C U P R I N S U LPoQ.

P refaţă . , , , ............................................................. ......... . 5

I. M A N A , O R IG IN E A ŞI C O M P O Z IŢ IA E I ................................... 7

1. Im portanţa m anei ca sursă m eliferă . . . . . . . 72. O riginea, d efin iţia şi clasificarea m anei . . . . . 93. C um se form ează m ana ......................................................................... 114. A specte com parative privind com poziţia ch im ică a «evci,

m anei ţ i a nectarulu i . • . . . . ’ ....................................... 13

II. IN SEC TE LE P R O D U C Ă T O A R E D E M A N AŞI P L A N T E L E L O R G A Z D A .........................................................19

1. C lasificarea prod u cător ilor d e m ană . . . . . . 202. M orfo log ia in sectclor producătoare de m ană . . . . 213. C iclu l b io log ic . ■ i . i . . . . . 284. Speciile de insccte producătoare de m ana d in zona pădurilor

de con ifere . . . - v • • • • 37— Producătorii de m ană de pe m olid (P ice* excelsa). . 39

— Producătorii de m ană de pc b r a d ^ t ie s a lba ). . . ■ 57— Producătorii de m ană de pe pin (P inus sp .)........................ 60— Producătorii de m ană de pe ienupăr (Juniperus com m unis) 63— Producătorii de mană de pe tuia (T hu ja) . . . . 65

5. Speciile de insecte producătoare de mană din zona pădurilorde fo ioase . . . . . . . . . . 66

— Producătorii de m ană de pe stejar (Q uercus sp .). . . 66— Producători de m ană pe fag (Fagus s ilva tica ) . . . 74—■ Producători dfr mană pc arţar (A cer sp .). . . . 75— Producători de mană pe te i (T ilia sp.). . . . . 76— Producător) de mană pe salcie (Sa lix sp.). . . . 77— Producători de m ană pe p lop (P opu lus sp.) . . . . 82— Producători de m ană pe salcîm ul alb (R obin ia pseu-

d a c a c ia ) , , . . . . . . . . . . . . . . 83— Producători de mană pe castanul dulce (C astenea sa liva). 87— Producători de m ană pe m esteacăn (B etu la a lba). 88— Producători de m ană pe ulm (U lm u s fo liacea) . . . 89— Producători de mană pe alun (C o ry lu s a vellan a). , 89— Producători de m ană pe gherghinar (C rataegus m o-

n ogyn a) ......... .................................................................................. 89— Producători de m ană pe plante cu ltivate . . . . 90

Insectele p rodu că toare d e m ană, p lan te le lo r gazda fi perioadele d e secreţia m anei, în R .S .R . . . . . 91

Pag.

6. D uşm anii insectelor producătoare de m ană , 94

7. P roducătorii de n a n ă în com p lexu l b io logic al pădurii. 95

U I. F U R N IC IL E D E P Ă D U R E ŞI R E L A Ţ IIL E A C E ST O R AC U IN SECTELE P R O D U C Ă T O A R E D E M A N A 98

1. B io log ie şi r ă s p î n d i i e .................................................................... 982 . F urnicile în circu itu l b io log ic al pădurii , . . 1023. înm ulţirea artificia lă ţ i p rotecţia furn ic ilor de pădure 106\S

IV. V A L O R IF IC A R E A SU P E R IO A R A A R ESU R SE L O RM E LIFER E D I N Z O N A FO R E ŞT IE R A M O N T A N A , 110

.A *1. Practicarea stupăritu lu i pastoral în zona forestieră . 110t — A legerea v e tfe i d e stupină ' •

— Pregătirea fam iliilor de a lb ine pentru culcsul de pădure. 123

2. R ezu lta te priv ind valorificarea rciur«clor m e lifc ic din zonam ontană 125

3. Elaborarea p rogn ozei culesului dc nunii . , . . . 1374. O rganizarea p u n ctclor dc prognoză ţi avertizarea cu lesurilor. 143

> — O biectivei* p r i n c i p a l e ............................................................ 144— Structur’a organizatorică a punctelor de p tognoză ţi

avertizarea culesurilor . . . . . . . . 144— A m plasam entul punctelor dc p iir .» » ;-1 >i avertizarea 145— Sarcinile ce revin obsurta to rilo t vnjuntari şi rom unica-

rca datelor obţinute . . . . . . . 145— C entralizarea, prelucrare» şi traiKmiierea datelor dc pe

întreg teritoriul R. S. KomAnia , 148. *' * wŞ ’*■ n# . •< • f

V . M IER EA D E M A N Ă ŞI C A R A C T E R IZ A R E A E I . 150

1. D efin iţia şi clasificaţia m ierii . . . . 1502. P roprietăţi fiz ice şi com p oziţia ch im ică . 1513 . Valoarea alim entară a m ierii dc m ană . . . . . 1594. E xtracţia şi prelucrarea m ierii dc m ană 1615. Sorturi d e m iere de m ană . ............................................................1626. M ierea de mană ca rezervă de hrană pentru iernarca fam i­

liilor de alb ine . . . . . . i . . . , . 1647. C riteriile de recunoaştere a m orta lită ţii a lb inelor datorită

m ierii de mană şi m ăsurilor de preîntâm pinarea pagubelor. 167

B i b l i o g r a f i e ......................................................................................171

E x p l i c a ţ i i t e r m e n i t e h n i c i . . . ■ . . . 176

P R E F A J Â

Extinderea pe suprafeţe to t mai mari a tratamentelor cu insecticide şi erbicide, pentru combaterea dăunătorilor din agricul­tură şi pomicultură, a contribuit'în ultim ii ani la orientarea apicul­torilor tot măi accentuat spre valorificarea resurselor melifere din zona forestieră. t ‘ y < •

în acelaşi tim p, cerinţele mereu crescînde pentru mierea de mană (mierea dc pădure) a tît pe piaţa internă, cit mai ales la export, constituie în prezent încă un puternic argument pentru in­tensificarea stupăritului pastoral în zona forestieră şi în special în zona Coniferelor, la culesul de mană. Dacă pînă în ultimul deceniu, mierea de mană şi in general sorturile de miere de culoare închisă erau subapreciate şi cotate mai slab de u t cele de culoare deschisă, astăzi pe piaţa mondială, se preferă mierea de mană sau mierea de pădure, întrucît aceasta prezintă o valoare alimentară şi terapeutică superioară.

Întrucît şi la noi în ţară, problema valorificării superioare a resurselor melifere din zona forestieră constituie o preocupare şi o necesitate actuală, Asociaţia crescătorilor de albine a luat iniţiativa de a pune la îndemîna apicultorilor o lucrare care să răspundă, la nivelul cunoştinţelor contemporane, aspectelor m ultiple ridicate în această direcţie de producţia apicolă, în plină dezvoltare.

în acest sens, pe- baza observaţiilor şi cercetărilor proprii, în­treprinse în perioada 1962— 1970 şi folosind totodată un bogat material documentar, am întocm it prezenta lucrare care să consti­tuie pentru apicultorii din ţara noastră un preţios îndrumar în vederea valorificării pe scară, largă a resurselor melifere din zona de deal şi munte.

Lucrarea cuprinde cinci capitole.In primul capitol se prezintă importanţa manei ca sursă me-

liferă, originea şi clasificarea manei. De asemenea se prezintă modul de formare al manei, precum şi unele aspecte comparative, cu pri­vire la compoziţia chimică a sevei vegetale, manei şi a nectarului, în vederea elucidării acestor noţiuni, care deseori dau naştere la confuzii şi interpretări eronate.

în capitolul al doilea se dă o clasificare a producătorilor dc mană şi se descric succint morfologia şi ciclul biologic al acestora. Speciile de producători de mană se tratează în ordinea importanţei economico-apicole, (imndu-se seamă ţi de condiţiile de mediu ce influenţează ritm ul lor de dezvoltare precum fi secreţia manei. De asemenea se prezintă importanţa şi ponderea economică a plantei-gazdă, în complexul floristic şi de faună din ţara noastră.

O atenţie deosebită s-a acordat speciilor de producători, care prezintă o largă răspîndire la noi în ţară şi care asigură în con­diţii favorabile de cules, recolte însemnate de miere de mană. în cuprinsul lucrării, celorlalte specii, care. au o răspîndire mai mică în masivele forestiere şi care prezintă o importanţă apicolă redusă, li s-a rezervat un spaţiu mai restrîris.

în capitolul al treilea se tratează biologia, răspîndirea şi im ­portanţa furnicilor, în complexul biologic al pădurii, insistîndu-se îndeosebi asupra relaţiilor de nutriţie (Irofobioză), ce exista între acestea şi insectele producătoare de marjă. Se evidenţiază de ase­menea, rolul pe care îl au furnicile de pădure în sporirea producţiei de mană şi respectiv a mierii de mană.

în capitolul al patrulea se prezintă, pe baza cercetărilor efec­tuate în ţara noastră, metoda de elaborare a prognozei culesului de mană şi organizarea punctelor de prognoză şi avertizarea culesurilor. De asemenea sînt date indicaţii şi recomandări prac­tice, cu privire la alegerea vetrei de stupină şi pregătirii familiilor de albine, în vederea obţinerii unei eficienţe sporite la practicarea stupăritului pastoral în zona montană.

în ultimul capitol se discută, pe baza datelor din literatura de specialitate şi a rezultatelor experimentale proprii, compoziţia chimică a mierii de mană comparativ cu mierea florală, precum şi valoarea alimentară şi terapeutică ă acestor sorturi de miere.

O atenţie deosebită se acordă mierii de mană, ca rezervă de hrană pentru iernarea familiilor de albine, precum şi măsurilor necesare pentru prevenirea intoxicărilor.

în încheiere dorim să menţionăm, că în executarea lucrărilor şi a observaţiilor pe teren, am prim it un sprijin deosebit din partea conducerii Asociaţiei crescătorilor de albine, pentru care adresăm cu această ocazie respectuoase mulţumiri şi deplina noastră re­cunoştinţă.

De asemenea, adresăm mulţumiri tovarăşului dr. doc. Mano- lache C. profesor la catedra de entomologie a Institutului Agro­nomic N . Bălcescu, pentru sprijinul acordai la identificarea unor specii de producători de mană.

A U T O R U L

6

I. MANA, ORIGINEA Şl COMPOZIŢIA El1. IM PO R T A N Ţ A M ANEI CA SURSĂ MELIFERÂ

<

Paralel cu m ărirea numărului familiilor de albine şi introdu­cerea trep ta tă a noilor metode eficiente de creştcre şi întreţinere este necesar să se studieze căi noi de îm bunătăţirea bazei melifere, precum şi de valorificarea superioară a resurselor melifere exis­tente, pentru a satisface integral cerinţele actuale ale producţiei api­cole în plina dezvoltare.

în acest context trebuie să menţionăm că o sursă meliferă de mare perspectivă pentru apicultura ţării noastre, nevalorificatâ pî- nă în prezent decît într-o mică proporţie, o constituie mana sau rouă dc miere. în .special m ana produsa din abundenţă în regiunea forestieră, de anumite specii de insecte din familiile Lacbnidae şi Lecaniidae, asigură obţinerea unor sorturi de miere, cu o mare va­loare alim entară şi terapeutică, prezenţînd totodată o aromă fină şi un gust plăcut. ţ ■ f-,

Din cercetările efectuate, de Staţiunea centrală de cercetări pentru apicultură şi sericicultură, a rezultat că, anual se produc, în toată regiunea forestieră, începînd din Cîm pia Dunării, cu pă­durile întinse de sălcii şi pînă în zona m ontană, cu nesfîrşitele ma­sive de conifere, însemnate cantităţi de mana, care, în condiţii fa­vorabile, asigură culesuri susţinute de producţie, ce se soldează cu recolte bune de miere de mană. Astfel, în anii favorabili, recolte­le de miere de mană depăşesc la culesul de salcic 20 kg/familia de albine, find necesar să se efectueze cîte 2— 3 extracţii în decurs de 3 săptămîni. De asemenea, la mana de stejar, tei, plop etc. se rea­lizează periodic, la 1— 4 ani, recolte însemnate de miere de mană, care înregistrează frecvent în anumite păduri de foioase, unde se practică stupărit pastoral, cîte 8— 15 kg/fam. albine.

Şi în zona coniferelor, în anii favorabili, se obţin adesea re­colte bogate de miere de mană (miere de brad), ce depăşesc în une­le masive din judeţele Alba, Bistriţa-Năsăud, H unedoara etc. 40 kg/familia de albine (fig. 1).

Din aceste cîteva exemple citate, reiese evident im portanţa şi ponderea economică a manei ca sursă meliferă şi în special a m a­

7

nei din zona coniferelor, a cărei calitate superioara este recunos­cută unanim pe plan mondial.

Valorificarea raţională a acestei rezerve melifere im portante din regiunea forestiera a devenit astăzi cu a tît mai actuală, cu cît în zona agro-pomicolă posibilităţile de practicarea stupăritului se restrîng treptat, prin modernizarea măsurilor agrotehnice şi în spe­cial prin extinderea pe suprafaţe to t mai mari a tratam entelor chimice de combaterea dăunătorilor culturilor agricole şi ai live­zilor pomicole.

Menţionăm faptul că eficienţa economică a stupăritului pas­toral la culesul de m ină se măreşte considerabil, dacă acest cules coincide sau alternează şi cu unele culesuri de nectar şi polen, fu r­nizate de plantele melifere din zona respectivă (fig. 2). Subliniem că, suprapunerea culesului de m ană cu cel de nectar şi polen pre­zintă nu numai im portanţă pentru sporirea recoltei de miere, ci şi sub raportul dezvoltării corespunzătoare a familiilor de albine, care dispunînd de polen (sursă proteică), au condiţii bune pentruo creştere normala a puietului, prevenindu-se astfel uzura şi slăbi­rea familiilor, ca în cazul unui cules pi.fr de mană.

Fig. 1 — Stupăritul pastoral în zona coniferelor Baleea 1450— 1500 ra (jud H unedoara) ( o r i g i n a l )

8

Fig. 2 — Culesul de m ană alternează cu cel de la floarea de fîneţă (M arginea— H aţeg) ( o r i g i n a l )

2. O R IG IN EA , D EFIN IŢIA ŞI CLASIFICAREA M ANEI

Problema manei datează din cele mai vechi tim puri, de peste 3000 ani. în antichitate se credea că m ana este de origine cerească. Mai tîrziu însă, pe măsură ce studiile s-au aprofundat şi în acest domeniu, originea manei a fost clarificată. O contribuţie însemnată în această direcţie a fost adusă de cercetările naturalistului Ehren- berg, întreprinse la începutul secolului al X lX -lea, în regiunea Si- nai, prin care s-a precizat că m ana este produsă în general dc insecte.

Prin denumirea de mană se înţelege acea substanţă dulce, lim ­pede şi vîscoasă, uneori solidificată, ce se află în anumite perioade ale anului pe frunzele, ramurile sau tulpinelc plantelor.

M ana poate fi de origine vegetală, cînd e secretată direct de p lan tă (frunze, muguri etc.) sau de origine animală, cînd e produsă prin intermediul anum itor insecte.

M ana de origine vegetală apare în natură relativ în cantităţi mici şi prezintă o im portanţă redusă pentru apicultura. Astfel, pri-

9

m ăvara timpuriu aceasta apare pe arţar, tei, mesteacăn, anin, sal­cie etc, datorită fenomenului de lacrimarc norm ali, ce se produce din cauza presiunii radiculare, determ inate de trecerea plantelor de la perioada de repaus din timpul iernii, la starea activă de ve­getaţie. T ot astfel, prim ăvara, după apariţia frunzelor, cînd seva este abundentă şi bogată în substanţe zaharoase, excesul din plantă se elimină sub formă de picături, prin anumite celule cu structură specială, ce sînt dispuse pe manginea frunzelor sau la vîrful lor, denumite hidatode sau stomate acv ifere; fenomenul poartă denu­mirea de gutaţie (fig. 3).

în lipsa unui cules de nectar, în prim ăvară timpuriu albinele culeg de pc frunze şi muguri picăturile cristaline eliminate prin stomatele acvifere (mana vegetală). însă, prin faptul că această mană apare în cantităţi reduse şi numai pentru o perioadă relativ scurtă, aceasta nu furnizează decît culesuri slabe de întreţinere şi deci prezintă pentru apicultura "o im portanţă cu totul redusă.

Unii autori (49), pe baza observaţiilor efectuate în cadrul experimental, semnalează o a ltă forma de m ană vegetală şi anume aceea produsă pe frunze în urma în ţepăturilor unor insecte şi care, după părerea noastră, nu aduce un aport însemnat producţiei apicole. t ^ , r •

O im portanţă deosebită prezintă însă, pentru apicultură, mana de origine animală care provine din excreţiile (secreţiile) anum itor insecte ce se hrănesc cu seva plantelor. Aceste insecte fac parte din ordinul Hom optera.

*. ; , -■

3. CUM SE FORM EAZĂ M ANA(EXPLICAŢIA BIOLOGICA)

Pentru a înţelege mai bine procesul biologic de formare a manei de origine animală este necesar să cunoaştem unele aspecte din anatom ia insectelor producătoare dc m ană (Homoptere) şi în special alcătuirea aparatului digestiv. Menţionăm de la început că toţi producătorii de mană se caracterizează prin tr-o construcţie specială a aparatului lor bucal, care se compune din 2 maxile şi2 mandibule alungite, subţiri şi ascuţite la vîrf, în formă de stileţi, cu ajutorul cărora înţeapă şi absorb seva elaborată a plantelor (fig- 4).

A paratul bucal se completează cu buza superioară — labrum— şi cu buza inferioară — labium — ce formează un jgheab alungit în interiorul căruia mandibulele, transform ate în stileţi man- dibulari şi maxilele, în stileţi maxilari, alcătuiesc rostrul cu 2 canale. Prin canalul îngust—canalul salivar—se introduce saliva în ţesutul liberian al plantei, care pe de o parte are rolul să înles­nească alunecarea şi dirijarea stileţilor m andibulari, iar pe de altă parte, să contribuie la pregătirea sevei din plantă, în vederea absorbţiei ei ca hrană prin cel de al doilea canal, cu diametrul mai mare — canalul alimentar.

Trebuie să subliniem că seva pătrunde în aparatul bucal (rostru) al insectelor fără efort din partea acestora, datorită pre­siunii naturale ce există în plantă. Din aparatul bucal, hrana ajunge prin înghiţire în ca­nalul digestiv. Acesta este form at din esofag, intestin mijlociu şi posterior, cameră fil­tran tă şi rect (fig 5).

C ea mai im portan- > tă parte din sistemul digestiv al acestor in­secte o constituie ca­mera filtrantă, care are rolul de a regle­menta digestia şi de a asigura trecerea lichi­dului în exces pe calea cea mai scurtă, în in­testinul posterior. Este interesant de menţio­nat că seva absorbită

Fig. 4 — A paratul bucal la H om optere (după W e b e r 47)

11

F/g. Sa — Picături fine de m in ă pe o ramură de brad, se observă şi lachnidc care se hrănesc intens ( o r i g i n a l )

nu trece neschimbată prin canalul digestiv, ca prin tr-un filtru, ci suferă modificări biochi­mice însemnate sub acţiunea ferm enţilor şi a enzimelor secretate de insectă.

în concluzie procesul biologic de for­mare al manei este urm ătorul : datorită re- gimului de viaţă sedentar, fără consum mare de energie, aceste insecte consumă zaharurile din seva elaborată, pe care o absorb, numai într-o proporţie redusă (cca. 10% ) pentru funcţiile lor organice, restul de zaharuri fiind eliminate sub formă de m ană ; în schimb, pentru creştere şi dezvoltare, acestc insecte au nevoie de cantităţi însemnate de proteine, ce se găsesc în sevă în proporţii foarte mici. Astfel, pentru a-şi satisface necesarul de

Fig. 5 — C ana d igestiv al A p h id o id ea (după P . P e s s o n , 21)

substanţe proteice, aceste insecte sînt nevoite sâ absoarbă în apara­tul digestiv o imensă cantitate dc sevă, din care reţinîndu-şi substan­ţele indispensabile vieţii, elimină excesul sub formă de picături fine, cristaline şi foarte dulci carc este mana (fig. 5a).

4. ASPECTE COM PA RA TIV EPR IV IN D C O M PO ZIŢIA CH IM ICĂ A SEVEI, M AN EI ŞI A N EC TA R U LU I

Seva care circulă prin vasele conducătoare ale plantei consti­tuie m ateria prim ă pentru ambele resurse melifere : nectarul şi mana. D iferenţa dintre acestea constă în faptul că nectarul este furnizat direct de plantă, fiind secretat de ţesutul glandelor necta- rifere, în timp ce mana este rezultatul activităţii unor insecte ce se hrănesc cu seva plantelor. Aceste insecte îşi procură hrana fie din vasele liberiene (tuburile ciuruite) care alcătuiesc floem ul sau scoarţa, fie din vasele lemnoase, ce formează xilemul (lemnul) (fig- 6). , T . ' -v.

Fig. 6 — Secţiune în ţesuturile conductoarc ale p lantei (după O z c n d a, 32)

13

Cei mai valoroşi sub raportul calităţii manei sînt producătorii dc mană care se hrănesc din floem, deoarece prin acesta circulă seva elaborată prin asimilaţie, în timp ce prin vasele lemnoase circulă seva brută.

Albinele, culegînd mana sau nectarul, Ic prelucrează în acelaşi mod şi le depun în faguri sub fonnă de miere şi anume : miere de flori (monofloră sau poliflori), aceea rezultată din prelucrarea nectarului, miere de mana (miere dc pădure), cea rezultată de la culesul de mană şi miere de amestec, cînd albinele culeg concomi­tent, din ambele resurse (nectar şi mană), în diferite proporţii, predominînd una sau cealaltă, după sezon şi gradul de atractivitate (concentraţie, abundenţă, accesibilitate etc.).

în concluzie, a tît nectarul cît şi mana provin din seva plan­telor, deosebirea între ele constînd numai în modul şi forma sub care acestea devin accesibile albinelor.

Seva elaborată este în general foarte bogată în substanţe nu­tritive, acestea variind în ceea ce priveşte concentraţia şi proporţia diferiţilor constituienţi, în raport cu ‘ planta, fcnofază (înmuguri­rea, formarea florilor, creşterea fructelor etc.) şi anotimpul. Astfel seva elaborată conţine 10-^-30o/o substanţă uscată, din care : hidraţi de carbon (zaharuri) 5—25»/o, proteine 0,03—0,27«/o şi substanţe minerale 1—3% .

De asemenea, conţine, în diferite proporţii, acizi organici şi vitamine ; reacţia sa este alcalină avînd pH 7,4—8,7.

Analizînd spectrul zaharurilor din seva elaborată, în cazul a 250 de plante aparţinînd la 55 familii botanice, M aurizio a diferenţiat 3 grupe de plante şi anume :

— prim a grupă, plantele a căror sevă elaborată conţine numai zaharoză ; aici se încadrează unele specii melifere im portante ca : salcîmul alb (Robinia pseudaccacia), arţarul (Acer sp.), molidul (Picea excelsa) e tc . ;

— a doua grupă cuprinde speciile a căror sevă elaborată con­ţine în cea mai mare parte zaharuri superioare (oligozaharide) precum şi ceva zaharoză. Din această grupă fac parte plantele din familiile Oleaceae, Verbenaceae, Myrtaceae etc. ;

— a treia grupă de plante cuprinde speciile a căror sevă con­ţine în cea mai mare proporţie zaharoză şi numai într-o mică măsură alte zaharuri. Din această ultim ă grupă fac parte majori­tatea plantelor melifere.

La unele specii din familiile Oleaceae şi Rosaceae, s-a găsit în sucul celular alături de zaharuri şi alcool zaharat, ca manitol şi sorbitol. Zaharurile simple apar relativ ra r în sucul celular şi rămîn în general lim itate la proporţii mici. Form area celorlalte zaharuri sînt condiţionate de sezon şi de procesele hormonale ce

14

au loc în frunze. Astfel în sucul celular al aceleiaşi plante, poate predomina în prim ăvară zaharoza, iar spre toam nă alte forme de zaharuri.

Sub raportul conţinutului în proteine în sucul celular apar mai ales acizii aminici şi amidele, ca de exemplu acidul glutamic, acidul asparaginic, glutam ina şi asparagina. C antitatea şi calitatea substanţelor proteice din sevă variază de asemenea în raport cu fenofaza şi anotimpul. în general conţinutul în proteine creşte din vară spre toamnă.

Pe lîngă elementele de bază, zaharuri şi substanţe proteice, seva elaborată conţine acizi organici (ac. malic, ac. citric), vitamine din grupa B (Bi, Bî , B#), C. etc. ; de asemenea magneziu, potasiu şi alte substanţe minerale.

Mana, a cărei origine şi proces biologic de formare sînt bine clarificate în prezent, se caracterizează printr-un conţinut în sub­stanţă uscată de 5— 18o/0, din care zaharurile reprezintă 90—95% , proteinele 0,2— 1,8% , iar substanţele minerale, acizii organici, vitaminele etc. cca. 5% . Spre deosebire de sucul celular, care pre­zintă o reacţie alcalină, reacţia manei este uşor acidă, avînd o valoare a p H = 5 ,9 —7,8, ceea ce constituie un aspect pozitiv pentru îm bunătăţirea calităţii mierii de mană. Este cunoscut faptul că spo­rirea acidităţii la substanţele de hrănire a familiilor de albine con­tribuie la creşterea puterii bactericide a acestora şi respectiv la m ă­rirea rezistenţei îm potriva diferitelor infecţii (I a c h i m o w i c z).

Com poziţia manei variază pe de o parte în rapo rt cu planta gazdă, fenofaza şi anotimpul, iar pe de altă parte în funcţie de specia producătoare de mană.

Pe baza ultimelor analize şi cercetări întreprinse de D u s p i v a (41) s-a stabilit că în mană apar, pe lîngă substanţele componente ale sevei, şi forme noi de zaharuri, neîntîlnite pînă în prezent în sucul celular. Acestea sînt rezultatul acţiunii ferm enţilor şi secreţii­lor produse de insecte care contribuie nu numai la descompunerea zaharurilor din sevă ci şi la form area de zaharuri superioare (oligozaharide), unele dintre acestea descoperite pentru prim a oară în m ană (melezitoza).

Deosebit de im portant este faptul că uneori sub influenţa acestor fermenţi se pot forma unele substanţe zaharoase, ce sînt ignorate de albine şi alte insecte consumatoare de mană. Astfel afida roşie a mărului (Eriosoma lanigerum Hausm.) elimină pe frunze alcool zaharat (sorbitol, inozitol), în loc de zahăr. Aşa se explică fenomenul că în unele cazuri, mana anum itor insecte, în ciuda producţiei ei în masă şi a condiţiilor favorabile de zbor, nu este totuşi culeasă de albine. D upă Zander c ita ta t de Maurizio, modificarea parţia lă a compoziţiei manei de la o specie de p ro ­

15

ducător la alta este datorită ferm enţilor ţi a secreţiilor specifice fiecărei specii de insectă. S-a stabilit că aceste transform ări bio­chimice, sub influenţa fermenţilor şi a enzimelor producătorilor de mană, însemnează adesea o ameliorare a calităţii manei, asemă­nătoare m odificărilor ce se petrec la prelucrarea nectarului în miere dc către albina meliferă.

Spre deosebire de spectrul zaharurilor, care aşa cum s-a arătat, suferă modificări im portante de la sevă la mană, spectrul proteic al manei este întrutotul asemănător cu cel al sevei plantei gazdă, urm înd variaţiile condiţionate de anotimp şi mersul vremii.

In unele cazuri însă, apar în mană pe lîngă aminoacizi pre­zenţi în sevă şi aminoacizi noi, ca de exemplu acidul gama amino- butiric (K 1 o f t). Acest produs nou se presupune a fi rezultatul metabolismului insectei sau constituie un produs al activităţii sim- bionţilor *, capabili să fixeze şi să transform e azotul din aer.

Pentru că în mană mai există unele substanţe neîntîlnite în seva plantei gazdă, se deduce că simbionţii joacă un rol şi în sinteza vitaminelor, îndeosebi a celor din grupa B, care sînt rare sau unele lipsesc complet în sucul celular.

Fig. 7 — N ectarii florale la floarea Fig. 8 — N ectarii e s tr a ­de dovleac florale la frunza de cireş

* S im bion ţi = Problem a sim bionţilor în com plex este tratata în ca­p ito lele II şi V din prezenta lucrare.

16

t'ig 9 — Secţiune în glanda neciariferă la salcîra ( o r i g i n a l )

N ectarul este secretat dc glandele nectarifere sau nectarii. După poziţia lor pe plantă, se po t diferenţia nectarii florale ce «■e găsesc chiar în interiorul florii (fig. 7) şi nectarii extraflorale, care sînt dispuse în afara florii, fie la baza frunzei pe peţiol, pe stipcle, bractee etc. (fig. 8).

Ţesutul secretor se compune din celule mici, cu pereţi subţiri >i bogate în plasmă. Structura nectariilor prezintă particularităţi dc la o specie la alta (fig. 9).

La m ajoritatea plantelor melifere, nectariile florale sînt ali- menate prin ambele ţesuturi conducătoare : floemul (ţesutul liberian) >i xilemul (ţesutul lemnos). N ectariile aprovizionate de floem secretă în general nectar cu o concentraţie mai ridicată în zahăr, pînă la 60—70% , pe cînd cele avizate numai la xilem secreta un nectar mai diluat, fiind rareori cules de albine (49).

Com poziţia chimică a nectarului se deosebeşte de aceea a sucu­lui celular, fiind în special mai săracă în substanţe proteice (ami­noacizi). S-a constatat că, cu cît glandele nectarifere sînt mai m ult diferenţiate anatomic, cu a tît conţinutul în aminoacizi este mai redus.

Transform ările chimice încep în nectarii chiar în timpul se­creţiei de nectar, cînd enzimele care reduc zahărul acţionează

I — Mierea de mani 17

asupra hidraţilor de carbon din sevă. în general nectarul conţine un amestec, în diferite proporţii, de zaharoză, fructoză şi glucoza, în funcţie de specia meliferă şi familia botanică. Astfel la majori­tatea plantelor din fam ilii Crucifere, la unele Borraginaceae, Scro- phulariaceae etc., nectarul conţine în special glucoză şi fructoză, iar zaharoză aproape de loc. în schimb la multe specii din fam. Leguminosae (salcîm, spacetă, trifoi etc.), Labiate (lavandă, salvie etc.) precum şi la salcie, castan sălbatic etc., în nectar predomină zaharoza. Este interesant de rem arcat că gradul dc atractiv itate şi preferinţă a albinelor pentru diferite flori este în funcţie nu numai de concentraţie în zahăr a nectarului ci şi de proporţia relativă a zaharurilor componente din nectar ( M a u r i z i o ) .

18

II. INSECTELE PRODUCĂTOARE DE MANĂ Şl PLANTELE LOR GAZDĂ

Date generale. Insectele producătoare de mană sînt în general foarte răspîndite în natură. P înă în prezent num ărul speciilor de homoptere cunoscute se ridică la aproxim ativ 25.000 fiind răspîn- diie în toate regiunile globului [21]. Astfel, unele specii ajung pînă în zonele reci ale Arcticii şi Antarcticii, pînă acolo unde vegetează

plantele fanerogame. în legătură cu plantele pe care se hrănesc (plantele gazdă), cele mai numeroase specii sînt localizate în re­giunile tropicale şi subtropicale.

Aceste insecte se hrănesc cu seva vegetală, unele fiind pro­prii anum itor specii de plante (monofage), altele avînd un caracter cnai general, parazitînd pe plante din diferite specii şi familii (nligofage).

în acelaşi timp, în cadrul fiecărei grupe de hom optere există genuri şi specii, legate de anumite zone : stepă, pădure, zona mon­tană etc. Deci sub raport ecologic, se constată o repartiţie deosebită, ■i tît pe verticală cît şi pe orizontală.

Capacitatea de înm ulţire a producătorilor de mană este con­siderabilă. O singură matcă (fundatrice) naşte în cursul vieţii mai multe duzini de urmaşi care împreună dau naştere la mii de nepoţi ţi aceştia în continuare la zeci de mii de strănepoţi. în generaţia următoare s-ar putea ajunge la milioane şi în cealaltă la miliarde dc urmaşi, dacă ar rămîne toţi în viaţă.

în consecinţă, familia unei singure mătei ar ajunge după trei generaţii la 820 biliarde de urmaşi, iar copiii acestora la 820X 1015.i ionsiderînd că fiecare insectă a r cîntări în medie aproxim ativ un iniligram, în acest caz, întreaga populaţie de insecte ar atinge greu­tatea de 820 milioane tone, ceea ce a r echivala aproxim ativ cu pro­ducţia mondială de grîu pe trei ani [53].

Această tendinţă uriaşă de dezvoltare a insectelor producătoare dc mană este stăvilită puternic şi în mod permanent de un complex

19

de factori biotici şi abiotici, care joaca de fapt un rol hot.irîtor în menţinerea echilibrului biologic în n a tu ri.

în Europa, producătorii de mană sînt în general bine repre­zentaţi, fiind mai răspîndiţi în zonele forestiere din Austria, R. S. Cehoslovacia, Elveţia, Franţa, Italia, R. D. Germană, R. 1 . a Ger­maniei, U.R.S.S., R. S. Polonia, Iugoslavia, R. S. Roinini.i etc.

N um ărul speciilor de producători de mană (Humuptcrac) pe continentul european este foarte m are ; referindu-ne îm ă mimai la speciile ce prezintă im portanţă apicolă, acestea se cifrei/.'i la 60, dintre care 52 specii aparţin subordinului aphiduule.i. specii fa­miliei lecaniidae şi 2 specii familiei Psyllidae. Pe IÎim. i u < stea mai există încă aproxim ativ 40 specii de producători de m.uui, asupra cărora cercetările sînt în curs [41, 53].

în ţara noastră, unde condiţiile de clin ii şi viy.ei.iin .înt în general favorabile dezvoltării unei faune şi flore. boj|,ne ţi variate, se întîlnesc toate aceste specii dc producători de mana. Im portanţa economică a acestora diferă însă dc la o zonă la alt.i ,i >lo la un un masiv la altul, în raport cu condiţiile dc vegetaţie >i miertu limat, ce le caracterizează.

Menţionăm că pînă în prezent s-au cercetat numai o parte din speciile am intite şi anume cele cu im portanţă cconomicA m u mare, celelalte fiind identificate şi urm ărite cu privire li intensitatea secreţiei manei, precum şi a gradului de cercetare ti >> • t<*i .i de către diferite insecte consumatoare de mană şi în tpeii.il ii* către albine.

1. CLASIFICAREA PR O D U C Ă TO R ILO R DE M A N A

Insectele producătoare de mană fac parte din o u l i n u l Ifomop- tera, care cuprinde 5 subordine şi anum e: C icadoidtJ , Ptyllvidca, Aleyrodoidea, Coccoidea şi Apbidoidea [4], D intre aco.tv.t, impor­tanţă pentru apicultura prezintă mai ales ultimele două subordine :

Apbidoidea şi Coccoidea.

Subordinul Apbidoidea cuprinde urm ătoarele familii :— Familia Lachnidae** cu subfamiliile Cmarinae, I achninae

şi Traminae.— Familia Cbaitophoridae * cu subfamiliile Cbaitophorinac şi

Syphinae.— Familia Callaphididae * cu subfamiliile Phyllaphidinae,

Callapbidinae şi Therioaphidinae.

— Familia Aphididac * cu subfamiliile Pterocommatinae, Aphidinae, Anurapbidinae, Myzinae, Dactynotinae.

— Familia Telaxidae cu subfamiliile Anoecinae, Telaxinae, Hormaphidinae.

— Familia Pemphigidae cu subfamiliile Scbizoneurinae, Pem- pbiginae, Fordinae.

— Familia Adelgidae * (Chermesidae) cu subfamiliile Pineinae, Adelginae.

— Familia Phylloxcridae cu subfamiliile Phylloxerinae şi Pbylloxerininae.

— Subordinul Coccoidea cuprinde familiile :— Margarodidae, Lecaniidae ** Kermidae, Pseudococcidae * şi

Diaspididae.Amintim de asemenea printre producătorii de mană, cu mai

mică im portanţă pentru apicultura in ţa ra noastră şi unele specii din familia Psyllidae, subordinul Psylloidca, ca de exemplu : Psylla mali, Psylla piri, Psylla ulmi etc.

2. M O RFOLOG IA INSECTELOR PR O D U C Ă TO A R E DE M ANĂ

Producăorii de mană (Homopterele) sînt insecte exclusiv terestre, fitofage, de diferite forme şi mărimi, de la 0,5 mm la unele afide, coccide etc., pînă la 80 mm la unele specii de cicade. Corpul producătorilor de m ană este form at din trei părţi principale : capul, toracele şi abdomenul. Capul este în general mobil şi hipognat (oblic în jos) la subordinul Ciccadoidea, Apbidoidea, Psyloidea şi rareori ortognat (vertical în jos) ca la adulţii de Aleyrodoidea. (fig. 10). Capul prezintă organe vizuale, antene şi aparat bucal. Ca organe vizuale există ochi compuşi, ochi simpli (oceli) şi ochi lar­vari persistenţi. M ajoritatea acestor insecte, cu excepţia femelelor de Coccidae şi a larvelor de Psyllidae, prezintă antene lungi, com­puse din 4— 15 articole, la suprafaţa cărora se află perişori sen­zoriali.

A paratul bucal prezintă, în esenţă, aceeaşi conformaţie la toţi producătorii de m ană (Apbidoidea, Psylloidea, Coccoidea) fiind adapta t pentru în ţepat şi supt. Acesta se compune din buza supe­rioară (labrum) care este m ult redusă şi buza inferioară (labium), ce formează rostrul. Labium este în formă de jgheab în care alunecă

* Fam ilii care cuprind specii im portante pentru apicultură.** Fam ilii care cuprind specii cu pondere econom ico-ap icolâ mare.

21

Flt l> 11 >< .1 îmi tir ■.>uri Ic aleIm/oi tl mId •u liilor la•ltiilr, pulul. /I ......... |i< (după PP O 11 Ofl, il)

stileţii mandibulari şi maxilari, iar la cap.it pn im i p m m i/oria li cu rol tactil. Stileţii maxilari sînt m ult apropi H' unul >1, iltul, eidelim itînd două canale suprapuse, unul dorsal, .. ............. i .malulalim entar — şi unul ventral, mai mic canalul s.ili« n 111- ţ ii man­dibulari sînt situaţi de o parte şi de alta a stileţilm .... 'I ni, i.ir Iaextrem itatea lor se află aenticule [4] cu ajutorul > Ihh.i itrăpung ţesuturile vegetale. în tre stileţi este situat nipofarini;eli e> ronsti- tuie o parte însemnată a aparatului bucal. H ipofar n if h i.i parte la formarea pompei bucale care aspiră alimentele li> Itidc i le con­duce în faringe. în hipofaringe se află pom pa salviara ian- aspiră >ili v a din conductele glandelor salivare şi o împing spre canalul vilivar ventral, delim itat de stileţii maxilari (fig. 11).

I nr,\i ele formează un to t unitar. Aripile sînt membranoase,i.K m ir.....iu' depăşesc în lungime pe cele posterioare. In generalmi.tm mIii ulm aripaţi, şi anume cu cîte două perechi de aripi, cu■ ■.11 in» i .. .i m ic im Ncrvaţiunea este m ult redusă. Frecvent există ţi Im im l 11 i aripi (aptere).

I i ml. 11 Ir pi'ulin Uimre de mană picioarele sînt diferit con­formai' in Imn in> ilf Iclnl de viaţă. La m ajoritatea speciilor, picioarele mi i.lip iu - ' pentru mers. La Ciccadoidea, Psylloidea, A lcytvdm ilt,' p n .......1« ini nlapt.iu pentru sărit. Formele seden­tare nu pic io,im le mult reilme (i.iotiindca),

t

22

Abdomenul este al­cătuit prim itiv din 11 segmente, dar la majo­ritatea speciilor, segmen­tul 10 este unit cu al 11-lea, form înd placa anală (Apbidoidea) sau conul anal (Cicadoidea,Psylloidea).

Structura internă a producătorilor de mană indică prezenţa în tegu­ment a numeroase glan­de ceriere ce pot fi uni şi pluricelulare.

Alături de acestea sc pot întîlni la unele specii glande scricigene, cu rol în formarea scu­tului protector al feme­lei (21) etc.

Sistemul digestiv este f .g „ _ Modul de aIimentaţie Ia Homo_ alcatUlt din . cavitatea ptere (după B o n n e m a i s o n ) bucală, fanngele, esofa­gul, intestinul mediu şi intestinul posterior. Intestinul mediu este astfel constituit încît extrem itatea sa posterioară prezintă o supra­faţă de contact cu extrem itatea anterioară, alcătuind camera fil­tran tă , ce permite trecerea hranei direct spre intestinul posterior şi rect. Digestia sc face în intestinul mediu care este secretor, iar absorbţia, în intestinul posterior. Psilidele şi afidele au camera filtran tă m ult simplificată.

Sistemul respirator este traheal : o pereche de tuburi traheene dorsale ce comunică cu exteriorul prin orificii numite stigme, ce lipsesc întotdeauna în regiunea capului.

Sistemul circulator este destul de bine d ez v o lta t; to ţi producă­torii de mană, cu excepţia diaspididelor posedă o inimă şi o aortă.O caracteristică este prezenţa unui organ propulsor (inima) scurt, localizat în partea posterioară a abdomenului.

Trebuie să adăugăm că între producătorii de mană (homo­ptere şi diferite microorganisme-bacterii sau ciuperci — s-a consta­ta t o endosimbioză [21, 25, 33, 41]. Aceste microorganisme de­numite simbiotici, care sînt ereditari, trăiesc liberi în hemolimfa insectei gazdă, ca la Coccoidea în celulele sanguine sau în celule

23

speciale derivate din ţesutul adipos (corpul gras), ca la Fulgoridae şi Cicadidae. Adesea simbionţii sînt grupaţi în organe speciale, de­numite micetome, ca la Apbidoidea, Psylloidea, Aleyrodoidea şi unele Cicadidae.

La multe grupe de homoptere, micetomele sînt viu colorate şi cu o bogata reţea de trahei. în raport cu legătura ce există între producătorii de mană şi simbionţi s-au stabilit următoarele tipuri de simbioze [21] :

— Bacterii simbiotice libere în lumenul intestinului mediu.— Simbionţi localizaţi in epiteliul intestinului : ciuperci, ca la

Yassidae sau bacterii, ca la Cocoidea.— Simbionţi localizaţi în corpul gras : ciuperci (Ascomycetae)

sau bacterii (Cocoidea, Fulgoridae etc).— Simbionţi grupaţi în adevărate micetome (Aleyrodoidea,

Aphidoidea, Cicadoidea, Psylloidea etc.).La unele afide, un micetom poate să conţină mai multe tipuri

de simbionţi, fie în aceeaşi celulă, fie în celule diferite.Subliniem că, cunoaşterea am ănuniţtă a endosimbionţilor şi

a rolului lor în viaţa insectelor producătoare de mană se datoreşte Prof. P. Buchner şi colaboratorilor săi. Aceştia au stabilit că sim- bioţii (endosimbionţii) au proprietatea de a sintetiza, din reziduurile mimice, rezultate în urm a procesului de metabolism bazai al in-

Hctei, substanţe proteice asimilabile şi to todată formează şi unele vitamine din grupa B.

Cunoaşterea precisă a acestui fenomen dc endosimbioză, ce• \l t.i intri- producătorii de mană şi unele microorganisme, pre­zintă <i im portantă deosebită pentru apicultură, deoarece această drscopei iic ,1 permis elucidarea unor aspecte cu privire la calitatca manei şi a mierii de m ani, demonstrîndu-se în mod ştiinţific că mana este lipul,i de >nbst.in[ele dc descompunere rezultate în urma metabolismului proteic al iiţsectti [25]. Această precizare rem ar­cabilă făcută pe plan mondial, dc specialişti cu renume, a stîrnit un deosebit interes, contribuind şi mai mult la creşterea importanţei manei ca sursă meliferă şi în acelaşi timp la aprecierea justă a valorii nutritive superioare a mierii de manii (miere de pădure).

în continuare este interesant, să dăm o i a iac teri/are morfo­logică a producătorilor de mană, diferenţiata pe r.rupe de familii (subordine).

Afidele (Aphidoidea) sînt insecte de dimensiuni mici, ce va­riază în tre 0,5— 8 mm, cele mai mari fiind lachnidole, la majori­tatea speciilor însă, lungimea variază în tre 2— 4 mm. Afidele pre­zintă diferite forme, în rapo rt cu locul de hrană. Astfel, speciile ce trăiesc pe frunzele (acele) de conifere sînt subţiri, ccle dc pe scoarţă au o formă turtită , iar cele de pe frunzele de foioase sînt

24

mult turtite. Aceste insecte sînt de diferite culori, predominînd culorile : verde deschis, maro-gălbui sau negru. Un fenomen inte­resant de adaptare la mediu îl prezintă C inara pectinatae N ordl., al cărui corp este verde, cu două dungi albicioase, asemenea frun­zelor de conifere. Tegumentele sînt moi şi prezintă perişori de forme şi lungimi variabile.

Capul este distinct separat de corp la formele aripate, nu însă şi la formele nearipate. La afidele nearipate ochii compuşi sînt reduşi sau lipsesc complet (Pemphigini). în locul ochilor compuşi, apterele de la Pemphigidae, Chermesidae, Phylloxeridae au numai ochi larvari persistenţi (trei omatidii) situaţi pe o protuberanţă oculară. La formele aripate, anterior ochilor larvari există ochi compuşi bine dezvoltaţi. Antenele sînt form ate din 3—6 segmente pe suprafaţa cărora se află organe senzoriale de miros, constituite din elemente nervoase, separate de mediul extern prin pereţi subţiri. Aceste senzorii sînt caracteristice pentru toate formele şi toate stadiile şi sînt localizate pe ultimile două segmente.

La adulţi şi mai ales la masculii aripaţi, apar organe senzoriale unite, alcătuind rinariile. O rinarie cuprinde un grup de celule senzoriale, acoperite de o membrană chitinoasă subţire şi înconju­rata de o coroană de perişori. La unele specii de afide, există la baza antenelor organe de echilibru.

A paratul bucal la afide este tipic producătorilor de mană, fiind adaptat pentru în ţepat şi supt.

Toracele formează un to t unic, căci toate cele trei părţi sînt concrescute. La indivizii aripaţi prezintă o dezvoltare deosebită mezotoracele care posedă două perechi de aripi membranoase ; aripile posterioare prezintă perişori iar marginea aripilor anterioare este solzoasă. Aripile sînt relativ mari şi în stare de repaus sînt dispuse deasupra abdomenului, fie vertical ca la Aphididae şi Pem­phigidae, fie orizontal, ca la Pbiloxeridae şi Adelgidae [4].

Picioarele sînt conformate pentru mers. Femelele sexuate de afide prezintă, pe o porţiune a picioarelor, senzorii, ce se consideră a avea rol de glande odorifice, cu im portanţă în timpul împere­cherii generaţiei de toamnă.

Abdomenul formează împreună cu toracele un tot, excepţie făcînd indivizii aripaţi la care se remarcă o delimitare evidentă. Afidele au orificiul anal situat între două plăci sclerotizate : placa anala şi codiţa. Orificiul genital se deschide între placa anală şi placa genitală. O altă caracteristică a afidelor este că prezintă dorsal între segmentul 6 şi 7, organe speciale, numite comicele. Acestea se prezintă sub forma unor proeminenţe care se termină cu pori ce se închid prin contracţia voluntară a unor muşchi. Cor- niculele împrăştie un lichid vîscos, galben-maroniu ; acesta este

25

un amestec de sînge şi ceară ce se întăreşte într-un timp scurt de la expulzare şi este consi­derat ca avînd rol de apărare contra prădătorilor (4,33).

Organele de înm ulţire la afide se rezumă la un simplu orificiu genital, în cazul feme­lelor, iar masculii prezintă un organ tubular,

S tructura internă a afide- lor indică prezenţa unor glande ceriere cu secreţie a tît dc abun­dentă îneît la multe spccii aco­peră întreg corpul. La nume­roase afide (forme aptere de Chermesidae, Pemphigidae, Phylloxeridae), grupele de ce­lule ceriere sînt dispuse pe fie­care segment corporal (fig. 12).

Afidele prezintă fenome­nul dc sînge rare reflexă. Sîn- gele afidelor, pc lîngă clemen­tele figurate obişnuite, conţineşi celulele ceriere, cc se dife­renţiază progresiv din anumite leucocite (21),

C ocddcle (Coccoidea) se hrănesc cu seva ţesuturilor vii

ale plantelor, ca şi afidele, dar sînt paraziţi mulr o u i specializaţi. Sexele sînt bine diferenţiate. Masculii sînt de regul i mici, aripaţi, dipteri, cu aripile dispuse orizontal ; unele specii au şi masculi aripaţi şi apteri. Masculii prezintă picioare lungi ; aparatul lor bucal este degenerat sau lipseşte complet. Toate aceste caractere morfologice oglindesc v iaţa masculilor, care este foarte scurtă,uneori de numai cîteva ore, scopul ei unic fiind fecundarea femelei.

Femelele sînt mai m ari decît masculii, aptere, larv iforme, cu corp moale şi tegument chitinos ; au picioare rudimentare (fig. 13). Aparatul bucal este adaptat pentru în ţepat şi supt, cu menţiunea că rostrul este redus ca dimensiuni, iar stileţii sînt foarte lungi şi mobili, astfel îneît, din locul fixat, po t să pătrundă în ţesuturile plantelor pe o suprafaţă destul de mare.

26

Fig. 13 — Lecaniide (după H a r a g s i in).

Secreţiile de ceară sînt foarte abundente şi provin de la glan­dele mono şi pluricelulare. Perii şi spinii cerieri, secretaţi de glan­dele marginale de la femelele de coccide, elaborează ceara sub forme foarte variate (fig. 14). Glandele ceriere pluricelulare sc prezintă sub mai multe forme (fig. 15). Mai multe celule, cu aceeaşi structură bistologică, sau cu structuri variate pot avea un singur disc secretor cu un por sau cu pori multipli. La coccide distribuirea glandelor este specifică, în general sînt grupate în ade­vărate organe ceriere. Femelele de Diaspididae prezintă grupe de celule ceriere perivaginale, a căror secreţie pulverulentă acoperă ouăle ; la Lecaniidae şi Orthezidae, acestea elaborează un ovisac.

Psilidele (Psylloidea) sînt insecte mici de 1—4 mm. Prezintă în general o structură tipică producătorilor de mană. Primele două perechi de picioare sînt adaptate pentru mers, iar a treia pereche este adap ta tă pentru sărit.

Pentru apicultură, ca producători de mană, prezintă im por­tan ţă numai larvele de psilide. Larvele trec prin 5 stadii de dez­voltare, producţia de m ană fiind deosebit de abundentă în ultimele două stadii. Corpul larvelor este tu rtit dorso-ventral şi prezintă picioare scurte. Larvele sînt mobile numai în prim ul stadiu, apoi se deplasează foarte anevoios.

Unele specii, ca Psylla mali, P. jraxini etc. prezintă o pungă cerieră perianală,a cărei secreţie acoperă mana într-o pojghiţă de

27

Fig. 14 — Tipuri de peri cerieri secre­ta ţi dc glandele m arginale de la larve Fig. 1) — G lande ceriere;i form ele de C occide (după K . S u l e ) p luricelulare (după K . S u l e )

ccară. Psylla alni, P. buxi, prezintă în locul pungii ceriere, fila­mente ceroase independente.

3. CICLUL BIOLOGIC

Homopterele se reproduc a tit pc calc sexuală cît ţi prin par- tenogeneză. înm ulţirea pe calc partenogenetică este destul de frec­ventă la Aphidoidea, Coccoidea, Aleyrodoidea ctc. I lermafrodis- mul însă se întîlneşte foarte rar şi numai la unele coccide (Peri- cerya purchasi) [ 21].

La multe specii de Apbidoidea, Coccoidea cu . masculii se deosebesc de femele nu numai prin caractere sexuale prim are ci, adesea şi prin caractere sexuale secundare. Astfel la coccidc, m as­culii au corpul conform at norm al, sînt mobili şi prevăzuţi cu aripi în m ajoritatea cazurilor, de asemenea prezintă un aparat bucal rudimentar. Femelele în schimb sînt fără aripi, lipsite de picioare şi stau în general fixate pe plantele gazdă. Corpul lor este larvi- form fig. 16).

28

F ig. 16 — Lecanlida mare în plină secreţie ( o r i g i n a l )

Ciclul evolutiv al unei specii de insecte începe de la ou (la speciile ovipare) sau de la larvă (la sp. vivipare) şi se term ină cu faza adultă ; această perioadă alcătuieşte propriu-zis „o generaţie". Numărul generaţiilor variază la diferite genuri şi specii de pro­ducători de mană. Astfel există specii cu o singură generaţie pe an, denumite monovoltine ca la unele specii din Coccoidea şi specii cu 2—3, sau mai multe generaţii (peste 8— 10 generaţii anuale), denumite polivoltine , aşa cum există la m ajoritatea speciilor din Aphidoidea.

La speciile ovipare, ouăle sînt depuse în general izolat, pe ramuri, frunze, muguri, în crăpăturile scoarţei etc. ; uneori sînt

29

Fig. 17 — O uăle de iarnă, depuse d e lachnida pinului (A ) — Lecaniidele mari ale m olidulu i depun, în general, un im portant număr după cum se poate vedea în im aginea B — care prezintă ouăle unei singure fem ele, în fig , 17C — ouăle depuse de lecaniida stejarului (original)

30 '

introduse şi în ţesuturile plantelor, la unele specii de cicade. De­punerea ouâlor are loc la unele specii de afide şi în sol, pe rădă­cinile plantelor.

Num ărul de ouă depuse de o femelă în cursul vieţii variază de la cîteva ouă la unele specii de Aphidoidea, pînă la cîteva mii (2000—4000), la anumite specii de Coccoidea (fig. 17 şi 17 a, 17 b).

în unele cazuri ouăle sînt protejate de diferite secreţii ceroase, produse de glandele genitale anexe şi de glandele ceriere, ca la Coccoidea, Aphidoidea etc. La Lecaniidae, ouăle rămîn acoperite de corpul femelei, care moare imediat după depunere, luînd aspec­tul unui scut protector (ţeasta).

La m ajoritatea producătorilor de mană (Aphidoidea şi unele specii de Coccoidea) se întîlneşte şi forma de înm ulţire prin par- tenogeneză-vivipară, adică dezvoltarea embrionului are loc numai în corpul femelei (insectei adulte) care naşte astfel direct pui vii, fără fecundare.

Pentru a avea o orientare mai clară asupra ciclului evolutiv al principalelor specii producătoare de mană este interesant să cu­noaştem succesiunea stadiilor biologice ale acestora, grupate pe fa­milii : Lachnidae, Aphididae, Lecaniidae (Coccidae) şi Psyllidae.

Lachnidele prezintă un ciclu de reproducere caracteristic unde înmulţirea sexuată alternează cu una sau mai multe generaţii de femele partenogenetice (asexuată).

Acest ciclu se poate desfăşura la speciile nemigratoare, pe o singură p lantă gazdă (monoecice), iar la speciile migratoare, pe două plante gazdă (dioecice).

V. aptere

Fig. 18 — C iclu b iologic m onoecic (după B o n n e m a i s o n )

31

Fig. 19 — C iclul b iologic dioecic (după B o n n e r a a i s o n )

La speciile nemigratoare, exemplu Apbis pomi, ciclul evolutiv se prezintă astfel (fig. 18) ; din „oul de iarnă“ , depus în toamnă de către femela sexuată, apare tn prim ăvară o femelă apteră, nu­m ită matcă sau fundatrice. Aceasta matca d i naştere pe cale par- tenogenetică-vivipară, numai la fiice, ftuncle nearipate şi aripate, numite fundatrigene. Acestea continua sc înmulţească to t pe cale partenogenetica-vivipară, dînd naştere în continuare la femele virginogene aripate şi nearipate. Virginogcnele, în funcţie de con­diţiile de mediu, se dezvoltă pe aceleaşi specii dc plante (gazde prim are), sau pe plante din alte specii (gazde secundare) succedîn- du-se astfel mai multe generaţii, în cursul aceleiaşi perioade de vegetaţie. Spre sfîrşitul verii apar în cadrul coloniei femelele ari­pate, care reprezintă ultima generaţie de femele partenogenetice, numite sexupare. Acestea dau naştere la formele sexuate, masculi

şi femele, care după împerechere (copulaţie) depun ouăle de iarnă şi apoi ciclul se repetă. Această evoluţie este cunoscută sub numele de holociclică monoecică [4, 21].

La speciile migratoare, dezvoltarea are loc pe două plante gazdă, care din punct de vedere botanic, aparţin la familii dife­rite. în acest caz o parte din ciclul evolutiv-formele sexuate, oul de iarnă şi matca — se dezvoltă pe o p lantă gazdă prim ară, iar o altă parte — formele virginogene şi sexupare — pe plante gazdă secundare. De obicei, p lan ta gazdă prim ară este o specie arbores­centă sau o altă specie perenă, iar planta gazdă secundară este0 specie ierboasă anuală, cultivată sau spontană.

La speciile de afide migratoare, ca de exemplu la Apbis fabae, Myzus cerasi etc., ciclul evolutiv este prezentat în fig. 19. Pe planta gazdă prim ară apare prim ăvara, din oul de iarnă, matca sau fundatricca, care dă naştere, pe cale partenogenetică-vivipară, la 3—4 generaţii de femele fundatrigene. în sînul populaţiei for­mate de acestea, apar în ultimile generaţii, prin tre femelele neari­pate şi fundatrigene aripate. Acestea din urm ă părăsesc planta l^a/.dă prim ară şi formează colonii noi, pe alte specii de plante (plante gazde secundare) ; această formă alcătuieşte colonicus. Sosite pe noile plante gazdă, fundatrigenele continuă să se înm ul­ţească to t pe cale partenogenetică-vivipară, în toată perioada de vegetaţie, aînd naştere la o serie de generaţii virginogene sexupare, îlc ltu ite din femele aripate, care zboară şi se reîntorc pe planta

iţa/dă prim ară. D upă împerechere, femelele depun ouăle de iarnă, incheindu-se astfel ciclul biologic. Această evoluţie, care are loc1 > două plante gazdă, se numeşte holociclică dioecică.

Explicaţia biologică a acestui fenomen de migrare, spre alte locuri de hrană (plante gazde), este urm ătoarea :

— Stagnarea creşterii în vară la speciile forestiere micşorează îr» mod sensibil proporţia combinaţiilor azotoase solubile din sevă.I Jtuorită acestui fapt, ritmul de creştere şi înm ulţire al lachnidelor im i-uneşte treptat. Pentru a ieşi din impas, la unele specii apar iu această perioadă formele aripate, care zboară în căutarea unei noi plante gazdă, cu condiţii de hrană mai favorabile.

Acest fenomen poate apărea şi în prim ăvară, cînd datorită unei densităţi prea m ari a populaţiilor de producători de mană, loncorcnţa acestora pentru hrană devine mare, astfel îneît o parte■ Im insecte pleacă în căutarea unor plante mai întîrziate în creştere, in locuri mai umbrite sau pe plante acvatice etc., la care creşterea• ne îi ic A activă. Astfel multe dintre speciile de afide trec în vară *l«- ne arbori, pe diferite plante erbacee cu creştere activă (plante cultivate, buruieni etc.) (fig. 20). Unele specii de lachnide coboară

i — de m ană 33

Fig. 20 — O populaţie puternicii de afide, pe plante din flora spontana (pălăm idă) ( o r i g i n a l )

în perioada critică pe rădăcini în sol, unde sc hrănesc, fiind ferite de uscăciune şi prădători. In alte cazuri, unele afide petrec această perioadă ca larve inactive — stadiu de odihna (diapauză), de exemplu : afida arţarului (Chaetophorella aceris).

Spre toam nă, creşterea ram urilor tîrzii, a m ugurilor, precum şi m aturizarea fructelor şi a sem inţelor, la speciile arborescente sînt însoţite din nou de o creştere a concentraţiei sevei în p ro ­teine şi în special în acizi aminici, care face posibila o a doua înm ulţire în masă a producătorilor de mană fără a sc mai atinge densitatea populaţiilor din prim ăvară. în acest tim p formele m i­gratoare, care au parazitat pe plante gazde secundare în tim pul verii, revin pe plantele gazde principale, unde după îm perechere are loc şi depunerea ouălor de iarnă.

Lecaniidele se înm ulţesc în general pe cale sexuată şi prin partenogenoză (partenogenoză facultativă). In unele cazuri înm ulţirea are loc exclusiv pe cale partenogenetică (Eulecanium r u f uium).

34

La lecaniide, sexele sînt bine diferenţiate. Masculii sîn t ari­paţi, cu două aripi, lipsiţi de aparat bucal, iar femelele sînt fără aripi, larviforme, cu corp moale şi tegument ch itinos; au picioare rudim entare cu o singură ghiară, iar aparatul bucal este stiliform specializat pen tru în ţepat şi supt.

In evoluţia postembrionară se diferenţiază trei s ta d ii : larvă primară care apare din ou, larvă secundară şi femela. Biologic, stadiul de larvă secundară se subdivide în două faze : hibernală şi posthibernală, iar cel de femelă în faza imatură şi adultă. La m ajoritatea speciilor de lecaniide procesul depunerii ouălor este precedat de o intensificare a funcţiilor glandelor ceriere, pentru a determ ina aderenţa oului pe frunze (ace), sau pe scoarţa ram u­rilor şi de asemenea pen tru a împiedica pătrunderea apei sub corp. Perioada ovipozitară durează 10— 15 zile.

D in punct de vedere al reproducţiei, lecaniidele po t fi cla­sificate în :

- o v ip a r e / pon'tă «S w S ** \ (Physokerm es sp.)\ r \ 1 sac ovigen

— o v o v iv ip a r e — Sphaeroleccanium prunastri.

M aturaţia ouălor speciilor ovipare se produce în ovariole, iar embriogeneza în sacul ovigen. La speciile ovovivipare ouăle se formează to t în sacul ovigen, dar după m aturaţie sînt împinse în oviduct unde se produce ontogeneza.

Spaţiul în care femelele depun ouăle — sac ovigen — poate fi ventral sau anal. Unele specii au un singur sac ovigen, altele au 2 saci ovigeni, iar corpul e îm părţit longitudinal în 2 loji (Physokerm.es sp.).

Larva primară (Li) constituie principalul element de răs­pîndire al insectelor. Poate form a colonii (Eulecanium, Pulvinaria, Physokermes) pe dosul frunzelor sau colonii sedentare (Sphaerolc- canium prunastri) pe scoarţa ram urilor (fig. 20 a).

P rocentul ouălor eclozionate variază în tre 97,0—99,5% d in tre care aproxim ativ 30— 76% larve form ează colonii, iar 24—70% pier în tim pul m igraţiei de fixare, fie din cauza ploilor, fie chiar din lipsă de hrană. O parte din larvele prim are sîn t luate de v în t şi transporta te pe alte plante unde form ează noi colonii. D urata stadiului prim ar variază în rap o rt cu specia şi condiţiile climatice.

Astfel la Physokermes sp., Eulecanium corni, E. coryli, şi E. rufulum 65—70 zile, la Sphaerolecanium prunastri 60—65 zile şi Ia Pulvinaria betulae 15—20 zile.

35

Fig. 20a — Larve de lecaniide(A — larvă primară B — larvă secundanâ)

Larva secundară (Ls) apare în urma năpîrlirii larvei primare. Acest proces se produce la Eulecanium corni, E. coryli, Physo­kermes sp., la jum ătatea lui septembrie, iar în cazul lui Pulvina­ria betulae, la începutul lunii iulie. Tinerele larve secundare mi­grează de pe frunze pe ramuri, la baza mugurilor sub solzi, sau în crăpăturile scoarţei, o parte căzînd în frunzar. în perioada hibernării larvele îşi înfig aparatul bucal în ţesuturile plantei p en tru a avea stabilitate şi răm în fixate astfel pînă la începutul primăverii, cînd o dată cu pornirea în vegetaţie a plantei gazdă, acestea încep să se hrănească intens. După n îp îrlirea larvelor se­cundare (L2) o parte se transform ă în femelă iar altă parte, mult mai mică, în masculi.

Femela. în u ltim ul stadiu de evoluţie, stadiul de adult al in­sectelor, femelele sînt nearipate şi prezintă o culoare gălbuie. Acest stadiu marchează începutul producerii manei, moment care determină şi intensificarea activităţii furnicilor de pădure. în această perioadă, în timp ce masculii stau fixaţi pe frunzele aci- culare de molid, (Physokermes sp,), femelele se hrănesc activ şi

36

sccretă trep ta t to t mai m ultă mană. Este a doua fază de dezvol­tare a femelelor, caracterizată prin culoarea roşietică a ţestelor şi în acelaşi tim p prin tr-o creştere simţitoare a producţiei de mană. In faza urm ătoare, paralel cu creşterea în volum a femelelor şi culoarea lor se schimbă devenind vişinie. Este m om entul cînd femelele ajung la m aturitatea sexuală şi devin apte pen tru îm pe­rechere. în această etapă producţia de mană atinge punctul cul­minant.

Paralel cu dezvoltarea femelelor are loc, în apropiere, pe Irunzele de molid şi brad, m aturizarea masculilor care îşi fac apariţia de sub ţestele lo r ceroase, gata pen tru îm perechere.

Masculii se deplasează cu uşurinţă fiind aripaţi, iar după îm ­perechere mor, neavînd nici o contribuţie directă la producţia de mană.

Femelele îm perecheate se dublează în dimensiuni, ajungînd la dezvoltarea maximă, ceea ce m archează de fap t ultim ul stadiu de creştere al lecaniidelor. Paralel cu m aturizarea ouălor form ate în sacii ovigeni, producţia de m ană scade sim ţitor, iar culoarea feme­lelor devine trep ta t brună şi apoi brun închis, o dată cu moartea lor. Eclozionarea larvelor are loc, în funcţie de mersul vremii, din iunie pînă în septembrie.

Psyllidele prezintă un ciclu biologic care variază în raport cu .specia. Acestea pot ierna în stadiul de ouă, depuse pe ram uri, în crăpăturile scoarţei şi la baza mugurilor (Psylla mali), sau ca adulţi, adăpostiţi în scoarţa arborilor mai bătrîni (Psylla pyricola). Psylla mali prezintă o singură generaţie pe an în timp ce specia Psylla vyricola dezvoltă cel puţin 2—3 generaţii pe an. Caracteristic Psy-II idelor este faptul că ele parazitează organele tinere ale plantelor gazdă, a tît în stadiu de larvă cît şi în stadiul de adult.

4. SPECIILE DE IN SECTE PR O D U C Ă TO A R E DE M ANA D IN Z O N A PĂ D U R ILO R DE C O N IFER E

Zona m ontană a ţării noastre constituie în complexul ei o resursă meliferă deosebit de bogată şi variată. A lături de în tin ­sele masive de zmeuriş, zburătoare şi fîneţe naturale, care asi­gură familiilor de albine însem nate rezerve de nectar şi polen, speciile forestiere din această zonă furnizează anual şi im portante cantităţi de mană. în special mana din zona coniferelor, produsă de lachnide şi lecaniide, contribuie la obţinerea unor sorturi de miere de calitate superioară (fig. 21).

37

Fig. 21 — Stupărit pastoral în M unţii R etezatu l, jud. H unedoara ( o r i g i n a l )

Suprafaţa ocupată de conifere este de aproxim ativ un milion şi jum ătate ha ceea ce reprezintă aproape 25o/o din suprafaţa totală ocupată de păduri la noi în ţară (98). D in tre conifere, m o l i d u l (Picea excelsa) care de fap t reprezintă principala plantă gazda pentru producătorii de mană, ocupă 70°/o> b r a d u l (Abies alba) 25»/o şi p i n u l (Pinus sp.) cu l a r i c e l e (Larix europea), la un loc cca 5<>/o (14,60).

Subliniem că, spre deosebire de brad, molidul prezintă o arie de vegetaţie mai nordică, form înd arborete pure în partea superi­oară a subzonei coniferelor şi de asemenea arborete dc amestec cu bradul şi fagul, în partea inferioară a acesteia.

în general pădurile de m olid şi brad se întîlnesc în to t lanţul C arpaţilor precum şi în M unţii Apuseni [22,60].

Trebuie însă să m enţionăm că nu în toată zona coniferelor există condiţii ecologice favorabile creşterii şi dezvoltării p rodu­cătorilor de mană şi respectiv, perspective bune pentru culesul la m ană. D ezvoltarea şi gradul de răspîndire a insectelor pro­ducătoare de mană sînt condiţionate de o serie de factori externi şi interni.

38

Printre factorii externi cităm : factorii abiotici (solul, expo­ziţia, altitudinea, condiţiile meteorologice) şi factorii biotici (plan­tele gazdă, vegetaţia înconjurătoare, furnicile de pădure, dăună­torii, paraziţii etc.), iar ca factori interni avem factori ereditari. Se poate afirm a că aria de dezvoltare şi răspîndire a insectelor producătoare de m ană din masivele de conifere este condiţionată de zona naturală de vegetaţie, corespunzătoare speciilor vegetale respective : m olidul, bradul pinul, etc.

Pe baza cercetărilor efectuate pînă în prezent în zona coni­ferelor, s-a stabilit ciclul biologic la principalii p roducători de mană, perioadele lor de secreţie în funcţie de altitudine, şi s-a efectuat o cartare prelim inară a masivelor cu m ană din această ?onă, în vederea unei evaluări orientative a acestei im portan te resurse melifere. De asemenea, s-au stabilit o serie de elemente im portante pen tru elaborarea prognozei la culesul de mană [12, 14, 18, 34].

în vederea valorificării superioare a rezervelor de mană din masivele de conifere este necesar să cunoaştem (să identificăm) speciile de insecte producătoare dc mană, ciclul lor biologic cu perioadele optim e de secreţia manei, precum şi o scrie de factori care favorizează sau stînjenesc procesul de secreţie şi respectiv influenţează în tr-un sens sau altul, recolta de miere de mană (miere de brad).

în acest sens, în funcţie de planta gazdă, prezentăm mai jos în ordinea p roductiv ităţii şi im portanţei lor pen tru apicultura,o caracterizare morfo-fiziologică a insectelor producătoare de mană, subliniind în special anumite aspecte legate de stadiile de secreţia manei corelate cu unele fenofaze şi date calendaristice, utile pentru producţia apicolă.

PR O D U C Ă T O R II DE M A NĂ DE PE M O LID (P IC E A E X C E L SA L a m .)

în R. S. Rom ânia, m olidul constituie principala plantă gazdă, sub raportu l calităţii şi producţiei de m ană ; aceasta rezultă, a tît din suprafaţa im portan tă ce o ocupă în cadrul masivelor de co­nifere, cît şi din faptul că pe molid trăiesc şi se dezvoltă cei mai de seamă producători de mană, de im portan ţă mondială.

Speciile de producători de m ană răspîndite în molidişurile din ţara noastră s în t : 6 lachnide şi 2 lecaniide.

39

Lachnida marc a cojii de m olid (Mecinaria piceae sin. Cinară,piceae Panz. sin. cu Lacbnus grossus sin. cu Cinara grossa Kalt.)

Această specie facc parte din familia Lachnidae, subfam. Cina- rinae.

Insecta adultă este de culoare neagră-cenuşie, neagră-maronie, în rap o rt cu locul şi anotim pul. Prezintă o lungime de 4,5—5,0 mm, fiind cea mai mare lachnidă din zona coniferelor.

Pe lîngă aceasta prezin tă şi o particularita te interesantă, în lucrările de identificare, sau pen tru investigaţiile de prognoză şi anume : ferindu-se de lumina directă a razelor solare, îşi schimbă permanent poziţia pe arbore, în raport cu poziţia soarelui, astfel ca colonia să se găsească mereu în partea um brită.

Im portan t pentru întreaga evoluţie a populaţiei de insecte şi perspectivă de cules este momentul eclozionarii mătcilor p ri­mare (fundatrice) din ouăle de iernare.Term enul de eclozionare (pragul biologic) se determ ină prin în ­registrarea datelor privind evoluţia tem peraturii, de la desprimă- vărare (înflorirea ghioceilor) şi pînă la apariţia tinerilor m ătci. D upă lucrările lui S c h e u r e r [77], eclozionarea arc loc atunci cînd de la desprimăvărare, suma tem peraturilor medii zilnice peste 0°C,ajunge la 70— 80°C.

In condiţiile de desprim ăvărare 1970 din zona noastră mon­tană, (Punctul de control Blejoaia jud. Cluj — altitudine 1 100 m), eclozionarea mătcilor primare a avu t loc în a doua jumătate a lunii aprilie. Fenologic acest stadiu a corespuns cu înflorirea în pajiştile din zona respectivă, a urm ătoarelor specii : c a 1 c e a c a l u l u i (Caltba palustris), c r u c e a v o i n i c u l u i (Hepatica transsilvanica), p ă ş t i ţ a (Anemone ranunculoides), r u s c u ţ ă p r i m ă v ă r a t i c ă (Adonis vernalis) şi altele.

Mătcile proaspăt eclozionate se deosebesc cu uşurinţă de alte specii de laclinide, fiind de culoare albastră-cenuşie şi cu pi­cioarele galbene, iar ca mărime ating aproape 1 mm.

Ţinerile m ătci se deplasează imediat de pe frunze pe ram u­rile de 2—3 ani, unde se hrănesc intens, absorbind seva elabo­rată, bogată în substanţe nutritive. Mai tîrz iu se observă colonii ce populează adesea treim ea mijlocie a ram urii, uneori ajungînd pînă în vîrfurile ramurii. In acest moment, populaţiile de insecte po t fi cu uşurinţă identificate cu aju torul furnicilor de pădure, care circulă intens pe ram uri, le cercetează şi se ospătează din plin cu picăturile de mană secretate.

Spre sfîrşitul lunii mai — începutul lunii iunie, odată cu apariţia în poienele montane a florilor de p o r o i n i c (Orcbis sp.)

40

hy,. 22 — Poroinic (O rch is sp .) Fig. 23 — Bulbuci de m unte(T ro lliu s europeus)

.7 . fa i : ' W-/ CI. - J »|n\ * - f"l) itfJrJ

)i .1 b u l b u c i l o r d e m u n t e (Trollius europeus) (fig. 22 ţi 23), are loc naşterea primei generaţii (Fi) de fiice (fundatrigene).

O matcă naşte aproxim ativ 30 fiice virginogene (parteno-i c nr/.i vivipară).

Treptat colonia creşte sim ţitor, acoperind în unele cazuri liHriMRa suprafaţă a tulpinei, ceea ce se observă cu uşurinţă de la tliatanţă. în condiţii favorabile, aceste colonii ajung la peste 5000

41

Fig. 23a — C ules de m ană în zona coniferelor ( o r i g i n a l )

de indivizi, cînd dezvoltarea populaţiilor înregistrează primul m a­xim biologic (iunie-iulie). Paralel cu aceasta şi producţia de mană creşte, iar culesul albinelor se intensifică puternic, înregistrînd zilnic la c în tarul de control, sporuri ce depăşesc 2—4 kg. miere/ fam. albine (fig. 23 a).

O dată cu apariţia celei de a doua generaţii de fiice (Fî), care este com plet aripată, populaţiile se răspîndesc (roiesc) la distanţe m ari în pădurile de molid, unde form ează noi colonii de p rodu­cători de mană. Aceste colonii se hrănesc pe ram uri tinere de 1—2 ani, dînd apoi naştere generaţiei urm ătoare de fiice partenogene- tice (F3) care contribuie la o nouă dezvoltare puternică a acestei specii, respectiv la o nouă producţie însemnată de mană.

în condiţii m eteorologice favorabile (ploi m oderate şi tim p călduros), poate avea loc înregistrarea celui de al doilea maxim biologic, în a doua jum ătate a lunii august, cînd se poate obţineo a doua recoltă de m iere de mană, care însă nu este de p ro ­porţia înregistrată la prim ul cules. D urata acestui cules este de­seori scurtă, avînd în medie 5—6 zile [41, 43].

42

Fig. 24 — M ecinaria piceae în preajma depunerii ouălor (o r ig in a l)

Spre toam nă (septembrie) are loc apariţia formelor sexuate, masculi şi femele, ambele forme nearipate. D upă împerechere (copulaţie), femelele depun oul de iarnă. Este interesant de men- lionat că femelele sexuate (ovipare) prezintă în partea inferioară .1 abdomenului un brîu de ceară alb-sclipitor care înconjoară placa anală şi se menţine ca o podoabă pe toată perioada depunerii ouă- lor (fig. 24). Acest brîu de ceară se pare a avea rolul de a unge oul în momentul depunerii, cu un strat fin, protector. Ouăle sînt «Ic culoare închisă neagră-cenuşie, neagră-albăstruie, fiind lipite pe partea inferioară a acelor sau chiar pe coaja ram urilor mai tinere (, 1—4 ani) (fig. 25).

43

Fig. 25 — O uă depuse de M. p ic ta t (oct. 1969) (o r ig in a l)

După depunerea ouălor de iarnă, femelele slăbite complet se chircesc şi mor. Pe vreme frumoasă depunerea ouălor se prelungeşte pînă la sfîrşitul lunii octombrie — început de noiembrie (toamna 1969 în zona m ontană), asigurîndu-se astfel perspective bune pen­tru producţia de m ană a anului urm ător.

D in investigaţiile efectuate pe teren în zona coniferelor, aceasta specie este foarte răspîndită în ţa ra noastră. A fost iden­tificată în masivele de molid de la Valea Streiului (altitudine 800— 1200 m), Marginea (1000 m), Cleanţu Zlatei (1200— 1500 ta), Sălătruc (800— 1000 m), Vadu-Dobrii (900 m) etc., în jud. H une oara ; Rachiţele (950— 1500 m), Călăţele (800— 1250 m),V. Di '-cului (800— 1200 m), V. Râcătău (700— 1400 m), Blăjoaia

44

(900— 1100 m), etc. în jud. Cluj ; Izvoarele Leşului (850— 1450 m), Ilva Mare (800— 1050 m), Colibiţa (800— 1100 m), Cîrţibava (900— 1100 m), Izvoarele Sălăuţei (800— 1200 m) etc., în jud. Bistriţa N ăsăud etc. unde se înregistrează periodic, la 2—4 ani, recolte înseninate de miere de mană, ce depăşesc în condiţii favo­rabile 20—30 kg/fam ilia de albine, îndeosebi în cazul cînd acest cules se asociază şi cu cel furnizat de lachnida pudrată a molidului. Adesea pe Valea Someşului M are (C îrţibava 1000 m) ca şi la Punctul Blăjoaia 1 100 m (Valea Someşului Rece), s-au observat colonii din specia lachnida mare cu cele din lachnida pudrată, chiar pe aceiaşi arbori.

Lachnida pudrată a molidului (Cinara pillicornis H tg sin. Aphis pillicornis, sin. Lachnus pinicola K alt etc.). Această specie face parte din familia Lacbnidae, subfam. Cinarinae. Adulţii sînt de culoare brun-roşcată, de diferite nuanţe şi prezintă o lungime medie de 3 mm. D atorită prafului (cristale fine) de ceară ce aco­peră corpul femelelor, în special abdomenul şi partea ventrală a corpului, insecta apare ca fiind pudrată, de unde îi vine şi denumi­rea. Puietul de culoare mai deschisă, maronie, este acoperit de asemenea cu cristale de ceară. Lachnida pudrată a molidului, pre­zintă, în general, un ritm de dezvoltare, m ult mai timpuriu decît specia precedentă. Astfel eclozionarea m ătcilor prim are din „oul de iarnă" are loc de obicei în prim a jum ătate a lunii martie, atunci cînd suma tem peraturilor medii zilnice, pozitive (peste 0°C ), în­registrează 40— 50°C [77].

După apariţie, tinerele m ătci (m aronii-roşcate) se hrănesc, încă la începutul lunii aprilie, pe vîrful rămurelelor din anul trecut, iar după pornirea în creştere a lăstarilor de mai, acestea trec pel istări, preferind îndeosebi arborii tineri. Pe arborii bătrîn i, m âţ­u le populează vîrfu l coroanei şi v îrfurile ram urilor principale. Din acest moment, se observă pe ace to t mai frecvent picăturile de mană, care atrag după sine şi o intensificare a activităţii furni­cilor de pădure. în cazul că, vremea se menţine stabilă şi fără răceli, o dată cu creşterea tinerilor lăstari de molid, îşi face apariţia prima generaţie de fiice (Fi), de obicei, în tre ultim a decadă a lunii aprilie şi prim a decadă a lunii mai.

Ca semnalizatori fenologici în această perioadă avem fenofaza, de sfîrşit de înflorire a p o d b e a i u l u i (Tussilago farfara)

26)- • . . .Prolificitatea mătcilor prim are este aceeaşi ca Ia specia pre­cedentă, peste 30 de urmaşi la o singură matcă, din care aproxi­mativ o treime sînt forme aripate. în a doua jum ătate a lunii mai apar primele fiice din generaţia a doua (F2), din care 80% aripate, t.ire zburînd populează lăstarii de mai. Cu această nouă generaţie,

45

coloniile de producători sc- dezvoltă vizibil, iar secreţia manei de­vine abundentă ţi a tra c tiv i pentru albine.

Culesul începe în iunie şi durează pînă la începutul lunii iulie, cînd colonia se răspîndeşte (roieşte). înm ulţirile în masă la această specie sînt de obicei lim itate îneît, la o distanţă de num ai 2— 3 km, se po t înregistra culesuri de intensităţi cu totul diferite.

în cursul lunei iulie—august, are loc apariţia generaţiilor a treia (Fa) şi a patra (F-i) de fiice, care însă nu mai furnizează cule­suri de producţie decit în cazuri cu totul rare, cînd condiţiile climatice sînt deosebit de favorabile. în mod obişnuit, spre sfîrşitul lunei iulie — începutul lui august nu se mai observă din această specie decît ouăle depuse pe acele de pe lăstarii de mai. Ouăle se găsesc lipite pe partea inferioară a acelor, avînd o culoare gălbuie- maronie în momentul depunerii, apoi devine neagră-cenuşie. Pentru a se conserva în bune condiţii p înă în prim ăvară, ouăle prezintă la suprafaţă o glazură de ceară (pojghiţă ceroasă) care le protejează îm potriva intemperiilor.

D in cercetările efectuate pe teren şi această specie este p re­zentă în m ajoritatea m olidişurilor cu expoziţie sudică, însorită şi adesea şi în cele cu expoziţie nordică.

Astfel colonii dezvoltate s-au înregistrat (1965, 1967, 1969) pe valea Belişului (jud. Cluj), la M ăgura, C îrţibaba, Cucureasa, Preluci etc. în munţii Rodnei (jud. B istriţa-Năsăud). în condiţiile favorabile această insectă secretă mană din abundenţă, furnizînd

Fig. 26 — P odbealu l (Tussilago fa rfa ra )

46

Fig. 27 — In M unţii R odnei, jud. B istriţa— N ăsăud ( o r i g i n a l )

însemnate culesuri de producţie. Adesea acest cules se asociază cu cel de la specia precedentă (lachnida mare) obţinîndu-se astfel sporuri însemnate la cîntarul de control. Astfel la masivul Arşiţa pe valea Ilvei (jud. B istriţa-Năsăud) s-au înregistrat în ultimile două decade ale lunei iunie (1963 şi 1965) de la cele 2 specii de lachnide, sporuri medii decadale de 22,5 kg miere pe familie de albine (fig. 27).

M enţionăm că sub raportu l dezvoltării populaţiilor de insecte şi al producţiei de mană, ponderea cea mai mare o prezintă Iach- nida mare.

Mierea de la lachnida pudrată este de culoare brun-roşcată cu reflexe albăstrii şi nu are tendinţa de cristalizare.

Lachnida cenuşiu-verzuie a cojii de m olid (Citiara pruinosa Htg.). Această specie face parte din familia Lachnidae subfam. Cinarinae şi iernează ca şi celelalte lachnide sub formă de „ou de i;irnă“ .

M ătcile prim are apar de obicei la începutul lunii aprilie, atunci cînd suma tem peraturilo r peste 0° înregistrează 55—60° [77].

47

Prezenţa acestora este uşor detectata după activitatea mai intensă a furnicilor pe arborii-gazda.

La începutul celei de-a I lI-a decadă a lunii mai îşi face apa­riţia prim a generaţie de fiice, fundatrigene (Fi).

în general, apariţia acestei generaţii coincide cu începutul în ­floririi bulbucilor de munte. Generaţia a I l-a de fiice (F2) apare pe la jum ătatea lunii iunie şi contribuie la dezvoltarea coloniilor care, în condiţii favorabile, secretă mană din abundenţă.

Spre toamnă, generaţia sexuată se împerechează, în urm a că­reia femelele depun ouăle de iarnă pe partea inferioară a frun­zelor aciculare.

Această lachnida a fost semnalată în masivul de la Marginea, judeţul Hunedoara, dar asupra gradului ei de răspîndire în zona coniferelor de la noi şi asupra im portanţei ei economice încă nu se poate discuta.

Lachnidele verzi-dungate ale m olidului (Cinară viridescens Chol. şi Ci'-nara cistata Bckt.). Ambele specii fac parte din fam i­lia Lacbnidae, subfam. Cinarinae.

Fundatricele de culoare închisă apar din oul de iarnă, în aprilie-mai şi sînt identice a tît ca culoare cît şi ca înfăţişare şi loc de hrană [43]. Larvele acestora au o culoare mai deschisă decît adulţii.

în cadrul celei de-a doua generaţie de fiice (Fa), apar 8O0/0 din femele aripate, iar în caz de timp nefavorabil, îşi fac deja apariţia şi femelele sexuate, ce se recunosc uşor după fîşia argintie de ceară, din partea inferioară a abdomenului.

Culesul apare în cursul lunii iunie, cînd şi frecvenţa de vizi­tare a furnicilor de pădure devine maximă.

D upă perioada din timpul verii, cu activitate slabă, densitatea populaţiei de insecte creşte trep ta t spre toamnă, cînd apar şi co­lonii noi. Secreţia de mană însă este slabă şi la cules se observă numai viespi şi diferite muşte. La începutul toamnei, mătcile se­xuate depun ouăle de iernare.

Lachnida cerată a m olidului (Lachniella costata Zett. sin. cu Lachnus farinosus). Face parte din familia Lachnidae, subfam. Cinarinae. Femelele sînt acoperite complet cu o pulbere ceroasă(fi8- 28)' . . . . . .Ele trăiesc în colonii mici pe ramurile mai bătrîne ale molidu­lui. Insecta adultă are aproxim ativ 3 cm şi este de culoare maronie închisă. Pe spate prezintă două sifunucule [33]. Preferă ţinuturi umede. N u a fost identificată p înă în prezent la noi decît în zona coniferelor de pe Valea Prahovei.

A lături de lachnide se întîlnesc aproape în toate molidişurile de la noi a d e l g i d e l e , ca de exemplu : Adelges laricis, A . tar­

i i

Fig. 28 — Lachnida cerată a m olidului ( o r i g i n a l )

dus, fam. Adelgidae etc., producători de mană, care trăiesc pe fninzele (acele) de molid şi formează gale de diferite forme şi in.ulmi (fig. 29). N u prezintă însă im portanţă economică, decît in o.izuri excepţionale, cînd poate furniza un cules slab de pro­ducţie (Zona V atra Dom ei — Suceava etc.).

Pe lîngă aceste specii, pe molid trăieşte şi o altă grupă de m uvte producătoare de m ană — lecaniidele — care prezintă o ili'osrbită im portanţă economică, a tît sub raportul producţiei de rti m.i cît şi din punct de vedere al calităţii ei.

S-au identificat două specii de lecaniide şi anume lecaniida ti.in >î lecaniida mică (fig. 30).

< MLon.Ni dt1 mană 49

✓Fig. 29 — Gale de Adclges sp, (o r ig in a I)

Lecaniida m arc (Physokermes piccac Schrk) face parte din familia Lecaniidae, subfam. Lecaninae [26]. Spre deosebire de speciile anterioare, aceasta prezintă o singură generaţie pe an Iernează sub formă de larve secundare (La) şi anume : larvele femele de culoare galben-portocalie stau adăpostite sub solzii de la baza mugurilor, iar larvele mascule stau lipite pe partea infe­rioară a acelor de molid. D upă topirea zăpezii, o dată cu apariţia prim elor flori de alun, larvele femele devin active şi încep să se hrănească cu sevă. Deşi larvele stau mai m ult ascunse şi nu pot fi observate, prezenţa lor este totuşi uşor de semnalat datorită firi- şoarelor creţe, argintii de ceara, ce ies în afara solzilor de muguri şi de asemenea prin circulaţia activă a furnicilor de pădure, pe arborii respectivi. Spre sfîrşitul decadei a treia a lunii aprilie şi

'50

I <g. 30 — Lecaniida mare şi Lecaniida m ică (P h ysokerm es sp.) ( o r i g i n a l )

prim a decadă a lunii mai, are loc, de obicei, năpîrlirea larvelor \ecundare şi apariţia adulţilor.

Femelele aptere de culoare gălbuie, cu nuanţe portocalii, fiu forma şi aspectul unor muguraşi. Acest stadiu marchează în ­ceputul producerii de mană şi corespunde cu fenofaza de înm u­gurire a molidului. O dată cu creşterea mugurilor pe molid în jurulii doi centimetri lungime, cresc şi femelele tinere ajungînd la 2—3 mm, iar culoarea lor devine roşietică. Paralel cu dezvoltarea lor crcşte simţitor şi producţia de mană, ceea ce atrage la cules primele albine. Calendaristic, acest stadiu corespunde în condiţiile cerce­tate, cu decada a treia a lunii mai şi începutul lunii iunie. T reptat femelele ajung la 3,5—4,5 mm lăţime, iar culoarea lor devine roşie- vişinie, fiind apte pentru împerechere. Această etapă reprezintă momentul culminant al producţiei de mană.

Paralel cu dezvoltarea femelelor are loc în apropiere, pe frunzele de molid, m aturizarea masculilor care îşi fac apariţia de mb ţestele lor ceroase, gata pentru împerechere. Masculii se de­plasează cu uşurinţă fiind aripaţi, iar după împerechere mor, neavînd nici o contribuţie directă la producerea de mană. Femelele

51

împerecheate se dublează în dimensiuni, ajungînd pînă la cca.8 mm lăţime, ceea ce marchează ultimul stadiu de creştere al leca- niidelor mari.

Paralel cu m aturizarea ouălor formate direct în sacii ovigeni, din corpul femelei, producţia de m ană scade simţitor, iar culoarea femelelor devine treptat brună şi apoi brun-închis, o dată cu m oar­tea lor. Eclozionarea larvelor are Ioc din iulie pînă în septembrie, în funcţie de mersul vremii. Larvele prim are (Li) de 0,5—0,7 mm lungime, au forma eliptică şi culoarea castanie. Ele se deplasează cu uşurinţă de pe o ram ură pe alta şi chiar de pe un arbore pc altul în căutarea locurilor de iernare. După Săvescu [74], larvele prim are pot fi luate dc v în t şi transportate la distanţe mari, unde formează colonii noi. Stadiul de larvă prim ară reprezintă dealtfel unica ocazie în viaţa lecaniidelor de răspîndire şi formarea de colonii noi, în alte păduri de molid învecinate. In toam nă larvele prim are năpîrlesc şi iernează ca larve secundare (L2).

Lecaniida mică (Physokermes hemicryphus Dalm.) face parte din fam. Lecaniidelor subfam. Lecaninae. Această insectă parcurge aceleaşi stadii caracteristice de dezvoltare, cu o decalare spre vară de aproxim ativ 25 zile, fa ţă de specia precedentă. Din ciclul său biologic vom evidenţia numai acele stadii de dezvoltare, care sînt legate direct de producţia manei, în vederea cunoaşterii şi urm ăririi lor pe teren. Aceste stadii corelate cu schimbările tipice de culoare pe care le înregistrează ţestele femelelor, sînt urm ătoarele :

— apariţia adulţilor cu ţestele de culoare gălbuie-portocalie, m archează începutul producerii manei şi intensificarea circulaţiei furnicilor pe arborii respectivi ;

— insectele cu ţestele de culoare roşietică (1,5— 2 mm), indică creşterea simţitoare a producţiei de mană şi apariţia la cules a prim elor albine. Calendaristic, aceasta corespunde în general cu decada a treia a lunii iunie ;

— insectele cu ţestele de culoare roşie-vişinie (2— 3 mm) arată că femelele sînt apte pentru împerechere, iar producţia de mană creşte trep ta t înregistnnd punctul cu lm in an t;

— femelele cu ţestele roşii-castanii (4— 5 mm) arată că pro­ducţia de m ană începe să scadă ;Baleea-Sohodol (1150— 1500 m altitudine), M arginea (800— lelor şi sfîrşitul producerii de mană.

Din analiza ciclului biologic la cele două specii precum şi a perioadelor de secreţie intensă a manei, respectiv perioadele bune de cules, rezultă că acestea au loc între 25 mai — 20 iunie, la Physokermes piceae şi 25 iunie — 25 iulie la Physokermes hemi­cryphus cu unele oscilaţii determ inate de altitudine şi mersul vremii (fig. 31).

52

S I T U A Ţ I A

înregistrărilor la punctul de co n tro l— Baleea, jud. H unedoara 1450 m . (Z o n a m o l i d u l u i )

Dalta Evoluţia tim pulu i în reg istrări c în ia r control

Sursa principală de cu les

16.V I.1962 T im p frum os şi um ed 2,450 kg. Z m euriş şi m ană de lalecaniida mare

17. „ T im p frum os şi um ed 2,700 „ I»18. „ T im p frum os d .a in . ploaie 1,800 „ W19. „ T im p frum os şi um ed 4,500 ?*20. „ T im p frum os şi um ed 5,100 „ M21. ., T im p frum os şi um ed 5,300 „ M22. „ T im p dim ineaţa plouă 0 ,600 ,, SI

d.m . rcce23. „ Tim p nefavorabil zbor

tem p. scăzută __ M24. „ Tim p nefavorabil zbor

tem p. scăzută 0,100 „25. „ Tim p nefavorabil zbor

tem p. scăzută 0 ,150 „26. „ T im p nefavorabil zbor

tem p. scăzutăT*‘ f 1 * 1 1 0 ,100 „ iV

2 7 . « T im p nefavorabil zbortem p. scăzută 0 ,200 „ . M

28. „ Tim p nefavorabil zbortem p. scăzută 0,250 „ 4

29. „ T im p nefavorabil zbortem p. scăzută 0 ,350 „ if

30. „ T im p relativ frum os-rece 0,200 „ M1.V II.1962 T im p relativ frum os-rece 0,400 „ Z m eurişul s-a trecu t2. „ P louă tim p lin iştit şi rece 0,250 „ Z m eurişul s-a trecut3. „ P louă timp lin iştit şi rece 0,200 „ M ană lecaniida m ică4. » P loa ia continuă tim pul

de încălz. 0 ,300 „ 19 31 ))5, u înourări parţiale-cald 0,1800 „6. „ Tim p frum os şi cald 1,250 „ »> iJ 117. „ Tim p frumos cald şi umed 1,900 „ )>■ » M8- „ Timp frumos cald şi umed 2,400 „ . , »* *59. „ Tim p frumos cald şi umed 2 ,600 „

10. „ Tim p frumos cald şi umed 2,700 „ J> » >!11. „ Tim p frumos cald şi umed 2,600 „12. „ Tim p frum os cald şi umed 2,500 „ M 3*13. „ Tim p frum os cald şi umed 2,200 „ >1 J-f16. „ Tim p frum os cald şi umed 2,200 „ « JJ î»15. „ Tim p frum os cald şi umed 1,800 „ » H !J

H . „ Tim p frum os cald şi umed 1,600 „ 11 II 1»17. „ Tim p frum os cald şi umed 1,200 „ 1* ti >118. „ Tim p frum os cald şi umed 1,200 „ i s s t «

54

Data Evoluţia timpului înregistrări clntar, control

Sursa principală de cu les

19. Tim p frumos cald şi umed 1,000 „ A început în fl. sbură-20. „ T im p frumos aer uscat 1,000 „ toarei dar nu secretă21. .. T im p frumos aer uscat 1,000 „ nectar.22. ., T im p frumos aer uscat 0 ,950 „ ))23 Tim p frumos aer uscat 0 ,900 „ »24. Tim p frumos aer uscat 0 ,700 „ H25. „ T im p frumos aer uscat 0,50026. „ D im ineaţa p loaie tim p

cald 0 ,300 „27. Tim p cald şi umed 0.65028. „ Tim p cald şi umed 0,700 „29. T im p cald după masă vînt 0 .200 „ »

C ulesu l la m ană s-a30. „ Tim p cald şi lin iştit 0.400 „ sfîrşit.

l .V m .1 9 6 2 Tim p cald şi lin iştit 0 ,300 „ n2. Tim p cald şi lin iştit 0 ,200 „ SI3. „ Tim p cald şi lin iştit 0 ,100 „ i»4. v T im p cald şi uscat 0 ,100 „ i»5- T im p cald şi uscat 0,100 „6. T im p cald şi uscat — —

7. „ T im p cald şi uscat — —’

S p o r n e t t o t a l . . . . 57 .600 kg ./fam . albine

S-au înregistrat colonii dezvoltate de lecaniide şi respectivi alesuri im portante de producţie, în masivele de conifere de la Hallea-Sohodol (1150— 1500 m altitudine), M arginea (800— 1200 m), Poiana-Răchiţele (700— 1000 m), Valea Streiului (700— 1200 m), Sibişel-Uia (800— 1200 m), Silvei-Petroşani (1100— 1350 m), etc. jud. H unedoara ; Călăţele (800— 1250 m), ValeaI)Ucului (800— 1200 m), V. Răcătăului (700— 1400 m), Blăjoaia ('<00—1100 m) etc. în jud. C lu j; Izvoarele Leşului (850—II)0 m), Ilva M are (800— 1050 m), Colibiţa (800— 1000 m), ' iiţibava (900— 1100 m), Izvoarele Sălăuţei (800— 1200 m) etc., m ind. B istriţa-Năsăud ; Valea Rece (800—900 m), Lunca Bra­dului (Gropşoaia) la altitudinea de 850 m, Valea Bilbor (1000 m) )iul. Mureş etc.

Pentru a ară ta evoluţia culesului la lecaniidele molidului, care *»* situează pe primele locuri, sub raportul im portanţei economico- upicolc, prezentăm mai jos înregistrările cîntarului de control la ni.i-.ivnl de molid, de la punctul Baleea — jud. Hunedoara (liiM ul I) în anul 1962. Menţionăm că în imediata vecinătate

55

(2— 300 m) se află o tăietură cu zmeuriş şi zburătoare, care au furnizat culesuri de diferite intensităţi [14]. Subliniem că s-au fă­cut două extracţii şi an u m e: prim a extracţie în jurul datei de1 iulie cu o proporţie de 20—25o/o mană, restul fiind miere de zmeuriş, iar a doua extracţie spre sfîrşitul lunii iulie, cînd mierea recoltată a înregistrat o proporţie dc 80— 90% mană, practic, miere pură de brad.

D in analiza rezultatelor pe o perioada mai mare (1960— 1968) la culesul de lecaniide în această zonă (fig. 32) rezultă că mana de la această specie prezintă o mare pondere economică constituind o sursă m eliferă deosebit de valoroasă. Mai ales în prim a etapă (1960— 1964) cînd nu au existat factori calam itanţi puternici (ploi torenţiale de durată, furtuni etc.) culesurile au evo­luat la un nivel superior, înregistrîndu-se din 2 în 2 ani producţii de miere, ce au depăşit 50 kg/fam. albine ; în timp ce în a doua etapă (1965— 1968), deşi se confirmă periodicitatea recoltelor bune de miere, cu un ciclu de doi ani, (fig. 33) totuşi nivelul p ro­ducţiilor de miere este m ult mai scăzut, nedepăşind 25 kg/fam. albine, datorită factorilor calam itanţi persistenţi şi puternici, în­registraţi în acesată zonă, îndeosebi ploile torenţiale de durată şi răceli sub 0°C.

F‘g- 32 — E volu ţia culesului în 2 0 na Fig. JJ — P eriod icitatea producţieiconiferelor (M asivul B aleea, 1960— 1968) de m iere la lecaniide în zona

con iferelor , Baleea 1960— 1968

PR O D U C Ă TO R II DE M ANĂ DE PE BRAD (ABIES A L B A M i 1 1.)

Bradul constituie, după molid, a doua specie im portantă din pădurile de conifere din ţara noastră. Creşte spontan, în to t lun­gul C arpaţilor şi în Apuseni, form înd de obicei arborete de amestec cu fagul şi molidul, uneori pîlcuri sau arborete pure [22.]

Proporţional, bradul ocupă cca. 25o/0 din suprafaţa totală ocupată de conifere în ţara noastră.

Se cultivă de asemenea frecvent, în parcuri, grădini, spaţii verzi etc., fiind în acelaşi tim p o specie forestieră ornam entală, unanim apreciată.

Pe lîngă im portan ţa forestieră mare, pe care o prezintă b ra­dul în complexul speciilor de răşinoase, trebuie să mai adăugăm 51 pe aceea ca plantă meliferă, respectiv ca plantă gazdă principală, pentru o serie de specii producătoare de mană valoroase. Pînă in prezent, s-au identificat în zona coniferelor de la noi urm ătoa­rele specii : lachnida verde a bradului, lachnida mare-maronie fi lecaniida mică.

Lachnida verde a bradului (Cinara pectinatae sin. cu Buchne- na pectinatae N ordl., sin. cu Lachnus pichtae M ordw.). Este cel mai im portant producător de mană, specific bradului şi face parte din familia Lachnidae, subfam. Cinarinae.

A fost identificat la noi, mai ales în zona coniferelor din ju ­deţele Braşov, Caraş-Severin, Suceava etc., unde bradul apare mai Irecvent, form înd adesea pîlcuri sau arborete pure.

Insecta adultă trăieşte de obicei pe ramurile de 2 ani, în> olonii mici, (2— 5 indivizi) ceea ce constituie o greutate pentruobservator. Coloniile de lachnide sînt frecvent vizitate de furnici, ceea ce constituie un indiciu pn'ţios în lucrările de prognoză.

Aceste lachnide de 5—6 mm. lungime, prezintă o culoare \ m ie, cu două dungi de ceară ■illie, fine pe spate, ceea ce face *\ (ie greu vizibile, mai ales că dc obicei insectele se găsesc pe partea inferioară a frunzelor dc i'i.'d (fig. 34)

M atca naşte p înă la 18—20 Imc-Vii de culoare verzuie, ver- ftg 34 _ Lachnida verde a braduluif mc cenuşie, care după cîteva (după K l o f t )

57

zile trec şi se hrănesc pe alte ramuri. După 2—3 sâptămîni, tinerele fiice devin adulte şi dau naştere în continuare la altă generaţie. In condiţii meteorologice favorabile, p o t da naştere la 8— 10 generaţii partenogenetice, una după alta, populaţiile devenind puternice, de mii de indivizi.

Primul cules apare în funcţie de altitudine, la începutul lunii iunie-iulie şi durează cu unele întreruperi, pînă în septembrie. Producţia de m ană a fiecărui individ este abundentă şi concentrată, astfel ca, dacă aceasta nu este culeasă la timp de albine, se zahari- fică şi nu mai poate fi preluată de albine, decît în cursul dimine­ţilor cu rouă, sau după o ploaie liniştită, moderată. S-a observat că mana produsă de această lachnidă, este deosebit de preferată de albine, fiind culeasă cu m ultă aviditate [41].

în iunie-iulie, apar în sînul coloniilor şi multe femele parte­nogenetice, aripate, care au un rol deosebit de im portant, în evo­luţia şi dezvoltarea coloniei, contribuind la raspîndirea şi înm ul­ţirea speciei şi în acelaşi tim p la asigurarea unui însemnat cules de producţie în toamnă (august-septembrie).

In septembrie-octomhrie îşi face apariţia generaţia sexupară. Femelele sexuate prezintă de asemenea în partea term inală a abdo­menului brîul strălucitor de ceară. Masculii spre deosebire de fe­mele sînt mai mici, aripaţi şi prezintă o culoare cenuşie, cenuşie- închisă, pe cap şi piept şi verzuie pe restul corpului.

Femelele depun pe partea inferioară a frunzelor p înă la 20 ouă, de culoare verzuie la început, apoi se închid trep ta t la culoare, devenind negre-lucioase.

Recolta de mană a anului urm ător depinde de num ărul ouă­lor care au iernat şi dc măteile prim are (fundatrice), care au re­zu ltat din acestea. Mersul vremii din timpul eclozionării mătcilor şi a prim elor generaţii de fiice (fundatrigene) partenogenetice, pre­zintă o mare însemnătate.

Referitor la potenţialul melifer al acestei specii, în literatura de specialitate [61], se citează cazul din anul 1968, cînd în pădu­rile de brad din sudul R.F.G., s-a realizat de la culesul furnizat de lachnida verde, o producţie medie de 35 kg./fam . albine.

Din evaluarea efectuată de cercetători, la fa ţa locului, s-a constatat că producţia de miere de mană obţinută în medie pe suprafaţa de 1 hectar, a fost de 96 kg. De asemenea se arată că mana pe arbori a fost a tît de abundentă, îneît chiar dacă densita­tea stupilor la această pădure a r fi fost de 10 ori mai mare, re­colta de miere ar fi fost practic aceeaşi.

Lachnida mare a bradului (Todolachnus abieticola Chol.) face parte din familia Lacbnidae, subfam. Cinarinae. Această spe­cie formează colonii pe coaja bradului, fiind în perm anent contact

5ff

I ig. 35 — Lachnida mare a bradului — aspect general (dreapta) ţi în timpul depunerii ouălor (stînga) ( o r i g i n a l )

n i furnicile de pădure, ceea ce este interesant de ştiut în identifi­carea speciei (fig. 35).

Insecta adultă prezintă o culoare maronie, maronie-închisă, iar în perioada de depunerea ouălor (ovipozitară) prezintă şi brîul de ceară, în partea term inală a abdomenului (fig. 35). Răspîn- direa acestei specii la noi în ţa ră este aceeaşi ca şi a speciei prccedente.

Femelele aripate apar în a doua jum ătate a lunii iunie, cînd JC observă şi o deplasare a coloniei spre rădăcini. Cea mai mare producţie de mană se înregistrează in lunile august-septembrie,i înd coloniile sînt dezvoltate puternic pe ramuri. M ana este inco­lori, apoi maronie, asemănătoare culorii ceaiului. C înd se acumu- lonjtă în cantităţi mari, mana picură vîscoasă, ca răşina, pe ram u­rile inferioare sau pe vegetaţia de sub arbori.

Spre sfîrşirul lunii septembrie-octombrie, apar femelele se­xuate, care depun ouăle de iarna. Ouăle sînt depuse în rînduri, l’înă la 8 bucăţi, pe frunzele de brad.

59

Un alt producător im portant de mană al bradului, comun cu cel de pe molid, este lecaniida mică (Physokermes hemicryphus Dalm.), care furnizează în cursul lunilor iunie-iulie, un însemnat cules de producţie, mai ales cînd se asociază şi culesului de la alte specii de producători de mana.

Ciclul biologic şi evo lu ţii culesului la lecaniida mică sînt ace­leaşi cu cele descrise la molid, diferenţiindu-se numai în funcţie de altitudine.

PRO D U C Ă TO R II D E M ANĂ D E PE P IN (PJNU S sp).

Suprafaţa ocupată de pădurile de pin reprezintă cca 5% din totalul pădurilor de conifere, în ţara noastră. Speciile de pin pre­zintă o deosebită im portan ţi forestiera, fiind apreciate pentru lemnul valoros, cu m ultiple utilizări industriale.

In acelaşi timp, pinul ocupă un loc de seamă prin tre speciile ornamentale, în parcuri, spaţii verzi, incinte etc., fiind în acelaşi timp puţin pretenţios la condiţiile de sol [22]. Speciile de pin mai răspîndite şi care cresc spontan în pădurile noastre sînt : p i n u l s i l v e s t r u (pinul sylvestis L.), z î m b r u (Pinus cembra L.), p i n u l n e g r u (Pinus nigra Arm.), j n e a p a n u 1 (Pinus montana Mill.) etc. Pe lîngă acestea, există şi o serie de specii şi varietăţi de pin cultivate, fie pentru scopuri forestiere, decorative sau de protecţie. Totodată trebuie să menţionăm că, a tît speciile spontane cît şi cele cultivate, pot constitui în condiţii pedoclimatice şi faunistice favorabile, plante gazdă pentru insec­tele producătoare de mană.

Lachnida m are a pinului (Cinara pinea Mordiv., sin C. pini L., sin Lachnus pineti Koch) face parte din familia Lachnidae subfam. Cinarinae. Este specia cu cea mai mare im portanţă eco- nomico-apicolă, deoarece, produce însemnate cantităţi de mană în iunie-iulie.

Trăieşte pe ramurile de 2— 3 ani şi pe lăstarii tineri de mai (fig. 36). Formează în general colonii mici, de obicei indivizii aparţinînd unei singure mătci (fundatrice).

Insectele adulte de 3,5— 5 mm lungime au o culoare maronie închisă, maronie-roşcată, de diferite nuanţe. Pe spate (pe torace) adulţii prezintă un stra t de ceară, ca o pată deschisă albă. Puii, de diferite vîrste, nu prezintă acest scut ceros şi au în general o culoare maronie mai deschisă.

Corniculele, bine dezvoltate la adulţi, prezintă o culoare în ­chisă, maronie-neagră lucioasă.

60

Partea inferioară (ventrală) a corpului are un aspect deschis, albicios, datorită numeroşilor solzi de ceară ce o acoperă în în­tregime.

Eclozionarea m ătcilor din ouăle de iernare are loc pe la sfîrşitul lunii aprilie. Pe la sfîrşitul lunii mai cînd lăstarii sînt dezvoltaţi, apar formele aripate, ce formează noi colonii de 3—5 indivizi pe tinerii lăstari. Aceste colonii se dezvoltă şi produc cantităţi im portante de mană, care la sfîrşitul lunii iunie — înce­putul lunii iulie, furnizează culesuri însemnate de producţie, în special în orele de dim ineaţă 6— 11 şi spre seară 17— 19.

-La altitudini mai m ari intensitatea maximă de cules se înre­gistrează în iulie-august. Trebuie să menţionăm că din prim ăvară >i pînă toam na tîrziu, la căderea brumei, aceste lachnide sînt v i­zitate în permanenţă şi în mod intens de furnici care savureazăo parte din m ana produsă, asigurîndu-le în schimb o protecţie permanentă îm potriva dăunătorilor.

Iernarea se face sub forma „ouălor de iarna“ iar ponta are loc în lunile octombrie-noiembrie. Ouăle proaspăt depuse au o culoare

/•;j; 36 — Lachnida mare a pinului ( o r i g i n a l )

61

Fig. 37 — O uă depuse dc lachnida mare a pinulu i (oct. 1970) ( o r ig in a l )

maronie-închisă şi sînt înşirate, în form ă de lanţ, pe acele de pin, apoi ele devin negre lucioase (fig. 37).

Această lachnidă trăieşte şi se înmulţeşte şi pe lariţă [41]. Lachnida m ică a pinului (Protolachnus sp. Theob.) face parte

din familia Lachnidae subfam. Cinarinae. Este o specie frecvent răspîndită în arboretele de pin, dar fără im portanţă economică, deoarece produce cantităţi mici de mană, cercetată frecvent mai ales de viespi şi de diferite muşte (diptere).

A dulţii au corpul oval alungit şi o culoare cenuşie-verzuie.

62

Sînt foarte sensibile ; la cea mai uşoara atingere, părăsesc lo­cul de hrană şi dispar. Iernează sub forma de ouă de iarnă, pe care le depun pe acele de pin, tîrziu în toam nă (noiembrie), în ponte mici de 2—4 ouă.

M enţionăm că, în general, producătorii de mană specifici pi­nului trăiesc şi se dezvoltă şi pe lariţă dar, neavînd pînă în prezent observaţii proprii asupra lariţei, îi vom prezenta schematic la sfîrşitul acestui capitol.

PR O D U C Ă T O R II DE M ANĂ DE PE IEN U PĂ R (JU N IP E R U S CO M M U N1S L.).

Ienupărul este un arbust-arbore, care creşte spontan în ţara noastră, din regiunea de coline pînă în etajul montan. Este frec­vent cultivat în parcuri, spaţii verzi, alături de alte specii orna­mentale de ienupăr, ca de exemplu : J. virginiana, ]. sabina, ]. chincnsis, ]. borizontalis etc.

Deşi aceste specii de conifere sînt puţin răspîndite şi ocupa suprafeţe neînsemnate totuşi, datorită prolificităţii mari a produ­cătorilor de mană ce le populează şi cantităţii apreciabile de mană pe care o excretă, pot furniza, în anumite puncte şi localităţi, un mles de întreţinere şi dezvoltare pentru familiile de albine.

Lachnida m aronie a ienuparului (Lachnus fttniperus M ordw. sin. Cupressobium juniperinum sin. Lachniella tujae d. Gu.) face parte din familia Lachnidae subfam. Cinarinae.

Insecta adultă arc o lungime de 3— 4 mm şi prezintă o cu­loare maron-ruginie, mai m ult sau mai puţin închisă, în funcţie de vîrstă. Puii proaspăt născuţi au o culoare deschisă, bej.

Adulţii, ca şi puii de diferite vîrste, au pe spate două dungi longitudinale maronii-închise, mai pronunţate la adulţi (fig. 38).

Formează, de obicei, colonii de 20— 30 indivizi pe ramurile de1 sau 2 ani, adesea însă, la începutul verii (iunie) se înmulţesc intens şi formează populaţii dezvoltate, puternice, ce acoperă por­ţiuni mari, pe crăcile bătrîne sau chiar pe tulpină. în această etapă producţia de mană este mare, iar vizita albinelor, a viespilor, furnicilor etc., se intensifică.

Din observaţiile efectuate pînă în prezent, nu am constatat un cules activ de mană de către albine, ci numai culesuri spora­dice, fără un grad deosebit de atractivitate.

In cursul lunilor de vară (iulie — început de august) urmeazăo stagnare în activitatea acestei specii, ca apoi, după 15 august (în condiţiile 1969— 1970), să apară din nou colonii mari, cu nume­roase femele-adulte, care se observă mai ales la baza ramificaţiilor

63

Fig. 38 — Lachnida m aronie a icnupărulul ( o r i g i n a l )

tinere şi uneori şi pe cele mai bătrîne. Producţia de mană creşte din nou (al doilea maxim de producţie) iar vizita furnicilor, a viespilor şi a unor diptere se intensifică.

Din punct de vedere biologic este interesant de menţionat că în condiţiile toamnei prelungite din 1970, în timp ce, celelalte specii de lachnide de pe conifere depuseseră ouăle de iernare, în cursul lunilor octombrie-noiembrie, această specie care trăieşte şi pe tuia, nu depusese ouăle încă nici pînă la data de 8 decembrie, continuînd să secrete mană, în ciuda tem peraturilor scăzute, înre­gistrate mai ales în tim pul nopţii (—2 pînă la —4°C.).

64

PR O D U C Ă T O R II DE M ANĂ DE PE TU IA (T H U )A L.)

Tuia prezintă 2 specii mai răspîndite T. occidentalii şi T. orientalis, care sînt cultivate în toată ţara , ca plante de ornament.

Pe lîngă lachnida ienupărului, care este foarte răspîndită şi pe tuie (fig. 39) avînd aceleaşi stadii biologice, pe tuie mai trăieşte şi o lecaniida (Eulecanium fletcberi CKll.), care face parte din familia Lecaniidae.

Acest producător, cu ţestele de 2—3 mm în diametru, pre­zintă o singură generaţie pe an. Ouăle clocesc chiar în ţeasta mamei, din care, în cursul lunilor iulie-august, apar larvele pri­mare (Li). în septembrie, larvele năpîrlesc şi devin larve secun­dare (Ls), formă sub care iernează.

Perioada de secreţie arc loc în tre 25 mai — 20 iunie şi în condiţii meteorologice favorabile, mana produsă este abundentă, atrăgînd la cules, îndeosebi viespi şi diptere, iar în unele cazuri şi puţine albine.

f'lg 39 — Lachnida tuiei ( o r i g i n a l )

I — Mierea de mană £ 5

5. SPECIILE DE INSECTE PR O D U C Ă TO A R E DE M ANĂD IN Z O N A PĂ DU RILO R DE FOIOASE

Pădurile de foioase ocupă, în ţara noastră, o suprafaţă de aproxim ativ 4,5 milioane hectare, fiind dispersate în general, pe întreg teritoriul ţarii. D in aceasta, suprafeţe mai im portante ocupă urm ătoarele specii : fagul, stejarul, arţarul, teiul, salcîmul, salcia, plopul etc. Pe lîngă im portanţa economico-forestieră, apicolă, (prin nectarul şi polenul ce îl furnizează albinelor), ornamentală etc., aceste specii arborescente constituie totodată şi plante gazdă pentru numeroşi producători de mană.

în ordinea de tra ta re a producătorilor de m ană am avut în vedere, în primul rînd, producţia şi ponderea economică a manei şi apoi, răspîndirea şi im portanţa economică a plantelor gazdă. Astfel, ţinînd seama de frecvenţa şi ponderea economică a cule­surilor de m ană în pădurile de foioase de la noi, rezultă, după datele înregistrate în ultimii ani, că stejarul, furnizează frecvent (la 2—3 ani) culesuri im portante de mană, urmează apoi teiul, fagul, arţarul, salcia etc.

PR O D U C Ă T O R II DE MANĂ DE PE STEJAR(Q U ER C U S sp.)

Suprafaţa ocupată de stejar reprezintă peste 26% din totalul pădurilor de foioase, clasîndu-se după fag (45% ) pe locul al doi­lea. D intre speciile de stejar mai im portante şi răspindite mai m ult în zona forestieră din ţa ra noastră, avem : s t e j a r u l (Q. robur L.), c e r u l (Q. ceris L.), g o r u n u l (Q.petraea M att. Liebl), s t e j a r u l b r u m ă r i u (Q. pedunculiflora K. Koch) g î r n i ţ a (Q. frainetto Ten.) etc.

Cel mai im portant producător de mană din pădurile de stejar, a tît sub raportul arealului său de răspîndire, c ît şi din punct de vedere al frecvenţei şi producţiei de mană, este lachnida bruna a cojii de stejar (Lacbnus roboris L. sin. Pterochlorus roboris Mood). Această specie face parte din familia Lachnidae, subfam. Lachni- nae. Această lachniaă este foarte răspîndită a tît în arboretele de stejar, cer, gîrniţă etc., cît şi în pădurile de amestec cu alte foioase din regiunea de cîmpie şi deal. Colonii puternice de lachnide, au fost identificate mai ales în judeţele : A rad (Remetea mică, Lipova, Savîrşin (pe Valea Mureşului) Argeş, Bihor (în apropiere de Valea lui Mihai), M aramureş (Văile de gorun de la Seini, pădurea Mi- cola etc.), Ilfov (Buriaş, Pustnicu, Com ana etc.), Vîlcea (Dealul

.66

Fig. 40 — încep u tu l depunerii „oului de iam â" la Lachnus roboris ( o r i g i n a l )

Negru), Tulcea (Trestinicu, Acictepe, Babadag, Meidanchioi), Iaşi etc. In aceste masive de gorun, cer şi gîrniţâ, lachnida brună fu r­nizează anual im portante cantităţi de m ană şi respectiv culesuri însemnate, care se soldează adesea cu recolte bune de miere de mană, ce depăşesc, în condiţii favorabile, 15—20 kg/fam . albine.

Biologie. Insecta adultă trăieşte în general pe lăstarii de 1 an sau de 2 ani. Are o lungime de 5 mm şi prezintă o culoare maro- nie-închisă. Se deplasează cu uşurinţă de la un loc la altul de li rană dar nu reacţionează în momentul absorbţiei hranei, chiar dacă ram ura este tăiată. (

Toamna, în lunile octombrie-noiembrie, o dată cu apariţia ge- m.-raţiei sexuate (masculi şi femele), are loc împerecherea spre vîrful ram urilor tinere. Femelele împerecheate nu se depărtează prea m ult de aceste locuri şi încep depunerea ouălor de iarnă (fig. 40). O femelă depune 8— 12 ouă de culoare cafenie deschis în primele ore care apoi devin, trep ta t, cafenii-închise aproape negre. Ouăle sînt depuse de obicei, în şiruri ordonate, acoperind

67

Fig. 41 — O uăle sîn t depuse în şiruri ordonate, acoperind parţial rămurica ( o r i g i n a l ) (S t î n g a) — Lachnus roboris, la sfirjirul pontei ( o r i g i n a l )

m J W

adesea o bună parte din ram ura respectivă (fig. 41 şi 41 a). Sub lupă se observă cu uşurinţă un strat fin de ceară care acoperă întregul ou, iar în tre ouă se găsesc chiar cristale mai mari de ceară, de diferite forme. Stratul ceros, ca şi cristalele de ceară, au rolul de a proteja ouăle îm potriva intem periilor din timpul iernii.

In prim ăvara 1970, la data de 31 martie, o dată cu apariţia florilor de cais, au început să apară, în pădurile de stejar din zona municipiului Bucureşti, primele mătci, din ouăle de iernare. Făcînd suma gradelor de tem peraturi pozitive (peste 0°C), înre­gistrate de la desprim ăvărare pînă la acest stadiu, au rezultat în total 250°C, indice care reprezintă pragul biologic de eclozionare pentru Lachnus roboris.

— La data de 9 aprilie, mătcile erau retrase spre vîrful ra ­m urilor şi se hrăneau intens, lăsînd să se observe cu uşurinţă pri-

68

Fia. 42 — A pariţia generaţiei I de fiice la L. roboris (dreapta) şi a generaţiei ■ I l-a (stînga) ( o r i g i n a l )

mele picături cristaline de mană. în acelaşi tim p şi-au făcut apa­riţia în jurul coloniilor, primele furnici de pădure. Ciclul biologic j evoluat în continuare, după cum urmează :

— La 24 aprilie, măteile (fundatricele) au dat naştere la prima generaţie partenogenetică (Fi).

— La 25 mai a apăru t generaţia a I l-a de fiice partenogene­tice (F2), coloniile devenind foarte puternice (fig. 42) ; de ase­menea, secreţia manei a devenit remarcabilă, iar vizita albinelor şi i altor insecte s-a intensificat treptat.

— La 18 iunie generaţia a I lI -a de fiice (F3) era deja apărută 51 se hrănea activ, populînd vîrful lăstarilor şi locurile din jurul

69

r

Fig. 4 3 — A pariţia generaţiei a I lI -a Fig. 44 — Lachnus roboris popu-de fiice la L . roboris ( o r i g i n a l ) lează spre toam nă baza ram ifica­

ţiilor ( o r i g i n a l )

fructelor, în dezvoltare, îndeosebi, la baza ghindelor (fig. 43). Furnicile au fost în permanenţă foarte active şi au vizitat intens coloniile de lachnide.

— La 25—26 iunie, picăturile de mană au devenit tot mai abundente şi prezentau o concentraţie de 62— 64o/o zahăr. S-a observat pe frunze şi pe ramuri, m ană zaharisită, uscată.

D upă o perioadă de stagnare, din luna iulie, la data de 6 august, coloniile au devenit din nou active, hrănindu-se la baza ram ificaţiilor lăstarilor tineri (fig. 44). La atingerea sau mişcarea ram urilor, insectele nu reacţionau de loc, ci sugeau în continuare. C irculaţia furnicilor a fost mereu intensa.

70

— La 1 septembrie, populaţiile s-au micşorat şi s-au concen­tra t la baza ghindei. Secreţia manei a fost redusă. Totuşi vizita furnicilor, a viespilor şi buburuzelor a fost destul de frecventă.

— La 24 septembrie, coloniile erau dezvoltate din nou prin noile generaţii, care au apăru t în toamnă, (F4 — Fo) populînd mai ales vîrfurile lăstarilor, dar şi ramuri de 1— 2 ani. Concentraţia manei era foarte mare, devenind repede vîscoasă (peste 60—65<>/0).

— La 16 octombrie a continuat înm ulţirea populaţiilor prin naşterea ultimei generaţii. S-au observat şi forme aripate, în jurul coloniei.

Culoarea m ătcilor este maronie-închisă, aproape neagră, cu capul roşcat şi picioarele galben-limonii. Comiculele de pe spate sînt bine dezvoltate şi prezintă o nuanţă mai închisa fa ţă de cu­loarea corpului. Masculii sînt prezenţi în toate coloniile, cîte 1—2 şi prezintă aripi membranoase cu pete negre-fumurii.

— La 25 octombrie s-au observat masculii, cîte 2— 3 pe o ră- murică, iar mătcile datorită frigului, formau „cojoc" deasupra puietului.

— La 31 octombrie, a început ouatul mătcilor, etapă în care furnicile continuau să fie active. Depunerea ouălor a continuat pînă la data de 10— 11 noiembrie, cînd nu s-au mai semnalat ouă depuse proaspăt. Insectele adulte însă au supravieţuit parţial pînă la începutul lunii decembrie.

Lachnida neagră-lucioasă a coajei de stejar (Schizodryobius longirostris M ordw.) face parte din familia Lacbnidae, subfam. Lachninae. Această specie se caracterizează printr-un rostru foarte lung, ce depăşeşte aproape lungimea corpului. Se deosebeşte de specia precedentă, a tît prin aspectul ei negru-strălucitor, cît şi prin comportare, reacţionînd mai tare la lumină şi zgomot.

De asemenea, spre deosebire de lachnida brună, aceasta de­pune ponte mai mici, de obicei cîte 4 ouă. Ouăle sînt depuse de preferinţă în scobituri, crăpăturile coajei şi în adînciturile din zona coletară.

Perioada de secreţie maximă este în luna iunie, cînd se in­tensifică puternic şi vizita albinelor, furnicilor şi a a ltor insecte.

Lachnida neagră a stejarului prezintă o răspîndire mai mică la noi în ţară şi ca atare şi o im portanţă economico-apicolă mai redusă. A fost identificată în stejăretele şi în pădurile de amestec din jud. Ilfov şi Prahova, dar nu s-au semnalat culesuri de pro­ducţie (fig. 45).

Tuberculoides annulatus H tg . şi Tuberculatus querceus Kalt, două insecte mici din familia Callaphididae. Ambele specii pre­zintă o culoare gălbuie, galben-verzuie şi ca aspect nu se deose­besc în tre ele.

71

Fig. 45 — Lachnida neagra a stejarului ( o r i g i n a l )

, . ^ ^ ie s c şi se hrănesc pe frunzele de stejar, în general pe partealor in ferioară, astfel îneît prezenţa acestor insecte este greu de sem­nalat. A dulţii, cu excepţia femelelor sexuate, sînt aripaţi şi la cea mai uşoară atingere zboară, lăsînd deseori impresia că picăturile

e m an a ce se observa sînt o secreţie a frunzei. Aceste zboruri contribuie nemijlocit şi Ia răspîndirea acestor specii de producători de m an a .

J n condiţii favorabile, aceste specii produc m ană din abun­denţa, ating înd maximum de secreţie în jurul datei de 15 iunie, înain tea înfloririi teiului argintiu. Trebuie să subliniem că, în con­diţii op tim e de um iditate şi căldură, producţia de m ană este aşa

7 2

Fig. 46 — L ecaniida stejarului ( o r i g i n a l )

dc abundentă îneît toate frunzele de stejar prezintă la suprafaţăo pojghiţă de sirop, ca o glazură de zahăr, strălucitoare. M enţio­năm că aceste specii au produs în iunie 1966, în stejăretele din Dobrogea şi Baia Mare, a tîta mană, îneît la anumite ore se pre­lingea de pe frunze, ca nişte picături de sirop. D atorită concen­traţiei mari de zahăr a manei, culesul era posibil numai în cursul dimineţei şi spre seară.

Lecaniida stejarului (Eulecanium rufulum Ckll.) face parte din familia Lecaniidae şi parazitează a tît pe stejar cît şi pe alte specii forestiere.

73

Este o specie foarte frecvent în tîln ită a tît pe arbori cît şi pe arbuşti (zmeur, afiniş etc.).

P rezintă o singură generaţie pe an şi iernează ca larvă secun­dară (Lî ) în crăpăturile scoarţei, la baza m ugurilor sau în frunzele de pe sol. La sfîrşitul lunii martie, larvele migrează pe lăstarii de1 an, unde se fixează şi se hrănesc. D upă aproxim ativ 3 săptă- mîni, larvele secundare năpîrlesc şi se transform ă în femele (adulte). Corpul acestora este globulos alungit, femelele depun ouă (fig. 46), iar perioada ovipozitară durează 20— 25 zile.

O femelă depune 50— 2700 ouă [74]. Ouăle sînt albe, albe- rozii şi au o formă ovoidală.

în prim a jum ătate a lunii iunie, după incubaţia ouălor, ce are loc chiar în corpul femelei, apar larvele prim are (Li) care migrează către frunze, pe dosul cărora se fixează şi se hrănesc. Larvele sînt la început de culoare albă, albă-verzuie şi apoi devin albe-gălbui. Acest stadiu durează pînă la sfîrşitul lunii august, cînd larvele prim are năpîrlesc şi se transform ă în larve secundare (Ls), formă sub care iernează.

Perioadele maxime de secreţie şi respectiv culesul intensiv, au loc în a doua jum ătate a lunii mai şi prim a jum ătate a lunii iunie.

Pe lîngă aceste specii se mai citează în literatura de speciali­tate [33, 41] Kermes quercus L. şi Thelaxes dryopbila Schrk. L, de la care însă, nu s-a semnalat pînă în prezent, cules de mană.

PR O D U C Ă T O R I DE M A NĂ PE FAG (FAG US S Y L V A T IC A L.).

Aşa cum s-a m enţionat mai sus, fagul ocupă aproape jum ă­tate din suprafaţa to tală a pădurilor de foioase.

Această specie formează păduri întinse, pure sau de amestec în regiunea dealurilor şi în etajul montan. Sporadic se întîlneşte şi cultivat în parcuri.

Pe lîngă fagul obişnuit, cresc spontan în păduri, pe suprafeţe restrînse, f a g u l o r i e n t a l (F. orientalis Lipsky) şi f a g u l d e C r i m e e a (F. taurica Popi.).

Prin răspîndirea sa largă şi prin calitatea lemnului său, fagul constituie una dintre speciile forestiere principale din ţa ra noastră.

Pe fag sînt cunoscute pînă în prezent două specii de pro­ducători de mană : Phyllaphis fagi L. din familia Callaphididae şi Schizodryobius pallipes H tg . din familia Lachnidae, subfamilia Lachninae. Im portanţă pentru apicultura prezintă mai ales prim a specie. Aceasta trăieşte pe frunzele de fag, în special pe partea inferioară, de-a lungul nervurilor principale. Este foarte răspindită

74

şi se observă uşor, fiind acoperită cu firişoare şi p raf de ceară ; preferă tinerii lăstari. La noi în ţară a fost identificată în nume­roase păduri de fag din zona submontană, unde în anii favorabili produce însemnate cantităţi de mană, care se soldează cu im por­tante recolte de miere de mană. Astfel în anii 1966— 1967, în judeţul Braşov (Pădurea Viscar, Valea Gloduri etc.), jud. Sibiu (Valea Cibinului la 800— 1100 m. altitudine), jud. Hunedoara (Fă­getele de la Grădiştea Muncelului etc.), s-au înregistrat culesuri însemnate la mana produsă de afida fagului (Phyllaphis fagi).

Această insectă mică, 1,5— 2,5 mm în lungime, prezintă o culoare galben-verzuie. Este prevăzută cu un num ăr mare de glande ceriere şi de multe ori întreaga colonie trăieşte acoperită sub o crustă fină de ceară.

Mătcile prim are (fundatricele) apar în luna aprilie o dată cu dezvoltarea mugurilor de fag. D upă 2— 3 săptăm îni ajung la m a­turitate şi dau naştere la prim a generaţie de fiice (aripate şi ne­aripate). O femelă naşte 50—60 de pui.

Generaţiile urm ătoare, se succed pînă la 4— 5, în raport cu mersul vremii.

D ezvoltarea cea mai puternică are loc în mai-iunie, cînd colonia populează şi vîrfu l ramurilor.

în această perioadă şi secreţia de m ană atinge intensitatea maximă şi apoi descreşte treptat.

D upă depresiunea din tim pul verii, spre toam nă are loc o nouă şi puternică dezvoltare a populaţiilor, cînd în condiţii fa­vorabile se realizează al doilea cules la mana de pe fag.

în luna octombrie se încheie ciclul biologic, o dată cu apariţia femelelor sexuate şi a masculilor. D upă împerechere femelele de­pun ouăle (cîte 12— 16 fiecare) lîngă solzii mugurilor şi apoi mor în scurtă vreme.

PR O D U C Ă T O R I DE M ANĂ PE A R ŢA R (A C E R sp.).

Acerinele sînt specii lemnoase, foarte răspîndite în ţa ra noas­tră, mai ales în pădurile de amestec, din regiunea de cîmpie şi deal. Unele din acestea prezintă o im portanţă forestieră mare, altele însă numai o valoare decorativă. M ajoritatea acestor specii prezintă însă, un potenţial melifer deosebit de valoros şi apreciat de apicultori, ca de exemplu : j u g a s t r u l (Acer campestre L.) a r ţ a r u l t ă t ă r e s c (Acer tataricum L.), p a l t i n u l d e c î m p (Acer platanoides L.), p a l t i n u l d e m u n t e (Acer pseudoplatanus L.) etc. Trebuie să subliniem că, pe lîngă valoarea nectaro-poleniferă recunoscută pe plan mondial, acerineele consti­

75

tuie şi plante gazde pentru producători de mană însemnaţi, între care mai răspîndiţi la noi s î n t : Peripbyllus villosus H tg. şi P. acceris L. ambele din familia Cbaitophoridae.

Aceste afide, de m ărim i ce variază între 1— 3 mm, trăiesc de obicei pe partea inferioară a frunzelor şi prezintă o largă răspîn­dire în pădurile de acerinee şi adesea chiar şi pe arborii izolaţi, în parcuri şi pe alei.

Culoarea lor este cafenie, de diferite nuanţe (P. villosus) sau galbenă-verzuie (P. aceris). Puii abia născuţi sînt de culori deschise, transparenţi şi foarte vioi, iar pe măsură ce cresc se închid la cu­loare, devenind trep ta t asemănători cu părinţii. Spre sfîrşitul lunii mai-iunie, producţia de m ană este foarte m are şi cu o concentraţie în zahăr ce depăşeşte 6Oo/0. Uneori producţia de m ană este a tît de mare, îneît producătorii sînt ameninţaţi să se înece în propria lor secreţie.

Trebuie să menţionăm că în pădurile de amestec (salcîm, ace­rinee etc.) se realizează frecvent, după culesul de salcîm, un cu­les de nectar şi polen de la arţarul tătăresc şi jugastru şi apoi, în continuare, un cules de m ană, care înregistrează adesea sporuri de 600—900 g pe zi, (ex : în anii 1966— 1969, în şleaurile de cîmpie şi deal, din judeţele Argeş, Dîm boviţa, Ilfov etc.)

PR O D U C Ă TO R I DE M ANĂ PE TEI (T IL IA sp.).

Teiul ocupă în ţa ra noastră suprafeţe im portante (peste 60.000 hectare), mai ales în judeţele Tulcea, Caraş-Severin, Vaslui, Iaşi, Ilfov, Arad, Bacău etc. Speciile de tei, care se întîlnesc mai frec­vent în pădurile noastre şi care prezintă o im portanţă apicolă mare s în t: t e i u l c u f r u n z a m a r e i ( T platiphylloss),t e i u l p u c i o s sau t e i u l c u f r u n z a m i c ă (T. cordata) şi t e i u l a r g i n t i u sau t e i u l a l b T. tomentosa).

Pe lîngă valoarea meliferă deosebită, pe care o are teiul, a- cesta este adesea şi p lantă gazdă pentru unii producători de mană, dintre care mai răspîndit în pădurile noastre este Eucalipterus tiliae L. "din familia Callaphididae. Această afidă mică, cu o lun­gime de 1—2 mm, trăieşte pe partea inferioara a frunzelor de tei şi se hrăneşte intens, mai ales în apropierea nervurilor. D ezvolta­rea maximă a coloniilor se înregistrează în lunile iunie-iulie, cînd şi secreţia de m ană este abundentă. Astfel în anii 1962, 1963 şi 1965 în pădurile de tei de la Snagov şi Vlădiceasca (Ilfov), s-au recoltat în cursul lunilor iunie-iulie, cîte 6— 12 kg miere de mană, pe familia de albine. S-a observat mai ales în perioada înfloririi

7 b

din 1963 ca, datorită manei abundente şi concentrate, frunzele de tei erau mai intens cercetate decît florile.

Dc asemenea, în perioada 13— 30 iunie 1966, în pădurile dc tei de la Malul Spart-Căscioarele s-au recoltat imediat după tre- ccrea florii de tei cîte 8 kg/fam . albine, miere de mană de la tei. Din relatările unor apicultori, care s-au deplasat în pastoral la acest masiv, rezultă că în anumite zile, după ploi moderate, se­creţia manei era a tît de abundentă îneît aceasta se putea rade cu spaclul de pe capacele stupilor aflaţi sub tei.

Mierea de mană de pc frunzele de tei are un gust deosebit de plăcut şi o aromă de dulceaţă de nuci. Culoarea mierii este asemă­nătoare cu aceea de la brad, cu nuanţe verzi-închise.

Ciclul biologic este asemănător cu al celorlalte afide.

PR O D U C Ă T O R II DE M ANĂ PE SALCIE (S A L IX sp.).

Salcia ocupă în ţara noastră peste 60 000 ha, fiind răspîndită mai ales în luncile umede ale rîurilor, de la cîmpie pînă în zona m ontană. Suprafeţe mai im portante se întîlnesc în special, în lunca şi D elta Dunării, unde formează adevărate masive, în amestec cu plopul şi alte specii moi.

Speciile de salcie mai răspîndite la noi în ţară şi cu o im por­tanţă apicolă mai mare s în t : s a l c i a c o m u n ă (Salix alba), s a l c i a c ă p r e a s c ă (Salix caprea), z ă l o g u l (Salix cine- rea) r ă c h i t a sau m l a j a (S. viminalis), r ă c h i t a r o ş i e (S. pur pur ea) etc.

Pe lîngă nectar şi polen, deosebit de valoroase pentru în treţi­nerea şi dezvoltarea familiilor de albine tim puriu în prim ăvară, sălciile furnizează în august-septembrie şi însemnate cantităţi de mană.

Cel mai im portant producător de m ană de pe salcie este : lachnida mare a cojii de salcie (Tuberolachnus salignus. (Gmel) Mordw. sin. Aphis viminalis B.D.F. sin. Lachnus punctatus Burm.)

Această specie face parte din familia Lachnidae, subfamilia Lachninae.

în literatura de specialitate [41] sînt descrise şi alte specii ce trăiesc pe salcie, ca : Stomaphis longirostris F., Pterocoma salicis L. şi P. pilosum Bckt, care însă nu au fost studiate, pînă în pre­zent, fiind mai rar întîlnite în pădurile noastre. Lachnida mare a cojii de salcie prezintă însă o largă răspîndire la noi în ţară, întîlnindu-se a tît pe salcia comună, cît şi pe alte specii (salcia că­prească, răchită etc.)

Fig. 47 — Pădure de sălcii, cu coroana reîntineriată, favorabilă d ezvoltării producătorilor de m ană ( o r i g i n a l )

Colonii puternice au fost identificate mai ales în masivele de salcie din Lunca şi D elta D unării, începînd de la Corabia, Turnu- Măgurele, Zimnicea, Petroşani, Giurgiu, Bâneasa, O lteniţa, Călă­raşi, H îrşova, Brăila etc. (fig. 47). D e asemenea s-au identificat şi studiat o serie de colonii pe salcia căprească, care constituie, ca şi salcia comună, o bună plantă gazdă pentru lachnida mare. (fig. 47 a şi 48).

Culesuri mai im portante, la m ana de pe salcie (T . salignus), s-au înregistrat mai ales în judeţele Tulcea, Brăila, Ialom iţa, Ilfov, Teleorman etc. care s-au soldat adesea cu recolte bune de miere de mană, depăşind în condiţii favorabile 20 kg pe familia de al­bine. Mierea de m ană de la salcie prezintă o culoare ciocolatie, cu reflexe albastre-verzui.

Referitor la perioada optimă de cules la m ana de pe salcie, trebuie să subliniem că aceasta corespunde cu maximum de dezvol­tare al coloniilor de lachnide, care are loc în general, în lunile august-septembrie, cînd secreţia manei este deosebit de abundentă

78

Fig. 48 — C olon ii de lachnida mare, Fig. 47 a — C olon ii de lachnida pe salcia căprească ( o r i g i n a l )

m are, pe salcia albă ( o r i g i n a l )

„plînge salcia". Dacă ne postăm cîteva minute sub o salcie, în perioada de secreţie, se observă şi deseori se şi aud, picăturile de mană, care cad ca o burniţă cadenţată pe frunze şi ramuri, pre- lingîndu-se în jos, pînă la zaharificare completă (fig. 49).

Biologie. Lachnida mare a sălciei prezintă unele particulari­tă ţi în ceea ce priveşte evoluţia ciclului biologic, lipsind stadiul de ou, „oul de iarnă". Iernează în păm înt, în stadiul de adult în cotloane profunde, la nivelul rădăcinilor de salcie. Prim ăvara, în cursul lunilor aprilie-mai, migrează pe ramuri şi dau naştere primei generaţii.

79

Fig. 4 9 — M ană zaharisită ( o r i g i n a l )

Trebuie să m enţionăm că, deşi s-a urm ărit sistematic, doi ani la rînd evoluţia adulţilor, totuşi nu s-a reuşit, pînă în prezent, să se înregistreze m om entul ieşirii din păm înt al acestora şi al naşterii primei generaţii d e fiice partenogentice.

în anul 1970, s-au urm ărit aceste aspecte de la 1 martie, dar nu s-a în registrat nimic, p înă în primele zile ale lunii mai, cînd pe unele ramuri d e 2 şi 3 ani s-au observat primele colonii acoperitc cu pînsle de ceară, din noua generaţie.

în cursul lunii iunie, coloniile s-au dezvoltat fără însă ca m ana produsă să fie cercetată de albine, datorită probabil florei nectaro- polenifere varia te . S înt prezente furnicile, fără însă să manifesteo activitate intensă, ca în cazul lachnidei brune a stejarului. Spre sfîrşitul lunii iunie şi în cursul lunii iulie, urm ează o stagnare to tală a ac tiv ită ţii lachnidelor de pe salcie.

80

Fig. 50 — Tuberolachnus salignus, form e aripate (o r ig in a l)

La începutul lunii august, femelele adulte, de culoare cafenie de 4— 5— 5,5 mm lungime şi 3— 3,5 mm lăţime, se pregătesc să dea naştere unei noi generaţii. Urmează apoi, în continuare, încă 2—3 generaţii partenogenetice în cursul lunilor august-octombrie. In ultima etapă (în 1970, 15— 30 sept.) apar răzleţi în colonii şi 1—2 masculi aripaţi. T reptat, masculii devin to t mai frecvenţi astfel că, în ultim a decadă a lunii septembrie aceştia sînt prezenţi cîte 1—3 în fiecare colonie (fig. 50). De obicei în a doua jum ătate a lunii septembrie (în 1970 la 12 septembrie) începe migraţiunea spre rădăcini, care se face trep ta t pînă la sfîrşitul lunii octombrie. Ultimile serii de puiet sînt de obicei sacrificate, deoarece sînt sur­prinse de brumele tîrzii, care cad în cursul lunii octombrie (fig. 51).

S — M ierea de manA SI

Fig. 51 — Brum ele m ari distrug colon iile de producători de m ană ( o r i g i n a l )

PR O D U C Ă TO R I DE M ANĂ PE PLO P (POPULUS sp.)

Plopul ocupă în ţara noastră, suprafeţe însemnate, peste 60.000 ha. Se întîlneşte frecvent, în zăvoaiele din regiunea de cîmpie şi deal, precum şi în lunca şi D elta Dunării, unde formează arborete pure sau în amestec cu salcia. Im portan ţa lui a crescut treptat, de la an la an, fiind o specie forestieră valoroasa, a tît prin ritmul său rapid de creştere, cît şi prin valoarea economică a lem­nului său, folosit mai ales în industria plăcilor aglomerate, celu­lozei, mobilă, construcţii rurale etc.

Speciile de plop mai răspîndite s în t : p l o p u l a l b (Popului alba) p l o p u l n e g r u (Populus nigra) şi p l o p u l t r e m u r ă -

82

i o r (Populus tremula), care pe lîngă polenul valoros, pe care-1 furnizează în prim ăvară, produce în anumite condiţii favorabile ţi însemnate cantităţi de mană. Astfel se semnalează cazul din 1949i înd, pe malul Buzăului (în apropiere de Cameniţa), s-a înregistrat un cules intens la m ana de pe plop, care a durat 2 saptămîni.

Culesul a avut loc în perioada 20 mai— 10 iunie, imediat după salcîm, cînd deşi erau în plină floare l e m n u l c î i n e s c (Ligu- itrum vulgare), g h e r g h i n a r u l (Crataegus sp.), c ă t i n a (Tamarix gallica) etc. albinele culegeau intens la mana de pe plop, dimineaţa între orele 6— 11 şi după prînz între orele 16— 20. După 10 zile, stupii erau plini cu miere, iar la extracţie s-au obţinut 18—20 kg/miere/familie de albine din care, 60—7O<>/0 era miere de mană. Sub plopi, iarba şi mărăcinii erau negri şi luceau de mană. De asemenea în 1966, în zăvoiul Ialom iţa (satul Bărbătescu) s-a înregistrat, după culesul de salcîm, un cules puternic la mana de pe plop, care însă a durat numai 3—4 zile datorită unei ploi torenţiale cu furtună care a spălat şi decimat producătorii de matlă, iar culesul a fost calam itat.

M ana a fost produsă de afida Pterocoma populeum K alt. din familia Aphididae şi de Chaitophorus populeti Panz. din familia Chaitophoridae.

Pe lîngă aceste specii se citează în lucrările de specialitate [41] şi unele lecaniide polifage, care însă nu prezintă im portanţă pentru apicultură.

PRO D U C Ă TO R I DE M ANĂ PE SALClM UL ALB (R O B IN IA P SE U D A C A C IA )

Salcîmul este o specie forestiera deosebit de im portantă, a tît prin suprafaţa mare pe care o ocupă, cca. 70.000 ha, cît şi prin calitatea lemnului său. în acelaşi timp salcîmul constituie principala specie meliferă, arborescentă din ţara noastră, furnizînd culesuri de neegalat, ca ritm şi potenţial nectarifer.

Pe lîngă aceasta, trebuie să adăugăm şi producţia de mană, pe care pădurile de salcîm o furnizează în anumiţi ani. Astfel, în 1952— 1956, în plantaţiile de salcîm din Banat, mana picura ca o ploaie de sirop. Culesul albinelor era foarte intens, iar la recoltă

83

Fi&- 52 — Aphis sp. pe salcîm ( o r i g i n a l )

s-a extras miere de mană în cantitate de 10— 12 kg/fam ilia de al­bine. Sporurile zilnice înregistrate în cursul lunilor iunie-iulie la stupul de control, au atins cca. 1 kg.

Culesuri frecvente la mana de salcîm s-au înregistrat în peri­oada 1963— 1970 şi în masivele din O ltenia şi de la Valea lui Mihai, unde sporurile înregistrate zilnic au depăşit 0,5 kg miere pe familia de albine.

D intre producătorii de mană care apar mai frecvent în pădu­rile de salcîm menţionăm : a f i d a n e a g r ă (Aphis medicaginis) din familia Aphididae şi l e c a n i d a s a l c î m u l u i (Eulecanium corni robiniarum. Dougl), din familia Lecaniidae.

Cea mai im portantă din punct de vedere melifer este afida neagră, care este răspîndită în toată ţara , începînd din cîmpie şi pînă în zona pădurilor de fag. D ezvoltarea poate avea loc pe di­ferite specii de leguminoase, arborescente sau erbacee perene.

în luna octombrie, apare în coloniile de virginogene, de pe plantele erbacee, o generaţie de femele aripate, care zboară pe spe-

84

Fig. 53 — Eulecanium corni robin iarum ( o r i g i n a l )

I c-iile arborescente unde da naştere la generaţia sexuată, femele şi masculi, care după împerechere, depun „ouă de iarnă" pe scoarţa

i ramurilor, pe tulpini sau pe muguri. Din ouăle de iarnă, apar în prim ăvară larvele, care dau naştere la femele fondatoare (funda- trice), denumite mătci.

Femelele fondatoare trăiesc pe dosul frunzelor de la vîrful lăstarilor, unde se înmulţesc partenogenetic, dînd naştere la mai multe generaţii de femele nearipate.

O dată cu dezvoltarea coloniilor, acestea ocupă porţiuni to t mai mari din rămurele şi lăstari şi se hrănesc intens, secretînd mană din abundenţă (fig. 52).

E

Fig. 54 — Eulecanium corni pc g lă d iţă ( o r i g i n a l )

Acest maxim biologic a corespuns calendaristic, în 1970, cu perioada 10—30 iunie.

A doua specie, Eulecanium corni robiniarum , prezintă un corp globulos, lucios, de culoare castanie, lungim ea 3— 6,5 mm, lăţimea 1,5—5 mm, cu o carenă bine vizibilă ; secretă m ană din abun­denţă (fig. 53).

Această specie prezintă două generaţii pe an şi anume, Gi mai-iunie şi G2 iulie-mai urm ător.

O altă formă, din Eulecanium corni, se întîlneşte pe g 1 ă d i- ţ ă (Gleditsia sp.) (fig. 54) şi respectiv p e s a l c î m u l j a p o n e z . (Sopbora japonica) (fig. 55).

86

PRO D U C Ă TO R I DE M ANĂ PE CASTANUL DULCE (C A S T A N E A S A T IV A )

In tra t în cultură la noi în ţară în sec. X IV , castanul s-a răs- pîndit treptat, ocupînd suprafeţe însemnate mai ales în depresiunea subcarpatică a Olteniei şi Baia Mare.

Castanul dulce este recunoscut pe plan mondial, ca un valoros arbore melifer. înfloreşte în luna iunie-iulie, furnizînd culesuri în­semnate de nectar şi polen, familiilor de albine. Pe lîngă aceasta, castanul constituie plantă gazdă pentru doi producători de mană fi anume : lachnida cojii de castan şi afida ornamentală, a căror perioadă de secreţie corespunde în general, cu epoca de înflorire [28 ] .

Fig. 5î — Eulecanium corni pe salcîm japonez (o r i g i n a 1)

87

Lachnida cojii de castan (Lachnus longipes Dufour) trăieşte în colonii mai mari sau mai mici, de obicei pe coaja lăstarilor ti­neri de castan. In anii favorabili înm ulţirii acestei specii se ob­servă aproape pe ficcare rămurică asemenea colonii, care secretă mană din abundenţă.

D atorită concentraţiei ridicate a manei în zahăr, frunzele de­vin lipicioase şi strălucesc în zare, îneît par a fi date cu lac.

Colonii puternice ale acestei specii se observă adesea şi pe lăstarii porniţi direct din rădăcina castanului, ceea ce indică o bună producţie de mană.

Afida ornam entală (Myzocallis castanicola Baker) se observă de regulă pe partea inferioară a frunzelor de castan. Şi la această specie secreţi^ de m ană este deosebit de abundentă şi corespunde, ca şi la prima, cu perioada de înflorire a castanului. Astfel, că în anii favorabili, albinele culeg în aceeaşi perioadă a tît nectar cît şi mană, preferinţa fiind în raport cu condiţiile de secreţie şi con­centraţie în zahăr, a celor două surse melifere.

D upă unele observaţii, afida ornamentală a castanului are o capacitate de producţie mai mare decît a primei specii, în trucît în timpul secreţiei, se observă nu numai mana care străluceşte pe frunze, flori şi rămurele ci şi picături siropoase care se scurg la vîrful frunzelor şi lăstarilor.

Menţionăm că în 1967, an favorabil producţiei de m ană la castan, mierea recoltată a fost de culoare brună, conţinînd în p ro ­porţie de 25— 30<>/o mană.

în vederea stabilirii precise, pentru diferite localităţi şi a lti­tudini a perioadei de secreţie a manei, la cele două specii de p ro ­ducători, recomandăm apicultorilor cu experienţă şi brigadierilor forestieri să efectueze observaţii în acest sens şi să Ie comunice S ta­ţiunii centrale de cercetări pentru apicultură şi sericicultură, aducînd prin aceasta o contribuţie directă la organizarea valo rifi­cării raţionale a rezervelor melifere ale castanului.

Pentru identificarea cu uşurinţă a vetrelor cu mană din pă­durile de castan, se dau urm ătoarele in d ica ţii: prezenţa furnicilor de pădure în num ăr mare, pe tulpinile castanilor şi de asemenea prezenţa producătorilor de m ană pe tinerii lăstari, acestea consti­tuind indicaţii sigure asupra perspectivelor la culesul de m ană.

PR O D U C Ă TO R I DE MANĂ PE M ESTEACĂN (B E TU LA A L B A )Mesteacănul se întîlneşte frecvent în pădurile din regiunea

dealurilor pînă în etajul subalpin.Este un arbore melifer, care furnizează polen prim ăvara şi

uneori şi mană. Ca producător de mană pe mesteacăn se citează

88

Symydobius oblongus Heid. din fam. Callapbididae [33]. Este o insectă mică, cafenie-negricioasă. Iernează în stadiul de ouă de iarnă.

în condiţii favorabile, producţia de m ană este a tît de abun­dentă îneît, de pe o singură frunză de mesteacăn, o albină îşi umple guşa.

PR O D U C Ă TO R I DE M ANĂ PE ULM (U LM U S F O LIA C E A )Ulmul de cîmp este un arbore comun, în pădurile din regiunea

de cîmpie şi de dealuri. Furnizează tim puriu în prim ăvară un cu­les de polen pentru dezvoltarea familiilor de albine şi în acelaşi timp este şi plantă gazdă pentru o serie de producători de mană, polifagi [33, 41]. Astfel mai frecvent apare p u r i c e l e f r u n ­z e i d e u l m (Psylla ulmi) care furnizează culesuri de întreţi­nere familiilor de albine în cursul lunii mai. Intensitatea maximă de cules în cursul zilei se înregistrează în tre orele 10— 12.

Iernează sub formă de ouă de iarnă, depuse în crăpăturile scoarţei, sau lîngă muguri. Eclozionarea are loc de obicei o dată cu dezmugurirea.

Se mai citează ca producători de m ană : Eulecanium corni Bebe, Eriococcus spurius Wod. şi Tinocallis platani Kalt. care însă nu prezintă im portanţă apicolă.

PRO D U C Ă TO R I D E M ANĂ PE ALUN (C O R Y L U S A V E L L A N A )Alunul creşte spontan în toată zona forestieră, de la cîmpie

pînă în etajul montan. De asemenea se cultivă în parcuri şi grădini.Alunul este o specie poleniferă, deosebit de valoroasă pentru

polenul ce îl furnizează tim puriu în prim ăvară. Mai tîrziu, în cursul lunilor mai-iunie, alunul asigură în condiţii favorabile şi însemnate culesuri de mană, produsă de Myzocallis coryli Goez. o afida mică galben-verzuie, ce trăieşte pe partea inferioară a frun­zelor de alun şi de asemenea pc vîrful lăstarilor. Culesul de mană de pe alun apare de obicei înaintea culesului de salcîm şi în con­diţii favorabile, se po t obţine producţii de miere de mană, în diferite proporţii cu mierea florală.

PR O D U C Ă TO R I DE M ANĂ PE G H E R G H IN A R(C R A T A E G U S M O N O G Y N A Jacq)Gherghinarul sau păducelul creşte spontan în toată ţara şi

este cunoscut ca o specie meliferă bună, fum izînd însemnate can­tităţi de nectar şi polen, iar în condiţii favorabile şi mană.

89

Ca specii producătoare de m ană avem : Psylla crataegi Schrk. şiEnlecanium corni Bche., care în condiţii favorabile, produc mană din abundenţă, ce este culească de albine cu mare intensitate.

Trebuie să adăugăm că, lista speciilor forestiere, ce po t de­veni într-o anumită perioară a anului, plante gazdă pentru anumiţi producători de mană, poate fi încă com pletată şi cu alţi arbori şi arbuşti c a : a n i n , f r a s i n , c a r p e n , c ă t i n a etc., care în anii favorabili, pot furniza culesuri de mană.

PRO D U CĂ TO RI DE M ANĂ PE PLA NTE CULTIVATE

Aşa cum s-a m enţionat la începutul lucrării, insectele produ­cătoare de mană sînt foarte răspîndite în natură, a tît pe p lan­tele arborescente, cît şi pe cele erbacee spontane şi cultivate. Desigur însă, că nu toate speciile producătoare de mană prezintă im portanţă economică-apicolă. Acest fap t poate să difere de la o zonă la alta.

Deseori, în anumite localităţi s-au înregistrat culesuri im por­tante de mană, de pe diferite specii vegetale cu totul neaşteptate. Astfel în 1961 la lanurile de floarea-soarelui din com. Jilavele- Ilfov, s-au obţinut recolte de miere de mană în amestec cu miere florala, care s-au ridicat în medie la 10— 12 kg pe familia de albine (60% miere de mană). De asemenea în 1969 la Comana- Ilfov, s-au înregistrat recolte bune de miere de mană de Ia trestie (Phragmites communis), ca p lantă gazdă de vară etc.

Culesuri de m ană pot să apară în condiţii favorabile şi pe alte plante cultivate sau spontane, ca : sorg, porumb, graminee perene, tutun, pălăm idă, rap iţă sălbatică şi altele.

în încheierea acestui capitol dorim să facem un apel călduros, către to ţi specialiştii în apicultură şi silvicultură, precum şi către apicultorii cu experienţă, de a aduce prin observaţiile şi înregistră­rile ce le efectuează, an de an, o contribuţie valoroasă la comple­tarea cunoştinţelor referitoare la biologia, răspîndirea şi im portanţa economică a diferitelor specii de producători de mană, ce apar adesea în colonii puternice, în anumite zone de practicarea stupă­ritului pastoral *.

* C u această ocazie , adresăm m ulţum iri şi recunoştinţă tuturor acelora, care n e-au sprijinit şi ne-au dat concurs preţios în lucrările şi investigaţiile efectuate pe teren, în scopul precizării b iologiei şi răspîndirii insectelor pro­ducătoare de m ană, din zona coniferelor şi a foioaselor, precum şi înregistrării de date fen o log ice şi cîntare de control, m enţionăm în m od deosebit urm ătorii tovarăşi : prof. dr. E. M ureţan , E. T exe şi C . M ihăilescu — filia la A .C .A . a judeţului C luj ; mg. P. R adu, E. C azan şi D . D em ea — filia la A .C .A . a judeţului H unedoara.

90

IN SE C TE LE P R O D U C Ă T O A R E D E M A N A , P L A N T E L E LO R ŞI P E R IO A D E L E D E SE C R E Ţ IA M A N E I IN R .S.R .

Speciile p rod u cătorilor de m ană din R .S. R om ânia sîn t m ult mi. roase. Pînă în prezen t au fo st in ven taria te ţi studiate cele m ai răspi im portante, cercetările fiin d în curs ( ta b e lu l 2 a , 2 b).

T abelu l 2 aIn zona p ăd u rilo r de conifere

k t

Producătorul de mană Familia şl specia Planta

gazdă

Perioadade

secreţie{luna)

Produc­tiv ita te

i Lachnida m are a m olid u lu i

F a m . LACHNIDAE S u b f a m .

C i n a r i n a e

M ecinaria piceae m olidu l 6 - 7 (I) 15.8-10.9

+ +

(II)

2 Lachnida pudrată a m olid u lu i

C inară p illicorn is « 6 - 7 +

3 Lachnida cenuşiu- verzu ie a cojii di m olid

C inara p ru n ş ş t

t

» 15-30.6.

4 L achnida verde- dungata a m oli­dului

C inara viridescens »* 6.' C» I

t«-» ' '

5 Lachnida cerată a m o lid u lu i

Lacbniella costa ta J> 6. —

6 L achnida verde a bradului

C inara pectin a tae bradul 6 - 7 (I) 8.(11)

+

; ,1 ,

7 L achnida m are a bradului

T odolachnus abic- tico la

7 — 9 —

8 L achnida m are a pinulu i

C inara pinea pinul,laricele

6 — 7

8 L achnida m ică a p inulu i

Protolachnus sp. pinul — ---

10 Lachnida ienupă- rulu i

Lachnusjuniperus

Jenupărultuia

culesurisporadice

---

11 P ineus p ineoides m olidu l 6iA ţ

12 A delges laricis m olidullaricele

6

T abelu l 2 a ( u r m a r e )

Nr.

crt.

Producătorul de mană Familia ţi specia Planta

gazdă

Perioadade

secreţie(luna)

Produc­tivitate

13 Lecaniida mare Physokerm es p iceae, m olid u l 5 — 6 + +

14 Lecaniida m ieă Physokerm eshem icryphus

bradulm olid u l

ivO

+ "f

15 L ecaniida tuiei E ulecanium fletch eri m ia 5— 6 —

-J.'l’ 1 *A s»P i l i'Tabelu l 2 b

In zona păd u rilo r de foioase

i i

Producătorul de mană Familia şt specia Plante

gazdăPerioada

desecreţi®

(luna)

Produc­tivitate

F a m . L.ACHNIDAE s u b f a m .

Ca c h t i l n a e «vi f '

1 Lachnida brună a cojii de stejar

Lachnus roboris stejarul,cerul,gîrniţa

6 - 7 (I) 8(11)

+ +

2 Lachnida neagră-h icioasă a stejarului

S ch izod ryo b iu slongirostris

stejarul 6— 7 +

i . t i 1

3 L achnida fagului S ch izodryob iu sp a llip es

fagul 6 — 8

4 L achnida m are a sălciei

Tuberolachnussalignus

salcia 8— 9 .+ +

5 Lachnida castanului dulce

Lachnus longipes

F a m . CHA1TO- PHORIDAE

castanul 6

' t ' . ''6 A fida de arţar P eriph yllu s v i l lo ­

susarţarul 5— 6

,'irl . v i7 A fida arţarului P eriph yllu s acceris arţarul 5— 6

8 A fid a de plop C h aitoph oru sp o p u le ti

plopul 6 +

92

T abelu l 2 b (u r m a r e)

uo

•JK

Producătorul de mană Familia şl specia Planta

gazdă

Perioadade

secreţiefilma)

Produc­tivitate

F a m . C A LA PH 1- D1DAE

9 A fida stejarului T ubercu loidesan n u U lus

stejarul 6 —

10 A fida stejarului Tuberculatusquerceus

stejarul 6 —

11 A fida fagulu i P hyllaph is fag i fagul 5 - 6 ( 1 ) '8(11)

+

12 A fida teiu lu i E ucalip terustilia e

teiul g_7 - f

13 A fida ornam entală a castanulu i

M y zo ca lliscastanicola

castanul 6 ---

14 A fida m esteacă­nului

S ym yd o b iu soblongus

mesteacănul 6 — 7

15 A fida alunului M y zo ca lliscoryli

alunul 5 — 6 —

F fl m. APHIDIDAE

16 A fida p lop ulu i P terocom apopu leu m

p lop u l 5— 6 +

17 A fida neagră a salcîm ului

A p h is sp.

F a m . LACHNIDAE

salcîm ul 5— 6

18 Lecaniida ste­jarului

Eulecaniumrufulum

stejarul 5— 6 ---

19 Lecaniida sal­cîm ulu i

Eulecanium corni rob in ia­rum

F a m . PSYLLIDAE

salcîm ul 6

20 Puricele frunzei de ulm

P sylla u lm i u lm ul 5— 6 —

21 P uricelegherghinarului

P sylla ,cra taeg i gherghinarul 5— 6 —

22 P uricele frunzei de anin

P sylla alni aninul 6

93

6. DUŞM ANI INSECTELOR PR O D U C Ă TO A R EDE MANĂ

Toate speciile animale sau vegetale de pe globul pămîntesc au tendinţa de a evolua, de a se înm ulţi şi a cuceri to t spaţiul ce-1 pot atinge. Unele specii, printre care m ajoritatea producătorilor de mană, se caracterizează printr-un potenţial de înm ulţire fenomenal. Dacă această tendinţă vertiginoasă de creştere şi dezvoltare a producătorilor de m ană nu era puternic frînată de o serie de fac­tori inhibitori (regulatori), toată lumea ar fi fost, încă de mult timp, copleşită de aceştia [95].

Din fericire există aceşti factori regulatori care menţin un echilibru biologic în natură. Astfel, gradul de răspîndire şi înm ul­ţire al insectelor, producătoare de mană, este condiţionat de o serie de factori externi şi interni. D intre factorii externi, avem f. abio- tici, ca solul, expoziţia, altitudinea, condiţiile meteorologice etc. şi /. biotici, ca plantele gazdă, vegetaţia înconjurătoare, furnicile de pădure, (trophobioza) prădătorii, paraziţii etc.

Prădătorii sînt duşmanii periculoşi ai producătorilor de mană deoarece îi decimează în to t cursul anului în diferitele stadii de dezvoltare, fie ca adulţi, larve sau ouă.

Printre prădători şi dăunători, cităm : buburuzele (ca larve şi adulţi), muştele, viespile, gîndaci diferiţi, veveriţele, gbionoaele, ciocânitorile, piţigoii, sticleţii, larve diferite etc.

Pe de alta parte, paraziţii se dezvoltă de multe ori chiar în corpul producătorilor de mană, în vederea asigurării hranei pentru urmaşii lor. Paraziţii sînt mai frecvenţi la lecaniide, deoarece în acest caz, îşi depun ouăle chiar în corpul (ţeasta) producătorilor de mană, aceasta constituind un culcuş sigur pentru viitoarele larve. Astfel, pe lecaniidele din zona coniferelor (Physokermes sp.) para­zitează frecvent Brachytarsus nebulosus Forst, iar pe lecaniidele din zona foioaselor Brachytarsus fasciatus Forst.

La aceşti gîndaci paraziţi, perioada ovipozitară corespunde cu m aturizarea femelelor de lecaniide, cînd rod învelişul cornos (ţeasta) al producătorilor de mană şi formează un orificiu, în in­teriorul căreia depun 1— 2 ouă. Apoi femela lipeşte orificiul cu o secreţie proprie, iar după cîteva zile larvele ieşite din ouă încep să se hrănească cu conţinutul ţestei (ouă sau larve de lecaniide).

In general aceşti dăunători sînt foarte lacomi şi devorează zilnic numeroase ouă, larve sau adulţi. De exemplu, larvele unei diptere sînt a tît de lacome, îneît una singură suge în tr-o zi, pînă la 50 lachnide.

De asemenea, din observaţiile efectuate în toamna 1970 (21 septembrie), o buburuză a devorat pe o rămurică de salcie căprească

94

5 lachnide (Tuberolachnus salignus), în cursul unei dimineţi C on­sumul efectiv al unei lachnide a durat, aproxim ativ 30 minute.

Deşi în general, producătorii de mană sînt insecte mici, şi par la prim a vedere că sînt lipsite complet de apărare, totuşi poseda anumite mijloace de luptă îm potriva duşmanilor. Astfel m ajori­tatea speciilor posedă la suprafaţa corpului o serie de glande, se- cretoare de ceară sau diferite substanţe repulsive, care în momente de pericol, constituie mijloace de apărare [33]).

7. PR O D U C Ă T O R II DE M ANĂ ÎN COM PLEXUL BIOLOGIC AL PĂDU RII

Insectele producătoare de mană, precum şi plantele lor gazdă trăiesc îm preună, în interdependenţă cu celelalte vieţuitoare ale pădurii, influenţîndu-se reciproc în tr-'in sens sau altul. Evolnţia întregului complex animal şi vegetal este condiţionată însă de variaţiile continui ale factorilor meteorologici.

Astfel, tem peratura şi um iditatea atmosferică determină ritmul de creştere şi de înm ulţire al producătorilor de mană. Brumele tîrzii, ploile torenţiale ca şi grindina, distrug şi spală producătorii de mană, în special lachnidele. Lecaniidele dim potrivă sînt mai re­zistente, fiind mai bine fixate pe ramuri şi mai puţin sensibile. în concluzie, vremea bună şi hrana bogată furnizată de plantele gazdă, asigură producătorilor de mană o înm ulţire considerabilă.

R eferitor la condiţiile de mediu, producătorii de mană reacţio­nează diferit, în raport cu cerinţele biologice ale fiecărei specii. M ajoritatea speciilor însă prosperă şi se dezvoltă mai repede pe văile însorite şi la marginea sudică a pădurilor decît pe crestele m unţilor şi în marginea nordică a pădurilor.

Fiecare specie de producător dc mană are o anumită prefe­rinţă pentru p lanta gazdă. Şi în trucît există mai multe specii de producători cu preferinţă pentru aceeaşi plantă gazdă are fiecare alte exigenţe de hrană sau apare în altă perioadă de timp.

Astfel, la lecaniida mare a molidului, care iernează sub formă de larvă secundară (La), adulţii şi respectiv secreţia manei apare timpuriu în mai, nevenind în concurenţă cu lachnidele molidului, care iernînd sub formă de ouă de iarnă, perioada de hrănire in­tensă şi respectiv de secreţie, are loc abia în iunie-iulie, în raport cu data de eclozionare (pragul biologic al fiecărei specii) şi evo­luţia timpului. în special pînă în luna mai, ritm ul dezvoltării co­loniei de producători este condiţionat de mersul vremii, dezvol­tarea ulterioară însă, este influenţată mai ales de evoluţia plantei gazdă.

95

Trebuie să evidenţiem câ, pădurea asigură de 2 ori pe an, condiţii favorabile producătorilor de mană şi a n u m e . in primă­vară, in timpul creşterii lăstarilor de mai şi apoi spre toamnă, cînd are loc dezvoltarea mugurilor pentru anul următor şi coacerea fructelor. în aceste perioade seva este aşa de bogată în substanţe proteice asimilabile, îneît producătorii de mana, cresc şi se înm ul­ţesc puternic [4, 5 ].

Din cercetările efectuate, pe plan mondial [51, 53], a rezultat că, cu cît sînt mai dezvoltate coloniile în vară, pe anumiţi arbori, cu a tît apar mai puţine forme sexuate în toamnă. Ouă de iarnă găsim în special pe arborii care în vară au fost slab populaţi de lachnide, sau numai mai tîrziu. Arborii deosebit de viguroşi însă pot hrăni toată prim ăvara şi vara un însemnat num ăr de p ro ­ducători de mană şi apoi în toamnă, să furnizeze încă hrană pentru depunerea ouălor.

Pădurea în ansamblu oferă mană pe întreaga perioadă de cules. La început secreţia are loc pe unii arbori, iar apoi alternează pe alţii. în timpul unui cules slab, numai o parte din arbori sînt mai puternic populaţi şi m ulţi rămîn ca rezervă pentru etapa urm ă­toare ; în timp ce la un cules puternic, contribuie toţi arborii la acesta şi de aceea este necesar apoi un an sau mai mulţi ani de repaus (periodicitatea culesului).

în general la lecaniidele din zona coniferelor de la noi (Baleea- Haţeg) urmează după un an slab sau mijlociu, unul bun sau foarte bun, dacă nu intervine vreo calam itate [14].

Referitor la unele daune pe care le-ar provoca producătorii de mană pădurii, cercetările efectuate în această direcţie au stabilit că, fa ţă de foloasele m ultiple pe care le aduc aceste insecte, pagu­bele sînt cu totul neînsemnate şi fără im portanţă economică [33, 41, 51, 52, 72, 84].

în acest sens, am av u t şi confirmarea Laboratorului de pro­tecţia pădurilor, din Institu tu l de cercetări, studii şi proiectări sil­vice. Şi anume, că exceptînd unele pagube din pepiniere, nu s-au înregistrat pînă în prezent daune în zona forestieră, provocate de producătorii de mană. La arborii cu creştere intensivă, cu coroană dezvoltată şi respectiv cu o capacitate mare de asimilaţie, absorbţia sevei de către aceste insecte nu afectează cu nimic intensitatea creşterii acestor arbori. Luîndu-se totuşi în consideraţie daunele locale, sporadice, pe care le pot provoca unele specii de producă­tori de mană, prin înm ulţirea lor în masă, îndeosebi la pepiniere şi p lan taţii tinere, acestea sînt cu totul lipsite de im portanţă eco­nomică, fa ţă de întregul complex de avantaje pe care le oferă şi în primul rînd mana, care constituie o hrană valoroasă pentru multe insecte folositoare pădurii.

96

Din literatura de specialitate [33, 41, 53], rezultă că mana serveşte ca hrană pentru aproxim ativ 300 specii de insecte, dintre care două treimi sînt insecte folositoare pădurii şi anume ca p ră­dători şi paraziţi pentru insectele dăunătoare.

în acelaşi timp, trebuie să adăugăm şi diferitele specii de furnici de pădure — adevăraţi agenţi sanitari ai pădurii — pentru care m ana constituie de asemenea o hrană esenţială.

Cu toate acestea, cantitatea de m ană consumată de diferite insecte folositoare, precum şi de furnici, reprezintă numai o mică parte din m ana produsă dacă ne referim la datele din literatură, care arată că o pădure de conifere, infestată de lachnide, furni­zează anual pînă la 400 kg mană pe hectar [53].

Aceeaşi abundenţă de mană există în anii favorabili şi în zona pădurilor de foioase (stejar, tei, salcie etc.), cînd m ana secretată de lachnide, picură de pe frunze şi m uguri ca o burn iţă de sirop.

Faţă de acestea, valorificarea raţională a manei, ca sursă me­liferă, se poate realiza numai prin practicarea largă a stupăritului pastoral, la masivele forestiere cu perspective pentru culesul de mană.

T — Mierea dc mana

III. FURNICILE DE PĂDURE Şl RELAŢIILE ACESTORA CU INSECTELE PRODUCĂTOARE DE MANĂ

1. BIOLOGIE ŞI RĂSPÎNDIRE

Furnicile de pădure fac parte din familia Formicidae, genul Form ica, în care sînt cuprinse 10 specii. Aceste specii se caracteri- zeaza, în general, prin form area de colonii dezvoltate, ce ajung la peste 100.000 indivizi, în unele cazuri, chiar pînă la 1 milion. Mă­rimea acestora variază de la 4— 9 m m lungime la furnicile lucră­toare şi 9— 12 mm lungime la mătci.

Este interesant de remarcat, câ pe baza cercetărilor mai re­cente s-a stabilit că furnicile posedă anumite glande între care şi cele cu otravă, care secretă substanţe, ce servesc la orientarea şi apărarea furnicilor în timpul luptei.

Speciile de furnici dc pădure, mai răspîndite şi identificate la noi în ţară s în t : Formica rufa, F. polyctena şi F. pratensis. Cercetările întreprinse în această direcţie, în zona forestieră, de P ^ o y i c i şi col. [59], au stabilit că. cea mai mare frecvenţă în pădurile noastre o prezintă F. rufa (41% ), urmează apoi F. pra- tfnsis (28% ) şi F. polyctena (24% ). Pe lîngă acestea, s-au iden­tificat şi alte specii de furnici, în tr-o proporţie m ult mai mică şi anume : F. truncorum 3o/0, F. execta 2o/o, F. nigricans 1% şi F. sanguine a 1% .

în tru c ît primele 3 specii, prin activitatea şi răspîndirea lor largă p e teritoriu, prezintă o im portanţă economică deosebită, le vom an a liza mai jos numai pe acestea, celelalte specii avînd o pondere redusă, a tît din punct de vedere al economiei forestiere cît şi al ap icu lturii.

F u rn ica m are roşie de pădure sau furnica roşie păroasa (Formica rufa L.) este o furnică de 7—9 mm lungime, cu capul şi pieptul (toracele) colorate în roşu şi abdomenul în negru. Prezintă o g arn itu ră deasă de perişori pe cap şi pe cea mai mare parte a

98

Fig. 56 — C olon ie de furnici în zona coniferelor ( o r i g i n a l )

corpului, de unde şi denumirea sa, de furnică roşie păroasă (fig- 56).

Trăieşte în furnicare mari, dezvoltate şi complet izolate, fără să aibă contacte reciproce cu alte furnicare ; nici măcar nu suportă în apropiere alte furnicare (minimum la 100 m distanţă). Cărările, ce pornesc de la furnicar, în mai multe direcţii, sînt uşor de re­m arcat (vizibile).

Furnicile acestei specii îngrijesc şi stimulează insectele pro­ducătoare de mană, în special lachnidele, apărîndu-le cu multă combativitate de insectele prădătoare ca : viespi, muşte, buburuze, şi în special de omizi.

Referitor Ia numărul m ătcilor din cadrul unei colonii (furni­car), furnica roşie de pădure prezintă două forme şi anume : forma monoginâ (cu o singură matca), care nu se poate înmulţi artificial şi forma poligină, cu mai multe mătci, care se pretează la înm ulţi­rea artificială.

în vederea diferenţierii celor două forme de furnici, în cazul înmulţirii lor artificiale, dăm mai jos cîteva caracteristici ale acestora.

99

a) b o r m a m o n o g i n a trăieşte în furnicare izolate, mari, adesea cu mai m ulte culmi, Preferă locurile um brite şi umede din pădurile de foioase (fig. 56 a şi 56 b). D istanţa între furnicare este de 600—800 m etri. îşi construieşte cuibul pe o cioată, lemn putred, sau la baza unui trunchi. De la furnicar pornesc cărări bine con­turate, în mai multe direcţii, pînă departe. Furnicile lucrătoare sînt, în cea mai mare parte, vînători iscusiţi.

b) F o r m a p o i i g i n a trăieşte adesea şi în furnicare ce sînt grupate mai multe la un loc, uneori în apropierea furnicarelor con­struite de furnica mică de pădure.

Furnica mică de pădure (Formica polyctena , Forest) prezintă o lungime medie de 5—7 mm şi nu este păroasă. Trăieşte de regulă în furnicare asociate (grupate) cîte 10— 20 şi chiar mai multe, la un loc. Spre deosebire dc prim a specie, preferă să-şi facă cuiburile în locuri mai însorite (marginea pădurilor, marginea drum urilor etc.).

La altitudini unde vegetaţia este redusă, furnicarele acestei specii se întind pe suprafeţe mari. Aşa cum a rezultat şi din aşe-

Fig. 56 a — C olonie de furnici în pădurile de foioase ( o r i g i n a l )

100

Fig. 56 b — C olon ie de furnici în pădurile de foioase, umbrite ( o r i g i n a l )

zarea grupată a furnicarelor, furnica mică de pădure, spre deo­sebire de prim a specie, întreţine relaţii cu coloniile din vecinătate.

Furnica mică de pădure este un v înător deosebit de iscusit, întrecînd în com bativitate celelalte specii de furnici. De asemenea desfăşoară o activitate mai intensă şi în relaţiile cu producătorii de mană.

R eferitor la numărul mătcilor dintr-o colonie, la această spe­cie se întîlnesc numai forme poligine, ceea ce este deosebit de

101

favorabil pentru acţiunea de înm ulţire artificială a furnicilor, în vederea combaterii biologice a dăunătorilor de pădure pe scară largă, acţiune ce se reflectă direct şi asupra sporirii recoltelor de miere de mană.

Furnica de luncă (Formica pratensis Forest.) atinge mărimea furnicii roşii păroase, deosebindu-se de aceasta printr-o pată nea­gră, bine distinctă, pe spate. Această specie îşi construieşte cuibu­rile la margine de drumuri, pe pante, în marginea pădurilor şi în luminişuri. Populaţiile acesteia sînt însă m ult mai slabe, fa ţă de celelalte două specii, iar furnicarele nu depăşesc 40 cm în înălţime.

Numărul m ătcilor dintr-o colonie este mult mai redus, deseori o singura matcă, astfel că nici această specie nu se pretează la înmulţirea artificială.

Gradul de răspîndire a celor trei specii de furnici, pe teritoriu, diferă în funcţie de altitudine şi componenţa pădurilor. Astfel, în raport cu altitudinea, frecvenţa furnicilor variază astfel : între 50—300 m aceasta este de 18,50% ; între 300—700 m = 4 5 ,3 % î în tre 700— 1200 m = 32,8% , devenind apoi foarte rară, respectiv 3,4% la altitudinea de peste 1200 m (1200—2500 m).

Pe form aţii de vegetaţie forestieră, răspîndirea furnicilor de pădure este diferită. Astfel Formica rufa este specia cu cea mai largă răspîndire, fiind prezentă în toate pădurile, de la cîmpie şi pînă în zona m ontană, cu o frecvenţă mai mare în pădurile de amestec, fag cu alte foioase. O răspîndire asemănătoare a fost constatată şi la F. pratensis cu deosebire că această specie este mai puţin frecventă în pădurile din zona m unţilor înalţi [59].

Formica polyctena, apreciată ca cea mai folositoare specie în lupta biologică, are un areal ceva mai restrîns decît F. rufa, fiind mai răspîndită între 300— 700 m (11,4% ) în pădurile de fag în amestec cu alte foioase şi de stejar. Este de asemenea frecventă în ­tre 700— 1200 m în pădurile de amestec, de molid cu brad şi fag.

2. FU R N IC ILE ÎN C IR C U ITU L BIOLOGIC AL PĂ DURII

Rolul furnicilor în complexul biologic al pădurii este deosebit de variat şi substanţial.

Pe baza cercetărilor efectuate în ultim a vreme, de o gamă largă de specialişti, ca biologi, silvicultori, entom ologi etc. [23, 31, 40, 52, 54, 59, 72, 90, 92], s-au precizat funcţiile deosebit de complexe şi im portante pe care furnicile de pădure le prezintă în :

— reglarea populaţiilor de insecte dăunătoare, prin distrugerea a num eroşi duşmani ai pădurii ;

102

— protecţia insectelor folositoare, îndeosebi a producătorilor de m a n ă ;

— aerisirea şi îm bunătăţirea calităţii solului, prin furnicarele pe care le construiesc ;

— asigurarea covorului vegetal, prin transportu l diferitelor seminţe de plante ;

— polenizarea speciilor dc plante din zona forestieră, prin vizitele repetate pe care le efectuează în perioada înfloririi lor, în căutarea nectarului etc.

Din cele prezentate mai sus se pot concretiza efectele deosebit de im portante şi eficiente, ce se răsfrîng favorabil asupra stării sanitare şi a capacităţii de producţie a pădurii.

Astfel, furnicile de pădure, prin activitatea lor, constituie un mijloc biologic im portan t pen tru m enţinerea igienei pădurii. în al doilea rînd, stimulează creşterea şi dezvoltarea producătorilo r de mana, a căror secreţie serveşte ca hrană pen tru m ulte vieţuitoare folositoare din pădure şi chiar pen tru furnici. Apoi,' contribuie la dezvoltarea şi în tărirea covorului vegetal, care apără solul îm po­triva eroziunii şi degradării lui. De asemenea contribuie la sporirea fructificaţiei pădurii care serveşte ca sămînţă, hrană pentru păsări şi vînat, precum şi ca îngrăşăm înt pen tru sol.

Referitor la acţiunea de combatere a dăunătorilor pădurii este interesant de rem arcat că, în tim p ce cu mijloace chimice se distrug absolut toate insectele, cu ajutorul furnicilor com baterea este selectivă. Şi anume, furnicile nu vînează în general insectele utile, ca de exemplu : albinele, producătorii de mană, păianjenii, buburuzele etc., ci numai pe cele dăunătoare, îm potriva cărora duc o luptă permanentă- Aceasta are ca efect nu num ai o micşorare trep ta tă a num ărului de insecte dăunătoare ci şi provocarea unei stări de nelinişte continuă ce se reflectă negativ asupra dezvoltării şi înmulţirii acestora. în legătură cu aceasta, se relatează în litera­tu ra de specialitate [72] că, în urm a unui atac puternic de omidă, asupra unei păduri de pin, care a distrus toată frunza, a rămas num ai o „insulă verde" care nu a p u tu t fi devorată. Acolo s-au găsit numeroase colonii de furnici din specia F. polyctena (furnica mică de pădure), în proporţie medie de 4 colonii pe hectar.

D istrictul de v înătoare al unei colonii mijlocii de furnici cu­prinde, în medie, suprafaţa din jurul furnicarului, pe o rază de cca. 50—60 m. în cazul coloniilor puternice, sfera de acţiune de­păşeşte m ult aceste limite.

Considerîndu-se că o furnică devorează în medie pc zi numai un singur dăunător (larvă, ou, sau adult) o colonie de furnici mijlocie, de 100.000 indivizi, distruge zilnic cca. 100.000 dăună-

103

tori, ceeace este deosebit de im poratn t pen tru m enţinerea igienii pădurii.

Relaţii de trofobioză. în tre furnicile de pădure şi producătorii de mană există relaţii dc nu triţie şi stimulare — trofobioză. Aceste interesante raporturi, în tre cele două grupe de insecte, au fost studiate în ultim ii ani şi clarificate [52, 70, 91].

Astfel s-a stabilit că furnicile în tre ţin şi stimulează dezvol­tarea producătorilor de m ană si au în schimb din partea acestora asigurată mana, hrana lor de bază. Pe lîngă aceasta pro­tejează efectiv populaţia de lachnide în stadiile de dezvoltare mai periculoase, ca de exemplu în tim pul naşterii unei noi gene­raţii sau în perioada depunerii ouălor.

In acest sens în literatura de specialitate [53] se citează cazul cînd, în luna aprilie, pe un arbore de larice (Larix europea) exista o singură matcă de C inara laricis la care, în timpul naşterii au făcut de strajă 60— 70 de furnici. Acest fap t a fost h o tărîto r pen tru dezvoltarea generaţiilor urm ătoare, deoarece urmaşii urm a­şilor primei generaţii au acoperit în tim pul verii com plet ramurile acelui arbore, furnizînd şi o producţie însemnată de mană.

Coloniile de Symydobius oblongus ( a f i d a m e s t e a c ă n u ­l u i ) se dezvoltă şi îşi conservă sănătatea num ai atunci cînd m ana secretată este preluată imediat de furnici, altfel aceşti producători de m ană sînt sortiţi pieirii, înecîndu-se în propria lo r secreţie.

De asemenea, în lunile de vară furnicile protejează insectele producătoare de m ană făcînd galerii la rădăcina molizilor, a brazi­lor, pinului, fagului şi laricelui unde, în perioada lipsită de hrană, lachnidele să se poată retrage. In aceste lăcaşuri sînt protejate de duşmani şi uscăciune şi po t astfel supravieţui- Pe lîngă aceasta, furnicile transportă lachnidele în anum ite perioade chiar în cuibul lor (furnicar). Din observaţiile efectuate s-a constatat că, în îm ­prejurim ile furnicarelor, fie că acestea sînt m ari sau mici, tinere sau bătrîne, găsim totdeauna mai m ultă mană zaharisită decît în restul pădurii, în medie de 10—20 ori mai m ultă [52].

Această intim ă relaţie d in tre furnici şi producătorii de mană este deosebit de im portantă şi u tilă pen tru apicultura, deoarece se reflectă direct asupra recoltelor de miere ce se obţin în pădurile cu furnici. Astfel, pe baza rezultatelor experim entale obţinute mai m ulţi ani de-a rîndul [92] s-a stabilit că recoltele de miere obţinute în pădurile cu furnici au fost aproape duble faţă de cele obţinute în pădurile fără furnici (fig. 57).

Concluziile acestor cercetări sînt deosebit de utile şi de im portante, a tît pentru elaborarea unei prognoze de lungă durată la culesul de mană, c ît şi pen tru alegerea celor mai indicate vetre la culesul de pădure.

104

Fig. 57 — E volu ţia recoltelor de miere în raport cu prezenţa furnicilor de pădure, în zone d iferite (gra fic com parativ după W e l l e n s t e i n ) A — In pâduirl bogate în furnic i ; B — In păduri sărace în furnici ;C — Culturii de ctmp şi în grădini

Relaţia d in tre furnici şi producătorii de m ană este a tît de intim ă şi de im portantă, îneît s-a ajuns la concluzia că, pentru a se evalua producţia de m ană a unui arbore, respectiv a unei păduri, este suficient să se stabilească num ărul furnicilor care circulă în medie pe un arbore, în unitatea de tim p. în acest scop se num ără, tim p de 3—6 m inute, furnicile care circulă pe trunchiul unui arbore. Din experienţa cîştigată, s-a stabilit că un om poate controla pe zi 80— 160 arbori [52].

D ependenţa d intre cele două grupe de insecte (furnici şi p ro ­ducători de mană) rezultă şi din alte determ inări efectuate în acest sens [72].

Astfel, densitatea populaţiilor de lachnide este maximă în apropierea furnicarelor, pe o rază de aproxim ativ 25 m. Densi­tatea se micşorează apoi pînă la 50% pe distanţă 25— 50 m iar la distanţa de 100 m, densitatea lachnidelor reprezintă numai 10— 15o/o faţă de maximă, micşorîndu-se sub 10o/0, la distanţa de 150 m.

105

3. ÎNM U LŢIREA ARTIFICIALĂ ŞI PRO TECŢIA FU R N IC ILO R DE PĂDURE

înm ulţirea naturală a furnicilor are loc, la m ajoritatea specii­lor, prin roirea acestora şi construirea de noi furnicare. Aceasta se petrece în general, de la începutul lunii aprilie şi pînă la mijlocul lunii mai cînd vremea se încălzeşte bine iar generaţia sexuală este pregătită de roire. Astfel la furnica mică de pădure, prim ăvara, în fiecare colonie se găsesc cîteva mii de masculi sau de femele, uneori ambele sexe în aceeaşi colonie, care aşteaptă zilele călduroase ale lunii aprilie, pen tru a-şi lua zborul. în tim p ce la furnica mare- roşie, zborul de roire se efectuează la distanţe mari, la furnica mică de pădure, acesta are loc în apropiere. După zborul de îm perechere (zborul nupţial), masculii mor, iar femelele îşi rup propriile aripi cu ajutorul picioarelor şi apoi încep form area unei noi colonii.

înm ulţirea artificială a furnicilor de pădure se efectuează cii succes num ai la speciile (furnicarele) care posedă un num ăr mare de mătci. Astfel că, practic, numai f u r n i c a m i c ă de p ă ­d u r e (F. polyctena) se pretează bine la o înm ulţire artificială.

în trucît problema combaterii dăunătorilor pădurii, pe cale biologică, devine din zi în zi to t mai im portan tă şi actuală şi acţiunea de răspîndire, înm ulţire şi protecţie a furnicilor de pădure preocupă to t mai intens, în lumea întreagă, o serie de specialişti ca : entom ologi, silvicultori, apicultori etc.

începînd cu 1961, s-au întreprins şi la noi lucrări sistematice asupra furnicilor de pădure din grupa Form ica [59].

în vederea cunoaşterii posibilităţilor de aplicare a combaterii biologice cu ajutorul furnicilor de pădure, au fost efectuate mai în tîi lucrări de identificarea şi determ inarea speciilor existente la noi în ţară, precum şi răspîndirea acestora pe form aţii de vegetaţie forestieră. După efectuarea acestor lucrări, aşa cum s-a m enţionat Ia începutul capitolului, s-a trecu t la experim entarea procedeului de com batere biologică prin colonizări artificiale cu furnici. P ri­mele lucrări, efectuate în 1963— 1964, au fost iniţiate şi executate de un colectiv de specialişti din cadrul Departam enului Silvicul­tu rii [59], în raza ocoalelor silvice Pătrău ţi şi G ura H um orului. Aceste lucrări s-au încheiat cu succes, obţinîndu-se în final o prindere a cuiburilor transm utate de 57°/o- Procedeul folosit la aceste lucrări de înmulţire artificială a fost cel clasic, folosit pe plan mondial [31, 72, 90], cu mici adaptări locale.

în scopul popularizării şi aplicării pe scară to t mai largă a acestor procedee, de către colective experimentate de silvicultori şi apicultori, le redăm mai jos.

106

Trebuie de la început să m enţionăm că, pen tru a face înm ul­ţirea artificială a furnicilor este necesar să identificăm mai întii precis specia. Dacă este o specie ce poseda în furnicar o singură matcă (monogină) nu se pretează la înm ulţire artificială. în acest sens, cel mai bine se pretează furnica mică de pădure, care posedă totdeauna un num ăr însem nat de mătci, uneori ajungînd pînă la cîteva mii de m ătci în tr-un furnicar.

în vederea form ării de colonii (nuclee) artificiale se aleg to t­deauna coloniile puternice care să poată furniza uşor m inim um 200 m ătci pen tru noua colonie.

Timpul potriv it pentru începerea acestor lucrări este sfîrşitul lunii februarie — începutul lunii aprilie, în funcţie de ritm ul de desprimăvărare, expoziţie şi altitudine. Practic, acest moment este m arcat de prezenţa pe v îrfu l cuibului a furnicilor lucrătoare şi a m ătcilor, care stau grămadă la soare. Dacă se pierde acest m om ent, mătcile coboară în profunzim ea furnicarului unde îşi pregătesc culcuşurile pentru ouat, deci trebuie săpat adînc pentru a se prinde şi mătcile necesare. în acest caz însă, se degradează cuibul de bază şi este mai bine să renunţăm - Totuşi, dacă sîntem ho tărîţi să folosim şi acest moment, se recomandă ca operaţia să se efectueze în primele ore ale dimineţii, cînd furnicile sînt încă în cuib şi nu sînt prea agresive.

Deschiderea cuibului în vederea recoltării m aterialului bio­logic se face în partea dinspre soare şi anume :

— se dă păm întul de deasupra de o parte şi de alta a cuibului şi apoi se ia m aterialul bogat în furnici, cu o lopată şi se pune în căldările în prealabil pregătite (fundul căldării căptuşit cu gips, iar capacul prevăzut cu găuri sită, pen tru aerisire). Trebuie avut în vedere să se ia şi suficiente mătci, care se recunosc cu uşurinţă deoarece, spre deosebire de lucrătoare, prezintă un torace bine dezvoltat şi de culoare neagră şi un abdom en negru-strălucitor, excepţional de dezvoltat. Se recoltează aproxim ativ o treim e din furnicarul de bază şi la nevoie se mai apelează şi la alte furnicare ale aceleiaşi specii. în spărturile făcute în furnicarele de bază se aşează ram uri groase şi se acoperă cu m aterialul dat la o parte, la începutul lucrării. Procedînd astfel, cuibul pierde puţină căl­dură, iar pierderile sînt recuperate fără întîrziere, de furnicile rămase.

Locul pen tru form area coloniei noi se alege şi se pregăteşte mai dinainte. în acest scop se caută locuri adăpostite şi calde, evitîndu-se golurile de pădure cu expoziţii nordice, reci şi de ase­menea şi locurile prea îm buruienite (înierbate). Sînt favorabile marginile de pădure şi luminişurile însorite, cu expoziţie sudică şi sud-estică.

107

Menţionăm că înmulţirea coloniilor de furnici la marginea pădurii este de preferat^ deoarece aici au o durata dc v iaţă mai lungă. Furnicarele aici sînt mai puţin umbrite şi se pot mai uşor controla.

Trebuie evitate locurile umbrite, sau care prin creşterile ulteri­oare po t deveni umbroase şi reci. Necorespunzătoare sînt şi locu­rile unde urmează să se facă curînd tăieturi, care ar deranja colo­niile de furnici. De asemenea nu se recomanda locurile din apropi­erea drumurilor, deoarece se mai găsesc trecători care să provoace pagube.

Pc lîngă aceste condiţii generale, mai este necesar să se caute un loc prevăzut cu o cioată de arbore mai putredă, pentru a uşura munca furnicilor la construirea galeriilor pentru mătci. De aseme­nea dacă solul în împrejurimi este foarte tare, greu şi rece, putem să-l săpăm şi să-l îndepărtăm , completînd apoi golul cu nisip a- mestecat cu paie. Apoi, aşezăm în junii cioatei, ca m aterial prin­cipal de construcţie, vreascuri scurte precum şi cîteva rămurefe de molid fără frunze, sau alte rămurele. Peste acestea se răstoarnă materialul din căldări, intercalîndu-se încă ceva ramuri, prin m a­terial. La sfîrşit, deasupra noului furnicar se mai goleşte un sac plin cu paie uscate. Acesta ajută nucleului să se dezvolte repede şi în curînd să-şi dubleze populaţia. Se recomandă de asemenea ca, la sfîrşit, să se presare peste paie puţin zahăr umectat, care este pre­luat imediat de furnici, ceea ce contribuie mai ales, la o adaptare mai rapidă a furnicilor la noul loc.

în legătură însă cu înm ulţirea artificială a furnicilor de pădu­re este necesar să facem o precizare, deosebit de im portantă pen­tru reuşita deplină a întregii acţiuni.

Producătorii de mană acoperă prin substanţa secretată (mana) numai o parte din hrana furnicilor şi anume zaharurile. Furnicile au însă nevoie pentru dezvoltarea lor şi de însemnate cantităţi de grăsimi şi proteine.

Aceste substanţe trebuie să fie asigurate furnicilor, de către alte insecte (insectele dăunătoare), deoarece m ana este lipsită de gră­simi, iar proteinele existente sînt neîndestulătoare. Astfel coloniile artificiale po t să trăiască şi să se dezvolte, numai atunci cînd aces­tea sînt făcute în scopul combaterii biologice a dăunătorilor pădu­rii (omizi, viespi de pădure etc). în acest caz, proteinele necesare dezvoltării puietului sînt asigurate cu prisosinţa, iar nucleele sc dezvoltă şi se întăresc, devenind în scurt timp, colonii puternice.

în pădurile în care, populaţii întregi de insecte (entomo- fauna pădurii) au fost distruse prin tratam ente repetate cu insec­ticide, înm ulţirea artificială a furnicilor constituie o problemă di­ficilă şi de lungă durată.

108

Fig. 58 — Scutieră pentru protecţia colon iilor de furnici

Protecţia furnicilor. D upă term inarea com pletă a lucrărilor de transm utare, este necesar să se înregistreze noua colonie, notîndu-se originea, masa de material folosită, data formării şi num ărul m ăt­cilor transm utate. Urmează apoi lucrul cel mai im portant, asigu­rarea protecţiei noii colonii îm potriva dăunătorilor (ghionoaie, mistreţi etc.) precum şi a răufăcătorilor. în acest scop, pentru pre­venirea pagubelor, se aşază deasupra o scutieră de protecţie, con­struită în prealabil, dintr-un cadru de lemn sau metal, acoperit cu plasă de sirmă (fig. 58). Form a şi mărimea cadrului protector v a ­riază în raport cu mărimea cuibului. Pentru o colonie cu 200 mătci este necesar un cuib a cărui bază sa aibă cel puţin 1,70 X i.70 m.

în concluzie, se recomandă ca, fiecare apicultor, silvicultor şi orice iubitor al frumuseţilor naturii, nu numai să nu distrugă cui­burile acestor vieţuitoare, deosebit de utile, ci, cunoscînd foloasele pe care le aduc silvicultorii şi apicultorii şi în special contribuţia esenţială în menţinerea igienei pădurii, să devină un adevărat p ro­pagandist pentru protecţia şi răspîndirea furnicilor în zona fores­tieră.

109

IV. VALORIFICAREA SUPERIOARĂA RESURSELOR MELIFERE DIN ZONA FORESTIERA MONTANĂ

1. PRA CTICAREA STUPĂRITULUI PASTORAL ÎN Z O N A FORESTIERĂ• t ■ ■ . •• ' " ■ ■ » V*-*/ * ‘ i ,ui» i, iT1. -**"

în ultimul deceniu, practicarea stupăritului pastoral în ţara noastră a cunoscut o m are amploare, datorită sprijinului acordat de partid şi guvern cu privire la dezvoltarea apiculturii, precum şi acţiunilor întreprinse de Asociaţia crescătorilor de albine pentru intensificarea stupăritului pastoral şi valorificării superioare a cu­lesurilor din bazinele melifere.

Paralel cu acţiunea lareă de polenizare a livezilor de pomi, precum şi a culturilor agricole entomofile şi îndeosebi a florii soa­relui, stupăritul pastoral s-a extins an de an, la masivele melifere forestiere, ca de exemplu : salcîm, tei, zmeuriş etc.

în special, în ultim a vreme, datorită extinderii tratam entelor cu insecticide pe suprafeţe to t mai mari, în zona agro-pomicolă, atenţia apicultorilor se îndreaptă to t mai m ult spre resursele me­lifere din zona forestieră şi îndeosebi spre zona m ontană. A tracţia spre aceste rezerve melifere este sporită în prezent şi de lărgirea şi îm bunătăţirea reţelei de comunicaţii în această zonă (şosele turis­tice, drum uri forestiere etc), care face accesibil apiculturii, noi masive şi vetre, pentru stupărit pastoral.

O contribuţie esenţială la intensificarea stupăritului pastoral în zona m ontană, a avut-o în ultimii ani şi rezultatele cercetărilor întreprinse de Staţiunea centrală de cercetări pentru apicultura şi sericicultură în colaborare cu Asociaţia crescătorilor de albine, care au dem onstrat potenţialul ridicat al resurselor melifere din această zonă şi în special al manei de conifere.

Zona forestieră m ontană a ţării noastre constituie, în com­plexul ei, o rezervă meliferă deosebit de bogată şi variată. Astfel

110

alături de întinsele masive de a f i n i ş (Vaccinium myrtillus şi V. v i tis idaea), z m e u r (Rubus idaeus), z b u r ă t o a r e (Chamaene- rion angustifolium), f î n e ţ e l e n a t u r a l e etc., care furnizează anual im portante culesuri de nectar şi polen, zona forestieră asi­gură şi însemnate cantităţi de mană. Trebuie să subliniem că m ana, în general, reprezintă o sursă meliferă de mare perspectivă, care însă pînă în prezent nu a fost suficient valorificată. în special mana produsă de anumite specii de lecaniide şi lachnide, din zona coniferelor asigură recolte de miere bogate şi de calitate supe­rioară, cu o aromă de răşină şi un gust plăcut (mierea de brad).

Succesul obţinerii unor recolte sporite de miere, în stupărit pastoral, constă nu numai în deplasarea la timpul oportun, a fa ­miliilor de albine (la începutul înfloririi) la masivul melifer ales, dar mai ales în corelarea culesului respectiv, cu un al doilea cules de nectar în continuare, ca de exemplu : salcîm I cu salcîm II, sau zmeuriş cu floră de fîneaţă, sau cu mană de lecaniide sau alte specii etc.

Pentru o orientare mai precisă a apicultorilor în această p ri­vinţă, s-a întocm it mai jos, pe baza datelor experimentale şi a celor din sectorul de producţie, două scheme (tabele), cu privire la succesiunea şi durata culesurilor principale din zona m ontană şi zona de deal-cîmpie (tabelele 3, 4).

Din analiza înregistrărilor prezentate în cele două tabele se evidenţiază evoluţia culesului în cele două zone, cu etapele de secreţie maximă şi respectiv perioadele optime de cules (nectar sau mană) la fiecare specie, precum şi modul de alternare al etapelor de secreţia manei cu cele ale secreţiei nectarului, astfel ca fiecare unitate apicolă sau apicultor, să poată să-şi stabilească din timp, un plan operativ pentru stupărit pastoral.

ALEGEREA VETREI DE STU PIN Ă1 - l

La alegerea locului pentru vatra de stupină (sezonieră sau sta­ţionară) la culesul de pădure, trebuie să se ia în consideraţie mai m ulte aspecte şi anume :

— să existe o floră meliferă bogată şi variată, a tît ca specii arborescente, cît şi ca plante erbacee spontane, cu perioade de înflorire diferite şi pe cit posibil, de lungă durată. în raport cu abundenţa acestora şi potenţialul lor melifer, se fixează mărimea

l l t

Succesiunea perioadelor de secreţie mană-nectar la

Perioada de secreţie —

Nr.crt.

Specificarea sursei melitere m ai iunie

I 11 1 111 I 11 III

1S e c r e ţ i e m a n ă :

Physokerm es piceae

r , u 0 ox XX XX 00

2 Ph. hem ichryphus — — 0 00 ox3 Cinara piceae — — 0 00 ox XX4 C . pillicornis — — 0 00 00 OX

56

S e c r e ţ i e n e c t a r : A finiş —0 —0 00 ox X X 00Zmeuriş — —0 00 X X X X X X

7 Zburătoare — — —. — _ _8 Fîneţe naturale

m ontane — — 00 ox

LEGENiDA -00 = oules de întreţinere

XX — cules de producţie + = ptx>duietivLtaite mijlocie

+ + = productivitaite mare + + + — productivitate toarte mare ! lOo v f *'(

Succesiunea p erioadelor de secreţie m ană-nectar,

Perioada d e secre ţie —Nr.crt.

Speciflaairea sursei m elifere mal iu n ie

i II 1 « I I 11 III

1

S e c r e ţ i e m a n ă :

Lachnida brună a 0 X X X X X

2stejarului

Lecaniida stejarului X X X X3 A fid a fagului — X X X X X4 Lachnida mare a sălciei — — —

56

S e c r c ţ i e n e c t a r :

Salcîm I X X X X7 Salcîm II — X X X — —8 Tei — __ — 1 OX x o

F îneţe naturale — — — — X X X

LEGENDA :00 = oules de întreţinere

XX = cules de prodiucţle + = productivitate mijlocie

+ + = productivitate mare + + + = productivitate foarte mare

112

principalele surse m elifere din zona m ontană

mană/nectarProduc­tivitateameUferă

iulie august septembrie

1 n ffll I H m I JT n i

0 + +X X X X XO 0 — — — — _ + +XO 00 00 — — o x X X x o 0 + 4-x o 00 00 00 — —■ — — +

X X 00 + -h +OX X X X X x o 00 +

X X X X X X X-X •Xo 00 00 0 + + •+

T abel 4la principalele surse m elifere din zona de deal-cîm pie

mană,«nectarProductiv itatea

m eliferăiulie august septem brie

I IT in I II m I TT IU

X — _ 0 XH î ! 1

X'

+ +

_ _ — — _ _ __ — — +_ o x o 4-— — X X XX x,x X — — 4- +

— _ _ __ _ — + + +— i _ _ — — — — — — + +XX X X 00 — — ; --- — — — + + +XX X X X X X X 0 — — + H- +

8 — Mierea de mană 113

Fig. 58 a — Cercetarea densităţii ouălor de lachnide în zona m ontană (jud. H unedoara)

vetrei de stupină (numărul stupilor pe o vatră) astfel ca să se prevină aglomerările ;

— amplasarea stupilor direct pe malul apei nu este indicată, deoarece în aceste locuri bîntuie perm anent curenţi reci, care scurtează durata de zbor şi influenţează negativ dezvoltarea fa­miliilor de albine. De asemenea, să se ţină seama de direcţia vîn- tului dom inant şi să se aşeze stupii în tr-u n loc adăpostit.

Totodată în vederea asigurării unei perspective şi pentru cu­lesul de m ană ^lecaniide sau lachnide) în pădurea respectivă urm ă­rim cu atenţie încă din prim ăvară timpuriu prezenţa ţestelor vechi de lecaniide pe molid şi brad, precum şi pontele de ouă, de lachnide a tît pe ramurile de conifere cît şi pe cele de foioase (fag, stejar, mesteacăn), uşor de rem arcat chiar cu ochiul liber (fig. 59, 59 a, 59 b şi 59 c). :

De asemenea înregistrăm coloniile de furnici deoarece, pre­zenţa şi densitatea acestora în pădurea respectivă constituie un indiciu valoros asupra perspectivelor de cules la mană.

. - , ^

114

Fig. 59 — Ţ estele vech i de lecaniide. Se observă mana zaharificată ( o r i g i n a l )

Cercetările efectuate mai mulţi ani de-a rîndul în acest sens [92] au arătat că recoltele de miere obţinute în pădurile bogate în furnici au fost în medie cu 51,4% mai mari decît cele din pădurile sărace în furnici. Diferenţele de recoltă între cele două categorii de pădure (bogate şi sărace în furnici) s-au evidenţiat mai ales, în anii răi, cînd depăşirea a fost de aproape 70% .

Pe lîngâ acestea, prezentăm mai jos un procedeu practic in vederea stabilirii celei mai bune vetre de stupină la culesul de pădure, citat în literatura de specialitate [27].

La apariţia primelor picături de mană de la lecaniide, intre solzişorii mugurilor de molid respectiv la apariţia primelor flori,

115

Fig. 59 a — C ovor dc ouă, dc Lachnus roboris, toam na 1969 ( o r i g i n a l )

se instalează în locurile alese pentru vetre de stupină, cîte un nucleu de albine pe cîntarul de control. Acest nucleu fără puiet căpăcit trebuie să posede o matcă fecundată şi să dispună de un mare num ăr de culegătoare tinere care, neavînd cerinţe de polen în prim a perioadă, cercetează sursele de nectar sau mană.

în acest caz albinele cercetaşe se orientează foarte uşor asupra surselor de mană din apropiere, m ult mai repede decît cele din familiile de bază, obişnuite pe anumite culesuri de nectar şi polen. In curînd nucleele aduse prezintă primele sporuri de miere la cîntarul de control, ceea ce indică tim pul potriv it pentru trans­portul stupinei la acest cules. O dată cu aceasta, stupul de sondaj se înlătura de pe vatra respectivă, iar albinele se răspîndesc în

116

Fig. 59 b — Pe V alea Someşului Rece, în depistarea m asivelorcu perspectivă pentru culcsul de mană ( o r i g i n a l )

ceilalţi stupi unde, prin dansurile lor, îndeam nă noile culegătoare spre sursele de cules deja identificate. Astfel în mai puţin de o zi, toate familiile de albine sînt pornite pe cules. în acest mod se realizează un dresaj sigur şi practic, fără a se pierde nimic ; to t­odată, aceste nuclee dau indicii valoroase asupra celor mai bune vetre de cules din zona respectivă.

M enţionăm că acest procedeu a fost aplicat în ultimii ani (1967— 1969), la culesul de zmeuriş şi brad, în jud. H unedoara, precum şi la flora de baltă din Delta Dunării, soldîndu-se cu re­zultate bune de miere şi cu depistarea de noi vetre valoroase, pentru practicarea stupăritului pastoral.

La alegerea vetrelor de stupină în zona m ontană, trebuie să se aibă în vedere, pe lîngă aspectele menţionate mai sus şi pre­zenţa unor plante toxice, al căror nectar sau polen, conţin alcalo- izi, glucozizi sau alte substanţe otrăvitoare, care culese şi consu­mate de albine pot provoca intoxicări grave.

117

Fig. 59 c — Stabilirea densităţii o u ă ljr depuse de Lachnide (toam na 1970) ( o r i g i n a l )

Aceste intoxicări se manifestă de obicei prin diaree, umflarea abdomenului, incapacitatea de zbor fi în unele cazuri chiar prin m ortalitate mare la familiile de albine.

D intre plantele toxice pentru albine, mai răspîndite în ţara noastră, cităm : omagul, stirigoaia, floarea paştilor, floarea de leac etc., care, dato rită lipsei de cules din anumite perioade ale sezonului apicol sînt cercetate de albine pentru nectar şi polen ceea ce are ca rezultat îmbolnăviri şi m ortalitate în cadrul fami-

118

liilor de albine respective. In vederea prevenirii pagubelor este necesar să cunoaştem caracterele biologice ale acestor plante, gradul lor de răspîndire şi toxicitate, precum şi unele măsuri de combaterea lor.

O m a g u l , o m e a g , m ă r u l l u p u l u i (Aconitum napellus L.) este o plantă perenă, ierboasă, cu rizomii (tuberii) a- lungiţi, napiformi. Creşte dealungul văilor şi pe marginea pădu­rilor montane, priindu-i în special locurile umbrite şi umede, de altitudine. Face parte din familia Ranunculaceae.

Omagul prezintă o tulpină dreaptă şi înaltă pînă la 150 cm, cu frunze alterne, palmate, de culoare verde închisă. Inflorescenţa este un racem lung de 10—20 cm (fig. 60). Florile prezintă un periant albastru închis p înă la violet, compus din 5 foliole peta-

Fig. 60 — O m agul a — Inflorescenţe ; b — grăuncior de polen

i 6Fig. 61 — S tirigoaie a — Plantă cu flori, b — grăuncior de polen

loide, dintre care foliola superioară are forma de coif cu un cioc, cele 2 foliole laterale sînt rotunde ovate. iar cele 2 inferioare, eliptice. La baza petalelor se găsesc 5 nectarii, dintre care 3 rudi­mentare. înfloreşte în lunile iulie-septembrie.

C onţinutul în alcaloizi al acestei plante este relativ foarte ridicat, variind de la 0,3—3% , iar alcaloidul principal este aco­nitina. G radul de toxicitate variază în raport cu varietatea şi condiţiile pedoclimatice.

D upă unii autori [16] altitudinea joacă de asemenea un rol im portant în ceea ce priveşte conţinutul în alcaloizi şi anume, aceeaşi varietate de omag a înregistrat la altitudinea de 1750 m 0,82% alcaloizi, în timp ce la 2500 m numai 0,29% alcaloizi.

Răspîndirea diferitelor varietăţi de omag în ţara noastră este destul de largă, acesta întîlnindu-se a tît în pajiştile montane, cît şi în locurile stîncoase pînă în regiunile subalpine şi alpine, în toată zona C arpaţilor Răsăriteni şi Meridionali.

Trebuie să adăugăm că dacă prin conţinutul său, bogat în substanţe otrăvitoare, omagul poate provoca intoxicări grave la albine în anumite perioade, în acelaşi timp furnizează tuberii (tu- bera aconiti) care au multiple întrebuinţări în industria farmaceu­tică. în special tuberii laterali, care se recoltează la sfîrşitul peri­oadei de înflorire, conţin o cantitate însemnată de alcaloizi (cca 50% ), servind la prepararea unor medicamente pentru tratam entul reumatismului, al tusei etc.

S t i r i g o a i e (Veratrum album L) face parte din familia Liliaceae. P lantă perenă, înaltă de 60— 150 cm, prezintă în pă- m înt un rizom gros, de formă conică, term inat cu o coroană de rădăcini lungi. Inflorescenţa este un racem compus din spice cu o lungime de 30—40 cm (fig. 61). Florile inferioare sînt herm afro­dite sau femele, iar cele superioare mascule şi prezintă o culoare alb-verzuie, alb-gălbuie. Creşte în zona m ontană prin tăieturi, f î­neţe mlăştinoase etc. înfloreşte în lunile iunie-iulie. Conţinutul de alcaloizi este de cca 1,5% în rizomi.

Din observaţiile efectuate de noi pe Valea Sebeşului 1250 m şi la Baleea 1450 m în perioada 1967— 1968 florile de stirigoaie sînt cercetate de albine numai în lipsă dc cules, fie ca încă nu a înflorit zmeurişul în zona respectivă sau deşi a început să înflo­rească, datorită unor condiţii meteorologice nefavorabile, secreţia nectarului este foarte slabă. Astfel în 1967 la Baleea, s-au înre­gistrat în primele zile ale lunii iunie intoxicări grave la albine cu m ortalitate, datorită vizitării florilor de stirigoaie, care se aflau la înflorire maximă în tăietura din vecinătate, dar imediat ce zmeurişul a început să înflorească în acest masiv, m ortalitatea al­binelor a încetat treptat. Concluzia practică din această obser­

120

vaţie este de a nu deplasa stupii prea timpuriu în pastoral, acolo unde există asemenea plante toxice pentru albine.

Menţionăm de asemenea că şi stirigoaia este o plantă medici­nală, ai cărei rizomi se recoltează toamna, în lunile septembrie- octombrie sau prim ăvara timpuriu, la apariţia primelor frunze. Se foloseşte în industria medicamentelor.

Subliniem că, pentru a veni în sprijinul apiculturii, se reco­m andă ca recoltarea stirigoaiei să se efectueze în prim ăvară tim ­puriu prevenindu-se astfel înflorirea ei şi intoxicarea albinelor.

F l o a r e a d e l e a c (Ranunculus repens L), p ă ş t i ţ a (Anemone ranunculoides L.) şi f l o a r e a p a ş t i l o r (Anemone nemorosa L.), fac parte din familia Ranunculaceae. Sînt plante erbacee, perene, ce cresc prin păduri, fîneţe, poieni, locuri umede etc. Perioada de înflorire este aprilie-septembrie.

înfloresc solitar, cu flori de culoare galbenă (R. repens şi A. ranunculoides — fig. 62) sau albă (A . nemorosa — fig. 63). înve­lişul floral este dublu, form at din cinci sepale şi 5 petale, la baza cărora se găsesc nectariile nude sau acoperite cu solzişori.

Florile de ranunculaceae sînt vizitate rareori de albine şi mai ales în perioada cînd flora meliferă este slab reprezentată sau lipseşte complet.

Fig. 63 — Floarea paştilor a — P lantă cu florf ; b — grăuncior de polen

121

Fig. 62 — Păţtiţa o — Plantă : b — grăuncior de polen

Astfel în jurul datei de 10— 12 aprilie 1970, la stupinele am­plasate în pădurile din raza judeţului Ilfov, s-au înregistrat into­xicări şi mortalitate la unele familii de albine, datorită culesului de polen toxic de la ranunculacee şi în special de la păştiţă. M or­talitatea albinelor a fost iniţial atribuită de apicultori unor even­tuale stropiri a pădurilor cu insecticide. Efectuîndu-se însă analiza microscopică la Staţiunea centrală de apicultura şi sericicultură, s-a precizat că intoxicarea şi respectiv m ortalitatea la albine a fost provocată de polenul toxic cules de la păştiţă (A. ranunculoi­des). La analiza polenică efectuată asupra conţinutului tubului digestiv al albinelor intoxicate, s-au identificat urm ătoarele : 70— 75% grăunciori de polen de A. ranunculoides, 10— 15% polen dc Gagea lutea, cca 5% de Crocus aureus, 5—10% de alte specii.

Principiul activ toxic la ranunculaceele descrise este proto- anemonina, care în timpul înfloririi se găseşte în proporţii însem­nate şi variază între 1,43— 2,29%.

Polenul şi nectarul acestor plante pot provoca intoxicări grave la albine şi în unele cazuri chiar m ortalitate mare. în cazul cînd acţiunea toxică a uneia se asociază cu a celorlalte plante toxice din zonă (omag, stirigoaie etc), efectele dăunătoare se ex­tind iar m ortalitatea albinelor devine remarcabilă. Un asemenea caz s-a petrecut în vara anului 1968, pe Valea Sebeşului (1000 m altitudine), unde se aflau deplasate în pastoral la culesul de brad şi floră m ontană (zmeuriş, zburătoare etc.) cca 1000 familii de albine. Deplasarea familiilor de albine s-a efectuat în a doua jum ătate a lunii iunie, iar culesul începuse bine la zmeuriş şi brad, cîntarul de control înregistrînd sporuri zilnice de peste 2 kg/familie albine. în primele zile ale lunii iulie însă, cînd unii apicultori efec­tuau prim a extracţie de miere de la acest cules, datorita unor ploi m ari însoţite de răceli, culesul la zmeuriş a încetat, apărînd to t­odată în unele stupini m ortalitate de albine.

Deplasîndu-ne la fa ţa locului am constatat că această m orta­litate se datorează intoxicării provocate la albine de polenurile toxice culese de la omag şi floarea de leac, în lipsa altor flori. Albinele intoxicate prezentau abdomenul um flat puternic (bom­bat), iar la disecţie, intestinul conţinea ghemuri sau dopuri de polen.

Pe lîngă speciile cercetate de noi şi constatate ca plante care au nectar sau polen toxic, se mai citează în literatură ca plante toxice pentru albine şi urm ătoarele : d e g e ţ e l u l (Digitalii lanata Ehrh.) m ă t r ă g u n a (Atropa belladona L.), l a l e a u a (Tulipa gesneriana L.) etc, a căror toxicitate însă nu a fost înregistrată de noi.

122

Pentru orientarea apicultorilor în legătură cu toxicitatea sur­sei de cules, menţionăm că, în cazul cînd albinele culeg nectar toxic, simptomele intoxicării apar îndeosebi la albinele culegătoare, în timp ce, atunci cînd albinele culeg polen toxic, aceasta se evi­denţiază mai ales la albinele doici şi la puiet.

în încheiere, facem cîteva recomandări, în vederea prevenirii unor pagube pe care a r putea să le provoace plantele toxice la familiile de albine :

— Deplasarea stupilor la masivele melifere forestiere unde cresc frecvent şi plante toxice, să se efectueze la începutul înflo­ririi în masă a uneia dintre speciile melifere valoroase din zona respectivă, astfel îneît să existe un cules bun, asigurat, albinele nefiind astfel tentate să cerceteze diverse flori.

— în raza vetrelor invadate puternic de plante toxice, unde an de an se instalează stupi pentru valorificarea resurselor meli­fere din zona montană, să se organizeze acţiuni de amploare (la nivel dc judeţ sau de ocol silvic), pentru distrugerea acestor plante, fie înainte de înflorire, fie la începutul înfloririi lor, prevenindu-se astfel daune însemnate. în funcţie de speciile respective,această acţiune poate fi cu succes realizată în condiţii avantajoase, recol- tîndu-se ca plante medicinale (rizomi de omag şi stirigoaie etc.).

Ca o măsură generală pentru redresarea şi întărirea fami­liilor de albine, care au suferit intoxicaţii grave, indiferent de natura lor, se recomandă deplasarea acestora în zone cu floră meliferă bogată, care să asigure în continuare un cules susţinut de nectar şi polen. Culesul natural de polen şi nectar contribuie în mi d eficient nu numai la dezvoltarea şi însănătoşirea familiilor de albine, dar şi la pregătirea lor corespunzătoare pentru iernare.

PREG Ă TIREA FA M ILIILO R DE ALBINE PE N T R U CULESUL DE PĂD URE *

în vederea valorificării intensive a principalelor resurse meli­fere din zona noastră de practicare a stupăritului pastoral, ca salcîm (I şi II), afiniş, zmeuriş, mana de conifere etc. trebuie să dis­punem din timp de familii de albine puternice, astfel ca randamentul la cules să fie maxim. Aceasta este practic posibil dacă, după o ier­nare corespunzătoare, familiile de albine beneficiază prim ăvara timpuriu de un cules natural de nectar şi polen (culesul de salcie,

*) Pregătirea fam iliilor de albine pentru transport, îm pachetare etc. se efectuează după procedeele cunoscute, descrise în : Creşterea albinelor, Cartea stuparului, M anualul apicultorului etc.

123

flori de pădure etc.) ; dacă sursa dc nectar poate fi înlo­cuită sau completată în prim ăvară cu zahăr, adm inistrat sub dife­rite forme, sursa de polen este practic de neînlocuit. Din nume­roase experienţe efectuate în această direcţie, cu diferiţi înlocuitori de polen, s-a stabilit câ, pentru obţinerea unui ritm corespunzător de dezvoltare a puietului şi respectiv a familiei de albine, în p ri­m ăvară, sînt necesare nu numai substanţele proteice, ci şi vitam i­nele prezente în polen. S-a constatat că albinele au nevoie de v ita­mine, a tît în stadiul de larvă, cît şi în stadiile urm ătoare de dezvoltare, pentru a-şi păstra intacte funcţiile lor glandulare. Aşadar este necesar ca, încă din cursul lunilor ianuarie-februarie, ficcare apicultor să analizeze în mod am ănuntit situacia amplasa­mentului stupinei sale, în raport cu abundenţa şi diversitatea sur­selor nectaro-polenifere existente, în raza economica de zbor a albinelor, procedînd în consecinţă la luarea măsurilor necesare în vederea asigurării încă din primele zile însorite ale prim ăverii a unui cules natural de nectar şi polen , care declanşază instinctul de cules la familiile de albine.

Trebuie să subliniem că, aportul acestui cules timpuriu de nectar şi polen este deosebit de valoros, a tît pentru starea sanitară, cît şi pentru ridicarea potenţialului biologic al familiilor de albine, ce se răsfrînge evident asupra eficienţii şi randam entului culesurilor urm ătoare de producţie. Astfel de familii, cu o rezervă de pro­teine (polen) bine asigurată, trec cu bine o perioadă lipsită de cules, fără ca acestea să se resimtă prea mult. Carenţele de pro­teine se evidenţiază mai ales, la familiile de albine aflate pe vetre sărace în floră poleniferă.

în condiţii bune de cules de pădure, cu uzură mare, intervine după un timp oarecare aşa-numita „boala neagră“ a albinelor, în trucît această boală apare frecvent în cazul culesului prelungit la mană se vorbeşte de „boala de pădure“ [41]. Cauzele acestei boli nu sînt astăzi încă bine clarificate. Se ştie însă că schimbarea vetrei şi respectiv a sursei de culcs dă bune rezultate.

M omentul plecării din pastoral este determ inat de o serie de aspecte negative caro apar în anumite condiţii după o perioadă mai lungă de cules la mană. Astfel, instalarea unui timp urît, ne­favorabil secreţiei, se râsfrînge negativ asupra culesului.

O puternică manifestare a bolii de pădure pledează de ase­menea pentru o pregătire de plecare, pe altă vatră , cu resurse nectaro-polenifere bogate, care să stimuleze dezvoltarea puietului şi să asigure în tărirea familiilor de albine pînă la intrarea în iarnă.

Trebuie sa amintim cu aceasta ocazie, că mierea de mană nu este indicată ca rezervă de iarnă, deoarece conţine multe sub­stanţe minerale, greu digestibile, ceea ce supraîncarcă intestinul

124

gros, dînd naştere la diaree şi intoxicări. în localităţile unde există culesuri tîrzii de mană, se recomandă ca la term inarea culesului să se extragă mierea de mană integral, sau în cea mai mare pro­porţie şi să se completeze rezervele de iernare cu faguri cu miere florală, păstraţi în depozit.

2. REZULTATE PR IV IN D VALORIFICAREA RESURSELOR M ELIFERE D IN Z O N A M O N TA N Ă

Zona coniferelor din ţara noastră constituie, în general, un bazin melifer deosebit de valoros, nu numai prin rezervele de mană, cu un bogat conţinut în substanţe minerale şi antibiotice, ci şi prin întinsele masive nectaro-polenifere (zmeurişuri, fîneţe naturale etc.), care brăzdează pădurile de răşinoase, sau amestec de răşinoase cu foioase, creîndu-se astfel pe cale naturală, adevă­rate rezervaţii pentru apicultura. Această îm binare naturală, de resurse melifere variate (nectar-polen-mană) este deosebit de favo­rabilă pentru apicultura, deoarece pe lîngă faptul că asigură cu­lesuri de durată mai lungă, ce se soldează cu recolte sporite de miere, contribuie în acelaşi tim p şi la dezvoltarea norm ală a fa­miliilor de albine (creşterea puietului), prin polenul abundent pe care îl furnizează, paralel cu culesurile de nectar şi mană. Este cunoscut faptul că, un cules de m ană pur şi de lungă durata uzează intens familiile de albine şi influenţează negativ activitatea mătcii, respectiv creşterea puietului, datorită lipsei de polen.

Suprafaţa ocupată de pădurile de răşinoase, sau răşinoase în amestec cu alte esenţe, din ţara noastră, se ridică în prezent la aproxim ativ 1,5 milioane hectare. Din aceasta, suprafeţe mai în ­tinse deţin urm ătoarele judeţe : Alba cca 75.000 ha, Argeş 62.000 ha, Bacău 77.000 ha, B istriţa-N ăsăud 65.000 ha, Braşov 51.000 ha, Cluj 41.000 ha, Covasna 45.000 ha, H arghita 148.000 ha, H u ­nedoara 58.000 ha, Maramureş 80.000 ha, Mureş 65.000 ha, N eam ţ135.000 ha, Sibiu 35.000 ha, Suceava 322.000 ha, Vîlcea 53.000 ha şi Vrancea 41.000 ha. Suprafeţe mari deţin şi judeţele Buzău31.000 ha, Caraş-Severin 30.000 ha, Prahova 26.000 ha etc.

Desigur că nu toate aceste suprafeţe sînt accesibile stupă­ritului pastoral şi în acelaşi timp, nu toate masivele de conifere sînt populate de producători de mană.

Pe baza cercetărilor şi a investigaţiilor efectuate pe teren în zona coniferelor în ultim ii 10 ani, de către Staţiunea centrală de cercetări pentru apicultură şi sericicultură în colaborare cu Asociaţia crescătorilor de albine, a rezultat că în medie, 20% din suprafaţa totală ocupată de conifere este accesibila stupăritului

125

pastoral, respectiv 300.000 hectare, din care aproxim ativ o treime este populată frecvent de producători de mană.

Luîndu-se în calcul deci 100.000 hectare (cca 1/3) de păduri de conifere infestate cu producători de mană şi de asemenea norma minimă de producţie în medie 20 kg miere mană/ha, s-ar putea obţine aproximativ o producţie de 100.000 X 20 = 2.000.000 kg. respectiv 2.000 tone miere de brad, anual.

Datele şi observaţiile noastre înregistrate pe teren concordă cu datele din literatură [53], care demonstrează că în anii favo­rabili producţia de mană este foarte abundentă, fiind evaluată în anumite păduri, pînă la 400 kg mană la hectar.

Recalculîndu-se astfel producţia de mană din masivele de conifere, după indicii din literatură, avem :

— 100.000 ha păduri conifere X 300 kg mană, în medie, rezultă 30.000 tone anual. D in această cantitate de mană se în­fruptă din belşug un num ăr mare de insecte, inclusiv furnicile de pădure. în acelaşi timp o bună parte din mană este spălată de ploile torenţiale, rămînînd astfel la dispoziţia albinelor pentru cules, aproxim ativ o şesime, respectiv cca 5000 tone mană. Acea­sta, în condiţii favorabile de cules, poate asigura anual o recoltă de cca 2000 tone miere de m ană (miere de brad), ceea ce cores­punde practic şi cu datele obţinute, în cazul primei variante de evaluare a producţiei de m ană din zona coniferelor de la noi.

Pînă în prezent însă, nu s-a valorificat din aceste rezerve melifere, decît aproxim ativ 7— 10%, concomitent cu valorificarea culesurilor de la celelalte resurse din această zonă (zmeuriş, fîneţe etc). Acest fap t se datoreşte pe de o parte subaprecierii de către apicultori a importanţei acestei resurse melifere, a tît sub raportul cantitativ, cît mai ales calitativ, iar pe de alta parte a neidenti- ficării zonelor accesibile cu mană din pădurile de răşinoase, pre­cum şi a punctelor (vetrelor) şi epocilor optime pentru practica­rea stupăritului pastoral la culesul de mană.

Pentru a stîrni interesul apicultorilor, la valorificarea mai intensă a rezervelor de m ană din zona coniferelor, precum şi a celorlalte resurse melifere existente aici, caracterizate printr-un înalt potenţial melifer, prezentăm mai jos, sub formă de tabele, situaţia resurselor melifere din cîteva judeţe, mai tipice din acest punct de vedere, cu caracteristicile lor mai im portante. De aseme­nea prezentăm şi o serie de înregistrări la cîntarul de control, din care se desprinde a tît capacitatea meliferă a acestor resurse, cît şi dinamica de cules.

Astfel în tabelul 5 se prezintă orientativ situaţia masivelor melifere principale, din zona m ontană şi submontană a jud. H une­doara ; unde pe lîngă denumirea masivelor forestiere, suprafaţa,

126

Situ

aţia

m

asiv

elor

m

elife

re

din

zona

m

onta

nă

şi su

bmon

tana

a

jud.

H

uned

oara

Mierea

de m

anâ

(U rm areo î i " i Z 1-------------- ---------- --------------------------

im pag. 127

5P o i a n a R ă e h i ţ e 1 e i

— Pîrîul Tulnişului 41 ha— M uchia Ţ iganulu i 91 ha.— tăietură între 1— 5 ani

— expoziţie vestică— altitudine 700— 1000 m.

— zmeur— zburătoare— brad f. m ult împrej.— mur— fîneaţă cu f. m ult

cimbrişor

3

10.V I— 5.V II 10. V II— 15.V III 10. VI.20. V I— 10. V III

15.V— 5.V III

4

45

5

150

6V a d u l D o b r i i

— tăietură D osul Plaiului 207 ha în ­tre 5— 10 ani

— altitudine 900 ni. expoziţie nordică

— zburătoare— zmeur— brad (puţin)— fîneaţă-puţinâ— afinij

2 5 .V I— 15. V II I 15.V I—10.VII 25.V I—5 .VII

20 .V —15.VI 50 450

7V a l e a R u n c u l u i

— P îrîu l R ăchiţelei 63 ha— P îrîu l cu Brazi 120 ha.— P îrîu l Bordului 122 ha.— P îrîu l Gurguleului 102 ha.— exp oziţie sud-estică— a ltitudine 400—950 m.

— zmeur— zburătoare— brad (puţin)— mur— fîneaţă săracă— fîneaţă săracă

10. V I— 5. V II l .V II— 20.V III

15.V II—20.V III 25.V — l.I X 25 .V — l.I X 46 800

8V a l e a V a r u l u i

— tăietură între 4 —11 ani— suprafaţa 112 ha.— expoziţie vestică— a ltitudine 450—850 m.

— zmeur— zburătoare— afin ij— fîncaţă— mur

25.V — 15.VI 4 0 .V I—5 .V III 10.V .— 25. V 20 .V —15.V III 10. V I— 10. V III 40 200

9

Z ă i c ă n i

— tă ietu ră lîngă fos. naf. suprafaţa 103 ha

— a ltitudine 450— 900 m.— tă ietură p e va lea Zăicani suprafaţa

205 ha. altitudine 500— 1000 m.

— zburătoare— fîneaţă— zm eur— mur

2 0 .V I— 15.V III 15.V —<20. V III 15.V — 25.V II 2 5 .V I— 10.V III 12 500

10

C 1 o p o t i v a

R îul mare — tăietură între 3— 12 ani de 164 ha.

— expoziţie nord-vestică— a ltitud ine 550— 1100 m.

— zburătoare

— fîneaţă— zm euri;

20. V I— 15.V U 1 15.V— 20.V II1 15.V — 25.V II 2 5 .V I— 10.V III 12 500

11

N u c ş o a r a ( C i r n i c )

— tăietură 130 ha. 1— 7 ani— exp oziţie nordică + estică

— zmeuriş— zburătoare— mur— brad

5 .V I— 2 5 .V I 20 .V I— 5 .V III 5 .V II— 10. V III 127 200

12

Ş e r e l - H o b i ţ a ( P î r î u l L a z u l u i )

— tăietură în tre 5— 12 ani în supraf. de 66 ha. împrejur brad m ult

— a ltitudine 500— 1200 m.— exp oziţie vestică

— zmeuriş— zburătoare— fîneaţă— brad— afiniş

5 .V I— 10. V II 1 0 .V I I - 5 .V I I I 10. V II— l.V II® 1.V I— 10. V III 20 .V — 15.VI 14 150

13■ M a r g i n e a

— tăietură de 118 ha. între 5— 13 ani — zmeuriş 1 5 .V I -2 0 .V I I ■yc. v ţ t =; VTTT

— conifere 2000 ha.— a ltitudine 800— 1200 m.

— zburătoare— brad— afini?

2 0 .V I -1 0 .V I I I 16 500

o0 1 1 2 1 - | 4 5

14 B a l e e a — ( S o h a d u l )— tăietură 145 ha. între 5— 10 ani— altitudine 1150— 1550

— zm euriş— zburătoare— brad (împrejur

f. m ult) cca. 10000 în raza econom ică de zbor)

— afiniş

2 5 .V I— 20.V II 5 .V II— lO .VIII l .V I I— 15. V III

10. V I — lO.VII

20 400

15 R î u l B ă r b a t— Valea de m u m e — 60 ha.— tăietură între 2 — 8 ani— A rpadea — 121 ha. tăietură între

4— 10 ani

— zm euriş— zburătoare— brad— fîneaţă (puţină)— afiniş

15.V I — 25.V II 5 .V II— lO .VIII l . V I I - 5 .V III l .V I — 5.V III l .V I — 15.V I

8greu a c ­

cesibil

500

16 M u r g u ş —r 189 ha. tăietură între 1— 12 ani

— exp oziţie sud-vestică— altitud ine 550— 1100 m.

— zmeuriş 20.V — 20.V1 200

17 V a l e a S t r e i u l u i C. F. R.1 km. 8 dreapta Streiului 109 ha.2 km. 8 stînga Streiului 156 ha. U P. II3 km. Lecuş — 105 ha.4 km. — 130 ha.

— zm euriş— zburătoare— brad f. m ult

(5980 ha)

10.VI — 15.V1I 10. V II— lO .VIII 20. V I — 5 .V III

C.F.R . 2000

18 B a r u M a r e1. Punctul M uncel — 70 ha.2. Punctul Bălişorul 51 ha.

— exp oziţie sud-vestică— altitud ine 600— 800 m.— tăietură, între 2— 8 ani— total 121 ha.

— zburătoare— fîneaţă— afine— zmeuriş

15.VI — l.V II I 20. V — lO .V III 2 5 .V — 15.VI 25 .V — 5 .V II

8 200

19

20

21

L u n c a n i ( P o i a n a o m u l u i ) U P I tăietură 270 ha în tre 1— 12ani , ... „Punctul O ţap — 164 ha tăieturaîntre 2— 7 aniPunctul Purcăreaţa — 186 ha tăie­tură între 1— 13 ani to ta l 620 ha altitudine 60C— 1100 m expoziţie sud-vestică________________

R o m o ş e l1, V alea G ostilei — 130 ha.2. U P 2 — Strîmbul — 170 ha.3 ! U P 2 — N aia — 106 ha. total — 406 ha.

- altitudine 700— 900 m.- expoziţie nordică______________ ____

zm eurişzburătoarebradsalcie căprească

22

S i b i ţ c 1 .1. Punctul M ăgureni — 185 ha.2. Certej — 85 ha.3. U ia — 100 ha. total — 370 ha.

— altitudine 800— 1200 m.— exp oziţie est-vestică______________

C e t a t e1. Punctul C etate — 114 ha.2. Punctul T îm pu — 336 ha. to ta l — 450 ha.

— altitud ine 600— 1000 m.__ exp oziţie nord-sudică

zmeuri}zburătoarefîneaţăafiniş

zm eunşzburătoarebrad

5.V I— lO.VII 2 5 .V I— ÎO.VTII

zburătoarezmeurişbradfîneţe

l .V I — 25.V I 2 5 .V I -1 0 .V I I I 20.V — l .I X 25 .V — 10.V I

10. V I— l.V II 20 .V I— 5 .V III 2 0 .V I -1 5 .V I I I

20.V I— lO .VIII 10.V I— l.V II 15.V I— 5 .V III

45— 49km*drum fo­restier

5— 9 km-

900

400

35— 40 drum fo ­restier

500

43 km. C .F.R.

500

(Urm

are

din

pag.

13

1)

IOOO00

O

§ ,200

009 400

n

? u 20 km

. dr

um

fo­

rest

ier

§ -3“ 1 2

i i i S - i I 6

km.

drum

fo

­re

stie

r

5.V

I—30

.VI

25.V

I—5.

VII

15

.V—

lO.V

III

20.V

I—20

. VII

5.

VII

—15

.VII

I 15

.VI—

5.V

III

[ w

x -l

a /j

.

15.V

I—10

.VII

25

.VI—

5. V

III

15.V

I—lO

.VII

26

.VI—

5.V

III

25.V

—15

.VII

I

10.V

I—25

.VI

20. V

I—lO

.VII

I

3x 2 «S | 3

1 1 1 — zm

euri

ş—

zbur

ătoa

re—

brad

— zm

euri

ş—

zbur

ătoa

re

____

__J

— zm

euri

ş—

zbur

ătoa

re—

brad

— fî

neţ

e

— zm

euri

;—

zbur

ătoa

re

Va

lea

M

ică

1. V

alea

m

ică

— 26

3 ha

.2.

Gîr

bova

—

192

ha3.

Cea

ţa

— 12

9 ha

. to

tal

— 58

4 ha

— al

titud

ine

600—

900

m.

— ex

pozi

ţie

sudi

că

+ es

tică

Pe

tr

oş

an

i

— P

unct

ul

silv

ic

— 10

00

ha.

— al

titud

ine

1100

m

— 13

50

m.

— ex

pozi

ţie

estic

ă +

nor

dică

+

sudi

că

Slă

tin

ioa

ra

— Po

latis

te

— 14

0 ha

.—

altit

udin

e 80

0—10

00

m.

— ex

pozi

ţie

vest

ică

Cîm

pu

l lu

i N

ea

g

— C

împu

l lu

i N

eag

— 31

4 ha

.—

altit

udin

e 80

0—12

00

m.

— ex

pozi

ţie

sud-

esti

că

Jig

or

ea

sa

—

200

ha.

— al

titud

ine

600—

900

m.

— ex

pozi

ţie

nord

-sud

ică

O 23 24 25 26 27

132

k9

7 •

t - Physokerm es piceae 2 - Ph.hemicryphus 3 - Rubus fdaeus 4 - Fîneaţă naturală

Y/Z/A Vaccinium sp.

Fig. 64 — V ariabilitatea producţiei de m iere de m ană in zona coniferelor de la M arginea - H aţeg

August

c

altitudinea şi expoziţia, se specifică şi componenţa resurselor me­lifere, perioadele de cules, distanţa de parcurs de la drumul prin­cipal şi capacitatea pentru stupărit pastoral a acestora.

In vederea unei orientări mai precise asupra succesiunii şi ponderii economice a culesurilor din zona m ontană a jud. H une­doara se prezintă mai jos, grafic, rezultatei: şi observaţiile feno- logice înregistrate pe teren la masivul M arginea-Haţeg, pe o peri­oadă de 9 ani (1960— 1969), din carc se evidenţiază evoluţia cule­sului la principalele surse melifere şi durata de secreţie a acestora (fig. 64). De asemenea, din acest grafic se evidenţiază dinamica culesului şi ponderea economico-apicolă a fiecărei surse melifere.

133

Analizînd evoluţia graficului prezenrai, se diferenţiază două etape principale de cules şi anum e: între 10—30 iunie şi 1—26 iulie.

Prim a etapă se caracterizează printr-un ritm intens de cules, sporurile zilnice maxime depăşind 5 kg miere pe familie de albine. Aceasta corespunde fenologic cu înflorirea generală a zmeurului, perioada secreţiei maxime la lecaniida mare şi începutul secreţiei la lecaniida mică şi lachnida mare a molidului (Cinara piceae). Este interesant de remarcat că, în această etapă, cea mai mare pondere la cules o are zmeurul care, anual, produce însemnate cantităţi de nectar în această zonă.

în unele masive cu altitudini şi expoziţii diferite înflorirea zmeurului se eşalonează, asigurînd astfel un cules prelungit şi în unele cazuri (Valea Murguşului-Baleea), chiar 2 culesuri de pro­ducţie.

La analizele efectuate după extracţia mierii, la finele lunii iunie (prima recoltă în această zonă), mierea de mană s-a iden­tificat în proporţie de 25—30»/o, restul fiind miere florală (zmeu- riş-afiniş).

Cea de a doua etapă, care în general este de durată mai lungă, prezintă un ritm de cules mai ponderat, cu sporuri zilnice ce nu depăşesc 3 kg miere pe familia de albine. Această etapă corespunde, la altitudinea de 1200— 1550 m, cu perioada de se­creţie maximă a manei de la lecaniida mică şi cu sfîrşitul înfloririi principalelor specii melifere din zonă (zmeuriş, zburătoare) ; iar la altitudini de 1000— 1100 m cu înflorire generală a fîneţelor. La analizele efectuate asupra recoltei din etapa a I l -a (1200— 1550 m), mierea de mană a reprezentat 40—600/o> iar în unele cazuri 70— 900/(1 din total. Spre altitudini mai mici, a predom inat la analize, proporţia mierii de flori de fîneaţă, faţă de mierea de mană.

Din sinteza datelor obţinute la analize, pe întreaga perioadă de cercetare, rezultă că în anii favorabili (1962— 1964) mana prezintă o mare pondere la cules, contribuind la realizarea, în medie, a 30—40°/0 din recolta totală de miere din zona montană a judeţului H unedoara.

Pentru a ilustra în continuare potenţialul melifer ridicat al zonei montane şi în acelaşi timp diferenţierea acestuia în funcţie de factorii geografici (altitudine, expoziţie etc.) şi factorii predo- climatici (îndeosebi tem peratura) vom analiza mai jos situaţia m a­sivelor meilfere şi evoluţia culesului, în judeţul Bistriţa-Năsăud şi Cluj, unde există diferenţe im portante în această privinţă (tabelele6 şi 7).

Din analiza com parativă a datelor prezentate în cele două tabele, pentru judeţele Bistriţa-Năsăud şi Cluj, rezultă că alături

134

Situ

aţia

re

surs

elor

m

elife

re

din

zona

m

onta

nă

a ju

d.

Bis

triţ

a-N

ăsău

d

o o o o o c b oc/>c/>c/>c/>c/>c/>c/>c/v<

135

(165

10)

l 69

80

Situ

aţia

re

surs

elor

m

elife

re

din

zona

m

onta

nă

a ju

d.

Clu

j

-Ci<«

h $S§a

U t

•V Ci -u<_ »_ 4-.rt oJ ti

"O "O -Q TJ<u OV. UiO o

■1 M M . . « , Irf M_ej o S- .Si &- 2 .22*ZÎ “13 '£ j c« ca '*3 r t *Z3 *î3 ’C

CJ U Ol -J Ifl VI V!

u u E E £ E E E o E E _ ,, - | 2 2 S g S . 2 2 5 2 2 S S E S jO o ^ '■’S "3 "O ^3 o r0 * ,3 l 3 " 0 ’,a - O - 0 ' T 3 - a - 3v> lS> V»,

î î 2 ^ «5 vi ui c/îO o O O O O O O O O - _ _ ," W> oy »• «> »• v>w»-ovo>CfVvy»yitfK<« V5O Oto cx>

8 O O O O <3_ O O O O O?S VO n- M ifi 8 8 I 2 I

O O O o CN fMo o o o o o

o o o o O O in inrO f*'! *—o o o o o o q o o o c > o o o oo o o o o o o o o o o o m « N m ot-» -+■

o o §^ f d

iT\ O O ON N n ţO

. — O X-vO ^~vO —o o o o o o o o o o o o o o o oo o o o o m u i o o ^ - o i n o o o oir, o o m n t o o o o o u - i m o o o or O f n p r ^ r ^ r ^ c S r ^ î f Or ^ r ^ ^ -

ţ a N vO ifi O”1* o O -o N fOo o *r» o^ îf N i-» n K tfl oo ^ \C N rf N N t ^ M ON• ' * - o o \ o o m a v O c s^ C ^ i r t N t O N H T - ' H

tv. r**> in O o 00N t N O ift t\0 \C ■t N r-j 1-

iss i n o v D O O O O o C 3 a O ' r t - r ^ Oo o r o o s o > c o o o o r v o o r s . ^ y' ir>i f t CONt f i l f i i nN' t MN' O' OI I I 1 I I IO O O o o o o

i/ i in in O o ^OO « N OO 00 ^î n m i i i

Q O O O O O O O................. I I I I

— ^ O O O O O O O O O O Oo o t n i n m i n t r , v o o c o m o 0l>QOO'ON(J\5\iJV’r \ O O f f \ K a)

I I1 o co

d C8 03 «« ° rtA X &O 3 ţ« c

c >rta. I a $

jy rt c *-* i? XT S ? w ^ *5 n* £ g "5 3Î .2 -g *bO rt / I 13 C k o ^ O )rt <u £ £

ooa>«j3

ti 3 2JîŞ

3oT «

_ • __ ; C OO £ ,rt >rt ,cj r 5 J* O -S O )rt "ă> 3 £ £ r t § ■-pq42Uc^ed>>Oi O<i i papQ»^Î SJ2»2>c^( 3<

o *-• *N r-i

136

de masivele de conifcre, care se ridică în to tal la peste 106.000 hectare, fîneţele naturale şi zmeurişurile, ocupă de asemenea su­prafeţe însemnate, ce însumează în to tal 28.000 hectare.

Trebuie să remarcăm c i din suprafaţa totală ocupată de co­nifere s-au identificat, pe baza lucrărilor efectuate de S.C.C.A.S. ca păduri cu perspective pentru culesul de mană, cca 29.000 ha. (28% ), în care densitatea producătorilor de mană asigură, în condiţii favorabile, culesuri însemnate de producţie.

Ponderea economică a manei, ca sursă meliferă, în această zonă, rezultă şi din datele prezentate în tabelul 8 unde, alături de recoltele de miere obţinute în 1970 (an apicol rău, cu calam ităţi), se dau şi proporţiile de mană conţinute de acestea.

Din analiza com parativă a datelor referitoare la recoltele de miere, obţinute în cele două judeţe, la cele 27 de puncte fenolo- gice şi cîntare de control, reiese că în judeţul Bistriţa-Năsăud potenţialul melifer ecologic este m ult mai ridicat faţă de jud. Cluj, datorită în special temperaturii mai ridicate şi expoziţiei masivelor melifere, mai favorabile. Astfel, în timp ce în cele 17 puncte (vetre de stupina) din m unţii Bîrgăului şi Rodnei (jud. Bistriţa-Năsăud) recoltele de miere se ridică în medie la 12,4 kg/familie albine, oscilînd în tre 6— 22 kg/familie albine, în cele 10 vetre din munţii Bihorului şi Gilăului (jud. Cluj), recoltele de miere nu depăşesc 5 kg/familie albine, oscilînd între 0— 5 kg pe familie albine (media 2,7 kg).

3. ELABORAREA PR O G N O Z E I CULESULUI DE MANĂ

Prognoza prezintă astăzi, în toate ramurile de activitate o utilizare din ce în ce mai largă. Astfel, în domeniul agriculturii, prognoza se foloseşte în prevenirea şi combaterea bolilor şi a dăunătorilor la plante, evaluarea recoltelor etc. [11, 75].

în apicultura prognoza constituie de asemenea o preocupare de seamă a specialiştilor, fiind legată mai ales de dezvoltarea se- zonală a familiilor de albine şi evoluţia culesurilor [34, 78, 81].

In ţa ra noastră, paralel cu dezvoltarea şi modernizarea apicul­turii din ultim a vreme, cunoaşterea prognozei culesurilor la prin­cipalele specii melifere a devenit to t mai actuală.

Astfel în ultimii ani, pc baza cercetărilor efectuate deS.C.C.A.S. în colaborare cu Institutul de Meteorologie şi Hidrologie, s-au elaborat primele prognoze privind abundenţa florală şi data înfloririi la salcîm, tei şi floarea soarelui, stabilindu-se în acelaşi timp corelaţiile ce există între evoluţia factorilor meteorologici şi secreţia de nectar [12, 14, 80].

137

T a h 1 1 8

A naliza prob elor de m iere reco lta te în zona con iferelor judeţu l B istriţa-N ăsăud si C luj în 1970

Provenienţa probei de muiere

10>at;i }

reco ltării j

Recoltă miere

realizată ( K g . / 'f a r

Proporţia de mană

<»;>Observaţii

7. V II 18 15 M unţii Bîrgăului5 .V III 12 25 jud. Bistrita-

N ăiău d5.V II 16 20 n

27.V II 12 3026.V I 6 25 S»15. V II 9 30 „

5 .VIII 7 40 n1 l .V I I 12 20 »28 .V II 9 40 j j10.V1I 20 30 i)2 0 .VII 6 15 i»lO .VIII 6 152 8 .V II 12 1516. V II 22 20 M unţii Rodnei

jud. Bistriţa- N ăsăud

16.VII 18 15 »»29.V II 13 15 )515. V II 13 25 II

12,4 kg 25°/o —

25 .V II 5 15 M unţii G ilăului jud. C luj

8 .V III 3 60 J»13.V II 4 10 M . Bihorului-C luj28.V1I 5 35 M unţii G ilăului

5 .V III 0 25 M unţii G ilăului20.V II 3 20 M unţii G ilăului

3 .V III 2 20 M unţii G ilăului10.IX 0 20 M unţii G ilăului10.V1I 5 20 M unţii G ilăului

l .X 0 50 M unţii G ilăului

— 2,7 kg 29o/0 —

12

345678 9

101112

1314

1516 17

18

1920 21 2223242526 27

C olib iţa-X *gancaC o lib iţa -Ţ igan ca

Lunca llv e i Lunca llvei Punct A rşiţa I Punct A rşiţa I Punct A rşiţa I Punct Arşiţa II Punct Arşiţa II Arşiţa III V. Iliuţa V. Iliuţa Poiana llv e i V alea Cobăşel

V alea A rieşului V alea Arieşului Preluci

Medi ejud. B. N â s iu d

V alea Beliş

V alea Beliş PonorV alea R ăcatău Măguri Submărişel Drum ul şoarecului BlăjoaiaC luj-Făget (foioase) C luj-Făget (foioase)

M e d i e jud. C luj

In prezent, rezervele de mana din zona coniferelor atrag tot mai m ult atenţia apicultorilor şi a specialiştilor din apicultura, atît. prin ponderea lor cantitativă şi calitativa, cît şi prin faptul că această zonă este mai puţin avizată tratam netelor cu insecto- fungicide [6, 13, 43, 47],

Aceste rezerve melifere, deosebit de importante, nu sînt valo­rificate în prezent decît în tr-o mică măsura» datorită pe de o parte necunoaşterii zonelor accesibile stupăritului pastoral aşa cum s-a m enţionat mai sus, iar pe de altă parte riscurilor legate de deplasarea la distanţe mari şi mai ales datorită inconstanţei cule­surilor din zona montană.

fn vederea prevenirii hazardului şi a deplasărilor neeconomi- coase la aceste resurse melifere, este necesar să se stabilească anu­mite legităţi ji corelaţii, care să permită elaborarea de prognoze la culesul de mană din zona coniferelor. Trebuie însă să subliniem că cercetarea elementelor, care concură la elaborarea prognozei secreţiei de mană şi respectiv a culesurilor de mană, constituie o problemă complexă, deoarece acest fenomen este condiţionat pe de o parte de răspîndirea şi înm ulţirea producătorilor de mană, iar pe de altă parte, de ritmul de vegetaţie a plantelor gazdă, sub influenţa continuă a factorilor meteorologici.

Pe plan mondial, numeroşi specialişti [12, 18, 26, 33, 53] au acordat o deosebită atenţie acestei probleme şi în special în ţările unde mana constituie una din sursele melifere principale ca de exemplu : Austria, Elveţia, R. F. Germană, R. D. Germană, Ceho­slovacia etc.

Elaborarea prognozei la culesul de mană se bazează pc diferite metode şi anume : prelucrarea statistică a rezultatelor fenologice şi a datelor cîntarului de control ; corelarea prognozelor sinoptice meteorologice cu evoluţia culesurilor de mană, controlul biologic al producătorilor de mană pentru prognozarea evoluţiei l o r ; corelarea factorilor cosmici cu apariţia în masă a insectelor producătoare de mană etc.

în cadrul acestor metode se diferenţiază elemente care concură la elaborarea prognozei de durată lungă 2—6 luni şi cele pentru întocmirea prognozei pe termen scurt de 1—3 săptămîni — prog- noza de durată scurtă.

Folosindu-se una dintre metodele am intite sau acestea în complex, în sezonul de toamnă, pe baza observaţiilor şi a deter­m inărilor ce se efectuează pe teren în diferite masive forestiere din zona coniferelor şi a foioaselor, sc întocmesc prognoze privind perspectivele viitoare la culesul de m ană (culesul de pădure), în raport cu gradul de răspîndire şi densitate a larvelor de lecaniide

139

sau a ouălor de lachnide, precum şi în funcţie de prezenţa dăună­torilor acestora, ca : viespi, buburuze etc.

La întocmirea prognozei se înregistrează pe lîngă elementele biologice am intite şi evoluţia condiţiilor meteorologice în cursul toamnei, deoarece acestea joacă un rol ho tărîto r în complexul de factori, care favorizează sau stînjenesc producţia de mană.

Pe lîngă aceste prognoze de orientare, care pot fi elaborate toamna, la nivel judeţean sau pe ţară , pentru unele specii valoroase de interes naţional, prim ăvara timpuriu se întocmesc prognoze cu privire la data de ecloziune a producătorilor de mană, pe baza elementelor biologice determinate, corelate cu evoluţia factorilor meteorologici (prognoza de lungă durată). De asemenea prognoza de durată mai scurtă, cu privire la producţia de mană, se elabo­rează pe baza metodologiei curente, folosindu-se comunicările sta­ţiilor de prognoză şi avertizare despre care vom relata mai jos, corelate cu prognozele meteorologice de scurtă durată.

în ultim ii anii (1968— 1969) în scopul extinderii stupăritului pastoral în zona montană şi valorificării raţionale a rezervelor de mană din această zonă, Staţiunea centrală de apicultura şi seri­cicultură în colaborare cu Asociaţia crescătorilor de albine au studiat şi stabilit principalele elemente care concură la prognoza culesurilor de mană din zona coniferelor.

Cercetările efectuate în acest sens, referitoare la biologia şi ecologia insectelor producătoare de m ană (lecaniide şi lachnide) din zona coniferelor şi evoluţia culesului în raport cu variaţia con­diţiilor meteorologice perm it să se tragă unele concluzii preliminare cu privire la elementele ce contribuie la elaborarea prognozei şi anume :

— Producţia de m ană a unui an este condiţionată în primul rînd de evoluţia timpului de la sfîrşitul verii şi toamnei anului precedent. D acă în această perioadă (august-noiembrie) vremea este caldă şi cu precipitaţii moderate, vegetaţia se dezvoltă norm al şi respectiv plantele gazdă (molidul şi bradul) pot să-şi acumuleze suficiente substanţe de rezervă în muguri (viitoarele mlădiţe). Aceste condiţii constituie în acelaşi tim p şi cele mai bune premise pentru ecloziunea, dezvoltarea şi răspîndirea tinerelor larve de lecaniide, precum şi pentru naşterea unei generaţii sexuate puter­nice la lachnide şi ca atare o depunere masivă de ouă dc iarnă în toamna respectivă, ceea ce asigură o puternică dezvoltare a coloniilor viitoare de producători de mană.

Dim potrivă, toamnele reci, cu ploi torenţiale de lungă durată şi zăpadă timpurie, constituie condiţii nefavorabile pentru răspîn­direa şi înmulţirea producătorilor de mană. Astfel larvele de leca­niide (Li şi Lâ) sînt smulse şi spălate (înecate) de pe ramuri, încă

140

înainte dc a se fi fixat ţi ascuns sub solzii mugurilor în vederea iernării, iar mătcile de lachnide, care se află în curs de împerechere sau de depunerea ouălor de iarna, sînt dislocate şi distruse de frig şi apa, încă înainte de a-şi fi term inat ouatul. în aceste condiţii, perspectivele de cules pentru sezonul urm ător sînt micşorate, iar şansele pentru obţinerea unor recolte bogate de miere sînt reduse (1966 şi 1968 la Baleea jud. Hunedoara).

— Un alt element valoros, care trebuie înregistrat în cadrul observaţiilor pentru prognoza de Lungă durată, este prezenţa şi frecvenţa dăunătorilor (prădătorilor) şi paraziţilor. în special pen­tru perioada de sfîrşit de vară-toam nă cel mai aprig dăunător s-a dovedit a fi viespea. Trebuie să subliniem că insectele producă­toare de mană ca şi mana însăşi constituie hrana preferată a viespilor, ceea ce determină uneori o înmulţire puternică a lor în aceste locuri. D upă observaţiile unui apicultor cu experienţă, pe vetrele unde există focare m ari de viespi, îneît zumzetul acestora să concureze cu cel al albinelor, recoltele de miere de mană (miere de brad) sînt sensibil mai mici, decît cele unde frecvenţa viespilor a fost redusă. Totodată, prin faptul că decimează zilnic însemnate cantităţi de larve şi adulţi de producători de mană, atacul cala- m itant al viespilor se răsfrînge sensibil şi asupra recoltei viitoare de miere.

— Pe lîngă acestea, un a lt element însemnat pentru prognoza de durată lungă îl constituie prezenţa coloniilor de furnici şi res­pectiv circulaţia furnicilor pe arborii de conifere. Cu cît densitatea de furnici este mai mare pe unitatea de suprafaţă, cu a tît perspec­tivele pentru o recoltă bună de miere de mană sînt mai mari. în acest caz trebuie să se înregistreze densitatea de furnici la hectar, recoltîndu-se concomitent şi probe de material biologic pentru determinarea pe plan central a speciilor de funiei (S.C.C.A.S.).

în cadrul prognozei pe termen scurt (prognoza de durată scurtă), identificarea producătorilor de m ană trebuie să se efec­tueze cu m ult înaintea culesului (1—3 săptămîni). Astfel,^ pentru lecaniide, care în anumite masive încep să secrete mană în jurul datei de 25 mai, primele controale şi investigaţii pe teren, în vede­rea elaborării prognozei la lecaniida mare (Ph. piceae), trebuie să se efectueze în tre 1— 5 mai, cînd se pot observa pe ramurile mici ghemotoace de firişoare albe-argintii de ceară, care trădează pre­zenţa larvelor secundare (La). în tre 20— 30 mai, apar vizibil adulţii (femelele) care şi-au făcut între timp apariţia de sub solzii mugu­rilor. Mărimea femelelor adulte în acest stadiu este de cca. mm şi prezintă o culoare deschisă (culoarea pielii). Este stadiul începu­tului activ de secreţie şi fenologic corespunde cu faza de înmugu­rire a molidului.

141

............ ................. i n . n .......... ... m rn m m m m m rm m

Fig. 6S — înregistrarea p icăturilor d e m ană Ia salcie

în continuare, stadiile de dezvoltare ale lecaniidelor se succed conform celor arătate la biologia speciei. La lecaniida mică (Ph. hemicryphus), evoluţia precum şi stadiile caracteristice dc dezvol­tare şi secreţie, se desfăşoară în mod asemănător, cu o declarare de 25—28 zile, faţă de lecaniida mare, respectiv controlul pe teren pentru elaborarea prognozei trebuie să aibă loc, în general, între 1— 10 iunie. M enţionăm că, la fiecare control pe teren se înregistrează o dată cu prezenţa şi densitatea tinerelor colonii de lecaniide (nr. adulţi/m etru liniar) şi frecvenţa furnicilor pe arborii de conifere. De asemenea se stabileşte şi stadiul de secreţie al manei, deoarece este nerentabil să se deplaseze la stupărit pastoral, în momentul în care stadiul biologic de secreţia manei se apropie dc sfîrşit.

— Pe lîngă stadiul evolutiv al lecaniidelor şi circulaţia furni­cilor p e arborii respectivi, în cadrul prognozei pe termen scurt, se mai înregistrează intensitatea de cercetare a arborilor de către albine, dacă este cazul, precum şi de către entomofauna spontană (viespi, diptere etc.), iar într-un stadiu mai avansat, se observă şi se înregistrează chiar, burniţa de mană, sub arborii respectivi, plantele gazdă (fig. 65).

în vederea elaborării prognozei de scurtă durată la culesul de mană din zona coniferelor, paralel cu această documentaţie este

142

necesar sa se procure fi prognoza meteorologică de scurtă durată pentru zona respectivă.

D in conscatirile efectuate pe teren şi experienţa apicultorilor fruntaşi, se desprind preliminar, următoarele concluzii referitoare la acţiunea vremii în perioada de secreţie a manei.

— Culesul de mană are pcrspcctive sigure atunci cînd în peri­oada secreţiei, vremea se menţine călduroasa şi în general constantă şi liniştită. Vîntul are un efect dăunător, împiedecînd pe de o parte zborul albinelor, iar pe de altă parte prin uscarea manei de pe frunze şi ram uri, aceasta devine inaccesibila culesului. Ploile abun­dente de durata, urmate de răceli, influenţează negativ a tît pro­ducţia de mană cît şi intensitatea culesului.

— Intensitatea culesului de mană creşte, în raport cu am pli­tudinea dintre tem peraturile înregistrate în timpul nopţii şi cele din timpul zilei. O am plitudine de 12°C şi o umiditate atmosferică de 70% , constituie condiţii optime pentru culesul de mană.

în cazul lachnidelor (C inara sp.) controlul arboretelor de molid şi brad se efectuează în cursul lunii aprilie-mai, urm ărin- du-se să se identifice adulţi pc ramurile tinere de molid. M enţio­năm că, spre deosebire de lecaniide, care au aspectul unor mici muguraşi, lachnidele au aspectul tipic de insecte aşa cum rezultă din prezenta lucrare. Identificarea acestora este m uit uşurată însă. de circulaţia intensă a furnicilor pe arborii respectivi şi de ase­menea de prezenţa la cules a diferiţilor dăunători (viespi, diptere etc.). De asemenea şi la lachnide, ho tărîto r pentru dezvoltarea şi înm ulţirea lor este evoluţia timpului. Ploile de durată, însoţite de răceli şi furtuni, distrug şi îneacă mătcile proaspăt eclozionate, periclitînd asfel dezvoltarea şi înm ulţirea tinerelor generaţii. D im ­potrivă, o vreme caldă, liniştită, cu precipitaţii moderate, favori­zează înm ulţirea coloniilor de lachnide, creîndu-se astfel condiţii bune pentru culesul de mană.

4. O R G A N IZA R EA PU N C TELO R DE PR O G N O ZĂŞI AVERTIZAREA CULESURILOR

Ca urmare a rezultatelor obţinute, Asociaţia crescătorilor dc albine în contextul măsurilor stabilite pentru creşterea eficienţei economice şi sporirea rentabilităţii în apicultura a iniţiat, începînd cu anul 1970, organizarea punctelor de prognoză şi avertizarea culesurilor, acţiune care va contribui în mod nemijlocit la perfec­ţionarea metodei de practicare a stupăritului pastoral şi creşterea productivităţii familiilor de albine în ţara noastră.

143

OBIECTIVELE PR IN C IPA L E

Obiectivele principale urm ărite prin înfiinţarea şi organizarea punctelor de prognoză şi avertizarea culesurilor s în t : creşterea efi­cienţei economice a stupăritului pastoral în vederea valorificării la un nivel superior a tu turor resurselor melifere, precum şi sem­nalizarea momentului optim pentru polenizarea culturilor agricole şi silvice, entomofile (plante tehnice, seminceri, arbori şi arbuşti fructiferi, fructe de pădure etc. în acelaşi timp, reţeaua de infor­maţii a punctelor de prognoză şi avertizarea culesurilor contribuie la dirijarea raţională a stupăritului pastoral, asigurîndu-se o dis­persare mai judicioasă a vetrelor de stupină în pastoral, în vede­rea prevenirii aglomerărilor şi valorificării întregului potenţial melifer.

STRU CTU RA O R G A N IZ A TO R IC Ă A PU N C TELO R DE PR O G N O ZĂ ŞI AVERTIZAREA CULESURILOR

în cadrul fiecărei filiale judeţene a Asociaţiei, se organizează, în raport cu cerinţele producţiei apicole, suprafaţa şi ponderea economică a resurselor melifere existente, puncte de prognoză şi avertizarea culesurilor. Punctele sînt deservite de observatori vo­luntari.

în funcţie de specificul stupăritului şi al zonei, se vor organiza puncte de prognoză şi avertizare cu caracter perm anent = fixe şi cu caracter sezonier = mobile. P roporţia dintre cele 2 categorii de puncte de prognoză şi avertizarea culesurilor să fie în general de 1 :1 .

Punctele de prognoză şi avertizare fixe se stabilesc în imediata apropiere a localităţilor, cantoanelor, cabanelor forestiere sau turisticc etc. Acestea, avînd un caracter permanent, înregistrează cu regularitate datele referitoare la mersul vremii, înflorirea speciilor melifere sau apariţia producătorilor de mană, evoluţia cîntarului de control etc. Dc asemenea, acestea transm it periodic, după caz, Biroului republican de prognoză şi avertizarea culesului, datele mai im portante înregistrate de Ia desprim ăvărare şi pînă la in tro­ducerea la iernat a familiilor de albine. Punctele mobile se orga­nizează în cadrul principalelor masive nectaro-polenifere, am pla­samentul lor variind în raport cu gradul de accesibilitate şi dis­persare pe teritoriu a masivelor melifere existente. Acestea devin operative numai în timpul culesului la sursele respective, avînd un caracter sezonier.

144

AM PLASAM ENTUL PUNCTELOR. DE PR O G N O ZĂ ŞI AVERTIZAREA CULESURILOR

Pentru stabilirea amplasamentului unui punct de prognoză şi avertizarea culesurilor, trebuie sa se aibă in vedere următoarele elemente ;

— punctul ales sâ fie situat în cadrul unui masiv caracteristic zonei şi cu pondere economica mare, fie pe plan local (judeţean), fie pe plan republican ;

— locul sâ fie accesibil cailor de comunicaţie ;— sâ se situeze pe cît posibil în apropierea unei staţii meteo­

rologice ;— sa existe condiţii corespunzătoare pentru aşezarea cîntarului

şi a stupilor de co n tro l;— în cazul organizării a mai multe puncte de prognoză şi

avertizarea culesurilor, în cadrul aceluiaşi bazin melifer, se reco­mandă ca acestea să fie amplasate în condiţii pedoclimatice şi geografice diferite, pentru a fi cît mai reprezentative pentru scopul urm ărit.

Dotarea şi echiparea punctelor de prognoză şi avertizarea culesurilor. în vederea unei bune funcţionări, punctele vor fi dotate cu un minim de utilaj necesar desfăşurării activităţii observatorilor voluntari, care le deservesc şi an u m e: cîntar de control, termo­metru, higrometru, carnet de stupină şi formularistica necesară pentru comunicările scrise, telegrafice sau telefonice.

SA R CIN ILE CE R E V I N O BSERVATORILOR V O LU N TA R I ŞI CO M U N ICA REA DATELOR O B ŢIN U TE

Punctele de prognoză şi avertizarea culesurilor sînt deservite de observatori voluntari, aleşi dintre apicultorii cu o experienţă şi conştiinciozitate recunoscută. Num irea observatorilor voluntari se face prin decizie data de Comitetul executiv al A.C.A., la pro­punerea conducerii filialei judeţene A.C.A.

Sarcinile observatorilor voluntari de la punctele fixe sînt urm ătoarele :

— comunică în perioada sezonului activ datele referitoare la fenofazele de înflorire a speciilor melifere, a tît pentru cele care furnizează culesuri de producţie cît şi pentru cele care asigură culesul de întreţinerea şi dezvoltarea familiilor de albine în etapele critice (prim ăvara tim puriu şi toamna).

Pentru sursele principale de cules ca salcîm, tei, floarea-soare- lui, zmeur etc., se va aprecia şi transmite şi data probabila a în-

10 — Mierea dc man& 145

ceputului de înflorire, în raport cu stadiul de dezvoltare al inflores­cenţei sau a butonilor florali ;

— comunică de asemenea date în legătura cu producătorii de mană, din pădurile de conifere (brad, molid) şi foioase (stejar, tei, fag, salcie etc.) ca : apariţia insectelor, începutul secreţiei, prezenţa furnicilor pe arbori e tc . ;

— comunică periodic (săptămînal) în timpul culesurilor de producţie şi înregistrările mai însemnate ale cîntarului de control— sporuri sau scăderi — conform fişei — carte poştala ;

— pe lîngă aceste comunicări periodice, fiecare observator vo­luntar are sarcina de a nota zilnic în carnetul de stupină, obser­vaţiile referitoare la evoluţia familiei de albine, declanşarea înflo­ririi la principalele specii melifere şi durata, apariţia secreţiei la producătorii de mană şi durata, activitatea furnicilor de pădure, apariţia dăunătorilor, factorii calam itanţi ai culesurilor ca : arşiţă, răceală, ploaie torenţială, grindină, diverşi dăunători etc.

în acelaşi timp, observatorii recoltează, în anumite perioade, ram uri de probă, mostre de m aterial biologic etc. şi le expediază la Staţiunea centrală de apicultură şi sericicultură pentru analize, identificarea şi prognozarea abundenţei florale, data înfloririi pre­cum şi stabilirea evoluţiei ciclului biologic al producătorilor de m ană etc.

De asemenea în raza vetrei punctelor de prognoză şi averti­zare din zona montană, observatorul îşi identifică şi marchează cîţiva arbori — molizi sau brazi — cu producători de mană, fie în stadiul de ouă, larve sau adulţi, în vederea urm ăririi zilnice şi stabilirii începutului de secreţie al manei precum şi evoluţia culesu­lui la mană.

în momentul începerii secreţiei, dacă cîntarul cu stupul de control nu înregistrează sporuri sensibile, în vederea completării inform aţiilor pentru prognoză, se recomanda folosirea metodei cu hîrtia cromatografică. în acest sens, se aleg mai multe vetre la care, prin aşezarea unor coli de hîrtie specială sub arbori se deter­mină în tim p de 24 ore abundenţa secreţiei de mană în diferite vetre. în funcţie de densitate, mărimea şi forma petelor înregistrate pe hîrtie cromatografică, se stabileşte gradul de secreţie al produ­cătorilor de mană precum şi stadiul biologic.

Pe lîngă acestea în anumite bazine cu resurse melifere bogate şi de durată mai lungă ca : fîneţe de balta, fîneţe montane, mană de conifere, floarea-soarelui etc., şi mai ales în etapele decisive de cules, activitatea de prognoză şi avertizare poate fi com pletată folosindu-se m etoda stupilor sonda de control.

Observatorii voluntari de la punctele mobile (sezoniere) rapor­tează aceleaşi date menţionate mai sus pentru observatorii volun-

146

. „M Sm L . ___,

g g ţ - S H S K ? ' c * * . i e rn* *t a

a & K H P ^ \ * £ . - ■'#r>P* : ©H'fetfcr

' ^ ; I ; i ; « i i li m m m m îîi m , m

: ' i p i f f i i i a m m i m k u u k mE t t i î f l t i Ktt’.WW

(■wAfW/ i-.. - •>■- ••♦• '-■■ •" : WI»A* i l'fC'ii m >7

■ H ? C U « f S Î | H

•.„ *,»* gr * % C1*»! aojfcii »• - HFig. 66 — Form ulare pentru prognoza A .C .A . |

P U N C T U L D E P R O G N O Z A ŞI A V E R T IZ A R E A C U L E SU L U I -------------

C om una ...........--------- ------- ----------------------- JudeţulN u m ele observatorulu i

A lte date :1. N um ăru l de in tervale ocu p ate de albine ........ .......................... —...... .......2. N um ărul de ram e cu p u ie t -------- —------ -••-------------------- ----- — ..... - .....— 3. A precierea cu lesu lu i p entru sâptăm îna urm ătoare : ......... ...............................

Fig. 67 — Formulare pentru prognoza A .C .A .

147

rari de la punctele fixe (permanente), însă numai pe perioada stu- păritului par.toral.

Comunicările obişnuite se fac de către toţi observatorii, sâpta- minal, pe cărţile poştale imprimate. In timpul culesurilor principale (salcîm, tei, floarea-soarelui, zmeur etc.) insă, pe lîngă comunică­rile pe cărţi poştale se vor face şi comunicări telegrafice, după modelul anexat (fig. 67 şi 68).

CENTRALIZA REA , PRELUCRAREA ŞI TRANSM ITEREA DATELOR PE ÎN TREG TER ITO R IU L R. S. RO M Â N IA

Datele mai im portante înregistrate de observatorii voluntari de pe întreg teritoriul R. S. România se comunică periodic Birou­lui republican de prognoză şi avertizarea culesurilor care 1<; cen­tralizează, prelucrează şi elaborează buletinele de înflorire şi re­comandări care se transm it prin radio, televiziune, presă şi telex.

în cuprinsul acestor buletine se comunică pentru producţia apicolă urm ătoarele date :

— o inform are privind mersul culesului pe ultimele zile ;— prognoza referitoare la evoluţia culesului pe etapa urm ă­

toare ;— îndrum ări privind îngrijirea familiilor de albine ;— date meteorologice etc.Pe baza datelor înregistrate şi prelucrate la sfîrşitul sezonului

apicol, Biroul republican elaborează anual, harta evoluţiei p rin­cipalelor culesuri pe ţară, recolte de miere obţinute etc., iar filialele judeţene ale Asociaţiei întocmesc harta culesurilor şi a recoltelor de miere, obţinute în fiecare judeţ pe anul respectiv, cu o caracte­rizare succintă a punctelor de prognoză, referitoare la altitudine, surse de cules, mersul vremii etc.

Pentru orientare, dăm mai jos unele date înregistrate în două puncte de control din zona m ontană a jud. B istriţa-Năsăud şi Cluj.

a) Punctul Arşiţa II (jud. Bistriţa-Năsăud) este situat în Munţii Bîrgăului pe Valea Ilvei la o altitudine de 850 m, în zona răşinoaselor şi a fîneţelor de munte. Punctul este ferit de curenţi reci şi cu o expoziţie însorită, favorabilă.

Din investigaţiile şi constatările efectuate pe teren a rezultat că în acest masiv există condiţii favorabile pentru dezvoltarea şi răspîndirea masivă a producătorilor de mană, a tît pentru lachnide cît şi pentru lecaniide. Timpul rece din 1970 însă a stînjenit dez­voltarea acestora şi respectiv secreţia de mană. Sînt însă perspec­tive frumoase pentru anul viitor, deoarece în cursul toamnei

148

(august-octombrie) tim pul a fost favorabil depunerii pontelor de oua şi asigurării unor premise bune pentru sezonul urm ător.

în medie s-a realizat în perioada 6 iunie— 13 august o pro­ducţie de 31,100 kg pe familia de albine, cu un conţinut mediu de m ană de 32% . Mierea prezenta o culoare brună cu nuanţe verzui, o aromă de răşina şi un gust plăcut.

b) Punctul Blăjoaia (jud. Cluj) este situat pe Valea Răcătăului, în bazinul Someşului Rece, la o altitudine de 1050 m, în zonă de conifere cu zmeuriş. Culesul s-a declanşat la 22 iunie, cînd zmeurul era în flo rit 5 % 51 a durat pînă la 26 august, înregistrîndu-se la stupul de control un spor total de 41,200 kg. Spre sfîrşitul celei de-a doua decadă a lunii iulie culesul la zmeur s-a term inat, inten- sifieîndu-se la conifere, cînd s-au realizat sporuri zilnice pînă la 3,400 kg/fam ilia dc albine (3 august 1969). Ca producători de m ană au predom inat cele două specii dc lachnide şi lecaniida mică. Mierea recoltată a avut o culoare caracteristica, cu un conţinut de 350/0 mană.

V. MIEREA DE MANĂ Şl CARACTERIZAREA El

1. D EFIN IŢIA ŞI CLASIFICAŢIA M IERII

Mierea, în general, reprezintă produsul depozitat in faguri, în urma culegerii, prelucrării fi transformării de către albine, a nec­tarului sau manei, culese de la plante.

Culegerea de către albine a altor materii prime, în afara celor menţionate, duce la obţinerea unui produs, ce nu poate fi socotit miere naturală, chiar dacă acesta este depozitat în faguri. De ase­menea, orice substanţă dulce asemănătoare cu mierea, la a cărei producere nu participă în exclusivitate albina meliferă, nu poate fie socotită „m iere naturală'* sau „m iere de albine".

Din punct de vedere alim entar şi igienico-sanitar, prin miere se înţelege produsul recoltat din faguri, după ce celulele acestora au fost căpăcite în cea mai mare parte, în aţa fel, încît să se evite pătrunderea de corpuri străine, ca păstură, larve, fragmente de ceară, sau diferite alte im purităţi [64].

Producerea mierii este un proces foarte complex, care începe o dată cu culegerea de către albine, a materiei prime, nectarul sau m ana şi se termină o dată cu depozitarea în faguri şi căpăcirea celulelor. M enţionăm însă că, procesele enzimatice din miere nu se opresc o dată cu căpăcirea mierii, ci continuă şi în timpul păstrării.

M odificările principale pe care le suferă nectarul sau mana, pînă cînd sînt transform ate în miere, constau în esenţă în micşora­rea conţinutului lor de apă (deshidratare), paralel cu transform ă­rile enzimatice ale zaharozei, în zaharuri cu moleculă mică şi anume în glucoză şi fructoză.

Procesul de deshidratare are loc pînă cînd conţinutul în apă al mierii ajunge în jurul a 20»/o, cînd mierea este de obicei căpăcită. Micşorarea conţinutului în apă, p înă la această limită, este necesară în scopul asigurării unei stabilităţi mai mari la conservare.

Clasificarea mierei. Mierea de albine se poate clasifica după diferite criterii şi anume : după sursa de cules, modul de recoltare, modul ei de prezentare, originea geografică etc.

I

150

a) D u p ă s u r s a d e c u l e s , mierea se clasifică în două m ari ca tego rii: mierea provenită din nectar = mierea florală şi mierea provenită din mană = mierea de m ană sau mierea de pădure.

Mierea florală la rîndul ei se diferenţiază în raport cu modul de partic ipare la cules al diferitelor specii melifere, în miere mo- nofloră, atunci cînd predomină la cules o singură p lantă meliferă, pu rtînd denumirea acestei plante, ca de exemplu : miere mono- floră de salcîm, de zmeuriş, tei, floarea-soarelui etc. şi miere poli- floră, cînd la cules au concurat, în proporţii însemnate, mai multe specii nectaro-polenifere.

Mierea de m ana rezultă în general din culegerea şi prelucra­rea manei secretate de insecte, diferenţiindu-se calitativ în funcţie de planta-gazdă, ce furnizează culesul de mană (bradul, molidul, stejarul, fagul etc.) şi de specia producătoare de mană (lecaniide, lachnide etc.).

în general mierea de m ană (mierea de pădure) se obţine în amestec, în proporţii diferite, cu mierea de flori, deoarece paralel cu culesul de m ană din zona forestieră, există frecvent şi culesuri de nectar, furnizate de plantele nectaro-polenifere din această zonă. în unele cazuri însă, după prim a extracţie de miere (miere de amestec = zmeuriş şi m ană lecaniide), ca urm are a unui cules intens şi predom inant de mană, se obţine la a doua extracţie, miere de mană (miere de brad) în proporţie de 80—90% , cazuri frec­vente în zona coniferelor de la Baleea-Retezatu, jud. Hunedoara. Trebuie să adăugăm, că, după originea manei, deosebim mierea de m ană din pădurile de conifere (brad, molid, lariţă) şi din pădurile de foioase (stejar, tei, fag, salcie, plop etc.).

b) D u p ă m o d u l d e r e c o l t a r e , avem : mierea extrasă din faguri, fie prin forţa centrifuga cu extractorul, fie prin stoar­cerea fagurilor, sau scursă din faguri prin gravitaţie etc.

c) D u p ă m o d u l d e p r e z e n t a r e , mierea se clasifică în miere fluidă, siropoasă, fără cristale vizibile în masa ei şi miere cristalizată sau în diferite stadii de cristalizare.

2. PR O PR IETĂ ŢI FIZICE ŞI C O M PO ZIŢIA C H IM ICĂ

Proprietăţi fizice. Pentru a se putea aprecia calitatea şi p ro ­venienţa unui sort de miere trebuie să se examineze mai întîi carac­terele ei exterioare şi îndeosebi, culoarea, consistenţa (vîscozitatea) şi aroma. în acest scop este necesar sa se efectueze examenul or­ganoleptic, care cere o m are experienţă practică, dar care în unele cazuri poate da şi erori, mai ales atunci cînd este vorba de a se

151

constata puritatea mierii. In aceste cazuri examenul organoleptic trebuie com pletat cu analiza chimică.

Culoarea mierii este determ inată de gradul diferit de absorbţie a luminii de către com ponenţii săi [2]. P rin tre compuşii care in­fluenţează culoarea unui sort de miere cităm : pigmenţii vegetali (clorofila, carotenul, taninurile etc.), substanţele minerale etc.

Culoarea mierii este în funcţie de sursa de cules, variind de la o nuanţă aproape lipsită de cu!oarc( mierea monoflora de salcîm) şi pînă la culoare brună închis, de diferite nuanţe : verzui, roşietice etc. (mierea de mană).

M enţionăm că mierea de m ană (mierea de pădure) se carac­terizează, în general, prin culori închise în timp ce mierea florală prin culori deschise. Aceasta regulă însă nu exclude excepţiile aşa de pildă, mierea florală obţinută de la h r i ş c ă (Polygonum fago- pyrum ) sau de la i a r b a n e a g r ă (Calluna vulgaris) prezintă o culoare brună, închisă, în schimb, mierea de mană provenită de la l a r i ţ ă (Larix europea) este de culoare galbenă-aurie.

D upă aceste cîteva exemplificări comparative, cu privire la variaţia culorii la cele două categorii de miere, vom analiza în continuare culoarea diferitelor sorturi de miere de mană (miere de pădure) pentru a servi a tît specialiştilor în apicultura cît şi apicul­torilor. Astfel, la mierea provenită de la p i n (Pinus sp.) culoarea este galben-brună, la aceea de la m o 1 i d (Picea excelsa) şi foioase tari, culoarea este brună-roşcată, cu nuanţe albăstrui, iar de la b r a d (Abies alba), mierea prezintă o culoare maronie-neagră, cu nuanţe de verde închis. Culori asemănătoare cu cele de la brad, de nuanţe variabile, prezintă şi mierea de la p l o p (Populus sp.), s a l c i e (Salix alba) etc.

Aroma fi gustul. Aroma mierii în general provine de la sub­stanţele aromate ce se găsesc în nectar sau în mană şi se datoreşte uleiurilor eterice, aromate, pe care acestea le conţin. în trucît aceste substanţe aromate sînt uşor volatile, ele se atenuează sau dispar complet prin încălzire sau conservare îndelungată.

Cea mai pronunţată aromă o prezintă mierea proaspăt recol­ta tă sau mierea din faguri. In general sorturile de miere din ţara noastră prezintă o aromă pronunţată, caracteristică. Cele mai aro ­mate sorturi de miere, sînt cele de miere florală şi anume : mierea de tei (Tilia sp.), de cenuşer (Ailanthus glandulosa), de lavandă (Lavandula spica), fîneţe naturale etc. Spre deosebire de mierea florală, mierea de mană conţine mai puţine substanţe aromate şi ca atare prezintă o aromă mai slabă. Cele mai aromate sorturi de miere de mană, sînt cele provenite de la conifere, care prezintă o aromă plăcută de răşină.

152

Referitor la gust, ficcare sort dc miere are un gust specific, dulce, plăcut, cu unele nuanţe, mai m ult sau mai puţin pronunţate de amărui, astringent, picant etc.

Despre consistenţa stu viscozitatea mierii. Prin consistenţă se înţelege gradul de solidificare (vîscozitate) al mierii, care depinde în special, de proporţia in care se găsesc diferitele zaharuri şi de durata şi modul de conservare.

Sorturile dc miere bogate în fructoză cristalizează foarte greu, ca de exemplu : mierea de mană de la brad, salcie etc. Alte sorturi de miere de mană, cu un conţinut ridicat în melezitoză (zaharuri superioare) cristalizează, dimpotrivă, foarte repede, chiar în faguri, încît se extrag foarte anevoios, Este aşa-numita „miere beton“ care se obţine de la lariţă (zadă).

Trebuie sa adăugăm că tem peratura şi conţinutul de apă al mierii influenţază consistenţa mierii. Astfel mierea cu 18% apă este dc 6 ori mai vîscoasă decît mierea cu 25% apă, iar referitor la tem peratură, vîscozitatea este de trei ori mai mare la 20°C, faţă de aceea de la 30°C (T e m n o v cit. de B a r a c şi col.).

Higroscopicitatea mierii este însuşirea de a absorbi, în anu­mite condiţii, um iditatea din mediul înconjurător. De această pro­prietate trebuie să se ţină seamă a tît în procesele tehnologice de prelucrare şi condiţionare cît şi la conservarea mierei.

Higroscopicitatea mierii de mană este mai mică decît a mierii florale, ceea ce este favorabil, aceasta absorbind mai greu umidi­tatea din mediul înconjurător.

Greutatea specifică a mierii variază în funcţie de conţinuuil ei în apă. Astfel, cu cît procentul de apă este mai mic, cu a tît greutatea specifică a mierii este mai mare şi invers.

în acest sens se determină şi indicele de refracţie al mierii, care ne orientează de asemenea asupra greutăţii specifice şi a con­ţinutului în apă al unei probe de miere.

Datele prezentate în tabelul 9 ne arată gradul de variabilitate al proprietăţilor fizice ale diferitelor sorturi de miere.

C om poziţia chimică. Mierea de albine este un produs natural complex a cărei compoziţie este determ inată de diferiţi factori ca : sursa de cules (specia meliferă, insecta producătoare de mană, planta-gazdă etc.), intensitatea culesului, starea familiei de albine, mersul vremii în perioada culesului etc.

Pentru stabilirea variabilităţii compoziţiei chimice a mierii în raport cu zona şi sursa de cules, am recoltat 12 sorturi diferite de miere, din care 8 sorturi miere dc m ană din zona foioaselor şi a coniferelor, în diferite proporţii cu mierea de flori şi 4 sorturi de miere florală (salcîm, tei, floarea-soarelui, iarbă neagră) la care s-au efectuat urm ătoarele determinări : conţinutul în apă, aciditatea,

153

Nr.crt.

1

2

3

4

5

6

7

8

9

10

11

12

154

fiz ice Ia u n ele sorturi de m iere de m ană şi

Provenienţa mierli Mană%

Greu - ta tea

sp ec i­fică

Culoarea Arama

M ană de fo ioase L ipova jud. A rad

40 1,494 brun înch is n uanţe roşii

m igdale

M a n i de foioase Săvîrşin V. M ureşului

45 1,494 brună tei

M ană de fo ioase Luna de sus jud. C luj

35 1,490 galbencastanie

m igdale

M ană lecaniide Baleea jud. H unedoara

80 1,490 brun închis refexe verzi

răşină

M ană de conifere Preluci jud.B. N ăsăud

40 1,490 alb-găbuie sp e c ific i

M ană d e conifere R ăcătău jud. Cluj

30 1,489 galben re­flex e aurii

specifică

M ană de conifere G rudea M ică jud. M ureş

20 1,491 galben-casta- nie roşcat

d iscretarom at

M ană de conifere V . Itvei jud. B . N ăsăud

50 1,490 galben auriu b ronz

răşină

SalcîmM ogoşoaia jud. I lfo v

— 1,495 galbendeschis

specifică

T e iC etăţu ia jud. Tulcea

— 1,496 galbenaurie

te i

F loarea soarelui R oşiori jud. Teleorm an

— 1,490 galbenă spccifică

Iarbă neagră Ciurtuci jud. C luj

1,491 galben-aurie caracte­ristica

zahărul direct reducător (zahărul invertit), zaharoza, indicele de amilază, H .M .F. (hidroxim etilfurfurol) şi subsanţe minerale (tabel 10).

D in analiza datelor prezentate rezultă că, conţinutul în apă al acestor probe de miere variază de la 18—21,5% .

G radul de aciditate al mierii variază în raport cu sursa de cules şi anume, este mai redus la sorturile de miere florală, variindîntre 1,5— 2,5 şi mai ridicat la sorturile de miere de mană, atin-

fînd maximum la mierea de lecaniide din zona Baleea-Haţeg (4,9). n general gradul de aciditate la sorturile de miere de mană anali­

zate a varia t în tre 2 şi 4,9.Zaharurile. Independent de sursa de cules şi zona geografică,

com ponenţii principali ai mierii sînt zaharurile. D intre zaharuri predomină glucoza şi fructoza, care reprezintă în medie 72,6<>/o,iar zaharoza numai 5,6% (tabel 10).

Glucoza şi fructoza prezente şi în nectar, în anumite proporţii, în raport cu sursa de cules, apar în miere în cantităţi mai mari, deoarece pe lîngă cantităţile iniţiale se adaugă şi cele formate, ca urm are a acţiunii de transform are (invertire) a zaharozei din nec­ta r sau mană, sub influenţa fermenţilor albinei, în monozaharide (glucoză, fructoza).

Proporţia dintre fructoza şi glucoza din miere este diferită şi în raport cu aceasta, se imprimă sortului de miere respectiv un anum it grad de dulceaţă şi anumite proprietăţi fizice (vîscozitate, higroscopicitate etc.). De asemenea o proporţie mare de glucoză în miere predispune acest sort la o cristalizare mai tim purie şi dim­potrivă, o cantitate mare de fructoză într-un sort de miere deter­mină o cristalizare m ult mai lentă a acesteia.

Referitor la zaharoză, aceasta variază între 2,2—4,8% la mierea de flori şi între 4,6—7,6% la mierea de mană. D upă datele din literatură [2] rezultă că un sort de miere de flori cu peste 5o/0 şi o miere de mană cu peste 10% conţinut în zaharoză pre­zintă suspiciuni de falsificare.

Cercetările m ai noi, cromatografice [41] au a ră ta t că în mierea de mană apar raporturi diferite faţă de mierea florală, în privinţa glucozei şi fructozei, ceea ce determină anumite particularităţi ca­racteristice ale mierii de mană, mai ales în privinţa consistenţei sale. în general în amestecurile de miere florală cu miere de mană, raportul dintre fructoză şi glucoză sînt aproape egale. Num ai la anumite sorturi pure de miere florală predomină fructoza faţă de glucoză (mierea monofloră de salcîm), ceea ce determină o cristalizare lentă, adesea după mai mulţi ani. Uneori însă se poate constata şi situaţia inversă la unele sorturi de miere monofloră,

155

T abel 10

C on stan tele ch im ice la unele sorturi d e m iere de m ană ;i m iere de flori

to

aProvenienţa mierii

1

! # *3 C

1xi9 < P

s pă l

11*8

1 |

i q •=<

eO

s i5 3

M ană de foioase L ipova jud. Arad

40 18,5 2,4 72,0 6,2 38,5 0,80 0,40

2 M ană de foioase Săvîrşin V. M ureşului

45 18,5 3,4 71,2 5,3 10,9 0,50 0,39

3 M ană de foioase Luna de sus jud. C luj

35 20,0 3,4 73,2 5,3 1 3 ,9 0,80 0,35

4 M ană lecaniide Baleea jud. H unedoara

«0 20,0 4,9)r Sj’i l

73,5 5,6 10,9 1,20 0,30

5 M ană de conifere Preluci jud. B. N ăsăud

40 20,0 4,0 73,4 5,4 17,9 0,80 0,48

6 M ană de conifere R ăcătău jud. Cluj

30 20,5 2,0 73,8 5,2 13,9 0,80 0,27

7 M ană dc conifere G rudea m ică jud. Mureş

20 19,0 4,0 71,3 6,9 10,9 0,50 0,43

8 M ană dc conifere V . Ilve i jud. B. N ăsăud

50 20,0 4,0 70,0 7,6 10,9 0,50 0,57

9 Salcîm M ogojoaia jud. Ilfo v

— 20,0 2,3 74,5 3,0

| |

17,9 0,50 0,12

10 TeiC etăţu ia jud. Tulcea

— 20,0 1,5 75,1 2,9 29,4 0,80 0,31

11 Floarea-soarelui R oşiori jud. Teleorm an

— 20,0 1,5 73,5 2,2 17,9 0,80 0,27

13 Iarbă neagră Ciurtuci jud. Cluj

— 19,0 4,0 74,3 4,8 23,8 0,50 0,28

M e d i a1

19,6 3,0 72,6 5,6 19,2° ’75

0,35

156

adică sâ predomine glucoza, cum este cazul la mierea monofloră de păpădie, rapiţă etc. în aceste cazuri mierea cristalizează foarte repede, adesea chiar în faguri, înainte de extracţie.

în general, conţinutul cel mai scăzut în zahăr invertit (mono- zaharide) îl găsim în mierea de mană. în schimb apar în proporţii mai mari în mierea de mană, dizabaridele (zaharoza şi m altoza), trizaharidele (fructom altoza şi melezitoza) şi oligozaharidele (za­haruri superioare).

Caracteristic pentru mierea de mană este melezitoza, care pro­vine din mană, în trucît lipseşte complet din nectar. Conţinutul în melezitoză la mierea de mană pură poate ajunge la 8— 11%, iar în unele cazuri excepţionale pînă la 28®/o» din zahărul total. Deo­sebit de bogate în melezitoză sînt sorturile de miere de mană, provenite de la lariţă, molid şi de la anumite specii de foioase. Se menţionează că melezitoza are tendinţă de a cristaliza complet, chiar atunci cînd se găseşte în tr-o proporţie mai mică [41].

C onţinutul în melezitoză variază nu numai în raport cu planta gazdă şi specia producătoare, ci şi în funcţie de mersul vremii, de la sezon la sezon şi de la un an la altul.

M enţionăm însă că mierea de mană care conţine melezitoză nu se recomandă să constituie o rezervă de hrană pentru iernare. Aceasta nu numai prin acţiunea de vătăm are pe care o exercită asupra albinelor, datorită substanţelor greu digerabile pe care le conţine, c ît mai ales pentru că în timpul iernii, albinele au prea puţină apă la dispoziţie pentru prelucrarea acestei mieri cristalizate.

Indicele amilazic (aiastaza) prezintă valori care variază între 10,9—38,5, în medie 19,2. Subliniem că, din rezultatele obţinute nu se desprinde nici o corelaţie între acest indice şi originea mierii (sursa de cules).

Valorile H.M.F. (hidroxim etilfurfurolului) care reprezintă de asemenea un indice de calitate, variază în tre 0,50— 1,20, în raport cu gradul de prelucrare şi condiţionare a mierii.

C onţinutul în substanţe minerale variază de la un sort de miere la altul, în raport cu provenienţa.

Mierea de mană prezintă de regulă un con ţinu t mai ridicat de substanţe m inerale faţă de mierea florală şi anume după cerce­tările noastre, conţinu tu l în substanţe minerale variază la cele 8 sorturi de miere de pădure (miere de mană) în tre 0,27— 0,570/0, în tim p ce la sorturile de miere florală în tre 0,12— 0,32o/0.

Pe lîngă constantele fizico-chimice analizate mai sus, în ve­derea unei caracterizări mai com plete a mierii, s-au determ inat în ultim a vreme şi alte constante, precum radioactivitatea mierii [64a]şi conductibilitatea electrică a acesteia [88]. Din analiza com-

157

parativă a datelor ob ţinu te rezultă că, deşi cele două constante specifice variază în limite foarte largi (0,6— 16,73) la sorturile de miere analizate, între acestea există o corelaţie directa, în sensul că, cu cît puterea radioactivă a mierii este mai mare, cu a tît creşte şi conductibilitatea electrică a acesteia.

Ferm enţi, substanţe antibiotice şi vitam ine. Mierea naturală conţine pe lingă componenţii chimici arătaţi mai sus şi o serie de elemente, ca fermenţi, substanţe antibiotice şi vitamine, care se caracterizează p rin tr-u n potenţial biologic superior-

P înă în prezent s-au identificat şi studiat urm ătorii fermenţi : diastaza (amilaza), invertaza, catalaza, oxidaza şi fosfataza [41].

S-a stabilit că ferm enţii din miere provin în tr-o mică măsură din nectar sau mană şi în cea mai m are parte, din secreţiile glan­delor albinei, care au loc în timpul prelucrării nectarului şi matu­rării mierii în faguri. Conţinutul în fermenţi variază în limite mari, în raport cu sursa meliferă, mersul vremii şi îndeosebi cu influenţa albinei. Astfel la un cules de intensitate mijlocie, familiile p u ter­nice realizează o prelucrare completă a mierii şi respectiv o mie­re superioară, bogată în ferm enţi ; în tim p ce la un cules intens, abundent, prelucrarea mierii se efectuează mai superficial şi ca atare mierea este mai săracă în ferm enţi.

H o tărîto r pentru calitatea mierii şi în special în ceea ce p ri­veşte conţinutul în fermenţi al mierii din comerţ este modul de tra tare în tim pul extracţiei şi al conservării. U neori sorturi de miere, cu un con ţinu t ridicat în ferm enţi, datorita unei acţiuni necorespunzătoare a luminei sau a tem peraturii (încălzire peste 42—45°C) se degradează, pierzînd substanţial din valoarea lor alim entară şi terapeutică.

Din datele şi observaţiile mai recente [6] rezultă că mierea din zona m ontană şi în special mierea de mană de la conifere (mierea de brad), prezintă un conţinut mai mare de fermenţi şi de substanţe antibiotice (inhibină).

Referitor la puterea antibiotică a mierii s-a stabilit că aceasta se datoreşte unei substanţe ce se găseşte în miere = inhibina mierii. Această substanţă deşi este parţial sensibilă la căldură şi lumină are o putere de acţiune im portantă. C hiar în tr-o m are diluţie, mierea opreşte înm ulţirea anum itor bacterii, în tre care m icrobul difteriei, tifosului, paratifosului etc., sau chiar le om oară complet. Exam inarea acţiunii antibacteriene a diferitelor sorturi de miere a a ră ta t că există m ari diferenţe de la un sort la altul. In acest sens s-a precizat că mierea obţinută în zona m ontană prezintă o acţiune bactericidă, m ult mai puternică decît aceea recoltată în zona de cîmpie [6].

158

Cercetări mai recente cu privire la acţiunea antibiotic mierii s-au efectuat în ţara noastră de către un colectiv de s^. cialişti. Astfel, studiindu-se com poziţia chimică precum şi acţiunea bactericidă şi bacteriostatică a 23 sorturi diferite de miere (4 sorturi miere florală : salcîm, tei, floarea soarelui şi iarba neagră ; 3 sorturi de miere de m ană — foioase şi 16 sorturi de miere de mană din zona coniferelor), cu ajutorul a 8 tulpini microbiene, s-a ajuns la urm ătoarele concluzii :

a) în tre componentele chimice, zaharuri, indicele amilazic, substanţe minerale etc. şi principiile antim icrobiene ale mierii, nu s-a pu tu t stabili nici o corelaţie.

b) Mierea de m ană de lecaniide (Physokermes sp.) din zona coniferelor s-a dovedit superioară ca putere antibiotică tu tu ro r celorlalte sorturi de miere cercetate, chiar la o concentraţie mini­mă de acţiune, cuprinsă în tre 0,5— 2<>/o.

c) Principiile antibiotice existente în această miere de leca­niide sînt a tît termolabile cît şi termostabile, cu acţiune bacteri­cidă sau bacteriostatică, în rap o rt de fiecare tulpină m icrobiană, acţionînd eficace a tît în faza iniţială, de adaptare a microbului, cît şi în faza exponenţială — de m ultiplicare intensă a microbului.

R eferitor la conţinutul în vitamine, menţionăm că în miere se găsesc vitaminele B l, B2 şi B6, de asemenea vitam ina C şi F. Vitaminele existente în miere provin a tît din substanţa prim ară (nectar sau mană), cît şi din polenul existent. C on ţinu tu l în vi­tam ine al mierii variază în rap o rt cu sursa de cules, m odul de condiţionare, gradul de învechire etc.

3. VALOAREA ALIM ENTARĂ A M IER II DE M ANĂ

Mierea de mană este produsul depozitat în faguri în urm a prelucrării şi transform ării de către albine a m anei culese de pe plante. Cu 40 de ani înainte, mierea de mană sau mierea de pă­dure, cum este denumită pe plan mondial, era puţin apreciată în toate ţările europene. In ultim a vreme însă, pe baza cercetărilor sistematice şi a lucrărilor întreprinse în această direcţie s-a scos în evidenţă to t mai m ult valoarea alim entară superioară a mierii de mană, precum şi puterea ei antibiotică remarcabilă.

Problema care se discută şi preocupă în aceeaşi măsură atît pe consumatori şi apicultori, cît şi pe specialiştii din diferite

*) D r. V . D a g h i e , Dr. I. C î r n u şi Farm. V . C i o c a : C o n tr ib u ţii p r iv in d acţiunea bacteric idă fi b a c terw sta tica a m ierii de lecan iide (P hysokerm es sp) d in zon a con iferelor. Lucrarc prezentată pentru Congresul intern, de apicul­tura. M oscova 1971.

159

domenii de cercetare, era urm ătoarea : dacă mana, furnizată de insectele producătoare, nu reprezintă în esenţă un produs de excreţie (un deşeu) avînd astfel o valoare alim entară redusă. în vederea elucidării acestei im portante şi spinoase probleme, atît din punct de vedere ştiinţiific cît şi practic, au fost antrenaţi în m uncă peste 700 dc specialişti din lumea întreagă, care au scris peste 2000 de lucrări ştiinţifice. Aceste lucrări au contribu it la rezolvarea şi soluţionarea integrală a tu tu ro r aspectelor ridicate [25].

Şi anum e s-a stabilit că mana produsă de aphidae şi coccidae este complet lipsită de substanţele de descompunere rezultate în urm a metabolismului bazai al insectei, datorită unor m icroorga­nisme (endosimbionaţi) ce trăiesc în hemolimfa acestora şi care au rolul de a prelua şi transform a deşeurile form ate în m aterii uşor asimilabile de către insecta-gazdă. Acest fenomen poartă denum i­rea de endosimbioza şi se întîlneşte frecvent la insecte, mai ales la speciile avizate la un regim de hrană unilaterală.

Aceste m icroorganisme (endosimbionţi) ce trăiesc în limfa insectelor, uneori în organe special create, denumite micetome, au, se pare, acelaşi rol în corpul gazdelor ca şi bacteriile ce se dezvoltă în glomerulele de pe rădăcinile plantelor leguminoa­se [25, 41].

Este interesant de m enţionat că aceşti endosim bionţi prezin­tă form e diferite de viaţă de la o specie la alta, respectiv de la o familie la alta. Astfel, la lecaniidele din zona coniferelor, endo- simbionţii trăiesc în limfa acestora precum şi în corpul gras.

Endosim bionţii lecaniidelor sînt nişte ciuperci inferioare (ascomycete), a căror conform aţie este foarte variată şi caracte­ristică pentru fiecare specie dc insectă-gazdă. M ărimea lor oscilea­ză în tre 2—20 microni.

Viaţa acestor endosim bionţi este to tal dependentă de a insec- telor-gaz.de, iar cînd acestea m or, m or şi simbionţii. La lecaniide, femela adultă asigură endosim bionţii necesari generaţiei urm ătoare încă în stadiul de form are al ouălor.

Spre deosebire de lecaniide, afidele prezintă organe speciale în care sînt adăpostite endosimbionţii, denumite micetome.

Este interesant să cunoaştem la acest capitol, modul cum in ­fluenţează aceste m icrooorganisme (endosimbionţii), calitatea mie- rei de mană.

S-a a ră ta t mai sus, că aceşti endosimbionţi sînt înzestraţi cu capacitatea de a prelua substanţele reziduale (deşeurile), ce rezultă din procesul de digestie al insectelor-gazde şi în prim ul rînd, cele de natură proteică, ca uraţi, acid uric etc. şi a le transform a în

160

com binaţii proteice, asimilabile de către gazde. Deci, aceşti endo­simbionţi contribuie la sporirea hranei proteice şi to todată la pu ri­ficarea excreţiei de deşeurile existente. Totodată aceştia au şi fa­cultatea de a produce vitamine, asigurînd astfel producătorii de mană şi cu vitam inele necesare.

în concluzie, se poate spune că, pentru apicultori ca şi pentru consum atorii de miere, această m inunată descoperire ştiinţifică prezintă o deosebită im portanţă, nemaiexistînd nici o îndoială asupra purităţii şi calităţii superioare a manei şi respectiv a mierii de mană (mierea de pădure).

4. EX TR A C ŢIA ŞI PRELUCRA REA M IERII DE M ANA

Mierea de mană se extrage în general mai greu decît mierea de flori, deoarece prezintă un grad de vîscozitate mai mare încă de la descăpăcirea fagurilor. In extractor, scurgerea mierii se face mai încet şi de asemenea trece mai greu prin sita dublă. Deseori este necesar ca fagurii să fie întorşi de mai m ulte ori pînă cedează mierea. Mai ales se petrece acest lucru toam na tîrziu, cînd, după un cules îndelungat, fagurii plini cu miere se scot din stup şi nu se extrag imediat. Soluţia practică în acest caz, este de a se aşeza fagurii cu miere în tr-o cameră încălzită, ceea ce măreşte conside­rabil randam entul la extracţie. După culesul de la lariţă (Larix sp.) în special, mierea cristalizează foarte repede, încă în faguri, datorita conţinutului său mare în glucoză. Astfel extracţia la acest sort de miere se efectuează foarte greu, de unde şi zicala, pentru orice sort de miere care se extrage anevoios, că este o „miere de l a r i ţ ă m i e r e beton [41].

La cîteva zile după extracţie şi trecerea prin sită este necesar să se facă curăţirea stratu lui de spumă, ce se formează la supra­faţă. D upă această operaţie, mierea este bună de valorificare. T re­buie să m enţionăm că, în general, mierea de mană cristalizează foarte încet, răm înînd m ulte luni de zile fluidă.

în vederea unei conservări cît mai corespunzătoare se reco­m andă ca mierea de mană să fie păstrată în vase prin care nu pătrunde lum ina şi care se pot închide ermetic. Se recomandă chiar, garnituri de cauciuc la capac, ceea ce asigură o închidere perfectă. în astfel de vase, mierea de rnană se poate conserva (la rece), mai m ulţi ani, fără să-şi piardă valoarea ei alimentară.

Lichefierea mierii. O rice sort de miere cristalizează după un tim p mai scurt sau mai îndelungat, în rap o rt cu originea şi con­diţiile de conservare.

11 — Mierea de manâ 161

Mierea de m ană cristalizează în general mult mai lent decît mierea de flori form înd cristale mari (macrocristale), fie cristale mici sau fine (microcristale), în raport cu compoziţia sa chimică. Pentru lichefierea mierii se recomandă încălzirea ei, în apă caldă, care să nu depăşească 40—42°C, în vase bine închise.

D in experienţele efectuate de diferiţi cercetători [45], refe­rito r la sensibilitatea anum itor elemente, care condiţionează pu­terea antibiotică a mierii, a rezultat că p rin încălzire, mierea de flori îşi pierde orice acţiune antibacteriană la atingerea tem pera­tu rii de 100°C, în tim p ce mierea de m ană îşi m enţine încă puterea antibacteriană, chiar după o încălzire de 3 ore, la tem ­peratura de 100°C.

Subliniem că, în prezent, prin crearea şi organizarea m ari­lo r unităţi apicole de stat şi intercooperatiste, s-au dezvoltat şi m odernizat, în m od corespunzător şi instalaţiile pen tru tehnologia mierii (Combinatul apicol al Asociaţiei crescătorilor de albine).

Principalele operaţii la care este supusă mierea în com binatul apicol sînt : lichefierea, deshidratarea şi m aturarea, limpezirea prin decantare şi filtrare, omogenizarea, pasteurizarea, ambalarea şi conservarea [36].

5. SO R TU R I DE M IERE M A NĂ

Originea şi denum irea unui sort de miere de m ană este în general dată, în funcţie de planta care a furn izat culesul de mană. In unele cazuri însă, cînd în zona coniferelor se obţine miere pură de la lecaniide, acest sort poartă denumirea de „miere de lecaniide" avînd însuşiri superioare faţă de celelalte sorturi dc miere de conifere.

De la cele două categorii de masive forestiere foioase şi răşi- noase (conifere) se obţine mierea de m ană de foioase şi mierea de mană de raşinoase (mierea de brad).

In cadrul primei categorii de la foioase, se diferenţiază sortu­rile : mierea de mană de stejar, de arţar, fag, tei, salcie, plop etc., care se obţine în general, în amestec cu mierea provenită din nec­tarul florilor din pădure, sau din imediata vecinătate a acesteia (mierea de pădure).

Aceste sorturi se caracterizează prin culori închise, de obicei de culoare cafenie, cenuşie etc. cu nuanţe şi sclipiri roşietice, verzui, albăstrui închis etc. Intensitatea culorii închise variază în raport cu proporţia dintre mierea de mană şi mierea de flori. C ristali­zează în general foarte încet, uneori după 4— 5 ani (mierea de m ană de la salcie).

162

La a doua categorie, mierea de mană de la conifere se dife­renţiază mierea de molid şi de brad ; celelalte specii de conifere fiind mai puţin răspîndite în ţa ra noastră şi ca atare nu au o pondere mare la cules.

— Mierea de molid se obţine adesea în stare pură, mai ales în arboretele de molid populate masiv de lecaniide (mierea de le­caniide). Culoarea este bruna-închis, cu reflexe şi nuanţe roşictice sau verzui. Cristalizează încet, cu cristale mijlocii şi m ari (macro­cristale).

— Mierea de brad se obţine mai ra r în stare pură, arboretele de brad, din ţara noastră, ocupînd suprafeţe mai restrînse faţă de cele de molid.

Culoarea mierii de brad este brunâ-cenuşie, pînă la neagră- verzuie. Cristalizează cu cristale mari (macrocristale). Mierea de brad este foarte bogată în fermenţi (invertază).

Referitor la spectrul polenic al mieri de conifere, s-a stabilit că acesta nu este caracteristic [89]. Pentru a avea totuşi o orien­tare asupra modului de prezentare a spectrului polenic la mierea de mană din zona coniferelor, com parativ cu cel de la mierea florală, dam mai jos 2 fotografii de la sorturile de miere analizate în cadrul S.C.C.A.S. (fig. 68 şi 68 a).

Fig. 68 — Spectrul polen ic la m iere de floarea-soarelui ( o r i g i n a l )

163

Fig. 68 a — Spcctrul polcnic la miere de m ană (brad) ( o r i g i n a l )

6. M IEREA DE M ANĂ CA REZERVĂ DE H R A N Ă PEN TR U IER N A R EA FAM ILIILOR DE ALBINE

Trebuie să prccizăm de la început că mierea de mană poate fi folosită în hrana albinelor numai în sezonul activ, începînd din prim ăvară, la creşterea puietului şi pînă în toamnă, cît ţine pe­rioada de zbor.

în timpul iernii însă, mierea de m ană constituie o hrană de calitate inferioară, mai greu digerabilă care supraîncarcă intestinul, provoacă diaree şi poate produce chiar m oartea întregii familii, dacă apicultorul nu intervine la timp. S-a observat că în regiunile unde în timpul iernii albinele pot face zboruri, acolo mierea de mană este mai puţin vătăm ătoare [54]. M ult timp s-a considerat că mierea de mană este dăunătoare din cauza unui conţinut mare în substanţe nedigestibile pentru albine, ceea ce duce la supra­încărcarea intestinului şi la diaree. Cercetările lui V. A. Temnov, Orjewski şi alţii, au stabilit că partea cea mai dăunătoare a mierii

de mană o constituie sărurile minerale, precum şi unele substanţe azotoase a căror proporţie depăşesc norma fiziologică. în vederea

164

stabilirii concentraţiilor optime, corespunzătoare cerinţelor fizio­logice ale albinelor, precum şi cele care provoacă m oartea lor, s-au efectuat o serie de experienţe [44] cu soluţii de diferite concen­traţii în sare de bucătărie şi anume : 0,1% , 0,2% , 0)5%, 1% şi 2% . Din acestea a rezultat că albinele au consumat cea mai mare can­titate din soluţia de 0,5% şi cel mai puţin, din soluţia de sare de bucătărie de 1% şi 2% . Faţă de soluţiile în concentraţie de 0,1% şi 0,2% albinele s-au com portat aproape la fel, însă în comparaţie cu apa curată, albinele le-au consumat cu mai multă plăcere.

Aceste rezultate şi observaţii au permis să se tragă urm ătoa­rele concluzii :

— Consumarea de către albine a unor soluţii de 0,5% sare de bucătărie în perioada de prim ăvară şi vară are o influenţă favorabilă asupra v italităţii albinelor, intensifică dezvoltarea fa­miliei şi sporeşte productivitatea ei.

— Consumarea de către albine a soluţiei cu sare de bucătărie este legată în întregime de perioada de creştere a puietului. In perioada de toam nă şi iarnă, cînd albinele nu cresc puiet, iar zborurile de curăţire nu sînt posibile, soluţia de 0,5% sare de bucătărie are' o acţiune toxică asupra albinelor şi scurtează viaţa acestora.

Soluţia în care s-a adăugat 1 pînă la 2% sare de bucătărie a fost foarte toxică pentru albinele lucrătoare. De aceea hrana care conţine peste 0 ,5% sare nu este bună pentru iernare.

în anumite condiţii pedoclimatice apar cîteodată, în unele lo ca lită ţi culesuri de mană toxice pentru albine, chiar în timpul sezonului activ. M ortalitatea uneori este greu de observat deoarece în asemenea cazuri intoxicarea este redusa şi lentă, albinele murind în m ajoritate în afara stupului. Cazurile acestea de intoxicare sînt însă cu totul rare vara.

Pentru remedierea acestor intoxicări, apărute în timpul verii pe neaşteptate datorită manei, se recom andă închiderea stupilor pentru cîteva zile, luîndu-se to todată măsurile corespunzătoare pentru asigurarea ventilaţiei. în acest tim p o ploaie sau alte cauze p o t opri culesul la mană, prevenindu-se astfel pierderile la albine, în cazul că fenomenele de intoxicare continuă se recomandă trans­portul imediat al stupilor în tr-o altă zona cu floră meliferă.

Pentru a se clarifica influenţa mierii de mană asupra stării de iernare a albinelor, asupra intensităţii de ouat a măteii şi asu­pra productivităţii familiei dc albine în anul urm ător, s-a în tre­prins o serie de experienţe [54] ajungîndu-se la următoarele con­cluzii :

— Iem area p e ,m ie re de mană are o acţiune negativă nu numai asupra familiei de albine în perioada de iernare, ci influen-

165

ţează profund şi viitoarele procese fiziologice ale mătcii precum şi ale întregii familii, micşorînd simţitor productivitatea ei. Astfel familiile iernate pe miere de flori au d a t în anul urm ător o producţie medie de 44,3 kg/miere ; cele iernate pe miere de mană în amestec cu miere de flori au dat cîte 28,5 kg miere, iar cele iernate pe miere de mană, au dat numai 10,1 kg miere/familie.

Trebuie să menţionăm că toxicitatea irierii de mană ca re­zervă de hrană pentru iernarea albinelor diferă în raport cu provenienţa (planta gazdă). Astfel s-a stabilit că cea mai dăună­toare este cea din m ana provenită de la stejar şi arţar, apoi aceea de la plop şi salcie etc. ; cel mai puţin dăunătoare fiind mana provenită de la conifere (molid, brad, pin), la care, sărurile mi­nerale se găsesc în proporţie mai mică. Totodată gradul de toxici­tate al manei variază chiar la aceeaşi plantă gazdă în raport cu

(>erioada de producere a ei. Astfel m ana secretată în luna iulie de a stejar este mai toxică decît aceea din cursul lunii mai. Efectele

dăunătoare ale mierii de mană asupra iemării familiilor de albine sînt atribuite diferiţilor săi componenţi — greu digestibili — în special proporţiei m ărite de săruri minerale, care au o influenţă dăunătoare în trucît depăşesc norma fiziologică a albinei. Astfel după Bartels citat de M aurizio, conţinutul în săruri minerale la mierea de mană oscilează între 0,4— 1,0%, în timp ce la mierea de flori 0,1— 0,35o/0. De aceea iernarea albinelor pe rezerve în care mierea de mană se află într-o proporţie mare (20— 45<>/o)> provoacă o intoxicare lentă care se manifestă cu diaree gravă şi in unele cazuri chiar m ortalitate.

în investigaţiile noastre efectuate pe teren în zona coniferelor (jud. Cluj, H unedoara, Alba), precum şi în zona pădurilor de foioase (jud. Argeş, Brăila, Tulcea etc.), am constatat urm ătoarele :

— în zona de munte unde culesurile la mană de brad şi molid sînt frecvente ân de an şi în unele cazuri se prelungesc pînă tîrziu (august-septembrie) extracţia totală a mierii de m ană este mai dificilă, ceea ce determină iernarea familiilor de albine şi pe rezerve de hrană unde mierea de m ană se află în proporţii în ­semnate. S-a constatat pe baza de analize (1965— 1969) că în cazurile cînd proporţia mierii de mană nu depăşeşte 20—30% iernarea are loc în bune condiţii, mai ales dacă evoluţia facto­rilor meteorologici la începutul primăverii nu întîrzie prea m ult efectuarea zborului de curăţire.

— în zonele de deal şi cîmpie însă, chiar proporţii mai mici (10— 20% ) de miere de mană de stejar sau salcie provoacă intoxi­cări, diaree gravă, iar spre sfîrşitul iernii chiar m ortalitate de 15—30% (exemplu : jud. Brăila, Tulcea în anii 1966— 1967).

166'

7. C RITERIILE DE R EC U N O A ŞTERE A M ORTALITĂŢII ALBINELOR D A TO RITĂ M IERII DE M ANĂ ŞI M ĂSURILOR DE PREÎN TÎM PIN A REA PAGUBELOR

La analizele de laborator albinele moarte din cauza mierii de mană prezintă intestinul mijlociu şi cel gros de culoare vînătă neagră sau neagră şi este moale, în comparaţie cu cele provenite de la albinele sănătoase, care sînt roşcate şi rotunjite. Spre deo­sebire de acestea la intoxicarea chimică intestinul mijlociu apare scurtat şi zgîrcit, iar ccl gros plin de un lichid transparent uneori galben aprins.

La examenul microscopic ce se efectuează la minimum 10— 20 albine, se constată în conţinutul intestinal un amestec de membrană peritrofică distrusă, epitelii şi rare grăuncioare de polen, în timp ce în cazul intoxicării chimice se observă multe celule epiteliale [63].

Pentru a se în lătura urmările mierii de mană constatate în timpul iernii (diaree şi m ortalitate), se pot înlocui în caweră încălzită, fagurii ce conţin miere de m ană şi cei m urdăriţi de pete de diaree, cu faguri de miere de flori, de la rezervă. Se hrăneşte totodată familia cu sirop de zahăr şi penicilină, în proporţie de200.000 unităţi la 1 litru sirop [50], Penicilina ajută la regene­rarea peretelui intestinal care a suferit modificări din cauza into­xicării cu miere de mană. Astfel albinele hrănite cu sirop cu pe­nicilină, la începutul intoxicării se vindecă cu siguranţă.

în vederea prevenirii acestor neajunsuri şi a pagubelor im­portante la familiile de albine s-au elaborat pe de o parte metode de identificare rapida a mierii de mană din fagurii de iernare, iar pe de altă parte măsurile corespunzătoare pentru asigurarea unei bune iem ări. , I

C a metode pentru identificarea mierii de m ana cităm : metoda analizei la microscop a sedimentului din miere, metoda cu alcool şi m etoda cu apă de var. Descriem pe scurt aceste metode şi posi­bilitatea aplicării lor în practică.

M etoda analizei la microscop a sedimentului din m iere ne dă posibilitatea să stabilim paralel cu originea botanică şi prove­nienţa ei din nectar sau mană. Caracteristic pentru sedimentul mierii de m ană este apariţia la microscop a algelor verzi, spori de ciuperci, fragmente de trom pă de la insectele producătoare de mană, grăunciori de polen anemofil (conifere) (fig. 69). în cazul mierii de mană în amestec cu mierea de flori apar în spectrul polenic şi grăunciori de polen de la speciile botanice respective (fig. 70).

167

Fig. 69 — Spectru polen ic la mierea de m ana din zona coniferelor a jud. B. N ăsăud

M etoda cu alcool. Se recoltează cu ajutorul unui vîrf de cuţit probe de miere din diferite părţi ale fagurilor din cuib şi se ames­tecă bine într-un pahar. La o stupină de 100 familii de albine este necesar să luăm probe de la minimum 10— 15 familii. După omo­genizarea perfectă a probei medii se ia o parte din aceasta (2 cmc) într-o eprubetă şi se amestecă cu o parte de apă distilată peste care se adaugă 10 părţi (20 cmc) alcool 96°. Daca proba conţine miere de mană soluţia se tulbură, în caz contrariu rămîne transparentă, limpede (Fig. 72).

M etoda cu apă de var. Se ia ca şi în cazul precedent 2 cmc miere care se amestecă cu acelaşi volum de apă distilată, peste care se adaugă 4 cmc apă de var. Soluţia obţinută se încălzeştepînă la fierbere la o flacără uşoară. Dacă proba conţine miere demană, soluţia se precipită şi precipitatul se depune la fund, în caz contrar soluţia rămîne limpede. Cu cît proporţia de miere de mană este mai mare, cu a tît stratul pe fundul eprubetei este mai gros.

In cazul constatării în fagurii de iernare a mierii de manădupă o metodă sau alta, se iau imediat măsuri pentru înlocuirea

168

rezervelor dc hrană fie cu faguri de la rezervă (miere de salcîm, fîneaţă etc.), fie prin hrăniri cu sirop de zahăr.

Menţionăm că pentru a se preveni uzura albinelor înaintea iernării, termenele optime pentru completarea rezervelor de hrana cu sirop de zahăr, in condiţiile climatice din ţara noastră s în t : 15— 31 august pentru zonele de munte şi deal şi 25 august — 15 septembrie pentru zonele dc cîmpie.

în încheiere trebuie să subliniem, ca dat fiind frecvenţa şi intensitatea culesurilor de mană, în principalele zone bioapicole, precum şi valoarea economică superioară a mierii de mană, în ţara noastră se acordă în prezent, o deosebită atenţie cercetărilor legate de identificarea şi delimitarea masivelor cu mană din zona fores­tieră m ontană şi subm ontană, precum şi studiului biologiei insec­telor producătoare de mană, în vederea cunoaşterii perioadelor optime de secreţia manei şi valorificării superioare a acestor re­zerve melifere im portante, prin intensificarea stupăritului pastoral.

Sporirea eficienţei economice a stupăritului în zona forestieră se măreşte substanţial dacă paralel cu culesurile de mană se valo­rifică intens şi resursele nectaro-polenifere din această zonă, obţi- nîndu-se astfel recolte sporite dc miere, de calitate superioară şi

r * m

• *

-> » * *

6

-%■

m. .»

■ k - ■ «p

I M

• ■ % & -

y-'P

! V r- I

Fig, 70 — Spectru polenic la mierea de m ana 4- fîneaţa

169

Fig. 71 — D iscuţii în cadrul unei şedinţe de com unicări, S .C .C .A .S. privind calitatea m ierii de m ană

~ . * * . M f *

în acelaşi timp o dezvoltare corespunzătoare a familiilor de albine în toamnă. Totuşi, pentru prevenirea intoxicărilor şi asigurării unor condiţii bune de iernare familiilor de albine care au benefi­ciat de culesuri tîrzii de mană (august — septembrie), se reco­m andă ca imediat după term inarea culesului să se ia măsuri pentru extracţia mierii de m ană şi completarea rezervelor de iernare, fie cu rame de miere florală din depozit, fie prin hrăniri cu zahăr.

t

B I B L I O G R A F I E

1. A n gh el G b ., C h irile i H . — B otanica ţi fiz io log ia plantelor, Editura A gro­silvică, Bucureşti, 1964.

2. Barac l„ F oti N ., P opa A L , Sănduleac E. — Creşterea albinelor, EdituraA gro-S ilv ică , Bucureşti, 1965.

3. B odenheim er F. S ., S w irsk i 2. — The aphidoidea o f the m iddle east, T heW eizm ann science press o f Israel, Ierusalim , 1957.

4. B onnem aiion L . — Les ennem is anim aux des p lantes cultiv£es et desforets, voi. I, Editions sep., Paris, 1961.

5. Biisgen M . — D er H on igtau , B iologische Studien an P flanzen und P flan -zenlausen, V erlag v o n G ustav Fischer, Jsna, 1891.

6. Buchner R . — V ergleichende Untersuchungen iiber die antibakterielleW irkung von Bluten-und, H onigtauhonigen , Siid. W. deut. Imker., 8 (18). 1966.

7. Ceianu / . , M ihalache G ., B alinschi 1. — C om baterea b io lo g ic i a dăună­torilor forestieri, Editura A gro-S ilv ică , Bucureşti, 1965.

8. C hau vin R. — P hysio logie de l’insecte IN R A , Paris, 1956.9. C h au vin R . — Trăită de b iologie d e l ’abeille, Les produits de la ruche,

Tom e III , M asson, Paris, 1968.

10. C îrnu l . — O riginea m ierii d e m ană şi im portanţa sa, C onferin ţă A S IT -Bucureşti, 1962.

11. C îrn u Tom escu A ., Sănduleac E. — C ontribuţii priv ind stabilirea m e­tode i pentru prognoza culesurilor în apicultura, Lucrări ştiin ţifice SC A S, vo i. V I, Bucureşti, 1'965.

12. C îrnu / . , B erbecel O ., E ftim escu E. — Cercetări priv ind corelaţia dintrefactorii m eteorologici şi producţia de nectar la principalelele specii m elifere d in ţara noastră, Lucrări ştiin ţifice SC A S, vo i. V II, Bucureşti, 1966.

13. C im u 1. — M ana şi im portanţa ei pentru apicultură, D ocum entarecurentă 20, C D A , C SA , 1966.

14. C îrn u I. — Cercetări priv ind b iologia şi im portanţa econom ică a lecaniide-lor producătoare d e m ană din zona H aţegu lu i, Lucrări ştiinţifico SC A S, vo i. IX , Bucureşti, 1968.

15. C îrnu / . — B iologia insectelor producătoare d e m ană şi im portanţa lorpentru apicultură, N atura-Seria B iologie, nr. 2 , 1968.

171

16. C îrnu / . , Sa fe r V. — P revention dc l'intoxicarion des colonies d'abeillespendant rh ivernage. Lucrare prezem ată la Sim pozionul interna­ţional dc apicultură dc la V am a, 1968.

17. C îrnu / . , Safer V. — R ezultate şi perspective cu privire la valorificarearezervelor d e m ană din R .S. R om ânia, Lucrare prezentată la cel de al X X II C ongres internaţional de apicultura, M iinchcn, 1969.

18. C îrnu I. — O rganizarea staţiilor de prognoză şi avertizare a culesurilor,A picultura, 8, 1970.

19. C u ry lo J. — M iere de mană, P szczelarstw o, 8, 1957.20. D elu ccb i V ., R om an diere G . — H ym . Ichneum onodea, W orld A phidae,

Les francois, Paris, 1967.21. D obreanu Ecalerina, M anolacbe C. — H om optera, Fauna R .S. Rom ânia,

vo i. III (4), Editura A cadem iei R .S .R ., Buc. 1969.22. D um îtrH -Tătâranu / . şi colab . — Arbori şi arbuşti forestieri şi ornam en­

tali cu ltivaţi în R .P .R ., Editura A gro-S ilv ică , Bucureşti, 1960.23. F lerov C . S. şi colab. — Protecţia pădurii, E dit. de stat pentru literatură

ştiin ţifică , Bucureşti, 1952 (trad. din 1. rusă).24. Fossel A. — D ie F ichtentracht, B ienenvatcr 7/8, (81), 1960.25. Fossel A . — N eues vom H oriigtau. B ienenvater 4, (83), 1962.26. Fossel A . —• Ergebnisse und Fragen der W aldtrachtbeobachtung unter

besondere Beriicksichtigung der F ichtenlccanicn, Z eitschrift fur Bienenforschung. Band 6, H , 3, 1962.

27. Fossel A . — D ic W aldtracht ira Iahre 1 9 6 5 ,-B ienenvater, 3, (87), 1966.

28. Fossel A . — N ek tar — P ollen und H onigtau von Edelkastanie (Castaneasativa) B ienenvater, 4, 1966.

29. F reym ark F. — A m eisen. H onigtaucrzeuger und Bienen, Im kerfreund, 2(24), 1969.

30. G eorgescu C . C . şi colab. — Bolile şi dăunătorii pădurilor, Editura A gro-S ilv ică , Bucureşti, 1957.

31. G d ssw a ld K , — Zur M assenzucht und A nw eiselung von K oniginen der

K leinen R oten W aldameiue (Form ica polyctena Forest), Irnker- freund, 9, 1964.

32. G ra ste P .P . — Z oolog ie I, Invertebres, M asson, Paris, 1961.

33. H aragsim O . — M edovice a vcely, Statni Zcm edelske nakladatelstvi,Praha, 1966. , -- ^

34. H aragsim O . — Service d ’inform ation sur la miell<?e en Techecsolovaquie,Le X X I I crae congres intern, d ’apiculture, M unich, 1969.

35. H aralam b A . T . — Cultura speciilor forestiere. Editura A gro-S ilv ică dcStat, Bucureşti, 1962.

36. H a m a j V . — Instalaţii industriale pentru tehnologia m ierii, R ev. A p icu l­tura, 11, 1967.

37. Ia c b im o w icz Th. — B egriff, H erkunft, und aiissere M erkm ake des H onigs,B ienenvater, 11 (89), 1960.

172

38. la co b 7 . — P lantele m elifere din iO iu dc m unte, surse inepuizabile drnectar, Lucrările Congresului Internaţional de apicultură, Bu­cureşti, 1965.

39. lonescu M . — E ntom ologia, Editura de Stat d idactică şi pedagogică,Bucureşti, 1962.

40. K aeser W. — D ie Bedeutung der W aldam eise fiir d ie H onigtraclit,S chw eiz. B ienenzeitung, 6.

41. K lo f t \ f \ , M an rizio A K a e s e r W. — D as W aldhonigbuch, E hrenw ithV erlag, M iinchen, 1965.

42. K lo f t Uv. — D ie H onigtauerzeuger. In B iene und Bienenzucht, B iidel-H erold , M iinchen, 1960.

43. K lo f t W . — Les insectes producteurs de m iella t, In R . C hauvin „T ra itide b iologie de l’abeille", M asson, Paris, 1968.

44. K o p te v V . S. — K ak preduprediti ghibeli pcel et p ad evovo m eda, Pcelo-v od stvo 7, X X X V I , 1959.

45. L u tz J. — Bliitenhoning — W aldhonig, Schw . B ienenzeitung, 3 (92), 1969.46. M anolache C ., Boguleanu G . — Entom ologie agricolă, Editu.-a de stat

d idactică şi pedagogică, Bucureşti, 1967.47. M anolache C ., Sâvcscu A . şi colab. — Entom ologie agricolă, Editura

A gro-S ilv ică , Bucureşti, 1969.48. M aurizio A n a — Zur Frage der M icroscopic von H on igtau -H on ig ,

A nnnalcs e t l ’abeille, 2, 1959.49. M au rizio \ A na — From the raw m aterial to the finished product h oney,

Bee w orld 3, vo i. 43, 1962.50. M ifchin P. P . — Schim bările m orfologice din intestinul m ijlociu la a lb i­

nele bolnave de tox icoză de m ană. Leningrad, 1959 (trad. din1. rusă).

51. M iiller H . — K onnen H on igtau liefernde Baum lăuse (Lachnidae) ihreW irtspflanzen schădigen ? Sonderdruck aus „Z. fiir angew andte E ntom ologie, Bd. 39, H . 2, 1956.

52. M iiller H . — D er H onigtau als N ahrung der H iigelbauenden W aldam ei-sen E ntom opfaga, Tom . V , N r . 1, 1960.

53. M iiller H . — D ie biologischen G rundlagen der H onigtautracht, In „D ieBienew eide" von Berner U-, V erlag U lm er, Stuttgart, 1967.

54. O rjevsch i M . D . — Padi padevie m iod pceli, Selhozghiz, M oscva, 1958.55. O rjevsch i M . D . — Padi i eis vlianie na pcelinuiu sem iu, P celovod stvo 8,

X X X V I , 1959.56. O zen d a , P. — O rganization et rcproduction des A ngiosperm cs, In Grass£

P. P. Botanique, M asson, Paris, 1963.57. P a rtio t L. — La m icile des Sapins, G azctte ap icole, 663 (63), 1963.58. Paucă A n a , R om an Ş tefana — Flora alpină şi m ontană, Edit. Ş tiin ţifică ,

Bucureşti, 1959.59. P ascovici V ., Sim ionescu A ., şi colab. — C ercetări privind furnicile de

pădure din R. S. R om ânia, Rev. Pădurilor, 7 (82), 1967.

173

60. P ajcovsch î S ., L eandru V . — T ipuri de păduri din R . S. R om ânia, Edit.A gro-S ilv ică de Stat, Bucureşti, 1958.

61. P ech backer H . — Erfahrungen aus der Tannentracht 1968, B ienenvater, 7(90 ), 1968.

62. Pelim on, C ., Baculinschi H . — C ercetări asupra com poziţiei m ierii dinR .P .R ., A nale I.C .Z ., v o i. X III , Editura A gro-S ilvică de Stat, Bucureşti, 1955.

63. P o lte v V. I. — K orm ovîe otravlen ie p cel i ih raspoznavanie, P celovodstvo,4, X X X V , 1958.

64. P o p Sălăgeanu N . şi colab. — M anual de fiz io log ia plantelor, vo i. II,Bucureşti, 1960.

65. P ritsch G . — A lle M oglichkeiten der B ienenweideverbesserung niitzen —G arten und kleintierzucht, 3 (9) 1970.

66. R ă v ă ru ţ M .,A n gh el G b . ş i colab. — B otanică, E ditura d idactică şi pe­dagogică, Bucureşti, 1967.

67. R ebacek ./ . — Fauna puklic (C occidae) Slovenska, V id avatelstvo SlovenskyA cadem ie v ied v Bratislava, 1960.

67. R ib a r J. — N eu e W ege zur besseren A usnutzung der H onigtautracht auf K oniferen, B ienenvater, 7 /8 , 1962.

69. R ihar ] . — A pparition periodique de m iellat du Buchnerta pectinatae surle sapin blanc en S loven ie, Le X X II-em e congres internaţional d ’apiculuture, M iinich, 1969.

70. R u ppertsh ofen H . — Am cisenester sind K nstalisationspunkte fiir H on ig -taulieferanten , „D ie B ienenzucht", 9 (20), 1967.

71. R u ppertsh ofen H . — H on ig aus dem W alde, „D ie Biene", 3 (103), 1967.

72. R u ppertsh ofen H . — D er sum m ende W ald., W alm ar V erlag 1968.

73. R u ttn er Fr. — W aldtraclit und W aldtrachtbeobachtung in O sterreich, B ie­nenvater, 7 /8 (81), 1960.

74. Săvescu A . — L ecaniide din R .P . R om ânia (B iologie, răspîndire, com ba­tere), M anuscris, Bucureşti.

75. Săvescu A ., la co b N . — P rognoza şi avertizarea în protecţia plantelor,, E ditura A gro-S ilv ică de Stat, Bucureşti, 1969.

76. Schels J. — W ie beobachte ich H onigtauerzeuger im Laufe des Jahres,D eut. B ienenw irtschaft, 4— 10, 1962.

77. Scheurer S t. — D ie H onigtaulieferanten unserer F ichtenw ălder (I), (II),(III), (IV ), G arten K leintierzucht, N r . 6— 9 (5 ), 1966.

78. Scheurer S t. — W ir starten den ersten Versuch der W aldtrachtprognose,G arten K leintierzucht, 6 (7), 1967.

79. Scheurer, S t. — D ie W aldtracht 1967 und die W aldim kerlichen A ufgabenfiir das yahr 1968, G arten K leintierzucht, 6 (8 ), 1968.

80. Scheurer S t. — D ie W aldtracht 1969, ihre biologîschen und m eteorolo-gischcn G rundlagen, Garten und K leintierzucht, 4 (9 ), 1970.

81. S cholnast C . — W aldtracht und W etter. B ienenvater 3 (85), 1964.

1 /4

82. S clm ltze G. — Ober den Einfluss einiger Standordfaktoren auf Bauweiseund E ntw icklung der N ester von Form ica polyctena, A llgem eine Forjt. Z eitschrift, iuli (24), 1969.

83. Suster, P . — Fauna R epublicii P opulare R om âne, Insecta, voi. X I ., 7, 3D iptera, Syrphide, Bucureşti, 1966.

84. T em n ov V . A . — P adevîi m iod, tennîi product, P celovodsrvo, 9,X X X V I II , 1961.

85. T em n o v V . A . — D espre com ponenţa chim ică a substanţelor tox ice pentrualbine din mierea de m ană, Leningrad, 1959 (traducere).

86. Tom escu A ., Florescu I. — Cercetări fenologice asupra speciilor forestieredin R .P .R ., Editura C .D .F ., Bucureşti, 1963.

87. T o p o r N . — A ni ploioşi şi secetoşi în R .P .R ., C .S .A . — Instit. M eteoro­logic , Bucureşti, 1963. <

88. V o rw o h l G . — D ie M essung der elektrischen L eitfăh igkcit zur Sorten-diagnose und zur E ndeckung v o n V erfălschungen m it Zucker Fiitterungshonig, Z . f . Bienenforsch. 7, 1964.

89. V o rw o h l G . — C haracteristik des Tannenhonigs. Z. ' t . B ienenforschung,B. 9 , H 5, 1968.

90. W agner A . — D ie Verm ehruag der W aldam eisen, A llgem ein. deut, Im ker-zeitg , 1 (4), 1967.

91. W ellenstein G ., M iiller H ., K aeser W . — K an d ie W aldhonigernte m itH ilfe der R oten W aldam eisen gesteigert w erden ? Z. fiir B ienen­forschung, 3 (237), 1957.

92. W ellenste in , G . — W eiterc Beitrăgc zur W aldtrachterkundung, Sud. W .deut. Im ker, 9 (18), 1966.

93. W ellenstein G . — D ie W ald — Im kerei, .A llgem eine Fflrst Zeitsch ift, iuli(24), 1969. *

94. W ia ck o w sk i G . — M ierea de m ană şi producătorii ei, C aiet sc lectiv -A p i-

cultura, 3, 1958.95 . W ille H . — Les m iellats de for^t-A beilles et fleurs, 104— 109, Paris, 1962.96. * * * — C lim a R epublicii Populare R om âne,. V o i. I ţi v o i. II , Editura

C .S .A ., Institut. M eteorologic, Bucureşti, 1961— 1962.97. * * * — Flora R. P. R ., voi. I— X I, Editura A cadem iei R epublicii Socia­

liste R om ânia, 1953— 1966. »98. * * * — Anuarul Statistic al R . S. R om ânia, Bucureşti, 1970.

1. a fid e f i lacbn idc — păduchi de frunză şi de scoarţă2. coccide — păduchi ţestoşi3. p sild ie — purici de p lante4. insecte f ito fa g e — insccie care se hrănesc cu sevă vegetală5. in secte ap tere — insecte fără aripi6. canal ven tra l — canal inferior7. canal dorsa l — canal superior8. în m u lţire sexuală — prin organele sexuale9 . în m u lţire partenogenetică — înm ulţire fără fecundare (fără îm perechere)

10. parten ogen eză v iv ip a ră — uaşte pui, fără fecundare11. fem ele ov ip a re — fem ele care depun ouă12. fem ele o v o v iv ip a re — fem ele care depun ouă, sau nasc pui v ii13. fiice virg inogene — urmaşi fem eii care dau naştere în continuare la pui

v ii, fără fecundare14. saci ovigen i — spaţiul în care se form ează ouăle15. la a rve prim are (L i) — larve care apar din ou16. la rv e secundare (Li) — larve care apar în urma năpîrlirii larvei primare17. cornicule sau sifunucule — excrescenţe în form ă de corniţe, ce secretă un

lich id c o lo r it , cu rol de autoapărare18. fa c to r i eco logici care cuprind : — factorii de m ediu19. fa c to r i a b io tic i — solul, a ltitudinea, exp oziţia şi condiţiile m eteorologice20. fa c to r i b io tic i — p lantele-gazdă, vegetaţia înconjurătoare, furnicile, dăună­

torii etc.21. sim bioză — conveţuirea dintre 2 organism e de specii diferite22. en dosim b ioza — sim bioză internă (ui organe interne, hem olim fa etc.)23. t r o fo b io z i — relaţii de nutriţie în tre 2 specii d iferite24. m etabolism — tota lita tea proceselor de nutriţie, asim ilaţie şi dezasim ilaţie,

care se produc în organism25. term o la b il — sensibil Ia acţiunea căldurii26. term ostab il — rezistent la acţiunea căldurii27. bacter ic id — om oară m icrobii28. b acterio sta tic — opreşte d ezvoltarea m icrobilor29. pădu ri de fo ioase — form ate d'm specii cu frunza lobată : fag, stejar, tei,

arţar, salcie, salcîm30. p ă d u ri de con ifere (p ă d u ri de răfinoase) — form ate d in specii de răşi-

noase : brad, m olid, p in , lariţă etc.31. fru n ze aciculare (ace) — frunze în form ă de ace de la conifere32. perian t — invelişul floral, form at din petale şi sepale33. f lo r i h erm afrod ite — ce |e care poseda organe sexuale bărbăteşti şi fem eieşti

EXPLICAŢII TERMENI TEHNICI

S U B E X P L 1C A Ţ II F IG U R I

FIG. S : X — S,tomată acviferă ; 2 — celulele epiteiiului ; S — meaturi ; 4 — peretele exterior al ceJulelOir epidermice

FIG. 4 : A — Vedere din faţă : R — rostru ; B — secţiune in irostm : Lbr — labru ; Md — mandibule ; Mx — m ax lle ; Lb — labliu ; Ca — canal alim entar ; Cs — ranal salivar

FIG. 5 : e — esofag ; c j t t — cameră filtrantă ; Im — tnstestiin mijlociu ; r — rect. FIG. 6 : A.B.C. — vasele lemnoase (xHemul) ; D.E.F.G, — vasele llberlene

(floemul)FIG. 1 : ă.n.f. — disc nectarlfer ; n. exfl. — nectarii extraflorale FIG. 10 : A — la afide ; B — Ia psillde ; C — la coocldeFIG. dl : — cs — canal 9alivar ; gs — glandă salivară ; ep — epifarfnge ; hlp —

hipoCaringe ; i m —- tntc.itIn mijlociu ; es — esofag ; ca — canal alimentar ; ps — pompă salivară ; R — rastru

FIG. 15 ; A — Lvlecanimn rufiilum Cldl., Rlamde doreale ou o pereche de celule cru filiera cu doi pori ; B — E. coryli L., glandă ste-rnalS (f. adultă), din zece celule cu filieră cu 10 pqri

„Biblioteca apicultorului'

a u a n ă r u t :'

P. DABIJA °en tru Jn e rn prieteni ai /.'binelorA. POPA — M. ŞERBAN Bolile şi dăunătorii albinelor.c . A rrroN Escuîngrijirea familiilor de albineN. CHIRU V a'orificar’a intern? a culesurilor7

HRISTEA — M. lALOMIŢEANU

Catalogapicole

. rov'useh albinelor în spirijinul sănătăţii cinului — ed. II îm bunătăţită

D A B l.'A - A . H iV lN A J

^roducerea r.iierii î*' faguri şi în secţiuni.

J . STA'NCIU \ ţMCom baterea intoxicaţii] o r la al': .*"

Agenda apicultorul

V o r a j a r e :C. 1ÎR1STEA Boala în prisăci Manualul p 'cukorului

de u t 'k j- , ins* alaţii şi produse

Lei 12

1‘lpftilt în ateii»role poliKml'ce ale Institu tu lu i lu t rnnţional de Tehnologiic Mcf,w>mlo AdIcoIA al Aplmondlei Bucureşti I, itr. P itar Mo^ ftv* 20

- - ■