MICROORGANISMELE SOLULUI

Deşi invizibile, microorganismele reprezintă, probabil cea mai importantă

componentă a ecosistemelor terestre, acestea prin activitatea fiziologică

extrem de variată stând la baza funcţiilor solului creatoare de fertilitate.

Diferitele tipuri de sol se dezvoltă în relaţie strânsă atât cu condiţiile

climatice, substratul geologic şi contextul antropogenetic, cât şi cu

microorganismele care-l populează şi care, prin activitatea lor biologică îi

modelează evoluţia şi caracteristicile.

Din pespectivă ecologică ecosistemul terestru are o biocenoză alcătuită din

vegetaţie, faună şi microorganisme, acestea din urmă creind un sistem viu

extrem de complex şi cu interconexiuni foarte puternice (Elliot, 1994).

În majoritatea ecosistemelor terestre solul conţine, de departe, cea mai mare

diversitate de organisme, estimată la câteva mii de genotipuri / g de sol.

Capacitatea de adaptare a microorganismelor la eventualele modificări

nefavorabile ale mediului este unul dintre aspectele foarte important de luat

în seamă, atunci când se încearcă stabilirea stării de calitate a unui sol.

Calitatea solului, sau “sănătatea” solului se defineşte prin “capacitatea

continuă a solului de a funcţiona ca un sistem viu, în cadrul ecosistemului

şi în condiţiile de folosinţă date, păstrându-şi productivitatea biologică şi

păstrând calitatea aerului şi apei mediului şi menţinând sănătatea

plantelor, animalelor şi oamenilor " (Doran & Safley, 1997).

Un sol fertil furnizează elementele nutritive esenţiale creşterii plantelor,

suportând o comunitate de organisme diversă şi activă.

În sol se desfăşoară cu intensitate maximă procesele prin care ceea ce este

mineral devine organic, iar ceea ce este organic devine mineral. Solul este

laboratorul complex în care roca se transformă cedând o parte din elementele

necesare vieţii, locul unde fiinţele ce şi-au încheiat ciclul vieţii sunt din nou

descompuse, în materia primă necesară vieţii altor fiinţe.

Din punctul de vedere al structurii celulare organismele solului se împart în

două grupe mari:

Procariote - din care fac parte bacteriile, actinomicetele, cianobacteriile

(algele albastre), se caracterizează printr-o structură celulară relativ

nediferenţiată şi lipsa membranei nucleare.

Eucariote - din care fac parte celelalte organisme. Au nucleul separat de

citoplasmă prin intermediul membranei nucleare, iar materialul genetic este

organizat în cromozomi individualizaţi (alcătuiţi din ADN). Citoplasma

prezintă diferenţieri numeroase sub formă de organite citoplasmatice

(vacuole, mitocondrii, cloroplaste, ş.a.).

Grupele principale de microorganisme care colonizează solul sunt:

BACTERIILE

Sunt fiinţe unicelulare de dimensiuni reduse, majoritatea având diametrul de

aproximativ 0,5µ şi lungimea de la 0,5 la câţiva microni.

Flora bacteriană este repartizată discontinuu în sol. Deoarece celula

bacteriană posedă sarcină electrică, numeroase celule se află adsorbite pe

structurile coloidale ale solului (coloizi minerali, coloizi organici), acestea

având chiar influenţă asupra metabolismului bacterian. Celulele adsorbite îşi

încetinesc metabolismul. Bacteriile au şi rol în structurarea solului,

determinând cimentarea particulelor elementare de sol, printr-o o serie de

substanţe constituente ale capsulei bacteriene, cu formarea de elemente

structurale de sol.

Bacteriile sunt de departe cele mai numeroase microorganisme din sol. Într-

un sol aflat într-o bună stare de fertilitate şi sănătate numărul total de bacterii

poate depăşi 109/g sol, iar numărul speciilor izolate până în prezent este de

peste 20 de mii.

Bacteriile pot fi clasificate după felul metabolismului în:

autotrofe, care îşi procură energia necesară activităţii şi multiplicării din

oxidarea compuşilor minerali. Microorganismele autotrofe utilizează CO2

ca unică sursă, sau sursă majoră de carbon celular, amoniac, nitrat sau

chiar azot molecular drept sursă de azot, diferite săruri minerale şi apa, de

la care pornesc construcţia diferitelor substanţe organice necesare

structurilor celulelor (organismelor) vii. Diferită la microorganismele

autotrofe este sursa de energie care asigură creşterea, şi care le clasifică

în: fotoautotrofe, care obţin toată energia necesară de la lumină şi

chimioautotrofe, care îşi obţin energia necesară din oxidarea unor

compuşi anorganici reduşi ca amoniacul, nitriţii, conpuşi ai sulfului,

fierului sau H2.

heterotrofe, care folosesc carbonul organic drept sursă de energie,

Bacteriile sunt active în aproape toate reacţiile de degradare din sol şi au un

rol crucial în procesele de descompunere a materiei organice şi resturilor

vegetale.

Grupurile specializate de bacterii sunt extrem de importante deoarece

acestea determină reacţiile biochimice vitale, ca de exemplu: nitrificarea,

amonificarea, sulfooxidarea.

Pentru dezvoltare, bacteriile pretind un interval optim de temperatură.

Din acest punct de vedere bacteriile se pot grupa în criofile, mezofile şi

termofile.

Bacteriile criofile au intervalul optim de temperatură sub 20°C, unele chiar

sub 10°C. Aici intră bacteriile întâlnite în solurile nordice care la temperaturi

ridicate (30°C) îşi încetează activitatea complet.

Bacteriile mezofile au intervalul optim între 18-45°C. Acestea pot

fi:saprofite (13-25°C), respectiv parazite (au intervalul optim de temperatură

identic cu cel al gazdei).

Bacteriile termofile au intervalul optim între 50-55°C, cu temperaturi ce pot

să depăşească chiar 90°C.

CIANOBACTERIILE, un grup specializat de bacterii care conţin clorofilă

si realizează fotosinteză, ca şi plantele. Sunt organismele cu cele mai simple

necesităţi, întrucât realizează sinteza de materie organică şi fixează azotul

molecular (N2) din aer. Sunt fiinţe unicelulare, bacilare sau sferice, cu

răspândire largă întrucât se pot adapta la condiţii ecologice extrem de

variate. Trăiesc mai rar izolate; în mod frecvent apar reunite în filamente

mobile -"trihoame"-uneori incluse într-o masă mucilaginoasă. Cea mai largă

răspândire o au cianobacteriile în solurile din zone climatice calde cum ar fi

deşerturi şi semideşerturi, în orezării ş.a., dar, aceleaşi genuri se găsesc până

în regiunile lipsite de vegetaţie din Alaska şi Antarctida (Genul Microcoleus,

Nostoc şi Oscillatoria) fără să mai vorbim de solurile din zona temperată.

Unele specii joacă rol de "pionier" în haldele industriale (Oscillatoria).

ACTINOMICETELE

Reprezintă tendinţe de evoluţie a bacteriilor spre forme superioare. Pot fi

considerate eubacterii gram pozitive ce au diferite grade de complicare

morfologică, de la genul Mycobacterium, cu tendinţa de a prezenta

ramificaţii sau muguri, la genul Nocardia ce dă naştere unei formaţiuni

asemănătoare unui miceliu (doar în primele ore de existenţă, apoi se

dezagregă în forme libere), până la genul Actinomyces (anaerobe) şi

Streptomyces (aerobe) la care apare un miceliu persistent foarte asemănător

cu miceliul fungilor filamentoşi.

Actinomicetele sunt, în general, heterotrofe aerobe, însemnând că au nevoie

de o sursă de carbon organic şi de oxigen pentru a supravieţui.

Numeroase actinomicete produc antibiotice (unele atât de puternice, încât

omoară alte microorganisme), multe dintre ele fiind de multă vreme folosite

în medicină (ex. Streptomicina, Actinomicina, Neomicina etc).

Unele actinomicete produc boli plantelor (ex, râia cartofului).

Actinomicetele se dezvoltă cel mai bine în soluri cu pH 6-7, în care sunt

foarte abundente şi nu le agreează pe cele cu reacţie acidă. De asemenea,

tolerează cantităţi mari de săruri. Ele sunt favorizate de temperaturi ridicate,

aşadar sunt frecvente în solurile uşor alcaline din zonele calde.

Un singur gram de sol poate conţine obişnuit sute de milioane de

actinomicete (cca. a 10-a parte din totalul bacteriilor).

Actinomicetele sunt foarte importante prin capacitatea de a biodegrada

anumiţi compuşi vegetali foarte complecşi şi rezistenţi la degradare, asa cum

sunt celuloza şi chitina.

Studiile de estimare a numărului total de bacterii din sol efectuate de o

echipă de cercetători condusă de microbiologul William B. Whitman

(Withman W.B., 2002) de la Universitatea Georgia, au dovedit că acesta este

incomparabil mai mare decât a fost estimat până la acel moment.

Coleman David şi Wiliam Wiebe (2002) au dovedit existenţa bacteriilor

până la 40 mile (64 km) înălţime în atmosfera terestră şi până la 7 mile (11,2

km) adâncime în ocean. Astfel, aceste microorganisme, unicelulare,

extraordinar de diverse, de la cele care produc oxigen în oceane până la cele

care sunt răspunzătoare de fertilitatea solului, sunt absolut peste tot pe

Pământ. Withman consideră că 92-94% dintre organismele prokariote

(organisme unicelulare care nu prezintă membrană nucleară) de pe planetă

se află în sol şi sedimente.

Un alt aspect important al acestor cercetări a fost referitor la conţinutul de

carbon din celulele bacteriene vii din sol reprezintă cca. jumătate din

întreaga lor substanţă uscată. Ţinând cont de importanţa acestui element

chimic în sol, poate fi estimată contribuţia considerabilă a acestor

microorganisme la desfăşurarea ciclului carbonului.

ALGELE EUCARIOTE

Sunt clasificate în: alge verzi, galben - verzui, diatomee, alge roşii şi alge

brune.

Se pot considera plante inferioare, deoarece posedă pigmenţi asimilatori.

Sunt prin excelenţă organisme acvatice, dar au totuşi reprezentanţi şi în sol,

unde nu se dezvoltă în număr prea mare.

Cele mai bine reprezentate numeric în sol sunt algele verzi (Clorophyceae),

galben-verzui (Xanthophyceae) şi diatomeele (Diatomeae).

Algele verzi iau parte la simbioza cu ciupercile şi dau naştere la licheni, aşa

încât pot fi întâlnite în soluri ca organisme "pionier", fie singure, fie sub

forma lichenilor. Lichenii se pot instala pe cele mai diverse suporturi: roci,

strate din material neproductiv, nisipuri, soluri sărăturate, soluri deşertice

reci şi calde, cenuşi vulcanice ş.a.

Rolul cel mai important al acestor alge în astfel de condiţii este cel de

solubilizare al elementelor nutritive, prin care practic se pregăteşte "terenul"

pentru instalarea altor microorganisme mai pretenţioase şi apoi instalarea

macroorganismelor. Cele mai frecvente genuri în sol: Chlorococcus

Pleurococcus, Chlorella, Scenedesmus.

Diatomeele se deosebesc foarte mult de celelalte alge prin ţesutul lor

silicios, alcătuit din două valve inegale ca mărime, care se îmbină între ele

asemănător cu fundul şi capacul unei cutii.

Au clorofilă dar au şi pigmenţi bruni, galbeni şi portocalii care prin amestec

în diferite proporţii dau celulelor nuanţe diferite de la brun-verzui la brun-

gălbui.

Toate algele se găsesc în sol până la adâncimea de aproximativ 1m, însă

dezvoltarea lor se realizează doar în stratul superficial al solului. Algele din

stratele mai adânci ale solului, ori intră în stare inactivă, ori ajung să se

hrănească heterotrof pe seama substanţelor sintetizate de alte organisme. În

sol numărul algelor poate să atingă 100.000-300.000 celule / 1 gram sol

uscat Pe grosimea de 30 cm de sol se găsesc între 50.000 - 100.000 alge la

gramul de sol uscat, ceea ce reprezintă cca.100-200 kg biomasă la hectar.

După moartea algelor se instalează bacteriile, între care se dezvoltă intens

cele fixatoare de azot, aerobe. Aşa încât se constată că de fapt algele

contribuie indirect la creşterea cantităţii de azot din sol.

Algele pretind pentru dezvoltare un nivel ridicat de umiditate. În perioadele

umede ele se pot dezvolta abundent şi pot acoperi solul cu un strat verde-

albastru, uşor vizibil cu ochiul liber. Un rol deosebit îl joacă algele în

solurile acoperite mult timp cu apă, în care rădăcinile plantelor scufundate s-

ar asfixia din cauza lipsei de oxigen. Dar algele fotoautotrofe, consumă CO2

din apă şi elimină O2, reuşind să asigure oxigenul necesar pentru porţiunile

din plante ce se găsesc sub apă.

FUNGII

Reprezintă cel mai înalt grad de evoluţie sub aspect morfologic şi fiziologic

printre microorganisme.

În general, fungii, atât levurile (drojdii sau fungi nefilamentoşi) cât şi fungii

filamentoşi (microfungi, mucegaiuri), colonizează solul aproape de

suprafaţă, acolo unde este suficient oxigen şi o bună aprovizionare cu

material organic. Există şi fungi care se dezvoltă în straturile profunde ale

solului (până la 1m), dar aceştia sunt adaptaţi la un nivel redus de oxigen în

mediu.

Majoritatea fungilor sun "iubitori de apă" şi se dezvoltă cel mai bine în

medii umede. Majoritatea hifelor mor atunci când umiditatea solului scade

sub nivelul coeficientului de ofilire, dar o parte din hife reuşesc să

supravieţuiască şi în solul mai uscat. Prea multă apă, însă, reduce nivelul

oxigenului necesar supravieţuirii, fungii fiind microorganisme obligat

aerobe.

Majoritatea fungilor sunt organisme saprofite, care-şi obţin energia

consumând material vegetal mort. Fungii secretă enzime digestive în

materialul vegetal şi apoi îi absorb nutrienţii. Fungii sunt capabili să

descompună o gamă largă de molecule din ţesuturile vegetale (frunze şi

lemn), de la cele mai simple, cum sunt zaharurile, până la cele foarte

complexe cum sunt celulozele, hemicelulozele, lignina şi chiar cauciucul

natural, care nu pot fi degradate de nici un alt grup de microorganisme (cum

ar fi bacteriile). Astfel, fungii joacă un rol foarte important în reciclarea

nutrienţilor din plantele moarte, deci în ciclul materiei organice.

Substratul organic pe care se instalează ciupercile din sol este foarte variat:

de la humus, resturi organice în curs de descompunere, rădăcinile vii ale

plantelor (cu care realizează simbioze numite micorize), animale vii pe care

ciupercile le pot parazita (cum sunt ciupercile din genul Beauveria,

Entomophora care parazitează insectele, sau Arthrobotrys, Trichotecium -

care se hrănesc cu nematode, deschizând perspective pentru combaterea

biologică a nematodelor fitofage din sol), animale moarte pe care se

instalează saprofitele ş.a.

Unele specii fungice sunt cunoscute pentru faptul că parazitează plantele

superioare provocându-le boli grave, cunoscute sub denumirea de micoze.

Viaţa hifelor, forma vegetativă activă în sol, este de durată scurtă întrucât ele

sunt atacate de alte organisme (de exemplu bacteriile micolitice, care se

hrănesc cu hife miceliene). Sub formă inactivă, ciupercile apar foarte adesea

în sol ca organe de rezistenţă (spori şi scleroţi) capabile să asigure

perpetuarea speciei. Fructificaţiile ce dau naştere la spori, se formează pe

feţele elementelor structurale de la suprafaţa solului, în porii solului şi în

galeriile lăsate de râme din primii centimetrii de la suprafaţa solului.

Prin masa mare de substanţă organică sintetizată în corpul lor, ciupercile

după moarte oferă un substrat organic foarte bogat pe care se poate instala o

bogată floră bacteriană. În jurul filamentelor miceliene se dezvoltă

numeroase bacterii ce consumă secreţiile ciupercii.

Prin filamentele bogate, ciupercile asigură chiar o oarecare stabilitate

elementelor structurale, deci contribuie la menţinerea structurii solului.

O categorie foarte specializată este aceea a fungilor de micoriză, care

invadează celulele rădăcinilor plantei creind un sistem simbiotic numit-

micoriza. În acest sistem, în schimbul unei cantităţi de 5-10% din zaharidele

produse de plantă prin fotosinteză, fungii amplifică substanţial capacitatea

de absorbţie a nutrienţilor de către plantă. În multe cazuri, prin acest sistem

simbiotic, fungii extind sistemul absorbtiv al plantei de 10 ori şi chiar mai

mult. Are loc creşterea puternică a absorbţiei elementelor nutritive cu

mobilitate redusă (în special a fosforului). În anumite situaţii plantele nici nu

pot supravieţui fără micorize.

Alte beneficii ale micorizei pentru plante sunt:

-creşterea rezistenţei la unele boli atunci când micoriza poate produce

antibiotice;

-creşterea capacităţii de absorbţie a apei în condiţii de secetă;

- creşterea capacităţii de absorbţie a microelemetelor: Cu, Zn, Fe, Mn

şi, de asemenea a macroelementelor de ordin secundar, Ca şi Mg;

-reducerea absorbţiei compuşilor toxici, cum sunt metalele grele şi

unele săruri.

Fungii alcătuiesc un grup foarte eterogen cu origini filogenetice diferite, dar

cei mai mulţi reprezentanţi aparţin la 4 clase şi anume: Zygomycetes;

Ascomycetes; Basidiomycetes; Hyphomycetes (Deuteromycetes = Fungi

imperfecţi);

Semnificaţia ecologică a microorganismelor

Importanţa microorganismelor solului se exprimă, fie şi numai prin faptul că

aproape toate transformările chimice care au loc în sol implică şi contribuţia

lor activă. Microorganismele joacă un rol extrem de important în fertilitatea

solului, ca rezultat al implicării lor în desfăşurarea ciclurilor elementelor

nutritive, cum sunt cele ale carbonului şi azotului, necesare creşterii

plantelor. De exemplu, microorganismele sunt responsabile de

descompunerea şi mineralizarea materiei organice, ajunsă în sol pe diferite

căi, cu obţinerea finală a elementelor nutritive accesibile nutriţiei plantelor.

Microorganismele, forme de viaţă aparent atât de simple, sunt o componentă

extrem de bine organizată, numai ţinând seama de grija şi rigurozitatea cu

care-şi controlează propriul metabolism (Kovarova-Kovar and Egli, 1998),

sau transmiterea de informaţii între celule prin intermediul recent

descoperiţilor feromoni microbieni (Salmond et al., 1995).

Procesele informaţionale, de comunicare atât intracelulară, cât şi între

celulele comunităţii de microrganisme constituie esenţa vieţii microbiene, iar

înţelegerea căilor şi sensurilor acestor interacţiuni la nivelul creşterii şi

activităţii microorganismelor în sol devine cea mai importantă direcţie de

cercetare pentru viitor.

Fungii şi bacteriile reprezintă cca. 2% din materia organică a solului, ceea ce

înseamnă că totalitatea organismelor solului la nivelul întregii planete, poate

fi estimată la aproximativ 50x 109 tone substanţă uscată.

Anumite microorganisme, cum este cazul fungilor de micoriză, determină

creşterea accesibilităţii elementelor minerale pentru plante (ex. fosforul).

Altele, determină creşterea nivelului de nutrienţi, de exemplu, bacteriile

fixatoare de azot molecular prezent din abundenţă în atmosferă, în compuşi

cu azot solubili pe care rădăcinile plantelor îi pot utiliza pentru creştere.

Bacteriile din genul Azospirillum induc dezvoltarea perişorilor radiculari,

având drept rezultat amplificarea procesului absorbţiei nutrienţilor de către

plante. Acest fel de microorganisme, care sporesc fertilitatea solului şi

contribuie la cresterea plantelor, au fost denumite "biofertilizanţi" şi au

primit o atenţie din ce în ce mai mare în vederea folosirii lor în agricultură

sub formă de inoculanţi microbieni.

În acelaşi timp, alte grupe de microorganisme, s-a descoperit că produc

anumiţi compuşi foarte complecşi, cum sunt vitaminele şi fitohormonii, care

pot creşte rezistenţa plantelor la boli, contribuind la sporirea producţiilor.

Aceste microorganisme, denumite "fitostimulatori" sunt foarte intens

studiate în vederea producerii de inoculanţi microbieni utili în creşterea

cantităţii şi calităţii producţiilor.

În contrast cu aceste microorganisme benefice în sol, există microorganisme

fitopatogene, care pot provoca pagube deosebit de mari culturilor agricole.

Un mare număr de microorganisme patogene trăiesc în mod obişnuit în sol,

iar unele pot ataca şi infecta plantele prin intermediul rădăcinilor. Pe de altă

parte, anumite microorganisme prezente natural în sol sunt antagonice

acelora fitopatogene şi pot preveni instalarea infecţiilor în culturi.

Antagonismul împotriva patogenilor plantelor se realizează prin competiţia

pentru nutrienţi şi/sau producerea unor substanţe inhibitoare ca produşi

secundari de metabolism (metaboliţi antimicrobiali sau antibiotice) sub

formă de enzime extracelulare. Alte microorganisme produc anumite

substante care stimulează mecanismele de apărare naturale proprii plantelor,

crescându-le rezistenta la patogeni. Generic, grupul acestor microorganisme

a fost denumit "biopesticide" şi reprezintă o alternativă importantă (de

control biologic) la folosirea pesticidelor drept agenţi de protejare a

culturilor împotriva anumitor boli şi dăunători.

Alte organisme cu semnificaţie majoră în realizarea stării de fertilitate a

solurilor sunt:

PROTOZOARELE, microorganisme unicelulare care aparţin regnului

animal şi care constituie componenta majoră a microfaunei. La un gram de

sol uscat, cu viaţă normală, se găsesc între 10.000-100.000 protozoare, dar

se pot atinge chiar cifre mai mari, respectiv 300.000.

Deşi sub aspect numeric protozoarele sunt mai puţine decât bacteriile, totuşi

depăşesc biomasa acestora.

Hrana protozoarelor o constituie fie substanţele dizolvate în apă, dar de

natură proteică (aminoacizi, peptone), fie fragmente organice solide, fie

chiar microorganisme vii.

Protozoarele sunt organisme aerobe dar unele specii sunt adaptate şi la

anaerobioză. În sol protozoarele se găsesc în stare activă atunci când

condiţiile de umiditate, de pH, concentraţie în săruri etc. sunt favorabile.

Când condiţiile devin nefavorabile, protozoarele se înconjoară cu o

membrană foarte groasă şi formează un chist - imobil. În acest stadiu de

viaţă latentă nu se realizează practic schimburi cu mediul înconjurător. Aşa

pot rezista foarte mult timp şi pot să redevină active când condiţiile devin

favorabile.

FAUNA SOLULUI - corespunzătoare regnului animal, cuprinde animale

din diferite încrengături, de la cele mai puţin evoluate până la cele mai

evoluate, de la artropode, acarieni, enchitreide, acarieni, râme, miriapode,

păianjeni, moluşte, crustacee până la mamifere mici ca diferite rozătoare,

fiecare exercitând influenţe şi acţiuni specifice.

Fauna solului alcătuieşte o grupă de consumatori, care au un regim alimentar

variat: unele fiind fitofage, altele saprofage, unele predatoare, altele parazite,

unele coprofage ş.a.

Viermii plaţi (încrengătura Plathelmintes) şi viermii cilindrici

(încrengătura Nemathelmintes) sunt animalele cele mai simple şi cu cele mai

mici dimensiuni, care populează solul şi care se hrănesc cu fungi,

protozoare, alge şi particule de humus.

Nematodele (clasa Nematodes) constituie, după protozoare, cea mai

abundentă clasă de inhabitanţi animali ai solului (cca 106/m2). Pe lângă

aspectul major legat de faptul că, dintre acestea, foarte multe sunt dăunători

ai culturilor agricole, nematodele se hrănesc cu resturi vegetale în curs de

descompunere sau cu alte vieţuitoare din sol (alge, fungi, bacterii,

protozoare).

O altă categorie foarte importantă de animale din sol sunt viermii inelaţi

(încrengătura Annelida) cu reprezentanţi din ordinul Oligochaeta, respectiv

enchitreidele (familia Enchitreidae) şi râmele (familia Lumbricidae).

Acestea din urmă sunt foarte importante pentru fertilitatea solului, numărul

lor variind de la câteva sute la câteva milioane /ha. Râmele au rol în

omogenizarea solului, prin migrarea până la 1-2m adâncime, uneori până la

pânza de apă freatică. Deplasarea râmelor în sol are ca rezultat formarea în

sol, îndeosebi în orizontul cu humus, a unei reţele de galerii orizontale, iar

cantitatea de sol pe care o pot deplasa în cursul unui an putând atinge 30

tone. Râmele se hrănesc cu humus şi resturi vegetale care amestecându-se în

stomacul lor formează complexe argilo-humice, care îmbogăţesc calitatea

humusului, măresc capacitatea de reţinere a apei şi stabilitatea agregatelor.

Enchitreidele au un rol asemănător cu cel al râmelor, producând afânarea

solului, de asemenea prin formarea de galerii, şi la descompunerea resturilor

vegetale.

Atât râmele cât şi enchitreidele sunt indicatori biologici foarte mult luaţi în seamă pentru stabilirea calităţii unui sol.