1. MODERNISMUL ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

Disputa dintre modernism şi tradiţionalism nu reprezenta o noutate în perioada

interbelică; din momentul organizării oamenilor în colectivităţi social-culturale, au luat naştere

şi doctrinele cunoaşterii care s-au manifestat atât la nivel social, economic, intelectual, cât şi la

nivel artistic. Aceste doctrine, sau curente culturale ,deşi, au evoluat de la o epocă la alta, nu au

putut asigura umanității dezideratul cunoașterii absolută, astfel, curentele culturale s-au aflat

mereu într-o relaţie de interdependenţă cu realizările şi crizele gnostice ale omului.

Cele mai dramatice au fost ,întotdeauna, întâlnirile dintre nou şi vechi, dintre doctrinele

tradiţionaliste şi cele moderniste, pe care le vom numi novatoare ,pentru a le distinge de

modernismul propriu-zis. Nicolae Manolescu, în volumul Despre poezie , face o scurtă analiză

a acestor doctrinelor culturale: „Cum se ştie, cearta dintre adepţii modernităţii şi aceia ai

tradiţiei nu caracterizează exclusiv ultima sută de ani. O Întâlnim şi În alte epoci, de n-ar fi să

amintim decât de faimoasa <<querelle entre les anciens et les modemes>> din secolul XVII

francez sau de aceea care, În secolul XIX, a opus pe romantici clasicilor.[…] . Victor Hugo, la

vremea lui, refuza clasicismul, fără însă a interpreta poezia clasică din perspectiva romantică,

chiar dacă refuzul se baza pe o deosebire între literatura clasică şi aceea romantică mult mai

mică decât ne apare nouă deosebirea dintre moderni şi tradiţionali: criteriul poeticului

rămăsese acelaşi, în timp ce acum el s-a schimbat din rădăcini. De la trubaduri la romantici,

spre a ne menţine în sfera europeană, pe durata a şapte secole, criteriul poeziei a fost unul

singur. Şi, dacă ne referim la antici, remarcăm că durabilitatea lui a fost încă şi mai mare.

Revoluţia poetică de la mijlocul veacului trecut nu are, în schimb, termen de comparaţie în toată

istoria poeziei: nici una din diferenţele existente în sânul poeziei tradiţionale (destul de

numeroase, de altfel) nu are vreo asemănare cu diferenţa pe care noi o simţim intuitiv între

această poezie, luată în ansamblul ei, şi poezia modernă.”1

Vom defini astfel, în genere, tradiţionalismul ca fiind tendinţa spontană a unui individ sau

a unui grup de indivizi care manifestă ataşament faţă de valorile tradiţiei şi neîncredere faţă de

inovaţie, faţă de schimbare; această orientare are consecinţe directe în domeniul politic, artistic şi 1 Nicolae Manolescu, Despre poezie, Braşov, Editura Aula, 2002, p. 105

cultural, căci procedează la păstrarea valorilor şi a specificului arhaic în detrimentul progresului

şi a inovaţiei2. Modernismul, prin opoziţie, va fi orice curent cultural ca la un moment dat

proclamă ruperea de tradiţie şi adoptarea unor principii novatoare, anticonservatoare. Adrian

Marino spunea: „ ideea de ruptură este inclusă, de altfel, în orice secvenţă temporală care se

substituie, prin negare, şi deci prin anulare, etapei precedente. Din care cauza modernismul-

produs al duratei, al devenirii istorice-implică în mod organic refuzul, contestaţia, antiteza

trecutului[…] ori de câte ori literatura, cunoştea răsturnarea unor poziţii, modificarea bruscă

a orientării, starea de spirit <<modernistă>> şi-a făcut apariţia. Acţiunea sa inevitabilă nu

poate fi, în planul confruntării literare, decât adversitate polemică ” 3 .

În sens restrâns, Modernitatea e un concept estetic ce conotează în primul rând

corespondenţa dintre opera de artă şi epoca în care ea este făurită şi legătura

strânsă, dar subtilă, dintre creaţia artistică şi mediul social care o generează.

Încercând o încadrate a modernismului în sânul istoriei curentelor culturală,

Nicolae Manolescu spunea  „Modernismul interbelic a fost, în toată poezia

europeană, un avatar al simbolismului. Linia directă ce duce de la Mallarme la

Ion Barbu şi la ermetismul italian trece prin simbolism. Acest lucru n-a fost

totdeauna recunoscut nici măcar de către poeţii înşişi. O definire coerentă a

modernismului, ca primă direcţie de poezie modernă, a fost întârziată de două

piedici contrare: considerarea, la un moment dat, a simbolismului din unghi

istoric, ca o "şcoală" limitată la condiţiile concrete ale manifestării lui între 1880

şi 1916; şi nesesizarea diferenţelor dintre modernism şi avangardism”4. Modernii

însă vor nega strânsa legătură cu simbolismul imputându-i acestuia limitarea

poeticului la lirism şi precum ideologia fondatoare: „Simbolismul nu a fost şi nu

este nimic altceva decât dorinţa de a ajunge la esenţa poeziei”5.

Modernismul va fi definit rând, în primul, ca orice altă doctrină poetică, prin miza

2 Mircea Anghelescu, Cristina Ionescu, Gheorghe Lăzărescu, Dicţionar de termeni literari, Bucureşti ,

Editura Garamond, 1996 3 Apud Irina Petraş, Teoria Literaturii, curente, figuri de stil, genuri şi specii literare, metrică şi

prozodie (dicţionar- antologie), Bucureşti , Editura Didactică şi Pedagogică, 1996, p.504 Nicolae Manolescu, op. cit, p. 1525 Ibidem

sa, care tinde spre autenticitatea, consonanţa dintre trăire şi operă, dintre textul

literar şi emoţia estetică. Evident, elementul novator, noutatea principiul

fundamental al modernismului (chiar dacă raportarea sa la tradiţie trebuie mereu

refăcută), se exprimă pe sine în termeni de opoziţie faţă de o tradiţie anchilozantă,

stagnantă, needificatoare. Modernismul e, aşadar o imagine a unui anumit

radicalism de expresie şi de conţinut, el înglobând în sfera sa orientări literare

precum simbolismul, expresionismul, imagismul etc.

În planul gândirii modernismul derivă dintr-o opoziţie faţă de raţionalismul cartezian

adică faţă de un raţionalism care se sprijină doar pe un sentiment al evidenţei, singurele adevăruri

cu un caracter cert sunt cele demonstrate prin experiment. 6 . Se postulează în acelaşi mod

cunoaşterea prin îndoială, care se transformă în unul dintre fundamentele metodei

experimentale, am putea afirma că este însuşi mobilul, motivaţia metodei şi a modernismului în

general 7 . Datorită aspectului şi demersului său înnoitor, experimentul are tendinţa de a-şi lua în

sprijin o anumită metodă, să-şi anexeze aşadar o cale de urmat, dar, în acelaşi timp, el simte

nevoia de a-şi consolida structura prin adaosuri teoretice: "Cu atât mai mult experimentul,

venind, cum spuneam, la un moment de criză a expresiei, ca o tentativă de a o depăşi, sau (ceea

ce în fond nu e altceva) de a o accentua, are nevoie de explicaţii şi teoretizări legate Într-un lei

de mutaţiile mai particulare sau mai generale, mai obscure sau mai vădite, survenite din diverse

cauze în sensibilitatea şi mentalitatea epocii şi determinând criza de expresie" (AI. Paleologu)8.

SE VOR PUNE BAZELE UNUI MIT AL PUTERII TRANSFORMATOARE PE CARE,

PRIN CUNOAŞTERE, OMUL O DOBÂNDEŞTE ASUPRA FENOMENELOR NATURII.

MODERNISMUL ESTE O NOUĂ GNOSEOLOGIE, ANTROPOLOGIZANTĂ ÎN CARE

FIECARE OM PRIN CUNOAŞTERE ŞI IMPLICARE ÎN CUNOAŞTERE DEVINE UN

FĂURITOR DE LUMI POSIBILE. cu alte cuvinte lirica se transformă într-un instrument de

cunoaştere a esenţelor universale, realitatea imediată nu mai este axiomatică ,ci, doar o

6 Liviu Petrescu, Poetica postmodernismului, Piteşti, Editura Paralela 45, 1998, p.177 Idem, p. 198 Apud Iulian Bălu, Simbolism, Modernism, Tradiţionalism, Avangardă, Editura Aula, Braşov, 2002,

p.86

actualizare a unei esenţe primordiale pe care poeţii încercă să o refacă prin poezie9; dezideratul

ordonării şi a universalităţii traduce ,în fapt, criza gnoseologică a omului modern în cătarea unui

principiu unificator al tuturor lumilor posibile. Poezia modernă se va opune astfel

sămănătorismului rural, care-şi legitima idealurile literare dintr-o falsă înţelegere a specificului

naţional, cât şi citadinismului retrograd proclamat de simbolişti10, se poate crede că dezideratul

universalităţii (deşi a generat în nenumărate rânduri o lirică ermetică) este o înglobare şi în

acelaşi timp o depăşire a tuturor modelelor gnostice anterioare. Modernii se îndoiesc de

capacitatea simţurilor senzoriale de a percepe esenţa, şi mai ales ei intuiesc faptul că realitatea

senzorială diferă de la o persoană la alta, ci vor căuta adevărul absolut obţinut pe calea

experimentului şi nu a demonstraţie sterile. Această programatică va fi cuprinsă în principiul

nonconfesiv al poeziei.

În literatura română, postularea modernismului este realizată de E. Lovinescu, în lucrarea

sa Istoria literaturii române contemporane. Criticul de la Sburătorul îşi fundamentează ideile

pornind de la factorul temporal care "intervine cu o acţiune, a cărei forţă creşte În decursul

istoriei”11. Corectând cu un ochi critic teoria maioresciană a "formelor fără fond", Lovinescu

crede, preluând un concept al lui Gabriel Tarde din domeniul sociologiei, că legea imitaţiei

acţionează şi în spaţiul culturalului, că formele imitate îşi găsesc, mai curând ori mai târziu, o

asimilare creatoare într-un anume context cultural-artistic. Criticul consideră că toate

manifestările de cultură ale unei epoci se dezvoltă din perspectiva unui „spirit al veacului-

saeculum”, că sunt modelate de o tendinţă sincronă ce conferă anumite trăsături similare unor

opere, autori, teme ori procedee din spaţii cultura le diferite. Lovinescu vede în sincronism

„acţiunea uniformizantă a timpului în elaboraţiile spiritului omenesc”12.

. Lovinescu operează însă o distincţie însemnată între "modernismul teoretic" postulat şi

practicat de el însuşi în paginile revistei Sburătorul sub forma unei "bunăvoinţi principiale faţă

de toate fenomenele de diferenţiere literară" şi "modernismul de avangardă şi experimental" al

9 Ioana Em. Petrescu, Ion Barbu şi poetica postmodernismului, Editura Cartea Românească, Bucureşti,

1993, p.1610 Matei Călinescu, op. cit, p. 25111 Nicolae Manolescu, op. cit, p. 15312 Apud Iulian Bălu, op. cit, p. 83

unor reviste avangardiste de atitudine radicală, precum: Punct, Integral, Contimporanul, Unu,

etc. Se poate spune că între tradiţie şi inovaţie, între "experienţă" şi "experiment" există

numeroase interferenţe şi intercondiţionări. Mai peste tot, Lovinescu şi gruparea sa erau

prezentaţi ca o orientare potrivnică spiritualităţii naţionale sau ca o spiţă de arlechini ai

condeiului, care desconsiderau tradiţia. Ceea ce era şi nedrept şi neadevărat, pentru că înnoirea

expresivă, în ordinea esteticului, şi militantismul împotriva închistării într-un tradiţionalism

osificat (ceea ce nu e acelaşi lucru cu tradiţia) nu semnifica deloc o atitudine potrivnică

spiritualităţii naţionale 13 .

Modernismul românesc nu poate fi înţeles fără aportul tradiţiei, după cum tradiţia însăşi

poartă, poate în mod paradoxal, în lăuntrul ei, germenele propriei negări: modernismul.

Modernismul românesc este, s-ar putea spune, fructul unei sinteze între experienţă (tradiţie) şi

experiment (noutate). Tradiţia însă, spre deosebire de restul Europei nu era reprezentată de

simbolism, şi în aceste condiţii nu se mai poate afirma că în România modernismul este un

avatar al simbolismului 14 ci o reacţie împotriva romantismul târziu, minor sau mai exact

împotriva epigonismului eminescian; o altă direcţie a dezvoltării modernismului român este

îndreptată împotriva sămănătorismului şi poporanismului, curente tradiţionale care din punct de

vedere estetic nu aveau nicio relevanţă. Ion Barbu evidenţiind condiţia precară a poeziei

tradiţionaliste ce se scria în epocă, declara: „Lirica nouă nu are de combătut tradiţionalismul ca

atare, ci numai tradiţionalismul timid. A înnoda cu Asachi, Alecsandri, Bolintineanu şi Conachi

înseamnă a pacta cu accidentalul şi particularul. Formele revelate ale poeziei stau mai departe,

în suvenirea unei umanităţi c1are: a Greciei, chenar ingenuu şi rar, ocolind o mare. Intuiţia

acelui suflet e o favoare a zeilor”15. Ovid Desunşianu adopta aceeaşi opinie când îi numea

decadenţi pe cei care „înşiră versuri în felul doinelor lui Alecsandri ori caută sa reproducă

tiparul eminescian[…] poezia de sentimentalism uşor, de improvizări preţioase de madrigaluri şi

romanţe dulcege, şi-a trăit timpul şi, să sperăm spre binele artei şi al sufletului nostru, că nu se

va mai întoarce ”16.

13 Iulian Bălu, op. cit, p. 8314 Nicolae Manolescu , op. cit, p.15215 Apud Nicolae Manolescu, op. cit, p.154 16 Apud Matei Călinescu, Conceptul modern de poezie (de la romantism la avangardă), Editura

Eminescu, 1972, p.251

Nu pentru prima dată se întâmplă ca în literatura română două programe antagonice să

coexiste, este cunoscut exemplul mixturii dintre clasicism şi romantism care a dat naştere primei

generaţii de autori canonici: Eminescu, Slavici, Caragiale şi Creangă mai mult de atât, observăm

că, deşi contemporani, în operele acestora apar şi alte influenţe vădite cum sunt cele naturaliste şi

de analiză psihologică la Slavici şi Caragiale.

prin reacţiunea faţă de tradiţionalism, prin încercarea de reinventare a limbajului, prin

dezideratul lirismului revelatoriu şi nu mimetic şi nu în ultimul rând prin apartenenţa la

modernism despre care Lucian Blaga în Zări şi etape, spunea: „ modernii ocolesc <<ideile

>>, <<tipicul>>, cu aceeaşi sfială ca şi realitatea dată; ei se refugiază într-o regiune şi mai

abstractă, încercând, să redea ultimele esenţe ale lucrurilor[…]. Această pornire spre esenţial

este una din trăsăturile caracteristice ale epocii noastre. Îi corespunde în ştiinţă goana după

ultimele principii. Îi corespunde în filozofie setea de sinteză. Aplecarea spre esenţial corespunde

unui apetit metafizic”17 .

Modernismul, românesc spre deosebire de cel european, a luat fiinţă ca o reacţiune la

curentele cu specific naţionalist şi poporanist, mai mult de atât între curentele considerate

decadente se numără şi romantismul (dar cel minor). Prin aceasta nu se înţelege că modernii nu

acceptau valoarea operelor lui Eminescu şi a întregii sale generaţii, ci faptul că începutul

secolului al douăzecilea, poezia românească încă se mai afla sub auspiciile epigonismului şi a

romantismului minor. Cu toate acestea, modernismul s-a văzut nevoit să asimileze valorile

tradiţionale pentru a-şi putea clădi un univers nou, autentic şi original, în acest fel putem explica

mai uşor de ce modernismul românesc a fost mult mai puţin agresiv faţă de cel vest european,

fiind de asemenea şi o consecinţă a spiritului naţional, autohton.

Modernismul se clădeşte în opoziţie cu (deja devenită canonică) mentalitatea clasică

asupra operei care după cum consemnează Adrian Marino „ era prizoniera ideii de totalitate,

sinteză, organism, cosmoid. Ideea compoziţiei constituia, în orice împrejurare, simulacru

obligatoriu al operei.” 18 . În contradicţie cu spiritul clasic, cel modern „ premiază nota fugitivă,

schiţa, secvenţa, fragmentul.[…] cultul mai vechi al reportajului, dispreţuit pentru adunarea

17 Apud Matei Călinescu, op. cit, p. 269

producţiei într-o <<carte>>, ideea însăşi de distrugerea <<cărţii>> prin <<caligrame>>,

elogiul reprimării expresiei, al nefiinţei verbale, sau dimpotrivă hipertrofia ei, ca urmare a

integrării în <<partitură>> a unor tehnici(muzicale, poligrafice) trădează aceeaşi orientare

tipic modernă” 19 .

Dar dacă teoria relativităţii părea să transforme universul într-o alăturare de lumi

posibile (definite în afara ideii de totalitate şi cosmoid), poeţii moderni vor încerca să găsească

principii unificatoare ale acestor multiple lumi posibile. Dezideratul lor ultim este idealul de

unitate şi armonie. Dacă epoca romantică a fost marcată de un profund sentiment al efemerităţii,

al vanităţii, iar cea simbolistă de o melancolie covârşitoare, epoca modernă a fost marcată de

teoria relativităţii, care, la rândul ei a generat o criză a realului şi a fiinţei, care de acum înainte,

va fi mereu în căutarea unui principiu unificator.

modernilor care s-au străduit să creeze un limbaj poetic guvernat de cu totul alte reguli

decât cel uzual; în poezie, limba trebuie să-şi recupereze măcar parţial virtuţile originare,

întemeietoare (fără dihotomia formă-conţinut), să creeze o altă lume. În concepţia barbiană, în

interiorul versului cuvintele îşi pierd sensul obişnuit, participând la semantismul global, difuz al

poemului, astfel că fiecare poem se configurează ca un univers autonom. Dacă limbajul obişnuit

încearcă, ratând de multe ori, comunicarea la nivelul relaţiilor exterioare dintre indivizi, limbajul

poetic se oferă nivelului interior al acestor relaţii, care tinde să se detaşeze de orice exterioritate.

Ca atare, limbajul poetic e conceput de Ion Barbu ca un cod universal. Nostalgia după

sincretismul originar al poeziei şi muzicii este comună multor creatori, ca şi tuturor receptorilor

sensibili, căci asocierea poeziei cu muzica ţine de ontologia noastră cea mai profundă.

18 Adrian Marino, Modern, modernism, modernitate, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală,

1969, p. 6319 Ibidem