3. Modelul cibernetic

Matematicianul Norbert Wiener este autorul modelului cibernetic al comunicarii (Cibernetica sau stiinta comenzii si comunicarii la oameni si masini, 1948).(Cybernetics, Wiley, 1948).

Schemei unidirectionale a teoriei informatiei elaborate de Sha nnon si Weaver, Wiener i-a adaugat o conexiune inversa, de la destinatar la sursa, de la receptor la emitator, creând notiunea de feed-back. În sistemul cibernetic, feed-back-ul permite reglarea ciclica a informatiei, reactia efectului asupra cauzei. Ciberneticienii se inte reseaza de cir cu la tia informatiei în ansamblul societatii.

Vazuta ca o stiinta generala a comunicarii, aplicabila deopotriva omului si masinii, cibernetica ofera un model analogic bazat pe informatica. „Ne-am hotarât sa desemnam câmpul întreg al teoriei controlului si comunicarii, atât la masini, cât si la fiintele umane, cu numele de Cibernetica, derivat din cuvântul grecesc Knbernhtes, sinonim cupilot.” (Norbert Wiener, 1971).

În opinia lui Bernard Miège, modelul cibernetic este unul dintre curentele fondatoare ale gândirii comunicationale, conturate în deceniile cincizeci-saizeci: „Cibernetica (sau teoria sistemelor generale) ... este în acelasi timp o stiinta a organismelor umane si neumane, nascuta din apropierile între comportamentele organismelor biologice si ale dispozitivelor tehnice si arta de guvernare sau de calauzire a afacerilor lumii”. (Gândirea comunicationala, 1998, p.24-25)

Norbert Wiener introduce concepte noi, ca acelea de feed-back, reglare, autoreglare, redundanta etc. „Fireste, exista diferente de detaliu în mesaje si în problemele de reglare, nu numai între un organism viu si o masina, dar chiar si în interiorul unui grup foarte strâns de fiinte. Scopul ciberneticii este sa dezvolte un limbaj si tehnici care sa ne permita sa atacam problema reglarii comunicatiilor în general si, de asemenea, sa descoperim repertoriul convenabil de idei si tehnici pentru a clasa manifestarile lor speciale conform anumitor concepte”. (Apud Bernard Miège, op.cit., p.25).

si pentru Wiener, comunicare înseamna transmiterea de informa tie: „Informatia desemneaza continutul a ceea ce se schimba în raporturile cu lumea exterioara pe masura ce ne adaptam ei si-i aplicam rezultatele adaptarii noastre... Nevoile si complexitatea vietii moderne fac mai mult ca oricând necesar acest proces de informare, iar presa, muzeele, laboratoarele stiintifice, universitatile, bibliotecile si manualele sunt obligate sa satisfaca necesitatile acestui proces, altfel nu-si vor atinge scopul. A trai eficient înseamna a trai cu o informatie adecvata. Astfel, comunicarea si reglarea privesc esenta vietii interioare a Omului, chiar daca ele se refera la viata lui în societate.” (op.cit., p.25-26).

Exista mai multe tipuri de informatie: actuala/potentiala, origi na la/reprodusa, condensata (articolul stiintific)/rarefiata (articolul de popu larizare), utila/inutila, veche/noua, directa/indirecta, imediata/târzie, du rabi la/trecatoare, profunda/superficiala, explicata (pedagogi ca)/comen tata, informatia dictionarelor, informatia simbolica (cea din chimie, de exemplu), informatia pe care o detine o sursa de autoritate etc.

Competenta informationala presupune o abilitate de a comunica, specifica atât emitatorului (lui E), cât si receptorului (lui R), de a o primi si retine.

Valabilitatea informatiei e data de verosimilitatea ei (daca e plauzibila sau, dimpotriva, absurda) si de autoritatea sursei, care trebuie sa se bazeze pe argumente, dovezi, judecati.

Procesul contemporan de comunicare este unul complex, flexibil si se manifesta atât în medierea tehnica (universul calculatorului), cât si în medierea umana.

Medierea din perspectiva subiectului uman este o forma de refuz al rolului pasiv în comunicare, de reconstructie din partea subiectului receptiv, de mentinere a identitatii de sine în acest proces, de afirmare a exigentelor umane prezente permanent în actul informational, deci, o forma a subiectivitatii.

Relatia mediere – comunicare conduce la interpretarea comuni ca rii ca un mijloc al expresiei personale si al relatiei sociale si, în acelasi timp, prin finalitatea sa, si ca un instrument al schimbarii sociale.

Canalele de transmitere a unui mesaj sunt variate: sunet, imagine, miros, gust etc. Natura canalului afecteaza modalitatile în care mesajul e primit, acceptat, evaluat, procesat. Impactul mesajului se schimba odata cu canalul

folosit. Unele canale sunt mai eficiente si au un mai mare impact asupra receptorului. Majoritatea receptorilor au preferinta pentru anumite canale: unii pentru imagine (prin televiziune), altii pentru lectura (ziare, carti etc.).

În receptarea si descifrarea unui mesaj, un rol deosebit îl are ex perienta de viata personala a fiecaruia. Ea difera de la persoana la persoana si amplifica sau, dimpotriva, reduce abilitatea receptarii si deco di ficarii unui mesaj.

La rândul lui, mesajul (continutul actului comunicarii) este privat sau public, intentionat, sau accidental, implicit sau explicit.

Feed-back-ul aduce emitatorului informatii despre mesaj, cre ându-i posibilitatea sa determine daca mesajul a fost primit si înteles corect. El poate fi pozitiv (încurajeaza sursa sa emita similar) sau negativ (descurajeaza), intern (provine din perceptia subiectiva a emi ta torului) sau extern (provine de la altcineva), imediat (la un discurs politic vezi reactia imediata) sau amânat (însoteste mass-media tradi tionale: cartea, articolul).

Feed-back-ul e folositor atât pentru emitator (E), cât si pentru receptor (R); el este o forma sui-generis de comportament în comunicare. Feed-back-ul este comunicare prin comunicare.

Efectul procesului comunicational este unul imediat si usor percep tibil sau amânat, în timp, efect pe care, uneori, nici E, nici R nu-l sesizeaza.

Foarte necesar în procesul comunicarii este contextul. Orice co municare are loc într-un anume context. El poate fi natural sau specta cular, care sa faca impresie. Fiecare context impune anumite norme de comportament si de comunicare.

Lansarea unui mesaj depinde foarte mult de pregatirea contex tu lui social. Pentru o receptie adecvata, e necesar ca publicul sa do reas ca acest mesaj.

Cei trei autori olandezi ai stiintei comunicarii, de care am a min tit mai înainte, definesc “informatia” în general ca fiind “ceea ce se comunica într-unul sau altul din limbajele disponibile” (J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, 1998, p.25).

Informatia este considerata ca o combinatie de semnale si simboluri. Semnalele pot fi undele sonore pe care le emitem în actul vorbirii sau undele radio sau cele de televiziune. Semnalele sunt în sine lipsite de semnificatie. Datorita unor conventii sociale, ele pot însa purta semnificatii, înscrise într-un cod, care pot fi decodate. Indiferent de natura semnalelor, atât emitatorul, cât si receptorul trebuie sa cunoasca natura codului, atribuindu-i aceeasi semnificatie.

Teoreticienii olandezi considera ca exista trei aspecte ale conceptului de “informatie”:

1.  aspectul sintactic al informatiei, care vizeaza succesiunea impusa semnalelor grafice, auditive ori electronice, succesiune impusa de emitator;

2.  aspectul semantic al informatiei, care vizeaza semni fi ca tia acordata semnalelor pe baza conventiilor sociale;

3.     aspectul pragmatic, care vizeaza efectul informatiei asupra re ceptorului (J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, 1998, p.26).

Conceptul de “informatie” trebuie înteles în mai multe sensuri: “Într-un prim sens, informatia numeste un element particular de cu noastere sau de judecata, accesibil oricui, sub orice forma. În alta acceptie, informatia delimiteaza o nevoie sociala de comunicare între membrii unei colectivitati sau între diversele grupuri ale societatii. În fine, termenul de informatie vizeaza mijloacele sau instrumentele care asigura, într-o societate data, comunicarea între oameni” (Sociologie de l’information, textes fondamentaux, 1973, p. 12).

În jurnalistica, conceptul de “informatie” este echivalent cu ace la de “stire”. Bernard Voyenne defineste informatia drept “procesul co mu nicarii sociale si institutiile care asigura acest proces” (Bernard Voyenne, 1980, p.17). Valoarea informatiei depinde de noutate, iar aceasta, la rândul ei, de caracterul de improbabilitate. O informatie

dintr-un domeniu oarecare se transforma într-o informatie ziaristica daca este de interes public si are o mare relevanta sociala. Publicul receptor este acela care determina, de fapt, valoarea informativa a unei stiri.

A informa înseamna a alege din multitudinea de evenimente pe acelea care pot interesa publicul prin ineditul lor si prin dimensiunea sociala.

Informatia poate fi abordata si din perspectiva economica. Putem vorbi, astfel, despre o piata a informatiei, si o piata a interesului, despre legea cererii si aofertei de informatie, despre un alt tip de relatii între partenerii procesului de comunicare – emitatorul si receptorul. Cel care solicita interesul publicului este emitatorul, iar publicul decide daca primeste sau refuza mesajul.

Piata informationala este de o mare diversitate. Putem vorbi des pre folio-media (care au drept suport informational hârtia: cartea, zia re le, periodicele) si despreelectronic media (transmiterea informatiei prin intermediul suportului electronic: telefonia, radioul, televiziunea). Societatea moderna este cunoscuta ca o societate informationala, ceea ce ar traduce ideea unei “revolutii informationale”, adica a dezvoltarii fara precedent a unei tehnologii informationale moderne si a consecintelor sociale provocate de aceasta. Pe piata informationala, cererea si oferta cresc într-un ritm ametitor.

J.J.Van Cuilenburg, O. Scholten si G.W. Noomen aduc, în acest sens, câteva argumente de ordin statistic: “Productia mondiala de carte a fost în 1960 de 314.000 de titluri; cincisprezece ani mai târziu, în 1975, apareau 568.000 de titluri, iar în 1986 numarul crestea la 819.500.

Numarul articolelor stiintifice publicate în revistele de specialitate se ridica în 1964 la 800.000; în zece ani (1974), numarul s-a dublat la 1.600.000 articole pe an. Prognoza pentru tarile industrializate indica o dublare a numarului de publicatii stiintifice în decursul a cincisprezece ani” (J.J. Van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, 1998, p.51).

Încercând sa defineasca conceptul de “societate informationala”, cei trei teoreticieni propun cinci perspective, care au în vedere: a) structura economica; b) consumul de informatii; c) infrastructura tehno lo gica; d) demersurile critice si e) demersurile multidimensionale.

Sa le explicam pe rând:

a) Structura economica. Se acorda o importanta deosebita aspec telor macroeconomice, deplasarii fortelor de munca dinspre sectorul industrial spre cel al serviciilor sau spre sectorul colectiv.

b) Consumul de informatii. Cercetarile au încercat sa stabileasca ponderea cheltuielilor legate de informatie în bugetul unei familii. (Spa tiul cercetarii: Japonia). S-au urmarit trei aspecte: cantitatea de informa tie (numarul anual de convorbiri telefonice pe persoana, tirajul zia relor la 100 de locuitori, numarul de carti publicate la 1.000 de locui tori, densita tea populatiei ca indice al comunicarii interpersonale), gra dul de penetra tie al mijloacelor de comunicare (telefon, radio, televiziu ne) si calitatea activitatilor informationale (ponderea sectorului de servicii în totalul po pulatiei active si ponderea studentilor în cadrul categoriei lor de vârsta).

c) Infrastructura tehnologica vizeaza numarul disponibil de retele digitale. Acolo unde numarul de retele digitale este suficient, cresc sansele de dezvoltare a unei societati informationale. Rezultatul: creste rea productivitatii, a standardului de viata, a timpului liber.

d) Demersurile critice la adresa societatii informationale. Sus ti natorii acestei perspective sunt de parere ca “societatea informationala” nu este decât un slogan comercial si ca introducerea pe scara larga a tehnologiei informationale va servi interesele celor aflati la putere, va însemna doar o redistribuire a veniturilor, saracul devenind tot mai sarac, iar bogatul tot mai bogat.

e) Demersurile multidimensionale propun o analiza a relatiilor dintre aspectele economice, sociale, politice, culturale si tehnologice, ajungându-se la concluzia ca nu se poate vorbi despre un tip unic de societate informationala si ca aceasta difera de la tara la tara, de la societate la societate.

Informatia nu are, deci, numai o valoare economica, ci si una sociala, politica sau culturala, ea devine un bun colectiv, accesibil tuturor.