost lipsiţi de dreptul de a moşteni.

Dacă toţi moştenitorii cei legali au fost lipsiţi de dreptul de a moşteni partea de moştenire rămasă netestată, nu au acceptat moştenirea în termen şi nu au prelungit acest termen, sau au renunţat la

partea de moştenire netestată, ea va trece în proprietatea statului ca moştenire vacantă în ordinea Art.1515.

Articolul 1454. Imposibilitatea determinării exacte a moştenitorului

Dacă testatorul a determinat persoana moştenitorului prin carateristici care pot fi proprii mai multor persoane şi nu se poate stabili pe care dintre ele a avut-o în vedere testatorul, toate persoanele se consideră moştenitori cu drept la cote-părţi egale.

Persoana în favoarea cărei este făcut testamentul trebuie să fie determinată sau să poată fi determinabilă la data deschiderii moştenirii. Dacă persoana bineficiară este încertă şi nedeterminabilă testamentul sau dispoziţia testamentară este nulă.

Persoana poate fi determinată prin indicarea concretă a numelui de familie şi prenumelui precum şi a domiciliului acesteia. Însă, din sensul articolului comentat rezultă că testatorul ar putea folosi un diminutiv, sau supranume dat în legătură cu o trăsătură caracteristică a acesteia sau a aspectului său exterior, psihic, unei profesii sub care este cunoscut. În cazul în care aceste caracteristici sînt proprii mai multor persoane şi este imposibil de a stabli cui concret testatorul a avut intenţia să transmită bunurile sale, potrivit acestei prevederi legale, moştinitori în cote-părţi egale vor fi recunoscute toate aceste persoane.

Articolul 1455. Dezmoştenirea

(1) Testatorul poate dezmoşteni pe unul, pe cîţiva sau pe toţi moştenitorii legali şi nu este obligat să motiveze acest fapt.

(2) Persoana dezmoştenită prin dispoziţie testamentară expresă nu poate deveni moştenitor legal asupra părţii netestate din avere şi nici asupra cotelor-părţi la care au renunţat moştenitorii testamentari.

1. Dezmoştenirea este dispoziţia testamentară de ultimă voinţă a testatotului prin care aceasta înlătură de la moştenire pe unul, pe cîţiva sau pe toţi miştenitorii legali. Moştenitorii legali pot fi dezmoşteniţi de înterg patrimoniu sau numai o parte din el.

Însă, dreptul de dezmoştenire este limitat în privinţa moştenitorilor legali ce dispun de dreptul la cotă din rezerva succesorală. Astfel, testatorul poate dezmoşteni moştenitorul legal doar în limitele cotitaţiei disponibile, fără a atinge cota rezervei succsorale, stabilită prin Art.1505. Dacă există temeiuri de a declara moştinitorul legal nedemn, testatorul îl poate dezmoşteni şi de cota rezervei succesorale, dar în acest caz va înainta potrivit Art.1513 o acţiune în instanţa de judecată de decădere din dreptul la cota din rezerva succesorală.

Moştenitorul nu este obligat să invoce în testament motivele dezmoştenirii.

Dezmoştenirea poate fi de două feluri directă (expresă) sau indirectă.

Dezmoştenirea directă (expresă) este atunci cînd testatorul prin dispoziţie testamentară declară în mod expres că înlătură de la moştenire- în tot sau în parte – pe unul, pe cîţiva sau pe toţi moştenitorii legali.

Dezmoştenirea este indirectă în cazul în care testatorul prin testarea întregului patrimoniu sau altor persoane înlătură tăcit unul sau toţi moştenitorii legali de la moştenire.

2. Moştenitorul legal dezmoştenit prin dispoziţie testamentară expresă (directă) nu poate moşteni partea de bunuri rămasă netestată. Moştinitorul legal dezmoştenit, total, nu poate moşteni nici cînd toţi moştenitorii nu au acceptat sau au renunţat, la moştenire, precum şi în cazul de declarare a nulităţii testamentului în privinţa altor moştinitori sau de declarare a nedemnităţii celorlalţi moştinitori. Însă, dacă moştinitorul legal a fost dezmoştenit numai de un anumit bun sau o parte din bunuri, atunci partea de bunuri de care nu a fost dezmoştenită şi a rămas netestată poate fi moştenită de către acest moşinitor.

Moştinitori legali sînt în drept de a contesta testamentul prin care au fost dezmoşteniţi.

Articolul 1456. Păstrarea dreptului la moştenire

Moştenitorii legali nedesemnaţi în testament îşi păstrează dreptul la moştenire asupra părţii netestate din avere. Ei, de asemenea, moştenesc şi partea testată din avere dacă, la momentul deschiderii moştenirii, în viaţă nu se afla nici unul dintre moştenitorii testamentari sau adică toţi au renunţat la moştenire.

Moştenitorii legali dezmoşteniţi indirect, prin testarea de către testator a patrimoniului său altor persoane, pot moşteni partea de bunuri rămasă netestată. În cazul în care toţi moşinitorii testamentari au decedat pînă la deschiderea moştenirii sau au renunţat la moştenire şi prin testament nu sînt desemnaţi substituiţi, atunci moştinitorii legali dezmoşteniţi indirect pot culege moştenirea în ordinea stabilită de Art.Art. 1500-1501. Ei, de asemenea, vor culege moştenirea şi în caz de declarare a nulităţii testamentului sau de nedemnitate a moştinitorilor testamentari.

Articolul 1457. Inadmisibilitatea moştenirii legale

Dacă înreaga avere a fost divizată între moştenitori conform testamentului, dar la momentul deschiderii unul dintre ei nu mai este în viaţă, moştenirea legală nu va avea loc, iar cota lui succesorală va fi repartizată în mod egal între ceilalţi moştenitori testamentari.

Intemeindu-se, pe ultima voinţă a testatorului dispoziţia menţionată concretizează că în cazul în care testatorul a testat întregul său patrimoniu mai multor persoane, iar unul din ei a decedat pînă la deschiderea moştenirii, cota succesorală a celui decedat trece în favoarea celorlalţi moştenitori testamentari în mod egal. Însă, dacă a fost desemnat de către testator un substituit în locul celui

decedat, atunci cota-parte a ultimului va fi culeasă de către substituit. Prin urmare, moştenitorii legali, pot fi chemaţi la moştenire numai în cazul în care unicul sau toţi moştenitorii testamentari au decedat pînă la deschiderea moştenirii, nu au acceptat sau au renunţat cu toţii la moştenirea testamentară.

Capitolul II

FORMA TESTAMENTULUI

Articolul 1458. Forma testamentului

Testamentul poate fi întocmit doar în una din următoarele forme:

a) olograf – scirs în întregime personal, datat şi semnat de testator;

b) autentic - autentificat notarial, precum şi asimilat cu cel autentificat notarial;

c) mistic – scris în întregime, datat şi semnat de testator, strîns şi sigilat şi apoi prezentat notarului, care aplică inscripţia de autentificare pe plic şi îl semnează împreună cu testatorul.

În funcţie de dorinţă sau împrejurările în care se află testatorul, testamentul poate fi întocmit în una din următoarele forme: a) olograf; b) autentic şi c) mistic. Prin lege sînt permise şi alte forme de testamente, asimilate celor autentice (Art.1459).

Fiind un act solemn, testamentul trebuie, în mod obligatoriu, să fie înocmit în una din formele menţionate.

Toate formele de testamente au valoare juridică egală, deaceea, revocarea sau modificarea unui testament poate fi făcută prin toate felurile de formă de testament stabilită de lege.

Testamentul în orice formă trebuie să fie întocmit cu respectarea condiţiilor de validitate a actelor juridice, stabilite prin lege, a regulilor comune stabilite pentru toate felurile de testamente, precum şi a dispoziţiilor legale stabilite pentru fiecare formă de testament.

Pentru întocmirea testamentului în formele menţionate este necesară respectarea următoarelor reguli comune: forma scrisă şi forma actului separat.

Astfel, orice formă de testament aleasă de testator trebuie să îmbrace forma scrisă. Cerinţa formei scrise este o condiţie de validitate (ad solemnitatem) şi nu o condiţie de dovadă (ad probaţionem). Voinţa testatorului, neputînd fi dovedită nici printr-un mijloc de probă, decît printr-un testament întocmit în scris cu respectarea cerinţelor stabilite de lege. Prin urmare, sub sancţiunea nulităţii absolute, testamentul trebuie întocmit în întregime în formă scrisă.

A doua condiţie comună de valabilitate a testamentelor este aceea că nu se admite întocmirea testamentului de două sau mai multe persoane, nici chiar de către soţii care locuiesc împreună. Testamentul poate fi întocmit de o singură persoană printr-un act separat, garantîndu-se, în aşa mod, libertatea de voinţă a testatorului.

a) Testamentul olograf

Potrviit lit. a) al acestui articol testamentul olograf este un testament scris în întregime personal, datat şi semnat de mâna testatorului.

Sub sancţiunea nulităţii testamentului olograf trebuie respectate trei condiţii:

- scrierea testamentului de către testator;

- datarea testamentului de testator;

- semnarea testamentului de (mâna) testator.

Scrierea testamentului de către testator. Testamentul olograf trebuie scris în întregime de către testator. El poate fi scris în orice limbă pe care o posedă testatorul, cu orice caractere de mână sau de tipar, chiriliţă sau latină, alfabetul pentru orbi etc.

Testamentul poate fi scris pe orice fel de material: hîrtie, pînză, lemn, piatră, sticlă etc. şi cu orice instrument: creion, cerneală, pastă, vopsea, carbune, cretă etc. Testamentul poate fi scris pe mai multe foi separate, cu condiţia că foile ce urmează să alcătuiască un singur testament şi să nu trezească careva îndoieli.

Nu se admite dactilografierea sau tipărirea testamentului.

Stersăturile, adăugările sau alte rectificări făcute cu mâna testatorului trebuie datate şi semnate de testator, dacă ele cuprind dispoziţii testamentare noi faţă de redactarea iniţială. Modificările ulterioare, deasemenea, trebuie să fie semnate şi datate de către testator.

Ştersăturile sau adausurile făcute în testament de către terţe persoane sînt nule.

Condiţia scrierii testamentului de către testator nu exclude participarea altei persoane, care să-l ajute la redactarea testamentului, însă această persoană nu trebuie să vicieze libertatea de ultimă voinţă a testatorului. Deasemenea, testatorul la întocmirea testamentului poate utiliza un model scris de testament.

Datarea testamentului de către testator. Alte elemente de validitate a testamentului constituie datarea lui de mâna testatorului. Data trebuie să cuprindă anul, luna şi ziua cînd a fost întocmit testamentul. Datarea testamentului are importanţa pentru a putea stabili dacă testatorul a avut descernămînt în momentul întocmirii testamentului, iar în caz de pluralităţi de testamente succesive, cu dispoziţii contrare sau încompatibile, în raport cu data lor se stabileşte care testament exprimă ultima voinţă a testatorului.

Lipsa datei atrage nulitatea testamentului olograf. Însă, în cazul în care data este incompletă şi se poate stabili cînd a fost întocmit testamentul, precum şi starea de capacitate a testatorului, testamentul va fi valabil. Sînt aplicabile testamentului olograf şi prevederile Art.1464 C.C.

Semnarea testamentului de către testator. Testamentul olograf scris de mână testamentul la sfîrşit trebuie semnat pentru certificarea conţinutului testamentului. În lipsa semnăturii, testamentul se consideră un simplu proiect de testament lipsit de efecte juridice, adică este lovit de nulitate absolută.

Semnătura nu trebuie obligatoriu să cuprindă numele şi prenumele testatorului, însă trebuie aplicată semnătura pe care testatorul o foloseşte obişnuit, chiar şi pseudonimul său, dacă acest pseudonim este folosit în mod curent pentru semnarea altor acte juridice şi documente, şi care permite identificarea testatorului.

b) Testamentul autentic.

Testamentul autentic este acel testament autentificat în condiţiile prevăzute de lege de către organele competente. Potrivit Art.3 din Legea nr. 1453/2002 pe teritoriul ţării testamentul poate fi autentificat de către notarii de stat, notarii privaţi şi alte persoane abilitate prin lege, iar Art.37 din Legea menţionată şi Art.44 pct. p) din Legea nr. 123/2003 concretizează că sînt abilitaţi să autentifice testamente secretarii consiliilor locale ale satelor, comunelor, oraşelor şi municipiilor, unde nu funcţionează birouri notariale. Sînt asimilate testamentelor autentice, testamentele autentificate de către persoanele cu funcţii de răspundere indicate la Art.1459.

Testamentele cetăţenilor Republicii Moldova care se află în străinătate pot fi autentificate de către consulii misiunilor diplomatice (Art. din Legea nr. 1453/2002).

Testamentul autentic se autentifică cu respectarea condiţiilor generale de întocmire a actelor autentice, precum şi a regulilor speciale prevăzute de lege.

Testamentul se întocmeşte în cel puţin 2 exemplare, unul dintre care se păstrează în arhiva persoanei ce desfăşoară activitate notarială. Toate exemplarele testamentului se semnează de testator şi au aceeaşi putere juridică (Art.54 din Legea nr. 1453-XV din 08.11.2002). Dacă testatorul nu poate semna dintr-o anumită cauză, testamentul poate fi semnat de o altă persoană conform prevederilor Art.1460.

Testamentul autentic poate fi întocmit personal de către testator. La indicaţia şi voinţa testatorului, testamentul poate fi întocmit de altă persoană, notar sau persoana împuternicită să autentifice testamente. La redactarea testamentelor autentice ca şi la redactarea actelor juridice se admite utilizarea mijloacelor tehnice.

Persoana care desfăşoară activitate notarială este obligată să stabilească identitatea şi să verifice capacitatea de exerciţiu a testatorului (Art.Art.42, 43 din Legea nr. 1453/2002). La autentificarea testamentelor persoanelor care se află la tratament, în instituţii medicale, sanatorii, aziluri pentru bătrîni şi invalizi, precum şi în alte cazuri de boală gravă, notarul (persoana care desfăşoară activitate notarială) poate fi asistat de mediul respectiv. Dacă pune la îndoială capacitatea testatorului de a aprecia acţiunile sale şi de a le diriga, persoana care desfăşoară activitate notarială poate solicita concluzia medicilor, referitor la faptul, dacă testatorul dispune de deccernămînt la momentul întocmirii testamentului.

Persoana împuternicită cu autentificarea testamentului trebuie să dea citirii conţinutul testamentului şi să verifice dacă dispoziţiile înscrise în testament reprezintă ultima voinţă a testatorului, ulterior, testatorul semnează testamentul, iar notarul sau persoana împuternirită să autentifice testamentul, îl autentifică, prin aplicarea girului de autentificare (Art.46 din Legea nr. 1453/2002). Testamentul se înregistrează în registrul general ca o acţiune notarială, precum şi în cartea testamentelor. Notarul este obligat să informeze imediat Camera Notarială despre testamentul autentificat, în ordinea stabilită de lege.

Persoanele împuternicite să autentifice testamentul sînt obligate să verifice dacă dispoziţiile testamentare sînt clare şi complete, dacă nu conţin dispoziţii contrare legii. La autentificarea testamentului, testatorul nu este obligat să prezinte dovezi pentru confirmarea dreptului de proprietate asupra bunurilor testate.

Testamentul autentic poate fi revocat sau modificat prin depunerea unei cereri de revocare sau modificare la notar sau persoana împuternicită sau autentifice testamentul sau prin întocmirea unui nou testament în orice formă stabilită de lege.

Nerespectarea regulilor de întocmire şi autentificare a testamentului de forma dată atrage nulitatea lui. Însă, testamentul va putea fi valabil dacă va îndeplini condiţiile unui testament olograf.

c) Testamentul mistic.

Testamentul mistic constă dintr-un înscris de ultimă voinţă a testatorului, datat şi semnat de mâna testatorului strîns şi sigilat într-un plic şi prezentat notarului pentru aplicarea înscripţiei de autentificare, care trebuie să fie semnată de testator, şi notar. Cuvîntul “mistic” înseamnă “secret”. Strîngerea şi sigilările testamentului are drept scop asigurarea secretului testamentului şi face imposibilă deschiderea plicului şi substituirea testamentului cu alte hîrtii.

Testamentul mistic ca şi testamentul olograf trebuie să fie scris în întregime, datat şi semnat de testator. Astfel, nu se admite scrierea testamentului de o altă persoană sau dactilografierea lui.

Testamentul poate fi întocmit pe hîrtie obişnuită, iar hîrtia pe care este scris testamentul, în mod obligatoriu trebuie să fie strînsă (împăturită) şi întrodusă într-un plic care se sigilează. Sigilarea se face în sensul lipirii plicului, în aşa mod, ca el să nu poată fi deschis, decît prin distrugerea plicului. Aplicarea unui sigiliu în sensul adevărat al cuvîntului ar duce la imposibilitatea întocmirii testamentului mistic de către persoane care nu dispun de sigilii proprii. Totodată, persoana care dispune de un sigiliu propriu îl poate aplica pe plicul în care este întrodus testamentul său.

Testatorul prezintă notarului plicul sigilat, declarînd că textul scris alcătuieşte testamentul său, că este datat şi semnat. Dacă declaraţia este falsă, testamentul va fi nul.

Notarul este obligat să aplice pe actul sigilat înscripţia de autentificare pe plic. Legislatorul nu reglementează ce trebuie să conţină înscripţia de autentificare, însă reieşind din legislaţia ţărilor care au o asemenea formă de testament, în înscripţia de autentificare se va indica numele, prenumele şi domiciliul testatorului precum şi declaraţia testatorului că testamentul este al său. Actul de suprascriere (inscripţia de autentificare) trebuie datat şi semnat de către testator şi notar. Ca şi orice act notarial, testamentul mistic se înregistrează în registrul actelor notariale.

Notarul este obligat să respecte condiţiile necesare pentru autentificarea actelor notariale, adică să verifice identitatea şi capacitatea de exerciţiu al testatorului (Art.Art. 42, 43 din Legea nr. 1453/2002).

Dacă testatorul nu se poate prezenta la biroul notarial, testamentul mistic, la solicitarea testatorului, poate fi autentificat la locul indicat de el (Art.38 din Legea menţionată).

Deoarece, legislatorul nu reglementează că testamentul mistic rămîne la păstrare la biroul notarial, după efectuarea înscripţiei de autentificare, el va fi restituit testatorului. Însă, testatorul poate transmite testamentul mistic spre păstrare, persoanelor care desfăşoară activitate notarială, în ordinea stabilită de Art.77 din Legea nr. 1453/2002).

Testamentul mistic ca şi cel olograf trebuie prezentat notarului după decesul testatorului la locul deschiderii moştenirii.

În cazul deteriorării plicului sigilat, testamentul va fi valabil, dacă va întruni condiţiile testamentului olograf.

Articolul 1459. Testamentele asimilate celor autentificate notarial

(1) Sînt asimilate celor autentificate notarial testamentele autentificate de:

a) medicul principal, şeful, adjuncţii lor în probleme medicale, medicul de serviciu al spitalului, al unei alte instituţii medicale, al sanatoriului, drectorul sau medicul principal al azilului pentru invalizi şi bătrîni dacă testatorul se tratează sau locuieşte într-o astfel de instituţie; şeful expediţiilor de explorări, expediţiilor geografice şi a altor expediţii similare, dacă testatorul se află într-o astfel de expediţie;

b) căpitanul navei sau aeronavei, dacă testatorul se află pe navă sau în aeronavă;

c) comandamntul (şeful) unităţii, marii unităţi, institutului şi colegiului ilitar dacă la locul aflării lor nu există notar şi dacă testatorul este militar sau îndeplineşte serviciul în unitatea militară sau este persoană civilă sau membru al familiei acestuia;

d) şeful instituţiei de privaţiune de libertate dacă testatorul se află în locuri de privaţiune de libertate.

(2) Testamentul autentificat conform prevederilor alin. (1) se expediază cel tîrziu a doua zi după autentificare unuia dintre notarii de la locul instituţiei date.

Necesitatea întocmirii testamentului poate apărea în împrejurări care fac imposibilă prezentarea testatorului la notar. Pentru ca testatorul să nu se afle în imposibilitate de a testa din cauza piedicilor cauzate de împrejurările speciale, legislatorul prin articolul comentat, a stabilit lista instituţiilor şi persoanelor cu funcţii de răspundere care pot autentifica testamentele persoanelor care se află în asemenea împrejurări. Lista persoanelor şi instituţiilor indicate este exhaustivă şi nu poate fi supusă unei largi interpretări.

Testamentele făcute în instituţiile respective sînt asimilate celor autentice şi se mai numesc speciale, reieşind din împrejurările specifice în care se întocmesc.

Testamentul special poate fi autentificat doar dacă testatorul, care se află în instituţia respectivă, este în imposibilitate de a autentifica testamentul la notar sau de a invita notarul în instituţia respectivă.

Testamentul special se întocmeşte în formă scrisă şi forma înscrisului separat. El poate fi redactat de către testator, o terţă persoană sau persoana împuternicită să-l autentifice, fără a fi viciată ultima voinţă a testatorului.

Sub sancţiunea nulităţii testamentul trebuie să fie semnat de testator, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

Datarea testamentului este obligatorie pentru a stabili dacă testatorul s-a aflat în împrejurări specifice şi dacă a avut descernămînt în momentul întocmirii testamentului. Deoarece, acest testament este asimilat celui autentic, persoana ce autentifică testamentul este obligată să verifice indentitatea şi descernămîntul testatorului la momentul întocmirii lui.

Autentificarea testamentului se trece într-un registru de înregistrare a acţiunilor notariale ale instanţei respective.

Testamentul special poate fi revocat sau modificat în ordinea stabilită pentru celelalte forme de testamente, inclusiv printr-un testament special.

Neîndeplinirea regulilor stabilite de lege pentru întocmirea unui testament autentic, atrage nulitatea testamentului special.

2. Potrivit prevederilor alin.2, testamentul special trebuie expediat cel tîrziu a doua zi după autentificare unuia dintre notari de la locul înstituţiei date. Astfel, testamentul special se întocmeşte în cel puţin trei exemplare, dintre care unul se restituie testatorului, altul se expediază notarului, iar al treilea rămîne la instituţia care l-a legalizat.

Care sînt efectele neexpedierii testamentului notarului, legea nu stabileşte. Probabil că neexpedierea, în genere, a testamentului notarului ar putea atrage nulitatea lui, cu excepţia cazurilor cînd testamentul, prezentat notarului la data deschiderii succesiunii, corespunde cerinţelor unui testament olograf.

Articolul 1460. Semnarea testamentului de către o altă persoană

Dacă testatorul, dintr-o anumită cauză, nu poate semna personal testamentul, la rugămintea şi în prezenţa lui, precum şi în prezenţa a cel puţin 2 martori şi a notarului, poate semna o persoană. În acest caz, trebuie indicată cauza care l-a împiedicat pe testator să semneze personal. Martorii de asemenea semnează în testament.

Testamentul întocmit în orice formă pentru a fi valabil trebuie să fie semnat personal de către testator. Pentru unele testamente, cum ar fi: testamentul autentic şi testamentul special se admite semnarea testamentului de către o terţă persoană, dacă testatorul din cauza unei deficienţe fizice, boli sau din alte cauze nu poate semna testamentul. La solicitarea testatorului, testamentul poate fi semnat de către o altă persoană în prezenţa notarului sau persoanei împuternicite să autentifice testamentul, precum şi în prezenţa a doi martori. În acest caz, în testament se indică cauza care l-a împiedicat pe testator să semneze testamentul. Martorii, de asemenea, semnează testamentul. Testamentul nu poate fi semnat de căte persoana în favoarea căreia este făcut testamentul.

Articolul 1461. Testamentul persoanei analfabete sau cu deficienţe fizice

Testamentul persoanei analfabete sau cu deficienţe fizice se întocmeşte în mod obligatoriu în prezenţa a 2 martori şi a unei persoane care poate comunica cu testatorul, confirmînd prin semnătură manifestarea lui de voinţă.

Dacă persoana care doreşte să facă un testament este analfabetă sau oarbă, atunci persoana împuternicită să autentifice testamentul îi va citi conţinutul testamentului în prezenţa a doi martori, care de asemenea, semnează testamentul. În cazul în care orbul este cărturar, el va semna testamentul personal. Dacă testatorul este surd, mut sau surdomut şi analfabet, atunci la întocmirea testamentului vor asista doi martori şi o persoană ce va comunica cu el, prin semnătura sa confirmînd manifestarea de voinţă a testatorului, iar dacă această persoană este cărturară ea va semna testamentul personal. Nerespectarea acestor condiţii atrage nulitatea testamentului.

Articolul 1462. Martorii testamentari

Nu pot fi martori testamentari persoanele care nu au atins majoratul, cele lipsite de capacitate de exerciţiu, moştenitorii testamentari şi rudele lor pe linie ascendentă şi descendentă, surorile, fraţii, soţul (soţia) şi legatarul.

Orice persoană cu capacitate de exerciţiu deplină poate avea calitate de martor la redactarea şi autentificarea testamentelor. Însă, dacă persoana nu a atins majoratul, are capacitate de exerciţiu restrînsă sau este declarată incapabilă, ea nu poate avea această calitate. Nu pot fi martori ai testării moştenitorii testamentari şi legatarii. De asemenea, se interzice de a fi martori surorilor, fraţilor, soţului (soţiei) şi rudelor pe linie ascendentă şi descendentă, care potrivit Art.1500 sînt recunoscuţi moştenitori legali şi ar putea avea vre-un interes sau influenţa testatorul să-şi exprime liber ultima sa voinţă.

Articolul 1463. Secretul testamentului

Notarul, o altă persoană care autentifică testamentul, martorii, precum şi persoana care a semnat testamentul în locul testatorului, nu au dreptul, pînă la deschiderea succesiunii, să dea publicităţii date despre conţinutul testamentului, despre întocmirea, modificarea sau revocarea lui.

Articolul comentat stabileşte cercul persoanelor care sînt obligate să păstreze taina întocmirii testamentului. Astfel, sînt obligaţi să păstreze secretul testamentului nu numai notarii, şi persoanele împuternicite cu autentificarea testamentelor, dar şi martorii testării, precum şi persoanele care au semnat testamentul, în cazurile prevăzute de lege. Este stabilită perioada în decursul cărei persoanele menţionate sînt obligate să păstreze secretul testamentului, pînă la deschiderea moştenirii, adică în perioada cît testatorul este în viaţă, şi, în sfîrşit, legislatorul stipulează că secretul testamentului trebuie păstrat nu numai în privinţa faptului întocmirii testamentului, dar şi în privinţa conţinutului, modificării sau revocării testamentului,

Notarul sau persoana abilitată să autentifice testamentul trebuie să prevină persoanele indicate că sînt obligate să păstreze secretul testamentului.

Articolul 1464. Data întocmirii testamentului

În testament trebuie să se indice data întocmirii lui. Lipsa datei atrage nulitatea testamentului doar dacă nu sînt înlăturate dubiile privind capacitatea de exerciţiu a testatorului la momentul întocmirii, modificării sau revocării testamentului, precum şi în cazul existenţei a cîtorva testamente.

După cum s-a menţionat în Art. 1458, data constituie un element esenţial al testamentului şi trebuie să cuprindă anul, luna şi data cînd a fost întocmit testamentul. În cazul rectificării datei în testament, în mod obligatoriu, trebuie să fie făcută la sfîrşitul testamentului o menţiune specială datată şi semnată cu mâna testatorului. Lipsa datei, de regulă, atrage nulitatea testamentului. Legislatorul, însă, prin articolul comentat, stabileşte că testamentul atrage nulitatea sa, dacă:

- nu pot fi înlăturate dubiile privind capacitatea de exerciţiu al testatorului la momentul întocmirii testamentului, modificării sau revocării lui;

- sînt mai multe testamente cu dispoziţii contrare sau încompatibile şi este imposibil de a stabli care testament exprimă ultima voinţă a testatorului.

Capitolul III

MODIFICAREA, REVOCAREA

SAU ANULAREA TESTAMENTULUI

Articolul 1465. Modificarea sau revocarea testamentului

Testatorul poate modifica sau revoca testamentul în orice moment:

a) prin întocmirea unui nou testament, care revocă în mod direct, total sau parţial, testamentul anterior ce contravine noului testament;

b) prin depunerea unei cereri la notar;

c) prin distrugerea tuturor exemplarelor testamentului olograf.

Principiul libertăţii testamentare şi caracterul unilateral al testamentului permit testatorului în orice moment să revoce sau să modifice testamentul.

Pentru aceasta, testatorul nu trebuie să motiveze cauza unei asemenea hotărîri, nici să inştiinţeze moştenitorul testamentar sau legatarul şi nici să coordoneze cu ei aceste acţiuni. Clauza, prin care testatorul declară că renunţă la dreptul de revocare sau modificare a testamentului, sau a unor dispoziţii testamentare, este nulă.

Testatorul, la momentul revocării sau modificării testamentului, trebuie să dispună de capacitate de exerciţiu deplină şi descernămînt.

Revocarea sau modificarea testamentului se admite în formele prevăzute de prezentul articol.

a) Revocarea sau modificarea testamentului, prin întocmirea unui nou testament, care revocă în mod direct total sau parţial, testamentul anterior ce contravine noului testament.

Modificarea testamentului se admite prin întocmirea unui noi testament, prin care testatorul altfel stabileşte cercul moştenitorilor testamentari, în alt mod dispune de bunurile sale, stabilind moştenitorilor săi alte cote-părţi etc. În testamentul modificat poate fi determinată şi soarta bunurilor rămase netestate.

Testamentul poate fi revocat total sau parţial prin întcomirea unui nou testament. Testamentul ulterior poate revoca deplin testamentul primar. Dacă testamentul posterior contravine deplin testamentului anterior, atunci primul testament se consideră deplin revocat. Spre exemplu, prin testamentul anterior, testatorul testează casa de locuit fiicei sale, iar prin testamentul posterior această casă este testată unei nepoate. În acest caz, noul testament anulează deplin primul testament, iar la moştenire va fi chemată nepoata în baza celui de al doilea testament, care deplin anulează primul testament.

Testamentul poate fi revocat parţial prin noul testament, dacă unele dispoziţii ale noului testament contravin dispoziţiilor primului testament.

b) Modificarea sau revocarea testamentului prin depunerea unei cereri la notar.

O altă modalitate, recunoscută de lege, de revocare sau modificare a testamentului este acea de depunere a unei cereri la notar. Cererea poate fi depusă şi persoanelor abilitate să autentifice testamente. Cererea de revocare sau modificare a testamentului se autentifică cu respectarea regulilor de autentificare notarială a testamentelor (Art.52 din Legea nr. 1453/2002).

Notarul sau persoana abilitată cu autentificarea testamentelor în baza cererii de modificare sau revocare a testamentului trebuie să facă pe exemplarele testamentului anterior menţiunea respectivă.

În cazul în care testamentul se află la păstrare la alt birou notarial sau instituţie, cererea de modificare sau revocare a testamentului se expediază de către testator biroului notarial sau instituţiei respective.

c) Revocarea testamentului prin distrugerea tuturor exemplarelor testamentului olograf.

Prin distrugere trebuie înţeles nimicirea testamentului olograf, adică ruperea sau arderea lui. Se consideră că testamentul este distrus dacă este şters textul sau este făcută o cruce pe cuprinsul testamentului, sau este şters un element esenţial al testamentului, cum ar fi, semnătura sau data.

În cazul în care testamentul olograf este întocmit în mai multe exemplare, atunci revocarea se va considera făcută numai dacă vor fi distruse toate exemplarele. Analogic poate fi distrus şi testamentul mistic. Distrugerea numai a exemplarului testamentului autentic rămas la testator nu atrage revocarea lui.

Distrugerea testamentului olograf poate fi făcută numai de către testator, prin libera sa voinţă. În cazul în care testamentul a fost distrus cu ştirea testatorului de către o altă persoană, iar testatorul nu a întocmit un nou testament, testamentul se consideră revocat.

Testamentul olograf poate fi distrus parţial, prin ştergerea numai a unor dispoziţii testamentare, dacă părţile esenţiale ale testamentului au rămas.

Distrugerea testamentului olograf sau mistic trebuie să fie reală. Intenţia testatorului de a distruge testamentul, neurmată de executare, nu atrage distrugerea testamentului. Nu se consideră distrus testamentul nici în cazul în care terţul la care se afla testamentul la păstrare, nu a executat ordinul testatorului şi nu a distrus testamentul.

Articolul 1466. Inadmisibilitatea restabilirii testamentului revocat

Testamentul revocat printr-un testament întocmit mai tîrziu nu poate fi restabilit nici în cazul în care testamentul ulterior va fi revocat prin depunerea unei cereri.

Articolul comentat stabileşte o regulă specială cu privire la ireversibilitatea testamentului revocat prin alt testament. Potrivit acestei norme, testamentul primar, revocat printr-un testament ulterior, nu poate fi pus din nou în vigoare, adică rămîne revocat, chiar dacă testamentul posterior a fost revocat printr-o cerere autentică. Spre exemplu, testatorul a testat toate bunurile fiului său, iar printr-un testament ulterior toate bunurile au fost testate fiicei. După aceasta, testatorul a depus o cerere prin

care a revocat şi noul testament. În acest caz, moştenirea va fi transmisă moştenitorilor legali, deoarece testamentul primar a fost revocat prin noul testament, iar acesta – prin cererea depusă la notar. În aşa mod, nu poate fi vorba nici de un testament, deoarece ambele sînt revocate.

Articolul 1467. Pluralitatea de testamente

Dacă testatorul a întocmit cîteva testamente care se completează şi nu se substituie integral unul pe altul, toate testamentele rămîn în vigoare. Testamentul anterior îşi păstrează puterea legală în limita în care prevederile lui nu sînt modificate prin testamentele ulterioare.

Testatorul poate lăsa mai multe testamente care se completează şi nu substituie unul pe altul, producînd efecte simultane, şi putînd fi executate cumulativ. În asemenea cazuri toate testamentele sînt valabile.

Dispoziţiile testamentului anterior sînt revocate numai în cazul sau în măsura în care sînt incompatibile sau contrarii dispoziţiilor din testamentul posterior.

Articolul 1468. Temeiurile în care testamentul este considerat fără putere legală

Testamentul nu are putere legală:

a) dacă unica persoană în a cărei favoare a fost întocmit decedează înaintea testatorului;

b) în cazul în care unicul moştenitor nu acceptă moştenirea;

c) dacă averea testată dispare în timpul vieţii testatorului sau este înstrăinată de acesta;

d) în partea în care încalcă rezerva succesorală.

Testamentul întocmit cu respectarea tuturor condiţiilor de validitate şi nerevocat poate să-şi piardă puterea legală, fiind lipsit de efecte juridice, din cauze obiective intervenite ulterior întocmirii valabile a testamentului, străine voinţei, testatorului sau de vre-o culpă a moştenitorului şi care fac imposibilă executarea testamentului.

Prezentul articol prevede 4 cazuri cînd testamentul îşi pierde puterea legală, adică devine caduc:

a) dacă unica persoană în a cărei favoare a fost lăsat testamentul decedează înaintea testatorului;

Testatorul poate face liberalităţi pentru cauză de moarte prin desemnarea moştenitorului concret (intuitu personal). Astfel, cînd unicul moştenitor desemnat decedează înaintea testatorului, executarea testamentului devine imposibilă din cauza incapacităţii succesorale a moştenitorului, iar testamentul devine caduc. Datorită caracterului personal al liberalităţii, moştenirea nu se transmite moştenitorilor legali al celui decedat. Însă, dacă testatorul a dispus prin testament că, în caz de deces al moştenitorului

desemnat, moştenirea va fi culeasă de moştenitorii acestuia sau va desemna alt substituit, atunci caducitatea nu operează.

Dacă la data deschiderii moştenirii moştenitorul testamentar este în viaţă, el dobîndeşte dreptul la moştenire, iar în caz de deces pînă la expirarea termenului de acceptare a moştenirii, moştenirea testamentară va fi transmisă moştenitorilor legali ai acestuia.

Însă, în cazul testamentului sub conduţie suspensivă, el poate deveni caduc, dacă moştenitorul a decedat după deschiderea moştenirii, nereuşind să realizeze condiţia sau dacă condiţia nu poate fi realizată de către moştenitorul în viaţă.

Testamentul făcut în favoarea unei persoane juridice va fi caduc, dacă la data deschiderii moştenirii persoana juridică va fi radiată din registrul de stat.

b) în cazul în care unicul moştenitor nu acceptă moştenirea;

Mostenitorul testamentar ca şi cel legal, după deschiderea moştenirii poate renunţa la moştenire în condiţiile legii, însă, moştenitorul testamentar nu poate renunţa la moştenire în favoarea altor persoane (Art. 1451). Astfel, în cazul în care unicul moştenitor testamentar renunţă la moştenire, testamentul devine caduc, dacă testatorul nu a desemnat un substituit. Caducitatea testamentului survine şi atunci cînd unicul moştenitor testamentar nu a acceptat moştenirea şi nu a prelungit termenul de acceptare în ordinea stabilită de lege.

Testamentul poate să devină caduc şi în cazul în care unicul moştenitor este recunoscut nedemn.

c) dacă averea testată dispare în timpul vieţii testatorului sau este înstrăinată de acesta;

Testamentul îşi pierde valabilitatea în cazul în care în timpul vieţii testatorului a dispărut (pierit) averea testată, indeferent de cauza dispariţiei (forţa majoră, furt, distrugere de către un terţ etc.). Pentru ca dispariţia bunului să ducă la caducitatea testamentului, el trebuie să dispară în întregime. Dacă au dispărut numai o parte din bunuri, testamentul îşi menţine puterea legală, deoarece în acest caz se va micşora doar valoarea masei succesorale. În cazul în care a fost testat numai un anumit bun determinat, testamentul va deveni caduc, dacă acest bun va pieri în întregime.

Dacă averea disoare după deschiderea moştenirii, testamentul nu devibe caduc, iar dreptul moştenitorului depinde de cauza care a provocat dispariţia averii:

- dacă averea a dispărut din culpa debitorului, atunci moştenitorul (legatarul) are dreptul la despăgubiri;

- dacă averea a dispărut fortuit, atunci debitorul este eliberat de răspundere, moştenitorul, dispunînd doar de dreptul la rămăşiţele şi accesoriile averii sau bunului.

Potrivit normei comentate, testamentul devine caduc şi în cazul înstrăinării averii de către testator, deşi, în acest caz caducitatea survine prin voinţa testatorului, adică sîntem în prezenţa unei revocări tăcite a testamentului de către testator.

d) în partea în care încalcă rezerva succesorală.

Dreptul celui ce lasă moştenirea de a dispune pentru cauză de moarte este limitat în favoarea anumitor moştenitori legali care au dreptul la rezerva succesorală. Prin urmare, dacă testatorul a testat întregul patrimoniu moştenitorilor testamentari, lipsindu-i pe moştenitorii rezervatari de rezerva succesorală sau o parte din această rezervă, atunci testamentul, în partea care încalcă rezerva succesorală, devine caduc. Caducitatea nu operează, dacă moştenitorii rezervatari au decedat pînă la data deschiderii moştenirii, nu au acceptat moştenirea şi nu au prelungit termenul de acceptare, au renunţat la moştenirea rezervatară sau au fost recunoscuţi nedemni, în ordinea stabilită de lege.

Articolul 1469. Nulitatea testamentului

(1) Testamentul este nul dacă sînt prezente condiţiile de nulitate a actelor juridice.

(2) Dispoziţiile testamentare care contravin legii sau intereselor publice, precum şi condiţiile care nu sînt clare sau contravin una alteia, sînt nule.

(3) Testamentul întocmit cu nerespectarea formei stabilite de lege este nul.

(4) Testamentul este declarat nul de către instanţa de judecată.

Nulitatea este o sancţiune civilă prin care actele juridice încheiate cu încălcarea condiţiilor de validitate de fond sau de formă sînt lipsite de efecte juridice.

Testamentul ca orice act juridic poate fi lovit de nulitate în cazul încălcării regulilor comune tuturor actelor juridice, precum şi acelor speciale, prevăzute de lege pentru întocmirea testamentului.

1. După cum s-a menţionat, testamentul, fiind un act juridic poate fi recunoscut nul în baza temeiurilor prevăzute de Art.Art. 220-229 Astfel, testamentul poate fi recunoscut nul în baza temeiurilor de nulitate comune tuturor actelor juridice, cum ar fi: incapacitatea de a încheia acte juridice, viciile de consimţămînt, cauză sau obiect ilicit, lipsa formei cerute de lege pentru validitatea actului etc.

În dependenţă de încălcările comise poate interveni nulitatea absolută sau relativă a testamentelor (vezi Art.Art. 216-218).

Nulitatea testamentului se apreciază în raport de elementele şi temeiurile existente la data întocmirii testamentului.

2. Testatorul este liber de a dispune de bunurile sale pentru cauză de moarte, de a alege persoana în favoarea cărei dispune moştenirea sau legatul, de a încredinţa executarea moştenirii, precum şi de a obliga moştenitorii sau legatarii să execute anumite acţiuni sau să se abţină de la ele. Însă, în orice caz, dspoziţiile testamentare care contravin legii sau ordinii publice sînt nule. Spre exemplu, este nulă dispoziţia, prin care testatorul obligă un terţ să determine persoana în favoarea cărei să fie transmisă moştenirea sau dispoziţia testamentară, prin care testatorul interzice moştenitorului testamentar de a înstrăina bunul care face obiectul testamentului. Mai detaliat vezi comentariu la Art. 220.

Testamentul poate cuprinde una sau mai multe dispoziţii testamentare, fiecare constituind în parte un act juridic îndependent. Astfel, în cazul cînd o dispoziţie testamentară contravine altei, ea este nulă. Însă, pînă la declararea nulităţii dispoziţiei testamentare, instanţa trebuie să analizeze şi să interpreteze dispoziţiile testamentare în contextul întregului testament, ţinînd cont de voinţa reală a testatorului.

Sînt nule şi dispoziţiile din sensul cărora nu rezultă clar care a fost voinţa testatorului. Astfel, în cazul în care în testament nu este determinată persoana moştenitorului testamentul este nul, deoarece prin alte mijloace de probe nu se poate stabili care a fost manifestarea de voinţă a testatorului.

3. Testamentul fiind un act juridic solemn, unelateral, revocabil şi personal pentru a produce efecte juridice, pe lîngă condiţiile de fond, trebuie să îndeplinească şi condiţiile de formă generale, comune tuturor testamentelor, cum ar fi: forma scrisă şi întocmirea testamentului personal printr-un act separat (vezi Art. 1458).

Nerespectarea condiţiilor de formă generale comune tuturor testamentelor, precum şi nerespectarea condiţiilor speciale de formă pentru fiecare fel de testament, potrivit dispoziţiei comentate, atrage nulitatea absolută a testamentului.

Însă, în unele cazuri încălcarea condiţiilor speciale de formă pentru un anumit fel de testament, poate să nu atragă nulitatea testamentului. Spre exemplu, testamentul autentic sau mistic pentru viciile de formă admise de către testator sau persoana împuternicită cu autentificarea lor, poată să nu atragă nulitatea lor, dacă ele vor îndeplini condiţiile de formă ale tesamentului olograf, fiind scris în întregime, datat şi semnat de către testator. Nu atrage nulitatea testamentului nici lipsa datei, dacă nu există dubii privind capacitatea de exerciţiu a testatorului la momentul întocmirii, sau mai multe testamente, dacă se poate stabili cînd a fost întocmit ultimul testament.

4. Testamentul întocmit cu nerespectarea condiţiilor de fond sau de formă stabilite de lege pentru toate felurile de testamente, poate fu recunoscut nul de către instanţa de judecată de drept comun.

Articolul 1470. Nulitatea dispoziţiilor testamentare separate

(1) Dispoziţia testamentară în a cărei bază are loc chemarea la moştenirea unui bun care nu face parte din patrimoniul succesoral este nulă.

(2) Dispoziţia testamentară care nu poate fi executată din motiv de sănătate sau din alte motive obiective poate fi declarată nulă.

1. Testatorul, poate dispune pentru cauză de moarte, prin testament doar de bunurile sale. Testamentul sau dispoziţia testamentară prin care testatorul testează bunurile ce aparţin altei persoane este nul, deoarece în acest caz se prezumă că testatorul a fost în eroare asupra obiectului actului juridic, crezînd că este proprietarul bunului testat. Nulitatea dispoziţiei testamentare survine dacă la data deschiderii moştenirii, testatorul nu are nici un drept, actual sau viitor asupra bunului, obiect al testamentului.

Pentru ca testamentul să aibă ca obiect bunul altuia, trebuie să fie un bun individual determinat. Testamentul sau dispoziţia testamentară care are ca obiect un bun determinat generic, fie inexistent în masa succesorală la data deschiderii moştenirii nu atrage nulitatea, deoarece un anumit gen de bunuri nu poate aparţine unei anumite persoane. În asemenea cazuri, executorul testamentar sau moştenitorul testamentar procura cantitatea de bunuri, indicate în testament şi le transmite persoanelor indicate în testament.

Trebuie distinsă şi situaţia cînd testatorul testează un bun, ştiind că el aparţine altei persoane, adică face o dispoziţie cu sarcini, prin care obligă executorul testamentar de a procura un anumit bun de la proprietar şi de a-l transmite moştenitorului sau legatarului în proprietate. În asemenea situaţie, testamentul va fi valabil, exectorul testamentar, fiind obligat să execute această dispoziţie. În cazul în care va fi imposibilă executarea, executorul testamentar va plăti moştinitorului valoarea bunului testat, apreciată la data deschiderii moştenirii, dacă din testament nu rezultă altfel.

În cazul în care testatorul testează un bun individual determinat, care se află în indiviziune la data deschiderii moştenirii, testamentul va fi valabil pentru cota-parte care a aparţinut testatorului, indiferent de faptul, după cine este deţinătorul titlului de proprietate, iar soarta bunului va fi determinată numai la ieşire din indiviziune adică la data partajării lui.

2. Testamentul – ca şi orice act juridic poate fi întocmit sub condiţie, fiind aplicabile în acest caz regulile dreptului comun (Cap.IV, Cartea I). Dacă testamentul este întocmit sub condiţie, iar testatorul nu poate executa condiţia din motive de sănătate sau din alte motive mai presus de voinţa lui, atunci testamentul sau dispoziţia testamentară sînt nule.

Articolul 1471. Consecinţele pierderii puterii legale şi ale nulităţii unei dispoziţii testamentare

Dacă dintre cîteva dispoziţii testamentare una nu mai are putere legală sau este nulă, iar testatorul nu a lăsat alte dispoziţii, restul dispoziţiilor testamentului rămîn în vigoare.

Dat fiind faptul, că fiecare dispoziţie testamentară constituie un act juridic independent, legislatorul stabileşte că în cazul în care unele dispoziţii testamentare sînt nule sau caduce, celelalte dispoziţii testamentare sînt valabile, producînd efecte juridice respective.

Articolul 1472. Acceptarea succesiunii în cazul nulităţii testamentului

În cazul declarării nulităţii testamentului, moştenitorul privat prin acest testament de dreptul la moştenire are dreptul la opţiune în cadrul succesiunii legale conform regulilor generale.

Articolul comentat, stabileşte regula generală, potrivit cărei în cazul declarării integrale a nulităţii testamentului, de dreptul la moştenire dispun moştenitorii legali, inclusiv cei care au fost dezmoşteniţi prin testamentul menţionat. Însă, aceşti moştenitori pot fi înlăturaţi de la moştenire, dacă vor fi recunoscuţi succesori nedemni.

Această regulă este valabilă şi pentru cazurile cînd testamentul va fi recunoscut integral caduc sau va fi revocat.

Articolul 1473. Contestarea valabilităţii testamentului

Valabilitatea testamentului poate fi contestată, în temeiul condiţiilor de nulitate a actelor juridice, de către moştenitorii legali şi de alte persoane interesate.

Moştenitorii legali pot contesta valabilitatea testamentului, dacă consideră că acesta a fost întocmit cu încălcarea condiţiilor de fond şi de formă generale, inclusiv condiţiilor speciale de formă, care atrag nulitatea testamentului.

Pot înainta acţiuni privind declararea nulităţii testamentului sau a unei dispoziţii testamentare: moştenitorii testamentari şi rezervatari, legatarii, persoanele a căror bunuri au fost testate de către testator şi alte persoane a căror interese ar putea fi atrase prin dispoziţia testamentară.

În cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, în interesele acestor persoane, acţiunea poate fi înaintată de procuror (Art.71 din Legea nr. 1288/2003).

Pîrîţi, în aceste litigii, sînt recunoscute persoanele în beneficiu cărora a fost făcut testamentul sau dispoziţia testamentară.

Testamentul întocmit prin violenţă sau ameninţare poate fi revocat numai de testator.

Articlul 1474. Termenul de intentare a acţiunii

(1) Acţiunea privind declararea nulităţii testamentului poate fi intentată în termen de un an de la data deschiderii succesiunii.

(2) Termenul prevăzut la alin. (1) nu se extinde asupra acţiunii proprietarului dacă testatorul a testat din greşeală o avere străină ca fiind a sa.

Regimul juridic al nulităţii testamentelor nu diferă esenţial de regimul juridic de declarare a nulităţii actelor juridice, specific, fiind doar că termenul de prescripţie a nulităţii testamentelor curge nu de la cînd persoana îndreptată să ceară anularea actului juridic a aflat sau trebuia să afle despre temeiurile anulării sau de la data cînd a încetat violenţa (Art.233 C.C.), dar de la data deschiderii moştenirii.

1. Termenul înaintării acţiunii privind declararea nulităţii testamentului este de un an de la data deschiderii moştenirii. Acest termen este un termen special de prescripţie extinctivă şi deaceea persoana îndreptată, poate fi repusă în termen în modul şi ordinea stabilită de Art. 279.

2. Dacă testatorul a testat un bun străin, atunci persoana a cărei drept a fost lezat poate înainta o acţiune de revindecare a bunului din patrimoniu succesoral în termenul general de prescripţie extinctivă, adică în termen de 3 ani de la data cînd i-a fost încălcat dreptul.

Capitolul IV

EXECUTAREA TESTAMENTULUI

Articolul 1475. Subiectele executării testamentului

În lipsa indicaţiilor în testament, executarea lui se pune în sarcina moştenitorilor testamentari. Aceştia pot încredinţa prin contract executarea testamentului unuia dintre ei sau unei alte persoane.

Executarea testamentului, de regulă, este pusă în sarcina executorului testamentar. Moştenitorii testamentari pot, prin contract, încredinţa executarea testamentului unuia dintre moştenitorii testamentari sau altei persoane. Însă, pentru a-i elibera pe moştinitorii testamentari de această sarcină sau pentru a fi mai sigur că testamentul se va executa întocmai, conform voinţei sale, testatorul poate desemna una sau mai multe persoane, numite executor testamentar, să execute testamentul.

Executarea testamentară este, de fapt, un mandat, iar executorul testamentar este un mandatar desemnat de testator pentru executarea dispoziţiilor testamentare. Astfel, regulile de drept comun ale mandatului sînt aplicabile executării testamentare în măsura în care nu sînt contrare naturii şi scopului acesteia.

Executarea testamentară faţă de mandatul obişnuit are următoarele patricularităţi:

- executorul testamentar poate fi desemnat numai prin dispoziţie testamentară, pe cînd mandatarul poate fi numit prin orice act şi în orice formă, chiar şi prin acceptarea tăcită (Art.Art. 1030, 1031);

- atribuţiile executorului testamentar sînt stabilite prin lege, iar ale mandatarului prin acordul părţilor;

- executarea testamentară produce efecte juridice la data deschiderii moştenirii, iar mandatarului la încheierea actului juridic, dacă din contract nu rezultă altfel, şi încetează la data decesului mandatului.

Executarea testamentară are şi unele particularităţi comune cu mandatul, cum ar fi: executorul testamentar ca şi mandatarul pot renunţa executarea sarcinilor; obligaţiile (sarcinile) ambilor încetează în caz de deces sau survenire a încapacităţii şi nu se transmit moştinitorilor lor; ambii execută mandatul, în principiu, gratuit, cu excepţia cazurilor prevăzute expres în actele juridice respective etc.

Articolul 1476. Desemnarea executorului testamentar

În scopul executării întocmai a dispoziţiilor testamentare, testatorul poate desemna prin testament unul sau mai mulţi executori testamentari, atît dintre moştenitorii testamentari, cît şi dintre persoanele care nu sînt moştenitori. În ultimul caz, este nevoie de acordul executorului testamentar, aceasta exprimîndu-l în scris pe testament sau în cererea anexată acestuia.

Pentru a asigura executarea dispoziţiilor sale testamentare, testatorul poate desemna prin testament unul sau mai mulţi executori testamentari.

Dacă testatorul, ulterior, întocmirii testamentului, doreşte să desemneze un executor testamentar, el poate face această desemnare printr-un act în formă de testament, cu respectarea aceloraşi reguli de formă.

Executor testamentar poate fi orice persoană, cărei testatorul îi încredinţează executarea testamentului, inclusiv moştenitorii testamentari.

Prin lege, moştinitorilor legali nu li se înterzice de a fi executori testamentari. Astfel, ei pot fi desemnaţi, prin testament în această calitate. Pentru a fi numită în calitate de executor testamentar, persoana

trebuie să dispună de capacitate de exerciţiu deplină la momentul executării testamentare, în caz contrar dispoziţia testamentară de desemnare a executorului testamentar este nulă.

Pentru desemnarea persoanei în calitate de executor testamentar, în mod obligatoriu, este necesar acordul scris al acesteia, cu excepţia moştenitorului testamentar, care poate fi desemnat fără acordul lui.

Acordul scris al executorului testamentar se anexează la testament. Executorul testamentar poate să-şi exprime acordul şi prin menţiunea făcută în scris pe testament.

Revocarea executorului testamentar se face sub forma unui act testamentar cu respectarea tuturor regulilor de formă.

Articolul 1477. Refuzul de a executa testamentul

Executorul testamentar este în drept să refuze în orice moment executarea

obligaţiei pe care i-a încredinţat-o testatorul, fapt care trebuie să-l aducă în prealabil la cunoştinţa moştenitorilor.

Executorul testamentar este obligat să execute testamentul conform dispoziţiilor stabilite în el. Totodată, executorul testamentar poate renunţa oricînd de a executa testamentul, indiferent de motiv. Pentru aceasta, el trebuie, în prealabil, să infromeze moştenitorii testamentari sau legatarii. Renunţarea ca şi acceptarea executării testamentare se face în formă scrisă.

Articolul 1478. Desemnarea executorului testamentar de către un terţ

(1) Testatorul poate încrediţa desemnarea executorului testamentar unui terţ care, după deschiderea succesiunii, trebuie să numească imediat executorul testamentar şi să anunţe despre moştenitorii. Terţul poate refuza îndeplinirea acestei sarcini, fapt care trebuie să-l aducă imediat la cunoştinţa moştenitorilor.

(2) Numirea executorului se face prin depunerea de către terţ a unei cereri la notarul de la locul deschiderii moştenirii.

(3) Excutorul comunică acordul prin depunerea unei cereri la notarul de la locul deschiderii succesiunii.

1. Testatorul poate împuternici prin testament un terţ să desemneze executorul testamentar. Terţul, imediat după deschiderea moştenirii, adică la data deschiderii moştenirii, este obligat să desemneze executorul testamentar, despre ce informează moştinitorii testamentari sau legatarii.

Terţul poate să renunţe executarea acestei obligaţii, despre ce este obligat să informeze moştenitorii. Atît acceptarea, cît şi renunţarea terţului de a executa sarcina se face în formă scrisă, ca şi în cazul executorului testamentar.

2. Potrivit alin. (2), desemnarea executorului testamentar de către terţ se face printr-o cerere scrisă, care se depune la notarul de la locul deschiderii moştenirii. Cererea urmează a fi autentificată.

Terţul, poate desemna în calitate de executor testamentar orice persoană cu capacitate de exerciţiu deplină.

3. Desemnarea executorului testamentar de către terţ poate avea loc, doar dacă executorul testamentar este de acord să îndeplinească această sarcină. Acordul se face în formă scrisă, care se depune la notarul de la locul deschiderii moştenirii.

Articolul 1479. Executarea parţială sau integrală a testamentului

Testatorul poate încredinţa executorului testamentar executarea integrală a testamentului sau doar a unor anumite dispoziţii.

Articolul menţionat stipulează, că testatorul poate încredinţa executorului testamentar executarea tuturor dispoziţiilor testamentare sau numai a unora. Această regulă este valabilă şi pentru terţul împuternicit cu desemnarea executorului testamentar.

Articolul 1480. Paza şi administrarea patrimoniului succesoral

Executorul testamentar este obligat ca, din momentul deschiderii succesiunii, să efectueze paza şi administrarea patrimoniului succesoral. El este în drept să îndeplinească toate acţiunile necesare executării testamentului. În limitele acestor împuterniciri, moştinitorii pierd dreptul de a administra patrimoniul succesoral.

Executorul testamentar dispune de dreptul de a executa testamentul din momentul deschiderii moştenirii.

El este obligat să asigure paza şi să administreze patrimoniul, să săvîrşească alte acţiuni necesare pentru executarea testamentului.

Prin urmare, executorul testamentar dispune de următoarele atribuţii:

- asigură paza patrimoniului succesoral;

- face inventarul patrimoniului succesoral;

- administrează patrimoniul succesoral prin intrarea în posesia lui;

- urmăreşte debitorii succesiunii şi întreprinde măsuri pentru încasarea creanţelor;

- satisface din contul patrimoniului succesoral creanţele debitoriale, în limitele prevăzute de Art. 1551;

- înştiinţează moştenitorii despre deschiderea moştenirii;

- execută dispoziţiile testamentare, iar în cazul în care sumele de bani aflate în patrimoniu succesoral sînt insuficiente pentru executarea dispoziţiilor testamentare, poate să vîndă o parte din bunuri, dacă este împuternicit cu dreptul de dispoziţie, prin testament. În caz contrar, vînzarea bunurilor se face cu acordul moştenitorilor;

- să oblige moştenitorii testamentari sau legatarii să execute dispoziţiile testamentare sub condiţie, dacă aceştea au acceptat moştenirea;

- să săvîrşească în limitele executării testamentului alte acţiuni, care nu contravin legii.

Dacă executarea testamentului este pusă exclusiv în seama executorilor testamentari, atunci moştenitorii sînt înlăturaţi de la administrarea patrimoniului succesoral pînă la acceptarea moştenirii de către toţi moştenitorii.

\

Articolul 1481. Paza şi administrarea patrimoniului succesoral de către cîţiva executori testamentari

Dacă există mai mulţi executori testamentari, se admit acţiuni individuale numai în cazul pazei patrimoniului succesoral, în alte cazuri fiind necesar acordul

dintre ei.

Dacă prin testament nu sînt delimitate atribuţiile fiecărui executor testamentar, atunci ei acţionează de comun acord. În cazul divergenţelor dintre ei, decide instanţa judecătorească, ce măsuri trebuie întreprinse.

Fiecare executor testamentar are dreptul să întreprindă, fără acordul altor executori testamentari, măsuri necesare pentru păstrarea patrimoniului succesoral, care se află în administrarea lor.

Articolul 1482. Compensarea cheltuielilor aferente exectării testamentului

(1) Executorul testamentar îşi îndeplineşte obligaţiile fără a fi remunerat, deşi poate primi o recompensă dacă aceasta este prevăzută în testament.

(2) Exectorul testamentar are dreptul la compensarea, din contul averii succesorale, a cheltuielilor de păstrare şi administrare a averii.

(3) Executorul testamentar care nu este moştenitor nu este în drept să facă alte cheltuieli din averea succesorală decît cele prevăzute de Art.1551.

1. Executarea testamentului se face, de regulă, cu titlu gratuit, deaceea executorul testamentar nu poate pretinde remuneraţii pentru lucrul executat. Totuşi, executorul testamentar poate primi o recompensă, dacă aceasta va fi stabilită prin testament. Ca şi în cazul mandatului, recompensa se va plăti în cuantumul stabilit în testament, în baza legii, prin uzanţe sau în dependenţă de serviciile acordate, din contul sumelor încedinţate pentru executarea testamentului sau din contul patrimoniului succesoral.

2. Executorul testamentar are dreptul la compensarea cheltuielilor necesare, efectuate în scopul păstrării şi administrării patrimoniului succesoral, care sînt plătite din contul masei succesorale. Aceste cheltuieli nu pot fi plătite, dacă testatorul este remunerat în baza testamentului.

3. Executorul testamentar, care nu este moştenitor, este îndreptăţit sa satisfacă din contul patrimoniului succesoral pretenţiile creditorilor testatorului privind cheltuielile de întreţinere şi tratament din timpul ultimei boli a testatorului, a cheltuielilor de înmormîntare, de obţinere a averii succesorale etc., prevăzute la Art. 1551.

Prin urmare, ceilalţi creditori ai testatorului precum şi moştenitorii rezervatari trebuie să înainteze pretenţiile sale, în ordinea şi modul stabilit de lege, doar moştinitorilor, chiar dacă administrarea moştenirii este acordată executorilor testamentari.

Articolul 1483. Darea de seamă a executorului testamentar

După executarea testamentului, executorul este obligat, la cererea moşte-

nitorilor, să le prezinte o dare de seamă despre activitarea sa. Executorul testamentar îşi îndeplineşte funcţiile pînă la acceptarea succesiunii de către toţi moştenitorii.

Executorul testamentar, la executarea testamentului, la cererea moştenitorilor, este obligat să prezinte o dare de seamă cu privire la administrarea patrimoniului succesoral şi executarea testamentului. În temeiul Art.1041, executorul testamentar este obligat să transmită toate informaţiile necesare şi să dea lămuririle cerute de moştenitori şi pe parcursul executării testamentului.

După executarea testamentului, executorul testamentar este obligat să transmită moştenitorilor bunurile succesorale rămase.

Reieşind din sensul articolului comentat, funcţia executorului testamentar încetează la data acceptării moştenirii de către toţi moştenitorii, adică pînă la această dată executorul urmează să execute deplin testamentul. Credem, însă, că dacă testamentul nu va fi executat, executorul testamentar va continua executarea şi după acceptarea moştenirii de către toţi moştenitorii. În acest caz, executorul testamentar va transmite în seama moştenitorilor paza şi administrarea patrimoniului succesoral, dacă din testament nu va rezulta altfel.

Funcţia de executor poate înceta prin: executarea deplină a dispoziţiilor testamentare; decesul sau incapacitatea executorului, renunţarea executorului de a îndeplini sarcina; declararea nulităţii sau caducităţii testamentului; revocarea executorului prin hotărîrea judecătorească.

Articolul 1484. Înlăturarea executorului testamentar

La cererea persoanei interesate, instanţa de judecată poate înlătura executorul testamentar dacă există motive întemeiate.

Executorul testamentar este obligat să administreze patrimoniul succesoral în mod corespunzător, să execute întocmai dispoziţiile testamentare. În cazul în care executorul testamentar nu la măsurile cuvenite pentru păstrarea şi administrarea patrimoniului succesoral, încalcă grav obligaţiunile sale, este incompetent sau a survenit incapacitatea lui, el poate fi revocat pe cale judecătorească.

Cererea de revocare (înlăturare) a executorului poate fi înaintată, oricînd, de către moştenitori testamentari şi legali, legatari, precum şi de către creditorii testatorului.

Articolul 1485. Responsabilitatea executorului testamentar

Dacă se abate, intenţionat sau din impridenţă, de la îndeplinirea obligaţiilor încredinţate prin testament, executorul testamentar poartă răspundere pentru pre-

judiciile cauzate astfel moştenitorilor.

Executorul testamentar este responsabil pentru prejudiciul cauzat moştenitorilor sau legatarilor, în legătură cu executarea testamentului, în cazul încălcării cu vinovăţie a obligaţiilor sale, precum şi în cazul neîndeplinirii sau încălcării acestor obligaţii din imprudenţă. El nu va răspunde pentru pieirea fortuită a bunurilor administrate.

Potrivit Art. 1481, dacă sînt desemnaţi mai mulţi executori testamentari cu atribuţii egale, ei pot săvîrşi acţiuni doar cu acordul comun al lor. Prin urmare, în caz de cauzare a unui prejudiciu prin acţiuni comune, executorii testamentari răspund solidar. În cazul în care prin testament au fost repartizate atribuţiile fiecărui executor, şi s-au mărginit strict la funcţia încredinţată, fiecare va răspunde separat pentru prejudiciul cauzat.

Dispoziţia testamentară, prin care testatorul eliberează executorul testamentar de repararea prejudiciului cauzat, este nulă, deoarece prin lege el este obligat să despăgubească moştenitorii şi legatarii în caz de cauzare a prejudiciului.

Capitolul V

LEGATUL

Articolul 1486. Legatul

Testatorul poate acorda prin testament unei persoane avantaje patrimoniale (legat) fără a desemna în calitate de moştinitor.

Legatul este o dispoziţie testamentară curpinsă în testament, prin care testatorul însărcinează unul sau mai mulţi moştenitori să transmită uneia sau mai multor persoane avantaje patrimoniale.

Persoana în favoarea cărei este făcut legatul se numeşte legatar şi nu are calitate de moştenitor. Legatar poate fi orice persoană, precum şi cea concepută în timpul vieţii testatorului, dacă s-a năsut vie la data decesului succesorului. Moştenitorii legali şi testamentari, deasemenea pot primi legate, dacă testatorul a dispus ca un anumit bun să fie exclus din masa succesorală şi transmis acestora sub formă de legat, sau a obligat pe ceilalţi moştenitori testamentari să execute un legat de altă natură în favoarea altui moştenitor,

Dacă moştenirea testamentară poate fi executată atît de către moştenitorii testamentari, cît şi de către un terţ, exector testamentar, desemnat în ordinea prevăzută de lege, apoi legatul poate fi executat doar de către moştenitorii testamentari. Moştenitorii legali nu pot executa legate, deoarece ei primesc moştenirea fără careva condiţii. Dacă moştenitorul testamentar este concomitent şi moştenitor legal, el poate renunţa la moştenirea testamentară şi să accepte numai moştenirea legal. În acest caz, el va fi eliberat de obligaţia de a executa legatul.

Moştenitorul însărcinat cu excutarea legatului devine debitor, iar legatarul – creditor, dispunînd de dreptul de a cere executarea legatului.

Între legatar şi moştenitori testamentari există următoarele deosebiri:

- dreptul legatarului este limitat asupra unui sau mai multor bunuri concrete, pe cînd moştenitorului testamentar i se transmite universalitatea patrimoniului succesoral sau o cotă-parte din această universalitate;

- legatarului i se transmite obiectul fără a fi desemnat moştenitor;

- legătarul este eliberat de răspundere faţă de creditorii testatorului, iar moştenitorul testamentar răspunde pentru datoriile testatorului şi este obligat să execute legatul cu care este însărcinat.

Testatorul trebuie să indice în testament dacă bunul se transmite ca moştenire sau în formă de legat. Dacă testatorul nu a făcut aceasta, atunci ţinînd cont de intenţia testatorului, precum şi de valoarea bunului testat se va determina dacă bunul sau anumite bunuri concrete sînt transmise ca moştenire sau legat, avînd în vedere că valoarea obiectului legat nu poate depăşi valoarea masei succesorale ce revine moştenitorilor.

Articolul 1487. Obiectul legatului

Obiect al legatului poate fi transmiterea către cel ce recepţionează legatul (legatar) în proprietate, folosinţă sau cu un alt drept real a bunurilor care fac parte din patrimoniul succesoral; obţinerea şi trasmiterea către acesta a bunurilor care nu fac parte din moştenire; îndeplinirea unei numite munci, prestarea de servicii şi altele.

Obiect al legatului pot fi:

- unul sau mai multe bunuri determinate sau determinabile, cu condiţia să nu constituie o masă succesorală, care poate fi transmisă moştenitorilor testamentari;

- unul sau mai multe obiecte, care nu fac parte din masa succesorală, pe care moştenitorul testamentar este obligat să le cumpere şi să le transmită legatarului în proprietate. În cazul în care testatorul a legat un bun de gen nedeterminat, moştenitorul va cumpăra şi transmite un bun de calitate mijlocie, dacă testatorului nu a determinat persoana în drept să aleagă;

- o creanţă pe care testatorul o are împotriva unui terţ şi alte drepturi patrimoniale, cum ar fi dreptul de proprietate intelectuală, dreptul asupra unor dividente, recolte viitoare, alte beneficii etc.;

- iertarea unor datorii a legatarului, care se sting la data decesului testatorului;

- efectuarea în beneficiul legatarului a unor plăţi periodice;

- drepturile reale, cum ar fi: uzufructul, uzul, abitaţia etc.;

- îndeplinirea unei munci, prestarea unor servicii etc. Spre exempu, obligarea moştenitorului să prelucreze terenul legatarului, să repare un automobil, să plătească datoria acestuia faţă de un terţ, etc.

Articolul 1488. Folosirea locuinţei în bază de legat

Testatorul este în drept să pună în sarcina moştenitorului cărui a testat casa, apartamentul sau orice locuinţă obligaţia de a transmite unei sau mai multor persoane dreptul de folosinţă viageră sau pentru anumită perioadă asupra încăperii de locuit sau a unei anumite porţiuni din ea. La cesiunea ulterioară a dreptului de proprietate asupra încăperii de locuit, dreptul de folosinţă rămîne în vigoare.

Articolul comentat reglemetează, în mod special, dreptul testatorului de a obliga moştenitorul cărui i-a testat o casă de locuit sau alt imobil locativ să acorde altei pesoane dreptul de abitaţie viageră sau pe o anumită perioadă de timp în acest imobil. Astfel spus, legislatorul permite transmiterea prin dispoziţie testamentară moştenitorului nuda proprietate, iar legatarului – uzufructul (dreptul de abitaţie). O particularitate importantă este acea că moştenitorul, nudul proprietar, la stingerea urufructului, beneficiază de el prin lege, dar nu prin voinţa testatorului. Acestor raporturi sînt aplicabile normele de drept comun în materia uzufructului şi dreptului de abitaţie (tit.IV, cap.I şi II, Cartea II), cu excepţiile prevăzute la Art. 1482 (2). Moştenitorul nudul proprietar) este obligat să se abţină de la orice act juridic şi fapta care ar împiedica sau ar tulbura dreptul de abitaţie al legatarului. Moştenitorul (nudul proprietar) dispune de dreptul de a înstrăina imobilul, însă la cesiunea ulterioară a dreptului de proprietate asupra imobilului, dreptul de abitaţie a legatarului nu se stinge.

Articolul 1489. Inalienabilitatea dreptului de folosinţă asupra încăperii de locuit

(1) Dreptul de folosinţă asupra încăperii de locuit nu se înstrăinează şi nu trece la moştenitorii legatarului.

(2) Dreptul de folosinţă asupra încăperii de locuit nu este un temei pentru membrii familiei legatarului de a locui în ea dacă testamentul nu prevede altfel.

1. Legatarul dreptului de abitaţie se bucură de toate drepturile şi obligaţiile utufructuarului, dacă prin lege sau testament nu este stabilit altfel. Prin urmare, dreptul de abitaţie, ca şi uzufructul nu poate trece de la legatar la o altă persoană prin acte juridice sau prin succesiune; iar bunul care face obiectul acestor drepturi nu poate fi închiriat sau arendat. Legatarul sportă cheltuielile de cultură sau întreţinere, proporţional părţii de care se foloseşte etc. (Art. Art. 424-427).

2. Derogînd, de la prevederile Art. 424 (2) care permit titularului dreptul de abitaţie să locuiască în locuinţă împreună cu membrii familiei sale, prin alin.2, al articolului comentat, membrii familiei legatarului nu dispun de acest drept, cu excepţia cazurilor prevăzute în testament.

Articolul 1490. Limitele de executare a legatului

Moştenitorul încărcinat cu executarea legatului îl execută în limitele valorii patrimoniului testat, cu excepţia acelei părţi din datoriile testamentului a cărei stingere a fost pusă în sarcina moştinitorului, dacă testamentul nu prevede altfel.

Moştenitorul testamentar însărcinat cu executarea legatului, execută legatul în limitele valorii patrimoniului testat. Însă, în cazul în care moştenitorul a fost delegat cu obligaţia de a stinge datoriile testatorului, în primul rînd va plăti datoriile. Moştenitorul, deasemenea, este obligat în mod prioritar, să satisfacă din contul patrimoniului succesoral creanţele testatorului prevăzute la Art.1551, iar în cazul în care a fost testat întreg patrimoniul, atingîndu-se prin aceasta drepturile moştenitorilor rezervatari, moştenitorul testamentar este obligat să excludă din patrimoniu succesoral şi cota-parte a moştenitorilor rezervatari.

În aşa mod, legatul se execută din acea parte de bunuri, care a rămas după achitarea tuturor datoriilor. Prin urmare, legatul poate fi executat parţial, după achitarea tuturor datoriilor şi a rezervei succesorale.

Articolul 1491. Executarea legatului de către alţi moştinitori

(1) Dacă moştenitorul însărcinat cu executarea legatului a decedat pînă la deschiderea succesiunii sau a renunţat la moştenire, obligaţia executării legatului trece la comoştenitorii care au primit cota lui.

(2) În cazul în care executarea legatului este pusă în sarcina mai multor moştenitori, fiecare execută obligaţia proporţional cotei sale succesorale.

1. Dacă executarea legatului a fost pusă în sarcina mai multor moştenitori testamentari şi unul din ei a decedat pînă la deschiderea moştenirii, nu a acceptat şi nici nu a prelungit termenul de acceptare a moştenirii sau a renunţat la moştenire, atunci legatul va fi executat de către ceilalţi comoştenitori testamentari care au acceptat moştenirea.

Această regulă se aplică şi în cazul cînd unul din moştenitorii testamentari a fost recunoscut nedemn. În cazul în care, la data deschiderii moştenirii, din temeiurile enumărate, nu există nici un moştenitor testamentar, testamentul, inclusiv legatul în temeiul Art. 1468 devine caduc, rămînînd fără executare, iar moştenirea va trece la moştenitorii legali.

2. Dacă sînt obligaţi mai mulţi moştenitori să execute legatul, fără a fi determinat cine trebuie să execute legatul, atunci legatul este executat de către toţi moştenitorii testamentari proporţional cotei sale succesorale.

Articolul 1492. Termenul de solicitare a executării legatului

Legatul are dreptul de a cere, în termen de 6 luni de la data deschiderii succesiunii, executarea legatului dacă testamentul nu prevede altfel.

Creanţa legatarului se naşte de la data deschiderii moştenirii.

Dacă legatul este făcut sub condiţie suspensivă sau subordonat unui termen şi dacă termenul sau condiţia se îndeplineşte după deschiderea moştenirii, devoluţiunea legatului are loc în momentul îndeplinirii condiţiei sau a termenului.

În cazul în care legatarul nu este născut la momentul deschiderii moştenirii sau identitatea se determină printr-un eveniment care intervine după deschiderea moştenirii, atunci devoluţiunea are loc la momentul naşterii, respectiv al intervenirii evenimentului.

Legatarul are dreptul să ceară transmiterea bunului sau executarea altui legat în termen de 6 luni de la data deschiderii moştenirii, iar în cazul legatului sub condiţie, reieşind din regulile dreptului comun în materia actelor juridice, de la data realizării condiţiei, survenirii termenului sau evenimentului prevăzut în testament.

Dreptul de a cere executarea legatului este un drept subiectiv care trebuie valorificat înăuntrul termenului de 6 luni, sub sancţiunea stingerii lui (Art.1493).

În cazul în care debitorul refuză executarea legatului, creditorul legatar are dreptul de a înainta o acţiune în instanţa de drept comun.

Articolul 1493. Încetarea executării legatului

Legatul încetează dacă legatarul:

a) nu a solicitat în termenul prevăzut la Art.1492 executarea;

b) nu este în viaţă la data deschiderii moştenirii.

Potrivit acestui articol executarea legatului încetează:

- dacă legatorul nu a solicitat executarea lui în termenul prevăzut de Art. 1493 (vezi comentariu la articol); şi

- dacă legatarul a decedat pînă la deschiderea moştenirii.

Executarea legatului poate înceta şi în cazurile de caducitate sau nulitate a dispoziţiilor testamentare cu privire la legate.

Articolul 1494. Legatul la primirea rezervei succesorale

În cazul în care moştenitorul testamentar însărcinat cu executarea legatului are dreptul la o cotă rezerva succesorală, el execută legatul în limitele acelei părţi a averii moştenite care depăşete cota din rezerva succesorală ce i se cuvine.

Moştenitorul testamentar care este concomitent şi moştenitor rezervatar, obligat cu executarea unui legat, dispune de dreptul de a executa legatul parţial, sau de a refuza executarea lui, dacă valoarea bunurilor testate lui este mai mică decît jumătate din cota-parte pe care ar fi primit-o în baza moştenirii legale.

Articolul 1495. Răspunderea legatarului

Legatarul nu răspunde pentru datoriile testatorului.

Legatarul, potrivit Art. 1486, nu are calitatea de moştenitor, deaceea, el nu este responsabil în faţa creditorilor testatorului. În cazul în care va fi desemnat atît în calitate de moştenitor, cît şi în calitate de legatar, el devine responsabil faţă de datoriile celui ce a lăsat moştenirea.

Articolul 1496. Renunţarea la legat şi degrevarea de executarea legatului

(1) Persoana căreia i se cuvine legatul este în drept să renunţe la el. În acest caz, cota succesorală respectivă revine moştenitorului care va avea sarcina executării legatului.

(2) Dacă persoana căreia i se cuvine legatul renunţă la el, moştenitorul însărcinat cu executarea legatului este degrevat de ea.

Renunţarea la legat este un drept subiectiv al legatarului. Astfel, legatarul poate liber să renunţe la legat. Legislatorul nu stabileşte în ce termen poate legatarul renunţa la legat, însă, reieşind din faptul că dreptul de solicitare a executării legatului este de 6 luni, acest termen este valabil şi pentru renunţare.

Renunţarea la legat poate fi tăcită, precum şi prin înaintarea unei declaraţii (cereri) persoanelor împuternicite cu executarea legatului. Legatarul nu poate renunţa la legat în beneficiul altor persoane. În cazul renunţării la legat, obiectul legatului trece în favoarea moştenitorilor obligaţi să execute legatul, proporţional cotelor ce le revin. Dacă moştenitorii testamentari decedează pînă la deschiderea moştenirii sau renunţă la moştenire, atunci legatul este cules de moştenitorii legali.

2. În cazul renunţării la legat, executarea legatului se stinge.

Articolul 1497. Transmiterea legatului către moştenitori

Dacă persoana căreia i se cuvine legatul decedează după deschiderea succesiunii, nereuşind să-şi exprime acordul, dreptul de a primi legatul trece la moştenitorii ei dacă legatul nu ţine de persoana legatarului.

Articolul menţionat reglementează situaţia cînd legatarul a decedat după deschiderea moştenirii, nereuşind să solicite executarea creanţei, stabilind că în acest caz dreptul de creanţă trece către moştenitorii legatarului, dacă legatarul a decedat pînă la expirarea termenului de 6 luni. Însă, nu se admite transmiterea prin moştenire a legatelor cu caracter personal, cum ar fi: dreptul de abitaţie, de achitare a unor plăţi periodice, etc.

Articolul 1498. Legatul în scopuri general-utle

(1) Testatorul poate ordona moştenitorului executarea unei anumite acţiuni în scopuri general-utile, fapt ce poate avea atît caracter material, cît şi nematerial.

(2) Dacă acţiunea încredinţată conform alin. (1) se referă la patrimoniu, se aplică normele care regemetează legatul.

(3) În caz de deces al moştenitorului însrcinat prin testament cu executarea unor acţiuni în scopuri general-utile, obligaţia executării trece la moştenitorii care au primit cota lui.

(4) Dreptul de a cere de la moştenitor prin instanţă de judecată executarea acţiunii încredinţate îl are executorul testamentar, iar dacă nu este desemnat nici un executor, acest drept îl are oricare dintre moştenitori, precum şi alte persoane interesate.

1. Testatorul, prin testament poate obliga moştenitorul să execute anumite acţiuni în scopuri general-utile, adică anumite legate cu caracter patrimonial sau nepatrimonial. Spre exemplu, testatorul obligă moştenitorul testamentar să transfere o sumă de bani pentru construcţia unei şcoli sau să permită să acorde în folosinţa unor persoane biblioteca sa.

2. În cazul grevării moştenitorului testamentar cu săvîrşirea unor acţiuni în scopuri general-utile cu caracter patrimonial, potrivit acestei norme, sînt aplicabile regulile cu privire la legate.

Deoarece obiect al legatului pot constitui şi acţiunile cu caracter nepatrimonial şi pentru aceste acţiuni sînt aplicabile normele menţioante.

3. Ca şi în cazul executării altor legate, în caz de deces al moştenitorului grevat cu obligaţia de a săvîrşi acţiuni în scopuri general-utile, aceste acţiuni vor fi îndeplinite (executate) de către ceilalţi moştenitori testamentari care au acceptat moştenirea.

4. Alin. (4) stabileşte cercul persoanelor care pot cere executarea legatului în scopuri general-utile. Acestea fiind: executorul testamentar, oricare moştenitor, precum şi organizaţiile publice şi obşteşti în interesul cărora a fost făcut legatul.

T i t l u l III

MOSTENIREA LEGALA

Captolul I

DISPOZITII GENERALE

CU PRIVIRE LA MOSTENIREA LEGALA

Articolul 1499 Moştenirea legală

(1)Moştenirea legală, adică trecerea patrimoniului defunctului către persoanele menţionate în lege, se aplică în cazul în care:

a)cel ce a lăsat moştenirea nu a lăsat nici un testament;

b)a fost declarată nulitatea testamentului;

c)succesorul testamentar este codecedat sau comorient cu testatorul;

d)succesorul testamentar este nedemn.

Moştenirea este legală în cazul în care transmiterea moştenirii are loc în temeiul legii, la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege.

Moştenirea legală intervine în toate cazurile în care cel care lasă moştenirea nu a întocmit testament.

Dacă testatorul a întocmit testament, dar acesta a fost declarat nul, moştenirea va fi deferită potrivit legii. Un testament poate fi declarat nul, prin hotărîrea instanţei judecătoreşti, dacă sînt prezente

condiţiile de fond şi de formă a nulităţii actelor juridice. La fel, un testament va fi nul în cazul în care dispoziţiile testamentare contravin legii sau intereselor publice sau conţine condiţii care nu sînt clare sau contravin una alteia. În cazul în care cel ce a lăsat moştenirea a lăsat testament, însă acesta nu cuprinde legate, prevăzînd alte dispoziţii de ultimă voinţă se vor aplica normele referitoare la moştenirea legală. Moştenirea va fi legală şi în acele cazuri în care testamentul cuprinde dezmoşteniri (înlăturarea de la moştenire a unui sau a mai multor moştenitori legali), fără ca testamentul să cuprindă legate.

Moştenirea se va diferi potrivit legii şi în situaţia în care nu există moştenitori testamentari, fie că aceştia sînt comorienţi sau codecedaţi, fie aceştia au predecedat, fie sînt declaraţi nedemni prin hotărîrea instanţei de judecată.

Moştenirea legală poate coexista cu cea testamentară, dacă cel care a lăsat moştenirea a dispus prin testament numai de o parte din moştenire sau dispunînd de întreg, există moştenitori rezervatari, care dobîndesc rezerva întotdeauna în virtutea legii, deci ca moştenitori legali.

Articolul 1500 Moştenitorii legali

(1)În cazul succesiunii legale, moştenitorii cu drept de cotă egală sînt:

a)de clasa I – descendenţii (fiii şi fiicele celui ce a lăsat moştenirea, la fel şi cei născuţi vii după decesul lui, precum şi cei înfiaţi), soţul supravieţuitor şi ascendenţii privilegiaţi (părinţii, înfietorii) celui ce a lăsat moştenirea;

b)de clasa a II-a – colateralii privilegiaţi (fraţii şi surorile) şi ascendenţii ordinari (bunicii, atît din partea tatălui, cît şi din partea mamei) ai celui ce a lăsat moştenirea;

c)de clasa a III-a – colateralii ordinari (unchii şi mătuşile) ai celui ce a lăsat moştenirea.

(2)Ascendenţii ordinari culeg moştenirea în ordinea proximităţii (apropierii) gradului de rudenie cu cel ce a lăsat moştenirea, respectiv bunicii îi înlătură pe străbunici etc., idiferent de sex şi linie.

(3)În cazul moştenirii descendenţilor şi colateralilor se aplică reprezentarea:

a)descendenţilor – la infinit;

b)colateralilor – pînă la gradul al IV-lea de rudenie inclusiv (colaterali privilegiaţi – nepoţi de frate şi soră, strănepoţi de la frate şi soră; colaterali ordinari – veri primari).

(4)Reprezentarea are loc cu respectarea prevederilor art.1504.

(5)Părinţii naturali ai celui adoptat şi celelalte rude ale lui de sînge pe linie ascendentă, precum şi surorile şi fraţii lui de sînge, nu moştenesc după moartea celui adoptat sau a descendenţilor lui.

1.Transmisiunea succesorală este edificată pe principiul tradiţional al legăturii de sînge, care există între membrii aceleiaşi familii. Adoptarea acestui sistem are ca raţiune prezumtiva afecţiune a celui care lasă moştenirea faţă de rudele sale cele mai appropiate.

Prezentul articol determină cercul de persoane chemate să culeagă patrimoniul celui care lasă moştenirea. Acest procedeu se mai numeşte devoluţiune succesorală legală, elementul principal al căreia constituie determinarea sferei persoanelor chemate să culeagă moştenirea. Devoluţiunea

succesorală legală are ca temei legăturile de rudenie, relaţiile de căsătorie între eventualii moştenitori şi cel care lasă moştenirea.

Potrivit articolului 45 din Codul familiei, rudenia este legătura de sînge bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă apersoană sau pe faptul că mai multe persoane au un autor comun. Rudenia poate fi în linie dreaptă : ascendentă (suitoare) sau descendentă (coborîtoare). La fel rudenia poate fi în linie colaterală. Gradul de rudenie este distanţa dintre două rude, care se stabileşte astfel: în linie dreaptă după numărul naşterilor, iar în linie colaterală după numărul naşterilor, urcînd de la una dintre rude pînă la ascendentul comun şi coborînd de la acesta pînă la cealaltă rudă.

Deşi legea stabileşte cercul persoanelor chemate să culeagă moştenirea, acestea nu vor putea să culeagă toate împreună patrimoniul succesoral. Este evident că, dacă s-ar fi procedat astfel, s-ar fi ajuns la o excesivă fracţionare a patrimoniului succesoral. De aceea, legiuitorul a instituit două criterii de bază şi anume: clasa de moştenitori şi gradul de rudenie.

Clasa de moştenitori reprezintă grupul de rude a celui care lasă moştenirea, determinat potrivit legii, chemate să moştenească într-o anumită ordine, faţă de alte grupe de rude dintr-o altă clasă.

Rudele de acelaşi grad vor culege moştenirea cu drept de cotă egală, acesta constituind principiul împărţii succesiunii dintre rudele de acelaşi grad în părţi egale (pe capete). În conformitate cu acest principiu în cazul în care la moştenire sînt chemate rude din aceeaşi clasă de moştenitori şi au acelaşi grad de rudenie cu cel care lasă moştenirea, fiecare din successibili va moşteni o parte egală cu a celorlalţi succesibili.

a)Din prima clasă de moştenitori fac parte: copiii, inclusiv cei înfiaţi, soţul şi părinţii (înfietorii) celui care lasă moştenirea. Spre deosebire de moştenitorii din alte clase, moştenitorii care fac parte din clasa I, sunt moştenitori rezervatari (rezerva succesorală este de 1/2 din cota ce s-ar fi cuvenit fiecăruia din ei în caz de succesiune legală), dacă sunt incapabili de muncă.

i) Din categoria descendenţilor fac parte:

- copiii din căsătorie a celui care lasă moştenirea. Constatarea nulităţii căsătoriei nu va produce efecte asupra copiilor, rezultaţi dintr-o astfel de căsătorie, aceştia păstrându-şi drepturile care revin copiilor din căsătorie, chiar dacă ambii soţi au fost de rea-credinţă la încheierea acesteia;

- copiii celui care lasă moştenirea sau descendenţii lui din afara căsătoriei, cu singura condiţie ca paternitatea să fie stabilită potrivit legii. Aşadar, principiul este, în această privinţă, asimilarea copilului din afara căsătoriei cu cel din căsătorie. Altfel spus, copilul din afara căsătoriei care şi-a stabilit paternitatea, are aceeaşi situaţie legală ca şi copilul din căsătorie, atât faţă de părinte, cât şi faţă de rudele acestuia;

- copiii înfiaţi. Înfierea este actul juridic în temeiul căruia se stabilesc raporturi de rudenie, pe de o parte, între înfiat şi descendenţii săi şi înfietor şi rudele acestuia, pe de altă parte, asemănătoare acelora care există în cazul rudeniei fireşti. Raporturile dintre înfietor şi înfiat sunt asemănătoare acelora existente între părinţi şi copii, adică înfiatul şi descendenţii săi, dobîndesc, prin efectul înfierii, aceleaşi drepturi pe care le are copilul din căsătorie faţă de părinţii săi. Înfiatul şi descendenţii săi vor avea vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de defunct, deoarece ei devin rude nu numai cu înfietorul, dar şi cu rudele acestuia între care ascendentul înfietorului care lasă moştenirea.

Descendenţii pot culege moştenirea, în nume propriu sau prin reprezentare.

ii) Ascendenţii privilegiaţi sînt părinţii celui care lasă moştenirea, adică tatăl şi mama din căsătorie, din afara căsătoriei şi din înfiere. Aceştia pot fi:

-tatăl şi mama din căsătoria cărora s-a născut cel care lasă moştenirea;

Deoarece drepturile succesorale a părinţilor sînt expres reglementate de Codul civil, în această privinţă nu se ridică mari probleme. Părinţii vor avea vocaţie succesorală şi la moştenirea copilului născut dintr-o căsătorie declarată nulă sau anulată, fiind irelevant faptul dacă au fost de bună-credinţă sau de rea-credinţă la încheierea acesteia. Cît priveşte relaţiile dintre copii şi părinţi, nulitatea căsătoriei nu produce efecte retroactive, aşa fiind drepturile succesorale între părinţi şi copii rămîn neatinse.

-mama din afara căsătoriei;

Vocaţia succesorală a mamei din afara căsătoriei nu poate fi pusă la îndoială. Proba principală a maternităţii, o constituie faptul înregistrării mamei copilului, în certificatul de naştere.

-tatăl din afara căsătoriei în cazul în care şi-a stabilit paternitatea potrivit legii;

Vocaţia succesorală a tatălui din afara căsătoriei la moştenirea lăsată de copilul său, nu se pune la îndoială, fiind reclamată de raporturile de rudenie statornicite între copil şi tatăl său prin stabilirea paternităţii, de principiul egalităţii între sexe şi de principiul reciprocităţii vocaţiei succesorale legale.

-înfietorii;

Ţinînd cont de faptul că în cazul înfierii, înfiatul devine rudă cu înfietorul (şi cu rudele acestuia), ca şi un copil firesc, iar raporturile cu părinţii şi alte rude fireşti încetează, înfietorul va avea vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de înfiat. Totodată, în această situaţie, părinţii fireşti ai înfiatului, indiferent de faptul, că sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei, pierd orice vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de cel înfiat. În ipoteza în care unul dintre soţi înfiază copilul firesc al celuilalt soţ, părintele firesc, care este soţul înfietorului, îşi păstrează vocaţia succesorală la moştenirea copilului .

Ascendenţii privilegiaţi pot veni la moştenire numai în nume propriu, nu şi pe calea reprezentării.

iii) Soţul supravieţuitor face parte din prima clasă de moştenitori.

Pentru a avea vocaţie succesorală la moştenirea lăsată de soţul predecedat, soţul supravieţuitor trebuie să îndeplinească, pe lângă condiţiile generale ale dreptului la moştenirea legală, o condiţie specială şi anume: să aibă calitatea de soţ la data deschiderii moştenirii. Aceasta înseamnă, că dreptul de moştenire, recunoscut soţului supravieţuitor se întemeiază pe o calitate care se poate pierde. Numai căsătoria încheiată la organele de stat de stare civilă dă naştere la drepturi şi obligaţii între soţi. De aceea numai persoana care a fost căsătorită legal (căsătorie înregistrată) cu cel care lasă moştenirea, are vocaţie succesorală la moştenirea acestuia.

Soţul supravieţuitor este chemat la succesiunea soţului său predecedat indiferent de sex, durată a căsătoriei cu defunctul, stare materială, dacă din căsătorie au rezultat sau nu copii, ori dacă soţii convieţuiau la data deschiderii moştenirii sau, dimpotrivă, erau despărţiţi în fapt (mai puţin de 3 ani – vezi articolul 1502 Cod civil). În schimb, concubinajul - convieţuirea a două persoane de sex diferit, nu conferă concubinului supravieţuitor vocaţie succesorală legală la moştenirea concubinului predecedat.

Calitatea de soţ se poate pierde prin divorţ şi odată cu divorţul dispare şi afecţiunea presupusă a defunctului, care legitimează dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor.

În caz de divorţ, căsătoria este desfăcută din ziua cînd hotărîrea judecătorească prin care a fost pronunţat divorţul, a rămas definitivă sau din ziua înregistrării divorţului la oficiul de stare civilă în cazul desfacerii căsătoriei la oficiul de stare civilă (articolul 39 Codul familiei). Deoarece divorţul produce efecte numai pentru viitor, nu şi pentru trecut, calitatea de soţ se păstrează, pînă la data cînd hotărârea judecătorească prin care s-a pronunţat divorţul a rămas definitivă sau ziua înregistrării divorţului la oficiul de stare civilă, chiar dacă moartea a intervenit în cursul procesului sau chiar după pronunţarea divorţului, dar înainte ca hotărârea să fi devenit definitivă sau să fi fost înregistrat divorţul la oficiul de

stare civilă. Aceasta înseamnă, că în situaţia în care unul din soţi decedează în cursul procesului sau după ce s-a pronunţat divorţul, dar înainte ca hotărârea să fi rămas definitivă sau să fi fost înregistrată, efectele divorţului nu se mai produc, căsătoria nedesfăcându-se prin divorţ, ci încetând prin decesul unuia dintre soţi, soţul supravieţuitor urmând să moştenească.

Calitatea de soţ se mai poate pierde datorită desfiinţării căsătoriei prin hotărâre judecătorească de constatare a nulităţii căsătoriei ori instanţa pronunţă anularea căsătoriei. În cazul nulităţii, căsătoria se desfiinţează cu efect retroactiv, astfel încât din punct de vedere juridic, soţii sunt consideraţi că nu au fost niciodată căsătoriţi între ei şi, deci, problema unor drepturi succesorale nu se mai pune, calitatea de soţ pe care soţul supravieţuitor o avusese la data deschiderii succesiunii desfiinţându-se cu efect retroactiv.

Soţul supravieţuitor face parte din prima clasă de moştenitori şi, deci, va culege o cotă egală cu cea a copiilor şi a părinţilor. Masa succesorală a soţului predecedat este alcătuită din bunurile proprii ale celui care lasă moştenirea şi din bunurile rămase după scăderea părţii ce se cuvine soţului supravieţuitor din bunurile comune. Soţului supravieţuitor îi revine o parte din bunurile comune ce se cuvin acestuia în calitate de codevălmaş plus o cotă egală cu cea a copiilor şi părinţilor din masa succesorală.

Masa succesorală a soţului decedat, la care este chemat soţul supravieţuitor, este alcătuită astfel:

- din bunurile personale ale celui care lasă moştenirea, care potrivit articolului 22 din Codul familiei sînt: bunurile dobîndite înainte de încheierea căsătoriei; bunurile primite în dar sau în baza altor convenţii gratuite; bunurile dobîndite prin moştenire; bunurile de uz personal, cu excepţia bijuteriilor de preţ şi a altor obiecte de lux, indiferent de timpul şi modul de dobîndire. În acelaşi timp, din categoria bunurilor personale, potrivit articolului 20 din Codul familiei mai fac parte şi premiile, indemnizaţiile şi alte plăţi, care au un caracter de compensare (ajutor material, despăgubire pentru vătămarea sănătăţii, etc.)

- din bunurile rămase după scăderea părţii ce se cuvine soţului supravieţuitor din bunurile comune. Bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt, potrivit articolului 20 din Codul familiei, bunuri comune. Împărţirea acestora se face în caz de deces a unuia din soţi prin buna înţelegere între soţul supravieţuitor şi ceilalţi succesibili al celui care lasă moştenirea, iar în caz de neînţelegere, pe cale judecătorească.

Soţul supravieţuitor vine la moştenire în nume propriu nu şi prin reprezentare, este moştenitor rezervatar, dacă este incapabil de muncă.

b)Din clasa a doua de moştenitori fac parte: fraţii şi surorile defunctului (colateralii privilegiaţi), bunicul şi bunica (ascendenţii ordinari) lui atît din partea tatălui cît şi din partea mamei.

i)Colateralii privilegiaţi sunt fraţii şi surorile celui care lasă moştenirea, precum şi descendenţii acestora până la gradul IV inclusiv (nepoţi şi strănepoţi de frate ori soră), care vin la moştenire prin intermediul reprezentării succesorale.

Fraţii şi surorile celui care lasă moştenirea pot fi:

-din aceeaşi căsătorie a părinţilor: fraţi buni şi surori bune;

-din căsătorii deosebite: în cazul în care copiii au tată comun firesc sau înfietor şi mame diferite ei sunt numiţi-fraţi (surori) consîngeni; în cazul în care copiii au aceeaşi mamă firească sau înfietoare şi taţi diferiţi, copiii sunt numiţi-fraţi (surori) uterini;

-din afara căsătoriei;

-din înfiere.

Cît priveşte întinderea drepturilor succesorale ale colateralilor privilegiaţi, fraţii şi surorile celui care lasă moştenirea, făcând parte din clasa a II-a de moştenitori vor culege o cotă egală cu cea a bunicilor.

Colateralii privilegiaţi ai celui care lasă moştenirea pot veni la succesiune numai în nume propriu, în schimb descendenţii lor, pot să culeagă moştenirea şi prin intermediul reprezentării succesorale.

ii)Ascendenţii ordinari sunt rude în linie dreaptă ascendentă a celui care lasă moştenirea, alţii decît părinţii (bunicii, străbunicii, etc).

Bunicii vor moşteni o parte egală cu cea a fraţilor şi surorilor celui care lasă moştenirea.

Ascendenţii ordinari pot veni la moştenire şi prin intermediul instituţiei reprezentării (alineatul II din prezentul articol).

c)Din clasa a treia de moştenitori fac parte: unchii şi mătuşile (colateralii ordinari) a celui care lasă moştenirea

În cazul în care nu există moştenitori din primele două clase sau dacă aceştia sunt nedemni sau renunţători, legea cheamă la moştenire clasa a treia de moştenitori-colateralii ordinari, adică rudele colaterale ale celui care lasă moştenirea, care nu sînt fraţi sau surori ori descendenţi ai acestora.

Colateralii ordinari pot veni la moştenire numai în nume propriu (nu şi prin reprezentare) şi moştenesc în părţi egale .

2.Potrivit principiului proximităţii gradului de rudenie între succesibilii din aceeaşi clasă au prioritate a culege patrimoniul succesoral cei care sînt rude mai apropiate în grad cu defunctul. Acest principiu se aplică privitor la ascendenţii ordinari.

Astfel, de exemplu, în interiorul clasei II, bunicul celui care lasă moştenirea (rudă de gradul II cu acesta) va înlătura de la moştenire pe străbunicul celui care lasă moştenirea (rudă de gradul III). Altfel spus, vocaţia concretă a unui succesibil în cadrul fiecărei clase de moştenitori este în dependenţă de apropierea gradului de rudenie faţă de cel care lasă moştenirea

3.Dacă la moştenire sînt chemaţi descendenţii sau colateralii, în caz de necesitate, poate fi aplicată instituţia reprezentării.

Astfel, de exemplu, defunctul avea doi copii, dintre care unul a predecedat, lăsînd doi copii. Dacă am aplica strict litera legii, moştenirea ar urma să fie culeasă doar de copilul în viaţă al defunctului. O asemenea soluţie nedreaptă este înlăturată prin instituţia reprezentării suucesorale care permite nepotului să urce în locul părintelui predecedat pentru a culege partea de moştenire ce s-ar fi cuvenit acestuia dacă ar fi fost în viaţă la data deschiderii moştenirii. Cei doi nepoţi ai copilului predecedat vor culege în total ½ din moştenire (fiecare cîte ¼ ), cealaltă ½ va fi culeasă de fiul rămas în viaţă. Dreptul la moştenire nu poate depinde de hazard (predecesul sau supravieţuirea unor rude), iar moartea prematură a părinţilor nu trebuie să dăuneze unora dintre copii şi nici să profite altora.

La fel şi în cazul colateralilor. Nepoţii de frate şi soră vor putea urca în locul şi gradul părintelui predecedat (fratele defunctului) pentru a culege partea ce s-ar fi cuvenit acestuia din moştenirea unchilui lor, iar verii primari vor urca în locul şi gradul părintelui predecedat (unchii defunctului) pentru a culege partea ce s-ar cuvenit acestora din moştenirea vărului.

4.Instituţia reprezentării urmează a fi aplicată, ţinînd cont de condiţiile arătate în articolul 1504 a Codului civil.

5.Avînd în vedere că în cazul adopţiei se rup legăturile dintre cel adoptat şi rudele sale naturale, părinţii, fraţii şi toate celelalte rude naturale ale adoptatului nu vor avea vocaţie succesorală legală la moştenirea adoptatului.

Articolul 1501 Ordinea la succesiunea legală

Moştenitorii de clasa posterioară sînt chemaţi la succesiunea legală numai dacă lipsesc moştenitori din clasele precedente sau dacă aceştia nu acceptă ori refuză succesiunea. Ei sînt chemaţi la succesiune şi în cazul în care toţi moştenitorii de clasele precedente au fost decăzuţi din dreptul la succesiune.

Acest articol consacră principiul priorităţii clasei de moştenitori. Astfel, clasele de moştenitori sînt chemate să culeagă patrimoniul succesoral în ordinea de preferinţă stabilită de Codul civil. Aşa fiind, prima clasă de moştenitori este chemată să culeagă patrimoniul succesoral cu excluderea totală a succesorilor din celelalte clase. Clasa a doua de moştenitori vine la moştenire în lipsa oricăror moştenitori din prima clasă (fie aceştia nu există sau dacă există nu pot sau nu vor să moştenească) şi cu excluderea succesibililor din clasa a treia. Clasa a treia de moştenitori va fi chemată la moştenire în lipsa totală de moştenitori din primele două clase.

Precizăm că există posibilitatea venirii concomitente la moştenire a rudelor din clasa I şi a II sau a III (deci, clase diferite) în situaţia în care cel care lasă moştenirea a dezmoştenit prin testament moştenitorii din clasa I, dacă aceştia sînt rezervatari. În acest caz, ei culeg, totuşi, ca moştenitori legali, rezerva prevăzută de lege (contrar voinţei defunctului), restul moştenirii fiind dobîndită (dacă defunctul n-a dispus altfel prin testament) de moştenitorii din clasa subsecventă.

Articolul 1502 Privarea de dreptul la succesiune în cazul desfacerii căsătoriei

Prin hotărîre judecătorească, un soţ poate fi privat de dreptul la succesiune legală dacă se confirmă că de facto căsătoria cu cel ce a lăsat moştenirea a încetat cu 3 ani înainte de deschiderea succesiunii şi soţii au locuit separat.

Pentru ca soţul supravieţuitor să fie chemat la succesiune, acesta trebuie să fi convieţuit cu cel care lasă moştenire. Dacă soţii au locuit ultimii 3 ani seprat, soţul supravieţuitor poate fi privat de dreptul la moştenire. O astfel de acţiune poate fi intentată de persoanele interesate.

Articolul 1503 Pierderea dreptului la succesiune în cazul declarării nulităţii căsătoriei

Soţul supravieţuitor pierde dreptul la succesiune dacă au existat motive pentru declararea nulităţii căsătoriei şi testatorul a intentat în acest sens o acţiune în instanţa de judecată.

Dacă pînă la decesul defunctului, ultimul a intentat o acţiune în judecată cu scopul de a declara căsătoria nulă, soţul supravieţuitor nu va mai avea vocaţie succesorală legală la moştenirea lăsată de soţul predecedat. Deşi legiuitorul s-a referit doar la simpla intentare a acţiunii, existînd motive pentru declararea nulităţii căsătoriei, totuşi, vocaţia succesorală legală a soţului supravieţuitor va depinde de aprecierile instanţei de judecată.

Potrivit articolului 41 din Codul familiei, căsătoria poate fi declarată nulă în următoarele cazuri:

-nu au fost respectate condiţiile de fond pentru încheierea căsătoriei (articolele 11, 13, 14, 15 din Codul familiei);

-căsătoria a fost încheiată cînd soţii sau unul dintre ei nu au avut intenţia de a crea familie (căsătorie fictivă).

Căsătoria declarată nulă se consideră ca atare din momentul încheierii ei.

Articolul 1504 Reprezentarea

(1)Dacă moştenitorul moare înaintea celui ce lasă moştenirea, succesorii indicaţi la art.1500 alin.(3) culeg, prin intermediul instituţiei reprezentării, partea din moştenire care i s-ar fi cuvenit moştenitorului decedat.

(2)Reprezentarea are drept efect punerea reprezentanţilor în locul şi în dreptul reprezentatului.

(3)Nu se admite reprezentarea persoanei la a cărei moştenire s-a renunţat, a persoanei care a renunţat la moştenire, precum şi a nedemnului.

1.Reprezentarea succesorală constituie un beneficiu al legii, în virtutea căruia un moştenitor mai îndepărtat în grad urcă în locul şi gradul ascendentului său, care este decedat la data deschiderii moştenirii, pentru a culege, în concurs cu moştenitorii mai apropiaţi în grad, partea care s-ar fi cuvenit celui pe care îl reprezintă, dacă s-ar fi aflat în viaţă.

Reprezentarea succesorală este o instituţie juridică aparte şi este altceva decît ceea ce se înţelege, în mod obişnuit, în dreptul civil prin reprezentare.

Instituţia reprezentării succesorale, este de natură a mări cercul moştenitorilor legali.

Reprezentarea succesorală este admisă în două cazuri şi anume:

-în linie dreaptă, în privinţa descendenţilor copiilor defunctului;

-în linie colaterală

- descendenţii fraţilor şi surorilor celui care lasă moştenirea pînă la gradul IV îi pot reprezenta pe ascendenţii lor decedaţi la data deschiderii moştenirii;

- descendenţii unchilor şi mătuşilor a celui care lasă moştenirea pînă la gradul IV (verii) îi pot reprezenta pe ascendenţii lor decedaţi la data deschiderii moştenirii

Normele care reglementează instituţia reprezentării succesorale sînt de strictă interpretare şi, prin urmare, numărul eventualelor rude, care s-ar bucura de acest beneficiu al legii nu poate fi mărit.

În cazurile în care reprezentarea succesorală este permisă de lege, aceasta operează de drept şi imperativ.

Regulile reprezentării succesorale nu pot fi modificate prin voinţa defunctului, iar voinţa reprezentanţilor poate influenţa regulile reprezentării succesorale numai prin faptul renunţării la moştenire, dar nu şi prin faptul acceptării acesteia cu efecte parţiale sau sub condiţie.

2.Prin efectul reprezentării, reprezentatul urcă în locul şi gradul ascendentului său predecedat (reprezentatul). De exemplu, cel care lasă moştenirea avea doi fii, dintre care unul este predecedat, acesta din urmă avînd 3 copii. Prin efectul reprezentării aceşti 3 copii, vor urca în locul şi gradul părintelui său predecedat pentru a culege partea ce i s-ar fi cuvenit acestuia, adică ½. Astfel, fiecare nepot va culege cîte 1/6 din moştenirea bunelului, iar fiul, rămas în viaţă ½.

3.Reprezentarea succesorală poate opera numai cu îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

i)cel reprezentat să fie decedat la data deschiderii moştenirii;

O persoană nu poate fi reprezentată atîta timp cît este în viaţă, chiar dacă aceasta renunţă sau a fost înlăturată de la moştenire pentru nedemnitate. În cazul comorienţilor şi a persoanelor decedate în acelaşi timp, dar care nu sunt comorienţi, reprezentarea succesorală va fi admisă.

Întrucît persoana declarată dispărută este prezumată a fi în viaţă pînă la declararea judecătorească a morţii, aceasta nu va putea fi reprezentată.

O altă consecinţă a interdicţiei reprezentării persoanelor în viaţă este că reprezentarea succesorală nu poate opera per saltum şi omissio medio, ci numai din grad în grad vacant, fără a se putea sări peste gradele intermediare ocupate de moştenitorii în viaţă.

ii)locul celui reprezentat să fie un loc util.

Reprezentantul va putea să-l moştenească pe cel care lasă moştenirea numai în cazul în care cel reprezentat dacă s-ar fi aflat în viaţă la momentul deschiderii succesiunii celui care lasă moştenirea ar fi putut să-l moştenească pe acesta. Deci, persoana care este chemată la moştenire prin intermediul reprezentării succesorale poate avea cu privire la patrimoniul succesoral a celui care lasă moştenirea aceleaşi drepturi pe care le-ar fi avut ascendentul său, dacă ar fi fost în viaţă la data deschiderii succesiunii celui care lasă moştenirea.

Condiţia privind utilitatea locului celui reprezentat nu va fi îndeplinită în situaţia în care cel reprezentat a fost declarat nedemn faţă de cel care lasă moştenirea, a renunţat sau a fost înlăturat de la moştenire prin dezmoştenire.

iii)reprezentantul să îndeplinească toate condiţiile necesare pentru a culege moştenirea lăsată de defunct.

Întrucît reprezentantul este chemat să moştenească pe cel care lasă moştenirea şi nu persoana reprezentată, reprezentantul trebuie să îndeplinească toate condiţiile pentru a-l putea moşteni anume pe cel care lasă moştenirea.

Reprezentantul va fi chemat la moştenire prin reprezentare chiar dacă a renunţat la moştenirea celui reprezentat, deoarece reprezentantul vine la moştenire în numele reprezentatului şi nu în nume propriu.

Efectul principal al reprezentării succesorale constă în împărţirea moştenirii pe tulpini. Astfel, în cazul reprezentării succesorale indiferent de numărul reprezentanţilor, aceştea au dreptul numai la partea din moştenire care s-ar fi cuvenit ascendentului lor, dacă acesta s-ar fi aflat în viaţă. Prin tulpină se înţelege ascendentul decedat la data deschiderii moştenirii, reprezentat de către descendenţii săi. În

cazul în care o tulpină a produs mai multe ramuri, partea de moştenire cuvenite acelei tulpini se va divide pe ramuri, descendenţii din aceeaşi ramură culegând părţi egale.

În toate cazurile în care operează reprezentarea succesorală, moştenitorii indiferent de gradul de rudenie faţă de cel care lasă moştenirea sînt moştenitori legali.

În raport cu vocaţia succesorală a fiecăruia, moştenitorii care culeg moştenirea prin intermediul reprezentării succesorale, dobîndesc atît drepturi cît şi obligaţii.

Moştenitorii care beneficiază de reprezentarea succesorală pot nu numai să accepte succesiunea dar şi să renunţe la aceasta.

Capitolul II

REZERVA SUCCESORALA

Articolul 1505. Rezerva succesorală

Succesorii de clasa I inapţi pentru muncă au dreptul de a moşteni, independent de conţinutul testamentului, cel puţin o doime cotă-parte ce s-ar fi cuvenit fiecăruia în caz de succesiune legală (rezerva succesorală).

Codul civil consacră principiul libertăţii testamentare, în sensul că orice persoană fizică capabilă poate dispune de patrimoniul său pentru cauză de moarte. Pentru a proteja pe anumiţi moştenitori legali, cei mai apropiaţi defunctului, numiţi moştenitori rezervatari, împotriva liberalităţilor excesive ale celui care lasă moştenirea, legiuitorul a stabilit că o parte din moştenire, numită rezerva succesorală, li se cuvine acestora în mod imperativ.

Rezerva succesorală este acea parte din moştenire care se cuvine, în puterea legii, moştenitorilor rezervatari şi de care cel care lasă moştenirea nu poate dispune prin liberalităţi.

Prin urmare, rezerva succesorală limitează dreptul de dispoziţie a celui care lasă moştenirea numai cît priveşte liberalităţile, indiferent că este vorba despre liberalităţi mortis causa (legate făcute prin testament) sau donaţii.

Actele cu titlu oneros şi actele cu titlu gratuit care nu sunt liberalităţi, ci simple acte dezinteresate (cum ar fi, de exemplu, împrumurul de folosinţi, împrumutul fără dobîndă), nu comportă limitări în materie succesorală, pentru că nu au drept consecinţă, micşorarea patrimoniului succesoral. O persoană poate să dispună de toate bunurile sale prin acte cu titlu oneros, fără ca moştenitorii rezervatari să se poată prevala de dreptul la rezervă, deoarece nimeni nu este obligat să lase moştenire. Numai dacă se va dovedi că actele cu titlu oneros încheiate de cel care lasă moştenirea (de exemplu, un contract de vînzare-cumpărare) deghizează donaţii, moştenitorii rezervatari se vor putea prevala de dreptul lor asupra rezervei succesoorale.

Rezerva succesorală comportă următoarele caractere juridice:

-ea este o parte a moştenirii şi anume aceea pe care legea o deferă, în mod imperativ, moştenitorilor rezervatari, fără a ţine cont de voinţa liberală a celui care lasă moştenirea. Dar, rezerva nu este o parte din moştenire pe care defunctul o lasă efectiv, ci o porţiune din moştenire pe care acesta ar fi lăsat-o dacă nu ar fi făcut donaţii.

-rezerva este o parte a moştenirii lovită de indisponibilitate. Această indisponibilitate este relativă, deoarece dreptul de a dispune a celui care lasă moştenirea este limitat în măsura prevăzută de lege, numai în prezenţa moştenitorilor rezervatari. În lipsa moştenitorilor rezervatari, cel care lasă moştenirea poate dispune de bunurile sale după cum doreşte, fie prin acte cu titlu gratuit, fie prin acte cu titlu oneros. Indisponibilitatea este şi parţială deoarece vizează numai o fracţiune din moştenire şi numai liberalităţile (donaţiile şi legatele) prin care aceasta ar fi atinsă.

Calitatea de moştenitor rezervatar o au succesorii din clasa I (descendenţii, ascendenţii privilegiaţi şi soţul supravieţuitor), care sînt inapţi de muncă. Sînt consideraţi inapţi de muncă următoarele categorii de persoane: pensionarii; invalizii şi minorii. Cît priveşte întinderea rezervei succesorale, ei vor avea dreptul la ½ din cota ce s-ar fi cuvenit fiecăruia în calitate de moştenitor legal.

Articolul 1506 Apariţia dreptului de a pretinde cotă din rezerva succesorală

Dreptul de a pretinde cotă din rezerva succesorală apare în momentul deschiderii succesiunii. Acest drept se transmite prin moştenire.

Moştenitorii, chiar dacă sînt rezervatari, nu pot dobîndi nici un drept asupra patrimoniului succesoral pînă în momentul deschiderii moştenirii prin moarte, deoarece patrimoniul unei persoane fizice nu poate fi transmis şi dobîndit decît la moartea titularului. De fapt, înainte de deschiderea moştenirii nici nu se poate vorbi de moştenitori sau de rezervă succesorală, persoana în viaţă fiind titularul patrimoniului său, iar moştenitorii urmează să fie determinaţi numai la data deschiderii moştenirii.

Deşi rezerva este o parte a moştenrii, dreptul la rezervă este un drept propriu, născut în persoana moştenitorilor rezervatari la data deschiderii succesiunii, iar nu un drept dobîndit de la defunct pe cale succesorală. Cu toate acestea, în situaţia în care moştenitorul rezervatar a decedat înainte să fi reuşit să accepte rezerva succesorală, acest drept se va transmite prin moştenire succesorilor legali a titularului dreptului la rezerva succesorală. Nu este necesar ca moştenitorii lui să întrunească condiţiile pentru calitatea de moştenitor rezervatar.

Articolul 1507 Determinarea mărimii rezervei succesorale

Mărimea rezervei succesorale se determină în funcţie de întregul patrimoniu succesoral, inclusiv de averea atribuită pentru îndeplinirea legatului.

Dacă există moştenitori rezervatari şi cel care lasă moştenirea a dispus de bunurile sale prin donaţii şi/sau testament, masa succesorală se împarte în două părţi: rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă.

Rezerva succesorală este acea parte a moştenirii care este sustrasă liberalităţilor şi care se cuvine în mod imperativ moştenitorilor rezervatari.

Cotitatea disponibilă, care se obţine prin scăderea din masa succesorală a rezervei, este acea parte din moştenire de care cel ce lasă moştenirea poate dispune cum doreşte, fie prin acte cu titlu gratuit, fie prin acte cu titlu oneros.

Pentru calculul rezervei şi al cotităţii disponibile este necesar ca în prealabil să se determine masa de calcul (moştenirea) asupra căreia se vor aplica fracţiunile rezervei şi a cotităţii disponibile. Pentru aceasta se impune reconstituirea patrimoniului defunctului, prin calcul pe hîrtie, aşa cum ar fi arătat el, dacă cel care lasă moştenirea nu ar fi făcut donaţii. O astfel de soluţie se impune, deoarece instituţia rezervei succesorale îl ocroteşte pe moştenitorul rezervatar nu numai împotriva legatelor, dar şi împotriva donaţiilor în acele situaţii în care aceste liberalităţi depăşesc limitele disponibilului.

Stabilirea masei de calcul presupune trei operaţiuni care se vor efectua succesiv:

-stabilirea valorii bunurilor existente în patrimoniul defumctului la data deschiderii succesiunii (stabilirea activuui brut al moştenirii);

Pentru realizarea acestei prime operaţiuni se vor lua în calcul toate bunurile care la data deschiderii succesiunii există în patrimoniul defunctului: bunuri mobile, imobile, drepturi de creanţă (inclusiv creanţele pe care cel ce lasă moştenirea le avea împotriva moştenitorilor rezervatari). În calcul se vor lua şi bunurile care constituie obiectul unor legate făcute de cel care lasă moştenirea, întrucît aceste bunuri nu au ieşit încă din patrimoniul defunctului.

Bunurile existente se evaluează la valoarea lor din momentul deschiderii succesiunii şi se obţine astfel activul brut al moştenirii.

-scăderea pasivului succesoral din activul brut al moştenirii pentru a obţine activul net;

Această a doua operaţie se impune, deoarece rezerva succesorală este o parte din activul net al moştenirii şi nu din activul brut.

În principu, vor fi scăzute din valoarea bunurilor moştenirii toate obligaţiile existente în patrimoniul defunctului la data deschiderii succesiunii, cu excepţia obligaţiilor care se sting prin moastea celui care lasă moştenirea.

Prin urmare, pentru a obţine activul net, trebuie să scădem pasivul succesoral din activul brut.

-reunirea fictivă (pentru calcul) la activul net a valorii donaţiilor făcute în timpul vieţii de către cel care lasă moştenirea

Această reunire a valorii bunurilor donate este fictivă, doar pentru calcul. Ea nu presupune readucerea efectivă a bunurilor donate la masa succesorală.

Sînt supuse operaţiei de reunire fictivă toate donaţiile făcute de cel care lasă moştenirea, fără a deosebi după cum este vorba de donaţii făcute prin act autentic, donaţii deghizate, donaţii indirecte sau daruri manuale. De asemenea, nu are importanţă dacă donatar este o terţă persoană sau un moştenitor.

Prin efectuarea acestor trei operaţiuni se obţine o valoare care este masa succesorală, moştenirea sau masa de calcul. Aplicînd asupra acestei mase de calcul fracţiunea de ½ prevăzută în articolul 1505 se va obţine valoarea rezervei succesorale şi, implicit a cotităţii dispobile.

De exemplu, dacă masa de calcul este de 20.000 lei şi defunctul a lăsat ca moştenitori soţul supravieţuitor (inapt de muncă), instituindu-l, totodată, pe copil major, apt de muncă în calitate de legatar universal, rezerva soţului supravieţuitor de ½ din 10.000 de lei (ceea ce i s-ar fi cuvenit în calitate de moştenitor legal), adică 5.000 lei, iar cotitatea disponibilă (care va reveni legatarului universal) va constitui 15.000 lei.

Articolul 1508 Determinarea cotei din rezerva succesorală pentru fiecare moştenitor rezervatar

La determinarea cotei din rezerva succesorală pentru fiecare moştenitor rezervatar, se iau în considerare toţi moştenitorii legali chemaţi la succesiune dacă nu ar fi existat testamentul. Moştenitorii testamentari nu se iau în considerare dacă ei nu sînt moştenitori legali.

Cota din rezerva succesorală desemnează fracţiunea care revine fiecărui moştenitor rezervatar. Rezerva succesorală are un caracter colectiv, atît în ce priveşte bunurile şi valorile transmise, cît şi persoanele îndreptăţite, fiind deci o parte a moştenirii care se atribuie tuturor moştenitorilor rezervatari, urmînd a se împărţi între ei. Ea se calculează pentru fiecare moştenitor rezervatar. Cuantumul rezervei succesorale constituie ½ cotă – parte din cota ce s-ar fi cuvenit fiecăruia în caz de succesiune legală. Existenţa unui testament nu influenţează calcularea cuantumului rezervei. La calcularea rezervei se vor lua în considerare toţi moştenitorii legali, indiferent de faptul dacă sînt sau nu unii din ei şi motenitori testamentari.

Articolul 1509 Consecinţele renunţării la legat

Dacă moştenitorul rezervatar este în acelaşi timp şi legatar, va putea pretinde la rezervă dacă renunţă la legat. În caz contrar, el pierde dreptul la cota din rezerva succesorală în mărimea legatului.

Drepturile legatarului se nasc de drept, din momentul deschiderii moştenirii, însă ţinînd cont de faptul, că nimeni nu este obligat să accepte moştenirea ce i se cuvine, legatarul are drept de opţiune succesorală.

În situaţia în care moştenitorul rezervatar este în acelaşi timp desemnat în testament în calitate de legatar, el va putea pretinde cota – partea ce îi revine din rezervă numai cu condiţia renunţării la legat, altfel, dreptul la aceasta va fi pierdut în mărimea legatului.

Articolul 1510 Separarea rezervei succesorale din patrimoniul netestat

Dacă testamentul nu se referă la întregul patrimoniu succesoral, rezerva succesorală se separă în primul rînd din averea netestată, iar în cazul insuficienţei acesteia, rezerva se completează din averea testată.

După stabilirea activului brut şi, dacă este cazul, scăderea pasivului şi reunirea fictivă a donaţiilor, se obţine valoarea care reprezintă, după cum am văzut (vezi comentariul la articolul 1507 Cod civil), masa de calcul, la care se raportează cota de rezervă a moştenitorilor rezervatari şi cotitatea disponibilă, pentru a se stabili valoarea lor concretă, efectivă. Dacă prin donaţiile făcute şi/sau dispoziţiile testamentare s-au adus atingere rezervei succesorale, se procedează la completarea rezervei prin reducţiunea legatelor, iar apoi a donaţiilor excesive.

Articolul 1511 Dreptul succesorului rezervatar de a cere completarea cotei

Dacă succesorului rezervatar i se testează avere în mărime mai mică de jumătate din cota pe care ar fi primit-o în caz de succesiune legală, el poate cere partea cu care cota primită conform testamentului este mai mică de jumătate din cota pe care ar fi primit-o în baza moştenirii legale.

A se vedea comentariile la articolul 1509 Cod civil.

Articolul 1512 Renunţarea la cotă din rezerva succesorală

(1)Moştenitorul rezervatar poate renunţa la cota ce i se cuvine din rezerva succesorală fără a indica în a cui favoare renunţă. Faptul acesta nu atrage majorarea cotei din rezerva succesorală pentru alţi moştenitori. Cota lui trece la moştenitorii testamentari proporţional cotei testate lor.

(2)Acceptarea cotei din rezerva succesorală sau renunţarea la ea se face în termenul stabilit pentru opţiune succesorală.

1.Codul civil stabileşte imperativ numai dreptul la rezervă, dar nu şi obligaţia exercitării acestui drept, astfel, încît după deschiderea moştenirii, succesibilul rezervatar poate renunţa la dreptul conferit prin lege.

Renunţarea la cota din rezerva succesorală este un act juridic unilateral şi solemn, prin care un succesor rezervatar, exercitîndu-şi dreptul la rezerva succesorală în termenul legal, îşi exprimă voinţa de a nu uza de acest drept, pe care l-a dobîndit odată cu deschiderea succesiunii. Renunţarea se face printr-o declaraţie expresă, dată în acest sens la notariatul de la locul deschiderii succesiunii respective.

Succesibilul renunţător, pierde partea din rezerva succesorală la care avea dreptul, aceasta profitînd celorlalţi moştenitori.

2.Pentru a fi valabilă, acceptarea sau renunţarea la cota din rezerva succesorală trebuie făcută înăuntrul termenului stabilit de lege pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală, care este de 6 luni de la data deschiderii succesiunii. Acest termen poate fi prelungit de către instanţa judecătorească cu cel mult 6 luni.

Articolul 1513 Privarea de dreptul la cotă din rezerva succesorală

(1)Privarea de dreptul la cotă din rezerva succesorală poate avea loc dacă există circumstanţe care au drept rezultat decăderea din dreptul la moştenire în genere.

(2)Privarea de dreptul la cotă din rezerva succesorală poate fi efectuată de testator încă în timpul vieţii lui prin adresare în instanţa de judecată.

(3)Hotărîrea pronunţată de instanţa de judecată despre privarea de dreptul la cotă din rezerva succesorală se aplică din momentul deschiderii moştenirii. Aceeaşi regulă acţionează şi în cazul în care testatorul s-a adresat în instanţă de judecată, iar hotărîrea a fost pronunţată după decesul lui.

1.Moştenitorii nedemni vor fi înlăturaţi şi de la moştenirea rezervei succesorale. Situaţiile în care o persoană poate fi declarată nedemnă sînt reglementate în articolul 1434 Cod civil. Alte circumstanţe decît nedemnitatea succesorală, nu pot servi temei pentru privarea de dreptul la rezerva succesorală.

2.Privarea de dreptul la rezerva succesorală se efectuează pe baza constatării de către instanţa judecătorească a nedemnităţii succesorale. O astfel de constatare poate avea loc, chiar şi în timpul vieţii celui care lasă moştenirea, la cererea acestuia.

3.Bineînţeles, că hotărîrea judecătorească prin care se constată nedemnitatea succesorală (şi care are drept consecinţă – pierderea dreptului de către moştenitorul nedemn la rezerva succesorală) va produce efecte juridice doar din momentul deschiderii moştenirii.

Articolul 1514 Trecerea rezervei succesorale la moştenitorii testamentari

Cota din rezerva succesorală a moştenitorului privat de dreptul la ea trece la moştenitorii testamentari.

La stabilirea rezervei urmează a se ţine seama numai de succesorii care vin efectiv la moştenire - rezerva fiind o parte a moştenirii - iar nu şi de cei care, datorită nedemnităţii succesorale sau a renunţării sînt străini de moştenire. Partea din rezerva succesorală a acestor succesori, trece la succesorii testamentari. Ea va fi repartizată conform cotei prevăzute pentru fiecare în testament.

Titlul IV

SUCCESIUNEA VACANTĂ

Articolul 1515. Trcerea bunurilor fără succesor în proprietatea statului

(1)Patrimoniul succesoral trece în proprietatea statului în baza dreptului de moştenire asupra unui patrimoniu vacant dacă nu există nici succesori testatmentari, nici legali sau dacă nici unul din succesori nu a acceptat succesiunea, sau dacă toţi succesorii sînt privaţi de dreptul la succesiune.

(2)Statul intră în posesiunea patrimoniului prin eliberarea unui certificat de succesiune vacantă.

(3)Ordinea moştenirii şi evidenţa patrimoniului succesoral vacant, precum şi transmiterea acestuia în proprietatea statului, se stabilesc prin lege.

1.Patrimoniul succesoral trece în proprietatea statului – în total sau în parte – în cazurile în care fie nu există moştenitori (legali sau testamentari) , fie chiar dacă aceştia există, vocaţia lor succesorală concretă nu se întinde asupra întregii mase succesorale (fiscus post omnes).

Astfel, statul va avea capacitate succesorală în următoarele cazuri:

-dacă bunurile au fost testate statului (orice persoană poate lăsa prin testament întregul său patrimoniu sau o parte din el statului alături de ceilalţi moştenitori);

-dacă cel ce a lăsat moştenirea nu are nici succesori legali, nici succesori testamentari;

-dacă toţi moştenitorii au fost decăzuţi din dreptul la succesiune;

-dacă nici unul din moştenitori nu a acceptat succesiunea;

-dacă vre-unul din moştenitori a renunţat la succesiune în folosul statului;

-dacă nu există moştenitori legali şi cel care a lăsat moştenirea a testat numai o parte din moştenire.

2.După trecerea termenului de 6 luni de la deschiderea succesiunii, la cererea organului financiar respectiv, notarul eliberează certificatul că succesiunea este vacantă. Statul dobîndeşte moştenirea de la deschiderea ei, potrivit regulilor generale. Cu alte cuvinte, certificatul de vacanţă succesorală are un efect declarativ şi nu constitutiv, deoarece în caz contrar s-ar admite că între momentul deschiderii succesiunii şi data eliberării lui, moştenirea a rămas fără titular, ceea ce este inadmisibil.

Întrucît dobîndirea de către stat a moştenirii vacante are loc de la data deschiderii succesiunii, de la această dată urmează a se aplica, în privinţa patrimoniului succesoral, regimul juridic aplicabil proprietăţii de stat.

După eliberarea certificatului de succesiune vacantă notarul nu mai poate elibera un alt certificat (de moştenitor). Persoanele care au pretenţii la moştenire ori au fost prejudiciaţi în alt fel prin eliberarea sau cuprinsul certificatului, pot cere în instanţa judecătorească anularea lui, după care notarul va elibera certificatul de moştenitor pe baza hotărîrii judecătoreşti.

Dacă moştenirea nu este vacantă, însă statul a fost gratificat prin testament, urmează să i se elibereze certificat de moştenitor şi nu certificat de succesiune vacantă.

Statul răspunde pentru datoriile şi sarcinile moştenirii în limita patrimoniului cules.

Spre deosebire de ceilalţi moştenitori, statul nu are drept de opţiune succesorală. Astfel, el nu poate renunţa la moştenirea vacantă, deoarece bunurile succesorale, devenind fără stăpîn, revin tot lui. Statul, neavînd drept de opţiune, termenul de prescripţie de 6 luni pentru exercitarea acestui drept, devine inaplicabil.

3.Instituţia succesiunii vacante este reglementată doar de prezentul Cod.

T i t l u l V

REGIMUL JURIDIC AL MOSTENITORULUI

Capitolul I

OPTIUNEA SUCCESORALA

Articolul 1516. Acceptarea succesiunii

(1) Succesiunea trece la moştenitorul chemat la succesiune, sub rezerva dreptului de a renunţa la ea.

(2) Succesiunea este acceptată de succesor indiferent de faptul dacă este testamentar sau succesor legal.

(3) Succesiunea se consideră acceptată cînd moştenitorul depune la notarul de la locul deschiderii succesiunii o declaraţie de acceptare a succesiunii sau intră în posesiunea patrimoniul succesoral.

(4) Dacă succesorul a intrat în posesiunea unei părţi din patrimoniu, se consideră că a acceptat întregul patrimoniu, oriunde s-ar află şi din ce ar consta.

În cazul atribuirii succesiunii unui moştenitor, fie pe cale testamentară, fie în temeiul legii, el are de ales între două soluţii: să accepte succesiunea sau s-o refuze.

Facultatea de a accepta sau de a refuza succesiunea este comună tuturor moştenitorilor. Exerciţiul acestei opţiuni are drept efect a fixa în mod definitiv asupra lor drepturile ce le aveau de la lege, sau de a-i îndepărta în mod irevocabil de la succesiunea la care au renunţat.

La moartea unei persoane, proprietatea bunurilor sale trece de drept asupra moştenitorilor chemaţi a succede. Aşadar, calitatea de moştenitor şi vocaţia ereditară n-au nici o legătură cu acceptarea sau renunţarea la succesiune, care nu intervin decât ulterior, pentru lămurirea situaţiei. Dar, dacă este adevărat că proprietatea bunurilor succesorale trece de drept şi în virtutea legii asupra moştenitorilor, trebiue observat totodată că nici un succesibil nu poate fi silit să accepte succesiunea, după sistemul dreptului nostru civil, din dreptul roman. Manifestarea de voinţă a succesibilului, când acceptă, este o

tarificare a transmisiunii patrimoniului ereditar, transmisiune deja operată în virtutea legii sau a voinţei defunctului. Ca să aleagă între ambele soluţii, el trebuie să fie în deplină cunoştinţă a situaţiei; în acest scop, succesibilul va încerca să obţină lămuriri prealabile asupra acivului şi pasivului succesoral, pentru a-şi da seama dacă are interes să accepte succesiunea.

Toate aceste investigaţii necesită însă timp. Legea, ţinînd seama de această situaţie, acordă moştenitorului prin art. 1517 un termen de şase luni.

La data deschiderii succesiunii, moştenirea se transmite către toţi moştenitorii celui care a decedat, pentru fiecare dintre aceştia născîndu-se un drept subiectiv de opţiune scucesorală, acest drept de opţiune succesorală poate fi exercitat de către toţi moştenitorii legali, testamentari, de moştenitorii subsecvenţi, de creditorii personali ai moştenitorilor legali sau testamentari (art., art. 598 - 599 C.C).

Dezvăluind conţinutul dreptului nominalizat, urmează să avem în vedere că opţiunea succesorală acordă moştenitorilor alternativa de a accepta sau a renunţa la succesiune.

Pentru obţinerea succesiunii, moştenitorul trebuie să o accepte. Efectuînd alegerea în favoarea acceptării succesiunii, moştenitorul urmează să-şi manifeste voinţa de acceptare a succesiunii într-un mod ori altul, deoarece concomitent cu acceptarea succesiunii, atît pentru moştenitori, cît şi pentru alte persoane apar consecinţe juridice. În caz că voinţa nu este manifestată în nici un mod, trebuie de înţeles că moştenitorul a renunţat la moştenire, ce deasemenea atrage după sine un şir întreg de consecinţe juridice.

Din principiul universalităţii succesorale urmează că actul de acceptare a succesiunii cuprinde întreaga succesiune ce i se cuvine moştenitorului care a acceptat-o, unde nu s-ar afla şi din ce nu ar consta.

Nu se admite acceptarea succesiunii sub vreo condiţie (ex. Acceptarea succesiunii cu condiţia livrării ei la domiciliul succesorului, acceptarea succesiunii cu condiţia că cel ce a lăsat moştenirea să nu fi avut datorii, etc).

Succesiunea poate fi acceptată de unul din moştenitori, de cîţiva moştenitori.

Dacă există o pluralitate de succesibili, fiecare este liber să opteze în sensul dorit, indiferent de alegerea făcută de ceilalţi.

Principiul libertăţii de alegere este atenuat numai de dreptul creditorilor moştenitorului prin acţiunea oblică.

Se pune întrebarea dacă creditorii moştenitorului (sucesibilului) neglijent, pot sau nu să exercite dreptul de opţiune pe calea acţiunii oblice.

Deoarece dreptul de opţiune succesorală este de natură patrimonială (iar nu de natură exclusiv personală) ce poate fi exercitat şi de către creditorii personali ai succesibilului pe calea acţiunii oblice (subrogatorii).

Pentru ipoteza acceptării se poate adăuga şi argumentul că ea nu face decît să consolideze dobîndirea care a avut loc la data deschiderii moştenirii. Opţiunea pe cale oblică ar putea fi refuzată creditorului – atît în cazul moştenirii legale, cît şi a celei testamentare - numai dacă se dovedeşte, în concret, că alegerii făcute de el i se opun considerente de ordin moral, caz în care opţiunea ar averea caracter exclusiv personal.

Dacă un moştenitor de rang preferat (de exemplu din cl. I de moştenitori legali) îşi consolidează drepturile dobîndite prin acceptarea succesiunii, prin aceasta anihilează dreptul de opţiune al moştenitorilor subsecvenţi.

Prin acceptare, titularul dreptului de opţiune renunţa la dreptul de a mai putea „renunţa la moştenire„ ( Francisc Deak, c.p. 422).

Dacă renunţarea nu a devenit irevocabilă, atunci creditorii personali ai moştenitorului vor putea prin intermediul acţiunii oblice, să accepte moştenirea prin rectractarea renunţării, acceptarea făcîndu-se pe semna moştenitorului.

Astfel de manifestare de voinţă se poate exprima de succesor şi prin declaraţia, semnătura pe care este autentificată de secretarul primăriei satului/comunei, în termenul de 6 luni, prin care se indică compunerea masei succesorale şi calitatea de moştenitor.

Problema acceptării moştenirii prin intrarea în posesie presupune o examinare atentă a actelor săvîrşite de succesibilîn stabilirea intenţiei lui reale cu privire la voinţa de a păstra sau nu calitatea de moştenitor.

Actele de conservare şi cele asimitate lor, nu sunt acte de intrarea în posesiune a moştenirii, dacă cel care le-a făcut nu a luat titlul sau calitatea de moştenitor. Aceste acte au un caracter urgent, nu atacă fondul moştenirii şi folosesc tuturor celor îndreptăţii a o primi. (probabil, e necesar de scos acest aliniat).

Actele de dispoziţie, presupun intenţia neechivocă de a accepta tacit moştenirea. Orice act de dipoziţie, indiferent de valoarea bunului succesoral asupra căruia se ecercită actul, constituie o acceptare a succesiunii prin intrare în posesie. Ca acte de dispoziţie, care constituie acceptarea succesiunii prin intrare în posesie se pot considera înstrăinarea bunurilor succesorale şi constituirea de drepturi reale asupra lor (servitute), dărîmarea şi reparaţiile care nu au un caracter urgent, făcute la imobilele succesorale, plata impozitelor asupra masei succesorale, solicitarea inventarierii bunurilor, contractul de valorificare a dreptului de autor încheiat de succesibil în termen de opţiune succesorală, etc.

Nu poate fi considerat că a acceptat succesiunea moştenitorul care a contribuit la cheltuielile de înmormîntare, luarea din patrimoniul moştenirii a unei amintiri de familie, bibelouri, preluarea de către unii din moştenitorii legali, imediat după deces a uniu singur bun de valoare redusă, avîndu-se în vedere obiceiul local.

Acceptarea succesiunii poate fi efectuată prin una din cele două modalităţii:

- formal, adică depunerea declaraţii de acceptare a succesiunii la notar;

- de fapt, adică prin întrarea în posesia patrimoniului succesoral, care este însoţită de acţiunile legate de administrarea şi utilizarea acesteia.

Acceptarea succesiunii prin intermediul modalitaţilor enumerate, indiferent de modalitatea aleasă de moştenitor, trebuie efectuată în termen de 6 luni după deschiderea succesiunii. Semnătura moştenitorului pe cererea de acceptarea succesiunii, trebuie efectuată notarial (conform prevederilor art. LNT), cu excepţia cazurilor de adresare şi prezentare pesonală la notar.

Pentru copiii pînă la 14 ani cererea de acceptare a succesiunii se depune de către părinţii lor, înfietori sau tutori; pentru cetăţenii, recunoscuţi de către instanţa de judecată fără de capacitate de exerciţiu, cererea de acceptarea succesiunii de către tutorii lor. Minorii în vîrstă de la 14 pînă la 16 ani depun şi semnează cererea personal, însă cu acordul părinţilor (înfietorilor, curatorilor).

Cererea de acceptare a succesiunii poate fi înnaintată de către reprezentantul moştenitorului, care accţionează în baza procurii.

Toate cererile de acceptare a succesiunii înnaintate notarului se înregistrează în registru de evidenţă a dosarelor succesorale.

În cererea de acceptare a succesiunii legale urmează a fi enumeraţi toţi moştenitorii din clasa chemată la succesiune (la succesiunea legală), iar în cererea de acceptare a succesiunii testamentare – toţi moştenitorii, care au dreptul la cota obligatorie la moştenire, cu indicarea domiciliului. Notarul este obligat să informeze despre deschideres succesiunii doar a moştenitorilor, domiciliul cărora le este cunoscut. În acelaş timp expirarea termenului stabilit de lege pentru acceptare a succesiunii nu eliberează notarul de obligaţia de a informa moştenitorii despre succesiunea deschisă, ţinînd cont că ei pot dovedi faptul a.s. în termen sau prelungirea termenului de acceptare a succesiunii prin judecată.

Necomunicarea intenţionată de careva din moştenitori despre faptul existenţei celorlalţi moştenitori sau pe cineva din ei, poate atrage după sine nulitatea certificatului de moştenitor, însă responsabilitatea în asemenea caz revine nu notarului ci moştenitorului, care nu a comunicat despre existenţa altor moştenitori. Mai mult ca atît asemenea acţiuni ale moştenitorului pot servi ca temei de reunoaştere a nedemnităţii acestui moştenitor în conformitate cu articolul.......... Cod Civil.

Act juridic unilaterat.

Opţiunea succesorală se realizează prin manifestarea de voinţă a succesibilului în sensul acceptării pure şi simple a moştenirii sau sub beneficiu de inventar ori în sensul renunţării la moştenire. În toate cazurile, opţiunea trebuie să reprezinte voinţa unei singure persoane, fiind, prin urmare, un act juridic unilateral. În consecinţă, dacă există mai mulţi succesibili, ei nu pot exercita dreptul de opţiune în mod „colectiv”; fiecare în parte urmează să se pronunţe individual, iar soarta juridică a opţiunii făcută de unul dintre ei nu afectează opţiunea făcută de ceilalţi. Actul de opţiune poate fi săvîrşit nu numai personal de către succesibil, dar şi prin reprezentare - legală sau convenţională – sau cu încuviinţarea autorităţii tutelare. Deci actul de opţiune nu este un act esenţialmente personal.

Act juridic voluntar.

Libertatea de alegere care caracterizează actul de opţiune se manifestă pe mai multe planuri.

În primul rînd, după cum am văzut, nimeni nu este obligat să accepte moştenirea ce i se cuvine (art. 686 C. civ.). Principiul nemo invitus heres (nimeni nu poate fi moştenitor fără voia lui sau în tălmăcirea din Codul Caragea: „Cel ce nu voieşte cu sila moştenitor nu se face”), domină materia dreptului de opţiune succesorală.

În al doilea rînd, în principiu, succesibilul are un drept absolut de a alege între posibilităţile conferite prin dreptul de opţiune. El nu poate fi obligat să justifice motivele pentru care a acceptat (pur şi simplu ori sub beneficiu de inventar) sau a renunţat la moştenire şi nici să răspundă pentru consecinţele alegerii făcute. În sfîrşit, dacă există o pluratitate de succesibili, fiecare este liber să opteze în sensul dorit, indiferent de alegerea făcută de ceilalţi. Este deci posibil ca unii să accepte moştenirea, iar alţii să renunţe la ea. Principiul libertăţii de alegere – libertate atenuată numai de dreptul creditorilor succesibilului la acţiunea oblică şi acţiunea pauliană – cunoaşte şi unele excepţii.

Acceptarea este expresă atunci cînd un succesibil îşi însuşeşte titlul sau calitatea de erede într-un act autentic sau privat”. Legea cere deci, pentru ca să existe acceptarea expresă, următoarele condiţii:

Cît despre natura unui asemenea act, jurisprudenţa socoteşte că nu este nevoie de o declaraţie categorică de acceptare a succesiunii; este destul ca din textul şi înţelesul actului, să rezulte în mod neîndoelnic că succesibilul acceptă moştenirea. D-nii Colin şi Capitant dau ca exemplu o opoziţie la o urmărire imobiliară, opoziţie emanînd de la succesibilul chemat, pentru a înlătura eventualitatea vînzării silite a unui imobil succesoral: o asemenea poziţie echivalează cu o acceptare.

Elementele din care reiese voinţa succesibilului de a accepta moştenirea sînt lăsate la aprecierea instanţelorjudecătoreşti, care vor statua, în caz de litigiu, asupra chestiunii dacă un act poate fi socotit, după enunţările ce le conţine, drept acceptare a moştenirii.

Acceptarea este tacită atunci cînd succesibilul face un act, pe care n-ar putea să-l facă decît în calitate de moştenitor şi care lasă a se presupune neapărat şi fără echivoc intenţiunea sa de a accepta (art. 689), săvîrşirea anumitor acte de către succesibil implică în mod logic că el acceptă moştenirea, prin faptul că el se comportă ca stpîn şi proprietar al averii succesorale.

Spre deosebire de cazul acceptării exprese, legea înţelege aici prin cuvîntul „act” orice act juridic, iar nu numai un înscris.

Întrebarea este dacă orice act efectuat de succesibil, cu privire la bunurile succesorale, poate fi luat drept o acceptare tacită? În această privinţă, sînt de făcut distincţii.

_ O primă şi importantă distincţie trebuie stabilită între actele de dispoziţie şi actele de administrare provizorie precum şi cele cu caracter conservator.

Din contra, actele de dispoziţie, făcute de succesibil asupra averii succesorale, implică întotdeauna acceptarea succesiunii. Din faptul că un moştenitor dispune de bunurile ereditare şi le înstrăinează sau le grevează de diverse sarcini, rezultă în mod evident că el a acceptat succesiunea.

Ceea ce interesează, în toate actele de dispoziţie, este intenţia succesibilului, nu validitatea lor, care este indiferentă în ce priveşte învederarea manifestării de voinţă a succesibilului. De exemplu, cînd succesibilul vinde un obiect, care în realitate nu face parte din succesiune, crezînd însă că înstrăinează un bun succesoral, el face un act care arată în mod neîndoios că intenţionează a se comporta ca proprietar al averii ereditare, deci ca acceptant al moştenirii. Jurisprudenţa a hotărît că faptul de a se pune în posesia unei părţi din averea succesorală constituie un act de acceptare tacită.

_ Dacă un succesibil donează, vinde sau cedează unui terţ drepturile sale asupra moştenirii, este considerat că a acceptat succesiunea.

_Tot ca acceptant este considerat succesibilul dacă renunţă chiar gratuit în folosul unuia sau mai multora dintre comoştenitori. Şi în acest caz, renunţarea echivalează cu o acceptare, din cauză că succesibilul înstrăinează partea sa de moştenire, îndeplinind deci un act de dispoziţiune.

A. Calitatea în care a luat parte la faceerea actului; dacă această calitate nu este cea de moştenitor, nu se poate spune că succesibilul a avut intenţia să se comporte ca proprietar al moştenirii şi că actul juridic în chestiune ar echivala cu o acceptare. El a putut contracta în calitate de mandatar al unui comoştenitor sau ca coproprietar al unui bun, pe care îl etăpînea în indiviziune cu defunctul, înainte de decesul acestuia.

B. Intenţia propriu-zisă a succesibilului, care trebiue dedusă atît din natura actului cît şi din verificarea faptelor ce au însoţit încheierea lui. Toate acestea sînt chestiuni de fapt, care întră în competenţa exclusivă a instanţelor de fond.

C. Calitatea naturii juridice a actului din care se pretinde că ar rezulta acceptarea succesibilului. Această latură a problemei constituie o chestiune de drept, care este succeptibilă de a fi cenzurată de Curtea de Casaţie. De bună seamă că criteriul de distincţie va fi, în linii generale, cel de mai sus, adică deosebirea între actele de dispoziţie şi cele de simplă administraţie sau de conservare. Sunt însă cazuri în care linia de separaţie între aceste două categorii de acte ese confuză, căci un act poate fi succeptibil de mai multe interpretări. Iată, de exemplu, un succesibil care plăteşte o datorie a moştenirii. Act de dispoziţie sau de simplă administrare? Este act de administrare în înţelesul art. 690, dacă este vorba de a se plăti creanţe cu caracter urgent, cum ar fi de pildă, taxele de înregistrare pentru transmiterea succesiunii, conform dispoziţiilor din legea timbrului. Este act de dispoziţie, dacă datoria nu prezintă caracterul

urgenţei şi dacă succesibilul o plăteşte cu banii lui? Cu toate că ne aflăm în prezenţa unui act de dispoziţie, se poate spune totuşi, că succesibilul a lucrat ca gestor de afaceri şi nu ca moştenitor.

Iată dar atîtea chestiuni dedicate, a căror exactă interpretare este de multe ori foarte greu de stabilit.

Articolul 1517. Termenul de acceptare a succesiunii

Termenul de acceptare a succesiunii este de 6 luni de la data deschiderii ei.

Dreptul de opţiune trebuie exercitat în termen de 6 luni de la deschiderea succesiunii.

Dacă înăuntrul acestui termen, succesibilul nu şi-a manifestat voinţa de a accepta succesiunea, el e considerat că a renunţat la ea.

În cazul în care succesibilul a fost împiedicat dintr-un caz de forţă majoră să-şi exercite dreptul de opţiune în termenul menţionat, judecătoria în raza căreia a fost ultimul domiciliu al defunctului poate prelungi termenul, la cererea succesibilului, cu cel mult 6 luni de la data cînd a luat sfîrşit împiedicarea.

S-a decis că termenul de 6 luni este un termen de prescripţie iar nu de decădere (prefix), de unde consecinţa că expirarea lui nu duce la pierderea vocaţiei succesorale, a dreptului de succesiune în sine, ci numai a facultăţii de a accepta succesiunea, succesibilul considerîndu-se nu ca străin de succesiune, ci ca simplu renunţător.

Termenul de prescripţe de 6 luni se explică prin necesitatea lichidării într-un termen scurt a cauzelor succesorale prin stabilirea drepturilor cuvenite moştenitorilor şi eliberarea certificatelor de moştenitor sau declararea succesiunilor vacante, în cazurile cînd nu există moştenitorii existenţi au renunţat la drepturile lor.

Succesibilulul, care timp de 6 luni, a neglijat să ia o hotărîre cu privire la acceptare sau la renunţare, este considerat definitiv şi irevocabil ca fiind străin de moştenirea ce îi fusese atribuită în virtutea vocaţiei sale legale, întocmai ca şi cum ar fi renunţat.

Consider facultatea de a opta ca una şi singură, iar nu ca două alternative separate. Acest drept de opţiune se prescrie în întregul său, atît acceptarea cît şi renunţarea. Facultatea ce legea a acordat succesibilului este deci unică, măcar că se descompune în două alternative. Dar, pentru ca una din aceste două alternative să poată produce un efect, este nevoie ca succesibilul să se pronunţe pentru una din ele, înăuntrul termenului 6 luni, căci odată împlinit acel termen, facultatea de a opta, care este una şi singură, se va stinge prin prescripţie ca orice alt drept.

Moştenitorul, care se abţine de a se pronunţa, nu poate fi considerat că a acceptat. Într-adevăr, după art. 1516, ? acceptarea este expresă sau tacită. Acceptarea tacită trebuie însă să rezulte dintr-un act, pe care succesibilul chemat l-ar săvîrşi în calitate de moştenitor şi din care ar reieşi în mod vădit intenţia sa de a accepta.

Este deci inadmisibil ca succesibilul, care timp de 6 luni, a rămas străin de succesiune şi s-a abţinut cu desăvîrşire de a se pronunţa, să fie considerat ca acceptant.

Articolul 1518. Termenul special de acceptare a succesiunii

Dacă dreptul de a accepta succesiunea apare în cazul în care ceilalţi moştenitori nu o acceptă, ea trebuie acceptată în partea rămasă din termenul stabilit pentru acceptare. Dacă această parte este mai mică de 3 luni, ea se prelungeşte pînă la 3 luni.

Termenul de 6 luni pentru exercitarea dreptului de opţiune priveşte atît pe succesibilii cu vocaţie succesorală cît şi pe cei subsecvenţi. Prin urmare, şi pentru aceştia, termenul de 6 luni începe a curge tot de la data deschiderii succesiunii, iar în cazul cînd toţi succesibilii cu vocaţie succesorală preferabilă, au renunţat, succesiunea trebuie acceptată în partea rămasă din termenul stabilit pentru acceptare. Dacă această parte este mai mică de 3 luni, ea se prelungeşte pînă la 3 luni.

Către moştenitorii subsecvenţi se referă:

- moştenitorii de clasa II (art.1500), în caz că lipsesc moştenitori de clasa I, sau aceştia nu au acceptat succesiunea,

- moştenitorii de clasa III, în caz că nu au acceptat succesiunea clasele anterioare,

- moştenitorii substituiţi, în caz că testatorul i-a numit în testament

Faţă de moştenitorii subsecvenţi, legea nu a organizat nici un mijloc de constrîngere pentru a obliga pe cel chemat să moştenească, a lua o hotărîre cu privire la acceptare sau la renunţare. Această tăcere a legii constituie o lacună gravă, căci moştenitorii subsecvenţi, cărora succesiunea ar fi atribuită în caz de renunţare a succesibilului mai apropiat în grad, sunt complet paralizaţi de inacţiunea acestuia. Cu toate acestea, ei au facultatea de a accepta moştenirea în locul succesibilului neglijent, care nu se decide a opta. Interesele acetuia nu vor fi întru nimici prejudiciată prin acceptarea succesibililor subsecvenţi. Dacă el renunţă, atunci acceptarea celorlalţi este deplin consolidată.Dacă acceptă (şi, prin ipoteză, acceptarea sa este posterioară acceptării succesibililor subsecvenţi), el va avea deschisă calea eliberării certificatului de moştenitor pentru a intra în stăpănirea bunurilor ereditare, însă, actele consimţite şi săvîrşite de primii acceptanţi asupra averii succesorale, pînă la acceptarea succesiunii de moştenitorii adeveraţi legali ori testamentari, vor fi valabile ca fiind făcute de un moştenitor aparent, şi revendicantul, adică moştenitorul care a acceptat tardiv va trebui să respecte consencinţele unor asemenea acte.

Articolul 1519. Prelungirea termenului de acceptare a succesiunii

(1) Termenul prevăzut la art. 1517 poate fi prelungit de către instanţa de judecată cu cel mult 6 luni. Cu acordul celorlalţi succesori care au acceptat succesiunea în termen, pot fi incluse în cercul moştenitorilor, fără a se adresa în instanţa de judecată, persoanele din clasa succesorală chemată la succesiune care au omis termenul menţionat.

(2) În cazul prevăzut la alin. (1), succesorului i se acordă în natura partea ce i se cuvine din averea rămasă, iar în cazul imposibilităţii de a-i transmite în natură, echivalentul în bani al părţii ce i se cuvine din averea rămasă.

Omiterea termenului de opţiune succesorală în vederea acceptării succesiunii, privează succesibilul de acest drept. Despre prelungirea termen vezi art….. (din partea generală).

Potrivit unei opinii, admiterea acţiunii de repunere în termen este o implicată constatare a faptului acceptării succesiunii de către moştenitorul care a sesizat instanţa.

Înr-o altă opinie, instanţa judecătorească admiţînd cererea de repunere în termen va putea acorda succesibilului un nou termen care nu va putea depăşi 6 luni de la data cînd a luat sfîrşit faptul care a împiedicat exercitarea dreptului de opţiune succesorală.

Termenul de prescripţie de 6 luni se explică prin necesitatea lichidării într-un termen scurt a cauzelor succesorale prin stabilirea drepturilor cuvenite moştenitorilor şi eliberarea certificatelor de moştenitor sau declararea succesiunilor vacante, în cazurile cînd nu există moştenitori sau cînd moştenitorii existenţi au renunţat la drepturile lor.

Momentul de la care se calculează termenul de prescripţie privind dreptul de opţiune succesorală.

Termenul de prescripţie se calculează de la data deschiderii succesiunii. Chiar şi în ipoteza în care moştenitorul nu a cunoscut despre moartea celui care lasă moştenirea, termenul se calculează tot de la data deschiderii succesiunii. În cazul moştenirii prin transmisie succesorală (art.1523), termenul se calculează tot de la data deschiderii succesiunii, succesibilii care moştenesc prin transmisie succesorală avînd la dispoziţie termenul rămas pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală, termenul pe care îl mai avea succesibilul la data morţii sale, iar dacă acest termen e mai mic de trei luni, el se prelungeşte pînă la trei luni.

Se admite, însă că de la regula enunţată mai sus, există şi anumite derogări:

a) în cazul unui copil conceput, dar nenăscut la data deschiderii succesiunii (сare are drepturi succesorale cu condiţia ca el să se nască viu) se admite că termenul de prescripţie începe să curgă de la data naşterii;

b) în situaţia declarării judecătoreşti a morţii, data deschiderii succesiunii este data prevăzută în hotărîrea judecătorească definitivă ca fiind dată morţii. Se admite că deşi data deschiderii succesiunii este data stabilită prin hotărîre, termenul de prescripţie al dreptului de opţiune succesorală se calculează de la data rămînerii definitive a hotărîrii judecătoreşti declarative de moarte, pentru că numai din acel moment dreptul de opţiune poate fi exercitat;

c) în ipoteza în care succesibilul a luat cunoştinţă mai tîrziu de calitatea sa de moştenitor, termenul se calculează de la data luării la cunoştinţă a acestei calităţi (este vorba de moştenirea testamentară cînd testamentul din care rezultă calitatea de moştenitor a fost descoperit mai tîrziu, persoana neputînd afla de chemarea la moştenire decît din momentul descoperirii testamentului).

Suspendarea cursului prescripţiei în cazul forţei majore.

Potrivit art… C.civ., „În cazul cînd moştenitorul a fost împiedicat de a se folosi de dreptul său, din motive de forţă majoră, instanţa judecătorească, la cererea moştenitorului, poate prelungi termenul cu cel mult 6 luni de la data cînd a luat sfîrşit împiedicarea”.

Deci, se ridică două probleme pentru ipoteza cînd din anumite motive dreptul de opţiune succesorală nu a putut fi exercitat: pe de o parte, de cazul de fortă majoră care l-a împiedicat pe succesibil să-şi exercite dreptul de opţiune succesorală, iar pe de altă parte, de alte cauze întemeiate care l-au împiedicat să-şi exercite acest drept.

În legătură cu prima ipoteză, dacă succesibilul a fost împiedicat din cauză de forţă majoră să-şi exercite dreptul de opţiune succesorală, atunci se aplică regulile cunoscute de la prescripţia extinctivă, potrivit cărora forţa majoră suspendă de drept curgerea termenul de prescripţie în periodă cît acţionează cauza de forţă majoră. Aşadar, în caz de forţă majoră intervine suspendarea termenului de prescripţie.

A două întrebare care se pune în legătură cu prescripţia dreptului de opţiune succesorală se referă la situaţia cînd succesibilul n-a putut exercita dreptul de opţiune, dar neexercitarea acestuia nu s-a datorat unor evenimente ce pot fi calificate drept forţă majoră, ci unor situaţii în care, pentru motive temeinice, moştenitorul nu a putut exercita dreptul de opţiune.

Cînd cel chemat la moştenire nu şi-a exercitat în termenul prevăzut de lege dreptul de a alege între acceptarea sau renunţarea la moştenire, el va putea fi repus în termen de către instanţa de judecată, numai dacă se constată că neexercitarea în termen a dreptului de opţiune se datorează unor motive temeinice. Cauza temeiniciei justificate, este acea împrejurere care creează „... o împiedicare inevitabilă şi imprevizibilă numai pentru reclamant şi pentru cei care se aflau în condiţii asemănătoare”.

Repunerea în termen nu operează automat; nu în toate cazurile cînd cel chemat la moştenire este împiedicat să-şi exercite dreptul de opţiune, se prelungeşte termenul legal înăuntrul căruia este admisă exercitarea acestui drept.

Instanţa de judecată poate dispune repunarea în termen numai atunci cînd constantă că împrejurările ce l-au împiedicat pe cel chemat la moştenire să-şi execite dreptul de opţiune nu-i sunt imputabile. Repunarea în termen nu poate fi acordată atunci cînd se constată că depăşirea termenului de prescripţie se datorează unei culpe a reclamantului.

Trebuie precizat că există o deosebire esenţială între cazul de forţă majoră şi motive temeinice; forţă majoră produce de drept suspendarea termenului de prescripţie, pe cînd la motive temeinice, instanţa de judecată admite sau respinge cererea de repunere în termen, deci, repunerea în termen este considerată ca o măsură care este lăsată la aprecierea instanţei judecătoreşti, pe cînd suspendarea cursului prescripţiei operează opinii de drept.

În legătură cu repunerea în termen, mai precis în legătură cu producerea efectelor admiterii cererii de repunere în termen, în literatura juridică există opinii diferite. Potrivit unei opinii, admiterea acţiunii de repunere în termen este o implicată constatare a faptului acceptării succesiunii de către succesibilul care a sesizat instanţa.

Într-o altă opinie, instanţa judecătorească admiţînd cererea de repunere în termen va putea acorda succesibilului un nou termen care nu va pute depăşi 6 luni de la data cînd a luat sfîrşit faptul care a împiedicat exercitarea dreptului de opţiune succesorală. (de scos după precizare)

Considerăm că în urma admiterii cererii de repunere în termen succesibilul redobîndeşte dreptul de opţiune succesorală. El este repus în termen, pentru a avea la dispoziţie un termen în care să-şi exercite dreptul de opţiune succesorală astfel încît el are posibilitatea opţiunii între a accepta moştenirea sau a renunţa la ea.

Acţiunea de prelungire a termenului de acceptare a succesiunii prevăzut la art. 1517 urmează a fi diferenţiată de stabilirea faptului juridic – faptul acceptării succesiunii în termen prin întrare în posesiune.

În cazul cînd moştenitorul în termen de 6 luni de la data deschiderii succesiunii, a întreprins careva acţiuni care permit a înţelege că a întrat în posesia averii succesorală însă nu are dovezi documentare suficiente (de exemplu moştenitorul a luat careva bunuri, care a aparţinut defunctului, însa nu poate dovedi acest fapt decît cu martori) instanţa urmează să se pronunţe nu asupra prelungirii termenului de opţiune succesorală ci să stabilească faptul juridic de acceptare a succesiunii (art. CPC RM). Acest fapt juridic se precaută în cadrul procedurii speciale, iar în caz de existenţă a altor moştenitori, care au acceptat moştenirea şi între ei şi reclamant apare un litigiu asupra dreptului la succesiune, în procedura generală (obişnuită)

Specificul p.2 al acestui articol constă în posibilitatea de a accepta succesiunea după expirarea termenului de acceptare, fără a se adresa în instanţa de judecată.

Condiţii pentru acceptarea succesiunii după expirarea termenului de acceptare, pe cale extrajudiciară sunt:

acordul scris al celorlalţi moştenitori care au acceptat succesiunea în termen.

Dacă măcar un moştenitor nu este de acord, calea extrajudiciară de recunoaştere că moştenitorul a acceptat succesiunea nu se aplică.

Semnătura pe declaraţie poate fi efectuată în prezenţa notarului în competenţa căruia se află dosarul succesoral pentru rezolvare.

Semnătura pe declaraţie poate fi autentificată de notar sau altă persoană care înfăptuieşte acţiuni notariale.

Articul 1520. Inadmisibilitatea dispunerii de patrimoniul succesoral

Moştenitorul care a intrat în posesiunea patrimoniului succesoral nu are dreptul să dispună de el pînă la expirarea termenului de opţiune succesorală şi pînă la primirea certificatului de moştenitor.

Prin transmisiunea de drept a succesiunii către moştenitorii legitimi trebuie înţeleasă numai o transmisiune juridică a proprietăţii nu însă o transmisiune de fapt. Această transmisiune juridică nu este suficientă; va fi nevoie de actul de acceptare a succesiunii pentru exercitarea tuturor drepturilor transmise prin moştenire.

Pînă la acea dată, transmisiunea „juridică” nu permite moştenitorului legal sau testamentar, să intre în posesiunea de fapt a bunurilor succesorale. Acordarea „transmisiunii de drept” a succesiunii îi permite ca după transmiterea moştenirii şi pînă la recunoaşterea vocaţiei sale de moştenitor prin certificatul de moştenitor, să facă acte de conservare şi chiar de administrare asupra bunurilor succesorale, dar nu are dreptul să dispună de el.

Deşi cel chemat la moştenire este considerat succesor de drept chiar de la deschiderea succesiunii, în fapt, acest statut va fi dobîndit numai după declaraţia de acceptare şi primirea

certificatului de moştenitor. Caracterul de moştenitor de drept este atribuit numai în scopul ca moştenirea să nu devină vacantă.

Pentru toată perioada dintre deschiderea succesiunii şi acceptare, cel chemat la moştenire, după lege are numai statutul de succesibil.

Articolul 1521. Dreptul la fructele obţinute pînă la intentarea acţiunii

Dacă moştenitorul testamentar nu ştia de modificarea ori de revocarea testamentului sau dacă moştenitorul legal care nu ştia despre existenţa testamentului a intrat în posesiunea averii succesorală, sau dacă moştenitorii testamentari şi legali nu ştiau despre existenţa unui alt testament ori despre existenţa unor moştenitori legali mai apropiaţi, lor le rămîn fructele obţinute da la averea succesorală pînă la intentarea acţiunii, fiind de asemenea în drept să ceară restituirea integrală a capitalului investit în averea succesorală.

Moştenitorul aparent este obligat să restituie adevătorului moştenitor toate bunurile succesorale mobile fie în natură dacă le mai posedă, fie prin echivalent.

Dacă a fost de rea-credinşă va fi obligat să restituie şi fructele.

Moştenitorul aparent are în schimb dreptul la restituirea cheltuielilor necesare şi utile făcute pentru conservarea, întreţinerea sau îmbunătăţirea bunurilor succesorale, iar dacă a fost de bună-credinţă (bună-credinţă care este presupusă pînă la proba contrarie) are drept şi la restituirea cheltuielilor voluptuare şi capital investiţii în averea succesorală. În sensul acestui art……. moştenitorii care nu ştieau de la semnături vor fi numiţi moştenitori aparenţi, moştenitori adevăraţi sînt numiţi cei care au dreptul la moştenirea acceptată de moştenitorii aparenţi.

Articolul 1522. Consecinţele înstrăinării unor anumite bunuri din averea succesorală

Dacă, în cazurile prevăzute la art. 1521, bunurile care intră în avere succesorală sînt vîndute pînă la intentarea acţiunii, vînzarea-cumpărarea se consideră valabilă, iar mijloacele obţinute din vînzare se predau moştenitorului legal.

Specificul constă: trebuie de înţeles că a fost eliberat Certificat de moştenitor şi aplicat în calitate de document generalizator de drepturi.

Art. 1522 este reglementarea legală nouă şi este îndreptat spre ocrotirea drepturilor moştenitorului adevărat, şi îndreptăţirea. Certificat de moştenitor deşi în cele din urmă poate fi declarantul în cazul prevăzut de prezentul articol, numai atunci cînd a fost. Pînă la eliberarea Certificatului de moştenitor actele de vînzarea-cumpărarea a moştenitorilor aparent nu sînt ocrotite de acest articol (Contractul de arvonă de exemplu aste pe riscul unui asemenea vînzător). Moştenitorul adevărat, care a fost declarat

prin decizie judecătorească, au dreptul la primirea moştenirii ce li se cuvine în conformitate cu prevederile Art……… care reglementează îmbogăţirea fără just temei.

Articolul 1523. Transmisia succesorală

(1) Dacă moştenitorul a decedat după deschiderea succesiunii şi pînă la acceptarea moştenirii, dreptul de a primi cotă succesorală trece la moştenitorii săi (transmisia succesorală). Succesorii moştenitorului decedat trebuie să accepte moştenirea în partea rămasă din termenul stabilit pentru acceptare. Dacă acest termen este mai mic de 3 luni, el se prelungeşte pînă la 3 luni.

(2) La expirarea termenului prevăzut la alin.(1), succesorii moştenitorului decedat pot fi recunoscuţi de instanţa de judecată că au acceptat succesiunea dacă instanţa va considera cauzele omiterii termenului întemeiate.

(3) Dreptul moştenitorului da a primi o parte din moştenire în calitate de cotă din rezerva succesorală nu se transmite moştenitorilor lui.

În caz de deces al titularului dreptului de opţiune succesorală înainte de a-l exercita, acest drept se transmite asupra propriilor moştenitori legali sau testamentari, alături de celelalte drepturi patrimoniale lăsate moştenire, fără deosebire, după cum opţiunea are ca obiect o moştenire legală sau testamentară.

În caz de transmisie succesorală a moştenirii, moştenitorul legal (în nume propriu sau prin reprezentare) ori testamentar - supravieţuind un timp cît de scurt defunctului – dobîndeşte el succesiunea acestuia din urmă (chiar dacă nu a acceptat-o, dar nici nu a refuzat-o) şi – confundată cu a sa proprie – o lasă propriilor săi moştenitori, legali sau testamentari (moştenire succesivă, subsecventă). În acest caz, persoanele care pretind drepturi asupra masei succesorale prin transmisie succesorală, trebuie să dovedească “existenţa” moştenitorului în momentul deschiderii primei moşteniri, şi bineînţeles, propriile drepturi succesorale asupra moştenirii lăsate de acesta.

Transmisia succesorală poate fi şi succesivă.

Menţionăm, că transmisia succesorală operează chiar dacă, moştenitorul – decedat înăunutrul termenului de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală de 6 luni nu a exercitat acest drept, nici nu a acceptat-o, dar nici nu a renunţat. Fiindcă din patrimoniul transmisiei succesorale face parte şi acest drept de opţiune, care poate fi exercitat de beneficiarul transmisiei succesorale, în perioada rămasă pînă la împlinirea termenului de prescripţie. Dacă, însă, termenul de opţiune este expirat, beneficiarul transmisie succesorale trebuie să dovedească că moştenitorul a acceptat moştenirea în termen sau că a murit înainte de expirarea termenului şi acceptarea a fost făcută de el, în caz contrar, stingîndu-se, prin prescripţie, titlul său de moştenitor.

În cazul moştenirii prin transmisie succesorală, termenul se calculează tot de la data deschiderii succesiunii, moştenitorii, care moştenesc prin transmise succesorală, avînd la dispoziţie termenul rămas pentru exercitarea dreptului de opţiune succesorală, termenul pe care îl mai avea succesibilul la data morţii sale, iar dacă acest termen este mai mic de trei luni, el se prelungeşte pînă la trei luni.

Se admite, însă, că de la regula enunţată mai sus, există şi anumite derogări: în cazul unui copil conceput, dar nenăscut la data decshiderii succesiunii (care are drepturi succesorale, cu condiţia ca el să se nască viu), se admite, ca termenul de prescripţie începe să curgă de la data naşterii.

În situaţia declarării judecătoreşti a morţii, data deschiderii succesiunii este data prevăzută în hotărîrea judecătorească definitivă, ca fiind data morţii. Se admite că deşi data deschiderii succesiunii este data stabilită prin hotărîre, termenul de prescripţie al dreptului de opţiune succesorală se calculează de la data rămînerii definitive a hotărîrii judecătoreşti declarative de moarte, pentru că numai din acel moment dreptul de opţiune poate fi exercitat.

În ipoteza în care succesibilul a luat cunoştinţa mai tărziu de calitatea sa de moştenitor, termenul se calculează de la data luării la cunoştinţă a acestei calităţi (este vorba de moştenire testamentară cînd termenul din care rezultă calitatea de moştenitor a fost descoperit mai tîrziu, persoana neputînd afla de chemarea la moştenire decît din momentul descoperirii testamentului).

Moştenitorii succesibilului decedat înaintea exercitării dreptului de opţiune succesorală optează fiecare de sine stătător în vederea acestei moşteniri.

Dreptul moştenitorului decedat înainte de stingerea dreptului de opţiune prin prescripţie, fără a-şi fi exercitat dreptul, se transmite prin succesiune la propriii săi moştenitori, care vor avea de exercitat două drepturi de opţiune – propriul drept de opţiune născut în persoana sa la deschiderea moştenirii moştenitorului decedat şi, dacă acceptă această moştenire, dreptul de opţiune prin transmisie succesorală în cadrul patrimoniului succesoral şi care vizează moştenirea anterior deschisă.

Legea nu limitează numărul de transmisii succesorale.

Potrivit pt.3, al articolului comentat dreptul moştenitorilor de a primi o parte din succesiune în calitate de cotă obligatorie, ca fiind strîns legată de persoana a unui asemenea moştenitor, nu se transmite moştenitorilor lui, se explică aceasta prin faptul că drepturile la c. o limitează dreptul la libertatea testamentară şi dreptul altor moştenitori, care la fel ca moştenitor-rezervator sînt chemaţi la succesiune după decesul unui şi acelaş decedat. Privilegiul stabilizat nu poate să se răspîndească asupra propriilor săi moştenitori, chiar dacă ei şi ar avea dreptul la cota parte după decesul ultimului, cota parte ce se cuvinea moştenitorului rezervator trece la alţi moştenitori legali ori testamentari.

Articolul 1524. Consecinţele neacceptării moştenirii prin transmisie succesorală

(1) Neacceptarea moştenirii prin transmisie succesorală nu privează moştenitorul de posibilitatea de a accepta moştenirea care era destinată nemijlocit moştenitorului decedat.

(2) La refuzul de a accepta moştanirea prin transmisie succesorală, averea trece la persoanele chemate să accepte moştenirea în acelaşi rînd cu moştenitorul decedat.

În caz că moştenitorul a omis termenul de acceptare a succesiunii prin transmisie sau el are dreptul să se adreseze în instanţa de judecată pentru restabilirea termenului de acceptare a succesiunii. În declaraţie va ţine cont de toate circumstanţele şi cauzele din care a fost omis acest termen primind (luînd) o decizie motivată. În temeiul apariţiei moştenitorilor noi, vor fi anulate Certificatul de moştenitor şi înregistrarea la OCT.

Articolul 1525. Măsurile de conservare a averii succesorale

Moştenitorul este în drept să ceară luarea de măsuri pentru conservarea averii succesorale, fapt pentru care se stabileşte un termen de 6 luni ce se încadrează în termenul general de acceptare a succesiunii.

Termenul de 6 luni este limitat pentru notar, secretarul primăriei satului, comunei, pentru executorul testamentului acest termen nu este limitat şi alcătueşte termenul, necesar pentru executarea testamentului.

Procedura inventarului averii succesorale este determinată de Legislaţia RM cu privire a notariat.

Măsurile de conservare pot fi cerute de:

- un singur moştenitor

- cîţeva moştenitori

- executorul testamentar

- de autoritatea publică locală

- de organul de tutelă şi curatelă

- de la alte persoane, care acţionează în interesele conservării averii succesorale.

Cererea luării măsurilor de conservare se înaintează notarului care întreprinde toate măsurile de conservare a succesiunii în interesele moştenitorilor, legatarilor şi a altor persoane interesate.

Luarea de masuri pentru conservarea averii succesorale nu se limitează la inventarierea averii succesorale, aceste măsuri sînt mult mai diverse.

Procedura succesorală notarială ia sfărşit prin eliberarea certificatului de moştenitor sau de vacantă succesorală. Şi unul, şi celălalt nu se pot elibera decît la cerere. Astfel fiind, şi în absenţa text asemănător cu art. 590 din Codul Civil din 1964, care să decidă încetarea de drept a măsurilor conservării la expirarea termenului de 6 luni, consider caă aceste măsuri nu iau sfărşit de drept la expirarea acestui termen, ci umai din momentul în care un succesor sau statul se va prezenta pentru a intra în stăpînirea bunurilor succesorale. Altfel, conservarea moştenirii nu ar fi asigurată în mod efectiv şi eficace.

În cazul cînd toţi moştenitorii au acceptat succesiunea, însă se eschivează de la primirea averii succesorale în stăpînire, notarul numeşte un termen (o singură dată) pentru primirea averii, comunicînd concomitent că din această dată, măsurile de conservare încetează.

În caz de succesiune vacantă – este informat despre încetarea măsurilor de conservare organul financiar al administraţiei publice teritoriale.

Notarul determină termenul în cadrul căruia el întreprinde măsuri pentru conservarea moştenirii şi administrarea ei. Acest termen depinde de caracterul şi valoarea patrimoniului moştenit, precum şi de timpul necesar moştenitorilor pentru intrarea în posesia moştenirii. Acest termen, însă nu poate depăşi 6 luni.

Cu toate că existenţa persoanei fizice începe de la naştere, Codul civil recunoaşte existenţa copilului (qui in utero est) din ziua concepţiei cu unica condiţie de a se naşte viu. Această regulă, prevăzută de Codul Civil în materie de moştenire, este consacrată cu caracter general – după regula

dreptului roman, “drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţie, însă numai dacă se naşte viu” (infans conceptus pro nato habetur, quoties de commodis eius agitur).

Articolul 1526. Renunţarea la succesiune

(1) Moştenitorul poate renunţa la succesiune în termen de 6 luni din data deschiderii succesiunii, chiar dacă a acceptat succesiunea prin intrare în posesiune.

(2) Moştenitorul poate renunţa la moştenire în folosul altor moştenitori testamentari sau legali.

(3) Nu este admisă renunţarea la moştenire în folosul unei persoane private de dreptul la moştenire sau declarate moştenitor nedemn, inclusiv conform unei dispoziţii exprese din testament.

Potrivit principiului „nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei moşteniri care i se cuvine”, rezultă că dintre cele două posibilităţi (art. 15, 16) pe care le are persoana cu vocaţie succesorală de a opta la moştenirea defunctului, cea mai importantă o reprezintă posibilitatea de a nu accepta moştenirea, deci de a renunţa la moştenire.

Apreciem că este cea mai importantă, întrucît nici legiuitorul nu poate obliga pe nimeni să moştenească, dacă nu doreşte. Renunţarea la succesiune trebuie să aibă loc timp de 6 luni de la momentul decshiderii succesiunii.

Legiuitorul însă poate interveni în materie succesorală, sub diferite forme, prin anumite limite ale drepturilor succesorale, prin impunerea anumitor condiţii (vezi art.1505 şi comentariul la el), dar nu poate impune vreunei persoane să accepte moştenirea dacă aceasta nu doreşte.

Renunţarea la succesiune, spre deosebire de acceptarea succesiunii, nu poate fi tacită, ci numai expresă.

Renunţarea expresă la succesiune, în principu, nu este valabilă decît dacă este făcută printr-o declaraţie depusă la notar şi înscrisă într-un registru ţinut anume la notarul de la locul unde s-a deschis moştenirea; dacă renunţarea la succesiune s-a făcut la un alt notar decît acela de la locul deschiderii succesiunii, renunţarea nu este valabilă decît dacă ea se înregistrează şi la notariatul de la locul unde s-a deschis moştenirea.

Nerespectarea acestor cerinţe, atrage nulitatea absolută a actului de renunţare, fapt care determină, în cadrul termenului de 6 luni, posibilitatea acceptării succesiunii de către moştenitorul în cauză, alături de alţi moştenitori, dacă este (cazul).

Moştenitorul care renunţa la succesiune este considerat că nu a fost niciodată moştenitor. El este lipsit de toate avantajele care ar fi reieşit din moştenire şi de orice obligaţie, care ar fi decurs din calitatea de moştenitor, dacă ar fi acceptat succesiunea. Titlul de moştenitor al renunţătorului este desfiinţat, cu efect retroactiv, fiind considerat ca o persoană străină de această moştenire. Prin urmare, renunţătorul nu poate fi reprezentat (vezi art. 1504 şi comentariul la el) şi descendenţii lui pot culege moştenirea numai în nume propriu.

Partea renunţătorii profită comoştenitorilor săi, fără voia lor, indifirent dacă acceptarea comoştenitorilor s-a făcut înainte sau după renunţarea comoştenitorului, deoarece acceptarea succesiunii este indivizibilă.

Renunţarea la succesiune poate avea loc fără indicarea persoanei în folosul cui se renunţă. În acest caz, cota moştenitorului, care a refuzat, trece proporţional la toţi moşternitorii care au acceptat succesiunea. Dacă moştenitorul care a refuzat succesiunea este unic moştenitor, atunci moştenirea trece în folosul statului.

Renunţarea poate avea loc şi în folosul altor moştenitori, legali sau testamentari, în folosul statului sau a unor persoane juridice.

Nu este admis refuzul la moştenire în folosul persoanelor care nu sunt moştenitori.

În practică se întîlnesc situaţii, cînd moştenitorul, care a refuzat de la moştenirea unei averi concrete, după un anumit timp pretinde la altă avere, pretinzînd eronat că nu a întocmit vreun refuz asupra ei. În legătură cu aceasta, notarul trebuie să explice moştenitorului care doreşte să renunţe la moştenire, cît mai accesibil posibil, cerinţa ce ţine de universalitatea şi non-condiţionarea refuzului. Mail mult ca atît, ar fi logic de completat teaxtul cererii de renunţare la moştenire cu o frază cu următorul conţinut: “Notarul mi-a explicat, că renunţînd la succesiune (sau la o parte a ei), ulterior nu mai pot pretinde la moştenire, din ce nu ar consta şi unde nu s-ar afla averea succesorală”.

Moştenitorul care a renunţat la moştenire, poate înainta acţiune despre constatarea refuzului nevalabil numai pe cale judiciară, în condiţiile prevăzute de lege, pentru recunoaşterea convenţiilor nevalabile (dacă refuzul a avut loc sub influenţa violenţii, ameninţărilor, fraudei, ducerii în eroare, etc.).

Acceptarea tacită a moştenirii intervine şi atunci cînd unul dintre succesibili renunţă la moştenire, în folosul unuia sau mai multor comoştenitori ori cînd renunţarea se face în folosul tutulor comoştenitorilor.

Renunţarea la succesiune în favoarea celorlalţi moştenitori, sau în favoarea anumitor succesibili determinaţi înseamnă în realitate acceptarea moştenirii, în ambele situaţii succesibilii în favoarea cărora se renunţă la moştenire dobîndind în fapt bunurile succesorale nu direct din patrimoniul defunctului, ci prin intermediul renunţatorului, ca urmare a acţinii acestuia. (ultimul abzaţ posibil de exclus).

Articolul 1527. Inadmisibilitatea renunţării parţiale la succesiune

(1) Nu se permite renunţarea parţială la succesiune sau acceptarea parţială a succesiunii, sub condiţie sau pe un termen anumit.

(2) Dacă moştenitorul renunţă la o parte din moştenire sau formulează o anumită condiţie, se consideră că renunţă la moştenire.

Articolul 1528. Moştenirea cîtorva cote succesorale

(1) Persoana chemată la moştenirea mai multor cote succesorale poate accepta o cotă şi poate renunţa la alta dacă este chemată la moştenire în temeiuri diferite.

(2) Dacă chemarea la moştenire se face într-un singur temei, acceptarea sau renunţarea la o cotă se consideră aplicabilă şi celeilalte cote. Chemarea are acelaşi temei şi atunci cînd dispoziţia se conţine în testamente diferite.

(3) Dacă testatorul a testat moştenitorului cîteva cote din moştenire, el poate să-l autorizeze prin dispoziţie testamentară să accepte o cotă şi să renunţe la alta.

Сumularea calităţii de moştenitor legal cu acea de moştenitor testamentar (vocaţie succesorală dublă) conferă posibilitatea opţiunii diferite. De ex., renunţarea la moştenirea legală, nu optează şi pentru moştenirea testamentară.

Astfel, se admite ca moştenitorul legal, gratificat prin testament, va putea opta diferit cu privire la moştenirea legală şi cea testamentară.

Este necesar de precizat, că dacă testamentul conţine o cotă (valoare) mai mică decît cota legală, dispoziţia testamentară poate constitui exheredare parţială, caz în care moştenitorul nu ar putea renunţa la moştenirea testamentară pentru a accepta moştenirea legală (de mai mare valoare). (urmează a fi precizată, posibil de exclus)

Nu are importaanţă dacă moştenitorul e chemat la succesiune în mod direct, în rezultatul deschiderii succesiunii, sau ca rezultat al aderării la dechiderea moştenirii a unor fapte juridice, (de exemplu în cazul transmisiei succesorale sau chemării la succesiune a succesorului substituit).

Articolul 1530. Acrescămîntul

Dacă moştenitorul renunţă la moştenire, dar nu declară în favoarea cui renunţă, cota lui majorează cota moştenitorilor chemaţi la succesiune legală (acrescămînt), lar dacă tot patrimoniul succesoral este împărţit prin testament, majorează cota moştenitorilor testamentari proporţional cotei lor dacă testamentul nu prevede altfel.

Dreptul de acrescămînt rezultă din chemarea la moştenire.

Dreptul la acrescămînt nu se aplică în cazul substituirii moştenitorului testamentar. Legiuitorul acordă prioritate voinţei testatorului, de aceea, regula de acrescămînt nu se aplică în acest caz. În ceea ce priveşte propriu-zis moştenitorul substituit, în vederea lui, regula art. 1530, nu se răspîndeşte. În legătură cu aceasta, cota se transmite la alţi moştenitori, conform regulilor generale de acrescămînt.

În raport cu art. 586 al vechiului Cod Civil, legiuitorul schimbă principiul de acrescămînt la succesiunea testamentară, majorînd cota moştenitorilor testamentari, nu în părţi egale, cum era conform art. 586, ci proporţional cotei lor, în moştenirea testamentară.

Pentru ca dreptul de acrescămînt să ia fiinţă, trebuie întrunite următoarele condiţii:

- existenţa unei pluralităţi de moştenitori testamentari sau legali,

- unul sau mai mulţi dintre ie să nu poată sau să nu dorească să vină la moştenire.

Dreptul de acrescămînt în realitate este nu un drept de adăugire, ci unul de nescădere.

Partea renunţătorilor profită coerezilor săi, fără voia lor, indifirent dacă acceptarea coerezilor s-a făcut înainte sau după renunţarea comoştenitorului, deoarece acceptarea succesiunii este indivizibilă.

Articolul 1531. Renunţarea unicului moştenitor la succesiune

Dacă unicul moştenitor din clasa respectivă renunţă la succesiune aceasta trece la moştenitorii din clasa următoare.

Articolul 1533. Renunţarea la succesiune în favoarea celor chemaţi prin reprezentare.

Renunţarea la succesiune în favoarea celor chemaţi prin reprezentare se permite dacă, la ziua deschiderii succesiunii, persoana reprezentată care trebuia să fie succesor al celui ce a lăsat moştenirea nu va fi în viaţă sau dacă succesorul chemat prin prezentare (în cazul succesiunii legale) este succesor testamentar.

Dacă renunţătorul este singur în grad succesibil chemat la succesiune, moştenirea trece, în cadrul devoluţiunii legale, la moştenitorii subsecvenţi.

Articolul 1534. Inadmisibilitatea refuzului reprezentantului statului de a accepta succesiunea

Reprezentantul statului nu este în drept să nu accepte succesiunea.

Articolul 1535. Inadmisibilitatea renunţării la succesiune după depunerea cererii la notar

Nu se admite renunţarea la succesiune după ce moştenitorul a depus la notarul de la locul deschiderii succesiunii declaraţia de acceptare a moştenirii.

În caz de acceptare a succesiunii prin intrare în posesie, moştenitorul poate să revină asupra acestei acceptări, cu condiţia să nu fie expirat termenul de 6 luni de la data decshiderii succesiunii şi să depună declaraţia

Articolul 1536. Ireversibilitatea renunţării la succesiune

(1) Declaraţia de renunţare la succesiune este ireversibilă.

(2) Dacă moştenitorul este o persoană cu capacitate de exerciţiu restrînsă, lipsită de sau limitată în capacitatea de exerciţiu, renunţarea la succesiune se face în temeiul unei hotărîri judecătoreşti.

Ireversibilitatea în sensul acestui articol trebuie de înţeles ca irevocabilitate. Irevocabilitatea în materia renunţării la succesoral este o condiţie esenţială. Raţiunea declarării ca irevocabilă renunţarea, este de a ocroti pe această cale interesele moştenitorilor care au acceptat succesiunea.

Moştenitorul care a renunţat la succesiune, poate să revină asupra acestei renunţări şi obţine nevalabilitatea acestui act, în exclusivitate numai prin intermediul instanţei de judecată, conform temeiurilor generale prevăzute de lege pentru nevalabilitatea convenţiilor (în caz că renunţarea a avut loc sub influenţa ameninţării, aplicării violenţei, impunerii, ducerii în eroare, etc.)

Moştenitorul, depunînd declaraţie de renunţare fără a primi în schimb un contraechivalent şi cunoscînd că nu are nici o perspectivă de a-şi relua dreptul de opţiune, de a accepta moştenirea la care a renunţat, va reflecta mai mult asupra actului său.

Totodată, irevocabilitatea declaraţiei de renunţare la succesiune are meritul de a garanta pe alţi moştenitori acceptanţi de valabilitatea titlului său, în mărimea cotei majorate prin renunţare, realizînd astfel o stabilitate în actele translative de proprietate prin moştenire.

De la principiul irevocabilităţii renunţării la succesiune, consider că se impun unele excepţii, aceste sunt: (pag. 120, p. 14.4). Particularitatea revocării pentru cauzele excepţionale în viziunea mea, constă în caracterul personal al dreptului.

Articolul 1537. Transmiterea dreptului de renunţare la succesiune

(1) Dreptul de renunţare la succesiune se transmite prin moştenire.

(2) Dacă moştenitorul a decedat pînă la expirarea termenului de renunţare la succesiune, acesta continuă să curgă pînă la expirarea lui.

(3) Fiecare din succesorii moştenitorului decedat poate renunţa numai la partea sa de succesiune.

Articolul 1539. Momentul survenirii efectelor juridice ale opţiunii succesorale

Efectele juridice ale acceptării sau renunţării la succesiune survin în momentul deschderii succesiunii.

Atît în cadrul moştenirii legale, cît în celal moştenirii testamentare, transmiterea patrimoniului succesoral sau a bunurilor determinate din patrimoniul defunctului operează de drept din momentul deschiderii moştenirii, care este celal morţii defunctului.

Atît în cadrul moştenirii legale, cît şi în cel al moştenirii testamentare, transmitearea patrimoniului succesoral sau a bunurilor determinate din patrimoniul defunctului operează de drept din momentul deschiderii moştenirii, care este cel al morţii defunctului.