MINISTERUL INTERNELOR ŞI - Editura MAI cultural... · Prin Regulamentele organice s-a procedat la...

MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

REPERE CULTURAL-EDUCATIVE

MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

Colecţia

Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor – 2010 –

3

ISBN: 978-973-745-081-4

Redactor coordonator: Cătălina CRĂCIUN Redactori: Aurora TORJE

Carmen PREDA Carmen TUDORACHE

Tehnoredactor: Niculina TÂRŢĂU Coperta: Carmen TUDORACHE

4

C U P R I N S

Ministerul Administraţiei şi Internelor. Scurt istoric – prof. Miliana Şerbu ........................................................................ 5

Semnificaţia înfiinţării Ministerului de Interne în procesul de formare a statului naţional român modern – Ionel Simota................................................................................. 27

Palatul Ministerului de Interne – Vladimir Alexandrescu, Viorica Piloiu .................................................................................. 34

Monumente bucureştene ale eroilor Internelor – prof. Constantin Gheorghe ........................................................... 41

Stema ţării reprezentată pe matrice sigilare individualizând Ministerul de Interne (1848 – 1881) – consilier superior dr. Laurenţiu Szemkovics ................................... 45

O abordare juridică a administraţiei publice – Dana Mihalache ............................................................................ 58

Minorităţile naţionale şi administraţia publică locală din Transilvania (1944 – 1948) – arhivist Daniel Gh. Talambă ........................................................... 79

Din istoria relaţiilor publice din Ministerul Administraţiei şi Internelor – prof. Constantin Gheorghe............ 86

Direcţiunea presei din Ministerul de Interne – Constantin Rîuleţ, şeful Serviciului Presei (articol reprodus din publicaţia „Paza”, an III, nr. 13 – 14, 1923) ............... 95

Ministerul de Interne – imaginea din presă (1900–1910) – prof. Constantin Gheorghe .................................. 106

5

MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR – scurt istoric –

Prof. Miliana ŞERBU

1. Începuturi

Administrarea teritoriului în ţările române, realizarea ordinii şi a siguranţei publice, precum şi funcţionarea normală a activităţii economice şi edilitare au constituit preocupări importante din cele mai vechi timpuri.

Domnii Ţării Româneşti şi Moldovei, la fel şi voievodul Transilvaniei, trebuia să se ocupe şi de asigurarea siguranţei, liniştii şi ordinii publice. Această activitate s-a realizat prin intermediul unor importante dregătorii care au apărut şi s-au dezvoltat, treptat, în secolele al XIV-lea şi al XV-lea.

Cel mai important dregător din Ţara Românească şi Moldova era marele vornic, judecătorul curţii domneşti şi mai marele judecător al întregii ţări. Numai el putea judeca pricinile de omor şi pronunţa pedeapsa cu moartea. Acesta era capul poliţiei şi siguranţei statului, prin atribuţiile sale fiind precursor al instituţiei numită mai târziu „Minister de Interne“. Cumula în acelaşi timp şi atribuţiile Curţii de Apel.

Pe măsura trecerii timpului, la sfârşitul secolului al XV-lea, marele vornic îşi limitează competenţa doar asupra Munteniei, pentru Oltenia, aceleaşi îndatoriri revenind marelui ban, cu sediul la Craiova.

Acelaşi lucru se va întâmpla şi în Moldova, unde, de la mijlocul secolului al XV-lea, funcţia de mare vornic este dublată: marele vornic al Ţării de Sus (cu reşedinţa la Dorohoi) şi marele vornic al Ţării de Jos (cu reşedinţa la Bârlad).

O dregătorie asemănătoare întâlnim şi în Transilvania, sub denumirea de dapifer, întrunind, în linii generale, aceleaşi atribuţii privind asigurarea ordinii şi siguranţei publice.

6

Un alt dregător important era logofătul, la care veneau şi de la care plecau toate actele de procedură privitoare la cazurile pe care le judeca domnitorul.

Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în Ţara Românească şi Moldova, postelnicul este cel care preia sarcinile de judecător al curţii domneşti, de cap al curierilor ce duceau corespondenţa oficială şi de secretar al domnitorului pentru relaţii externe. Tot aici, paza şi ordinea publică în cele două capitale (Bucureşti şi Iaşi) o avea în responsabilitate Agia, dregătorie care va deveni cu timpul o instituţie importantă a celor două ţări române. Printre cei care au ocupat funcţia de agă se numără şi Mihai Viteazul, aşa cum precizează istoricul Nicolae Stoicescu. Conform părerii aceluiaşi istoric: „Dregătoria Agiei a apărut în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, înainte de Mihai Viteazul, şi anume la 10 decembrie 1567“.

Perioada domniilor fanariote, în ciuda neajunsurilor şi a rapturilor constante din averea celor două ţări româneşti, a adus cu sine şi o serie de aspecte pozitive, cum ar fi apariţia şi dezvoltarea unor instituţii ale statului, dar şi întărirea celor existente deja, aşa cum s-a întâmplat cu dregătoriile ce asigurau ordinea şi liniştea publică.

2. De la Regulamentele organice la Unirea Principatelor

Răspândirea, la începutul secolului al XIX-lea, a ideilor

de organizare a societăţii moderne, mai ales prin intermediul tinerilor care îşi desăvârşesc înaltele studii în ţările occidentale, a condus la dezvoltarea mişcării naţionale pentru eliberarea de sub dominaţia străină şi ieşirea dintr-un feudalism anacronic şi neproductiv. Instituţiile statului, inclusiv cele de ordine publică, trebuia recreate pe noi principii: modernitate, competenţă, eficienţă.

7

Mişcarea condusă de Tudor Vladimirescu, la 1821, a pus problema creării unui nou aparat de ordine publică în mediul urban şi rural. Astfel, în documentul intitulat „Cererile norodului românesc“, publicat la mijlocul lunii aprilie 1821, era prevăzută, printre altele, în vederea asigurării ordinii, „crearea unei armate de 4000 de panduri şi 200 de arnăuţi“, care să fie scutiţi de toate dările.

Timp de două luni (23 martie–14 mai 1821), împreună cu divanul şi boierii, pandurii şi arnăuţii, Tudor Vladimirescu a administrat Ţara Românească, luând, din Bucureşti, o serie de măsuri de siguranţă naţională şi ordine publică: întărirea forţelor de panduri şi arnăuţi, realizarea unor puncte de rezistenţă la mânăstirile Antim, Radu Vodă şi Mihai-Vodă şi la Mitropolie, amplasarea unor grupuri de panduri pentru paza oraşelor, numirea unor ispravnici în judeţe, menţinerea ordinii în ţară curmând abuzurile şi nelegiuirile.

Anul 1821 reprezintă un reper în istoria românilor căci, „… cu drept cuvânt, se datează de la acea epocă o nouă perioadă a istoriei neamului românesc“ (A.D. Xenopol). După Revoluţia de la 1821, în timpul Războiului ruso-turc (1828), tot mai mulţi boieri români, adepţi ai unor idei avansate, au înaintat memorii Turciei, Rusiei şi altor mari puteri, prin care cereau profunde transformări, inclusiv pentru crearea unor noi organe de ordine publică.

Un moment important din această perioadă este acela în care, domnitorul Grigore Dimitrie Ghica (1822–1828) a înmânat, în anul 1822, Marelui Agă Mihăiţă Filipescu, Steagul Agiei. Confecţionat din mătase de culoare galbenă, steagul avea pe una din feţe un chenar de aur, în mijloc cu o ghirlandă de aur timbrată cu o coroană princiară în jurul căreia se afla un mănunchi de arme: buzdugane, lăncii, săbii etc. Sub ghirlandă se găsea o balanţă.

Pe cealaltă faţă a steagului, în interiorul unei ghirlande asemănătoare, era pictată scena biblică a Bunei-Vestiri, cu Maica Domnului şezând pe tron, înaintea îngerului ce-i aducea

8

vestea cea bună. Steagul purta pe ambele feţe următoarea inscripţie, scrisă cu litere chirilice negre: „Făuritu-s-au acest steag al Agiei la prefacerea domnilor dintre pământeni ai Ţării Româneşti, Măria sa Grigore Ghica Voevod, în anii 1822 epistosia [îngrijire] Dumnealui Vel Agă Mihăiţă Filipescu“.

Regulamentele organice au constituit prima lege fundamentală a celor două Principate, care a contribuit la modernizarea principalelor instituţii de stat ale Moldovei şi Ţării Româneşti şi la unificarea legislativă a celor două ţări româneşti. Proiectele de regulament au fost adoptate de Adunările obşteşti extraordinare din Bucureşti şi Iaşi, în mai şi octombrie 1831 şi au intrat oficial în funcţiune în iulie 1831 (Ţara Românească) şi ianuarie 1832 (Moldova).

Prin Regulamentele organice s-a procedat la prima organizare administrativă a Ţării Româneşti şi a Moldovei din epoca modernă, care a desfiinţat sistemul vechi al dregătoriilor şi a creat departamentele ministeriale ale statului, încadrate cu slujitori ai statului care, spre deosebire de funcţionarii domneşti, erau plătiţi din visteria statului.

În exercitarea puterii executive, domnitorul era ajutat de şase miniştri, printre care se număra şi Marele Vornic din Lăuntru, ca ministru al Internelor.

Regulamentul organic – atât în Ţara românească cât şi în Moldova – a stabilit acelaşi regim juridic pentru Departamentul Internelor, denumit „Ministerul Trebilor din Lăuntru“, însărcinat cu conducerea administraţiei generale a ţării, realizarea ordinii interne şi siguranţei statului, precum şi cu coordonarea unor importante sectoare de activitate socială şi economică.

Ministerul Trebilor din Lăuntru a întrunit în competenţa sa atribuţiile mai multor ministere de mai târziu.

În ierarhia membrilor Statului Administrativ Extraordinar, Marele Vornic al Ministerului Trebilor Dinăuntru se situa pe primul loc, ocupând funcţia de preşedinte şi „fiind însărcinat cu toată ocârmuirea cea din Lăuntru a Principatului“. La începutul

9

fiecărei domnii sau în cazul în care scaunul domnesc era vacant, el făcea parte şi din „vremelniceasca ocârmuire“.

Revoluţia de la 1848, declanşată în Vestul Europei, s-a întins şi spre centrul continentului, cuprinzându-i şi pe români. În acele momente s-a ridicat problema constituirii unor noi organe de ordine şi informaţii care să se deosebească de cele ale vechiului aparat represiv şi să slujească interesele poporului. Deţinerea conducerii Ministerului din Lăuntru a avut un rol important în asigurarea victoriei revoluţiei în fiecare ţară şi în contracararea planurilor reacţiunii interne şi internaţionale. În timpul revoluţiei s-au creat în toate ţările româneşti (inclusiv în Transilvania), gărzi naţionale şi alte organe de ordine şi informaţii, care, sprijinite fiind de populaţie, aveau sarcina de a apăra noile cuceriri, de a asigura ordinea publică şi de a zdrobi încercările complotiste ale reacţiunii interne şi de peste hotare. Cetăţenii au răspuns cu entuziasm înrolărilor în gărzile naţionale, considerând aceasta ca una dintre cele mai sacre datorii a lor. La Garda Naţională a Capitalei, locţiitor de comandant a fost poetul Constantin Aristia.

3. De la Unirea Principatelor la Marea Unire De remarcat că organizarea modernă a ministerului

datează de la unificarea administrativă a Principatelor, realizată de Alexandru Ioan Cuza în cursul anului 1861. În acest an, Vornicia din Lăuntru, denumită şi Ministerul Trebilor din Lăuntru, a luat denumirea de Ministerul de Interne. Prin Decretul-lege publicat în Monitorul Oficial al Principatelor Unite nr. 160 din 20 iulie/1 august 1864, Ministerul de Interne s-a unit cu Ministerul Lucrărilor Publice, luând denumirea de Ministerul de Interne, Agriculturii şi Lucrărilor Publice, în vederea impulsionării lucrărilor publice cu ajutorul administraţiei generale a ţării. Această organizare a continuat până la 1868, când a avut loc desprinderea din Ministerul de

10

Interne a Ministerului Agriculturii, Comerţului şi Lucrărilor Publice ce a funcţionat până în 1883.

În acelaşi timp, în anul 1862 s-a organizat, în cadrul Ministerului de Interne, Direcţia Generală a Serviciului Sanitar şi Serviciul Stabilimentelor Penitenciare şi de Binefaceri din România, iar în 1864 s-a constituit Direcţia Generală a Serviciului Telegrafo-Poştal. De asemenea, Serviciul Monitorului Oficial şi al Imprimeriilor Statului, prevăzut încă din Regulamentul organic, continua să se afle tot în compunerea Ministerului de Interne.

Pentru a crea o nouă imagine a Ministerului de Interne în rândurile cetăţenilor, domnitorul Cuza a căutat să-i aşeze întreaga activitate pe baza respectării legilor. Raliindu-se de la început acestui principiu, Mihail Kogălniceanu, care ocupase şi funcţia de ministru de Interne în guvernul de la Iaşi, a militat pentru limitarea abuzurilor autorităţilor poliţieneşti împotriva cetăţenilor şi pentru respectarea prevederilor legilor ţării în activitatea lor. „Recomand cu tot dinadinsul – arăta el într-un ordin către prefecţii judeţelor – respectul tuturor libertăţilor cetăţeneşti, ce sunt casa guvernului nostru constituţional. Nici un agent al autorităţii publice nu este învoit a intra în domiciliul cuiva şi a pune mâna pe vreo persoană fără mandat în scris, slobozit de autoritatea îndrituită“.

Organele poliţieneşti ce realizau ordinea în oraşe erau încadrate cu personal restrâns, insuficient, adeseori depăşit de sarcinile ce-i reveneau. Pentru rezolvarea acestei situaţii, o parte importantă a atribuţiilor organelor poliţieneşti au fost preluate de Garda Civică (orăşenească), instituită prin legea specială promovată la 18/30 martie 1866. Aceste Gărzi Civice cuprindeau locuitorii oraşelor între 20 şi 40 de ani şi au participat (între 1866 şi 1881) la realizarea pazei, ordinii şi siguranţei publice în localităţile urbane, scutind statul român de mari eforturi financiare.

Garda Civică a intrat în componenţa structurilor ostăşeşti ale ţării prin Legea organizării puterii armate din 1868 şi a devenit prin modificările ulterioare din 1872, al patrulea

11

element constitutiv (împreună cu „gloatele“) al sistemului militar şi de ordine.

Iniţial, Garda Civică a fost subordonată Ministerului de Interne iar din 1872 Ministerului de Război. Ea a fost înfiinţată în principalele 10 oraşe ale ţării: Bucureşti, Craiova, Galaţi, Iaşi, Brăila, Ploieşti, Piteşti, Bârlad etc.

În timp de pace, Garda Civică avea misiunea de a menţine „ordinea publică“ în oraşe, de a efectua serviciul de pază în interiorul acestora, de a se ocupa cu securitatea persoanelor şi proprietăţilor şi de a asigura liniştea publică. De asemenea, ea trebuia să acţioneze operativ în caz de tulburări, dezordini, incendii etc. Pentru a interveni cât mai prompt în astfel de situaţii, gardiştii erau organizaţi în posturi de siguranţă, patrule de gardă etc.

În războiul pentru cucerirea Independenţei naţionale din 1877-1878, Ministerul de Interne, în fruntea căruia s-a aflat eminentul om politic Ion C. Brătianu (care a deţinut concomitent şi funcţia de prim-ministru), a avut, alături de Ministerul de Război – condus de generalul Alexandru Cernat, şi de Ministerul de Externe – prezidat de marele patriot Mihail Kogălniceanu, o contribuţie deosebit de importantă la obţinerea victoriei de către Armata Română pe frontul de luptă împotriva Imperiului Otoman. Pe lângă realizarea atribuţiilor obişnuite pe linie de administraţie şi de poliţie, Ministerul de Interne a asigurat condiţiile materiale necesare intrării şi participării Armatei Române la marile bătălii pe frontul de luptă din sudul Dunării, fiind unul dintre cele mai prodigioase momente din întreaga sa istorie.

În preajma şi în timpul războiului pentru cucerirea Independenţei naţionale depline, Ministerul de Interne a avut următoarea structură organizatorică:

– Direcţiunea Generală a Administraţiei de Stat, care coordona activitatea administraţiei de stat, cât şi pe cea poliţienească şi de contraspionaj;

12

– Direcţiunea Generală a Poştei, Telegrafului şi Telefonului;

– Direcţiunea Monitorului Oficial; – Direcţiunea Generală a Serviciului Sanitar Civil etc. Pe plan teritorial: prefecturile de judeţe, subprefecturile,

comunele. În condiţiile în care teritoriul României era ameninţat să

devină teatru de război, organele Ministerului de Interne, care îndeplineau atribuţii şi pe linie de informaţii şi contrainformaţii, în colaborare cu cele ale Ministerului de Război, şi-au intensificat, în iarna şi primăvara anului 1877, activitatea informativă pentru cunoaşterea tuturor acţiunilor militare ale garnizoanelor turceşti de pe malul drept al Dunării. S-a trecut, totodată, la urmărirea şi reţinerea unor agenţi ai spionajului turc şi austro-ungar, la îndepărtarea persoanelor suspecte de activitate informativă în favoarea inamicului, din jurul unităţilor militare româneşti şi din oraşe.

În timpul participării României la războiul împotriva Imperiului Otoman, atribuţiile gărzilor orăşeneşti s-au extins, ele preluând paza unor obiective militare care până atunci era asigurată de unităţile de dorobanţi şi călăraşi, plecate acum pe frontul de luptă din sudul Dunării. De asemenea, ele au preluat paza tuturor oraşelor, instituţiilor, gărilor, închisorilor şi iarmaroacelor, iar în capitală au răspuns şi de securitatea unor obiective de interes naţional ca: Arhivele Centrale ale Statului, Poşta Civilă, Muzeul de Antichităţi, Ministerul de Finanţe, Casieria Centrală, Casa de Depuneri, Biroul Vamal şi altele.

În anii care au urmat după dobândirea Independenţei de Stat a României, se creaseră tot mai mult premisele înfăptuirii unirii depline. Activitatea de spionaj a marilor puteri vecine, care sabotau cu toată forţa crearea unei Românii Mari, a condus la regândirea organizării Ministerului de Interne, la organizarea administraţiei centrale şi la crearea unor organe speciale de ordine şi informaţii. Astfel, prin „Legea din 19 aprilie 1892 pentru organizarea Serviciului administraţiei centrale a Ministerului de

13

Interne“ s-a stabilit că în compunerea acestui minister intrau servicii centrale şi servicii speciale:

Servicii centrale: a) Direcţiunea Administraţiei Generale, a Personalului şi

a Poliţiei de Siguranţă; b) Direcţiunea Administraţiei Judeţene şi Comunale; c) Serviciul Contabilităţii Centrale; d) Serviciul Arhitecturii; e) Serviciul Registraturii Generale. Servicii speciale: a) Direcţiunea Generală a Poştei, Telegrafului şi

Telefoanelor; b) Direcţiunea Generală a Serviciului Sanitar Civil; c) Direcţia Generală a Serviciului Penitenciarelor; d) Direcţiunea Monitorului Oficial şi Imprimeriei Statului. Legea din 1892 care, după Regulamentul organic, fixase

primele elemente de ordine în organizarea Ministerului de Interne, devenise între timp insuficientă din cauza aglomerării lucrărilor administrative şi a unei neraţionale distribuiri a serviciilor.

La 20 iunie 1913 a intervenit o a doua lege pentru organizarea Ministerului de Interne. În expunerea de motive a legii, Take Ionescu, ministru de Interne, releva că legea din 892 nu mai corespunde şi „trebuie“ să se dea o nouă organizare administraţiei centrale a Ministerului de Interne, care să fie în măsură să asigure rezolvarea lucrărilor ce erau stabilite prin diverse legi sau în funcţie de nevoile muncii.

Prin Regulamentul de aplicare al Legii pentru organizarea Serviciilor Administraţiei Centrale a Ministerului de Interne, semnat de Carol I la data de 19 iunie 1913, la capitolul II (Atribuţiuni şi relaţiuni de serviciu), Secţia a IIa, art. 5, se stipulează înfiinţarea unii Birou al Presei pe lângă Cabinetul Ministerului, cu următoarele atribuţiuni: „Cercetarea ziarelor şi revistelor române şi străine din punct de vedere al afacerilor privitoare pe Minister, Direcţiunile dependente şi pe întreagă

14

Administraţie a ţării“. În postul de redactor, şef al secţiunii externe, se numea, printr-o decizie ulterioară, Mateiu I.L. Caragiale.

Tot în conţinutul Regulamentului, la cap. VII, art. 107–112, se fac referiri la organizarea Bibliotecii Ministerului de Interne.

Pe lângă măsurile de natură organizatorică, prin această lege s-a prevăzut „o mai bună recrutare a personalului, retribuţie şi stabilitatea lui“. S-a precizat totodată ca funcţionarii Ministerului de Interne, de la şef de birou în sus, să nu poată fi revocaţi sau puşi în disponibilitate, fără un aviz al conducerii ministerului. De asemenea, s-a stabilit un Statut general al funcţionarilor Ministerului de Interne şi constituirea unei comisii disciplinare, formată dintr-un consilier de la casaţie, unul de la Curtea de Apel Bucureşti şi secretarul general al ministerului.

În anii Primului Război Mondial, activitatea Ministerului de Interne a fost condusă de oameni politici români de mare valoare, cu o înaltă pregătire profesională, care au depus eforturi stăruitoare în vederea pregătirii condiţiilor întăririi efectivelor unităţilor poliţieneşti, alături de armată, în războiul pentru eliberarea Transilvaniei, Bucovinei şi Banatului.

În anii neutralităţii României, organele poliţiei de siguranţă au avut de înfruntat şi de anihilat puternica acţiune de spionaj, de propagandă şi de corupţie a serviciilor secrete ale Puterilor Centrale pe teritoriul ţării noastre.

Cu sprijinul patrioţilor români din teritoriile aflate sub stăpânirea monarhiei austro-ungare, organele poliţiei, siguranţei şi de informaţii militare au realizat pregătirea informativă a campaniei Armatei Române în vederea eliberării Transilvaniei şi Bucovinei.

După retragerea Armatei Române şi autorităţilor de stat din teritoriul ocupat de trupele Puterilor Centrale la sfârşitul anului 1916, numeroşi comisari, subcomisari şi agenţi de poliţie au fost lăsaţi din ordin în spatele frontului inamic, pentru a organiza mişcarea de rezistenţă a populaţiei române

15

împotriva ocupantului, pentru a contracara propaganda defetistă a inamicului în rândurile celor rămaşi la casele lor şi pentru organizarea unor reţele informative care să transmită informaţii utile Comandamentului militar român din Moldova.

În urma unirii Basarabiei cu România, la 27 martie/9 aprilie 1918, organele Ministerului de Interne şi-au extins activitatea şi asupra acestui teritoriu românesc, constituindu-se două regimente de jandarmi, chesturi de poliţie şi un Subinspectorat General al Siguranţei Statului, cu sediul la Chişinău.

După prăbuşirea monarhiei austro-ungare, în toamna anului 1918, conducătorii mişcării naţionale din Transilvania şi-au creat organe proprii de ordine şi informaţii, denumite Gărzile Naţionale, menite a asigura ordinea internă în teritoriul eliberat şi a asigura securitatea marilor întruniri în favoarea unirii cu România.

După realizarea Statului Naţional Unitar Român s-a pus problema unificării administrative a tuturor provinciilor româneşti şi a asigurării ordinii interne şi a siguranţei publice. De la bun început, Consiliul Dirigent, prezidat de Iuliu Maniu, a acordat o atenţie deosebită problemelor de ordine şi siguranţă în teritoriul românesc eliberat. În acest scop, a fost numit, la 12 decembrie 1918, ca şef al armatei şi siguranţei publice, fruntaşul unionist transilvănean Ştefan Ciceo Pop, care a început acţiunea de organizare a jandarmeriei în localităţile rurale transilvănene, iar la 30 decembrie 1918, Consiliul Dirigent a lansat un apel către populaţie pentru înrolarea în unităţile de jandarmi. Au fost înfiinţate în total 18 companii de jandarmi, cu un efectiv de 130 de ofiţeri şi 3.000 de militari în termen.

4. Înainte şi după al doilea război mondial În faţa noilor condiţii create după Marea Unire şi

încheierea Primului Război Mondial, prin Decretul-lege din 22 iunie 1919 s-a procedat al o nouă organizare a serviciilor din Ministerul de Interne.

16

În urma acestor modificări, pe lângă Cabinetul ministrului, legea prevedea şi funcţionarea a două servicii: Serviciul poştei interne şi externe şi Serviciul automobilelor.

Ministerul era compus din două mari structuri: servicii speciale (Direcţiunea Generală a Serviciului Sanitar; Direcţiunea Generală a Poştelor, Telegrafelor şi Telefoanelor; Direcţiunea Monitorului Oficial şi Imprimeriei Statului; Consiliul Administrativ Permanent – până în 1927 primele trei direcţii vor intra în componenţa altor ministere) şi servicii centrale (Direcţiunea Administraţiei Generale; Direcţiunea Contabilităţii; Direcţiunea Administraţiei Judeţene şi Comunale; Direcţiunea Poliţiei şi Siguranţei Generale; Cabinetul Ministerului; Serviciul Arhitecturii).

Pe teritoriul provinciilor care s-au unit cu România s-a extins activitatea organelor de ordine şi informaţii româneşti, astfel că, la sfârşitul anului 1918 s-au înfiinţat Subinspectorate generale de poliţie la Chişinău, Cernăuţi şi Cluj. Documentele consemnează în anul 1922 existenţa, în cadrul Direcţiunii Poliţiei şi Siguranţei a unui Inspectorat General de Siguranţă şi Poliţie al Transilvaniei, cu sediul la Cluj.

Pentru România, ca şi pentru restul statelor europene, perioada interbelică este una de adânci frământări politice, economice şi nu în ultimul rând, sociale.

Criza economică din 1929–1933, apariţia şi evoluţia fascismului şi a bolşevismului, recrudescenţa nemulţumirilor celor care se considerau nedreptăţiţi în urma Tratatelor de pace încheiate după Primul Război Mondial sunt tot atâtea probleme explozive ce vor conduce în final la cea de a doua conflagraţie mondială.

Organele de siguranţă naţională şi ordine publică trebuie să facă faţă acestor provocări şi să-şi îmbunătăţească activitatea pentru sporirea eficienţei.

De remarcat că, într-o lucrare apărută în 1918, sub titlul „Ministerul de Interne (proiect de organizare)“, semnată de Iuliu Pascu, autorul, urmărind statornicirea unui raţional statut

17

organic al acestui minister, preciza că Ministerul de Interne îndeplineşte două funcţii: administrative şi poliţieneşti, pentru realizarea cărora are, în structura sa, servicii principale, dinamice, care constituie însuşi scopul şi menirea acestui minister, şi, servicii auxiliare, statice, care au misiunea de a se îngriji de personalul primei categorii. Totodată, autorul sublinia că importantă în activitatea Ministerului de Interne este stabilirea factorilor determinanţi, definirea scopului specific, a naturii serviciilor care intră în componenţa sa şi a tuturor atribuţiilor corespunzătoare ca autoritate de conducere şi control, precum şi a principiilor fundamentale de organizare a sa.

Prin Legea pentru organizarea ministerelor din 2 august 1929 s-a urmărit să se dea administraţiei centrale o înfăţişare unitară.

Pentru a remedia starea de haos administrativ, legea din 2 august 1929 a organizat toate ministerele, inclusiv cel de Interne, printr-o singură mişcare legislativă. Astfel, ea a stabilit în structura fiecărui minister o serie de organe comune tuturor departamentelor de stat: a) Serviciul cabinetului ministrului; b) Serviciul Subsecretarului de stat; c) Secretariatul general; d) Direcţiunea Contabilităţii.

De asemenea, legea prevedea o serie de organe speciale pentru fiecare minister, în conformitate cu atribuţiile ce le îndeplinea.

Aşa cum era organizat prin această lege, Secretariatul general era o instituţie de prim ordin în structura organică a oricărui minister, inclusiv a celui de Interne, cu misiunea de a coordona întreaga activitate a ministerului, asigurând în acelaşi timp continuitatea unei tradiţii şi a unei unităţi de conducere.

Legea din august 1929 şi Regulamentul pentru organizarea Ministerului de Interne din 25 ianuarie prevedeau că Ministerul de Interne „poate avea unul sau mai mulţi secretari de stat“, dintre care un subsecretar de stat pentru administraţie şi un alt subsecretar de stat pentru poliţie.

18

Secretariatul general avea în sarcină conducerea unei serii întregi de servicii ca: Serviciul de studii, documentare şi statistică pe lângă care funcţiona biblioteca; Serviciul de registratură şi arhivă; Serviciul personalului şi al inspectorilor; Serviciul de arhitectură; Serviciul de contencios; Serviciul medical al ministerului; Intendenţa. Realizând o distincţie între serviciile centrale şi cele exterioare, legea din 2 august 1929, prevedea pentru fiecare departament, măsura deconcentrării în cadrul celor şapte directorate locale.

Prin Legea ministerelor din 2 august 1929 şi Regulamentul de organizare a Ministerului de Interne din 25 ianuarie 1930 se revine la definirea Ministerului de Interne dată prin Regulamentul organic, ca organ însărcinat cu realizarea conducerii administraţiei generale a ţării. În acest sens, în primul articol al Regulamentului menţionat se preciza că „Ministerul de Interne are în atribuţiile sale conducerea administraţiei generale a Ţării, ordinea şi siguranţa statului“.

Începând cu primăvara anului 1936, terorismul politic a cunoscut o nouă recrudescenţă, organizaţii legionare ameninţând cu prilejul congresului studenţesc gardist de la Târgu-Mureş, din aprilie 1936, cu înscrierea pe listele morţii a unor personalităţi de seamă ale vieţii politice româneşti: Armand Călinescu, prof. univ. dr. Nicolae Iorga, dr. Nicolae Lupu, Virgil Madgearu, a ministrului de Externe român Nicolae Titulescu, a prefectului Poliţiei Capitalei general Gabriel Marinescu etc.

După declanşarea marii conflagraţii mondiale, la 1 septembrie 1939, statele fasciste, în frunte cu Germania hitleristă, au recurs tot mai mult la actele specifice terorismului, îndeosebi a atentatului politic, pentru descurajarea adversarului şi subjugarea unor ţări. Cu ajutorul organizaţiei legionare, Gestapoul a reuşit să curme viaţa primului-ministru român Armand Călinescu, la 21 septembrie 1939. Lupta împotriva pericolului terorismului a reprezentat o sarcină deosebit de grea pentru organele poliţieneşti din Ministerul de

19

Interne şi celelalte servicii de informaţii şi contrainformaţii româneşti în anii 1936–1939.

În baza considerentelor menţionate, a necesităţii întronării climatului de ordine şi a sporirii sarcinilor care stăteau în faţa organelor Ministerului de Interne, în special pe linie de administraţie, poliţie şi de siguranţă naţională s-au impus noi măsuri de consolidare a structurii ministerului, pentru creşterea rolului atribuţiilor organelor poliţieneşti care se confruntau cu astfel de probleme, pentru dotarea lor tehnică cu mijloace tehnice moderne şi ridicarea profesionalismului celor ce acţionau pe frontul din umbră.

Astfel, prin Decretul din 7 ianuarie 1936, ratificat prin Legea din 26 ianuarie 1937, au fost stabilite mai precis atribuţiile Ministerului de Interne. Acestea erau: conducerea administraţiei generale a ţării, asigurarea siguranţei statului, paza ordinii publice, supravegherea şi controlul autorităţilor locale în limitele şi condiţiile stabilite de lege, îndrumarea, coordonarea şi armonizarea acţiunii administraţiei locale, executarea unor atribuţii cuprinse în legi speciale. Ministrul de Interne era, în continuare, şeful tuturor serviciilor şi instituţiilor ce depindeau de acest minister. El putea da delegaţii pentru anumite lucrări atât direcţiilor, cât şi conducătorilor administraţiei exterioare. Aceste delegaţii se dădeau prin decizii ministeriale ce se publicau în Monitorul Oficial.

Ministrul putea fi ajutat de unul sau doi subsecretari de stat, ale căror atribuţii erau fixate prin Decretul de numire sau prin Decizie ministerială ce se publica în Monitorul Oficial. Ministerul era ajutat, de asemenea, şi de un secretar general, ale cărui atribuţii îi erau fixate tot prin decizie ministerială.

Decretul din 1936, ratificat prin Legea din 26 ianuarie 1937, realiza, faţă de Regulamentul din 1930, o reglementare mai bună a serviciilor administraţiei centrale a Ministerului de Interne.

Începând cu anul 1933, situaţia internaţională se deteriora rapid, conducând fără tăgadă spre o nouă

20

conflagraţie mondială. Dezmembrarea Cehoslovaciei (1938) şi apoi invadarea Poloniei dezlănţuie conflictul (1 septembrie 1939).

Structurile Ministerului de Interne trebuie să facă faţă acestui context internaţional dar şi intern, deosebit de greu. Instaurarea dictaturii personale a lui Carol al II-lea (10 februarie 1938) va conduce România pe un drum deosebit de periculos.

În toamna anului 1939, în urma ocupării teritoriului polonez, organele poliţieneşti şi ale Jandarmeriei Române, în colaborare cu autorităţile administrative, s-au ocupat de cazarea şi hrănirea celor 100.000 de refugiaţi polonezi pe teritoriul românesc.

În timpul evenimentelor tragice de la sfârşitul lunii mai 1940, când trupele sovietice, nerespectând termenul convenit de 4 zile pentru retragerea autorităţilor de stat şi a trupelor române, au pătruns mai devreme în teritoriul român anexat prin notele ultimative din 26–28 iunie 1940, o parte a personalului poliţienesc şi posturile de jandarmi nu s-au putut retrage, fiind capturaţi de militarii sovietici. Marea lor majoritate s-au retras în condiţii dramatice, fiindu-le stabilite noi sedii în diverse localităţi din ţară. O problemă deosebit de grea a reprezentat-o retragerea armamentului şi a materialelor din dotarea unităţilor de jandarmi, poliţie şi administrative din Basarabia, Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţei.

În guvernul format la 4 iulie 1940, prezidat de politicianul progerman Ioan Gigurtu, conducerea Ministerului de Interne a fost încredinţată generalului David Popescu, în intenţia întăririi disciplinei şi a pregătirii militare a personalului poliţienesc şi a celui al jandarmeriei, pentru a face faţă marilor pericole care ameninţau ţara după capitularea Franţei, înfrângerii trupelor engleze pe continent, a anexării Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către Uniunea Sovietică şi a intensificării presiunilor politico-diplomatice, militare şi conspirative ale Ungariei horthyste împotriva ţării noastre.

21

Deşi România se afla angajată în război pe frontul antisovietic, începând cu 1941 – fapt care i-a provocat mari pierderi materiale şi de vieţi omeneşti – şi suporta cazarea şi hrănirea aproape a 800.000-1.000.000 de refugiaţi din teritoriile româneşti cedate şi din ţările vecine cotropite de hitlerişti, a avut loc o scădere a stării infracţionale, în special pe raza de activitate a Prefecturii Poliţiei Capitalei, care asigura ordinea în municipiul Bucureşti, a cărui populaţie se ridica la circa 1.000.000 de locuitori.

Actul de la 23 August 1944 a însemnat alunecarea ţării pe panta bolşevismului. Activitatea organelor poliţieneşti la sfârşitul verii anului 1944 a fost afectată de prezenţa, pe teritoriul românesc, a numeroase trupe sovietice care constituiau nu numai o grea povară economică pentru populaţia civilă ci se amestecau în mod brutal în treburile interne ale ţării, provocând acte de violenţă, abuzuri, ilegalităţi, inclusiv omoruri, jefuiri de bunuri materiale de la cetăţeni, fapt ce afecta ordinea şi liniştea locuitorilor. Pe de altă parte, aceste trupe, comportându-se ca într-o ţară ocupată, au confiscat întreaga flotă militară şi civilă a statului român, ce valora peste 241 miliarde lei, au rechiziţionat întreaga producţie de ţiţei, iar proprietarilor agricoli li se confiscau ultimele rezerve de cereale şi alimente.

După 23 August 1944, Ministerul de Interne, la fel ca şi tot teritoriul românesc, intră sub zodia nefastă a bolşevismului şi sub ocupaţia efectivă a armatei sovietice (1944–1958). Este o perioadă neagră pentru întreaga viaţă politică, socială şi culturală a României. Intelectuali, ofiţeri, preoţi sau oameni simpli sunt aruncaţi în închisorile comuniste pentru a face loc bolşevicilor, „puterii populare“. Instituţiile statului sunt conduse de oameni aserviţi noii puteri, majoritatea ajunşi pe cele mai înalte trepte ale ierarhiei fără pregătire profesională sau măcar studii. Ministerul de Interne rămâne şi în această perioadă o instituţie importantă a statului, necesară în menţinerea ordinii

22

publice şi siguranţei generale. Trece prin aceleaşi schimbări ca şi celelalte instituţii ale statului, urmând modelul sovietic, inclusiv în privinţa uniformelor şi gradelor.

Prin Decretul Prezidiului Marii Adunări Naţionale a R.S.R. nr. 25 din 23 ianuarie 1949 se înfiinţează Miliţia, în cadrul Ministerului de Interne, având ca scop menţinerea ordinii publice pe teritoriul ţării. Sunt desfiinţate Poliţia şi Jandarmeria. Prin Decretul nr. 110, au fost înfiinţate Trupele de Securitate, care intrau tot în componenţa Ministerului de Interne.

La 30 martie 1951, prin reorganizarea Direcţiei Generale a Securităţii Poporului, ia naştere Direcţia Generală a Securităţii Statului şi, mai târziu (1978), Departamentul Securităţii Statului. Potrivit aceluiaşi decret (nr. 121 din 8 aprilie 1978) din Ministerul de Interne făceau parte: Departamentul Securităţii Statului, Miliţia, Trupele de Securitate, Trupele de Pompieri, Arhivele Statului, Penitenciarele, Şcolile speciale de muncă şi reeducare pentru minori.

După evenimentele din Decembrie 1989, Ministerul de Interne cunoaşte o serie de transformări structurale, menite a pune instituţia pe făgaşul unor reforme absolut necesare în vederea integrării în concertul statelor europene.

Exprimând dorinţa de integrare în Uniunea Europeană, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative a desfăşurat o activitate de armonizare a legislaţiei şi a formulelor organizatorice cu cele ale Uniunii Europene. A fost securizată frontiera estică şi sud-estică, parte a frontierei Uniunii Europene, au fost implementate concepte, au fost pregătiţi profesional şi specializaţi poliţiştii şi alţi lucrători în diferite domenii, a fost modificată legislaţia pentru asigurarea liberei circulaţii a românilor, au fost întemeiate centre de instruire în ordinea publică, având vocaţie europeană. Structurile şi atribuţiile lor au ajuns la un grad mare de europenizare, astfel că au marcat o contribuţie importantă în integrarea României în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.

23

5. Miniştrii de Interne – personalităţi ale vieţii cultural-ştiinţifice şi politice româneşti

O instituţie a administraţiei publice centrale, dar mai

cu seamă una de genul Internelor, fiinţează şi devine reprezentativă în plan funcţional şi mai ales istoric, prin personalităţile care au stat în fruntea ei şi care i-au asigurat o organizare şi un conţinut al activităţii corespunzătoare perioadei prin care trecea ţara într-un moment sau altul al devenirii sale. Din acest motiv, s-a simţit nevoia ca, la anumite intervale de timp, în special în perioada interbelică, doctori în ştiinţe juridice, lucrători în Ministerul de Interne să facă o retrospectivă a evoluţiei ministerului în toate structurile sale (Poliţie, Jandarmi, Prefectura Poliţiei Capitalei ş.a.) reliefând modul de organizare în viziunea dreptului comparat şi contribuţia instituţiei la reformarea statului în întregul lui.

O privire aruncată pe o listă a foştilor miniştri de Interne ne va da o imagine fidelă a evoluţiei vieţii politice şi spirituale a societăţii româneşti în epoca sa modernă.

De la înfiinţarea primului guvern unic al ţării, la 24 ianuarie 1862, Ministerul de Interne al României va fi condus, în cea mai mare parte a timpului, de oameni politici având o solidă cultură juridică şi umanistă.

Astfel, după liderul conservator Barbu Catargi (1862) primul-ministru de Interne al guvernului unit al României, vin în prim-planul Internelor revoluţionarii paşoptişti, adaptaţi la cultura apuseană, oameni cu vederi democratice, gânditori şi mânuitori de condei, reprezentativi pentru cultura românească a acelor ani. Vom pomeni aici numele lui Mihail Kogălniceanu, personalitate incontestabilă a vieţii politice şi unul din artizanii Unirii Principatelor. Tot din categoria paşoptiştilor trebuie amintit Nicolae Kretzulescu; acesta, atât ca om politic cât şi ca ministru de Interne s-a dovedit a fi mare iubitor al cinstei şi dreptăţii: „Faceţi să se respecte cu stricteţe legile în fiinţă – scria el într-o circulară trimisă autorităţilor locale – aplicaţi cu

24

zel şi cu energie pe cele noi; dezvoltaţi cea mai mare străşnicie spre a stârpi abuzul, care este gangrena ce ne-a ros şi ne roade încă; printr-o conduită dezinteresată şi dreaptă ridicaţi autoritatea care a căzut; insuflaţi subalternilor d-voastră exemplul de respect de legi şi acel devotament patriotic, fără care nu putem realiza nimic“.

C.A. Rosetti, paşoptist de frunte, este numit la 11 iunie 1848, în timpul Guvernului provizoriu, prefect al Poliţiei Capitalei. Poet şi publicist, fondatorul ziarelor „Pruncul român“ şi „Românul“, membru al Academiei Române încă de la înfiinţarea acesteia, ajunge ministru de Interne în timpul domniei lui Carol I. Descendenţi ai marii familii a boierilor Goleşti, Ştefan Golescu şi Alexandru G. Golescu, organizatori ai mişcării paşoptiste din Ţara Românească, au condus şi destinele Ministerului de Interne.

Sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea reprezintă o perioadă de aşezare instituţională a societăţii româneşti pe baze moderne şi totodată de resurecţie economică, absolut necesare pregătirii unui teren solid în vederea Marii Uniri. Întreg acest context aduce la conducerea Ministerului de Interne oameni politici de formaţie economişti, cum ar fi P.S. Aurelian, cu experienţă în administraţie urbană, ca Nicolae Fleva sau reformatori ai învăţământului românesc – ne referim aici la Spiru Haret.

Nu putem trece cu vederea numele lui Vasile Lascăr, de formaţie jurist, ajuns ministru de Interne în două rânduri. A fost cel care a gândit o poliţie modernă de nivel european şi astfel, în timpul celui de-al doilea portofoliu la Interne, la 1 aprilie 1903, va fi adoptată Legea asupra Poliţiei Generale a Statului, prin care Vasile Lascăr dorea să facă „din poliţie o a doua magistratură“. Se urmărea stabilitatea personalului poliţienesc şi eliberarea acestuia de sub dependenţa partidelor politice.

Începutul secolului al XX-lea impune, prin conjunctura internă şi internaţională, făurirea statului naţional unitar

25

modern prin unificarea teritoriilor locuite dintotdeauna de români într-un singur stat. Perioada culminantă a politicii şi diplomaţiei româneşti aduce în fruntea ţării şi a principalelor sale instituţii iluştri oameni politici, care ocupă şi fotoliul Internelor, un minister „cu greutate“ mai ales în această conjunctură.

Ion I.C. Brătianu, unul din cei mai mari oameni politici ai neamului, de al cărui nume se leagă actul de la 1 Decembrie 1918, a fost ministru de Interne în opt legislaturi.

Alexandru Averescu, strateg al războiului de reîntregire, al victoriei de la Mărăşeşti, va ocupa fotoliul Internelor ca şi Take Ionescu, strateg al diplomaţiei şi susţinător al intereselor româneşti la Conferinţa de Pace de la Paris. În timpul portofoliului său la Interne, 1912–1913, a fost dată o a doua lege pentru organizarea Ministerului de Interne care, în afara măsurilor organizatorice, a prevăzut „o mai bună recrutare a personalului, retribuirea şi stabilitatea lui“.

După încheierea procesului de unire a teritoriilor locuite de români, prin crearea României Mari şi promovarea celui de unificare economică şi cultural-politică a tuturor românilor, nume strălucite ale culturii româneşti ajung în funcţia de ministru de Interne. Ne referim, desigur, la Nicolae Iorga, „… om de ştiinţă şi poet, benedictin al cercetării abstracte şi în acelaşi timp un inspirat al muncii de teren; umanist, din speţa marilor învăţaţi sau artişti ai Renaşterii; suflet de apostol al neamului său şi apologet înaripat al universalităţii umane“, cum îl caracteriza Ion Zamfirescu într-o şedinţă comemorativă pe care i-o închina Institutul de Ştiinţe din România.

Octavian Goga, poetul neamului românesc, al obidirii şi durerilor sale, a ocupat la rândul său fotoliul Internelor, precum şi I.G. Duca, „omul fin, cu inteligenţă suplă şi talent multilateral, cu o cultură aleasă şi educaţie occidentală, cu suflet bun şi cinste exemplară şi cu un stat de serviciu bogat în slujba ţării şi a neamului“. Mai puţini ştiu că I.G. Duca a fost şi un scriitor de talent. Cronicile lui de politică externă din „Viaţa

26

Românească“ şi „Universul“ au făcut epocă, iar publicarea volumului Portrete şi amintiri precum şi a eseului Mâinile, „un giuvaer al geniului“, l-au consacrat definitiv.

Revenind la marii oameni politici aflaţi la conducerea Ministerului de Interne, să-l amintim pe Gheorghe Tătărescu, în timpul administraţiei căruia, prin prevederile Legii din 26 iunie 1937, aria atribuţiilor Ministerului de Interne se extinde, cuprinzând conducerea administraţiei generale a Ţării, paza ordinii publice, siguranţa statului, îndrumarea, coordonarea şi armonizarea administraţiei locale. Armand Călinescu, politician cu o puternică personalitate, va deţine acest portofoliu între 1937 şi 1939.

Perioada celui de-al Doilea Război Mondial, din momentul în care neutralitatea Românei nu mai este posibilă şi nici favorabilă, aduce la conducerea acestui minister o pleiadă de generali: Gabriel Marinescu, David Popescu, Aurel Aldea, Constantin Sănătescu, Nicolae Rădescu. Oprindu-ne asupra lui Gabriel Marinescu, nu putem să nu menţionăm faptul că a deţinut funcţii în Ministerul de Interne începând cu aceea de subşef de stat major la Inspectoratul General al Jandarmeriei Rurale, subsecretar de stat şi ministru de Interne.

Urmările celui de-al Doilea Război Mondial se dovedesc a fi dintre cele mai nefaste pentru România. Sovietizarea ţării între 1945 şi 1958 şi comunizarea acesteia au fost cele mai mari nenorociri. Schingiuirea sufletului românesc prin decimarea culturii sale a fost şi rămâne un fapt real şi ireversibil.

Genocidul care s-a practicat asupra clasei politice româneşti a prins în ghearele sale şi figuri ilustre care au sprijinit interesele Ministerului de Interne. Puţini au fost aceia care au reuşit să scape.

27

SEMNIFICAŢIA ÎNFIINŢĂRII MINISTERULUI DE INTERNE ÎN PROCESUL DE FORMARE A STATULUI NAŢIONAL

ROMÂN MODERN

Ionel SIMOTA

Contextul internaţional al apariţiei

Statului Român Modern Realizarea Unirii Principatelor, consacrată, în prima

etapă, prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al principatelor Moldovei şi Ţării Româneşti, a fost rodul unei conjuncturi internaţionale favorabile de care a beneficiat, în demersurile ei, generaţia paşoptistă, spre îndeplinirea proiectului politic unionist.

Problematica Unirii Principatelor a ajuns în atenţia Marilor Puteri, în condiţiile insistenţei Rusiei, de extindere a influenţei sale politice şi militare în zona Dunării de Jos şi a Peninsulei Balcanice, în dauna Turciei. Creşterea influenţei ruseşti în această regiune era percepută de Anglia ca fiind îndreptată împotriva intereselor ei, în condiţiile în care menţinerea integrităţii Imperiului Otoman era garanţia că prezenţa britanică în zona Mediteranei nu va fi perturbată. Intenţiile expansioniste ale Rusiei s-au concretizat în declanşarea, în 1853, a conflictului militar cunoscut în istoriografie ca fiind „Războiul Crimeii”.

Prima etapă a conflictului a reprezentat-o ocuparea militară, de către armata rusă, a Moldovei şi Ţării Româneşti, din punct de vedere strategic, zona Principatelor fiind culoarul de trecere al ruşilor spre Balcani. Intervenţia militară a Angliei şi Franţei a făcut ca Rusia să cunoască înfrângerea iar Tratatul de Pace de la Paris (1856) a consacrat reculul Rusiei în zona dunăreană, mai ales în condiţiile în care imperiul ţarist pierdea cele trei judeţe din sudul Basarabiei în favoarea

28

Moldovei, pentru a i se bloca accesul la gurile Dunării. În acest context, în atenţia Puterilor Europene se impune rezolvarea „problemei Principatelor” pentru ca acestea să nu mai fie folosite drept culoar de trecere pentru trupele ruseşti. Pe lângă soluţia plasării Principatelor sub garanţia colectivă a celor 7 puteri europene (Rusia, Turcia, Anglia, Franţa, Austria, Sardinia şi Prusia) s-a avansat şi ideea unificării celor două entităţi statale, ce a fost susţinută (mai direct sau mai voalat) de Franţa, Rusia, Sardinia şi Prusia. Interesul Prusiei era bizar, la prima vedere, fiind motivat, însă din dorinţa de a slăbi coaliţia de state care luptaseră împotriva ei.

În schimb, Austria şi Turcia erau, categoric, împotrivă, ceea ce a dus la compromisuri succesive, concretizate în convocarea Adunărilor Ad-hoc din octombrie 1857, care au consacrat triumful ideilor unioniste în ambele principate şi încheierea Convenţiei de la Paris din august 1858. Convenţia consacra, formal, apariţia Principatelor Unite, ca entitate politică, dar sub formula confederativă, cu doi domnitori, două guverne, două Adunări legislative, două armate, singurele instituţii comune fiind Comisia Centrală de elaborare a legilor şi Înalta Curte de Casaţie. Lacunele din textul Convenţiei, care nu făcea nici o referire la interdicţia ca aceeaşi persoană să fie domnitor în ambele principate, au fost speculate, din plin, de exponenţii mişcării unioniste, concretizându-se prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, ca domnitor al Moldovei şi Ţării Româneşti.

Din punct de vedere geopolitic, anul 1859 a marcat apariţia unei noi entităţi statale, Principatele Unite ale Valahiei şi Moldovei, ca o confederaţie alcătuită din două state, fiecare cu instituţii proprii. Din punct de vedere instituţional, singurele instituţii comune unice erau Comisia Centrală de elaborare a legilor şi Înalta Curte de Casaţie.

Din punct de vedere al statutului internaţional, Principatele Unite ale Munteniei şi Moldovei se aflau sub regimul suzeranităţii Turciei şi garanţiei colective a Marilor

29

Puteri. În ceea ce priveşte Puterile garante, coeziunea acestora era destul de fragilă, fiecare acţionând în funcţie de interesele sale. Totodată, Turcia şi Austria erau, categoric, împotriva unei formule statale unificate de durată, Turcia recunoscând dubla alegere precum şi unirea administrativ-instituţională doar pe timpul domniei lui Cuza.

Contextul intern al unificării administrativ-instituţionale

În plan intern, pe lângă cele două instituţii unice, liantul

care constituia premisa de bază în realizarea unei formule statale deplin unificate, era prezenţa lui Cuza, ca domnitor al Principatelor Unite.

În calitate de şef al celor două state, Cuza era nevoit să lucreze cu două guverne şi două adunări legislative, ceea ce presupunea o dispersare a autorităţii sale efective.

Totodată, existenţa unor guverne stabile era condiţionată de existenţa unor adunări legislative cu o componentă majoritară din punct de vedere al viziunii politice, condiţionată de existenţa unor partide politice puternice, acestea lipsind în contextul de atunci. În ambele Principate, existau cele două curente politice, care aveau să marcheze evoluţia politică ulterioară a ţării, cu o prezenţă mai activă a liberalilor în Muntenia şi o preponderenţă a conservatorilor în Moldova. Dealtfel, şi liberalii aveau diferenţe de opinii cu privire la modul şi ritmul de realizare a reformelor care ar fi trebuit să aibă ca finalitate formarea statului românesc modern, radicalii ai căror exponenţi erau C.A. Rosetti şi I.C. Brătianu pronunţându-se pentru o modernizare rapidă în timp ce moderaţii, reprezentaţi de Mihail Kogălniceanu şi Nicolae Kretzulescu, fiind adepţii unei transformări mai graduale şi fiind, totodată, mai deschişi către o colaborare cu domnitorul Cuza.

Nu putea fi ignorată, totodată, mişcarea separatistă, cu o bază mai puternică de afirmare în zona Moldovei, ce solicită

30

revenirea acestei provincii la statutul de dinainte de 1859, unul din reprezentanţii cei mai activi fiind Nicolae Roznoveanu.

În aceste condiţii, date de instabilitatea instituţiilor centrale de bază ale fiecărui principat precum şi de dispersarea, din punct de vedere al viziunilor politice, a opiniei publice active, au fost realizate eforturi în vederea înfăptuirii graduale a unirii administrativ-instituţionale.

În acest sens, se impunea realizarea unei autorităţi centrale care să coordoneze activitatea instituţiilor locale de administraţie publică şi a celor cu atribuţii în menţinerea ordinii publice.

Formarea Ministerului de Interne

Până în 1859, în fiecare Principat îşi desfăşoară

activitatea, în cadrul organismului guvernamental, Ministerul Treburilor din Lăuntru, înfiinţat prin Regulamentele Organice ale Munteniei şi Moldovei, ce coordona activitatea Agiilor, ca structuri de poliţie şi ale autorităţilor locale. Ministerul era condus de un Mare Vornic, ce coordona şi activitatea Sfatului Administrativ – echivalent al organismului guvernamental. Titulatura şi conţinutul reflecta mixajul de tradiţie organizatorică medievală şi modernism instituţional, cu preponderenţa ultimei componente. Rezulta că Ministerul Treburilor din Lăuntru era organismul ministerial cu cea mai mare greutate, din punct de vedere al atribuţiilor şi responsabilităţilor în cadrul Sfatului Administrativ. După Revoluţia din 1848, în condiţiile reinstaurării regimurilor regulamentare în cele două principate, sub autoritatea Ministerului Treburilor din Lăuntru din Moldova a intrat şi Corpul de Jandarmi, iar în Muntenia trupele de grăniceri, din punct de vedere al atribuţiilor de serviciu.

Şi după 1859, în contextul eforturilor de realizare a unirii administrativ-instituţionale, în ambele guverne, miniştrii treburilor din lăuntru au continuat să aibă un rol de prim rang

31

în mecanismul decizional. Semnificativ este faptul că înainte de a se deplasa spre Iaşi, după alegerea sa ca domnitor al Munteniei, Alexandru Ioan Cuza l-a împuternicit, prin ordonanţă, pe Nicolae Golescu, ministru al Treburilor din Lăuntru în guvernul de la Bucureşti, cu „păzirea bunei ordini şi a liniştei publice, punând, mai ales, administratorilor înainte de a fi cu priveghere, până la noua legiuire cerută de Convenţie, relaţiile dintre locuitorii săteni şi proprietarii lor de pământ să se menţină după legile existente…”. Este de observat faptul că pe umerii lui Golescu atârna sarcina ordinii şi din punct de vedere al stabilităţii sociale, în condiţiile în care problema agrară, datorită repartiţiei inegale al fondului funciar sub aspectul proprietăţii, avea să marcheze, pentru mult timp, evoluţia economică şi politică a României.

Totodată, în atenţia titularilor Ministerului Treburilor din Lăuntru a stat şi problema respectării drepturilor cetăţeneşti, aşa cum erau statuate în textul Convenţiei de la Paris, care a fost documentul constituţional ce a stat la baza statului român modern între anii 1859-1865, până la apariţia Statului Dezvoltator al Convenţiei.

Astfel, într-un ordin înaintat către prefecţi, în 1860, Mihail Kogălniceanu, ministru al treburilor din lăuntru din guvernul de la Iaşi, solicita: „Recomand cu tot dinadinsul respectul tuturor drepturilor cetăţeneşti, ce sunt casa guvernului nostru constituţional. Nici un agent nu este învoit în domiciliul cuiva şi a pune mâna pe vreo persoană fără mandat în scris, slobozit de autoritatea îndrituită”.

În acest sens, ca autoritate responsabilă de coordonarea instituţiilor administrative din teritoriu şi a celor de menţinere a ordinii publice, Ministerul Treburilor din Lăuntru se înscria pe o evoluţie modernă, în acord cu ideile liberale aflate în mare vogă în epocă, de respectare a drepturilor cetăţeanului.

Totuşi, realizarea reformelor de profunzime, cu impact economic şi social, presupunea coordonarea instituţiilor de administraţie şi siguranţă publică de către o singură autoritate

32

în măsură să analizeze situaţiile şi să traseze soluţii cu aplicabilitate la nivelul întregii ţări. Formula cu două guverne care includeau, fiecare, câte un Minister al Treburilor din Lăuntru, era lipsită de funcţionalitate, în condiţiile unei instabilităţi guvernamentale accentuate, datorate lipsei de majorităţi funcţionale în cele două Adunări Legislative. Paralel cu demersurile în vederea creării unei guvern unic, au fost întreprinse acţiuni de modernizare a structurilor subordonate Ministerelor Treburilor din Lăuntru.

Astfel, la 4 noiembrie 1860, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a promulgat Legea organizării Poliţiei, ce statua principiile moderne de organizare şi funcţionare a acesteia. Astfel, această instituţie cuprindea două structuri: poliţia administrativă, cu atribuţii în domeniul ordinii publice şi poliţia judecătorească, embrion al poliţiei judiciare. Actul în sine trebuie plasat în contextul tulburărilor ce au afectat, în cursul acelei luni, oraşele Craiova şi Ploieşti, soldate cu pierderi de vieţi omeneşti şi distrugeri în dauna instituţiilor statului.

În cursul aceluiaşi an, la Şcoala de Medicină din Bucureşti au fost ţinute primele prelegeri de criminalistică iar la 1 aprilie 1860 a fost înfiinţată prima şcoală de formare a pompierilor militari.

În continuarea demersurilor de unificare, în 1861, titulatura Ministerelor Treburilor din Lăuntru a fost schimbată, acestea devenind Ministere de Interne.

Unificarea administrativ-instituţională a dobândit contur deplin la data de 11 decembrie 1861, prin recunoaşterea acesteia de către Turcia, singura putere garantă care i se opusese până atunci. Recunoaşterea acestei realităţi era, însă, limitată pe durata domniei lui Cuza.

Astfel, la data de 22 ianuarie a fost constituit primul guvern unic al României, primul titular al funcţiei de prim-ministru fiind conservatorul Barbu Catargiu. Este de remarcat că titularul portofoliului internelor, din guvernul unic, era tot Barbu Catargiu, rezultând distincţia acestei structuri

33

faţă de celelalte din componenţa guvernului, ceea ce constituia o continuare a tradiţiei din epoca regulamentară. La 26 ianuarie 1862 au fost desfiinţate ministerele moldovene, locul acestora fiind luat, sub titlu tranzitoriu, de directorate, urmând ca atribuţiile acestora să fie preluate, gradual, de către ministerele de la Bucureşti.

Procesul de unificare administrativă a cunoscut un avans considerabil, cu numirea lui Nicolae Kretzulescu ca prim-ministru. Astfel, la data de 13 iulie 1862, acesta a propus desfiinţarea Directoratului de Interne de la Iaşi, demersul fiind motivat din „lipsa unei organizări de centralizare”. La 16/28 iulie 1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a semnat decretul de înfiinţare a Ministerului de Interne, urmând ca, la 31 iulie 1862, Directoratul de la Iaşi să-şi înceteze existenţa.

Constituirea Ministerului de Interne a reprezentat un pas important în procesul de definitivare a unirii administrativ-instituţionale în vederea formării unui stat modern, înzestrat cu instituţii administrative centrale care să aibă autoritate asupra teritoriului naţional. Aceasta era şi expresia dorinţei clasei politice din România acelor vremuri, de depăşire a statutului confederativ fixat prin Convenţia de la Paris din 1858 şi creare a unui stat deplin unificat, cu o organizare administrativă omogenă.

În această conjunctură, importanţa Ministerului de Interne, ca structură în cadrul guvernului unic, a fost reliefată şi de faptul că primii titulari ai funcţiei de ministru de Interne au avut şi calitatea de premieri.

Totodată, în perioada imediat următoare, în contextul marilor reforme, de secularizare a averilor mănăstireşti şi a celei agrare, Ministerul de Interne şi instituţiile subordonate acestuia au avut un rol important în aplicarea acestora. Importanţa acestuia a fost considerabilă, indiferent de timpurile şi regimurile politice ce au urmat perioadei domniei lui Cuza, acestei structuri revenindu-i o mare parte din responsabilităţile inerente procesului de integrare europeană.

34

PALATUL MINISTERULUI DE INTERNE

Vladimir ALEXANDRESCU Viorica PILOIU

După aproape jumătate de veac, la începutul anului

2006, Ministerul Administraţiei şi Internelor s-a reîntors în Palatul Ministerului de Interne, situat în Piaţa Revoluţiei din Bucureşti. Clădirea – cunoscută ca sediu al fostului Comitet Central al P.C.R., adăpostind după 1989 Senatul României – are o istorie complicată, greu de descâlcit fără apelul la documente sau la istoria acelor timpuri. Poziţia ultracentrală şi dimensiunile impresionante au transformat-o în permanenţă într-un obiect râvnit, iar schimbarea regimurilor politice din România – chiar disensiunile din sânul lor –- n-au ferit-o de vicisitudini; în plus, o dată cu scurgerea timpului, mai toată lume a uitat, pur şi simplu, că palatul are un proprietar de drept, în persoana juridică a Ministerului Afacerilor Interne. La începutul anului 2006, lucrurile au reintrat în făgaşul lor, iar Ministerul de Interne s-a reîntors în Palatul care i-a fost hărăzit, la începutul veacului al XX-lea. Un edificiu care a aparţinut, de fapt şi de drept, Ministerului de Interne, din ale cărui fonduri a fost construit în perioada interbelică şi unde instituţia a şi funcţionat până în anul 1958, când un conflict de interese între Gheorghe Gheorghiu-Dej şi ministrul de interne al acelei vremi a determinat ostracizarea ministerului şi risipirea lui prin diferite imobile bucureştene, de mai mare sau mai mică întindere, mai mult sau mai puţin centrale. Dar, să începem cu începutul...

Ministrul de interne Alexandru Marghiloman

hotărăşte alcătuirea unei comisii În 1912 s-a pus problema construirii unui sediu nou

pentru Ministerul de Interne, cel existent la vremea respectivă, situat pe Strada Poincaré, la nr. 34 fiind considerat vechi şi

35

neîncăpător. Astfel, s-a supus dezbaterii Parlamentului şi s-a votat de Adunarea Deputaţilor şi Senat – la 8, respectiv 13 martie 1912, o lege prin care Ministerul Domeniilor şi Agriculturii şi Ministerul Afacerilor Străine erau autorizate să dea Ministerului Afacerilor Interne terenurile lor, situate în Bucureşti, Strada Academiei (Poincaré) şi terenul din Strada Vienei, cu clădirea amplasată pe el, care erau lipite de terenul pe care se afla situat vechiul sediu al Ministerului de Interne. Potrivit legii, această cesiune se făcea „în scopul ca Ministerul de Interne să-şi poată mări terenul pe care să se clădească palatul său”.

Prin Jurnalul nr. 197, Consiliul de Miniştri autoriza, în 9 februarie 1912, Ministerul de Interne să încheie un contract cu arhitectul Petre Antonescu, pentru întocmirea proiectului de construcţie şi dirijarea lucrărilor de execuţie a clădirii „Palatului Ministerului de Interne”.

Arhitectul Petre Antonescu înainta Ministerului de Interne, în perioada martie-mai 1912, proiectul de construcţie a fundaţiilor noului, „Palat al Ministerului de Interne”, pentru a servi la licitarea acestor lucrări, iar la 26 iunie 1912 Consiliul de Miniştri a aprobat licitaţia ţinută la 14 iunie, acelaşi an, pentru darea în antrepriză a unei părţi din lucrările de fundaţie a „Palatului Ministerului de Interne” şi autoriza Ministerul de Interne să încheie contract cu inginerul Jean Sapira.

Tot în anul 1912, ministrul de interne Al. Marghiloman hotăra să se alcătuiască o comisie care să studieze „ce încăperi ar necesita fiecare din direcţiile şi serviciile Ministerului de Interne care nu au local propriu, ce anume suprafaţă de teren ar fi trebuincioasă pentru clădirea lor şi care ar fi, în principiu, aranjamentul pentru construirea unui palat al ministerului în care să se instaleze Administraţia Centrală, Inspectoratul General al Jandarmeriei Rurale, Consiliul Administrativ Permanent, Direcţiile Generale ale Serviciului Sanitar şi al Închisorilor”.

În anul 1915, Ministerul de Interne elabora caietul de sarcini pentru executarea clădirii Palatului său.

36

Pentru a se obţine terenul necesar realizării acestei construcţii, în 26 noiembrie 1926, primarul general al Capitalei, Anibal Teodorescu, înainta secretarului general al Ministerului de Interne un plan cu toate proprietăţile cuprinse între străzile Poincaré, Wilson, Bulevardul Brătianu şi Regală. În urma studierii acestui plan, se înainta Consiliului Legislativ o lege pentru declararea de interes general a exproprierii imobilelor din Bucureşti, Strada J. Poincaré, nr. 38-40, proprietatea moştenitorilor lui Al. Rioşeanu. Această lege a fost promulgată în 1927. Din terenul pe care-l obţinea, în urma acestei exproprieri, Ministerul de Interne era autorizat să cedeze gratuit Primăriei Capitalei o porţiune de teren necesară pentru lărgirea pieţei formate din întretăierea străzilor Poincaré, Wilson şi Boteanu.

Ministrul Goga desemnează doi reprezentanţi

ai tinerei generaţii de arhitecţi La 30 aprilie 1927, ministrul secretar de stat la

Departamentul de Interne, Octavian Goga, „având în vedere că actualul Palat al Ministerului de Interne a devenit insalubru şi neîncăpător pentru serviciile sala şi, ca atare, este nevoie de construirea unui nou palat”, hotăra ca să fie însărcinaţi arhitecţii Horia şi Lucia Creangă „cu întocmirea studiilor pentru clădirea noului Palat al Ministerului de Interne şi întocmirea planurilor necesare”.

În bugetele judeţelor pe anul 1927 erau prevăzute fonduri pentru susţinerea construirii „Palatului Ministerului de Interne“, sume ce urmau să fie trimise la Casa de Depuneri, iar registrele se păstrau la Direcţia Contabilităţii a Ministerului de Interne.

Formalităţile pentru exproprierea proprietăţilor din Strada J. Poincaré nr. 38-40 s-au prelungit şi în anii următori. Prin sentinţa 833/1.929 a Tribunalului Ilfov, Secţia II Civilă Comercială, s-a declarat expropriat „pentru cauza de utilitate

37

publică în interes general, în scopul construirii unui Palat pentru Ministerul de Interne” imobilul situat în Bucureşti, Strada Poincaré nr. 38-40, proprietar Al. Rioşeanu. Ministerul de Interne plătea ca despăgubire 30 milioane lei (24 milioane pentru teren – 6.000 lei mp – şi 6 milioane pentru construcţii).

În anul 1938, în urma recursului proprietarilor, Curtea de Apel Bucureşti stabilea, prin decizia nr. 22/1938, ca preţul plătit pentru mp de teren să fie de 15.000 lei. Monitorul Oficial 204 din 5 septembrie 1939 publica anunţul că Ministerul de Interne a depus la Casa de Depuneri suma de 20.690.000 lei ce reprezenta preţul pentru 1.105 mp de teren şi construcţii din imobile situate în Strada Poincaré nr. 38-40.

Întrucât timp de 22 de ani nu s-au început lucrările la „Palatul Ministerului de Interne”, în 12 iulie 1934 Serviciul Contencios din cadrul Ministerului de Interne solicita un punct de vedere legal, în sensul menţinerii valabilităţii contractului încheiat în anul 1912. Ministerul de Interne aprecia că acest contract nu mai este valabil.

În şedinţa Consiliului de Miniştri din 29 martie 1938 a fost autorizat ministrul Departamentului Internelor să ia măsuri pentru construirea Palatului său, iar plata contravalorii construcţiei să se facă din fondul special creat la dispoziţia Ministerului de Interne prin Decretul-lege nr. 1376/29 martie 1938.

Decretul-lege al lui Carol al Il-lea

La 4 iulie 1933, Carol al Il-lea semna Decretul-lege nr. 2397 pentru autorizarea construirii „Palatului Ministerului de Interne”.

Tot în anul 1938, a fost însărcinat arhitectul-şef al Serviciului de Arhitectură din Ministerul de Interne, Paul Smărăndescu, pentru întocmirea planurilor, deciziilor, caietelor de sarcini şi pentru conducerea tehnică a lucrărilor imobilului proiectat al Ministerului de Interne.

38

Pentru documentare, se hotăra, în iulie 1938, ca să se deplaseze, la Berlin şi Bratislava, Eugen Niculescu, director în Direcţia Generală a Poliţiei, precum şi Mircea Lecca, arhitect la Ministerul de Interne, pentru a vedea clădirea nouă a Serviciului Siguranţei din Bratislava şi Palatul Ministerului Aerului şi Marinei din Berlin.

Pentru a se începe lucrările de construcţie a noii clădiri, trebuia demolat vechiul sediu al Ministerului de Interne, din Strada Poincaré, pentru care s-a organizat o licitaţie în luna mai 1938. Ca urmare a anulării contractului din 1912, în septembrie 1939 a avut loc o nouă licitaţie pentru construirea „Palatului Ministerului de Interne”, licitaţie care a fost câştigată de inginerul Emil Prager şi aprobată prin Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 2.684 din 6 septembrie 1939.

Costul construcţiei urma să fie suportat din Fondul de construcţii, înfiinţat la Ministerul de Interne.

Tergiversarea construcţiei Palatului, timp de ani de zile, a avut un impact direct şi asupra activităţii instituţiei, după cum arată chiar documentele vremii, când, la 29 martie 1938, în şedinţa Consiliului de Miniştri se consemnau următoarele:

„În afară de aceasta, nemaicuprinzând toate serviciile, Ministerul a fost nevoit să închirieze alte 10 imobile, pentru care plăteşte anual chirii în sumă totală de 5.600.000 lei. Serviciile se găsesc astfel răspândite în diverse cartiere ale Capitalei, ceea ce contribuie ca bunul mers al lucrărilor să fie stânjenit".

Bombardamentele duc la sistarea lucrărilor

În iunie 1941 se dădea un Decret-lege pentru autorizarea Ministerului Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor, să încheie un contract preliminar de lucrări de construcţie şi instalaţii la noul Palat al Ministerului de Interne, cu societatea „Hochtief-Prager”, contract care s-a încheiat la 12 iulie 1941 şi a fost publicat în Monitorul Oficial nr. 211 din 6 septembrie

39

1941. Până în 1941, Emil Prager a fost antreprenor unic al lucrărilor de construcţii ale „Palatului Ministerului de Interne”. În 1941 însă a fost lichidat acest contract şi înlocuit cu cel al Asociaţiei „Hochtief-Prager”, creată în acest scop, aşa cum rezultă din expunerea de motive anexată Decretului-lege publicat în Monitorul Oficial nr. 197/1941.

În mai 1944, datorită stării excepţionale, a intervenit o convenţie între Ministerul de Interne şi antrepriza „Hochtief-Prager”, în care se stipula că, din cauza bombardamentelor, se sistează lucrările la „Palatul Ministerului de Interne” pe tot timpul cât va dura starea excepţională. (În această perioadă, în aripa E a clădirii funcţionau deja birourile Ministerului, ale Siguranţei iar la subsol era restaurantul Consiliului de Patronaj).

Războiul se termină,

dar Ministerul de Interne spune adio Palatului! După terminarea războiului, s-au reluat lucrările la

această clădire şi, în mai 1946, s-a format o comisie ce avea atribuţiile stabilite prin Legea nr. 393, din 27 mai 1946, şi era formată din: preşedinte – Grigore Geamănu, secretar general pentru finanţe în Ministerul de Interne; arhitect-şef – Emil Nădejde, director general al Oficiului Tehnic din Ministerul Afacerilor Interne, Dumitru Ghişe, directorul contabilităţii din Ministerul Afacerilor Interne. Această comisie avea sarcina de a rezolva toate chestiunile de ordin administrativ, tehnic şi financiar legate de clădirea sediului Ministerului de Interne.

În sfârşit, în anul 1946, s-a încheiat, pe baza Decretului-lege nr. 182 din 21 martie, un contract între ministrul Afacerilor Interne (Teoharie Georgescu) şi întreprinderea „Sovconstruct”, reprezentată printr-un oarecare inginer Pugaceva, împuternicit al „Administraţiei întreprinderilor, bunurilor sovietice din România”, care preluase activele germane ale firmei „Hochtief-Prager” din Bucureşti.

40

La 11 martie 1949 se stabilea, în cadrul Oficiului Tehnic al Ministerului Afacerilor Interne, ca lucrările de la Corpul C al Palatului Ministerului să fie terminate până la 30 septembrie, acelaşi an. Un termen uşor depăşit dar, oricum, în 1950 clădirea era terminată, Ministerul de Interne folosind-o până în 1958 când, la sfârşitul anului, prin Decretul nr. 574 din 31 decembrie, Prezidiul Marii Adunări Naţionale o trece în administrarea Gospodăriei de Partid a C.C. al P.M.R. O mutare anticipată, căci lucrările de predare-primire a „Palatului Ministerului de Interne”, situat pe Strada Academiei, nr. 34-38, către Gospodăria de Partid se săvârşiseră în vara anului 1953, cu şase luni înainte ca ea să fi fost decisă oficial.

Pentru a încheia, să mai aducem în discuţie un aspect, doar aparent secundar, în măsură să demonstreze că autorii transferului erau pe deplin conştienţi de incorectitudinea actului lor: în presa vremii nu s-a consacrat nici un rânduleţ acestei schimbări de proprietate, cu semnificaţii la nivel naţional!

De fapt, nici Decretul din 1958 (1959) nu îndrăznise să abordeze problema proprietăţii: localul rămăsese al fostului posesor (deci al Ministerului de Interne), Secţiei de Gospodărie de Partid a C.C. al P.C.R. transferându-i-se doar dreptul de folosinţă, fără termen şi fără plată, a Palatului.

După Decembrie 1989, era firesc ca Ministerul de Interne să se întoarcă acolo unde îi era locul, fapt ce s-a şi întâmplat. Acest lucru s-a petrecut abia în 2006!

41

MONUMENTE BUCUREŞTENE ALE EROILOR INTERNELOR

Prof. Constantin GHEORGHE

În slujba ţării, păzitori ai ordinii, oamenii Internelor (poliţişti, jandarmi, pompieri, poliţişti de frontieră) s-au aflat şi se află într-o continuă stare de mobilizare. Ei veghează, zi şi noapte, cu modestie, sârguincios, cu devotament, credinţă şi spirit de sacrificiu pentru odihna liniştită a cetăţeanului, pentru apărarea vieţii şi avutului său.

De la începutul carierei, ei au acceptat să apere viaţa altora, sacrificând-o pe a lor. Şi această atitudine, însoţită permanent de abnegaţie, înseamnă curaj.

În lupta pentru lege şi ţară – un război continuu, fără armistiţii, fără pace, un război în care au fost mobilizaţi permanent – unii au căzut. Moartea în misiune i-a ridicat la statutul de eroi. Ce altceva pot fi pompierii care salvează, la Bacău, 43 copii dintr-o grădiniţă în flăcări, poliţistul din Brăila care, organizând o reţea informativă în sprijinul Armatei Române, în timpul Războiului de Reîntregire Naţională, este adus în faţa plutonului de execuţie al duşmanului, jandarmul care cade răpus de gloanţele celor fără lege? Cum poate fi privită fapta jandarmului dintr-un sat ardelean, care, fără a primi un ordin, a transportat muniţie şi hrană ostaşilor din prima linie a frontului, la Oarba de Mureş, cea a poliţistului care a luat apărarea preotului român din Huedin batjocorit de trupele horthyste, murind împreună cu acesta, sau cel care a căzut la graniţă sau în lupta cu focul?

Sunt eroii noştri. Pe ei îi cinstim. „Monumentul a cărui piatră fundamentală se consacră astăzi – spunea Mihail Pherekyde, ministru de Interne, la 11 iunie 1898, la ceremonia aşezării pietrei fundamentale a Monumentului Eroilor Pompieri

42

din Bucureşti – va aminti generaţiilor viitoare sacrificiul eroilor care au căzut pentru a apăra cinstea steagului românesc, nobila jertfă fără speranţa de izbândă atunci, dar care sunt astăzi mândria ţării… Privind acest monument, românii nu vor uita exemplul generos ce l-au dat pompierii; el va rămâne ca un semn al vitejiei, al abnegaţiei, al împlinirii de datorie; va spune celor ce vor veni după voi că nici un sacrificiu făcut pentru ţară nu este inutil; mai curând sau mai târziu încolţeşte şi rodeşte sămânţa sănătoasă, va fi un învăţământ pentru toţi: că patria este mai presus de toate, onorând forma cea mai curată a patriotismului, datoria ostăşească; toţi vor spune că aceşti fii ai poporului, dacă nu printr-o izbândă imediată, dar prin moartea lor, nebiruiţi în vitejia lor, au arătat cum se asigură neatârnarea ţării“.

Înţelegând acest lucru, românii au omagiat pe cei care le-au fost mereu aproape, au compus o istorie repovestită prin monumente, plăci comemorative, statui. Cel care parcurge, la pas, străzile Capitalei, intră în dialog cu diverse monumente, între care cele ale Internelor.

Ne propunem să începem cu eroii focului - pompierii. Cine nu a admirat, cel puţin o dată, statuia din Uranus în care, „Victoria înaripată“, o femeie cu trompeta în mâna stângă şi cu cealaltă sprijinind trupul unui ostaş rănit, anunţă izbânzile românilor. „O oră de eroism a pompierilor din Dealul Spirii – scria, într-un articol, marele om politic român, Ion C. Brătianu – a făcut mai mult pentru cauza României decât toate scrierile noastre, decât toate jalbele noastre date-n proţap pe la toţi puternicii şi împăraţii“. Cei morţi – 48 de pompieri – au fost înmormântaţi la Biserica Farmazonilor de lângă cazarma Sfântul Gheorghe, azi pe Calea Plevnei, unde se află un monument funerar ridicat la 150 de ani de la măreţele fapte. Reamintind luptele lor, Dimitrie A. Sturdza, un alt ministru de interne, sublinia faptul că „Din ei (din eroii de la 13 septembrie) au ieşit eroii de la Griviţa şi Plevna, de la Rahova, Smârdan şi Vidin, pentru că din acea mână de oameni care au luptat pe

43

Dealul Spirei a răsărit o oştire care şi-a înălţat renumele de vitează atât de sus încât a trecut departe peste fruntariile ţării şi peste talazurile oceanelor“.

Jandarmii, reprezentând o altă structură a Internelor, au câteva monumente care amintesc de faptele lor.

În Cişmigiu, o placă comemorativă ne aduce aminte de anii sfârşitului celei de a doua conflagraţii mondiale, când elevii-sergenţi ai Şcolii de Subofiţeri Drăgăşani au căzut în luptele pentru apărarea Capitalei, în zilele de 23 – 24 august 1944. Tot de acele zile fierbinţi, ne amintesc plăcile comemorative de la Băneasa. Un moment important al istoriei jandarmilor este legat de evenimentele din decembrie 1989. Lor le sunt dedicate monumente pentru faptul că au căzut la datorie. Există monumente funerare în Cimitirul Eroilor Revoluţiei închinate unor ofiţeri-eroi de la unitatea din Câmpina, în incinta cazărmii de la Băneasa, la Batalionul Special de Intervenţie Jandarmi, respectiv o placă comemorativă amintind de sublocotenentul p.m. Lazăr I. Nicolae, căzut la datorie pe când apăra sediul Guvernului, în 1991.

Cele mai multe monumente care amintesc de jandarmi sunt plăcile comemorative din incinta Inspectoratului General al Jandarmeriei Române, iar la Băneasa, la aeroport, se află un soclu înalt din marmură albă pe care a fost fixată emblema Jandarmeriei şi a fost gravat textul: „Patriei noastre spuneţi-i adevărul, am fost acolo unde trebuia să fim“, precum şi plăcile „de mormânt“ ale celor care au căzut în decembrie 1989 în cadrul evenimentului care a intrat în istorie drept „tragedia de la Otopeni“.

Mai sunt, în Capitala României, trei statui legate de personalităţi a căror activitate este legată de istoria Ministerului de Interne: Alexandru Ioan Cuza, în incinta Academiei de Poliţie (ne referim la legile de organizare a instituţiilor de ordine), Barbu Catargiu, (primul-ministru de interne în guvernul unic al României), Vasile Lascăr, pe strada cu acelaşi nume (cunoscut ca fiind creatorul poliţiei moderne a României).

44

Amintesc, intenţionat în finalul periplului printre eroi şi faptele lor sfinte, despre poliţişti. După conştiinţele mele, după Marele Război pentru Reîntregire Naţională, în Prefectura Poliţiei Capitalei s-a dezvelit, în 1923, o placă de onoare a poliţiştilor, în care sunt trecuţi poliţiştii morţi în lupta cu infractorii sau în Primul Război Mondial. Placa a fost refăcută în ultimii ani, adăugându-se şi numele celor căzuţi în misiune între anii 1953–1996.

Se poate observa, chiar şi din simpla enumerare a unor monumente, că „ostaşii“ acestei armate (de interior) – jandarmi, poliţişti, pompieri, poliţişti de frontieră – s-au aflat în toată istoria lor într-un război continuu pentru ordine şi lege. Nu a fost, practic, nicio pace, nu s-a încheiat niciun armistiţiu. Au căzut oameni din rândurile lor, dar misiunea lor le-a rămas permanentă. Faptele celor morţi la datorie au fost nu numai istorie, ci şi îndemn. De cele mai multe ori, învăţătură...

45

STEMA ŢĂRII REPREZENTATĂ PE MATRICE SIGILARE INDIVIDUALIZÂND

MINISTERUL DE INTERNE (1848-1881)

Consilier superior dr. Laurenţiu SZEMKOVICS Arhivele Naţionale

Din bogata colecţie de matrice sigilare aflată în

depozitele Direcţiei Arhivelor Naţionale Istorice Centrale se detaşează cele care individualizează Ministerul de Interne în perioada 1848-1881. Aceste matrice au forme rotunde, octogonale şi ovale, au dimensiuni variabile, sunt confecţionate din alamă şi gravate în incizie sau în excizie. În câmpul acestor vestigii sfragistice se disting stemele ţării şi legendele care evocă, de la caz la caz, instituţia centrală, unităţi din cadrul său, denumirea ţării.

Astfel, stema heraldică a Ţării Româneşti apare pe matricele aparţinând Departamentului Pricinilor din Lăuntru al Principatului Ţării Româneşti, Departamentului din Năuntru al Principatului Valahiei, Ministerului din Năuntru al Ţării Româneşti, Ministerului Afacerilor Interne al României, Ministerului celor din Întru, sub următoarele aspecte:

1. Matrice sigilară octogonală (36 x 40 mm), gravată în excizie, având în câmp acvila cruciată, încoronată, conturnată, cu aripile deschise, ţinând în gheare însemnele puterii, în dreapta spada iar în stânga sceptrul; dedesubt, o goarnă (simbolul poştei) flancată de 18-48. În exergă, urmând traiectoria sigiliului, legenda în limba română cu caractere chirilice: DEPEPT. DIN N¿NTPÁ AL. PPINC. BALAXII (DEPARTAMENTUL DIN NĂUNTRU AL PRINCIPATULUI VALAHIEI)1.

1 Direcţia Arhivelor Naţionale Istorice Centrale (DANIC), Colecţia Sigilii, nr. 2972; vezi şi Maria Dogaru, Sigiliile, mărturii ale trecutului istoric. Album sigilografic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 176-177.

46

2. Matrice sigilară rotundă (36 mm), gravată în incizie, conţinând o acvilă asemănătoare cu cea de sus, având dedesubt gravat anul 1857 flancat de două ramuri care se întretaie în partea de jos. În exergă, legenda: MINISTERIUL AFACERILOR INTERNE AL ROMÂNIEI2.

3. Matrice sigilară rotundă (41 mm), gravată în incizie,

având în emblemă o acvilă ca cea de mai sus. În exergă, legenda: *PRINCIPATELE UNITE* MINISTERUL DIN NĂUNTRU AL ŢERII ROMÂNESCI3. 2 DANIC, Sigilii, nr. 48. 3 Idem, nr. 95.

47

4. Matrice sigilară rotundă (40 mm), gravată în incizie, având în câmp un scut oval, perlat, încărcat cu acvila cruciată, cu aripile deschise. Scutul, timbrat de o coroană închisă, terminată cu glob cruciger, este flancat de două ramuri care se întretaie în partea de jos. În exergă, legenda în limba română, cu caractere chirilice: DEPERT2 PRÛ¤ÛNÛLOR DÛN L¿ÁNTRÁ PRÛNC2 C¿RÛ RÁMÅNEÍÛ (DEPARTAMENTUL PRICINILOR DIN LĂUNTRU PRINCIPATUL ŢĂRII ROMÂNEŞTI)4.

5. Matrice sigilară rotundă (39 mm), gravată în incizie,

având în emblemă, în scut oval, acvila cruciată, încoronată, ţinând în gheare spada şi sceptrul terminat în cruce. Scutul, timbrat de o coroană închisă cu glob cruciger, este înconjurat

4 Idem, nr. 2975.

48

de două ramuri care se întretaie în partea inferioară. În exergă, legenda în limba română cu caractere chirilice: DEPERT2 PRÛ¤ÛNÛLOR DÛN L¿ÁNTRÁ PRÛNC2 C¿RÛ ROMÅNEÍÛ (DEPARTAMENTUL PRICINILOR DIN LĂUNTRU PRINCIPATUL ŢĂRII ROMÂNEŞTI)5.

6. Matrice sigilare rotunde (38 mm), gravate în excizie, având în câmp acvila cruciată, încoronată, ţinând în gheare iataganul şi sceptrul. În exergă, legenda: PRINCIPATELE UNITE* MINISTERUL DIN NĂUNTRU AL ŢEREI ROMÂNEŞTI6.

6. 7.

5 Idem, nr. 96. 6 Idem, nr. 1785, 1788.

49

7. Matrice sigilară rotundă (36 mm), gravată în incizie, în emblema căreia, acvila cruciată stând pe o ramură şi o făclie încrucişate; dedesubt, o balanţă cu talgerele în echilibru. În exergă, legenda: *MINISTERVLV QVELLORV DIN INTRU7.

8.

Stema heraldică a Moldovei apare pe matricele sigilare

aparţinând Poliţiei din Iaşi: a) matrice sigilară ovală (42 x 35mm), gravată în incizie, în emblema căreia un scut francez modern, tăiat, partea superioară roşie, cea inferioară albastră, încărcat cu capul de zimbru cu stea cu şase raze între coarne. Scutul, timbrat de o coroană închisă, terminată cu glob cruciger, are ca suporţi doi delfini afrontaţi; dedesubt, 1859 (8). În exergă, între două ovale liniare, legenda în limba română: *PRINCIPATELE UNITE* Poliţiea Kapitaliei Echii8; b) matrice sigilară ovală (42 x 37 mm), având în câmp o reprezentare asemănătoare cu cea de mai sus. În exergă, legenda: *PRINCIPATELE UNITE* Poliţia Kapitaliei9.

7 Idem, nr. 5. 8 Idem, nr. 384. 9 Idem, nr. 385.

50

9. 10. Stema unită, reunind stemele heraldice ale Moldovei şi

Ţării Româneşti, apare: 10) pe matricea sigilară rotundă (39 mm), gravată în

incizie, anume – în scut francez modern, despicat, în dreapta capul de zimbru cu stea cu şase raze între coarne, în stânga acvila cruciată ţinând în gheare spada şi buzduganul. Scutul, timbrat de o coroană închisă, cu glob cruciger, are ca suporţi doi delfini afrontaţi. În exergă, legenda: PRINCIPATELE – UNITE* MINISTERIUL AFACERILOR DIN ÎNTRU10;

11.

10 Idem, nr. 6148.

51

11) pe matricele sigilare rotunde (39 mm) gravate în excizie, având în emblemă un scut francez modern, despicat, în dreapta acvila cruciată, conturnată, în stânga capul de zimbru cu stea cu şase raze între coarne. Scutul, timbrat de o coroană închisă, terminată cu glob cruciger, este aşezat pe o panoplie formată din patru steaguri (2:2) şi două săbii (1:1); dedesubt, un ansamblu format din două ţevi de tun, un steag mai mic cu flamura terminată în coadă de rândunică, o lance, o trompetă, o puşcă cu baionetă, o tobă şi douăsprezece ghiulele puse în două grămezi de câte şase, poziţionate 1:2:3. În exergă, legenda: *PRINCIPATELE UNITE ROMÂNE* PREFECTURA POLIŢIEI CAPITALEI BUCUREŞTI11.

12. Stema României din 1867 o regăsim pe însemnul

Prefecturii Poliţiei Capitalei: matrice sigilară (12) rotundă (40 mm), gravată în excizie, având în emblemă un scut francez modern, scartelat, în cartierele 1 şi 4, acvila cruciată, conturnată, în 2 şi 3, capul de zimbru cu stea între coarne. În abis, armele familiei de Hohenzollern: scut sfertuit, cartierele 1 şi 4 de argint, 2 şi 3 negre. Scutul, timbrat de o coroană închisă, terminată cu glob cruciger, are ca tenanţi, în dreapta un personaj feminin ţinând în mâna dreaptă o sabie, cu stânga sprijină scutul, în stânga un leu, stând fiecare pe câte un 11 Idem, nr. 1469, 1478.

52

arabesc. Sub scut, deviza: NIHIL SINE DEO (NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU). Compoziţia este inclusă sub un pavilion, căptuşit cu hermină, dotat cu ciucuri, având în partea de sus un baldachin prins sub o coroană închisă, terminată, de asemenea, cu glob cruciger. În exergă, legenda: ROMÂNIA PREFECT. POLIŢIEI CAPITALEI12.

13.

Stema României din 1872 apare pe însemnul aparţinând

Direcţiei Generale a Serviciului Sanitar, Regiunea II, Circ. Tătăreni din cadrul Ministerului de Interne, (13) anume: matrice sigilară rotundă (39 mm), gravată în incizie, având în câmp un scut polonez, scartelat, în cartierul 1 acvila cruciată, în 2 capul de bour cu stea între coarnele ce au vârfurile recurbate în exterior, în 3 un leu încoronat, născând dintr-o coroană deschisă, în 4 doi delfini afrontaţi. Scutul, timbrat de o coroană închisă, terminată cu glob cruciger, are ca suporţi doi lei afrontaţi care se sprijină pe o eşarfă aflată sub scut, în care este înscrisă deviza: NIHIL SINE DEO (NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU). Compoziţia este inclusă sub un pavilion, căptuşit cu hermină şi având în partea superioară un baldachin

12 Idem, nr. 4471.

53

prins sub o coroană închisă, terminată, de asemenea, cu glob cruciger. Legenda: MINISTERUL DE INTERNE* DIRECT. G – LĂ A SERV. SANITAR* REGIUNEA II CIRC. TĂTĂRENI13.

14. Pe două matrice sigilare aparţinând instituţiei de mai sus

precum şi Serviciului Veterinar al Zonei Preventive – întâlnim stema României din 1881: matrice rotunde (37 mm), gravate în excizie, în emblema cărora un scut polonez, scartelat, (14), cartelat astfel: în cartierul 1, acvila cruciată, în 2, capul de zimbru cu coarnele curbate în interior, în 3, un leu încoronat, născând dintr-o coroană deschisă, în 4, doi delfini afrontaţi; în inimă, blazonul familiei de Hohenzollern: un scut scartelat, cartierele 1 şi 4 argint, 2 şi 3 negru. Scutul, timbrat de o coroană închisă cu glob cruciger, are ca suporţi doi lei afrontaţi, stând pe două arabescuri. Sub scut, deviza: NIHIL SINE DEO (NIMIC FĂRĂ DUMNEZEU). Compoziţia este înscrisă într-un pavilion căptuşit cu hermină, având în partea superioară un baldachin prins în partea de sus sub o coroană 13 Idem, nr. 6152.

54

închisă, terminată cu glob cruciger. Legende: a) MINISTERUL DE INTERNE* DIRECT. G – LĂ A SERV. SANITAR* REGIUNEA II CIRC. TĂTĂRENI14; b) *ROMÂNIA* MINISTERUL DE INTERNE. SERVICIUL VETERINAR AL ZONEI PREVENTIVE. DESPĂRŢIREA 1015.

Aceste simboluri transpun în imagini o parte din istoria

poporului român16. Semnificaţia elementelor însumate în stemele descrise mai sus este următoarea:

Acvila cruciată, stema heraldică a Ţării Româneşti evidenţiază originea latină a poporului român şi indirect ideea de unire17. 14 Idem, nr. 6151. 15 Idem, nr. 6155. 16 P. V. Năsturel, Nova Plantatio şi regii României – moştenitori ai împăraţilor Bizanţului. Studiu sfragistic din punct de vedere istorico-heraldic cu numeroase figuri în text, în „Revista pentru Istorie, Arheologie şi Filozofie”, XV, 1914, p. 1-80; Jean N. Mănescu, L’évolution historique des armoiries des Principautés Roumaines du XV-e au XIX-e siècle, în „Revue Roumaine d’Histoire”, 1988, nr. 4, p. 315-338. 17 Maria Dogaru, Însemne heraldice reflectând ideea unităţii naţionale, în „Revista Arhivelor”, IV, vol. XI, 1979 (supliment), p. 206-222.

55

Pasărea mai semnifică demnitate, curaj, zbor spre înălţimi. Prezentă şi în emblema sigiliilor aparţinând Ministerului de Interne, acvila cruciată a fost plasată deseori alături de capul de bour al Moldovei, făcând aluzie, în ansamblu, la aspiraţia spre unitate18.

Capul de bour cu stea între coarne este stema tradiţională a Moldovei, apărând din a doua jumătate a secolului al XIV-lea19.

Leul născând dintr-o coroană deschisă este stema atribuită Olteniei în secolul al XIX-lea. La începutul veacului al XVII-lea (1602), familia Buzescu s-a individualizat printr-un leu rampant ieşind dintr-o coroană deschisă şi ţinând în laba dreaptă anterioară o cruce20.

Cei doi delfini afrontaţi provin din herbul moldav şi evocă regiunea maritimă a ţării. Ei au fost introduşi de Gheorghe Asachi în 1816, pentru a aminti faptul că Basarabia, răpită de Rusia ţaristă în 1812, aparţine Moldovei21.

Femeia cu arma dacă şi leul (constituind tenanţii scutului ţării din 1867) sunt elemente preluate din patrimoniul spiritual daco-roman. Astfel moneda „Provincia Dacia”, emisă în secolul al III-lea, avea gravată pe suprafaţa sa un personaj feminin purtând căciula frigiană şi ţinând într-o mână steagul cu literele DF (Dacia Felix), în alta sabia curbă, arma specifică

18 Petre Năsturel, Asupra stemelor unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti la începutul veacului al XVII-lea, în „Studii şi Cercetări de Numismatică”, II, 1958, p. 371-376; Constantin Moisil, Primele peceţi cu stemele unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti de la începutul veacului al XVII-lea, în „Studii şi Cercetări de Numismatică”, III, 1959, p. 371-375. 19 Vladimir Mischievca, Ion Negrei, Alexandru Nichitici, Simbolurile Ţării Moldovei. Din istoria vexilologiei şi sigilografiei heraldice moldoveneşti din sec. XIV-XIX, Edit. Ştiinţa, Chişinău, 1994, 129 p.; Maria Dogaru, Tipare sigilare aparţinând suveranilor României din perioada 1866-1947, Bucureşti, 1999, p. 38. 20Dan Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Bucureşti, 1977, p. 302. 21 Maria Dogaru, Contribuţia lui Gheorghe Asachi la dezvoltarea heraldicii româneşti, în „Memoria Antiquitatis”, Muzeul de Istorie al municipiului Piatra Neamţ, XIX, 1994, p. 473-484; Eadem, Tipare sigilare aparţinând suveranilor României., p. 39.

56

a băştinaşilor. În această compoziţie, femeia era flancată de o acvilă şi de un leu. Reprezentarea evoca în mod codificat că în această regiune a imperiului ordinea şi liniştea erau asigurate de legiuni – unităţile de elită romane – desemnate de leu şi acvilă şi de băştinaşi individualizaţi în compoziţie prin femeia dacă şi prin arma tradiţională, sica22.

Cei doi lei care sprijină scutul ţării sunt preluaţi din sigiliul lui Mihai Viteazul, din 1600, ca domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei, incluşi în sigiliul domnitorului unificator, constituiau „simbolul Daciei”23.

Coroana de oţel a României este un însemn al puterii instituit în 1881 cu prilejul proclamării regatului. Confecţionată dintr-un tun capturat la Plevna, în timpul războiului de independenţă din 1877, aceasta exprimă faptul că evoluţia României de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea avea la bază sacrificiile făcute pe câmpul de luptă24.

Denumim „matrice sigilară” obiectul confecţionat din material dur care, având gravate o reprezentare şi un text ce-l individualizează pe posesor, serveşte la realizarea amprentei sigilare25.

Imaginile gravate în câmpul acestor izvoare speciale, deseori atestând preocupările cotidiene ale posesorilor,

22 Judita Wincher, Moneda Provincia Dacia, în „Studii şi Cercetări de Numismatică”, V, 1971, p. 149; Maria Dogaru, Tipare sigilare aparţinând suveranilor României, p. 39. 23 Dan Cernovodeanu, Unirea Ţărilor Române în sigiliul lui Mihai Viteazul, în „Familia”, (Oradea), V, 1975, nr. 10(122), p. 89; Maria Dogaru, Reconstituirea Daciei în simbol heraldic, în „Revista de Istorie”, 1980, nr. 4, p. 743-758; Eadem, Tipare sigilare aparţinând suveranilor României, p. 41. 24 P. V. Năsturel, Medaliile şi decoraţiunile române. Descrierea şi portul lor de către civili, militari, clerici, magistraţi şi doamne, Soc. Tiparul, Bucureşti, 1901, p. 46-47; Maria Dogaru, Tipare sigilare aparţinând suveranilor României, p. 41. 25 Damian P. Bogdan, O străveche matrice de pecete românească, în „Studii şi Materiale de Istorie Medie”, I, 1956, p. 245; Maria Dogaru, Sigiliile, mărturii ale trecutului istoric. Album sigilografic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 5.

57

atributele şi poziţiile acestora, permit cunoaşterea mentalităţilor sociale. Sigiliile româneşti reflectă evenimentele istorice, ne informează asupra modului în care posesorul a dorit să se individualizeze în ochii contemporanilor şi ai urmaşilor, evidenţiind şi măiestria meşterului gravor, modelator în metal.

Toate acestea demonstrează necesitatea extinderii cercetărilor în legătură cu o asemenea temă, precum şi cercetarea arhivelor ori a altor instituţii de cultură pentru depistarea şi studierea matricelor sigilare şi sigiliilor de instituţii, rămase încă necunoscute.

58

O ABORDARE JURIDICĂ A ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Dana MIHALACHE

1. Noţiunea, obiectul şi trăsăturile administraţiei publice

Noţiunea de administraţie publică Un principiu epistemologic stabileşte că, în oricare dintre

ştiinţe, condiţia principală (putem spune, sine-qua-non) pentru înţelegerea locului şi rolului fenomenului studiat este aceea de a clarifica noţiunile de bază cu care operează.

Apare, astfel, imperios necesară lămurirea ab initio a noţiunii de „administraţie”, de unde, prin extrapolare s-au format sintagmele de „administraţie de stat”, „administraţie publică”, „administraţie centrală şi/sau locală” ş.a.

Sensul originar (etimologic) al cuvântului „administraţie” îşi are obârşia din latinescul „minister” care înseamnă servitor şi prepoziţia „ad” cu semnificaţia „la, către”, şi poate fi înţeles numai în conexiune cu „magister”, care desemnează stăpânul, căruia i se subordonează şi pe care trebuie să-l slujească. „Administer” reprezintă, deci, ajutorul cuiva, slujitorul, executantul său. Iniţial, termenul de administraţie a reprezentat o anumită activitate a unei persoane (servitorul), care ajută pe o alta (stăpânul) la ceva, la ordinele acestuia din urmă.

Este de înţeles că, la început, noţiunea de administraţie a avut un conţinut preponderent privat (particular), sfera sa cuprinzând, în principal, fapte de administrare (gospodărire) a bunurilor şi afacerilor stăpânului (magister). Pe parcursul dezvoltării sociale, acesta s-a îmbogăţit cu noi sensuri, extinzându-se treptat şi căpătând din ce în ce mai mult caracter public, prin includerea în preocupările sale a treburilor generale ce interesează colectivitatea.

59

Astfel, înţelesul noţiunii de administraţie s-a deplasat, încet dar sigur, din zona economicului în cea a politicului şi a socialului.

Obiectul administraţiei publice Administraţia publică se deosebeşte de administraţia

particulară tocmai prin caracterul său public, adică este pusă în folosul şi în interesul general al societăţii sau al unei colectivităţi. Conţinutul administraţiei publice este format din două activităţi distincte, dar care interacţionează: activităţi de dispoziţie şi activităţi prestatoare de servicii.

Administraţia publică nu se reduce şi nu se confundă cu activitatea executivă, este mai largă decât aceasta. Activitatea executivă (de organizare a executării legii şi de aplicare concretă a acesteia, deşi are un conţinut unic, presupune două aspecte, şi anume: activitatea de dispoziţie şi activitatea de execuţie.

Dispoziţia este dreptul organului de a lua măsuri cu privire la administraţia publică, prin intermediul actelor normative (decizie, hotărâre etc.), iar execuţia este aplicarea directă a legii la cazuri concrete prin intermediul actului individual.

Administraţia publică are ca obiect realizarea valorilor care exprimă interesele statului sau ale unei colectivităţi distincte, recunoscută ca atare de stat, valori care sunt exprimate în acte normative elaborate de puterea legiuitoare.1

Trăsăturile administraţiei publice Administraţia publică este o formă a activităţii umane; ea

se desfăşoară în societate prin intermediul oamenilor şi în interesul lor, deci are un caracter social.

Orice activitate de natură administrativă (inclusiv administraţia publică) este o activitate realizată de un grup de

1 Mircea Preda – Curs de drept administrativ, vol. 1, 1995, p. 14.

60

oameni, pentru a satisface nevoi şi interese ale unor grupuri de oameni. Aceasta implică dimensiunea socială a administraţiei publice.

Activitatea administrativă debutează cu faza intelectuală în care are loc procesul de gândire, proiecţie şi organizare şi se încheie prin latura ei materială, când se elaborează actul concret de dispoziţie ori se execută serviciul de utilitate publică sau individuală pentru cetăţeni. Rezultă că administraţia publică are o componentă socială şi una materială.

În anumite limite, o activitate de organizare a executării legii şi de aplicare a acesteia desfăşoară şi unele organizaţii neguvernamentale, în raport cu sistemul administraţiei publice, organizaţii care realizează o activitate de interes public, prevăzută de lege şi executată în conformitate cu dispoziţiile legale.

În concluzie, administraţia publică este o activitate de organizare a executării şi de aplicare în sens concret a legii, în activităţi cu caracter dispozitiv şi prestator, activitate care se realizează, în principal, prin sistemul organelor administraţiei publice, dar în subsidiar şi prin alte organe situate în alte sisteme de organizare ale puterii statului – sistemul puterii legiuitoare şi sistemul puterii judecătoreşti precum şi în cazul unor organizaţii particulare care îndeplinesc activităţi de interes şi care dobândesc, în aceste împrejurări, calitatea de autorităţi administrative.2

2. Noţiunea de act administrativ

Actul administrativ este un act juridic emis de autorităţile

şi persoanele care îşi desfăşoară activitatea în administraţia publică, prin care se asigură realizarea puterii executive şi înfăptuirea sarcinilor care revin administraţiei publice.3

2 Alexandru Negoiţă – Drept administrativ, Editura Sylvi, Bucureşti, 1996, p. 14. 3 Mircea Preda – idem, p. 97.

61

În activitatea practică se folosesc diferiţi termeni pentru a desemna actul administrativ, precum: ordin, decizie, instrucţiune, hotărâre, regulament, dispoziţie, autorizaţie, permis ş.a.

Acte administrative pot emite şi alte autorităţi publice – legislativă, judecătorească, dar nu ca activitate de bază a acestora, ci ca activitate auxiliară, care ajută la îndeplinirea atribuţiilor specifice de bază.

Actul administrativ constituie forma principală prin care se realizează administraţia publică şi constă într-o manifestare expresă de voinţă prin care se creează, se modifică sau se sting raporturi juridice de drept administrativ4.

Actele administrative se deosebesc de faptele administrative şi operaţiile tehnico-administrative; şi acestea sunt forme ale activităţii autorităţilor administraţiei publice şi funcţionarilor publici.

Faptele administrative sunt acţiuni sau inacţiuni licite ori ilicite, săvârşite de autorităţile administraţiei publice şi de funcţionarii acestora, precum şi de persoanele fizice sau juridice, în scopul de a produce efecte juridice.

Faptele administrative ilicite atrag răspunderea administrativă a celui care le-a săvârşit, precum şi obligarea de a suporta paguba produsă unui terţ, datorită lor. Faptele administrative licite nu incumbă obligaţia funcţionarilor publici de a suporta prejudiciile.

Operaţiile tehnico-administrative sunt acţiuni realizate de autorităţile administraţiei publice şi de funcţionarii acestora, prin care se ajunge la emiterea şi aplicarea actelor administrative.

Deşi prin ele însele nu produc efecte juridice, operaţiile tehnico-administrative sunt necesare, deoarece, în lipsa lor, actul administrativ nu s-ar putea emite, ori nu ar produce efectele pentru care a fost emis sau nu ar putea fi aplicat.5

4 C. Rarincescu – Contenciosul administrativ român, Editura Universală, 1936, p. 143 şi urm., după Alexandru Negoiţă, Drept administrativ. 5 M. Preda – Curs de Drept administrativ, vol. 1, 1995, p. 138.

62

Astfel de activităţi desfăşoară şi funcţionarii celorlalte servicii publice care aparţin puterii legislative sau judecătoreşti, fie pentru realizarea puterilor respective, fie pentru emiterea unor acte administrative de către acestea ca activitate subsecventă.

Actul administrativ se particularizează prin următoarele trăsături:

♦ este forma principală a activităţii autorităţii administraţiei publice, celelalte forme fiind faptele şi operaţiile administrative;

♦ este o manifestare de voinţă juridică unilaterală aparţinând autorităţii administraţiei publice;

♦ este obligatoriu, atât faţă de persoanele fizice sau juridice cărora li se adresează, cât şi faţă de organul care l-a emis, să-l respecte el însuşi pe tot parcursul valabilităţii lui;

♦ este executoriu imediat după ce a intrat în vigoare, fără nicio formalitate, fără a fi necesară întocmirea unor formalităţi ulterioare.

După diversele criterii de clasificare utilizate, actele administrative sunt:

– de autoritate; – de gestiune; – jurisdicţionale. Acestea au caracter general sau de specialitate, sunt

emise de organele administraţiei publice centrale ori de cele locale, au caracter normativ ori individual ş.a.

3. Prezentarea doctrinară comparată

a noţiunii de administraţie publică 3.1. Perioada interbelică Este un adevăr apodictic că noţiunile (conceptele) de

bază din dreptul administrativ (aşa cum este şi cea de administraţie publică) au fost analizate diferit de doctrina

63

juridică, în funcţie de gândirea teoreticienilor şi a practicienilor dreptului administrativ.

Astfel, există deosebiri explicative teoretice atât între autorii români, cât şi între aceştia şi cei străini.

Literatura juridică interbelică din România a pornit, în explicarea noţiunii de administraţie publică, de la teza cu privire la separaţia puterilor în stat, expres prevăzută în Constituţia din 1923.

De asemenea, se reţine faptul că noţiunea de administraţie (după caz, administraţie publică) a fost elaborată prin raportare la alte concepte, precum: serviciul public; puterea publică; autoritate administrativă; organ administrativ ş.a.

Printre cei mai importanţi teoreticieni ai dreptului administrativ în perioada interbelică, se numără şi profesorul Paul Negulescu. Referindu-se la noţiunea de administraţie, acesta arată că ea cuprinde întreaga activitate a statului, care nu este nici legislaţie şi nici justiţie. În concluzie, administraţia cuprinde activitatea statului reglementată de lege.6

Acest criteriu îi îngăduie profesorului Negulescu să tragă concluzia că activitatea diplomatică nu face parte din administraţie, deoarece ea nu este reglementată de lege, ci de tratate internaţionale, deducând că sfera administraţiei, ca activitate a statului, este determinată de sfera actelor ce fac obiectul contenciosului administrativ.

Activitatea de administrare cuprinde activitatea tuturor serviciilor publice destinate să asigure satisfacerea intereselor generale, fiind, în acelaşi timp, o activitate tehnică şi juridică. În concepţia autorului, administraţiile publice sunt persoane juridice, politico-teritoriale care au dreptul de comandă, putând aplica şi constrângerea, în limitele unui teritoriu.

Profesorul Anibal Teodorescu consideră că statul este format din trei elemente: teritoriu, populaţie şi putere publică (suveranitate).

6 P. Negulescu – Tratat de drept administrativ, vol. I, p. 41.

64

Suveranitatea statului implică, în sine, pe de o parte, o voinţă, o putere proprie de a comanda, iar, pe de altă parte, o putere de a aduce la îndeplinire comandamentele. Astfel, suveranitatea are două funcţii: funcţia de a voi (de a comanda) şi cea de a executa actele sale de comandă. Acestor două funcţii le corespund, în mod necesar, două organe distincte. Continuând demersul teoretic, autorul precizează că, sub denumirea de organ executiv, se înţeleg, în realitate, două organe, şi anume: autoritatea judecătorească şi autoritatea administrativă.

În sfera executivului, cele două autorităţi îşi au competenţa lor, bine determinată, ceea ce împiedică justiţia să facă acte de administraţie şi pe administrator să judece conflictele dintre particulari.7

Punând semnul egalităţii între noţiunea de administraţie şi sintagma autoritate administrativă, autorul precizează că aceasta îşi îndeplineşte rolul cu ajutorul unor organe, formate din persoane fizice sau grupări de persoane fizice ca: miniştri, prefecţi, poliţişti, consilii judeţene, consilii comunale etc.

Deşi în demersul său teoretic profesorul A. Teodorescu echivalează cele două noţiuni, totuşi, în concepţia sa, dreptul administrativ cuprinde regulile „după care statul exercită funcţia executivă, precum şi pe acelea care guvernează raporturile dintre stat şi individ, născute în urma unui act administrativ”.

Concepţia profesorului Constantin Raricescu, exprimată în valoroasa monografie consacrată contenciosului administrativ, se fundamentează pe clasica teză după care „puterea de voinţă şi de comandament, care este suveranitatea” se realizează prin funcţia legislativă, administrativă şi judecătorească.

Referitor la funcţia administrativă, acesta menţionează că ea asigură funcţionarea continuă şi regulată a serviciilor

7 Idem, p. 42.

65

publice administrative, care constituie, în totalitatea lor, administraţia unui stat.

Referindu-se la relaţia executiv-administrativ, autorul menţionează că nu în toate cazurile funcţiunea executivă coincide cu activitatea administraţiei, deoarece administraţia este învestită uneori cu o putere discreţionară, când în exerciţiul acestei activităţi nu se aplică nicio lege.8

În consecinţă, funcţiunea administrativă constă în săvârşirea de acte juridice cu caracter individual şi concret (acte şi operaţii materiale), necesare funcţionării serviciilor publice administrative.

Teoreticienii dreptului administrativ din perioada interbelică îşi fundamentează concepţiile, cu nuanţe nesemnificative, operând cu noţiunea de funcţie a statului, dreptul administrativ având ca obiect organizarea autorităţilor administrative şi funcţionarea serviciilor publice administrative; la baza sa se află, deci, principiul interesului general şi noţiunea de serviciu public.9

3.2. Perioada postbelică Literatura juridică din această perioadă foloseşte

noţiunea de administraţie de stat spre a desemna una din formele fundamentale de activitate a statului, respectiv de realizare a puterii de stat.

În această perioadă se conturează patru curente doctrinare, considerate adevărate „şcoli” de drept administrativ:

a) Teza neconcordanţei (Şcoala de la Cluj) Fundamentată de profesorul Tudor Drăganu, această

teză se bazează pe aprecierea că nu există o corespondenţă perfectă între formele fundamentale de activitate a statului şi categoriile sale de organe.10

8 C. Raricescu – Contenciosul administrativ român, ediţia a II-a, 1936, p. 19. 9 E. Tarangul – Tratat de drept administrativ român, 1944, p. 49. 10 Antonie Iorgovan – Drept administrativ, 1994, p. 65.

66

Adepţii acestei teorii explică, într-o manieră proprie, o idee mai veche a dreptului administrativ, potrivit căreia activitatea executivă este îndeplinită, în principal, de organele administraţiei de stat şi, în subsidiar, în măsura necesară realizării activităţii lor principale, de alte organe ale statului (justiţie, parchet). Se ajunge, astfel, să se opereze cu două sensuri ale noţiunii de administraţie de stat: sensul formal-organic şi cel material-funcţional.

Deşi cu uşoare nuanţe teoretice explicative deosebite, adepţii tezei neconcordanţei au două trăsături comune ale opiniilor lor, şi anume: administraţia de stat este o formă fundamentală a activităţii statului şi se realizează atât prin acte juridice de putere, cât şi prin acte juridice civile ori prin fapte materiale.

b) Teza concordanţei (Şcoala de la Bucureşti) Principalii reprezentanţi sunt profesorii M. Lepădătescu, R. Ionescu, N. Prisca şi VI. Rusu. Acest curent de gândire desemnează administraţia de stat utilizând expresia "formă fundamentală de activitate a statului", plecând de la premisa că activitatea statului, în general, este o activitate juridică, ce se realizează prin îndeplinirea puterii de stat.

Concepţia acestei şcoli este axată pe ideea existenţei unei concordanţe perfecte între formele fundamentale de realizare a puterii de stat şi categoriile de organe reglementate de Constituţie, în sensul că fiecare formă este îndeplinită numai de o anumită categorie de organe.

Poziţia comună a autorilor nu presupune şi identitatea de opinii cu privire la definirea noţiunii de administraţie de stat, dimpotrivă, fiecare aducând elemente specifice, atât de formulare cât, mai ales, de conţinut.

c) Teza Institutului de Cercetări Juridice Concepţia tradiţională a Institutului de Cercetări Juridice,

conturată, în special, în monografia „Organele administraţiei de stat în R.S.R.” este opinia celor două sensuri ale administraţiei de stat (larg şi restrâns).

67

În optica acestor teoreticieni, administraţia de stat, în sens larg, este înfăptuită de toate organele statului prin acte proprii, precum şi în anumite condiţii, de organizaţii obşteşti. Ea face obiectul ştiinţei administraţiei.

În sens restrâns, administraţia de stat se deosebeşte de activitatea executivă, care se îndeplineşte de organele administraţiei de stat (organele executive) şi este reglementată de norme de drept administrativ.

d) Teza dublei naturi a administraţiei de stat Teoria dublei naturi (juridică şi politică) a administraţiei de

stat aparţine profesorului Valentina Gilescu, ce pleacă de la constatarea că nu toate relaţiile sociale care se stabilesc în administraţia de stat sunt reglementate de norme juridice. Autoarea conchide că „administraţia de stat, ca formă fundamentală de activitate a statului, nu este numai o activitate juridică, ci şi politică, o activitate legată mai mult de politică”11.

3.3 Perioada de după Decembrie 1989 Constituţia României din 1991 operează cu noţiunea

fundamentală de autoritate publică, Titlul III, consacrat organizării de stat, purtând această denumire. S-a renunţat la formularea tradiţională de "puterile statului".

Noţiunea de autoritate publică, în sensul de structură organizaţională definită de Constituţie, este explicată uneori şi prin referire la termenul generic de "organ", ceea ce conferă un înţeles echivalent.

În cadrul Titlului Autorităţi publice, capitolul V este consacrat „Administraţiei publice”. Având în vedere sistematizarea de ansamblu a Constituţiei, noţiunile cu care operează logica sa internă, doctrina dreptului administrativ, după 1989, face deosebire între administraţia publică realizată de structurile statale, conduse sau, după caz, tutelate de

11 I. Vântu, M. Anghene, M. Străoanu – Organele Administraţiei de Stat în R.S.R., Editura Academiei, Bucureşti, 1971.

68

executiv, Guvern ori şeful statului şi activitatea administrativă desfăşurată de celelalte organe de stat (autorităţi publice): Parlament, instanţe judecătoreşti, Curtea de Conturi, Avocatul Poporului.

Prima este considerată un fapt administrativ ce are o sorginte politică (denumit fapt administrativ politico-statal), cea de-a doua evocă un fapt administrativ ce mijloceşte realizarea competenţei. Se face, astfel, deosebire între administraţia „scop” (determinată de scopuri politice) şi administraţia „mijloc” (pentru realizarea competenţelor).

În baza noii Constituţii, administraţia publică poate fi definită ca ansamblul activităţilor Preşedintelui României, Guvernului, autorităţilor administrative autonome centrale, autorităţilor administrative locale şi, după caz, structurilor subordonate acestora prin care, în regim de putere publică, se aduc la îndeplinire legile sau, în limitele legii, se prestează servicii publice.

3.4. Şcoli doctrinare de drept administrativ străine 3.4.1. Doctrina franceză În explicarea şi definirea administraţiei publice, doctrina

franceză a parcurs mai multe etape ce marchează evoluţia şi dezvoltarea dreptului public francez în ansamblul său. Astfel, se delimitează: perioada de sfârşit a secolului al XlX-lea (dominată de Edouard Lafferrier), perioadă interbelică (clasică), perioada de aplicare a Constituţiei din 1946 şi perioada de aplicare a Constituţiei din 1958. Tradiţia constituţională franceză, de la 1789 până la 1958, a fost ataşată principiului supremaţiei legii şi caracterului nelimitat al sferei legislativului, ceea ce a condus la definirea administraţiei şi a dreptului administrativ prin noţiunea de putere executivă. În acest fel, administraţia este înţeleasă drept „o acţiune a puterii executive prin procedee de putere publică". Trei mari idei dominau dreptul administrativ francez la sfârşitul secolului

69

al XlX-lea: a) distincţia dintre actele administrative, de autoritate sau de putere publică, şi actele de gestiune; b) iresponsabilitatea statului pentru actele de putere publică; c) independenţa administraţiei faţă de tribunale.

În perioada interbelică, principiul iresponsabilităţii statului a fost treptat înlocuit cu cel al răspunderii pentru serviciile publice. Noţiunea de serviciu public devine piatra unghiulară a dreptului administrativ francez. Doctrina tradiţională (până în 1958) a folosit, în explicarea relaţiei dintre puterea executivă şi administraţie, termenul de administraţie în două sensuri: unul funcţional (material) şi unul organic, admiţând că administraţia nu este singura problemă a executivului, dar ea este în exclusivitate în competenţa acestuia.12

După adoptarea Constituţiei din 1958, în doctrina administrativă franceză se produce o schimbare a opticii de abordare a sferei executivului şi administraţiei publice. Elementul central al disputelor teoretice care s-au purtat în jurul delimitării sferelor acestor două noţiuni l-a reprezentat recunoaşterea pentru Guvern a unei puteri normative iniţiale (problema regulamentelor).

3.4.2. Doctrina germană Şcoala germană de drept administrativ (întemeiată de

profesorul Otto Mayer) a fost influenţată de doctrina franceză, cu toate că unele din noţiunile fundamentate cu care acesta operează precum: serviciu public, lucrări publice şi domeniu public, nu au corespondent în limba germană. În acelaşi timp, unele noţiuni din doctrina germană, de exemplu graţia „FISKUS”, nu au corespondent în limba franceză. Chiar dacă nu s-a format prin terminologia promovată de doctrina franceză, opinia autorilor germani îşi are originea tot în binecunoscuta teză a separaţiilor puterilor în stat.

12 G. Jeze – Les principes généraux du droit administratif, Paris, 1925, p. 12.

70

Având în vedere dificultăţile teoretice întâlnite în încercarea de a defini administraţia datorită multiplelor funcţiuni, profesorul german Ernst Forsthoft a adoptat o metodă originală de definire, prin cercetarea relaţiei dintre Administraţie – Constituţie – Justiţie şi a relaţiei Administraţie –Guvernare. El ajunge la concluzia că administraţia apare ca o funcţie autonomă alături de legislativ şi justiţie, locul său în „trinitatea puterilor” este dat tocmai de sfera puterii sale discreţionare.

În concepţia autorilor germani, administraţia este unitară şi autonomă şi ea se ocupă de propriile sale afaceri, în principiu din propria sa iniţiativă, fiind, aşa cum o defineşte unul dintre ei, „activitatea statului sau a titularilor de putere publică, care nu este legiferare şi nici justiţie”.

3.4.3. Doctrina elveţiană Datorită regimului politic specific (regim de adunare)

practicat de sute de ani în ţara cantoanelor, în cadrul dreptului public, teoreticienii helveţi au acordat o atenţie mai modestă dreptului administrativ, comparativ cu dreptul constituţional.

Pe când dreptul constituţional cuprinde normele referitoare la legitimarea puterii, organizarea acesteia şi rolul cetăţenilor în cadrul structurilor etnice, dreptul administrativ se referă numai la relaţiile cotidiene ale puterii executive cu particularii.

În sens larg, dreptul administrativ este considerat ca fiind acea ramură de drept ce reglementează organizarea activităţii administraţiei publice.

Pentru delimitarea sferei administraţiei publice, autorii elveţieni de drept administrativ operează cu două criterii, şi anume: criteriul organic şi cel funcţional.

Construcţia teoretică, bazată pe utilizarea celor două criterii, conduce la concluzia că administraţia este acea activitate a statului sau a altei instituţii de drept public conform normelor de drept, care se relevă a nu fi activitate legislativă şi

71

nici justiţie. Astfel, administraţia se diferenţiază de celelalte organe de stat, în primul rând prin sfera precisă de activitate a legislativului şi juridicului.

O concluzie cu caracter de generalitate se impune. Deşi constituţiile moderne europene adoptate după al Doilea Război Mondial reflectă în structura şi conţinutul lor ideea teoretică a „separaţiei puterilor” în stat, ele nu cuprind, în mod explicit, nicio referire la puterea legislativă, executivă sau judecătorească, cu toate că în mod implicit se deduce această separaţie; pentru o mai bună delimitare se folosesc expresii ca, de pildă, „funcţie publică”, „autoritate publică”, „administraţie publică”, „servicii publice descentralizate ale ministerelor”, „unităţi administrativ-teritoriale”.

4. Serviciul public

Existenţa şi funcţionarea normală a societăţii, în

ansamblu, sunt determinate de satisfacerea nevoilor economice, sociale, culturale, de protecţie şi siguranţă ş.a. ale oamenilor. Ele se îndeplinesc în mod organizat prin intermediul serviciilor (publice) oferite acestora de către stat, ca entitate supremă a societăţii sau de către unităţile administrativ-teritoriale locale.

În primul rând, statul organizează servicii publice prin intermediul cărora îşi exercită puterea suverană şi independenţa.

Astfel sunt: serviciul public de legiferare (adoptare de norme care reglementează raporturile sociale dintre membrii societăţii), serviciul public judiciar (soluţionarea conflictelor dintre oameni) şi servicii publice administrative (satisfacerea cerinţelor de viaţă ale oamenilor).

Serviciile publice administrative se organizează şi funcţionează sub două forme: ca autorităţi ale administraţiei publice şi ca regii autonome.

72

Pentru a putea exista, serviciile publice sunt dotate cu anumite atribuţii (competenţe, puteri), cu mijloace materiale şi financiare şi specialişti (funcţionari publici).

În esenţă, serviciul public este o structură organizatorică înfiinţată prin lege, sau pe baza acesteia, de către stat sau unităţi administrativ-teritoriale (judeţ, municipiu, oraş şi comună), dotate cu anumite atribuţii, încadrate cu personal de specialitate care exercită aceste atribuţii şi înzestrate cu mijloace materiale şi băneşti, în scopul satisfacerii în mod continuu şi permanent a unor interese specifice colectivităţilor.

Ca organ al administraţiei publice centrale, prin componentele sale structurale, Ministerul Administraţiei şi Internelor realizează direct o serie de servicii publice, gratuit sau contra cost pentru populaţie.

I. Drepturile funcţionarilor publici recunoscute de lege. Unele sunt strâns legate de statutul lor social, având un caracter specific, iar altele ţin de calitatea lor de persoană, de fiinţă umană, având un caracter mai general. Aceste drepturi se referă la:

– dreptul la opinie, care derivă din libertatea fundamentală a fiecărui cetăţean, la conştiinţă şi la exprimare liberă, prevăzută de art. 29 şi 30 din Constituţie;

– este interzisă orice discriminare între funcţionari pe criteriul opiniilor lor politice, sindicale, filozofice sau religioase;

– dreptul de a se adresa justiţiei şi de a fi despăgubit atunci când a fost vătămat un drept al său. Pentru exercitarea acestui drept, funcţionarul public are la îndemână calea acţiunii în justiţie, în baza Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990, atunci când nu a obţinut satisfacţie în apărarea dreptului său prin utilizarea unei proceduri administrative prevăzută de lege;

– dreptul la asociere sindicală, prevăzut de art. 37 alin. 1 din Constituţie, în baza căruia funcţionarii publici pot să înfiinţeze organizaţii sindicale, să adere la acestea şi să exercite orice mandat în cadrul acestora. Potrivit art. 2 alin. 1

73

din Legea nr. 54/1991 cu privire la sindicate, „persoanele care au calitatea de salariat au dreptul, fără nicio îngrădire sau autorizare prealabilă, să se organizeze în sindicate";

– dreptul la grevă este recunoscut funcţionarilor publici în condiţiile legii care reglementează soluţionarea conflictelor colective de muncă;

– dreptul la stabilitate în funcţie. Funcţionarul public nu poate fi eliberat din funcţie, suspendat, detaşat sau transferat decât în condiţiile prevăzute de lege. Potrivit art. 46 alin. l din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului, poliţistul poate fi mutat în altă localitate decât cea de domiciliu numai cu acordul lui. Delegarea, detaşarea ori transferarea poliţiştilor se face prin ordin al ministrului, în condiţiile legii.

5. Funcţia publică. Noţiune, trăsături

şi natura juridică Serviciile publice, ca activităţi utile pentru societate, se

realizează în mod concret de către anumite persoane care au o pregătire de specialitate (funcţionari publici) pentru a realiza competenţe, atribuţii, sarcini (misiuni).

Prin lege se organizează diferite funcţii publice. În Constituţia României se întâlnesc sintagme ca: „funcţii

şi demnităţi publice” (art. 16 alin. 3), „funcţia de prim-ministru” (art. 102), „funcţia de membru al Guvernului" (art. 104 alin. l), „funcţia de judecător” (art. 105), „funcţia publică sau privată” (art. 124 alin. 2) ş.a.

Legea administraţiei publice locale nr. 213/2001 face referire la funcţia de „autoritate publică” (art. 66 alin. 1), „secretarul general al judeţului” „numirea şi eliberarea din funcţie a personalului din serviciile publice" (art. 88 alin. 1) şi „funcţia de prefect” (art. 130 alin. 5).

De asemenea, unele legi care conţin prevederi referitoare la salarizarea funcţionarilor publici (Legea nr. 154/1998, Legea nr. 138/1999 ş.a.) menţionează „funcţii de

74

conducere”, funcţii de execuţie”, „funcţii de execuţie de specialitate” ş.a. Şi noul Cod al muncii, Legea nr. 53/2003, foloseşte clasificarea de „secţiuni de execuţie” şi „funcţii de conducere” (art. 22 alin. 2).

De regulă, conţinutul fiecărei funcţii publice (acele atribuţii, puteri, competenţe, sancţiuni proprii) care o deosebeşte de alte funcţii publice, este stabilit prin însuşi actul juridic care o înfiinţează (lege, ordonanţă, hotărâre de guvern, hotărâre a consiliului, ordin etc.). Tot prin act normativ, funcţia poate fi desfiinţată. Unele funcţii publice pot fi ocupate prin alegere, iar altele prin numire.

Putem conchide că funcţia publică reprezintă un ansamblu de atribuţii, competenţe şi puteri în cadrul unui serviciu public, stabilite potrivit legii, cu care sunt învestiţi, numiţi sau aleşi funcţionarii publici, în vederea satisfacerii în mod continuu şi permanent a unui interes general.13

Funcţia publică are următoarele trăsături: • reprezintă un complex de atribuţii şi puteri stabilite prin

lege, cu care este învestit un funcţionar public; • are caracter de continuitate (este o necesitate

permanentă); • se ocupă prin numire sau alegere, în condiţiile legii; • nu poate constitui obiectul unei înţelegeri între părţi şi

nu poate fi stabilită prin contract; • satisface interese generale şi nu personale; • se exercită de către persoane care au o învestitură

legală, în baza şi în exercitarea legii.

6. Funcţionarul public. Drepturi şi obligaţii 6.1. Noţiunea de funcţionar public. Drepturile acestuia Conţinutul funcţiei publice este reprezentat de activitatea

concretă a persoanei care o ocupă (funcţionarul public).

13 M. Preda – Curs de drept administrativ, vol. I, Casa Editorială Calistrat Hogaş, Bucureşti, 1995, p. 68.

75

Doctrina juridică de drept administrativ înţelege prin funcţionar public orice persoană numită sau aleasă într-o funcţie publică având caracter de permanenţă în serviciile autorităţilor publice centrale sau locale ori în instituţiile publice care aparţin acestora şi care, în schimbul unui salariu primit periodic, se obligă să exercite competenţele, atribuţiile, puterile reprezentative în conformitate cu legea.

Din analiza definiţiei rezultă că nu sunt funcţionari publici persoanele care desfăşoară o activitate în serviciul unei autorităţi publice în baza altor raporturi juridice decât cele stabilite prin art. 1 din Codul muncii.

Personalul Ministerului Administraţiei şi Internelor (militar şi/sau civil) numit în funcţii publice are calitatea de funcţionar public.

Până la apariţia Legii privind Statutul funcţionarilor publici nr. 188 din decembrie 1999, o definiţie legală a acestei categorii de salariaţi o întâlnim în Legea nr. 115/1996 care, în art. 34, arată că „funcţionar public este persoana numită sau aleasă într-o funcţie publică, cu caracter de permanenţă, în serviciul unei autorităţi publice centrale sau locale ori într-o instituţie publică subordonată acesteia." Funcţionarii publici pot fi angajaţi şi în cadrul regiilor autonome.

Legea privind Statutul funcţionarilor publici, în art. 2 alin. 1 defineşte extrem de concis funcţionarul public, arătând că „funcţionarul public este persoana numită într-o funcţie publică”. În alineatul doi defineşte corpul funcţionarilor publici, care este format din „totalitatea funcţionarilor publici din autorităţile şi instituţiile publice”.

Noţiunea de funcţionar nu are acelaşi înţeles şi conţinut în toate ramurile de drept. Din raţiuni proprii, ce ţin de scopul său, dreptul penal dă un sens mult mai larg conţinutului şi trăsăturilor noţiunii de funcţionar public. În acest sens, sunt consideraţi funcţionari publici chiar şi acele persoane care nu au o învestitură legală sau nu o au chiar deloc, adică acei funcţionari de fapt care exercită permanent sau temporar cu

76

orice titlu, indiferent care au fost învestite, o însărcinare de orice natură, retribuită sau în serviciul unei autorităţi publice, instituţii publice, instituţii sau altei persoane juridice de interes public (art. 147 Cod penal).

Legea privind Statutul funcţionarilor publici acordă acestora drepturi referitoare la salariu, concediu de odihnă anual, concedii medicale, iar femeilor, concedii de maternitate şi pentru creşterea şi îngrijirea copilului, plătite, pensie, alocaţii familiale, condiţii normale de muncă şi de igienă, asistenţă medicală, protecţia legii ş.a.

Pentru cea mai mare parte a personalului Ministerului Administraţiei şi Internelor, statutul de funcţionar public este cel reglementat de Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului. Chiar în art. 1, legea defineşte poliţistul ca funcţionar public cu statut special care constă în drepturile şi obligaţiile conferite de lege, precum şi faptul că poartă, de regulă, uniformă şi este înarmat.

Prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 179/2002, Statutul poliţistului a fost extins şi la celelalte structuri din Ministerul Administraţiei şi Internelor, astfel că, în prezent, mai au statut militar doar lucrătorii jandarmi, de la situaţiile de urgenţă, aviaţia şi un număr redus de funcţii din Aparatul Central stabilite prin ordin al ministrului, cărora li se aplică dispoziţiile Legii nr. 80/1995.

De asemenea, unele drepturi pentru poliţişti sunt stabilite prin hotărâri ale Guvernului şi ordine ale ministrului, date în baza şi pentru executarea legii privind Statutul poliţistului.

6.2. Obligaţiile funcţionarilor publici

Deşi secţiunea a 2-a din capitolul V al Legii privind Statutul funcţionarilor publici este denumită „Îndatoririle funcţionarilor publici”, în conţinutul textelor legale întâlnim şi sintagma „obligaţia” sau „obligat”, referitoare la îndeplinirea îndatoririlor stabilite.

77

Potrivit dispoziţiilor legale, principalele obligaţii (îndatoriri) ce revin funcţionarilor publici se referă la:

♦ îndeplinirea cu profesionalism, loialitate, corectitudine şi în mod conştiincios a îndatoririlor de serviciu prevăzute în legi şi regulamente şi abţinerea de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea;

♦ abţinerea de la exprimarea sau manifestarea convingerilor lor politice în public;

♦ răspunderea ce revine funcţionarilor publici în îndeplinirea sarcinilor de serviciu care le sunt încredinţate;

♦ păstrarea secretului de stat şi a celui de serviciu, în condiţiile legii;

♦ conformarea dispoziţiilor date de funcţionarii cu funcţii publice de conducere cărora li se subordonează, dacă acestea sunt legale;

♦ perfecţionarea pregătirii profesionale, fie în cadrul instituţiei sau autorităţii publice din care fac parte, fie prin cursuri organizate în acest scop;

♦ păstrarea confidenţialităţii asupra faptelor şi documentelor despre care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei.

Funcţionarii publici au şi îndatoriri (obligaţii) legale privind: interzicerea de a solicita sau accepta, direct sau indirect, pentru ei sau pentru ei sau pentru alţii, în considerarea funcţiei publice, daruri sau alte valori, interzicerea de a primi direct cereri ori să intervină pentru soluţionarea acestor cereri, ajutorul şi sprijinul reciproc pe care trebuie să şi le acorde în cadrul obligaţiilor de serviciu.

78

Bibliografie:

G. Jeze – Les principes généraux du droit administratif, Paris, 1926;

P. Negulescu – Curs de drept administrativ, vol. I, Institutul de Arte Geografice "E. Mârvan", Bucureşti, 1934;

E. D. Tarangul – Tratat de drept administrativ român, Tipografia „Glasul Bucovinei”, Cernăuţi, 1944;

A. Iorgovan – Drept administrativ, vol. I, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1994;

M. Preda – Curs de drept administrativ, vol. I, Casa Editorială Calistrat Hogaş, Bucureşti, 1995.

79

MINORITĂŢILE NAŢIONALE ŞI ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ DIN TRANSILVANIA

1944 – 1948

Arhivist Daniel Gh. TALAMBĂ

Importanţa administraţiei locale derivă din funcţiile pe care le îndeplineşte, anume acelea legate de organizarea şi coordonarea activităţilor comunităţii. Interesul politic în acest domeniu este explicat în primul rând prin autoritatea de care se bucură reprezentanţii administraţiei locale în faţa cetăţenilor. Pe de altă parte, faptul de a se afla mereu în mijlocul comunităţii este un bun prilej de propagandă politică, dar şi de radiografiere a stării de spirit a populaţiei, a opiniei publice şi a tendinţelor manifestate în rândul populaţiei faţă de modul cum sunt administrate treburile publice. În acest context, după 23 August 1944, situaţia autorităţilor locale maghiare era una delicată. În primul rând aceasta se datora schimbărilor politice. Implicarea elitelor locale în viaţa publică înainte de 23 August 1944, adesea materializată prin acţiuni orientate împotriva românilor, le-a pus în situaţia de a nu putea să colaboreze cu autorităţile române. Pentru a se pune la adăpost de unele acţiuni ale românilor menite a răzbuna atrocităţile suferite în timpul ocupaţiei maghiare, mulţi dintre cei care se implicaseră în astfel de activităţi şi-au găsit adăpostul în Uniunea Populară Maghiară sau chiar în Partidul Comunist Român.

Timp de aproximativ o lună după actul de la 23 August 1944, viaţa politică a maghiarilor din România practic nu a existat. Prima manifestare pe scena vieţii politice româneşti a fost legată de aderarea MADOSZ la Proiectul de Platformă al Frontului Naţional Democrat din România, eveniment petrecut la data de 8 octombrie 19441. La data de 16 octombrie, la

1 „Scânteia”, nr. 18, 8 octombrie 1944.

80

Braşov, s-a desfăşurat o importantă reuniune a liderilor politici maghiari din România, cu această ocazie luându-se decizia transformării MADOSZ în Uniunea Populară Maghiară. În condiţiile în care membrii şi baza materială nu se schimbaseră radical, iar modul de acţiune politică era cel caracteristic formaţiunilor politice maghiare la data de 16 octombrie 1944, s-a efectuat numai o schimbare a denumirii formaţiunii politice, iar nu una de substanţă.

Uniunea Populară Maghiară şi-a construit întregul program politic în jurul ideii că era singura organizaţie care reprezenta interesele maghiarilor din România. Rezoluţia primului Congres al U.P.M., desfăşurat la Cluj, în perioada 6-12 mai 1945, conţinea zece măsuri menite a îmbunătăţi situaţia maghiarilor din ţara noastră. Dintre acestea, una se referea la administraţia locală şi anume cea cu privire la încadrarea funcţionarilor publici maghiari a căror atitudine era considerată a fi „democrată” 2. Lucrările celui de-al II-lea Congres al Uniunii s-au desfăşurat în zilele de 28 şi 29 iunie 1946, la Odorhei. În condiţiile în care P.C.R. încă nu ajunsese să influenţeze în mod decisiv factorii de decizie ai U.P.M., rezoluţia adoptată la sfârşitul acestui Congres reprezintă unul dintre documentele cele mai consistente, însă nu sunt cuprinse aspecte ideologice ori de acţiune viitoare ale organizaţiei, ci sunt pur şi simplu expuse 57 de „doleanţe” ale maghiarilor din România. Problemele funcţionarilor sunt cuprinse la punctul 5, în cuprinsul căruia se stipula ca încadrarea acestora să se facă ţinându-se cont de gradul deţinut anterior în sistemul administrativ al Statului Maghiar. Se cerea ca, la completarea posturilor administrative de conducere din localităţile locuite de minorităţi, să se ţină seama de foştii funcţionari rămaşi fără posturi după revenirea administraţiei româneşti în Transilvania, în martie 1945. Congresul propunea şi principiul conform căruia se dorea

2 ROMÂNIA. Viaţa politică în documente. 1945, Arhivele Statului din România, coord. Ioan Scurtu, Bucureşti, 1994, doc. 60, p. 251.

81

reglementarea situaţiei administraţiei locale în Ardealul de Nord, acesta fiind acela al proporţionalităţii. Se menţiona, de asemenea, că nu pot fi consideraţi demisionaţi din serviciu acei funcţionari care după data de 30 august 1940 au fost transferaţi în Ardealul de Nord, precum şi aceia care nu şi-au părăsit serviciul cu ocazia evacuării Ardealului de Nord. Congresul luase în discuţie şi situaţia acelor funcţionari care fuseseră revocaţi din funcţiile ocupate în urma nepromovării examenelor de limbă, cerând reîncadrarea lor sau, după caz, pensionarea3. În condiţiile în care Uniunea a ajuns să depindă politic, organizatoric şi financiar de P.C.R., acţiunile sale au devenit tot mai tardive. Astfel, moţiunile şi rezoluţiile adoptate la sfârşitul lucrărilor Congreselor al III-lea şi al IV-lea ale Partidului Comunist Român propun măsuri concrete în vederea „îmbunătăţirii situaţiei maghiarilor din România”.

Situaţia instituţiilor administrative din Transilvania de Nord era complicată în toamna anului 1944, în condiţiile în care toţi funcţionarii din zonă erau maghiari. La iniţiativa regionalei P.C.R. din Cluj s-a încercat completarea corpului funcţionarilor cu persoane de naţionalitate română, însă din punct de vedere politic acestea nu corespundeau cerinţelor impuse de comunişti. La şedinţa conducerii centrale a P.C.R. cu instructorii regionalelor din 15 martie 1945, Miklos Goldberger arăta că au fost preferate elementele democrate maghiare, în lipsa celor româneşti. Chiar şi în primăvara anului 1945, în aparatul administrativ majoritatea era constituită din funcţionarii maghiari4.

În afara instituţiilor tradiţionale ale administraţiei locale, după 23 August 1944 un rol important a fost jucat de Consiliile politice, al căror rol era de a asigura o bună colaborare între partidele care făceau parte din F.N.D. şi mai târziu din B.P.D. Consiliile politice s-au aflat mai mult sau mai puţin la dispoziţia

3 ROMÂNIA. Viaţa politică în documente. 1946, Arhivele Statului din România, coord. Ioan Scurtu, Bucureşti, 1996, doc. 60, p. 271. 4 D.A.N.I.C., Fond C.C. al P.C.R. – Secţia Cancelarie, dosar 18/1945, f. 7.

82

organizaţiilor locale ale U.P.M., în funcţie de influenţa şi susţinerea de care se bucurau din partea conducerii centrale. Documentele semnalează situaţii în care, nemulţumiţi de deciziile factorilor locali, unii lideri ai Uniunii au luat măsuri care slăbeau autoritatea instituţiilor administrative. Spre exemplu, semnalăm situaţia comunei Unirea, din judeţul Turda, alcătuită din satele maghiare Inoc şi Vereşmort şi satul românesc Unirea. La insistenţele locuitorilor maghiari, Consiliul politic comunal a luat în discuţie posibilitatea dezlipirii satelor maghiare, dar în şedinţa din 19 februarie 1947, s-a hotărât menţinerea stării de fapt. În ciuda acestui aspect, reprezentantul U.P.M. din Consiliul Politic a dat aviz favorabil despărţirii localităţilor5.

O activitate controversată în care s-au implicat reprezentanţii minorităţii maghiare a fost aceea de „colonizare” cu familii de maghiari, în locul saşilor retraşi cu armatele germano-maghiare în judeţul Ciuc. Încălcarea autorităţii instituţiilor administraţiei locale s-a făcut în unele cazuri de către organizaţii politice din afara judeţului. Intervenţia politică viza chiar şi aspecte legate de finanţele publice. De pildă, în comuna Uila din judeţul Mureş, locuitorii au fost scutiţi de la plata impozitelor pe o perioadă de trei ani, prin decizia organizaţiei U.P.M. din Miercurea Ciuc6. În ce priveşte activitatea de „împământenire”, este de menţionat şi sprijinul diferenţiat pe care l-au acordat autorităţile locale maghiare sătenilor români şi maghiari7. Implicarea politică în problemele locale s-a manifestat şi în oraşul Reghin, acolo unde Primăria a decis evacuarea din oraş a persoanelor care nu îşi plătiseră taxele. Intervenţia organizaţiei locale a U.P.M. s-a făcut în

5 Idem, Fond Ministerul Afacerilor Interne – Direcţia Administraţiei de Stat [în continuare citat Fond M.A.I. – D.A.S.], dosar 16/1947, f. 31. 6 Idem, dosar 110/1946, f. 20. 7 Idem, Fond Inspectoratul General al Jandarmeriei [în continuare citat Fond I.G.J.], dosar 64/1946, f. 193-194.

83

sensul abrogării hotărârii numai pentru acele persoane care erau membri ai formaţiunii8.

S-au semnalat cazuri în care unii reprezentanţi maghiari ai administraţiei locale au fost revocaţi din funcţiile lor datorită faptului de a fi refuzat purtarea însemnelor oficiale româneşti. Primarului comunei Mihai Viteazul din judeţul Turda i s-a reproşat şi faptul de a fi sfătuit populaţia să nu plătească taxele către statul român. În ciuda acuzaţiilor grave, primarul localităţii continua să se bucure de susţinerea secretarului organizaţiei judeţene a U.P.M., a preotului din localitate şi a deputatului maghiar Bende Adalbert, care au intervenit în favoarea sa pe lângă Consiliul Politic Judeţean9.

Situaţia funcţionarilor era în atenţia autorităţilor centrale şi locale deoarece numai prin asigurarea unei situaţii stabile acestora se putea asigura o bună funcţionare a aparatului administrativ. Înainte de instalarea administraţiei româneşti în Transilvania de Nord, aici luase naştere o „jandarmerie rurală” ale cărei efective erau formate din voluntari. Ei funcţionau pe lângă notariatele comunale care se îngrijeau de hrana şi plata lor. Salariile erau în cuantum de 8.000 de lei şi se asigurau din bugetele locale10. În şedinţa Biroului Politic al C.C. al P.C.R. din 4 mai 1945, Teohari Georgescu, ministrul de Interne, a prezentat politica statului în ce priveşte funcţionarii publici. Această politică se caracteriza prin angajarea unor „elemente cinstite”, dar, ţinea să accentueze ministrul, în Ardealul de Nord au fost angajaţi mai mulţi etnici maghiari. Nici unul nu fusese scos din funcţie datorită apartenenţei sale etnice, micşorarea efectivelor realizându-se proporţional pentru fiecare etnie. De exemplu, din cei 400 de poliţişti ardeleni mai rămăseseră 110, din care 30 de români şi 80 de maghiari11. Aceste cifre vin să reliefeze şi un alt aspect, anume

8 Idem, Fond M.A.I. – D.A.S., dosar 100/1946, f. 56. 9 Idem, dosar 16/1947, f. 33-35. 10 Idem, Fond I.G.J., dosar 393/1945, f. 5. 11 Idem, Fond C.C. al P.C.R. – Secţia Cancelarie, dosar 36/1945, f. 16.

84

discriminarea pe criterii politice. În aceste condiţii, P.C.R. s-a ferit să privească la modul critic situaţia, dând credit solid maghiarilor care se opuneau curentului naţional român, acesta din urmă considerat (prin persoana lui Iuliu Maniu) principalul adversar al comuniştilor. Realităţile din teren arată că românii au fost dezavantajaţi la unele numiri în funcţii, inclusiv la înscrierea în P.C.R., constatându-se o campanie împotriva lor chiar şi în judeţul Mureş12.

Dificultăţile economice au dus la o salarizare proastă a funcţionarilor publici din Ardealul de Nord, indiferent de apartenenţa etnică. Pentru perioada septembrie 1944 – martie 1945, aceştia nu primiseră nici 60% din retribuţiile lor, iar pensionarii nimic (cu excepţia unui ajutor care nu corespundea nici măcar cu salariul pe o lună). În scopul remedierii situaţiei, în şedinţa Consiliului de Miniştri, ţinută la Cluj, la data de 13 martie 1945, dr. Teofil Vescan, preşedintele organizaţiei F.N.D. din Nordul Ardealului, a propus ca până la 1 aprilie să fie trimisă o sumă de minimum 3.000.000.000 lei13.

Problemele economice s-au reflectat asupra nivelului de trai al populaţiei de pe întreg teritoriul ţării, iar funcţionarii publici au fost afectaţi în primul rând de lipsa fondurilor pentru salarii. S-a încercat rezolvarea acestor probleme prin stabilizarea monetară din toamna anului 1947, însă măsurile nu au avut efectele scontate. Documentele vin să ateste faptul că plata funcţionarilor întârzia, iar starea lor de spirit se caracteriza prin neîncredere în măsurile economice şi prin nemulţumiri faţă de autorităţile centrale. Faţă de alte categorii sociale, funcţionarii publici rămăseseră tot cu un nivel scăzut de trai, iar noile grile de salarizare făceau diferenţieri între funcţionarii din sectorul de stat şi cel privat.

12 MINORITĂŢI ETNOCULTURALE. MĂRTURII DOCUMENTARE. MAGHIARII DIN ROMÂNIA (1945-1955), coord. Lucian Nastasă, Centrul de Resurse pentru Diversitate Culturală, Cluj, 2002, doc. 45, p. 168-170. 13 D.A.N.I.C., Fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri. Stenograme, dosar 3/1945, f.127-153.

85

Pe de altă parte, acolo unde se bucurau de sprijinul politic, unii lideri maghiari ai administraţiei locale adesea se dedau la acte ilegale, uneori orientate împotriva altor etnii, fapt care determina populaţia să aibă o atitudine antimaghiară şi anticomunistă. Putem considera că aceste realităţi au determinat o anume creştere a neîncrederii populaţiei în aleşii săi, lucru ce a condus la intensificarea propagandei comuniste.

86

DIN ISTORIA RELAŢIILOR PUBLICE DIN MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

Prof. Constantin GHEORGHE Relaţiile publice constituie un fenomen al secolului XX, în

fapt, pentru că instituţiile statelor (şi, în context cele ale statului român, unele aflate încă din secolele precedente în continuă afirmare), practicau elemente ale relaţiilor publice fără aşa-zise „cursuri absolvite“.

Şi în Ministerul de Interne, procedeul elaborării discursurilor, al comunicării interpersonale, al publicităţii, editării revistelor etc., se folosea pentru a convinge proprii subordonaţi să accepte autoritatea conducerii, dar şi publicul-ţintă, adică populaţia, asupra imaginii pozitive a ceea ce însemna instituţia ordinii publice. Tehnicile sau procedeele utilizate erau cam aceleaşi sau asemănătoare relaţiilor publice din zilele noastre, numai că nu purtau denumirea aceasta sau, mai expresiv spus, nu practicau relaţii publice fără să vrea.

Publicitatea, relaţiile cu societatea civilă (comunitatea), discursurile în Parlament ale miniştrilor de interne, care deveneau publice prin editarea „Monitorului Oficial“, relaţiile conducerii cu subordonaţii au fost procedee curente de exersare a relaţiilor publice prin forţa lucrului. Putem considera drept o „chemare la luptă” împotriva turcilor făcută de domnitori, în Evul Mediu, picturile exterioare de la Voroneţ, Suceviţa, Moldoviţa, Gura Humorului, cu reprezentarea duşmanilor otomani. La fel, întrebarea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt („Vreţi voi ca Ştefan să vă fie domn?“) de pe Câmpia Dreptăţii şi multe altele sunt numai câteva argumente că pe teritoriul românesc se practicau, într-un mod empiric, încă din Evul Mediu relaţiile publice.

Mai târziu, s-a considerat necesar ca publicul să fie informat prin procedee moderne despre activitatea

87

reprezentanţilor săi – nu ca în epoca medievală, prin călăreţi care aduceau cuvântul domnitorului sau prin focuri aprinse pe dealuri, ci prin ziare. Societatea civilă nu putea fi ignorată. Era nevoie să se furnizeze presei şi publicului informaţii pe toate temele de interes, din partea instituţiilor publice. În acelaşi timp, era nevoie ca ai noştri conducători politici să se bucure de încredere pentru ca cetăţenii să accepte sacrificii sau să-i urmeze în demersurile lor.

Relaţia cu presa practicată de oficialii Ministerului de Interne se desfăşura, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, într-un cadru marcat şi de disputele politice. Regula de bază a presei – aceea de a căuta evenimentul şi a avea prioritate în publicarea lui – funcţiona mai mult pe bază de amiciţie şi angajamente politice. Aceasta, când era vorba de întâmplări cotidiene, pentru că tot ceea ce ţinea de informaţia de la nivelul sistemului organizaţional era publicată în „Monitorul Oficial“1, publicaţie subordonată de la înfiinţarea Ministerului de Interne.

1 În numărul 1 al „Buletinului Oficial“ al Ministerului de Interne (ianuarie 1895) este publicată o circulară (datată 13 decembrie 1894), adresată prefecţilor care motivează apariţia acestei publicaţii. Este ceea ce însemna, la alte publicaţii, un „Cuvânt înainte“. „Necesitatea înfiinţărei şi publicărei unui buletin oficial lunar al Ministerului de Interne (administraţia centrală şi exterioară) este cu deosebire simţită de noua organizare ce s-a dat serviciilor sale“ – se afirmă în primul număr al publicaţiei. „Faptul că aproape toate ministerele îşi au deja astăzi buletinurile lor oficiale înfiinţate, ba chiar două din direcţiunile noastre generale speciale încă de mult, dovedesc îndeajuns, cred, utilitatea ce prezintă o astfel de publicaţiune oficială”. Pentru administraţia centrală şi exterioară a Ministerului de Interne, apariţiunea lunară a unui atare buletin este reclamată şi din alt punct de vedere. Mai pe fiecare zi pornesc din minister ordonanţe, deciziuni ministeriale, ordine circulare, instrucţiuni de serviciu, cuprinzând întrânsele explicaţii şi dezlegări relative la materia administrativă în general, fără ca aceste acte, de o însemnătate netăgăduită pentru mersul regulat al serviciilor, să poată ajunge în marea lor parte până la comunele rurale, la care îndeosebi se referă aproape toate aceste lucrări. Ele se scot în număr restrâns şi abia cât este numărul judeţelor şi se expediază autografiate la prefecturi, rău scrise în mare parte şi aproape ilizibile; din cauza aceasta, multe dintr-însele sunt relegate fără chiar să fie cercetate şi executate pe alocurea în arhivele autorităţilor.

88

Oricum, s-a simţit nevoia reglementării relaţiei cu presa, mai ales din pricina apariţiei, în diferitele publicaţii, a unor întâmplări din viaţa Internelor – interpretarea, aşa cum am mai afirmat, fiind relevată mai ales de disputele dintre grupările politice. În „Regulamentul legii şi statutului Jandarmeriei rurale“, din 1893, se preciza (art. 311) că „este interzis ofiţerilor şi jandarmilor să colaboreze, sub orice formă, la diferite ziare, să se amestece în discuţii politice sau să ia parte la întruniri publice, cu caracter politic“. Acelaşi „Regulament“ sublinia (art. 318) că jandarmul „nu va face comunicări presei privitoare la chestiunile de serviciu, nici direct, nici indirect“. Relaţiile Corpului Jandarmeriei cu presa se reduceau la „observarea dacă nu se răspândesc, pe teritoriul postului, imprimate contrar intereselor statului. Se vor raporta, la timp, descoperirile făcute, numele editorului, tipografia, vânzătorul etc. – prim-pretorului, parchetului şi legiunii. Acţiunea preventivă sau represivă, în materie de presă, nu se poate exercita fără ordinul înscris al autorităţilor“.

Ceea ce este foarte interesant este faptul că de la începuturile relaţiilor publice ale Ministerului de Interne, activitatea respectivă nu se desfăşura la întâmplare. În ce priveşte legăturile cu societatea civilă, se manifestă o largă deschidere spre cele mai noi idei ale timpului. Chiar „Buletinul Oficial“ al Ministerului devenea şi o şcoală practică pentru toţi funcţionarii administrativi. „Coloanele acestei publicaţiuni

Retipărite în Buletinul oficial lunar al ministerului, acesta va avea de rezultat sigur de a împrospăta în mintea capilor administraţiunilor de judeţe, ca şi tuturor celorlalţi funcţionari administrativi, toată lucrarea administrativă săvârşită în luna precedentă. Prin formatul lor comod şi tipărite, aceste materii vor sta zilnic la îndemâna funcţionarului, pe masa sa de lucru chiar, şi întrupate la un loc în aceeaşi publicaţiune oficială, dă autorităţii administrative măsura de a le sesiza şi aplica în întregul lor. Aceste buletine oficiale vor forma cu timpul cea mai completă bibliotecă administrativă, în care fiecare funcţionar va putea cunoaşte şi găsi cu înlesnire toate legile, regulamentele, ordonanţele, circulările, instrucţiunile, deciziunile ministerului etc. de care ar avea nevoie pentru a putea să-şi îndeplinească cu succes misiunea lui“. („Buletinul Oficial“ al Ministerului de Interne, anul I, nr. 1, ianuarie 1895, p. 9)

89

oficiale – se preciza în Circulara nr. 5343/15 februarie 1897 către prefecţi – vor fi pe viitor deschise studiilor şi lucrărilor funcţionarilor, fără deosebire că ei aparţin administraţiunii centrale, celei exterioare, autonome sau serviciilor speciale“2.

Un moment important a fost marcat de Vasile Lascăr“3 ministrul care a rămas în istoria Internelor ca părintele poliţiei moderne. „Poliţia, care s-a găsit până acum sub nivelul cultural al ţării şi care n-a avut întotdeauna în vedere numai serviciul ordinei şi al siguranţei publice, trebuie ridicată la acest nivel“ – opina el în Circulara către prefecţi nr. 19.129 din 18 iunie 19034; „trebuie pusă în poziţie de a dobândi autoritatea şi prestigiul, fără de care nu poate îndeplini greaua şi permanenta misiune ce are în stat; trebuie să ajungă a inspira, tuturor fără deosebire, încrederea cea mai deplină. Pentru aceasta, poliţia trebuie să rămână a ţării, în serviciul unor interese de ordin superior; ea nu poate aparţine şi sta în serviciul partidelor politice“ – preciza demnitarul Internelor.

Aprecierile ministrului sunt importante pentru studierea organizării instituţiei, nu numai pentru grija de a crea o imagine

2 „Buletinul Oficial“ al Ministerului de Interne, anul III, nr. 1/ianuarie 1897, p.84. 3 Ministru de Interne în perioadele 21 noiembrie 1896 – 26 martie 1897 şi 22 noiembrie 1902 – 13 decembrie 1904. S-a născut la 7 noiembrie 1852, la Târgu Jiu, iar după terminarea studiilor liceale în Craiova (1872), a urmat Dreptul la Paris, unde şi-a susţinut licenţa şi a audiat şi cursuri de filosofie la Sorbona. În ţară, a practicat avocatura în baroul de la Târgu Jiu şi, ca membru al Partidului Naţional Liberal, a fost ales primar al oraşului natal (1878, 1883–1884), deputat în Parlamentul României (din 1883) şi senator. Legea propusă de el în 1903 este concepută după principiile ştiinţifice moderne, aplicată la realităţile şi necesităţile specifice româneşti şi având ca bază studierea aprofundată a organizării serviciilor de poliţie europene. 4 „Buletinul Oficial“ al Ministerului de Interne, anul IX, nr. 6/iunie 1903, p. 219 În conducerea acestei publicaţii au fost: I. Panaitescu, şef serviciu în Administraţia centrală a Ministerului de Interne, numit la „Buletin“ prin deciziunea ministerială 2003/26 ianuarie 1901, semnată la 1 aprilie 1903/nr. 8840 de Vasile Lascăr, D. Melidon, subşef de birou în Administraţia centrală a Ministerului de Interne, Al. Cimbru, al doilea redactor al „Buletinului“ (tot de la 1 aprilie 1903), Leopold Nicolescu, şef serviciu (din 1908), C. Tănăsescu, C. Georgescu (1913), subdirectori în Administraţia centrală a Ministrului de Interne, P. Sterescu, secretar de redacţie (1913), G. Mihăilescu, contabil (1913).

90

publică favorabilă, ci mai ales prin proiecţiile pe care le face pentru a aşeza instituţia de ordine publică la nivelul celor similare din Europa. Prin Decizia nr. 977 din 12 ianuarie 19035, Vasile Lascăr a însărcinat pe Romulus Voinescu, şeful Departamentului Siguranţei Generale, de a studia organizarea şi modul de funcţionare a serviciilor de poliţie din Franţa, Germania şi Belgia. După efectuarea unei călătorii în ţările menţionate, ajutat din plin de ambasadele şi legaţiile române, el a depus la cabinetul ministrului un raport detaliat asupra modalităţilor de organizare şi desfăşurare a activităţii de către poliţiile din Paris, Bordeaux, Saintes, Berlin, Bruxelles.

Înaltul funcţionar al Internelor române fixa, din capul locului, ca un postulat, o idee asemănătoare concepţiei lui Vasile Lascăr: „Numirea personalului în aceste poliţii se face prin examen sau concurs şi în toate aceste poliţii, ca prima şi absolut necesară condiţiune, se cere ca postulantul la o funcţiune a poliţiei să fie de o cinste şi moralitate absolut ireproşabilă. Cazierul lui trebuie să fie alb, nici chiar cea mai uşoară amendă să nu figureze în el6“.

Raportul, foarte detaliat, se referă şi la relaţiile cu presa. La Paris, preciza Romulus Voinescu, „Cabinetul prefectului (poliţiei – n.n.) cuprinde: 1) două birouri; 2) Controlul general; 3) Secretariatul particular (termenul de „particular“: trebuie înţeles ca fiindu-i direct subordonat; confidenţial – n.n.)7. Directorul cabinetului, şeful secretariatului particular, secretarul particular şi controlorul general sunt singurii funcţionari numiţi direct de prefectul de poliţie, fără condiţiuni de vârstă, de

5 Anexa 3 din „Buletinul Oficial al Ministrului de Interne“, anul X, supliment la nr. 11/noiembrie 1904, p.1 6 Ibidem 7 „Secretariatul particular se ocupa în special de afaceri private şi rezervate: audienţe prin delegaţiunea prefectului, corespondenţa particulară a prefectului, misiuni particulare, examinarea cererilor de ajutor şi a anchetelor făcute cu ocaziunea acestor cereri de către comisarii de poliţie, distribuirea de ajutor în numele prefectului“ (Ibidem p.16)

91

capacitate sau noviciat. Primesc ca leafă anual: primul 10.000 franci, al doilea 4.000, al treilea 3.000 şi al patrulea 2.5008.

În structura „Secretariatului particular“ al prefectului de poliţie din Paris erau ataşate: serviciul de permanenţă, serviciul de corespondenţă, serviciul de înregistrare generală, serviciul de presă, un serviciu de ajutor, un serviciu telegrafic şi telefonic şi serviciul de imprimerie al prefecturii de poliţie.

„Serviciul de presă – nota Romulus Voinescu – este însărcinat cu citirea jurnalelor şi clasarea diferitelor informaţiuni, articole etc., care ar interesa poliţia. Primeşte de două ori pe zi pe diferiţii reprezentanţi ai jurnalelor şi le comunică faptele ce se petrec în Paris, fără însă de a le comunica faptele care de ar fi publicate ar aduce o împiedicare în mersul regulat al cercetărilor“9.

Serviciul de permanenţă, care funcţiona „de la 5 ore la 8 ore seara“, centraliza, „de urgenţă“, „faptele importante care le sunt semnalate şi dau publicului toate informaţiile care le sunt necesare“.

Procedeul întâlnit în Franţa este asemănător şi la Berlin. Aici exista „Serviciul scriitorilor“ care îşi desfăşura activitatea „de la orele 7 dimineaţa la 7 seara, având două ore şi jumătate pentru masă“. Tot ceea ce se petrecea „în timp de 24 de ore în fiecare cartier“ era centralizat pe brigăzi, care „le înaintează biroului central din prefectura de poliţie, de unde se comunică presei“10.

Peste doi ani, în 1906, acelaşi Romulus P. Voinescu, inspector-şef al Serviciului de Siguranţă din Ministerul de Interne al României, întocmeşte un raport care este adresat prefecţilor, în care îi informează despre „noua organizare a acestui serviciu, organizare începută de la data mai sus arătată“ (1 martie 1905 – n.n.) şi „bazată pe studiul făcut de noi în poliţiile din Franţa, Germania şi Belgia“11.

8 Ibidem, p. 10 9 Ibidem, p. 17 10 Ibidem, p. 332 11 „Buletinul Oficial“ al Ministerului de Interne, anul XII, nr.1, ianuarie 1906, p. 32

92

Potrivit Raportului, Serviciul de siguranţă include, între altele, şi Biroul de informaţiuni, compus din următorul personal: „un sublocotenent clasa I (şef al biroului), opt agenţi speciali, o agentă specială şi patru agenţi permanenţi“. Respectiva structură avea multe atribuţiuni care respectau menirea generală a Serviciului – siguranţa –, atribuţiuni de informare din toate domeniile. Se mai preciza: „Funcţionarii vor citi toate jurnalele ce apar în Capitală şi multe din cele străine, făcând rezumat la cele dintâi şi tăind articolele din cele de-al doilea, care ar interesa ordinea şi siguranţa publică. Toate aceste rezumate sunt clasate după date, cum de asemenea şi jurnalele din care sunt extrase; iar articolele după lucrare se ataşează la dosarele respective12.

De asemenea, Biroul „face orice traducere din limbile străine, pentru toate birourile din prefectura poliţiei Capitalei“. De altfel, activitatea de translator exista deja în poliţie, traducătorul servind ca interpret pentru ofiţeri în relaţia cu infractorii.

Răscoala din 1907, care a zguduit România şi a dezvăluit adevărata realitate a lumii rurale, a găsit guvernanţii, în special pe cei din Ministerul de Interne, într-o totală lipsă de informare. Chiar izbucnirea răscoalei ţărăneşti a fost pusă pe seama „lipsei unui organ central de informaţii cu antene specializate răspândite pe tot teritoriul ţării şi care să îndeplinească atât misiunea contrainformativă cât şi cea informativă“13. În anul următor, prin legea din 17 martie14 (1908) s-au creat brigăzi speciale de siguranţă de stat, precum şi un mic „serviciu de informaţiuni” care a constituit baza unui serviciu de presă puternic în deceniile următoare.

De asemenea, autorităţile au realizat importanţa monitorizării presei, înfiinţând un birou în cadrul Secţiunii de Siguranţă, fără a avea o organizare precisă.

12 Ibidem, p.42 13 Vasile Bobocescu, Momente din istoria Ministerului de Interne, Editura Ministerului de Interne, vol I, Bucureşti, f.a., p. 84 14 Monitorul Oficial, nr. 285 din 25 martie 1908, p. 10.730

93

Serviciul de presă a început să funcţioneze efectiv abia în 1913. La 4 martie 1913, Consiliul de Miniştri decide ca proiectul de lege privind organizarea serviciilor administraţiei centrale a Ministrului de Interne să fie supus deliberării Corpurilor Legiuitoare, cu aprobarea cuvenită din partea Majestăţii Sale, Regele Carol I.

Prin Legea pentru organizarea serviciilor administraţiei centrale a Ministerului de Interne15 se înfiinţează primul Birou al Presei, denumit în lege „Biroul Presei şi Interpreţilor“, ce urma să funcţioneze pe lângă Cabinetul Ministrului. Regulamentul de aplicare a Legii16 prevedea, în art. 5, că „Biroul Presei de pe lângă Cabinetul Ministrului, are următoarele atribuţiuni: cercetarea ziarelor şi revistelor române şi străine din punct de vedere al afacerilor privitoare pe Minister, Direcţiunile dependinte şi pe întreaga Administraţie a ţărei“. În art. 15, Regulamentul fixa şi structura „Direcţiunii politice şi siguranţei generale“: „A) Subdirecţiunea poliţiei generale, personalului şi controlului; B) Subdirecţia siguranţei generale; a) Biroul siguranţei generale b) Biroul secretariatului c) Biroul presei şi interpreţilor d) Biroul de fotografie şi identificare“.

Prin acelaşi Regulament, la art. 21, se adaugă la atribuţiunile menţionate mai sus: „traducerea corespondenţei şi actelor scrise în limbi străine; interpreţii asistă pe ofiţerii de poliţie, la cercetarea indivizilor care nu cunosc limba română“. De asemenea, în art. 68, se precizează că „pentru a fi numit în funcţiunea de translator, candidatul trebuie să posede cunoştinţa perfectă a limbilor pentru care este numit“.

Şeful Biroului Presei ocupa o poziţie similară cu şeful Cabinetului, având, potrivit aceluiaşi Regulament, o retribuţie

15 Decret regal nr. 4550/14 iunie 1913, publicat în „Monitorul Oficial“ nr. 61/20 iunie 1913 şi în „Buletinul Oficial“ al Ministrului de Interne, anul XIX, nr. 6/iunie 1913, p. 383 16 Decret regal nr. 4579/19, iunie 1913, publicat în „Monitorul Oficial“ nr. 61/20 iunie 1913 şi în „Buletinul Oficial“ al Ministerului de Interne, anul XIX, 6 iunie 1913, p. 462

94

fixă de 500 de lei. Un translator era plătit cu 250–300 lei pe lună, iar un redactor cu 200–250 lei. În acelaşi an, prin Legea pentru modificarea unor articole din Legea pentru organizarea serviciilor administraţiei centrale a Ministerului de „Interne”17, este adăugat şi „şeful Biroului presei“ în art. 33, care prevedea interdicţia de a se aplica măsurile disciplinare prevăzute pentru neexecutarea atribuţiunilor.

Legea, propusă spre dezbatere şi aprobare de ministrul de Interne, Take Ionescu, a fost validată de Adunarea Deputaţilor în şedinţa din 3 aprilie 1913 (cu o majoritate de cincizeci şi patru de voturi contra şase) şi de Senat, la 5 aprilie (cu cincizeci şi unu de voturi contra două). Promulgată de Regele Carol I, la 14 iunie 1913, legea respectivă asigură, pentru prima dată, o formă instituţionalizată de relaţii publice în Ministerul de Interne.

17 Decretul regal din 7175/24 decembrie 1913; Monitorul Oficial nr. 216/29 decembrie 1913; „Buletinul Oficial“ al Ministerului de Interne, nr. 12 din decembrie 1913, p. 1195

95

DIRECŢIUNEA PRESEI DIN MINISTERUL DE INTERNE

Constantin RÎULEŢ, şeful Serviciului Presei (articol reprodus din publicaţia „Paza”,

an III, nr. 13 – 14, 1923) În lipsa mea din Bucureşti, Biroul Presei din M.A.I. a

trimis ziarelor o listă a medicamentelor admise de a intra în ţară. Publicarea acelei liste s-a cerut de către Ministerul Muncii, Direcţia Sanitară. Putea d-l Vasile Candiano, locţiitorul meu, să nu trimeată gazetelor acea listă, când i-a fost înaintată prin adresele no. 17306 şi 17308, din 30 iulie 1923, ale Direcţiunii Sanitare? Din punct de vedere funcţionăresc, nu. Iar din punct de vedere gazetăresc, d-l Candiano, cunoscut ziarist, corespondent al mai multor cotidiene străine, fără îndoială că şi-a zis: cine vrea, va publica lista, cine nu, o va da la coş. Ziarele nu sunt obligate să tipărească tot ce primesc, fie chiar din partea autorităţilor; iar Biroul Presei e obligat, în forma sa actuală, de a informa jurnalele.

Cu toate acestea, un ziar serios a găsit cu cale să publice, desigur fără ştirea direcţiei, un articolaş, intitulat Biroul Presei, în care, cu o naivitate adorabilă, afirmă că trimitem „grozăvii de reclame pentru preparate medicale” şi se miră ce fac cei 20 de slujbaşi ai biroului, ca şi cum menirea lor ar fi de a înlocui pe reporterii gazetelor.

Această notiţă, vădit răuvoitoare, m-a hotărât să scriu articolul de faţă, pentru a arăta cu ce se ocupă în realitate, Serviciul Presei din Ministerul de Interne.

*

* * Sunt mai bine de douăzeci de ani din 1903, de când o

mână de ziarişti au înfiinţat, pentru înlesnirea lor profesională,

96

Biroul Presei din M.A.I. Era la început, un fel de cartel: informaţiile luate de unul, de la o autoritate, se dădeau şi celorlalţi. În chipul acesta, reporterii nu mai erau siliţi de a colinda zilnic toate ministerele în şir.

Când am intrat eu în „cartel”, pe la 1904, îmi pare, am găsit acolo pe: Aurel Marcu, N. Claudescu, G. Compoteca, I.G. Stoian şi pe defuncţii Costescu şi Vasile Rusănescu. Informaţiile se scriau cu cerneală şi se multiplicau la şapirograf; iar la orele douăsprezece şi cinci după amiază, erau ridicate de servitorii tuturor ziarelor din Bucureşti. Biroul nu era constituit oficial. Ministerul de Interne ne pusese la dispoziţie o cameră, un telefon şi o sumă de 10-20 lei pe lună pentru cheltuieli de cancelarie. În schimb, nepreţuite au fost serviciile pe care le-a făcut acest birou Ministerului de Interne în special şi statului în general. Nu numai comunicatele oficiale, de interes general, ci toate înştiinţările şi informaţiile ce doreau miniştrii să se publice, se strecurau prin Biroul Presei (...). Miniştrii de interne care s-au succedat au găsit întotdeauna, în Biroul Presei, un serviciu gata să le publice tot ceea ce socoteau dânşii necesar în interesul acestui minister.

Cu toate acestea, nemulţumit de presă, un domn ministru s-a supărat pe noi, ca şi cum am fi fost stăpâni pe ziare, şi a găsit cu cale să ne dea afară, să închidă uşile biroului şi să ne lase pe drumuri.

Picolo Ranetti, pe vremea aceea cel mai energic dintre noi, nu s-a emoţionat, ci a mutat Biroul presei din Ministerul de Interne, la sucursala restaurantului „Iordache”, care se afla pe atunci în Calea Victoriei, în pasagiul „Comedia”.

În afară de cei pe care, poate, îi uit, au mai colaborat la Biroul Presei domnii: Constantin Demetrescu, actual redactor la „Adevărul”; Mestugean, redactor la „Argus”; Rosenthal, directorul „Adevărului”, regretatul Emil Nicolau, Mărunţeanu, cel care semna „Sfinx” etc.

Şapirografele noastre erau vechi, dăruite de minister, dintre cele scoase din uz, aşa că de multe ori domnul G.

97

Georgescu, secretarul biroului, scotea comunicate foarte „slabe”. Când se întâmpla ca vreunul din reporteri să aibă şi caligrafie proastă, ca mine – apoi vai de bieţii culegători tipografi. Ca să arăt disperarea lor, este destul să amintesc că împotriva mea au ţinut o întrunire de protest, în regulă, la Bursa Muncii, mai mulţi vorbitori cerând îndepărtarea mea din presă. N-au isbutit să mă scoată. Păcat!

*

* *

În timpul răsboiului ne-am împrăştiat: Picolo Ranetti s-a refugiat în Rusia, unde şi-a pierdut vederea cu totul; eu am plecat la regiment, ceilalţi pe unde au nimerit. Biroul Presei a trecut prin mai multe faze, până când, în sfârşit, a ajuns să fie constituit oficial. După răsboi, când m-am reîntors, de astădată ca redactor, l-am găsit condus de d-l Cătunescu, având colaborarea d-lor Demetrescu, Caragiale, Cătuneanu, N. Catopol, Alexandru Săndulescu. Acum Biroul Presei citea ziarele pentru d-l ministru de Interne, trimitea telegrame Legaţiei noastre din Paris; iar prefecţilor le prezenta un rezumat al evenimentelor mai de seamă. Ajunsese dintr-un birou un serviciu – situaţie în care se găseşte astăzi. Mai existau la Interne două direcţii generale, una a presei şi alta a propagandei, dar cu funcţionarii diurnişti, plătiţi dintr-un fond global. În asemenea condiţii, directorii generali, directorii, subdirectorii etc. neavând posturi în buget, n-au purtat aceste titluri decât spre mândria lor şi nu au existat ca demnitari ai Statului decât atâta vreme cât Ministerul de Interne a dat o altă destinaţie fondurilor din care erau retribuiţi. La subsecretariatul de Stat, s-a scos o revistă „pentru popor”, a cărei viaţă a fost efemeră. Prin cele două direcţii generale, au trecut domnii: George Ranetti, Sturza, Lupu Kostachi, Gusti, Climescu, avocatul Carp, Antoniu, Marchescu şi alţii.

98

Însufleţiţi de cele mai frumoase intenţii, totuşi puţini dintre dânşii au avut timpul material de-a face ceva mai trainic: unul a stat o lună, altul două, cel mai vechi, câteva luni. N-au pierdut aceşti funcţionari, ci serviciul din această cauză.

Unul singur s-a supărat: d-l Lupu Kostachi, care a plecat după o lună şi jumătate de activitate, începută în condiţii din cele mai prielnice. Nu a fost singurul în această situaţie. Numit redactor, în împrejurările pe care le-am arătat mai sus, după câteva luni, când a venit secretar general d-l Alexandru Oteteleşanu, m-am pomenit pe dinafară. D-l Oteteleşanu, fără să cerceteze dacă nu cumva aveam legături mai vechi şi mai trainice cu Biroul Presei, poate fără să ştie că semnează hârtia prin care se înlocuieşte un cunoscut al d-sale, a trecut locul unui coleg. Am tăcut şi am şi azi aceeaşi părere bună de d-l Oteteleşanu, care n-a lucrat ca secretar general al ministerului de interne, ci ca om politic. Aici e nenorocirea: Ministerul de Interne are absolută nevoie de un Serviciu al Presei, independent de fluctuaţiile politice.

D-l Lupu Kostachi, mâhnit, a anunţat în ziarul „Dimineaţa” că se află în starea psihologică a părintelui care trăieşte moartea copilului său. Am arătat, la vreme, că pentru un diriguitor de o lună şi jumătate, pretenţiunea era puţin exagerată. Totuşi d-sa este unul din cei care au muncit mai mult la Serviciul Presei.

*

* *

La 1 februarie 1920, după aproape 20 ani de colaborare la Biroul Presei – cu întreruperea din timpul răsboiului – am fost adus de d-l general Văitoianu, ministrul de interne, ca şef al Serviciului Presei, în care au fost trecuţi toţi funcţionarii celor două direcţii generale. D-l ministru de interne nu s-a gândit nici o clipă să desfiinţeze Biroul Presei, ci a procedat astfel încât a reuşit ca să se muncească mult mai mult şi să se cheltuiască

99

mult mai puţin. În afară de funcţionarii, foarte puţini, care au găsit cu cale să demisioneze, d-l ministru Văitoianu n-a înlocuit absolut pe nici unul din slujbaşii numiţi de conservatori. Cei mai mulţi sunt şi azi, înaintaţi, având situaţii morale şi materiale cu mult superioare. A fost prima încercare de a se da o continuitate Biroului Presei şi d-l ministru de interne a mers mai departe: păstrând pe funcţionarii buni numiţi de conservatori, a înlocuit pe unii slujbaşi mai slăbuţi, numiţi după plecarea conservatorilor.

Începutul a fost greu. Am fost instalat în camera nr. 9, din aripa cea nouă a Ministerului. O odăiţă în care încăpeau trei birouri. Acolo am găsit pe d-l N. Catopol, bătrânul şef de birou şi pe d-şoara Elena Mohor, dactilografă. Ceilalţi au rămas la Subsecretariat.

Peste câteva zile mi se dau două camere în clădirea cea veche, unde fusese Serviciul Automobilelor.

Şi, într-o bună zi, m-am pomenit că se instalează în aceste camere câţiva funcţionari şi câteva birouri sparte, înconjurate de 2-3 scaune şchioape. Erau cele două Direcţii generale.

– Arhivă aveţi? – Sunt câteva dosare, le-aduce şi pe ele, îmi răspunse

unul dintre dânşii. – N-aveţi vreun dulap în care să le aşezăm? – Am avut unul, dar l-au oprit la Subsecretariat, sub

cuvânt că este nevoie de el acolo. – Bibliotecă aveţi? – N-avem. – Unde ţineţi cărţile? – N-avem cărţi. – Există printre dvs. un domn care ar putea să-mi arate

lucrările? Cine ţine hârtiile? – Secretară e d-ra Bengescu, dar e bolnavă. – Cine traduce din nemţeşte? – D-l Marchescu, dar pleacă în concediu.

100

– Dar din ruseşte? – D-na Olga Cristensen, dar e foarte rău bolnavă şi nu

cred să poată veni curând la serviciu. – Desigur că aveţi colecţiile ziarelor ţinute la zi? – De câtăva vreme nu s-a mai ocupat nimeni de ele. – Cine ţine registratura? – D-l Spătaru Pantazi. O să vie dar deocamdată fiind

student, este la cursuri. ... Mă uit la pereţii celor două camere, care purtau încă

urmele tragice ale domiciliului şoferilor, privesc sfărâmăturile de mobilă aduse de la Subsecretariat; îmi arunc ochii la cei 5-6 funcţionari, care par că aşteptau să plece de unde au venit; mă gândesc, cu duioşie, la cei bolnavi, la cei în concediu şi la cei duşi la cursuri...

Neagra disperare însă nu mă cuprinde, totuşi având neclintită încredere în viitorul acestui serviciu.

* * *

Nu s-au împlinit doi ani de atunci. Astăzi, Ministerul de

Interne se poate mândri cu un Serviciu de presă, care deşi are încă multe lipsuri, îndeplineşte totuşi un real serviciu şi are însărcinări mai însemnate decât întotdeauna.

Misiunea acestui Serviciu este, în primul rând, de a informa grabnic guvernul şi pe funcţionarii superiori ai statului despre conţinutul ziarelor şi broşurilor ungare, germane, ruse, bulgare, evreieşti etc. care apar în ţară şi în străinătate. În acest scop, redactează zilnic cinci buletine: un buletin maghiar, despre conţinutul ziarelor ungureşti, un buletin german, un buletin al ţărilor vecine, conţinând toate ştirile privitoare la statele din jurul nostru, un buletin extern, extras din cetirea marilor cotidiene engleze, franceze, germane, italiene şi un buletin intern.

Şi în timpul d-lui Lupu Kostachi se făceau buletine, însă numai două.

101

Serviciul Presei este împărţit în trei secţii: internă, externă şi minoritară. Secretariatul tuturor secţiunilor îl are d-ra Eliza Bengescu, redactorul-şef al Serviciului Presei.

Secţia internă este condusă de d-l Vasile Candiano, şef de birou principal cl. I. Această secţie citeşte ziarele româneşti din întreaga ţară şi redactează buletinul intern; extrage, din toate aceste ziare, articolele ce ar putea interesa pe membrii guvernului şi le trimite în plicuri („Argusul” presei); taie din ziarele româneşti articolele şi informaţiile importante, care ar prezenta un interes documentar spre a fi puse în dosare, pe chestiuni ale serviciului; face colecţii de cele mai importante ziare româneşti şi trimite presei comunicatele.

Secţia externă este condusă de d-ra Mariela Mincu, redactor. Citeşte marile ziare din lumea întreagă, redactând buletinul extern, cu colaborarea d-lui Ion Foti, cunoscutul scriitor, cronicarul extern al ziarului „Viitorul”, şi el este şef de birou principal în această secţie. La buletinul extern mai lucrează: d-l Petre Ghiaţă, directorul „Institutului Cultural”, D. Ciacâru, redactor la ziarul „Adevărul”, şi d-l Sever Ghiaţă, avocat. Secţia externă face „Argusul” presei străine; taie din această presă pentru membrii guvernului şi pentru dosarele serviciului; ţine colecţiile ziarelor din străinătate.

Secţia minoritară este condusă de d-l Nobilescu, şef de birou principal şi are colaborarea d-lor Valeriu Teconţia, redactor la ziarul „Universul”; Ştirbul, ziarist basarabean; Olga Baltazar Cristensen, A. Orăscu, administrator de plasă, detaşat la Serviciul presei, Sidery, Dragomireanu etc.

Secţia minoritară citeşte ziarele ungureşti, germane, ruse, bulgare, inclusiv în idiş, extrăgând din aceste ziare tot ce ar putea interesa pe d-nii miniştri, şi tot ce are vreun interes documentar pentru dosarele noastre. Păstrează colecţiile ziarelor minoritare. Redactează buletinele: maghiar, german şi cehoslovac.

Serviciul are o bibliotecă şi o bogată arhivă condusă de d-ra Elvira Atanasiu, care ţine şi registratura; secretariatul îl

102

are d-ra Maria Mihăescu. Patru maşini de scris lucrează în germană, copiind rezultatele şi cele cinci buletine zilnice, care merg în urmă la multiplicat.

Dacă un funcţionar superior doreşte să urmărească tot ce s-a scris într-o chestiune mai de seamă, în presa română sau străină, se poate documenta după dosarele şi buletinele noastre.

Pentru traduceri şi celelalte lucrări, Serviciul Presei mai numără următorii funcţionari: d-na Lucreţia Varron, d-l Nicolae Catopol, d-ra Elena Mohor, d-ra M. Pompei, d-na M. Şubă şi d-ra Violony.

După cum se vede, nu avem absolut nici un funcţionar care ar avea însărcinarea să adune informaţii de pe la ministere şi celelalte autorităţi spre a le distribui presei. Serviciul Presei este cu deosebire un organ de informaţiune, chemat să ţie la curent guvernul român, de ceea ce se scrie în ţară şi în străinătate. Iată ce fac cei douăzeci de funcţionari, stimate confrate: citesc câteva sute de ziare pe săptămână şi când sosesc şi revistele sau ziarele săptămânale, se întâmplă să fie câteva sute pe zi.

Din punct de privire minoritar, Serviciul Presei are o însemnătate ce nu poate scăpa nimănui. Guvernul trebuie să audă graiul minorităţilor, dar nu toţi miniştrii şi toţi secretarii generali cunosc limbile acestor minorităţi şi chiar aceia care înţeleg unele limbi ale minorităţilor, n-au timpul necesar de a citi toate publicaţiile. Desigur sunt puţini cei ce ştiu că ungurii, de pildă, au în România mai multe ziare decât noi, dacă trecem peste unele fiţuici româneşti de provincie, ce nu se pot cita.

Mulţumită d-lui Richard Franasovici, secretarul general al Ministerului de Interne, care a înţeles rostul şi însemnătatea Serviciului Presei, am isbutit să înaintez repede pe funcţionarii destoinici şi să dau Serviciului întinderea pe care o are astăzi.

Fără îndoială că nu ne putem mândri cu palatul şi cu instituţia de presă pe care o au nemţii, nici cu excelenta

103

organizaţie de presă şi propagandă franceză; nu avem un departament al presei ca la Viena, nici un birou al presei cu opt sucursale, legate prin fire telefonice speciale, ca în Serbia; nu întrebuinţăm banii Statului ca să scoatem opere de ponegrire, să falsificăm ziare şi cărţi în diferite limbi, cum fac birourile de presă ungureşti; subsemnatul nu are un birou elegant ca al şefului Biroului Presei de la Praga; fondurile pe care le mânuim noi, se compun din zero lei şi zero bani; totuşi munca Biroului Presei din Ministerul de Interne este tot atât de rodnică şi tot atât de cinstită, ca a oricărei alte organizaţii similare.

De altfel, România nu are numai modestul nostru serviciu, ci posedă, la Ministerul de Interne, o Direcţiune a presei şi propagandei, condusă de d-l ministru Arion, care şi-a câştigat multe simpatii în scurtul timp de când se ocupă cu chestiunile de presă.

Am condus serviciul în modul următor: de dimineaţă şi până seara la slujbă. Anchetele chiar în provinciile cele mai îndepărtate, le-am făcut singur; pe binevoitorii care au venit cu diferite propuneri avantajoase subalternilor mei, i-am dat afară; politica n-a jucat absolut nici un rol în diriguirea acestui serviciu; ocările celor care nu cunosc truda mea pentru înălţarea Biroului Presei m-au lăsat rece.

Despre lucrările care intră în sfera secretului profesional – legătura cu celelalte autorităţi, Siguranţa, Statul-Major etc. – se înţelege că nu pot vorbi; de asemenea, tac asupra restrânsei noastre activităţi în străinătate, deoarece propaganda externă nu ne priveşte.

O cinste deosebită, ce nu s-a făcut până astăzi Biroului Presei, este faptul că, personal, am fost însărcinat cu informarea d-lui Ion C. Brătianu, preşedintele Consiliului de miniştri, încă din 11 iunie 1922. Telegramele informative se trimit de noi d-lui Preşedinte al Consiliului, atât când este în Capitală, cât şi atunci când e în provincie sau în străinătate.

104

În ultimul timp, s-a făcut Direcţiunii Presei o nouă cinste: Armata Română a ridicat de la Budapesta arhiva secretă a Ministerului de Interne maghiar. Această arhivă a stat timp de doi ani necercetată, la o autoritate, care nu a avut posibilitatea materială de a o studia. Am cerut şi am obţinut această arhivă, în care am găsit lucruri de cea mai mare însemnătate pentru noi, deşi nu am cercetat până în prezent decât 20 dosare din cele 300. Am găsit aici dovezi materiale despre modul cum tratau ungurii minorităţile, cum se confiscau cărţi inofensive româneşti, cum se opreau procesiuni religioase fără nici o însemnătate politică, cum erau insultaţi cei care vorbeau româneşte, cine lua bani de la unguri, cum se oprea intrarea în Ungaria a publicaţiilor celor mai neprimejdioase etc. Am mai găsit şi lucruri care nu ne privesc direct, dar nu mai puţin interesante: Arhiducele Frantz Ferdinand s-a dus la Sarajevo însoţit de trei detectivi, dar Poliţia locală i-a luat la goană pe agenţii care îl însoţeau pe Principe, sub cuvânt că are ea grijă de persoana moştenitorului Tronului. Cum a avut grijă s-a văzut ! Dar după cum am spus, suntem abia la început, şi printre comorile descoperite sunt unele despre care încă nu se poate vorbi în public; la vreme, fără îndoială că se vor putea da publicităţii lucruri din cele mai interesante.

Cunoscând sentimentele d-lor general Văitoianu, ministrul de interne şi Richard Franasovici, secretarul general al acestui minister, în ceea ce priveşte chestiunile de presă şi menirea Serviciului nostru, nădăjduim ca în scurt timp Serviciul să ajungă o direcţiune – ceea ce de fapt a şi ajuns prin extinderea firească pe care necesităţile aşezării celei noi a ţării i-au dat o direcţiune puternică, în care să poată lucra mai spornic harnicii mei colaboratori: Vasile Candiano, corespondentul ziarelor „L’Independence Belge” (Bruxelles), „Daily Express” (Londra) şi „Jutarnji List” (Zagreb); Ion Foti, corespondentul marilor ziare germane şi engleze; Nobilescu, unul din cei mai buni cunoscători ai chestiunilor minoritare, d-rele Bengescu şi Mincu, care ştiu mai multe limbi străine etc.

105

Prin ceea ce dăm, prin aşezarea şi munca noastră, suntem şi acum o direcţiune; nu suntem însă şi prin ceea ce primim.

Dar ce însemnătate pot avea interesele câtorva modeşti slujitori ai Statului faţă de frumuseţea idealului urmărit de către Serviciul Presei din Ministerul de Interne?

Când mă apuc să scriu despre această chestiune n-aş mai termina. Abia am venit însă de pe frontiera occidentală, unde am inspectat, din însărcinarea d-lui ministru de Interne, unele structuri ale ministerului din Baia-Mare, Satu-Mare, Careii-Mari, Oradea-Mare, Arad şi Timişoara şi trebuie să-mi fac rapoartele.

106

MINISTERUL DE INTERNE – IMAGINEA DIN PRESĂ (1900–1910)

Prof. Constantin GHEORGHE Un desen publicat în cotidianul „Ordinea“ din 16

decembrie 1909 prezenta într-un careu şi o cruce următoarea inscripţie: „Jalnicii contribuabili vă roagă să asistaţi la înmormântarea Fondurilor Secrete decedate în ziua de 15 decembrie 1909, la ora 11 dimineaţa, cu ocazia ocupării portofoliului Internelor de către d. M. Ferechide. Rugaţi-vă pentru ele“.

Iată cum presa, printr-o formulă jurnalistică aparte prezenta una din calităţile unui om politic care ajunsese în fruntea Ministerului de Interne.

În aceleaşi zile, cotidianul „Viitorul“ anunţa că „venirea d-lui Pherekyde în fruntea Ministerului de Interne“… “a fost primită nu numai în Partidul Liberal, dar şi în toate cercurile politice cu o vădită atenţie şi încredere“. Cred că numai prestigiul câştigat prin „tact şi distincţiune“, după cum apreciază acelaşi ziar, a făcut posibilă o aşa de frumoasă caracterizare: „este unul din cei mai distinşi parlamentari şi oameni de guvern ce-i avem astăzi în ţară. Colaborator, în mai multe formaţiuni ministeriale, al nemuritorului Ion Brătianu, d. Pherekyde s-a remarcat întotdeauna prin fermitatea vederilor sale şi prin vigilenţa ce o punea în apărarea şi afirmarea intereselor de stat“1.

Foarte interesantă este lectura presei româneşti care se referă la personalităţile ce s-au aflat în fruntea Ministerului de Interne. Relatând despre noul cabinet conservator instalat la Bucureşti la sfârşitul anului 1904, cotidianul „La Roumanie“ prelua numeroase aprecieri asupra oamenilor politici ai noului

1 „Viitorul“, 17 decembrie 1909

107

cabinet. „Journal des Débats“ din 7 ianuarie 1905, scria, între altele, că ministrul de Interne George Gr. Cantacuzino „C’est une des personalitès les plus marquantes de Roumanie et dont l’espris de justice et les sentiments élèves sont également appréciés à la Cour et dans le pays“. Despre aceeaşi personalitate, „Le Figaro“ din 6 ianuarie 1905 remarca faptul că acest „le plus grand propriètaire de Roumanie“ a ocupat în întreaga sa viaţă funcţii înalte şi a fost de multe ori ministru. „Espris calme, pondéré, il est respecté par tous les partis“ – scria „Le Figaro“, iar ziarul „Vossische Zeitung“ din 3 ianuarie 1905 afirma că G.Gr. Cantacuzino „est un homme politique calme, plein de tact, jouissant d’une autorité incontestable au sein de son parti ainsi que de l’amitie et de l’estime particulières de S.M. le Roi“. Un alt personaj care a ocupat fotoliul Internelor mai târziu, Take Ionescu, „c’est un des plus pluissants orateur roumains et un homme d’Etat de large envergure. Sa popularité est aussi grande dans le pays que dans son parti“ („Le Figaro“ din 6 ianuarie 1905). Generalul G. Manu „est un militaire de grande valeur et un administrateur de premier ordre“ („Le Figaro“) şi „un esprit d’une intergrité parfaite; tous les partis le respectent et le souverain l’honore de son amitié et de sa confiance“, („Journal des Débats“ din 7 ianuarie).

Vasile Lascăr, care a rămas în istoria Internelor drept „părintele poliţiei“, este descris astfel de cotidianul „Adevărul“: „Dintre toţi miniştrii, cel de Interne are situaţia cea mai grea faţă cu partidul şi cu partizanii săi şi situaţia aceasta devine cu atât mai dificilă, cu cât ministrul e mai conştiincios, mai drept, mai ministru. D. Lascăr a fost aşa, d-sa a fost un excelent ministru de Interne, dar tocmai de aceea n-a putut fi un bun politician“2.

Lui Eugen Stătescu i s-a ridicat în anul 1910 un monument „în sala paşilor pierduţi din Palatul de Justiţie“.

2 „Adevărul“, 1/14 ianuarie 1905

108

Potrivit ziarului „Voinţa Naţională“3 monumentul „a ţinut să nemurească în marmură, în templu dreptăţii, figura măreaţă a neuitatului bărbat de stat, a oratorului şi juristconsultului neîntrecut prin elocinţa sa fermecătoare, prin gândirea sa adâncă, uimitoare“. Acelaşi ziar subliniază meritele celui „care a strălucit ca un luceafăr în viaţa României moderne, a bărbatului care şi-a închinat toată munca în folosul ţării şi al binelui obştesc, care a pus temelia magistraturii noastre şi al cărui prim gând a fost să asigure justiţiabililor şi în special ţărănimei, atât de lipsite de sprijin, patrimoniul sfânt al dreptăţii“. Monumentul, operă a sculptorului francez Ernest Dubois, era din marmură albă.

Relaţia unei instituţii cu presa nu trebuie privită doar dintr-o direcţie. Presa, în general, prin condiţia ei de a exista, trebuie să informeze proprii cititori cu evenimentele curente, iar dacă intervine şi poziţia de partid sau de proprietar atunci poate să publice opinii diferite.

Într-un articol din „Adevărul“ semnat de Constantin Mille, cu titlul „De râsul şi batjocura lumei“4 cu referire la refuzul guvernului român de a permite socialistului Cristian Racovski de a pătrunde în ţară, celebrul ziarist respingea acuzaţia guvernanţilor potrivit căreia ziarul pe care îl conducea ar fi „răspândit ştiri alarmante şi că astfel a compromis ţara în străinătate“. Dimpotrivă, ca orice ziarist, prin chiar profesia sa se simţea obligat să semnaleze un fapt de presă. „În ziarele guvernului care era ţinut la curent – afirma C. Mille – n-a apărut nimic nici vineri seara, nici sâmbătă seara, nici duminică şi tocmai luni singura «L’independence roumaine» a strecurat o notiţă foarte scurtă şi enigmatică - La Ministerul de Interne acelaşi mutism. Şeful secţiei a III-a, d. Panaitescu se îmbolnăvise, iar d. Smântănescu n-a reuşit să păcălească decât pe reporterii «Universului», arătându-le că nu s-a întâmplat nimic“.

3 „Voinţa Naţională“, 30 noiembrie 1910 4 „Adevărul“, din 30 octombrie 1909

109

Presa se străduia, de asemenea, să prezinte structurile Ministerului în culorile sub care erau receptate de societatea românească. Cotidianul „Conservatorul“ relata despre „Banchetul de la Boulevard“, desfăşurat în sala de marmură, „cu ocazia serbării patronului Corpului de Jandarmi Rurali“. Cu acel prilej, scrie ziarul, „d. Mihail Rachtivan, secretar general al Ministerului de Interne, a adus laude Corpului de Jandarmi Rurali, de modul cum îşi face datoria şi a băut pentru prosperarea acestui corp“. În context, s-a vorbit despre „foloasele pe care le-a adus Jandarmeria“, cei prezenţi „manifestându-şi speranţa că şi în timp de război ea va şti să îşi facă datoria cu aceeaşi conştiinciozitate cu care şi-a făcut-o în timp de pace“5.

Şi nu era singura structură sau situaţie la care se referea presa6. Sub banalul titlu – „Instalarea şi constituirea noului Consiliu Comunal la Bucureşti“ – cotidianul „Voinţa Naţională“ exprima „bucuria şi mulţumirea“ ministrului de Interne Ion I. C. Brătianu, precum şi convingerea că această structură administrativă pendinte de Interne „va răspunde desigur la greaua sarcină ce-i incumba şi care s-ar putea numi o sarcină

5 „Conservatorul“, 11 noiembrie 1906 6 „Desigur că nu se poate încătuşa presa, cum nu putem tăia aripile păsărilor fără a le împiedica de a zbura; această idee însă nu este admisibilă decât în domeniul luptelor cu caracter curat politic. Omul militant politic nu se va influenţa niciodată în acţiunea lui de atacurile personale ce i se îndreptează, atacuri ce sunt simple manopere de a influenţa spiritul public, dar cărora oamenii serioşi nu le dau nici o importanţă. Din acest punct de vedere înţeleg prohibiţiunea arestului preventiv în materie de presă. De multe ori însă presa este un element constitutiv al crimelor şi delictelor îndreptate contra siguranţei publice. În împrejurările de faţă s-a văzut că prin presă s-au incitat părţi însemnate din populaţia rurală, la răzvrătiri şi nesupunere la acţiunea forţei publice. Nici în aceste cazuri arestul preventiv să nu fie posibil? Aş vrea să văd cine poate merge aşa departe cu admiraţia pentru libertatea presei. La noi se separă prea mult delictul de presă de delictul politic, aşa încât s-a lăsat arestul preventiv într-un – delict politic – şi s-a prohibit altul, deoarece îşi asigură execuţiunea unul printr-altul, trebuie admisă posibilitatea arestării preventive“ (Interviu cu d. C. G. Dissescu“, „Adevărul“, 21 martie/3 aprilie 1907)

110

de salubritate publică; consiliul va avea să se preocupe de igiena fizică şi morală a oraşului Bucureşti“ – spunea demnitarul Internelor.

Desigur că instituţia „Ordinii“ avea, ca de altfel în toate timpurile, atribuţiunile sale exacte în societate, dar presa şi-a rezervat dreptul de a comenta procedeele folosite. Cotidianul „Dimineaţa“7 remarca faptul că, pentru a pune capăt unor manifestaţii ale muncitorilor şi meseriaşilor, poliţia, ca instrument al Ministerului de Interne, a recurs la ceea ce numeşte ziarul a fi „o manoperă poliţienească“: „mai mulţi agenţi secreţi de pe lângă Poliţia Capitalei au împărţit azi pe străzile oraşului următorul manifest. Îl reproducem în întregime pentru ca să se vadă la ce manopere au fost nevoiţi guvernanţii să recurgă, pentru a micşora succesul întrunirilor de protestare contra legei scelerate“; ziarul acuză autorii manifestului, care, pentru a ascunde provenienţa documentului „au contrafăcut limbajul muncitorilor“. Ziarul „Adevărul“, de asemenea, comentează acţiunile poliţiei, deci ale Ministerului de Interne, trăgând concluzia următoare: „Iată ce a ajuns libertatea şi dreptul de întrunire“. Măsurile luate de Poliţie – concentrarea unor forţe în cartierele muncitoreşti şi în fabrici, – sunt caracterizate ca fiind „caraghios de exagerate“, ele fiind o dovadă că „guvernul şi-a pierdut capul, alarmând opinia publică“. Ziarele acuză instituţiile de ordine care, în situaţii de „manifestaţiuni“ sau de „întruniri“ chiar de partid, caută „să dovedească că mulţimea cetăţenilor care manifestau era compusă din oameni care erau lipsiţi de sentimentul ordinei“. („Conservatorul“)8

Nu cunosc o lege de organizare a ministerului sau a structurilor acestuia în care să fie precizate atribuţii politice. Dimpotrivă. Atât doar că au fost mai tot timpul diferenţe între teorie şi practică, iar personalităţi de frunte ale respectivei

7 „Dimineaţa“, 9 ianuarie 1910 8 „Conservatorul“, 30 aprilie 1910

111

instituţii încercau să fixeze în conştiinţa contemporanilor o imagine fără politică şi în slujba cetăţeanului.

Treptat, pentru că viaţa politică românească făcea ca Internele să constituie un instrument din ce în ce mai folosit în lupta pentru putere, au început să-şi facă loc precizări în legătură cu locul pe care trebuia să-l ocupe instituţia.

În dezbaterile parlamentare pentru Proiectul legii privind organizarea jandarmeriei rurale din anul 1893, de pildă, deputatul N. Albu era de părere că „cei care se sperie de instituţiunea jandarmeriei au ca motiv principal că se vor înmulţi mijloacele de care se servesc guvernele în politică“.9 În „Regulamentul legii şi statutului jandarmeriei rurale“, din acelaşi an, se precizează în art. 311, că „este interzis ofiţerilor şi jandarmilor să colaboreze, sub orice formă, la diferite ziare, să se amestece în discuţii politice sau să ia parte la întruniri publice, cu caracter politic“. Într-un manual apărut în aceeaşi perioadă10, manual alcătuit sub forma unor întrebări şi răspunsuri, exista şi o întrebare formulată astfel: „71. Gendarmii pot face manifestaţiuni sau rapoarte politice? Răspuns: Nu, aceasta este cu desăvârşire oprit (Art. 66 din Regulamentul Gendarmeriei)“.

Societatea românească a încercat continuu să stopeze intervenţia politicului în administraţie, administraţie care era una din atribuţiile Ministerului de Interne: „Actuala administraţiune, însă, de la săvârşirea alegerei, a lăsat cu totul în părăsire interesele comunei – se preciza în raportul lui Lascăr Catargiu din 1 ianuarie 1895 adresat M. S. Regelui – căutând, pe lângă aceasta, a face instigaţiuni printre locuitori pentru a-şi asigura reuşita lor sau a protejaţilor lor la viitoarea alegere. Pentru a se pune capăt acestei stări de lucruri şi a se împiedica influenţa ce ar putea să exercite consilierii în

9 Dezbaterile Adunării Deputaţilor, „Monitorul Oficial“, partea a III-a, din 4 februarie 1893, p. 332 10 E. Căplescu, „Manual de teorii pentru Gendarmerie“, Craiova, 1899

112

funcţiune asupra alegătorilor, mai cu seamă că sub administraţiunea lor interesele comunei nu au avut decât să sufere“.11 Ministrul exprima, cu acest prilej, necesitatea dizolvării consiliului comunal din comuna Pipirigu, Neamţ12 prin aceea că „…în interesul de a se evita orice înrâurire din partea actualei autorităţi comunale la alegerea viitoare şi a se garanta libertatea alegătorilor pentru a alege în consiliu persoanele în care ar avea încredere…“.

Miniştrii de Interne asociau legalitatea cu morala, cu politica, chiar şi în activitatea partidelor politice: „Când vorbim de fapte certate cu morala în partidele politice – declara Al. Marghiloman, ministru de Interne, într-un discurs ţinut la întrunirea Partidului Conservator de la Iaşi – să nu socotiţi totdeauna că sunt fapte certate cu legalitatea, căci de multe ori un lucru e permis de legi, e tolerat de moravuri şi cu toate acestea e imoral şi duce partidele, duce ţara către ruină13 …

Iar G. Gr. Cantacuzino, fruntaş al aceluiaşi partid (Conservator – n.n.) remarca în cadrul unei întruniri: „Suntem convinşi că legile eterne şi imuabile ale moralei nu se pot călca nepedepsit în picioare şi că conştiinţa publică, mai puternică decât calculele egoiste ale indivizilor, spulberă visurile bolnăvicioase ale ambiţioşilor şi răstoarnă clădirile artificiale aşezate pe nisip“ („Conservatorul“, 8/21 octombrie 1902; „La Roumanie“, 8/21 octombrie 1902).

Doar lupta politică făcea ca de cele mai multe ori subiectivismul să primeze în caracterizarea unor personalităţi sau a instituţiei Internelor. Nicolae Xenopol, de pildă, în discursul său din 6 decembrie 1909, rostit la întrunirea partidului conservator-democrat din sala „Dacia“ din Bucureşti, critica, în general guvernarea liberală subliniind că, în opinia sa, „în toate ministerele predomină numai arbitrariul“, iar „legile

11 „Buletinul oficial al Ministrului de Interne”, Bucureşti, Imprimeria Statului, Bucureşti, anul I, nr. 1, ianuarie 1895, p. 15 12 Ibidem, Raportul 706, 13 ianuarie 1895 13 „Epoca“, 1 (14) noiembrie 1901

113

sunt călcate în picioare“. În finalul discursului, comparând situaţia politică a României cu cea a Franţei, unde „pe toate edificiile publice, ministere, parlament, prefecturi sunt scrise cu litere strălucitoare aceste cuvinte: libertate, egalitate şi fraternitate“, se întreba: „Ştiţi ce ar trebui să se scrie pe ministerele noastre?“ Răspunsul este categoric unul politic din opoziţie: „La Ministerul de Interne să se scrie, aici domneşte bunul plac“.

Sub titlul „Falsificatorii“, publicaţia „Jurnalul“ din anul 1903 se întreba retoric: „Cui se datoreşte răsădirea acestei urâte buruieni care se cheamă parvenitismul în ogorul românesc? Milionarii răsăriţi ca ciupercile, ariviştii fără scrupul, cari n-au nimic sfânt afară de buzunarele lor“ … „plaga funcţionarismului…“. Partidele se acuzau reciproc, răfuindu-se şi la instituţia de ordine, pentru că din dorinţa de „a-şi asigura imorale succese electorale“, au creat „clientele politice d’a pururea flămânde spre complecta conrupere a moravurilor noastre“14.

La 1903, pentru prima dată în istoria Internelor s-a încercat, prin Legea lui Vasile Lascăr, să se separe politica de instituţie: „Ofiţerii şi agenţii de poliţie nu pot ocupa alte funcţiuni publice sau particulare; nu pot face comerţ, nici exercita vreo altă profesiune; nu pot ţine moşii în arendă, nici lua în întreprindere lucrări de orice natură; nu pot servi sau gira afaceri ale altor persoane, nici face parte din consiliul de administraţie al vreunei societăţi comerciale, industriale sau financiare.“ (art. 36) „Este cu totul oprit ofiţerilor şi agenţilor de poliţie ca, prin daruri, promisiuni, ameninţări, violenţe sau orice alte mijloace, să împiedice sau să încerce a împiedica pe vreun cetăţean de a-şi exercita în mod liber drepturile lui politice, precum: de a lua sau nu lua parte la o întrunire politică, de a lipi, distribui sau distruge afişe pentru asemenea întruniri, de a vota sau nu vota anume candidaţi, de a distribui buletine de vot etc.

14 „Jurnalul“, Bucureşti 10 (23) iunie 1903

114

Asemenea le este oprit de a împărţi, de a lipi sau distruge ei înşişi afişe pentru întruniri politice; de a distribui buletine de vot; de a sta, dacă nu au fost legalmente ceruţi, înaintea localurilor de vot sau de întrunire, ori prin împrejurimi; cu un cuvânt de a face orice act cu caracter politic afară de exercitarea drepturilor de vot.

Orice abatere în această privinţă, din partea ofiţerilor şi agenţilor de poliţie, constituie un delict de abuz de putere şi va fi pedepsit conform art. 147 din Codul penal (art. 37).“

În susţinerea acestor idei, demnitarul Vasile Lascăr sublinia necesitatea ca această instituţie a statului să fie ferită de fluctuaţiile politice existente înainte de 1903, când se amesteca direct în luptele politice sau când se credea că „ea este menită să facă alegeri, să pedepsească partizanii politici ai guvernului şi să persecute pe adversari şi dacă se va putea, să prindă din când în când câte un pungaş“. El declara categoric în Senatul României: „Să facem toate sacrificiile pentru a scoate poliţia din luptele politice oricât de mari ar fi ele; trebuie să facem ca poliţia să fie în adevăr pavăza ordinii şi a siguranţei statului. Este o adevărată crimă de a dezarma ţara şi de a compromite siguranţa şi ordinea publică, numai ca să avem un număr mai mare de voturi“. În context, el considera că „chestiunea poliţiei n-ar trebui să ne despartă în liberali şi conservatori; când e vorba de ordinea publică şi de siguranţă interioară a statului, deosebirile de partide politice ar trebui să dispară. Cred că nu mă înşel dacă voi afirma că poliţia se compune din oameni pe care partidele politice, neputând să-i căpătuiască astfel, îi bagă în serviciul poliţiei. Toţi aceşti agenţi poliţieneşti, cu oarecari excepţiuni, evident, constituie o clientelă politică, pe care partidul care vine la putere o azvârle afară, iar când cade partidul celălalt o pune la loc“.

Ministrul Vasile Lascăr releva, într-un discurs rostit în Adunarea Deputaţilor, necesitatea de a „studia legile străine de poliţie …“ Referindu-se la „poliţia franceză“, care este una

115

din cele mai bune poliţii ce există în lume“, demnitarul român remarcă: „Ea s-a distins întotdeauna şi din punct de vedere politic. Istoria poliţiei este strâns legată de istoria politică a Franţei. Poliţia a dat sprijinul cel mai puternic la menţinerea diferitelor regime ce s-au succedat în Franţa. Şi-a făcut datoria. Noi nu avem trebuinţă de poliţie politică. Uneltiri împotriva formei de guvernământ nu există. La noi se schimbă guvernele, este adevărat, uneori cu zgomot, dar fără tulburări. Era schimbării formei de guvernământ s-a închis“.15

În susţinerea continuităţii în serviciu a unui poliţist, chiar dacă are vechime, V. Lascăr susţinea necesitatea trecerii unui „examen de capacitate“. El argumenta acest lucru amintind că „până acum agenţii poliţieneşti nu făceau poliţie, ci politică; ei nu se numeau după calităţile poliţieneşti ce aveau, ci după aptitudinile electorale şi protecţiunile politice ce aveau16.

Ministrul Lascăr se străduia să ridice poliţia „la nivelul cultural al ţării: trebuie să ajungă a inspira, tuturor fără deosebire, încrederea cea mai deplină. Pentru aceasta – accentua el într-o circulară către Prefecţi – poliţia trebuie să rămână a ţării, în serviciul unor interese de ordin superior; ea nu poate aparţine şi sta în serviciul partidelor politice“17.

Cu toate că prin legea lui Vasile Lascăr, poliţia trebuia scoasă în afara politicii, „bunul“ obicei a rămas în anii care au urmat, dar cu un rol diminuat. De regulă, partidul de guvernământ folosea din plin acest procedeu în perioada alegerilor, iar atunci când nu funcţiona cum trebuie, trezea nemulţumirea oamenilor politici.

C. G. Disescu, ziarist la „Conservatorul“, adresa ministrului V. Lascăr o scrisoare în care îi reproşa „abuzul de

15 Dezbaterile Adunării Deputaţilor, „Monitorul Oficial“, partea a III-a, nr. 34/29 iunie 1903, p. 658 16 Constantin Gheorghe, Miniştrii de Interne în Parlamentul României, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti, 2004, p. 160 17 Circulara nr. 19.129/18 iunie 1903 către Prefecţi, în „Buletinul oficial al Ministerului de Interne“, anul IX/6/iunie 1903, p. 219

116

putere“, referindu-se la recomandarea făcută unui candidat în alegerile locale din Teleorman, recomandare semnată cu calitatea sa de „ministru de Interne“, „adică tocmai acela care este însărcinat cu supravegherea luptelor electorale“. Acţiunea ministrului este considerată de ziarist ca fiind „călcarea datoriei lui, este apăsarea asupra conştiinţei alegătorului“, deci „are tot caracterul unei înrâuriri administrative electorale“18.

„Poliţia – spunea Al. Marghiloman într-un interviu publicat de ziarul „Epoca“ din 27 martie 1909 – nu mai are nici un rol. Poliţia de azi mai ales, nici nu mai ştie dacă cutare alegător e liberal ori conservator“. El reamintea, cu acel prilej, un fapt din ultimele alegeri pentru Colegiul al II-lea, când „la o secţie de vot, poliţia a adus cu săniile ei 120 de alegători, crezându-i liberali. Ei bine, din aceştia nici 20 n-au votat pentru candidatul guvernului“ – preciza Marghiloman, exprimându-şi dezamăgirea că „puterea administraţiei nu mai are rolul de mai înainte“. Acelaşi ziar, în numărul său din 27 ianuarie 1905, reproşa faptul că, la Dorohoi, „împărţirea buletinelor de vot a fost făcută de către jandarmi şi sergenţii de oraş“, iar în numărul său din 30 ianuarie aprecia, referindu-se la alegerile din acelaşi oraş, că „poliţia şi jandarmii joacă rolul cazacilor din Rusia“, („Alegerea delegaţilor în acel orăşel s-a efectuat sub baionetele a 40 de soldaţi“; „cu ocaziunea alegerii delegaţilor nici un alegător n-a scăpat nepercheziţionat de jandarmi şi agenţi“). Ziarul era contrariat că „s-a reclamat telegrafic Ministerului de Interne dar fără nici un rezultat“.

Pe acelaşi ton, cotidianul „Voinţa Naţională“ din 9 februarie 1905 preciza că la Craiova, noua guvernare a făcut „din ofiţerii poliţiei agenţi electorali, iar oficiul de prefectură al poliţiei a fost transformat într-o oficină electorală“. „Acei din ofiţerii de poliţie care n-au primit să servească ca unelte … au demisionat, preferând să-şi câştige în mod cinstit existenţa lor“. Acest rol este considerat de ziar ca fiind „degradator“, sau

18 „Conservatorul“, 18/31 ianuarie 1904

117

„înjositoare misiune“, şi se afirma că ziarul este în posesia unor „dovezi puternice“ potrivit cărora directorul prefecturii poliţiei „a făcut ingerinţe în alegeri“. Între procedeele folosite, potrivit unor declaraţii, figurau şi acelea că au fost „împiedicaţi de a veni la vot, sau le-a impus cu ameninţări, să voteze cu administraţia“.

Ideea este reluată în legile care priveau jandarmeria şi poliţia după înfăptuirea Marii Unirii.

MINISTERUL INTERNELOR ŞI - Editura MAI cultural... · Prin Regulamentele organice s-a procedat la...

Documents

Transcript of MINISTERUL INTERNELOR ŞI - Editura MAI cultural... · Prin Regulamentele organice s-a procedat la...