Migrant in Romania nr. 4

Migrant în România - nr. 3, 2009 1Publicaţie �nanţată de Uniunea Europeanăprin Fondul European pentru Integrarea Resortisanţilor Ţărilor Terţeîn cadrul unui proiect coordonat de Institutul Intercultural Timişoara migrant.ro

Nr. 4 - 2009

Migrant în România - nr. 3, 20092

Revista este disponibilă şi online la www.migrant.ro.

Exemplare tipărite pot fi comandate la Institutul Intercultural Timişoara

sau la Punctul Naţional de Contact pentru Resortisanţii Ţărilor Terţe, str. Dobrici nr

57-59, sector 2 Bucureşti

Revista Migrant în România este editată de

Institutul Intercultural Timișoara (coordonator)

Bd. 16 Decembrie 1989, nr. 8 300173 TimişoaraTel. 0256 498 457, Fax. 0256 203 942E-mail: [email protected] Site: www.intercultural.ro

Asociația Cultura Păcii

Str. Azurului 3, bloc 114A, sc.C, ap.130 Tel: 0217 710 745Mobil: 0734 083 735 E-mail: [email protected] Site: www.imigrant.ro

Asociația Divers Etica

Aleea Banul Udrea, nr.10, bl. 102, ap. 9BucureştiTel. 0752 883 771E-mail: [email protected]: www.diversetica.ro

Organizația Femeilor Refugiate în Romania

Str. Dobrici 57-59, Bucureşti, sector 2E-mail: [email protected] 0771 789 935 Site: www.migrant.ro/ofrr

Acest număr este realizat în cadrul proiectului „Integrare

şi coeziune socială pentru resortisanţii ţărilor terţe”,

finanţat de Uniunea Europeană prin Programul

General „Solidaritatea şi gestiunea fluxurilor

migratorii”, gestionat în România de

Oficiul Român pentru Imigrări.

Comitetul de redacţie:Romina Matei şi Amadou Niang (coordonatori), Oana Nestian, Mbela Nzuzi, Andi Păcurar, Călin Rus, Diana Ureche. Grafica: Codruţ Radu Contact: [email protected]

Responsabilitatea pentru conţinutul articolelor revine în exclusivitate autorilor. Aceştia păstrează drepturile de autor pentru articolele publicate. Comitetul de redacţie primeşte propuneri de contribuţii la Revista „Migrant în România”. Detalii pe coperta 3 sau la www.migrant.ro

Migrant în România - nr. 3, 2009 3

Cetăţenii unui stat democratic sunt, cel puţin teoretic, egali în drepturi şi, mai ales după adoptarea în anul 2000 a unor directive europene pe această temă, statele europene au început să elaboreze legislaţie şi să înfiinţeze structuri publice pentru combaterea discriminării.

Ce se întâmplă însă cu persoanele care locuiesc într-o ţară membră a Uniunii Europene în care nu au statutul de cetăţeni? Dacă vin din altă ţară membră UE, drepturile sunt aproape (dar încă nu complet) identice cu cele ale cetăţenilor. Dacă vin din afara UE, drepturile sunt si mai puţine şi sunt condiţionate de îndeplinirea cu regularitate a unor formalităţi, de obţinerea unor documente. Totuşi, conform legislaţiei naţionale, europene şi internaţionale, acest tratament diferit, ce are la bază un criteriu foarte precis, cetăţenia, deci deţinerea unui paşaport, nu se consideră a fi discriminare.

Legislaţia anti-discriminare acoperă însă şi discriminarea pe numeroase criterii a cetăţenilor străini proveniţi din afara UE. În România, în cazul în care sunt discriminaţi, cetăţenii străini pot face apel la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, aşa cum este arătat în paginile următoare. Este însă realist să ne aşteptăm ca acest lucru să se întâmple?

Asta ar însemna ca cei în cauză să cunoască la un nivel satisfăcător legislaţia şi sistemul instituţional din România, să recunoască o situaţie

în care sunt discriminaţi, să aibă grijă să deţină dovezile necesare şi să stie cum şi unde să sesizeze discriminarea.În Bucureşti există organizaţii neguvernamentale care au deja experienţă în asistarea cetăţenilor străini, experienţă bazată în primul rând pe programele de sprijin adresate refugiaţilor. Presupunând că cei confruntaţi cu o situaţie de discriminare ştiu despre aceste organizaţii, rămâne problema conştientizării discriminării.

Este cunoscut faptul că de multe ori, atât cei care discriminează, cât şi cei care sunt discriminaţi, nu realizează că ceva este în neregulă. Cu atât mai mult, atunci când, străin fiind, eşti obişnuit cu drepturi limitate şi cu obligaţii suplimentare faţă de cei care au statutul de cetăţeni, va fi greu să distingi situaţii în care drepturile nu îţi sunt respectate şi eşti discriminat. Şi mai greu este acest lucru pentru cei care, pe lângă faptul că nu sunt cetăţeni în sens juridic, au şi o situaţie socială defavorizată. În general ei sunt cei care sunt cel mai frecvent victime ale discriminării şi tot în cazul lor este cel mai puţin probabilă conştientizarea discriminării. Ce se poate face? Desigur, informare, sensibilizare şi sprijin pentru aceste categorii, dar şi conştientizarea celor care riscă să facă, uneori fără voia lor, discriminări. Să sperăm că acţiunile de acest tip prevăzute în programul Anului European pentru Combaterea Sărăciei şi Excluziunii Sociale, descris în acest număr, nu se vr rezuma la manifestări superficiale ci vr avea un impact real în această privinţă.

Închei cu o notă de optimism amintindu-mi discuţia avută la Iaşi cu ocazia unui seminar privind integrarea imigranţilor, cu un tânăr de origine africană revoltat de modul în care a fost tratat de funcţionarii unei instituţii publice, faţă de care a luat ferm atitudine. Aceasta confirmă faptul că şi străinii care trăiesc alături de noi pt cu adevărat să-şi recunoască şi să-şi apere drepturile. Prin promovarea unor astfel de cazuri vom avea poate mai multe reacţii prompte la discriminare, ceea ce ar reprezenta cu siguranţă şi un exemplu pentru cetăţenii români. L-am invitat pe tânărul respectiv să scrie în revista noastră şi sperăm că o va face într-unul dintre numerele următoare.

Drepturi şi discriminare

Călin RusDirectorInstitutul Intercultural Timișoara

editoRial


institutii

Înfiinţarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) în anul 2000, a reprezentat un pas important pe care România l-a făcut în vederea alinierii legislaţiei româneşti la standardele impuse de Directivele europene (Directiva 2000/43/CE, cu privire la implementarea principiului tratamentului egal între persoane indiferent de originea rasială sau etnică şi Directiva 2000/78/CE, de creare a unui cadru general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de muncă) în privinţa protejării principiului egalităţii de şanse.

Trebuie subliniat faptul că la momentul creării acestei instituţii, prima dealtfel din Europa Centrală şi de Est, CNCD a ocupat un loc aparte în rândul organismelor specializate de la nivel european, fiind singura care sancţiona în mod direct faptele de discriminare, prin aplicarea de sancţiuni contravenţionale.

Necesitatea îmbunătăţirii cadrului legislativ conform cerinţelor şi realităţilor în materia nediscriminării a adus o serie de modificări privind organizarea şi funcţionarea CNCD. Iniţial, CNCD era o instituţie independentă în subordinea Guvernului României. Din anul 2006, CNCD este autoritatea de stat în domeniul discriminării, autonomă, aflată sub control parlamentar, fiind un garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării, în conformitate cu legislaţia internă în vigoare şi cu documentele internaţionale la care România este parte. Instituţia îşi desfăşoară activitatea în mod independent, fără ca aceasta să fie îngrădită sau influenţată de către alte instituţii ori autorităţi publice.

Conform legislaţiei naţionale în domeniu, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe baza de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boala cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor

recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

CNCD îşi exercită atribuţiile în următoarele domenii: Prevenirea faptelor de

discriminare prin organizarea de campanii de informare şi conştientizare a populaţiei privind drepturile omului, efectele negative ale discriminării, principiul egalităţii, cursuri de informare şi formare, desfăşurarea unor proiecte şi programe la nivel local, regional şi naţional, realizarea de studii, rapoarte etc.; Medierea faptelor de

discriminare a părţilor implicate în cazul de discriminare, în prezenţa reprezentanţilor Consiliului, urmărindu-se reducerea şi eliminarea faptelor de discriminare şi nicidecum simpla aplicare a amenzilor; Investigarea, constatarea şi

sancţionarea faptelor de discriminare. Pentru analizarea cât mai corectă a cazurilor şi pentru luarea deciziilor în cazul petiţiilor primite sau autosesizărilor, Colegiul director dispune măsuri pentru investigarea cazurilor, în urma cărora se constată existenţa sau nu a faptei de discriminare şi, după caz, sancţionarea acesteia; Monitorizarea cazurilor de

discriminare în urma constatării unor cazuri de discriminare de către CNCD, prin supravegherea ulterioară a părţilor implicate. Acordarea de asistenţă de

specialitate victimelor discriminării prin explicarea legislaţiei celor interesaţi de către consilierii juridici ai CNCD, prin îndrumarea asistată în ceea ce priveşte depunerea petiţiei şi alte informaţii care decurg din această procedură.

Formele discriminării de care CNCD ne protejează sunt: Discriminarea directă, ce survine

când o persoană beneficiază de un tratament mai puţin favorabil decât o altă persoană care a fost, este sau ar putea fi într-o situaţie comparabilă, pe baza oricărui criteriu de discriminare prevăzut de legislaţia în vigoare. Discriminarea indirectă, care

apare atunci când o prevedere, un criteriu, o practică aparent neutră

dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute de legislaţia în vigoare, cu excepţia cazurilor în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim iar metodele de atingere acelui scop sunt adecvate şi necesare. De asemenea, discriminarea indirectă este orice comportament activ sau pasiv care, prin efectele pe care la generează, favorizează sau defavorizează nejustificat, supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate faţă de altele care se află în situaţii egale. Discriminarea multiplă, ce

reprezintă situaţia în care o persoană sau un grup de persoane sunt tratate diferenţiat, într-o situaţie egală, pe baza a două sau a mai multor criterii de discriminare, cumulativ. Hărţuirea, orice comportament

care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv pe criteriul de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen, orientare sexuală, apartenenţa la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori azilant sau orice alt criteriu. Victimizarea, orice tratament

advers, venit ca reacţie la o plângere sau acţiune în justiţie, cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal şi al nediscriminării. Dispoziţia de a discrimina

(ordinul de a discrimina), considerată a fi tot o formă de discriminare şi reprezintă un ordin primit de o persoană sau un grup de persoane de la o altă persoană sau grup de persoane pentru a discrimina.

Dacă sunteţi în situaţia de a vă simţi discriminat, puteţi face o petiţie către CNCD Sesizarea trebuie făcută în termen de un an de la data săvârşirii faptei de discriminare sau de la data la care ai luat cunoştinţă de ea. Important este ca petiţia să fie transmisă cât mai repede, pentru ca probele şi mărturiile să nu se piardă.

Petiţia trebuie să conţină următoarele date obligatorii: numele şi prenumele

persoanei care ne sesizează; adresa pe care doriţi să

(Ne)discriminarea în România


primiţi răspunsul nostru şi la care vă putem contacta pentru eventuale informaţii suplimentare, necesare soluţionării cazului; număr de telefon, pentru

a vă putea contacta pentru informaţii suplimentare; conţinutul plângerii, în

care veţi descrie în detaliu faptele considerate discriminatorii, e necesar să aducă argumente cât mai multe pentru a putea demonstra fapta de discriminare, împrejurarile în care s-a petrecut fapta, evidenţierea martorilor care au asistat la aceasta; datele de identificare ale

persoanei/persoanelor acuzate de discriminare (nume, adresa, eventual telefon etc), pentru a putea fi contactate în vederea audierii de către Colegiul Director al CNCD sau pentru investigaţii suplimentare.

Circuitul unei petiţii care ajunge în instituţia noastră începe cu înregistrarea acesteia, apoi pleacă spre soluţionarea Colegiului Director. Colegiul director va cerceta existenţa faptei de discriminare prin citarea obligatorie a părţilor, care se realizează prin orice mijloc care asigură confirmarea primirii. Neprezentarea părţilor nu impiedică soluţionarea petiţiei. Pentru luarea unei decizii corecte, putem face investigaţii suplimentare şi putem chema părţile implicate la sediul nostru, pentru audieri. Autorul petiţiei are obligaţia să dovedească existenţa faptelor de discriminare iar persoana pe care o acuzi are obligaţia să demonstreze că aceste fapte nu constituie discriminare. Termenul de soluţionare a petiţiei este de 90 de zile lucrătoare. Hotărârea Colegiului Director li se comunică în scris ambelor părţi, în termen de 15 zile de la adoptare. Tot în termen de 15 zile, atât petentul cât şi persoana acuzată de discriminare pot contesta în instanţa de judecată Hotărârea Colegiului Director al CNCD, taxa judiciară de timbru fiind gratuită pentru ambele părţi.

Sancţiunile aplicate de către C.N.C.D. în urma constatărilor actelor de discriminare pot fi: avertisment: amendă de la 400 lei la

4.000 lei dacă discriminarea vizează o persoană fizică; amendă de la 600 lei la 8.000

lei dacă discriminarea vizează un grup de persoane sau o comunitate.

Prevenirea faptelor de discriminare reprezintă o prioritate în îndeplinirea atribuţiilor şi competenţelor Consiliului, în atingerea obiectivelor acestui domeniu fiind esenţială corelarea şi respectarea liniilor directoare cu obiectivele şi priorităţile stabilite în cuprinsul Strategiei naţionale de implementare a măsurilor de prevenire şi combatere a discriminării (SNIMPCD) 2007-2013. Activităţile elaborate şi implementate de C.N.C.D. au urmărit obiectivele SNIMPCD prin parteneriate cu alte instituţii, organizaţii neguvernamentale, reţele de specialitate interne şi internaţionale, sindicate, mediul privat. Campaniile de prevenire a fenomenului de discriminare de până acum au avut grupuri ţintă bine stabilite: copii de grădiniţă, elevi, studenţi, masteranzi, cadre didactice din grădiniţe, şcoli, licee şi universităţi, funcţionari publici, poliţişti, poliţişti comunitari, jandarmi, judecători, avocaţi, membrii ai organizaţiilor neguvernamentale, medici şi personal sanitar, reprezentanţi ai minorităţilor naţionale, etc., atât în Bucureşti cât şi pe întreg teritoriul ţării. Scopul acestor campanii a fost sensibilizarea opiniei publice cu privire la fenomenul discriminării. Dreptul la muncă, la libera alegere a ocupaţiei, la condiţii de muncă echitabile şi satisfăcătoare, la protecţia împotriva şomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare stă la baza principiului egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi al discriminării în domeniul economic şi

(Ne)discriminarea în România

în materie de angajare şi profesie. Ne-am adresat în acest sens şi sectorului privat.

Cercetarea fenomenului de discriminare reprezintă una dintre preocupările Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, aceasta având scopul de a identifica cauzele şi modalităţile de manifestare a acestui flagel social, cu scopul evident de a obţine cele mai bune metode de prevenire şi de contracarare.

Este demn de remarcat şi faptul că CNCD este parte din reţeaua EQUINET (European Network of Equality Bodies). Reţeaua Europeană a Instituţiilor pentru Egalitate dezvoltă cooperarea şi facilitează schimbul de informaţii între Instituţiile Specializate în Combaterea Discriminării şi Promovarea Egalităţii de Şanse din Europa în scopul implementării uniforme a legislaţiei europene anti-discriminare. Scopul Reţelei Equinet este acela de a ajuta instituţiile specializate să-şi îndeplinească mandatele prin stabilirea cooperării şi a unei baze de resurse pentru schimbul de expertiză legală, strategii de implementare, traininguri şi bune practici, precum şi pentru o platformă de dialog cu instituţiile europene. Reţeaua Equinet este formată din 28 de organizaţii aflate în 23 de ţări europene.

Florina Luminiţa VINULESCU, Director Direcţia Programe și Relaţii Internaţionale Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării

Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării poate fi contactat la adresa:Piaţa Walter Mărăcineanu nr. 1-3, sector 1, BucureştiTelefon: +4 021 312.65.78;

+4 021 312.65.79Fax: +4 021 312.65.85Email: [email protected]


pRoiect

Conform Oficiului Român pentru Imigrări, „la data de 31.08.2009, în România se aflau înregistrați cu şedere legală 59.017 străini. Dintre aceştia, 49.497 cu şedere temporară şi 9.520 cu şedere permanentă”.

În acest context, al creşterii fenomenului imigrației în România, ARCA-Forumul Român pentru Refugiaţi şi Migranţi (ARCA-FRRM), împreună cu Asociaţia pentru Dezvoltarea Organizaţiei - SAH ROM (ADO SAH ROM) şi Fundaţia Soros România au inițiat proiectul „Bun venit în România! Îmbunătăţirea cunoştinţelor resortisanţilor statelor terţe (RTT) cu privire la drepturile, obligaţiile şi posibilităţile lor de integrare în societatea românească”, finanțat prin Fondul European

de Integrare a resortisanților țărilor terțe (ref: IF/08.02-01).

Realizat cu scopul de a îmbunătăți accesul resortisanților țărilor terțe la informații referitoare la drepturile, îndatoririle şi oportunitățile de integrare în România, proiectul urmăreşte dezvoltarea potențialului acestora de a participa activ la viața socială, culturală şi economică a societății gazdă.

Proiectul vizează, totodată, actorii implicați în gestionarea fenomenului imigrației – instituții publice, angajatori, sindicate – precum şi mass-media şi comunitatea românească în general.

Proiectul a debutat prin redactarea raportului de cercetare „Nevoile de informare ale imigranților în România”, ale cărui concluzii au

constituit punctul de plecare pentru realizarea, în decembrie 2009, a unui ghid de informare, „Bun venit în România. Ghid de informare pentru cetăţenii din state terţe”.

Publicația, lansată în decembrie 2009 în cadrul unei dezbateri publice, este dedicată în primul rând cetățenilor care vin din state din afara Europei, străini al căror statut legal este diferit în multe aspecte de cel al cetățenilor Uniunii Europene sau ai Spațiului Economic European.

Ghidul de informare este structurat în câteva capitole mari, astfel încât informaţia să fie uşor accesibilă pe fiecare dintre domeniile abordate. În prima parte sunt prezentate date generale despre România, valorile fundamentale ale societăţii româneşti, informaţii referitoare la structura, instituţiile şi legile fundamentale de funcţionare ale statului român, cadrul de reglementare legislativ şi instituţional în domeniul imigraţiei în România, programe naţionale de integrare ale imigranţilor, prezentarea drepturilor şi obligaţiilor fundamentale statuate în legislaţia internaţională şi cea comunitară. Următoarele capitole conţin date specifice despre: dreptul de şedere în România, munca şi accesul pe piaţa muncii, educaţie şi cultură, serviciile sociale şi medicale, transport, accesul la locuinţă, familie, finanţe şi fiscalitate, participare la viaţa comunităţii, având anexate

Bun Venit în România!Ghid de informare pentru cetăţenii din state terţe

Ministerul Administraţiei şi Internelor

Oficiul Român pentru Imigrări


Direcţia Schengen

Uniunea Europeană

Proiect finanţat prin Fondul European pentru Integrarea Resortisanţilor Ţărilor Terţe

Bun Venit în România! Ghid de informare pentru cetăţenii din state terţe Conform Oficiului Român pentru Imigrări, „la data de 31.08.2009, în România se aflau înregistra�i cu �edere legală 59.017 străini. Dintre ace�tia, 49.497 cu �edere temporară �i 9.520 cu �edere permanentă”. În acest context, al cre�terii fenomenului imigra�iei în România, ARCA-Forumul Român pentru Refugiaţi şi Migranţi (ARCA-FRRM), împreună cu Asociaţia pentru Dezvoltarea Organizaţiei - SAH ROM (ADO SAH ROM) şi Fundaţia Soros România au ini�iat proiectul „Bun venit în România! Îmbunătăţirea cunoştinţelor resortisanţilor statelor terţe (RTT) cu privire la drepturile, obligaţiile şi posibilităţile lor de integrare în societatea românească”, finan�at prin Fondul European de Integrare a resortisan�ilor �ărilor ter�e (ref: IF/08.02-01). Realizat cu scopul de a îmbunătă�i accesul resortisan�ilor �ărilor ter�e la informa�ii referitoare la drepturile, îndatoririle �i oportunită�ile de integrare în România, proiectul urmăre�te dezvoltarea poten�ialului acestora de a participa activ la via�a socială, culturală �i economică a societă�ii gazdă. Proiectul vizează, totodată, actorii implica�i în gestionarea fenomenului imigra�iei – institu�ii publice, angajatori, sindicate – precum �i mass-media �i comunitatea românească în general. Proiectul a debutat prin redactarea raportului de cercetare „Nevoile de informare ale imigran�ilor în România”, ale cărui concluzii au constituit punctul de plecare pentru realizarea, în decembrie 2009, a unui ghid de informare, „Bun venit în România. Ghid de informare pentru cetăţenii din state terţe”. Publica�ia, lansată în decembrie 2009 în cadrul unei dezbateri publice, este dedicată în primul rând cetă�enilor care vin din state din afara Europei, străini al căror statut legal este diferit în multe aspecte de cel al cetă�enilor Uniunii Europene sau ai Spa�iului Economic European. Ghidul de informare este structurat în câteva capitole mari, astfel încât informaţia să fie uşor accesibilă pe fiecare dintre domeniile abordate. În prima parte sunt prezentate date generale despre România, valorile fundamentale ale societăţii româneşti, informaţii referitoare la structura, instituţiile şi legile fundamentale de funcţionare ale statului român, cadrul de reglementare legislativ şi instituţional în domeniul imigraţiei în România, programe naţionale de integrare ale imigranţilor, prezentarea drepturilor şi obligaţiilor fundamentale statuate în legislaţia internaţională şi cea comunitară. Următoarele capitole conţin date specifice despre: dreptul de şedere în România, munca şi accesul pe piaţa muncii, educaţie şi cultură, serviciile sociale şi medicale, transport, accesul la locuinţă, familie, finanţe şi fiscalitate, participare la viaţa comunităţii, având anexate liste cu informaţii şi contacte utile. Ghidul de informare nu se substituie legislaţiei în vigoare şi ca atare, pe subiecte particulare sau pentru informaţii detaliate, cititorul este în mod constant direcţionat către sursele de informare competente. Ghidul contribuie la îmbunătă�irea �anselor cetă�enilor din state ter�e de a-�i exercita efectiv drepturile, iar informa�iile cuprinse reprezintă puncte de plecare în vederea prevenirii şi combaterii marginalizării sociale şi a discriminării, propunând cre�terea mobilită�ii �i indicând căi de participare activă la construc�ia unei societă�i deschise �i incluzive. Publicaţia este disponibilă în


Bun Venit în România!Ghid de informare pentru cetăţenii din state terţe

liste cu informaţii şi contacte utile. Ghidul de informare nu se

substituie legislaţiei în vigoare şi ca atare, pe subiecte particulare sau pentru informaţii detaliate, cititorul este în mod constant direcţionat către sursele de informare competente.

Ghidul contribuie la îmbunătățirea şanselor cetățenilor din state terțe de a-şi exercita efectiv drepturile, iar informațiile cuprinse reprezintă puncte de plecare în vederea prevenirii şi combaterii marginalizării sociale şi a discriminării, propunând creşterea mobilității şi indicând căi de participare activă la construcția unei societăți deschise şi incluzive. Publicaţia este disponibilă în format tipărit şi electronic, în limbile română,

engleză, franceză şi, în scurt timp, în limbile turcă şi chineză, atât pe site-ul Oficiului Român pentru Imigrări: http://ori.mai.gov.ro, cât şi pe site-urile

organizaţiilor care au participat la redactarea acestuia: www.arca.org.ro, www.adosahrom.ro, www.soros.ro, precum şi pe site-ul proiectului, http://integrarertt.arca.org.ro .

În ianuarie 2010, organizațiile din cadrul proiectului, ARCA-Forumul Român pentru Refugiaţi şi Migranţi (ARCA-FRRM), Asociaţia pentru Dezvoltarea Organizaţiei - SAH ROM (ADO SAH ROM) şi Fundaţia Soros România, organizează trei seminarii de diseminare a Ghidului de informare, la Constanța – 14 ianuarie 2010, Cluj Napoca – 21 ianuarie 2010, şi Bucureşti – 28 ianuarie 2010. Seminariile asigură atât promovarea Ghidului de informare, cât şi realizarea unui dialog direct cu cetățenii străini, cu autoritățile şi organizațiile relevante în domeniul imigrației, prin primsa realităților locale.

Pentru mai multe informaţii despre proiectul „Bun venit în România!”, îi puteți contacta pe:

Simina Guga Coordonator proiect, ARCA-FRRM, tel. 021 252 73 57 [email protected]

Răzvan Samoilă Director Executiv, ARCA-FRRM, tel. 021 252 73 57 [email protected]

Rodica Novac Coordonator / responsabil proiect ADO SAH ROM, tel. 021 210 71 60 [email protected]

Iris Alexe Responsabil Proiect Fundația Soros România, tel. 021 212 11 01 [email protected]




Direcţia Schengen

Uniunea Europeană






Direcţia Schengen

Uniunea Europeană




oRganizatii

Dorinţa comunităţilor africane de a se integra în societăţile gazdă şi fascinaţia exercitată de cultura africană asupra altor popoare este un prilej de organizare în această zi a numeroase conferinţe şi evenimente culturale în toată lumea

Şi în România trăieşte o comunitate africană mică dar variată compusă din migranţi, (refugiaţi, oameni de afaceri şi studenţi), originari din Zimbabwe până în Egipt, comunitate de o diversitate etnică, lingvistică şi culturală deosebită.

Pentru a pune în evidenţă această comunitate, Organizaţia Femeilor Refugiate în România (OFRR) a iniţiat un proiect centrat pe ideea de vizibilitate. Scopul proiectului este prezentarea contribuţiei culturale a comunităţii africane la dezvoltarea României, prin organizarea de evenimente culturale.

In 2008, pentru prima dată în România, în cadrul Anului European al Dialogului Cultural, OFRR a marcat Ziua Internaţională a Africii, în colaborare cu asociaţiiile Komunitas şi Artfusion, prin organizarea unui program cultural în aer liber.

Programul a început printr-un marş-paradă, derulat timp de 2 ore pe arterele principale ale Bucureştiului, la care au participat membri, voluntari şi simpatizanti OFRR, îmbrăcaţi toţi în costume tradiţionale, membri ai comunităţii africane din Bucureşti, africani în trecere prin România pentru afaceri sau turism, numeroşi tineri, iubitori ai culturilor africane sau doritori să le cunoască. Parada a fost animată de ritmuri africane pe tot traseul. Pliante şi informaţii referitoare la semnificaţia acestei zile au fost distribuite şi oferite trecătorilor de-a lungul întregului parcurs.

La sosirea în parcul Cişmigiu, punctul final al marşului, membri OFRR şi ai comunitaţii africane au prezentat timp de o oră un program artistic cu cântece şi dansuri specifice din diferite zone ale Africii. O paradă interactivă de costume şi

instrumente muzicale a fost organizată dând posibilitatea publicului să ia contact într-un mod ludic cu aspecte ale culturilor africane

In 2009 OFRR a participat la două acţiuni dedicate marcării acestei zile.

Prima acţiune, realizată cu susţinerea Agenţiei de turism J’info Tours, a avut un caracter interactiv, reconstituind o piaţă africană, în Parcul Cişmigiu, duminică, 24 mai.

Au fost organizate o expoziţie cu vânzare de artă şi vestimentaţie,

o degustare de preparate culinare specifice, audiţii de muzică traditională pregatite de OFRR şi de membri ai comunităţii africane din Romania.

Bucureştenii au venit într-un număr mare să viziteze aceasta inedită piaţa africană, amenajată special pentru ei. Au fost atraşi de gogoşi africane, pui cu pastă de arahide, dulciuri specifice, cocktailuri exotice, face painting, muzică şi dansuri tradiţionale africane. La expoziţia de artă, vestimentaţie şi accesorii au putut

Conform calendarului internaţional ONU

Africa în România


admira costumele tradiţionale africane, bijuterii artizanale, încălţăminte, etc.

Cea de a doua acţiune, organizată în colaborare cu FOND (Federaţia Organizaţiilor Neguvernamentale pentru Dezvoltare din România), FDSC (Fundaţia pentru Dezvoltarea Societăţii Civile) şi Salvaţi Copiii s-a derulat pe 25 mai.

Evenimentul a beneficiat de prezenţa unor reprezentanţi ai instituţiilor internaţionale,

precum şi de participarea unor jurnalişti şi a numeroase persoane dornice să afle mai multe despre viaţa pe continentul african.

In prima parte a zilei s-a desfăşurat un seminar cu tema Relaţiile UE-Africa, la Centrul Infoeuropa. Seminarul a avut ca scop prezentarea Strategiei UE-Africa şi implicarea României în acest demers, prilej potrivit pentru a analiza relaţiile dintre România şi ţările continentului african, dintr-o perspectivă bilaterală.

Printre invităţi s-au numărat Ambasadorul Algeriei la Bucuresti, Abdelhamid Senouci Bereksi, Sophie LeRue, DG Dezvoltare la Comisia Europeană şi Mihail Dobre, Director General la Direcţia Orientul Mijlociu şi Africa a Ministerului Afacerilor Externe.

Inregistrând o participare numeroasă, Ziua Africii a adus o pată de culoare în curtea interioară a Muzeului Ţăranului Român (MTR), în a doua parte a zilei.

Costumele tradiţionale din mai multe ţări africane, purtate de membrii OFRR, expoziţia cu produse de artizanat africane confectionate în Atelierul OFRR sau aduse de membri ai organizaţiei, o expoziţie de fotografii realizate în Uganda într-un proiect FDSC, desene ale copiilor participanţi la proiectul ‘Rescrie Viitorul’ al Salvaţi Copiii, toate au contribuit la atmosfera veselă de la MTR.

Machiel Salomons, ambasador în România al Înaltului Comisariat al Naţiunilor Unite pentru Refugiaţi, precum si Gabriela Alexandrescu, preşedinte Salvaţi Copiii România, au impărtăşit asistenţei experienţa lor în cooperarea cu ţări africane prin proiecte de sprijin. Marian Voicu, realizator TVR, a inaugurat expoziţia fotografică şi a povestit despre vizita sa de studiu în Uganda.

Din Africa in Romania a fost intitulată cea de-a doua parte a serii, publicul ascultând poveştile unor migranţi africani care au

ales să traiască în România şi impresiile lor despre viaţa de aici.

Atmosfera a fost intreţinută de o demonstraţie live de muzică africană a membrilor OFRR, seara finalizându-se cu proiecţia unui film documentar.

Reprezentanţi ai comunităţii africane, membri OFRR, au fost la dispoziţia publicului şi a reprezentanţilor mass-media pentru a răspunde la întrebări şi a da detalii.

Evenimentele au fost reflectate prin reportaje şi interviuri în presa scrisă, la radio , TV şi pe internet.

Aşteptăm propuneri de colaborare pentru acţiunile care să fie organizate în mai 2010, pentru a marca aceasta zi specială pentru continentul african. Sperăm de asemenea ca în 2010 Ziua Internaţională a Africii să fie sărbătorită nu numai în Bucureşti ci şi în alte zone ale ţării.

25 MAI este ZIUA INTERNATIONALA A AFRICII

Africa în România


studiu

1. Autoidentificare cu identitatea românească şi perioadă lungă petrecută pe teritoriul ţării gazdă

Respondenţii din această categorie îşi explorează identitatea etnică, în primul rând din discuţiile cu bunicii, părinţii, câţiva dintre ei menţionând că bunicii le povesteau anumite întâmplări şi povestiri din perioada în care Basarabia era parte a României. Merită menţionat faptul că apar elemente noi în explorarea propriei identităţi, prin studierea istoriei.

„Din ce ştiu eu, bunicii mei au fost 100% români, bunicul a făcut armata la Vaslui, Huşi, el îmi povestea anumite poveşti pe de atunci, şi cum era situaţia sub români, şi atunci mi-am format şi eu identitatea de român’’.

„Cu ceva ani în urmă îmi plăcea şi istoria pe lângă matematică şi informatică, deşi acum sunt doctorand, nu mai sunt student propriu zis, şi am mai studiat şi eu aşa, am mai citit, şi astfel mi s-a părut absurdă ideea de limbă şi de naţiune moldovenească. Dacă până la o anumită vreme familia îmi

insufla faptul că sunt român,când am crescut am început să conştientizez acest fapt. Am avut profesori care susţineau că există o limbă moldovenească şi că toţi suntem moldoveni, dar nu prea le-am dat mare atenţie şi am încercat să-i conving eu pe ei, că nu au dreptate, dar în unele cazuri am reuşit,în altele nu. A fost o chestie bună că am întâlnit oameni cu diferite păreri pentru că a fost un exerciţiu contrazicându-i pentru a-mi întări propria mea convingere’’.

2. Autoidentificare cu identitatea moldovenească şi perioadă scurtă petrecută pe teritoriul ţării gazdă.

Respondenţii care fac parte din această categorie se consideră moldoveni, au răspuns că teritoriul care le aparţine ca patrie este Republica Moldova sau Basarabia; o parte dintre ei motivând acest lucru prin faptul că s-au născut pe acest teritoriu, că deţin cetăţenia statului sau că prietenii, rudele se află pe teritoriul Republicii Moldova.

,,Bineînţeles că Republica Moldova este patria mea, deoarece, acolo e familia mea, acolo îmi sunt rudele,

Daniela Cervinschi

STUDIU DE CAZ: Tinerii basarabeni

din oraşul Cluj-Napoca

Studiul de față urmăreşte analiza unor interviuri ghidate pentru a stabili variaţia în timp a autoidentificării etnice în cazul tinerilor basarabeni din România, şi influenţa auto-identificării asupra participării la viaţa social-politică a ţării gazdă.

Datele studiului provin din intervievarea a 24 de tineri basarabeni implicaţi în programe de studii universitare şi postuniversitare cu vârste cuprinse între 19 şi 26 ani. Cercetarea este exploratorie, subiecţii nu fost selectaţi în mod aleator, numărul mic de cazuri nu permite generalizarea rezultatelor, dar poate oferi un punct de plecare în cercetări ulterioare cu privire la percepțiile şi atitudinile tinerilor basarabeni din România. După culegerea datelor au fost formate patru categorii în funcție de autoidentificarea etnică şi perioada de timp petrecută pe teritoriul ţării gazdă:

Autoidentificare etnicăşi participare politică


prietenii, de acolo am pornit şi mă voi întoarce întotdeauna cu drag în locul în care am copilărit’’.

,,Republica Moldova, m-am născut acolo, am cetăţenia Republicii Moldova, acolo am dreptul la vot, acolo îmi plătesc impozitele’’.

,,Îmi este greu să spun care este identitatea mea, pentru că mama şi rudele din partea ei sunt moldoveni şi tata este rus, cea mai apropiată de mine este identitatea rusă, aş putea să mă consider mai întâi rus şi apoi basarabean’’.

,,E foarte greu de spus anume cum mă identific a fi, tatăl meu este bulgar şi mama mea e moldoveancă. Ținem mult la tradiţiile de familie, mai ales că tata vine din partea de sud a Republicii Moldova, de prin Stoianovca, unde tradiţiile bulgăreşti se ţin. Vorbim în familie bulgară şi moldovenească. Pot să zic ca mă consider moldovean bulgar?’’

În ceea ce priveşte limba vorbită, considerată a fi limba maternă, profilul majoritar se caracterizează prin afirmaţia că limba română este limba maternă. Cei care au răspuns că vorbesc limba moldovenească au ca limbă maternă limba rusă sau bulgară; alţii au afirmat că au două limbi materne, rusă şi moldovenească, sau română.

Afirmarea etnică este una puternică, obţinând răspunsuri de o intensitate sentimentală semnificativă. Unii dintre respondenţi au înşiruit principalele stereotipuri cu care se confruntă, când au fost întrebaţi care sunt simţămintele lor atunci când se spun lucruri urâte despre basarabeni.

,,Sincer m-aş simţi ca şi cum

m-ar ofensa pe mine însumi’’.

,,Da, chiar m-am întâlnit cu aşa cazuri, când cineva spunea ceva urât despre basarabeni,că fetele sunt din alea uşuratice, naive şi se lasă uşor duse de nas de cei cu bani, dar acestea sunt pur şi simplu nişte stereotipuri de prost gust, şi ştiu că eram foarte revoltată în momentul acela’’.

,,M-aş simţi oarecum ofensat, nu foarte, ştii nu mă interesează pe mine ce se vorbeşte, se zice că basarabenii sunt beţivi, şi violenţi, nu am de ce sa mă supăr, nu mă priveşte pe mine, eu nu sunt aşa’’.

,,Din proprie experienţă, pot afirma că cel mai inteligent mod, de a răspunde unor astfel de replici, este ignoranţa de moment. Spun acest lucru, având în vedere faptul că detest discursurile lungi şi lipsite de sens, atunci când persoana care acuză nu este predispusă la un consens de idei. Prefer să demonstrez ulterior, într-un alt context, într-o altă modalitate. Stereotipurile au existat şi, din păcate, încă mai persistă, de aceea consider că nu este de ajuns o simplă replică de idei, care are impact nesemnificativ şi pe termen scurt’’.

3. Autoidentificare cu identitatea românească şi perioadă scurtă petrecută pe teritoriul ţării gazdă

Respondenţii din această categorie se caracterizează printr-o autoidentificare accentuată cu identitatea românească, chiar dacă au petrecut o perioadă scurtă de timp în România.

,,Nu sunt de pe malul drept al Nistrului, sunt din Transnistria, dar ştiu sigur că sunt român, eu nu am ales să fiu român, eu m-am născut român, nu poți să te naşti român şi

să spui că eşti rus, pentru că sângele din venele tale este român’’.

,,Practic auto-informarea, citeşti din orice sursă, citeşti istoria, istoria care ne-a fost predată la şcoală, ideile care ne-au fost induse de către profesori, care ne-au spus că suntem români. De trei ori am demonstrat înfocat că sunt român, de câte ori am participat la olimpiada naţională la istorie, practic acolo au fost adunaţi oamenii care ştiau adevărul şi eram toţi cei mai înfocaţi pro români şi am cântat cântece româneşti, am cântat imnul României, am strigat: Unire!’’.

4. Autoidentificare cu identitatea moldovenească si perioadă lungă petrecută pe teritoriul ţării gazdă

Doar un respondent a îndeplinit criteriile acestei categorii. Acesta afirmă că resimte diferenţe de mentalitate între basarabeni şi români, înţelegându-se mult mai bine cu colegii ţării de origine decât cu românii, limba declarată maternă este română iar teritoriul Republica Moldova. Explorarea etnică are loc indirect, prin discuţiile cu prietenii basarabeni, şi în ceea ce priveşte afirmarea etnică, persoana respectivă se caracterizează prin sentimente puternice de ofensă atunci când se spun

Autoidentificare etnicăşi participare politică


studiu

lucruri negative despre moldoveni şi lipsa acestora în cazul românilor.

Atitudini faţă de participarea politică

În cadrul acestui studiu s-a analizat în ce măsură respondenții sunt implicaţi în activități politice, motivaţiile care i-au făcut să participe civic într-un fel sau altul, care sunt formele de participare care au fost menţionate cel mai des de către tinerii intervievaţi.

Respondenții care se definesc ca fiind moldoveni şi care au petrecut o perioadă scurtă de timp în România, se caracterizează printr-o participare redusă la viaţa civico-politică a ţării gazdă, implicându-se într-o singură activitate politică sau în nici una, deşi, majoritatea dintre ei au afirmat că erau implicaţi activ în viaţa politică a ţării de origine. Cea mai predominantă activitate este voluntariatul în ONG. În ceea ce priveşte discuţiile despre viaţa politică a ţării gazdă, majoritatea subiecţilor au răspuns că nu obişnuiesc să facă acest lucru, principalul motiv fiind faptul că nu îi interesează sau că cel mai mult obişnuiesc să facă acest lucru cu prietenii români. Ei au fost, de asemenea, întrebați dacă au participat la mitinguri sau au semnat petiții.

,,Nu am participat, poate pentru că nu am avut timp, poate că nu am fost interesat, pentru că un miting

după părerea mea, un miting trebuie sa aibă efect asupra unei probleme, dar consider că nu prea îşi au efectul dorit’’.

,,Nu, credinţa că nu o să aibă nici un efect, de aceea nu am participat’’.

În cadrul categoriei respondenților care se autoidentifică cu identitatea românească şi au petrecut o perioadă lungă de timp în România, profilul majoritar se caracterizează printr-o participare politică mare, respondenţii fiind implicaţi în activităţi politice, mitingul fiind activitatea cel mai des pomenită de către tineri, după care urmează voluntariatul în ONG, semnarea de petiţii şi discuţiile despre viaţa politică a ţării gazdă.

,,Da,am fost la trei mitinguri dacă îmi aduc bine aminte, unul a fost despre taxa auto,apoi ceva probleme studenţeşti, m-am identificat cu respectiva problemă, mitingurile au avut tematici legate de România’’.

,,Da, au avut tematici legate de drepturi,de burse studenţeşti, am fost la mitinguri din curiozitate şi să îmi apăr cauza“.

,,Practic voluntariatul în măsura posibilităţilor, în cadrul unor ONG-uri. Particip la acele acţiuni care îmi creează o stare de autosatisfacţie, dar şi din considerent civic, gândindu-mă că acţiunile mele vor avea efect benefic asupra altor persoane. Mă

caracterizează un puternic spirit empatic motivant pentru astfel de situaţii’’.

,,Da, am semnat numeroase petiţii, în principal pe probleme administrative cu drumuri, cu amenajarea parcurilor. Am semnat şi ceva petiţii online legate de Republica Moldova, dar nu mai ţin mine temele lor’’.

În rândul respondenţilor care se autoidentifică a fi români şi care au petrecut o perioadă scurtă de timp în ţara gazdă, participarea politică este mai mare decât în cazul subiecţilor care se percep a fi moldoveni şi care au petrecut o perioadă scurtă în România. Cea mai des pomenită activitate politică este convingerea anumitor persoane să practice anumite acţiuni politice, unii dintre respondenţi au declarat că discută intens anumite probleme politice cu membrii familiei şi încearcă să-şi impună părerea.

,,Da am încercat să impun părerile mele politice în cazul bunelului’’.

,,Dar oamenilor de pe stradă da, discutând cu ei, împărţind fluturaşi’’.

Identitatea, limba şi istoria, sunt probleme intens politizate în Republica Moldova şi sensibile de asemenea. Este foarte interesant faptul că subiecţii care se consideră moldoveni nu au explorat într-un grad înalt propria identitate, doar câţiva dintre respondenţi au declarat că vorbesc deliberat şi în mod direct cu părinţii despre acest lucru, însă majoritatea dintre cei care se consideră români au afirmat o puternică explorare etnică, atât prin discuţii şi acţiuni ale familiei cât şi prin anumite acţiuni şi comportamente, prin studierea istoriei şi mass-media. Tinerii veniţi de curând la studii în România au recunoscut că de când au venit în România, problematica moldovean/basarabean/român le-a trezit interesul. Un alt aspect important este participarea politică mare a respondenţilor care au petrecut o perioadă lungă de timp şi care se consideră români, faţă de cei care se consideră moldoveni şi care nu sunt de multă vreme în România. În ceea ce priveşte variaţia în timp a identităţii, datele studiului relevă existenţa unei schimbări în timp a viziunii asupra propriei identităţi etnice în rândul celor intervievaţi.


Mihaela Mitu

Pericolele vieţii ne pândesc în fiecare zi: atunci când traversăm strada, când ne prinde frigul dezbrăcaţi şi chiar atunci când bem un pahar cu apă. Dar am învăţat să le facem faţă şi ne considerăm puternici şi invincibili. Cum ar fi însă, să ne trezim într-o dimineaţă şi să ne vedem nevoiţi să renunţăm la tot ce am dobândit pe parcursul anilor şi să ne cautăm un alt loc in lume? Aceasta este problema refugiatilor – într-o bună zi a trebuit să renunţe la patrie, familie şi la tot ce le-a fost drag, pornind în cautarea unei noi vieţi…

Sunt voluntară la OFRR şi am inceput să privesc viaţa cu alţi ochi, am descoperit un nou univers spiritual şi mi-am dat seama cât de vulnerabil este, în esenţă, omul. Conform piramidei lui Maslow cele mai importante necesităţi ale individului sunt hrana, adapostul şi securitatea, însă am intâlnit oameni extraordinari care au fost lipsiţi de toate cele trei componente. Care este vina lor? Statutul de refugiat este dovada unei cruci grele pe umerii semenilor nostri, însă există oameni care visează la el, deoarece au o situaţie şi mai dificilă – “fugari”, persecutaţi în ţara unde au

De la inimă la inimăMĂRtuRii

„Omul este o trestie, cea mai fragilă în intreaga natură, dar este o trestie gânditoare“

Blaise Pascal

Principalele organizaţii care oferă sprijin direct pentru refugiaţi sunt:

Organizaţia Femeilor Refugiate în România (OFRR): www.migrant.ro/ofrr Consiliul Naţional Român pentru Refugiaţi (CNRR) www.cnrr.roForumul Român pentru Refugiaţi şi Migranţi (ARCA) www.arca.org.roSalvaţi Copiii România (SCR) www.salvaticopiii.roGeneraţie Tânără Timişoara.Serviciul Iezuiţilor pentru Refugiaţi - România (JRS) www.jrsromania.org

Statistici privind numărul solicitanţilor de azil, al refugiaţilor şi al persoanelor care au obţinut protecţie complementară în România, în ultimii trei ani.

Sursa: Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi.

Se poate observa că doar aproximativ 10% dintre cererile de azil au fost aprobate în 2008, numărul de refugiaţi aprobaţi fiind în scădere, în condiţiile unei creşteri seminificative a numărului de cereri de azil. Peste 90% dintre solicitanţii de azil în România au fost bărbaţi. Cetăţenii cărora li s-a respins solicitarea de azil au obligaţia de a părăsi teritoriul României în termen de 15 zile de la momentul finalizării procedurii de azil, cu excepţia cazului în care cererea de azil

a fost respinsă ca evident nefondată în urma soluţionării acesteia în cadrul procedurilor accelerate, caz în care

străinul este obligat să părăsească teritoriul statului român, de îndată ce s-a finalizat procedura de azil.

accesul la informaţia necesară pentru ei.Sunt voluntară la OFRR şi mă

adresez tuturor celor cu inima mare: pentru a lăsa o amprentă pozitivă în urma noastră - nu în manualele de istorie, ci în sufletele oamenilor dornici de lumină - să nu ezităm să oferim un ajutor cât de mic, de orice natură… Punând umărul împreună, vom face lumea mai bună!

trăit de secole strămoşii lor şi “toleraţi” în ţara în care doresc să-şi croiasca un nou drum. Cât de lung este tunelul? Unde este mult promisa luminiţă? Ei au venit cu o mare experienţă de viaţă, cu o cultură noua pentru noi şi ar putea să ne deschidă noi orizonturi. Misiunea noastră este de a oferi sprijin şi căldură străinilor, dar şi de a le simplifica adaptarea la noul mediu şi


Mbela NzuziPreședinteOrganizația Femeilor Refugiate în România

inteRviu

La un eveniment organizat de OFRR la Punctul Naţional de Contact pentru Resortisanţii Ţărilor Terţe, am avut parte de o surpriză extrem de placută. Ne-a vizitat un tânăr artist care a petrecut câţiva ani în România după care a plecat în lume. Pentru mine personal, povestea oaspetelui nostru este una de succes care merită promovată: un băiat simpatic cu o experienţă de viaţă interesantă, care trebuie neapărat cunoscută şi împărtăşită. Johnny King este originar din Congo Brazzaville. Şi-a petrecut adolescenţa între Congo Brazaville, Bucureşti şi Franţa. Muzica este mai mult decât o pasiune pentru el: este un element important de comunicare cu lumea inconjurătoare, o modalitate prin care îşi menţine legătura cu tradiţiile din ţara de origine şi o modalitate optimă de schimb cultural cu alte popoare.

Poveste de succes: johNNy kING

Spune-mi câte ceva despre tine şi despre sosirea ta în România. Când s-a întâmplat?

Am ajuns în România în urmă cu aproximativ 12 ani

Care au fost problemele cu care te-ai confruntat în primele luni de stat în România?

Cu adaptarea şi toate problemele care sunt în jur... adica comunicare: limba română şi diferenţa de cultură şi de infăţişare, deoarece sunt negru şi se vede direct culoarea pielii, etc... şi lipsa baniilor care mai ingreunează toată povestea...

Să trecem acum la capitolul “amintiri”. Îţi mai aduci aminte de primele zile petrecute în România?

Îmi aduc aminte de prima iarnă. Pe asta nu pot s-o uit pentru că era îngrozitoare. M-a ajutat foarte mult căldura oamenilor cu care m-am întâlnit atunci. Norocul meu a fost că aveam o comunitate destul de organizată, oameni care erau de ceva timp in România care m-au sprijinit. Datorită lor am trecut mai uşor peste problemele de adaptare, peste dorul de casă. Îmi aduc aminte că ne întâlneam din când in când într-un bar unde ne permiteau să punem muzică africană. Era foarte important


acest aspect pentru că una din problemele de care ne lovim este faptul ca nu avem in România restaurante, magazine, cluburi cu specific Afro. Am înţeles că au fost mici iniţiative dar nu s-a ajuns la impactul dorit.

Îmi aduc aminte de un sprijin important pe care l-am primit şi care m-a ajutat la începutul carierei mele. Am fost sprijiniţi de Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi care împreună cu Consiliul Naţional Român pentru Refugiaţi ne-au implicat în acţiuni de sensibilizare a opiniei publice cu privire la problematica refugiaţilor. Am participat împreună cu colegii mei cu care am înfiinţat grupul BAKELUBA, la diverse campanii care au avut loc în Bucuresţi şi în diverse regiuni ale ţării.

Cum ţi se pare România acum?

Îmi este foarte greu să îmi fac o părere pentru că nu am stat decât foarte puţin şi nu prea am avut timp să mă uit în jurul meu. Ce mi se pare schimbat, cel puţin în Bucureşti este faptul că s-a mai construit câte ceva, oraşul arată altfel. M-am întâlnit cu mulţi prieteni de atunci care văd că au reuşit să ajungă la o stabilitate din punct de vedere social şi profesional. Cred că România este o ţară în care străinii au acum mai multe oportunităţi de integrare decât la începutul anilor 2000, când nici latura umanitară nu era la fel de dezvoltată ca acum. Un exemplu este chiar aceasta iniţiativă prin care străinii din ţări non UE sunt ajutaţi să se integreze în România. Nu pot să nu recunosc că s-au făcut progrese şi cred că implicarea noastră este importantă pentru îmbunătăţirea situaţiei imigranţilor. Fiecare dintre noi trebuie să investim ceva din timpul nostru pentru a participa la activităţile care sunt organizate, să ne spunem punctul de vedere în legătură cu aspectele pe care considerăm că trebuie îmbunătăţite. O sugestie ar fi ca ONG-uri care se ocupă de problematica noastră să se gândească la programe culturale şi la descoperirea, valorificarea şi promovarea de talente din rândul comunităţilor de străini.

Sunt mulţi copii talentaţi care au nevoie de sprijin. Ei pot deveni precum marii fotbalişti, actori, muzicieni din alte ţări, care au fost produsul migraţiei şi au jucat un rol important în înlăturarea ideilor preconcepute care produc fapte de discriminare. Ei pot contribui la

promovarea unei imagini pozitive a străinilor şi la valorificarea bagajului socio-cultural pe care îl investesc pentru dezvoltarea societăţii gazdă.

A fi străin este un handicap sau un atu ? Te-a ajutat faptul că vii dintr-o altă ţară? Acest aspect ţi-a deschis anumite uşi sau a îngreunat integrarea ta?

A fi străin nu este numai un handicap este şi bine... Curiozitatea faţă de ce vine de departe şi de ce e exotic face ca totul să fie frumos.

Din experienţa mea a fost un avantaj pentru integrare. Mă privea lumea ca pe vedetele de la TV străine... şi fiind muzician, asta m-a ajutat mult la deschiderea unor uşi.

Însă nu e numai asta... e şi partea cu realitatea socială în societăţile mai sărace. Există invidia şi răutatea către «străinul care vine să-mi ia ce e al meu»

Putem vorbi despre discriminare în România?

Da, există la fel ca peste tot în Europa... Discriminarea este o manifestare a fricii.

Am înţeles că tu călătoreşti şi trăieşti mult şi în alte ţări din Europa? Cum e viaţa de migrant “internaţional”?

Hahahahahaaaa. Interesant cum sună... viaţa de migrant internaţional?

Da sună frumos... îmi place.Descopăr şi învăţ multe chestii... iau

câte ceva din toate culturile locurilor pe unde trec... şi asta mă face să mă simt parte integrantă din acel mediu.

Ce doreşti să transmiţi prin muzica pe care o cânţi?

Muzica s-a născut în mine de mic... şi din nevoia de a comunica.

Şi a fost ca un suflu salvător să mă pot exprima şi să fiu în lumea mea cu ceilalţi.

Muzica este medicamentul meu... Vreau să le împărtăşesc tuturor

ce trăiesc, ce văd, ce simt şi ce cred eu dar totul să fie pentru binele societăţii ... sunt un lucrător social...

Îţi scrii singur piesele. Este o pasiune din copilărie? O moştenire de familie?

Sunt dintr-un neam nobil din regatul Congo... iar în neamul meu se găsesc “griot” adică actuali MC... oameni care au capacitatea de a aduna lumea şi de a comunica poporului voinţa regelui... poate de acolo se trage...

Eu zic că muzica e medicamentul meu şi drumul meu.

Spune-mi câte ceva despre familia ta? Îţi este dor de ei? Cât de des mergi acasă?

Cam greu de spus despre familia mea... Mi-am pierdut părinţii în


perioada mişcarilor politice şi sunt multe schimbări... Să credem într-o schimbare fără atâta suferinţă pe viitor...

Mai am rude în Africa şi nu i-am uitat... tare aş vrea să-i văd... dar toate la timpul lor...

Am şi multe familii pe aici în Romania... în Europa, peste tot unde mă duc am câte un frate, o surioară care alină dorul de acasă...

Ai şi alte preocupări în afara muzicii?

Da... sunt pasionat de psihicul uman... de reacţiile omului în diverse contexte... Aş vrea ca oameni să poată comunica cu uşurinţa ... studiez şi mă pasionează muzicoterapia...

Cum ai petrecut sărbătorile de iarnă?

Cu familia şi cu prieteni... la Galaţi şi la Botoşani. M-am bucurat mult să fiu în România de sărbători.. Văd că avem de asemenea o organizaţie de imigranţi care ne face cinste. Iată semne că lucrurile merg din ce în ce mai bine. A fost o vacanţă binevenită.

Tocmai am incheiat anul 2009. Cum a fost acest an pentru tine. Toţi s-au plâns de acest an de criză. Ţie cum ţi-a mers?

Anul 2009 pentru mine a fost „ieşirea din deşert şi repunerea în mers către Zion”... foarte multe greutăţi, dar au fost mai multe binecuvântări.

2010 este pentru împlinirea şi realizarea tuturor proiectelor care sunt deja în derulare.

Vin cu un nou album: “NO MOR’STRESS”.

Pregătesc un maxi single care va fi lansat spre sfârşitul lui martie la Paris, apoi în Elveţia, apoi Germania, România ... Africa (printre primele priorităţi)

Care este viziunea ta pentru 2010. Ce îţi doreşti cel mai mult pentru acest an?

Îmi doresc să pot invăţa mai mult decât în 2009 şi să pot realiza ce stiu deja...

Sunt din ce în ce mai mulţi străini care vin în România şi doresc să se stabilească aici. Poţi să îi ajuţi cu un sfat pentru uşurarea integrării lor?

Cheia integrării constă în

inteRviu

Prin anii 1999 – 2000 Johnny King înfiinţează grupul Black Style cu care lansează trei albume în România, adoptând diverse stiluri precum Hip-Hop, R’n’B şi punând o amprentă semnificativă pe diverse piese din repertoriul internaţional pe care le interpretează de nenumărate ori în concerte şi acţiuni umanitare la care participă.

Se intoarce apoi spre origini prin muzica Gospel şi Negro-spirituals, ce se concretizează într-un album cu Bakeluba şi turnee în România şi în Europa de Est. Cu un parcurs atât de bogat, se indreaptă în mod natural spre Raggae, hrănit de blues autentic şi de precursorii “lumii Raggae” ca Bob Marley, Peter Tosh, Jimmy Cliff, Lucky Dube şi Alpha Blondy.

Ajunge apoi în Elveţia unde susţine timp de trei luni un program acustic « one-man-show », de Reggae şi Afro-blues într-un pub irlandez la Geneva, apoi colaborează ca «singjay» si «MC» cu Livity

Sound, înainte de a se intâlni cu Askaar Crew la sfârşitul lui 2003, cu care scoate primul său album Reggae, Babylon Invasion. Primul său maxi single de pe următorul album NO MORE STRESS, este produsul mai multor colaborări; co-produs de Johnny King. Aranjamentul este făcut de Paul Egger Mwanga, muzician polivalent, nominalizat de trei ori cel mai bun baterist din Africa Centrală.

Cu aportul live al unor mari artişti ca Andrew Bassie Campbel şi Jimmy Jane, Buta Bassie, Astrolab, acest album îmbină diverse stiluri muzicale şi mesaje interculturale, un metisaj născut din experienţa sa artistică şi psihosocială.

Johnny King impresionează la fiecare apariţie atât prin talentul său muzical natural, cât şi prin interpretarea cântecelor şi prezenţa scenică. Este o forţă a naturii africane, o deschidere spre descoperire şi convieţuire.

observarea obicieiurilor societăţii şi adaptarea se face încet-încet, cu voinţă şi perseverenţă...

Credinţa în: «ceea ce a fost greu e în spate iar ce e mai bun vine»... cu credinţă vine sigur... dar invăţând !


Puteţi obţine reîntregirea familiei ca cetăţean al unui stat din afara Uniunii Europene şi a Spaţiului Economic European doar dacă sunteţi în posesia unui permis de şedere temporară, al unui permis de şedere permanentă sau sunteţi beneficiar al statutului de refugiat ori al protecţiei subsidiare. Pot obţine reîntregirea familiei şi cetăţenii români, dar procedura este mult simplificată, în sensul că membrii de familie pot solicita direct obţinerea vizei de lungă şedere, nemaiavând nevoie de avizul prealabil al Oficiului Român pentru Imigrări.

Pentru cine puteţi solicita reîntregirea familiei

Ca sponsor, puteţi solicita

reîntregirea familiei pentru soţ/soţie, pentru copiii dumneavoastră minori necăsătoriţi sau ai soţului/ soţiei, inclusiv cei adoptaţi şi care se află în întreţinerea dumneavoastră sau a soţului/soţiei. Pot veni pe reîntregirea familiei şi rudele dumneavoastră de gradul I în linie ascendentă sau ale soţului/soţiei, în cazul în care nu se pot întreţine singure şi nu se bucură de un sprijin familial adecvat în ţara de origine. De asemenea, reîntregirea familiei se poate face şi pentru copiii dumneavoastră adulţi necăsătoriţi sau ai soţului/soţiei, în cazul în care aceştia nu se pot întreţine singuri din motive medicale.

Pot solicita reîntregirea familiei

şi minorii neînsotiţi, beneficiari ai statutului de refugiat sau ai protecţiei subsidiare, pentru rudele de gradul I în linie ascendentă sau tutorele legal, sau, atunci când aceştia nu există sau nu pot fi identificaţi, orice altă rudă a acestuia.

Situaţii speciale Dacă sunteţi titular al unui drept de

şedere în scop de studii puteţi solicita reîntregirea familiei pentru soţ/soţie şi copiii minori necăsătoriţi, cu condiţia ca data încheierii căsătoriei să fie anterioară obţinerii dreptului de şedere.

Ca beneficiar al statutului de refugiat sau al protecţiei subsidiare puteţi solicita reîntregirea familiei pentru soţ/soţie numai dacă data la care a fost încheiată căsătoria este anterioară obţinerii uneia dintre aceste forme de protecţie.

Dacă detineţi un permis de

şedere pentru desfăşurarea de activităţi de cercetare ştiinţifică, puteţi solicita reîntregirea familiei, chiar dacă valabilitatea permisului de şedere este mai mică de un an.

Avizarea cererii de reîntregirea familiei

Primul pas pentru a vă aduce

familia în România constă în obţinerea avizului din partea Oficiului Român pentru Imigrări. Pentru aceasta trebuie să depuneţi o serie de documente la formaţiunile teritoriale ale Oficiului Român pentru Imigrari din judeţul în care locuiţi. Lista acestor documente este disponibilă pe site-ul ORI (www.ori.mai.gov.ro)

Cererea va fi soluţionată în

termen de maximum 3 luni de la data depunerii. Veţi primi răspunsul în scris, iar dacă cererea a fost aprobată veţi transmite comunicarea membrilor de familie care o vor prezenta la misiunea diplomatică sau la oficiul consular, împreună cu cererea de acordare a vizei române.

Cererea de reîntregire a

familiei se aprobă daca sunt îndeplinite următoarele condiţii:a. nu există o stare de bigamie

sau de poligamie;b. solicitantul deţine un spaţiu de

locuit considerat normal pentru o familie similară din România;

c. solicitantul posedă mijloace de întreţinere, pe lângă cele necesare pentru propria întreţinere, potrivit legii, în cuantum corespunzător salariului minim net pe economie pentru fiecare membru de familie.

Următorul pas este obţinerea vizei de lungă şedere pentru reîntregirea familiei, de la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României din statul în care membrii dumneavoastră de familie au reşedinţa.

Reîntregirea familiei pentru cetăţenii români

Cetăţenii români pot solicita

şi ei reîntregirea familiei, fără a fi necesară avizarea cererii de catre ORI. Astfel, membrii de familie ai cetăţenilor români vor solicita direct misiunilor diplomatice şi oficiilor consulare ale României din statul în care au reşedinţa, viza de lungă şedere pentru reîntregirea familiei.

Cine poate solicita viza de lungă şedere ca membru de familie al unui cetăţean român

Pot solicita viza pentru reîntregirea

familiei: străinii căsătoriţi cu cetăţeni români, străinii necăsătoriţi care convieţuiesc cu cetăţeni români necăsătoriţi, dacă au cel puţin un copil împreună, copiii cetăţeanului român, ai soţului/soţiei sau ai partenerului, inclusiv cei adoptaţi, care nu au împlinit vârsta de 21 de ani sau care se află în întreţinerea cetăţeanului român, a soţului/soţiei sau a partenerului, rudele de gradul I în linie ascendentă ale cetăţeanului român sau ale soţului/soţiei acestuia.

Viza de lungă şedere se acordă

pentru o perioadă de 90 de zile, cu una sau mai multe călătorii. Taxa de viză este de 120 Euro şi se achită în statul în care faceţi solicitarea.

Permisul de sedere

După intrarea în România,

membrii de familie trebuie să obţină un permis de şedere sau carte de rezidenţă, dupa caz, de la formaţiunile teritoriale ale Oficiului Român pentru Imigrări din judeţul în care locuiesc.

Reîntregirea familiei

legislatie


inteRviu

Interviu realizat de Amadou NIANGExpert în migraţieAsociaţia Cultura Păcii

Aflat în şedere legală si continuă în România de peste 20 ani, Viacheslav Samoshchin e unul dintre cei mai vechi corespondenţi străini de presă la ora actuală. De naţionalitate rus, Samoshchin se simte în siguranţă în România, ţară pe care o adoră.

Corespondent de presă stabilit

în RomâniaAţi trăit pe viu revoluţia romană din `89?

Bineînţeles, am văzut această revoluţie. Când am venit atunci în România am fost şeful biroului Agenţiei Ruse de Presă, RIA „Novosti” care există şi acum şi am deținut această funcție până în iunie ‘97. După care, văzând că în Rusia nu mai există redacţia mea, nu mai există nici agenţia „Novosti” în formatul ei de odinioară, când era o agenţie puternică, văzând că tot ce a avut ea s-a distrus în perioada de tranziţie, am preferat să nu mă mai întorc deocamdată în Rusia, cu atât mai mult, cu cât a fost vorba de o Rusie elţinista, o Rusie care s-a transformat mult şi nu neapărat în bine.

Adică speranţele noastre pentru democraţie s-au cam risipit la începutul anilor ’90, cu afirmarea regimului Elţîn. Acest regim, după trasul cu tunul în parlament, s-a transformat într-un regim oligarhic şi nu prea am vrut să am de-a face cu el. Mi-am propus să

mai stau aici, şi în calitate de jurnalist să scriu pentru ziarele ruseşti despre România. Cu alte cuvinte, să-mi continui mandatul, dar pe cont propriu. Bine, în curând am fost angajat de ziarul „Izvestia”, devenind corespondent la Bucureşti al acestui ziar. Peste un an ziarul şi-a schimbat proprietarul, noul proprietar desfiinţând reţeaua de corespondenţi de peste hotare. Astfel am ajuns să lucrez pentru publicaţia cotidiană, „Nezavisimaya Gazeta”, un ziar foarte popular, destul de nou, care s-a născut tocmai la sfârşitul perestroikăi. Am lucrat acolo timp de 3 ani după care iarăşi au început problemele, de această dată, între redactorul-sef al acestei publicaţii, Vitali Tretiakov (de altfel, fost coleg de-al meu de la agenţia „Novosti”) şi patronul ei, nimeni altul decât Boris Berezovski, unul dintre cei mai mari oligarhi din perioada Elţîn care, de fapt, era numărul doi după Elţîn, alături de Tatiana, fiica lui Elţîn. Acest duet, de fapt, a condus Rusia în zilele în care Elţîn era beat. Adică întra în


beţie pentru o săptămână, două... Acest magnat, după ce a venit Putin la putere, a vrut să-şi transforme ziarul în altceva, Tretiakov n-a acceptat şi a plecat. Atunci a venit noua conducere care a desfiinţat şi ea toata reţeaua de corespondenţi din străinătate. Aşa am ajuns să lucrez la săptămânalul „Moskovskie Novosti”, cealaltă publicaţie foarte populară în Rusia, care, după cum se spunea, era, în perioada de glasnost şi democratizare, „liderul perestroikăi”. Am lucrat aici până în decembrie

2007 când patronul Haidamac, un alt oligarh, a decis să-şi închidă publicaţia. Pe atunci Haidamac se ascundea în Israel, fiind timp de mulţi ani urmărit de instanţa judecătorească din Rusia.

Iarăşi treceţi la o altă publicaţie?

Da. Acum lucrez la „Vremza Novostei”. Este un ziar destul de tânăr, care există de vreo 10 ani, şi care a devenit în ultimii cinci-şase ani un ziar politic, un ziar citit de

elita politică a Rusiei, un ziar citit de preşedintele rus Dmitri Medvedev şi premierul rus Vladimir Putin.

De fapt, prima dumneavoastră şedere in România datează din 1976. Cu ce ocazie?

Prima dată în cariera mea am venit în România în anul 1976 pentru a lucra în calitate de corespondent permanent al aceleiaşi Agenţii „Novosti” (atunci se numea puţin

Viacheslav SAMoShChIN


inteRviu

altfel APN, adică Agenţia de presă „Novosti”). Acest mandat a durat până în 1982. Am scris atunci pentru toate ziarele şi revistele ruseşti care n-au avut corespondenți permanenţi aici. Cum se spune, în `89 am recidivat.

În general m-am format ca ziarist în cadrul Agenţiei „Novosti”, o agenţie a cărei principală preocupare era difuzarea în străinătate a informaţiilor despre Uniunea Sovietică şi, mai târziu, despre Rusia. În cadrul Agenţiei „Novosti” m-am ocupat de publicaţiile periodice pentru ţările socialiste, în speţă, am fost secretar responsabil al revistei ilustrate „Aurora” care se difuza în România ca buletin al Ambasadei URSS. În cadrul acestei redacţii, APN a avut 46 de publicaţii periodice pentru străinătate, inclusiv „Soviet Life” destinată pentru SUA şi „Les Etudes Soviétiques” difuzată în Franţa sau publicația „Sputnik”, populară în întreaga lume. „Aurora” apărea în limba romană şi era tipărită aici, la Bucureşti, la tipografia Arta Grafică. Când am venit să lucrez la biroul agenţiei „Novosti”, în anii ’70, m-am ocupat şi de această revistă, pregătirea ei pentru tipar, traducerea, corectarea. Totuşi, principala şi cea mai îndrăgita preocupare a mea era tocmai să scriu despre România pentru presa sovietică.

Cum ați învățat limba romană?

Am fost angajat la agenţia „Novosti” tocmai datorită cunoştințelor mele de limba română. Am absolvit Universitatea „Lomonosov” din Moscova, unde am studiat filologia rusă şi în mod facultativ, am învăţat şi limba română. Astfel, începând cu anul 1969, am lucrat la Agenţia „Novosti”. Şi începând de atunci m-am specializat în cunoştinţe privind realităţile româneşti, m-am specializat ca un ziarist-„românist”, adică un

ziarist care cunoaşte realitățile din România. Am preluat şi funcţia de secretar responsabil al revistei destinate pentru România şi, în sfârşit, în 1976 am ajuns în România, am fost trimis în calitate de corespondent permanent. Am fost atunci trei ziarişti sovietici care au lucrat la biroul „Novosti” din Bucureşti, şeful biroului, adjunctul lui şi cu mine. Biroul „Novosti” s-a aflat atunci la adresa: Aleea Alexandru, 40. Această vila frumoasă găzduieşte astăzi Ambasada Republicii Moldova. Aşa este ironia sorții: de câţiva ani Biroul Agenţiei nu mai există în România, iar Ambasada Moldovei, care nu a existat înainte, i-a luat locul...

Aşadar România şi limba romană v-au plăcut de la început.

Părerea mea este că, cu cât cunoşti pe cineva, ceva, din ce în ce mai bine, cu atât ajungi să îl/o iubeşti mai mult. Cu cât studiam mai mult despre România, cu atât o iubeam mai mult. În 1976 am venit cu un mandat permanent, dar pană atunci am făcut 4-5 vizite scurte în această ţară. Am fost trimis cu un schimb de experienţă, o formă de colaborare care exista pe atunci în ţările socialiste. Noi trimiteam un ziarist la Bucureşti şi redacţia ziarului „Scânteia” îşi trimitea ziariştii la noi. Şi aveam, de pildă, la „Novosti” cinci-şase schimburi pe an şi, bineînţeles, eu am fost aproape în fiecare an la Bucureşti, timp de zece zile, două săptămâni. România m-a fascinat în primul rând prin faptul ca e o țară frumoasă, iar oamenii ei, care preponderent sunt ortodocşi, ca şi ruşii, prin structura lor sufletească seamănă foarte mult cu ruşii. De fiecare dată când am venit aici am legat prietenii, cunoştințe şi acest lucru a contribuit la dezvoltarea cunoştinţelor mele de literatură. Mai mult, am observat la un moment dat un lucru, şi anume că aici, în România, mă simt în siguranţă.

Oamenii nu sunt agresivi, sunt mai blânzi... în Rusia, unde

eu crescusem eu, nu e deloc aşa. Ştiu prin

ce greutăți a trecut Rusia şi oamenii ei, îndeosebi în secolul XX, şi aceasta, bineînţeles, pe undeva

i-a înrăit pe oameni. În România e altfel, perioada în care românii au stat sub comunism a fost mult mai scurtă, decât la ruşi...

Care ar fi diferențele între cele două regimuri în ceea ce priveşte viața cotidiană?

Biserica nu a fost distrusă cum a fost distrusă în Rusia, chiar în sensul propriu al cuvântului. La noi majoritatea covârşitoare a bisericilor şi mănăstirilor a fost distrusă până la pământ de comunişti. Ceea ce a rămas din lăcaşele bisericeşti a fost transformat în depozite sau diferite instituţii. La Moscova, de pildă, nişte clădiri frumoase bisericeşti au fost transformate în institute de cercetare sau în nişte birouri secrete cu destinaţie de apărare, în cel mai bun caz. În timp ce aici în România, pe timp de comunism, nu a fost închisă aproape nici o biserică, nici o biserică nu a fost distrusă. Ceea ce s-a întâmplat aici în timpul lui Ceauşescu când s-a construit Casa Poporului, actualul Palat al Parlamentului, au fost distruse 5-6 biserici. În Rusia, numai la Moscova a fost distruse peste 400 de biserici monumente istorice. Printre acestea se numără Catedrala Mântuitorului, cea mai mare biserică din imediata apropiere a Kremlinului, care a fost construită în cinstea victoriei poporului rus asupra lui Napoleon. A fost cea mai frumoasă catedrală, pictată de Vasneţov şi Surikov, adică o frumuseţe care a întrat în literatura rusă, imaginea ei o întâlnim în opera lui Dostoievski, Turghenev şi Bunin.

Când am venit pentru prima dată în România m-a surprins foarte mult următorul fapt: mergând cu tramvaiul, am observat că în momentul în care tramvaiul trecea pe lângă biserici, multa lume, inclusiv şi tinerii, îşi făceau cruce. Atunci mi-am dat seama că în această ţară cauza omenirii nu este pierdută. Şi am mai observat că s-au păstrat nişte localuri din perioada interbelică, localuri unde ospătarii erau foarte politicoşi. În Rusia Sovietică acest sector al vieții publice era un


dezastru. În primul rând, nu prea puteai să intri în localuri pentru că erau sunt locuri libere – din cauza numărului lor redus. În al doilea rând, tradiţia asta frumoasă de relaţie dintre ospătar şi client s-a pierdut, adică ospătarul venea la tine ca un ins totalitar aproape nepoliticos şi de aceea nu prea aveai chef să stai acolo. În România, de exemplu, restaurantul „Carul cu Bere” era o frumuseţe, atmosfera care domnea acolo, dar şi în alte restaurante sau cafenele era cu totul altceva.

Şi în general, făcând un bilanţ, va spun ca încă de la prima mea vizita şi pana astăzi, mă simt în România

confortabil din punct de vedere psihologic. Adică nu mă deranjează aici aproape nimic. Mă simt aici în apele mele. Contează foarte mult...

După 20 de ani de şedere, aveţi de gând să deveniţi cetăţean român?

Da, mă gândesc la asta. Cândva noi ziariştii ruşi care lucram în străinătate, am avut paşapoarte de serviciu cu care ne puteam deplasa liber în aproape orice ţară. Însă la mijlocul anilor ’90

ni s-au anulat asemenea paşapoarte, ele fiind înlocuite de paşapoarte obişnuite, de turist ceea ce ne-a creat mari probleme. Cu asemenea paşaport, practic, nu pot călători fără viză nici în Bulgaria, nici în Ungaria, nici în Slovacia, ceea ce pentru mine, din punct de vedere profesional şi personal, este absolut incomod. Pe de altă parte, eforturile guvernului rus de a facilita călătoriile cetăţenilor ruşi în spaţiul Uniunii Europene au rămas zadarnice. Or, perspectiva integrării Rusiei în spaţiul UE este îndepărtată. Iată de ce nu văd pentru mine ca ziarist şi scriitor o soluţie mai optimă decât obţinerea cetăţeniei române, pentru care se pare că am toate condiţiile îndeplinite: vechimea de şedere neîntreruptă în ţară de 8 ani, cunoaşterea limbii şi a ţării, spaţiu locativ propriu ş.a.m.d. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul soţiei mele. Ei bine, statul rus, din câte ştiu, nu prea recunoaşte cetăţenia dublă, dar nici nu o interzice. În ultimii 20 de ani, foarte mulţi cetăţeni ruşi au obţinut cetăţenia dublă, unii, chiar triplă, în primul rând, din interes profesional, de serviciu sau chiar personal. În acest sens, cetăţenia dublă deschide în faţa omului un orizont nou. În cele din urmă, trebuie să fim oameni moderni, pentru că am păşit în secolul XXI. Mai mult decât atât, între timp am scos o carte de poezii, am devenit membru al Uniunii Scriitorilor din Rusia, am nişte preocupări literare care necesită deplasările mai dese în spaţiul european şi sper ca această calitate de cetăţean român să îmi uşureze realizarea proiectelor mele editoriale sau legate

de traducerile poetice.


inteRviu

De ce nu v-aţi gândit mai devreme să deveniţi cetăţean român?

Până în 2004, nu exista regim de vize între România şi Rusia, între Rusia şi Bulgaria. Eu am avut o maşină Volga şi toate piesele de schimb le găseam în Bulgaria. Rusia e departe. Bulgaria e la 70 km. În 2004, s-au introdus vizele şi am văzut că visele noastre să călătorim Europa deocamdată se amâna... Înainte nu erau probleme, dar mai târziu am văzut că situaţia devine din de în ce mai dificilă, carnetul de şedere temporară trebuie prelungit anual, procedura birocratică luând mult timp, dar şi mulţi bani...

Când scrieţi sau vorbiţi, gândiţi în română sau în rusă?

Mărturisesc că această graniţă nu poate fi depistată întotdeauna, uneori chiar gândesc româneşte, alteori traduc în gând din rusă. Soţia mea, care a învăţat româneşte de la televizor sau de la menajerele care au lucrat la noi de-a lungul anilor, deci şi-a însuşit la început limba vorbită şi abia după aceea, cea scrisă, ea deseori chiar gândeşte româneşte când vorbeşte, iar când trece la limba rusă uneori se exprimă, traducând formele lexicale româneşti în rusă ceea ce sună cam amuzant...

De altfel, pentru cei care au intrat în România, imigranţi, refugiaţi etc. problema limbii este problema numărul unu pentru că dacă nu ştii limba română nu ai nicio şansa să te integrezi, să găseşti un loc de muncă.

Aş dori să discutăm puțin despre familia dumneavoastră. Aveţi copii?

Da, noi avem o fată, Elena, care locuieşte aici. Acum are 29 de ani. Am adus-o aici la o vârsta fragedă, când avea doar 9 ani. A crescut la Bucureşti, a absolvit liceul rusesc de pe lângă Ambasada Rusiei, a intrat la facultate la Catedra de filologie rusă a Universităţii Bucureşti. A absolvit şi acum lucrează la o firma de telefonie internaţională din Bucureşti. Este redactor-sef al publicaţiilor de pe internet. Firma la care lucrează are două- trei publicaţii din acestea.

Un fel de jurnalistă....ca tatăl ei.

Da, normal. Pentru că o vreme aici a existat agenţia de ştiri „Rusia la zi”, la

care am colaborat şi eu. Elena a lucrat şi ea acolo, de fapt acolo, sub conducerea lui Lucian Pal, redactor-şef, unde şi-a început cariera de ziarist. Astăzi ea recunoaşte ce experienţa valoroasă a câştigat lucrând zilnic la această agenţie. A fost o agenţie care publica online, însă, din păcate, nu mai există.

La ora actuală colaborez la altă agenţie de ştiri, tot una electronică, foarte promiţătoare, se numeşte inforusia. Sunt senior editor al acestei agenţii, adresa internet este: www.inforusia.ro. Este agenţia pe care a înființat-o omul de afaceri român, Cristian Stănica. Înfiinţată în urmă cu doi ani agenţia este în permanentă dezvoltare: există deja ramificaţiile ei, precum inforusia.tv, inforusia.eu, infochina.ro. Apare şi în limba engleză. Eu am acolo două rubrici săptămânale, „Fără complexe” şi „Zoom”.

Fiica dumneavoastră se simte mai mult româncă decât rusoaică?

Ea se simte acasă mai mult la Bucureşti decât la Moscova, deşi la Moscova avem două locuinţe şi mergem acolo când vrem. Dar ea merge acolo foarte rar pentru ca toţi prietenii ei sunt aici, ruşi, moldoveni, englezi, elveţieni, suedezi... Are gaşca ei destul de mare. Adică magnetul ei e aici. A crescut aici, s-a format aici.

În domeniul culinar ce preferați, mâncărurile romaneşti sau cele „de acasă”?

De obicei, prefer mâncarea rusească, dar şi îmi place şi cea romanească. Avem perioade când vine la noi acasă o veche cunoştinţă, doamna Lizica, românca de origine bulgară, dar care şi-a uitat demult limba. Lizica ne găteşte mâncăruri romaneşti, uneori şi bulgăreşti şi ne place. De pildă, salata de vinete, e ceva genial. În cadrul unei vizite oficiale a unui demnitar de la Moscova, un vice-prim ministru, a venit la mine acasă o echipa de ziarişti veniţi din Moscova, împreună cu delegaţia oficială. I-am tratat pe colegii mei moscoviţi cu votcă, dar şi cu salată de vinete. Ei au fost încântaţi, descoperind în această salată de vinete drept cea mai bună gustare pentru votca tradiţională. Creează un buchet de gusturi la fel ca icrele negre sau icrele de Manciuria.

Ce v-a plăcut cel mai mult în România?

Mi-a plăcut, în primul rând, natura. La munte, de pildă. Şi tocmai când îmi place ceva în România mă duc cu gândul la Rusia. De pildă, cu cât urci mai sus la munte aici în România, cu cât aspectul pădurii seamănă cu cel rusesc. Bradul alături de mesteacăn este un peisaj tipic rusesc. Adică ceea ce nu găseşti aici în zona de stepa, în zona Bărăganului.

Dar cel mai mult îmi plac prietenii mei pe care i-am găsit aici. Am găsit aici destui oameni foarte interesanţi, fideli mie, atât prieteni cât şi colegi. Şi poate că e cel mai frumos lucru pe care l-am descoperit în România, în afară de alte frumuseţi incontestabile pe care le întâlneşti în această ţară şi anume: mănăstirile medievale din Nordul Moldovei, cu bisericile lor pictate cu frescele exterioare, Constantin Brâncuşi, George Enescu...

Teatrul care este foarte bun la români. Teatrul a cărei dramaturgia de bază este cea rusească. Mă bucură faptul ca pe lângă nişte manifestări antiruseşti care există în plan politic, la nivelul elitei vizibile, la români există şi un sentiment profund de veneraţie faţă de fenomenul cultural rus. Elita românească nu a fost niciodată, şi nu este nici acum una omogenă. O


parte din ea a fost întotdeauna anti-rusească, cealaltă pro-rusească. Eu cunosc destul de bine istoria română. Undeva la graniţele dintre secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea când România a început să se elibereze de dominaţia otomană, încet-încet s-au format două partide, unul pro-rus şi celălalt, anti-rus. Partide în sens convenţional şi nu în cel politic. Şi aceste două partide s-au conturat mai clar în vremuri când a venit aici generalul Pavel Kisselef. Adică imediat după ce Rusia a câştigat războiul cu turcii (1829), câştigând şi nişte drepturi pentru țările româneşti, Valahia şi Moldova, între altele, şi dreptul lor de a face comerţ liber pe Dunăre. Ulterior economia celor două principate româneşti a început să crească vertiginos. Generalul Kiseleff, sprijinindu-se pe elita românească de atunci, a elaborat prima Constituţie pentru Ţara Românească şi Moldova, de fapt, el a realizat prima integrare a acestora în Europa. Până atunci, aici nu a existat nici poşta, nici pompieri, nici armata regulată, nici jandarmerie, multe instituţii importante s-au înfiinţat în perioada Regulamentului Organic, când generalul Pavel Kisselef conducea administraţia militară rusă de aici. Şi românii au rămas recunoscători lui Kisselef. Când în 1992 s-au făcut încercări de a reboteza Şoseaua Kisselef din Bucureşti cine s-a împotrivit în primul rând? Intelectualitatea româneasca. Aceasta a declarat că

generalul Kisselef este o pagina din istoria României şi nu poate fi ruptă.

În funcţie de vremuri, balanţa dintre cele două partide se înclina fie în favoarea unuia, fie în favoarea celuilalt. Şi la ora actuală există aceeaşi dialectică. Adică există elita românească care este anti-rusă, dar există şi cea pro-rusă care, însă, se află în „adormire”, aşa este conjunctura.

În acelaşi timp, dacă vorbim despre poporul român în general, el, după părerea mea, nu este unul rusofob. Deloc. M-am convins de acest lucru de o sută de ori. Cu cât te îndepărtezi de Bucureşti, cu atât mai mult tu, un rus, eşti primit foarte bine de oameni. Cândva în ani ’70, am fost în deplasare prin ţară, într-o vizită de documentare, la început în Transilvania, pe urmă, în Banatul românesc. Într-un sat bănăţean, am fost întâmpinat ca un cosmonaut sovietic, cu flori, cu pionieri, cu pâine şi sare, dar şi cu o ţuică tradiţională, cea de la ploscă. Dacă nu eşti prost şi ochii tăi sunt deschişi spre lume vezi această afecţiune, vezi această căldură sufletească nedisimulată a oamenilor simpli faţă de tine, un om rus.

Ce v-ar plăcea să se schimbe în România?

Bună întrebare. Ar fi vorba de o schimbare pe care o vreau şi pentru

Rusia. România trebuie să scape de corupţie, de meschinăria politică. Clasa politică ar trebui să se gândească mai mult la interesul ţării şi nu la interesul propriului buzunar. Este o problemă valabilă în aceeaşi măsura pentru România, cât şi pentru Rusia. Din păcate, ce văd eu în Rusia, de pilda, în ultima vreme? Am tot respectul faţă de preşedintele Dmitri Medvedev şi premierul Vladimir Putin şi faţă de demersul lor politic, şi sunt de partea lor, însă nu pot să nu văd că încercările lor de a rezolva problemele existente ale ţării, inclusiv problema corupţiei, prin metodele sovietice nu pot duce la succes. Nu mai există partidul unic care ar putea să fie o punte de legătură între putere şi populaţie.

Poate că mentalitatea trebuie schimbată?

Da, poate. Preşedintele Medvedev a lansat în 2009 strategia de modernizare a Rusiei, ceea ce pentru ţară este foarte necesar. Însă el nu mai poate să se sprijine pe funcţionarii pe care s-a sprijinit predecesorul său Vladimir Putin în cele două mandate de şef al statului, când a încercat să elimine consecinţele regimului oligarhic instalat de regimul Elţîn şi să refacă autoritatea statului şi ordinea în ţară. Funcționarii sunt în mare măsură corupți şi trebuie căutat sprijinul unor alte forţe din societate şi, în primul rând, a clasei mijlocii.

În România, situaţia este altfel. Da, şi aici există această funcționarii corupți în pofida faptului că ţara a intrat în UE (ce să faci, o moştenire grea a epocii fanarioţilor!). Dar problema este alta. Aici există o bătălie politică neterminată. Ţara este împărţită rău. Această proporţie 50%-50% care a răsărit din recentele alegeri prezidenţiale cred că trebuie depăşită. Forţele politice trebuie să ajungă la un numitor comun. România recentă a avut nişte perioade foarte bune de dezvoltare, regimul ei de impozitate a fost destul de relaxat şi politicile liberale au dat roadele, PIB-ul anual crescând cu 8%. Deci, în România, se cere obţinut un consens naţional. Aş vrea să văd această țară reconciliată. Să nu mai fie divizată aşa cum este în prezent. Asta ar fi o garanţie a succesului, şi poate că acest an al Tigrului metalic va aduce schimbări mult aşteptate.


opinii

Acest articol se doreşte un semnal pentru cei ca mine, nativi care de generaţii se nasc şi trăiesc în România, majoritari pentru care etnicitatea poate fi doar un termen colorat dar fără nici o legătură cu rezistenţa sau cu lupta. Este încă un pas făcut în întâmpinarea celuilalt, cel pentru care etnicitatea a devenit ubicuitate.

Acum mai bine de 50 de ani se năştea în Kuweit Suhaila ARYBY, într-o familie mare şi prosperă de origine irakiană. O mare parte a eforturilor acestei familii era dedicată păstrării prospeţimii tradiţiilor proprii într-o ţară gazdă care, din fericire, nu le aducea mereu aminte că sunt musafiri. Cu deschidere şi cu înţelepciune şi-au transformat etnicitatea într-o ancoră ce le permitea să nu se piardă, uneori, între neînţelesuri.

Suhaila a crescut şi a început să studieze la Facultatea de Ştiinţe, specialitatea Chimie-Fizică. S-a îndrăgostit, s-a căsătorit tot cu un iraqian şi a făcut doi copii încă din timpul facultăţii. Soţul ei absolvise Dreptul şi muncea la vama din Aeroport, iar mai târziu în Portul Al-Shwak. Imediat după terminarea studiilor Suhaila n-a profesat, ci s-a ocupat de creşterea copiilor, care în anii ce-au urmat au devenit patru: doi băieţi şi două fete. Soţul ei a început şi o afacere, care îi completa veniturile de trebuinţă pentru familie. A cumpărat doua TIR-uri, cu care aducea nisip din zona deşertică dintre Kuweit şi Irak. Nisipul era folosit pentru curăţarea instalaţiilor de petrol. Imaginaţia şi creativitatea soţiei s-au transformat în alte investiţii: un salon pentru doamne şi o făbricuţă de haine pentru export în Arabia Saudită şi Emiratele Arabe. Dar socotelile lor începeau să-şi piardă sensul după invazia Kuweitului de către Irak. Etnicitatea lor a devenit prilej de spaime şi subterfugii.

Suhaila se simţea oarecum mai puţin vulnerabilă prin faptul că etnicitatea unei femei era tratată fără o violenţă făţişă. Bărbaţii în schimb erau vânaţi în plină stradă şi erau nevoiţi să se ascundă mereu. Ar fi de dorit să nu luăm în stare brută sensibilitatea la gen despre care vorbeam. Este posibil ca femeile prin ele însele să nu fi reprezentat o temere tocmai pentru că era aproape imposibil în anii ´80 ca ele să aibă mai mult decât roluri de sateliţi în preajma bărbaţilor. Cu toate acestea, Suhaila ne spune că se simţea protejată într-o lume a bărbaţilor; iar pentru mai-marii zilei controlul bărbaţilor de către bărbaţi era suficient. De aici până la discriminare şi violenţă n-a mai fost un drum lung. Un

bărbat irakian prins pe stradă era luat de poliţie şi apoi întemniţat, bătut şi în cele din urmă expulzat. Venirea soldaţilor americani n-a adus schimbările aşteptate.

Întreaga familie a început căutările pe la ambasade. Era anul 1991, anul în care România a ratificat Convenţia de la Geneva din 1951 privind statutul refugiaţilor. Ambasada României era singura ambasadă care dădea vize pentru etnicii irakieni din Kuweit. În luna august au plecat deja cei trei fraţi ai Suhailei. Imediat dupa plecarea lor, Ambasada României şi-a închis porţile din cauza mulţimii de cereri depuse pentru obţinerea vizelor de intrare. Tensiunile în continuă creştere au făcut ca problema vizelor să fie abordată la nivel diplomatic, în cursul vizitei în Kuweit a Ministrului de Externe al României de la acea dată. Aşa se face că, trei zile după plecarea ministrului român, vizele au putut fi obţinute din nou.

În 29 decembrie întreaga familie Aryby, inclusiv cei patru copii minori, ajung la aeroport pentru zborul spre România. La ieşirea din Kuweit li s-au luat aproape toate actele: de studii, permise de conducere, carnete de sănătate şi altele. Dar au ajuns până la urmă cu bine în ţara noastră. Viitorul părea să le surâdă, totuşi. Erau aici cu toţii şi aveau bani suficienţi ca să-şi poată pune pe picioare o existenţă îndestulată. După ce toate procedurile au fost încheiate s-au aşezat la Sinaia. Oameni cu experienţă în derularea unor afaceri, o jumătate de an mai târziu şi-au deschis şi aici firme de comerţ, în Cluj şi Sinaia. Aveau statut de azilanţi. Suhaila îmi spune, cu un zâmbet mucalit, povestea unei arăboaice din 1993 care vorbea o „românească ermetică”, creştea patru copii minori (dintre care cei mai mici aveau doi

Etnicitatea ca ubicuitateo ediţie cu TIR-uri

Diana UrechePresedinte de OnoareDivers Etica


şi şase ani), muncea plină de speranţă în propria afacere a familiei; şi „facea stopul” în Sinaia la ora patru dimineaţa ca să ajungă la Bucureşti (cu un TIR de obicei) pentru a depune mereu alte dosare.

Despre ce dosare vorbim? De prelungire a vizei, pentru obţinerea statutului de refugiat, pentru a obţine aprobare de la Ministerul de Interne şi a o duce Ministerului Educaţiei ca cei doi copii mai mari să poată începe şcoala şi aşa mai departe. Până în 1995 când au obţinut statutul de refugiaţi, prelungirea vizei – viza de şedere temporară – se făcea lunar, refugiaţii prelungind-o doar din şase în şase luni. Cursurile de pregătire pentru învăţarea limbii române erau inexistente, neglijenţă atât a autorităţilor cât şi a azilanţilor, a celor din urmă în lipsa acută de timp şi de informaţie. Învăţau acasă câteva cuvinte şi deprindeau mai mult din conversaţiile cu ceilalţi. Şi-au înfiripat în fugă o nouă existenţă.

De la venirea lor aici au început să ia fiinţă şi organismele care gestionează refugiul: în 1992 UNHCR – Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi al Organizaţiei Naţiunilor Unite, în 1995 Oficiul Naţional pentru Refugiaţi iar mai târziu Oficiul Român pentru Imigrări,

aflat în componenţa Ministerului Administraţiei şi Internelor. Aşa se face că în zilele noastre, resortisantul care obţine statut de refugiat este nevoit să îl reînnoiască doar o dată la trei ani.

Ce s-a mai întâmplat totuşi cu familia irakiană despre care vorbim? Pământul românesc n-a fost prea generos cu businessul familiei, pe care ei il susţineau din banii cu care veniseră, aşa încât în 1996 au falimentat şi au terminat toate resursele. S-au mutat la Bucureşti. Au început să lucreze la alţii. Suhaila şi băieţii ei au cetăţenia română din 2003. Soţul şi fetele nu au obţinut însă cetăţenia. De ce? Pentru că nu au fost suficient de pregătiţi la examenele de obţinere a cetaţeniei : Istoria românilor, Constituţia României, Imnul României. Una dintre fete s-a căsătorit cu un irakian-italian şi a plecat în Italia, unde va obţine cetăţenia după doi ani, aşa că cetăţenia română nu mai este o problemă pentru ea. Cealaltă fiică a terminat Facultatea de Ştiinţele Comunicării şi acum urmează Facultatea de Management. Va mai susţine examenul de cetăţenie încă o dată, în 2010. Unul dintre băieţi a terminat liceul cu rezultate de excepţie dar nu a putut urma o facultate din lipsa banilor. Îşi caută un loc de muncă. Celălalt băiat

a terminat şi el liceul şi s-a căsătorit cu o româncă. Soţul Suhailei are 57 de ani. A muncit până nu demult într-un atelier în care prăjea şi ambala arahide, alune, fistic, dar în urma unui incendiu şi-a încetat activitatea. El lucrează acum ca magazioner în construcţii.

Îmi spune Suhaila cum se vede prin ochii ei schimbarea pe care a adus-o România în viaţa lor. Pe fiul şi pe soţul ei nu-i mai strigă nimeni Raad şi Fahmi, ci Radu şi Fane. Adoră mămăliguţa cu brânză şi ouă. Le place muzica populară românească din orice zonă şi costumele tradiţionale. Când nu a găsit un costum popular pentru serbarea unuia dintre copii, pe când acesta era la grădiniţă în Sinaia, Suhaila a cusut un costum popular românesc cu mâinile ei. Îmi spune că scrie cu greutate în limba română, dar citeşte şi vorbeşte bine româneşte; că cel mai mult i-a plăcut să înveţe cuvintele prin care îi arată celuilalt respectul: dumneavoastră, sărutmâna, bună ziua.

Am intrebat-o pe Suhaila care e cel

mai mare rău pentru ea în România. Regele, îmi spune ea, Banul! Dar, aflată aici de aproape douăzeci de ani, încă nu ştie să înjure în limba română.

Va urma


euRopa

Uniunea Europeană şi statele membre au declarat 2010 Anul European pentru Combaterea Sărăciei şi Excluziunii Sociale. Obiectivul principal este de creşte gradul de sensibilizare a opiniei publice cu privire la aceste probleme şi de a reînnoi angajamentul politic al UE şi al statelor membre de a combate sărăcia şi excluziunea socială.

Aproape 80 de milioane de europeni sunt ameninţaţi de sărăcie, ceea ce înseamnă că aceştia trăiesc într-un climat de nesiguranţă şi nu beneficiază de lucrurile pe care majoritatea oamenilor consideră că e firesc să le aibă.

Sărăcia poate cauza o mulţime de probleme, de la lipsa banilor pentru hrană şi îmbrăcăminte, până la condiţii de trai improprii şi chiar lipsa unui adăpost. Sărăcia înseamnă şi un număr redus de opţiuni de stiluri de viaţă, ceea ce poate avea ca rezultat excluziunea socială.

Principiul călăuzitor al Anului 2010 este de a da glas problemelor oamenilor care trăiesc în sărăcie şi excluziune socială şi de a inspira fiecare cetăţean european şi alţi actori să abordeze aceste probleme importante. Se

2010 Anul European

pentru Combaterea Sărăciei şi

Excluziunii Sociale


urmăreşte şi demontarea stereotipurilor şi percepţiilor colective asupra sărăciei.

Una dintre temele prioritare va fi eliminarea discriminării, promovarea incluziunii sociale a imigranților şi a minorităților etnice

Organizaţii din societatea civilă şi parteneri sociali se vor alătura ţărilor participante şi Comisiei Europene în scopul organizării unei multitudini de activităţi pe tot parcursul anului 2010. Se vor organiza evenimente la nivel naţional şi local în fiecare stat membru al UE, plus Norvegia şi Islanda. Printre activităţi se numără campanii de sensibilizare, ateliere şi sesiuni informative în şcoli. Se vor realiza filme şi se vor publica reviste şi alte materiale informative pentru a-i ajuta pe oameni să înţeleagă felul în care sărăcia şi excluziunea socială le afectează comunitatea, iar pe cei afectaţi în mod direct, să-şi cunoască mai bine drepturile.

Pe lângă personalităţi publice, mai multe persoane care au fost afectate de sărăcie vor deveni ambasadori ai campaniei cu scopul de a spori vizibilitatea şi credibilitatea activităţilor Anului şi de a invita şi alte persoane să se implice.

Eurobarometrul privind sărăcia şi excluziunea socială, realizat de Comisia Europeană la sfârşitul anului 2009 pune în evidenţă diferenţe importante între ţările membre privind percepţia sărăciei şi responsabilităţile privind combaterea acesteia.

Astfel, la întrebarea Cine are responsabilitatea principală de a asigura combaterea sărăciei? S-au obţinut următoarele rezultate medii la nivel european:

53 % dintre europeni sunt de

părere că guvernele naţionale au cea mai mare responsabilitate în combaterea sărăciei. La nivel naţional, procentul celor care cred acest lucru variază între 24 % (în Franţa) şi 85 % (în Bulgaria). Peste un sfert din respondenţii olandezi (27%) cred că lupta contra sărăciei este în primul rând responsabilitatea cetăţenilor, iar peste un sfert (26 %) din respondenţii francezi cred că lupta contra sărăciei este în primul rând responsabilitatea ONG-urilor sau organizaţiilor caritabile

În decizia Parlamentului European şi a Consiliului European de a declara 2010 ca Anul European pentru Combaterea Sărăciei şi Excluziunii Sociale, se recunoaşte faptul că cheia pentru succesul acțiunii comunitare de luptă împotriva sărăciei şi a excluziunii sociale este măsura în care se va bucura de o largă susținere din partea populației şi din partea clasei politice. De asemenea, punerea în aplicare efectivă a legislației UE privind egalitatea de şanse şi nediscriminarea sprijină, de asemenea, obiectivele anului european. Prin urmare, anul european ar trebui să acționeze ca un catalizator pentru sensibilizarea şi impulsionarea publicului şi pentru realizarea schimbului de bune practici între statele membre, autoritățile locale şi regionale şi organizațiile

internaționale implicate în lupta împotriva sărăciei. Acesta ar trebui, de asemenea, să contribuie la concentrarea atenției politice şi la mobilizarea tuturor părților interesate implicate pentru a asigura protecția şi incluziunea socială, precum şi pentru promovarea de noi acțiuni şi inițiative în domeniu, la nivel comunitar şi național, în colaborare cu persoanele afectate de sărăcie şi cu reprezentanții acestora. De asemenea, Anul european ar trebui să stimuleze politicile de incluziune activă, acestea fiind un mijloc de a preveni sărăcia şi excluziunea socială.

Gradele diferite de progres înregistrate la nivel național, diferitele contexte socioeconomice şi culturale naționale, precum şi sensibilitățile naționale, impun ca o parte considerabilă a activităților din cadrul anului european să fie descentralizate la nivel național.

Coordonarea activităţilor din România ale Anului va fi făcută de Direcţia pentru Programe de Incluziune Socială a Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.

Detalii privind activităţile din cadrul Anului European pentru Combaterea Sărăciei şi Excluziunii Sociale sunt disponibile la www.2010againstpoverty.eu


Consiliul pentru Imigranţi din Irlanda (ICI) este o organizaţie non-guvernamentală, independentă, care lucrează cu şi pentru migranţi, oferindu-le informaţii şi suport. De asemenea, Consiliul desfăşoară activităţi de formare, cercetare, dezvoltare de politici şi proiecte. Serviciul de Informare şi Suport înfiinţat de Consiliu oferă informaţii despre migraţie tuturor celor care vin în Irlanda pentru a o vizita, pentru a munci, pentru studii, sau pentru a trăi aici.

ICI se adresează următoarelor categorii de persoane: muncitori migranţi membri ai familiilor de migranţi membri ai familiilor de cetăţeni irlandezi studenţi străini migranţi care nu sunt activi din punct de vedere economic vizitatori victime ale traficului de persoane migranţi fără forme legale de şedere oameni de afaceri/liber profesionişti grupuri sau organizaţii care lucrează cu migranţii din Irlanda agenţii guvernamentale.

Prin activităţile desfăşurate cu migranţii, ICI a dobândit o mai bună înţelegere a problemelor cu care se confruntă aceştia, propunerile de modificare a politicilor publice formulate fiind bazate pe experienţe concrete ale celor care au apelat la Serviciul de Informare şi la Serviciul Legislativ al organizaţiei.

Politici şi campanii iniţiate de ICI:

Politica pentru Imigrare şi Integrare: dezvoltarea unei abordări coordonate a politicii şi legislaţiei legate de imigrare şi integrare

ICI a încearcă să promoveze o mai bună coordonare între diferitele

departamente ale guvernului irlandez şi o mai mare coerenţă în dezvoltarea de politici cu privire la imigrare. În particular, a propus stabilirea unei structuri trans-departamentale de nivel înalt, condusă de un ministru cu experienţă, care să coordoneze activitatea tuturor entităţilor care au un rol în rezolvarea prolemelor legate de imigrare şi integrare.

Campania cu privire la Noua Lege a Imigrării 2005-2008

În aprilie 2005, Guvernul a publicat o propunere pentru un Proiect de Lege cu privire la Imigrare, Rezidenţă şi Protecţie şi a invitat publicul să răspundă la aceste propuneri. De atunci, Consiliul pentru Imigranţi din Irlanda a dus o campanie prin care încerca să convingă guvernul să adopte o abordare a legislaţiei pentru imigrare bazată pe

drepturile omului, să stabilească un sistem de imigrare mai just, mai transparent şi strategic în această ţară.

Aderare la Planul Naţional de Acţiune pentru Prevenirea şi Combaterea Traficului de Fiinţe Umane

Traficul de fiinţe umane pentru exploatare sexuală este o formă modernă de sclavie. Consiliul pentru Imigranţi din Irlanda împărtăşeşte responsabilitatea guvernului de a acţiona pentru a elimina traficul de fiinţe umane.

Site-ul http://www.immigrantcouncil.ie prezintă activitatea ICI şi oferă informaţii pentru migranţi cu privire la legislaţie şi politici legate de migraţie.

euRopa

The Immigrant Council of Ireland

Exemple şi bune practici europene de promovare a integrării imigranţilor în Irlanda


Integrating Ireland este o reţea independentă de grupuri de voluntari şi comunităţi care activează într-un mod solidar pentru a promova drepturile omului, egalitatea şi integrarea completă a refugiaţilor, a solicitanţilor de azil şi a imigranţilor în societatea irlandeză.

Viziunea organizaţiei descrie o societate irlandeză diversă şi incluzivă care să asigure o participare deplină şi respectarea drepturilor migranţilor (imigranţi economici, refugiaţi sau solicitanţi de azil).

Organizaţia dispune de birouri regionale ce oferă informaţii, formare şi suport. În cadrul reţelei au loc întâlniri regionale de patru ori pe an. În prezent reţeaua are peste 180 de grupuri membre localizate în diferite zone ale ţării. Activitatea acestora include, pe lângă serviciile de informare şi suport, campanii de influenţare a politicilor publice locale, dar şi activităţi sportive sau artistice, proiecte de dezvoltare comunitară, precum şi colaborarea cu organizaţii reprezentative ale comunităţilor de migranţi.

De asemenea, Integrating Ireland depune eforturi pentru a dezvolta reţelele naţionale existente, asigurând participarea membrilor săi la activităţi de formulare a politicilor publice şi de cercetare, şi facilitând totodată diseminarea de informaţii şi bune practici.

Integrating Ireland îşi doreşte să contribuie la dezvoltarea şi implementarea unei politici naţionale pentru integrare, cu structuri funcţionale susţinute de legislaţie, care să aibă ca rezultat o mai bună integrare, respect pentru imigranţi, precum şi o îmbunătăţire a vieţii acestora.

Unul din proiectele organizaţiei este Proiectul READI – Recunoaştere,

Locuri de muncă, Apreciere, Gestionarea Diversităţii, şi Integrare pentru Imigranţi (Recognition, Employment, Appreciation, Diversity Management, and Integration for Immigrants), finanţat de Comisia Europeană.

Grupurile ţintă ale acestui proiect sunt: refugiaţi şi familiile acestora; persoane cu permise de

şedere, inclusiv părinţii copiilor născuţi pe teritoriul Irlandei;

rude ale cetăţenilor irlandezi care au forme legale de şedere; persoane cu permis de

şedere pe termen lung; persoane cu viză sau

autorizaţie de lucru; persoane cu permise de

lucru, carte verde sau permis de şedere în calitate de soţ; studenţi cu drept de studii.

Detalii privind activitatea organizaţiei sunt dispnibile la www.integratingireland.ie

Integrating Ireland

Exemple şi bune practici europene de promovare a integrării imigranţilor în Irlanda


Drepturi şi discriminare. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3(Ne)discriminarea în România. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4Bun venit în România! . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6Africa în România. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 8Autoidentificare etnică şi participare politică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10De la inimă la inimă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13Refugiaţii în România . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13Poveste de succes: Johnny King . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14Reîntregirea familiei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17Corespondent de presă stabilit în România: Viaceslav Samoshchin. . . . . . . . . . . . . . . 18Etnicitatea ca ubicuitate: o ediţie cu TIR-uri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 242010 - Anul European pentru Combaterea Sărăciei şi Excluziunii sociale . . . . . . . . . . 26Exemple şi bune practici de promovare a integrării imigranţilor în Irlanda. . . . . . . . 28

cupRins

Dialog cu cititoriiRevista Migrant în România se doreşte a fi, nu doar o sursă de informare ci şi

un spaţiu al dialogului, în care să se poată exprima opinii şi să se prezinte în mod cât mai echilibrat diferitele comunităţi de cetăţeni străini care trăiesc în România.

Vă invităm aşadar să ne contactaţi, fie la adresa [email protected], fie pe forumul www.migrant.ro/forum, sau prin poştă pe adresa Institutului Intercultural Timişoara, pentru a ne răspunde la următoarele întrebări:

Ce părere aveţi despre revista Migrant în România?

Ce conţinut consideraţi că ar trebui fie inclus în numerele următoare ale revistei?

Cum ne sfătuiţi să difuzăm revista?

Orice alte propuneri şi comentarii privind conţinutul revistei sunt binevenite. Le vom răspunde, fie în numerele următoare, fie pe site-ul www.migrant.ro.


Situat în Bucureşti, sector 2, pe str. Dobrici nr. 57-59, accesibil cu autobuzul 143, sau troleibuzul 66 (de la Piaţa Obor), respectiv cu tramvaiul 21 de la Sf Gheorghe, Punctul Naţional de Contact şi Informare oferă cetăţenilor străini rezidenţi în România următoarele servicii gratuite: l informaţii privind drepturile

şi responsabilităţile cetăţenilor străini rezidenţi în România

l îndrumare către instituţiile responsabile pentru problemele semnalate şi către organizaţiile neguvernamentale cu activitate în domeniu

l legătura cu alţi membri ai comunităţilor de străini din România

l participare la întâlniri şi grupuri de discuţii

l asistenţă în redactare de CV-uri l traduceri de documente

administrativel acces la internet l parteneriat în vederea organizării de

acţiuni culturale, civice şi umanitare

Institutul Intercultural Timişoara solicită contribuţii la revista Migrant în România.

Articolele trebuie să fie relevante

pentru problematica integrării cetăţenilor din ţări ne-membre UE care locuiesc în România, să aibă între 3000 şi 10000 de caractere şi să fie redactate în limbile română, franceză, engleză sau spaniolă. Sunt acceptate texte ce descriu cazuri individuale, comunităţi, organizaţii, activităţi,

interviuri sau mărturii personale, precum şi alte tipuri de texte.

Textele trebuie transmise de către

autori, aceştia asumându-şi întreaga responsabilitate pentru conţinutul transmis. Autorii păstrează în totalitate drepturile asupra textului transmis, prin transmiterea lui permiţând însă Institutului Intercultural Timişoara să îl publice în revista Migrant în România şi pe site-ul www.migrant.ro. Autorii trebuie să aibă vârsta de peste 18 ani şi să aibă o formă de

şedere legală în România, indiferent de cetăţenie. Transmiterea articolelor se va face exclusiv în format electronic (.rtf, .txt, .doc, .docx, .odt) pe adresa [email protected] sau prin postare la secţiunea Contribuiţi la revistă de pe Forumul www.migrant.ro.

Comitetul de Redacţie al revistei

va informa autorii ale căror texte vor fi publicate. Aceştia vor putea fi invitaţi să participe la acţiuni locale, naţionale sau internaţionale privind problematica migraţiei.

Punctul naţional de contact şi informare pentru străini

Articole pentru revista Migrant în România

Program:

Luni -Vineri 10 - 18

Duminica 10 - 19Email: [email protected]

Tel: 0771.789.935

0749.121.966

0721.497.181

Detalii la www.migrant.ro

Migrant în România - nr. 3, 200932 Publicaţie �nanţată de Uniunea Europeanăprin Fondul European pentru Integrarea Resortisanţilor Ţărilor Terţeîn cadrul unui proiect coordonat de Institutul Intercultural Timişoara migrant.ro

Nr. 4 - 2009

Oficiul Român pentru Imigrari

Direcţia Schengen


Migrant in Romania nr. 4

Documents

Transcript of Migrant in Romania nr. 4