Micro Economie

MICROECONOMIE

2011

1

UNIVERSITATEA HYPERION BUCUREŞTI

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

Microeconomie

- SUPORT DE CURS ÎN FORMAT ID –

Autori:

Prof. Univ. Dr. CATALIN HUIDUMAC

Lect. Drd. BURGHELEA CRISTINA

Lect. Drd. NICULESCU DANIELA

Asist. Univ. Drd. DOSPINESCU ANDREI

Universitatea Hyperion | 2011

2 MICROECONOMIE

OMERSUPORTN Introducere

Cunoaşterea microeconomiei, componentă a ştiinţei economice şi-a demonstrat în

timp importanţa sa practică deosebită. Realizarea cu succes a tranziţiei la economia de

piaţă şi reducerea costurilor sociale asociate acestui proces au ca premisă buna cunoaştere

şi însuşire a principiilor microeconomiei.

Tot mai multe persoane vorbesc astăzi, cu destul de multă uşurinţă, despre cerere,

ofertă, costuri, pieţe sau concurenţă. Mai dificilă se dovedeşte însă înţelegerea

mecanismului prin care toate aceste noţiuni sunt corelate şi provoacă evenimente

microeconomice şi macroeconomice, unele dintre ele indezirabile.

Lucrarea de faţă îşi propune tratarea şi explicarea acelor procese şi fenomene

economice care pot fi analizate din perspectivă microeconomică.

Avem convingerea că un asemenea demers, menit să faciliteze accesul la

problemele economiei, contribuie la schimbarea mentalităţilor şi la educarea publicului în

spiritul economiei de piaţă. Beneficiile în educaţia economică a fiecăruia dintre noi

constituie o condiţie esenţială a obţinerii bunăstării generale.

Cursul de “Microeconomie” se adreseză studenţilor înscrişi la programul de

studiu organizat de Facultatea de Ştiinţe Economice.

Autor: Lect. Dr. Uzlău Carmen

MICROECONOMIE

2011

3

CUPRINSUL SUPORTULUI DE CURS

I. Unitatea de învățare nr. 1 – ŞTIINŢA ECONOMICĂ 7

I.1. Nevoile umane 8

I.2. Resursele şi factorii de producţie 9

I.3. Raritatea şi alegerea. Curba posibilităţilor de producţie şi costul

de oportunitate

11

I.4. Obiectul ştiinţei economice. Problemele fundamentale ale

economiei

19

I.5. Metoda ştiinţei economice 22

I.6. Tema de control a unității de învățare nr. 1 26

I.7. Testul de autoevaluare nr. 1 27

I.8. Bibliografia specifică unității de învățare nr. 1 31

II. Unitatea de învățare nr. 2 - UTILIZAREA

GRAFICELOR ÎN ANALIZA ECONOMICĂ

32

II.1. Graficul, instrument de analiză economică 33

II.2. Conceptul de pantă şi utilizarea sa în analiza economică 36

II.3. Modificarea pantei de-a lungul unei curbe 38

II.4. Panta şi valorile extreme ale variabilelor 39

II.5. Tema de control a unității de învățare nr. 2 42

II.6. Testul de autoevaluare nr. 2 43

II.7. Bibliografia specifică unității de învățare nr. 2 44

III. Unitatea de învățare nr. 3 - AGENŢII ECONOMICI.

CIRCUITUL ECONOMIC

45

III.1. Agenţii economici şi funcţiile lor 46

III.2. Operaţiuni ale agenţilor economici 48


4 MICROECONOMIE

III.3. Circuitul economic 50

III.4. Tema de control a unității de învățare nr. 3 55

III.5. Testul de autoevaluare nr. 3 55

III.6. Bibliografia specifică unității de învățare nr. 3 57

IV. Unitatea de învățare nr. 4 - CEREREA, OFERTA ŞI

ECHILIBRUL PIEŢEI

59

IV.1. Cererea 60

IV.2. Oferta 75

IV.3. Echilibrul pieţei şi efectele modificărilor cererii şi ofertei 84

IV.4. Rolul preţurilor în alocarea resurselor în economia de piaţă 89

IV.5. Tema de control a unității de învățare nr. 4 93

IV.6. Testul de autoevaluare nr. 4 94

IV.7. Bibliografia specifică unității de învățare nr. 4 98

V. Unitatea de învățare nr. 5 – TEORIA ECONOMICĂ A

CONSUMATORULUI

99

V.1. Constrângerea bugetară 100

V.2. Preferinţe şi utilitate 106

V.3. Optimul consumatorului 117

V.4. Surplusul consumatorului 128

V.5. Tema de control a unității de învățare nr. 5 133

V.6. Testul de autoevaluare nr. 5 134

V.7. Bibliografia specifică unității de învățare nr. 5 137

VI. Unitatea de învățare nr. 6 - TEORIA ECONOMICĂ A

PRODUCĂTORULUI

138

VI.1. Funcţia de producţie 139

VI.2. Productivitatea medie şi productivitatea marginală. Legea 141


5 MICROECONOMIE

randamentelor descrescătoare

VI.3. Izocuante şi rata marginală de substituţie tehnică 146

VI.4. Randamentele de scară 151

VI.5. Echilibrul producătorului 152

VI.6. Tema de control a unității de învățare nr. 6 159

VI.7. Testul de autoevaluare nr. 6 159

VI.8. Bibliografia specifică unității de învățare nr. 6 160

VII. Unitatea de învățare nr. 7 - COSTURILE DE

PRODUCŢIE

162

VII.1. Costurile explicite, costurile implicite şi profitul economic 163

VII.2. Costurile de producţie pe termen scurt 165

VII.3. Costurile de producţie pe termen lung 170

VII.4. Tema de control a unității de învățare nr. 7 175

VII.5. Testul de autoevaluare nr. 7 176

VII.6. Bibliografia specifică unității de învățare nr. 7 177

VIII. Unitatea de învățare nr. 8 - CONCURENŢA

PERFECTĂ

178

VIII.1. Ipotezele pieţei cu concurenţă perfectă 179

VIII.2. Echilibrul producătorului pe termen scurt 182

VIII.3. Echilibrul producătorului pe termen lung 186

VIII.4. Tema de control a unității de învățare nr. 8 189

VIII.5. Testul de autoevaluare nr. 8 190

VIII.6. Bibliografia specifică unității de învățare nr. 8 194

IX. Unitatea de învățare nr. 9 - MONOPOLUL 195

IX.1. Caracteristicile monopolului 196

IX.2. Cererea către firmă şi încasările 197


6 MICROECONOMIE

IX.3. Echilibrul producătorului 200

IX.4. Monopolul discriminatoriu 203

IX.5. Monopolul versus concurenţa perfectă 205

IX.6. Tema de control a unității de învățare nr. 9 207

IX.7. Testul de autoevaluare nr. 9 208

IX.8. Bibliografia specifică unității de învățare nr. 9 209

X. Unitatea de învățare nr. 10 - CONCURENŢA

MONOPOLISTICĂ ŞI OLIGOPOLUL

211

X.1. Concurenţa monopolistică 212

X.2. Oligopolul 215

X.3. Tema de control a unității de învățare nr. 10 224

X.4. Testul de autoevaluare nr. 10 224

X.5. Bibliografia specifică unității de învățare nr. 10 226

XI. BIBLIOGRAFIA SPECIFICĂ ÎNTREGULUI

SUPORT DE CURS

227

XII. REZULTATELE TESTELOR DE AUTOEVALUARE 229

XIII. NOTIŢELE CURSANTULUI 231

2011

I.Unitatea de învăţare nr. 1

ŞTIINŢA ECONOMICĂ

Timpul de studiu individual estimat: 3 h

Competenţele specifice unităţii de învăţare:

La sfârşitul parcurgerii unităţii de învăţare studenţii vor putea înțelege:

Ce sunt nevoile umane şi resursele economice

Conceptele de raritate şi cost de oportunitate

Ce este ştiinţa economică şi care sunt problemele fundamentale ale economiei

Ce reprezintă microeconomia, macroeconomia, analiza pozitivă şi analiza

normativă

Cuprinsul unităţii de învăţare:

I.1. Nevoile umane (pag. 4)

I.2. Resursele şi factorii de producţie (pag. 5)

I.3. Raritatea şi alegerea. Curba posibilităţilor de producţie şi costul de oportunitate

(pag. 6)

I.4. Obiectul ştiinţei economice. Problemele fundamentale ale economiei (pag. 10)

I.5. Metoda ştiinţei economice (pag. 12)

I.6. Tema de control a unității de învățare nr. 1 (pag. 21)

I.7. Testul de autoevaluare nr. 1 (pag. )

I.8. Bibliografia specifică unității de învățare nr. 1 (pag. 23)


8 MICROECONOMIE

I.1. NEVOILE UMANE

În cursul vieţii lor oamenii au numeroase nevoi. Nevoile umane apar sub forma a

ceea ce oamenii consideră ca fiindu-le necesar pentru existenţă. Expresia “a avea nevoie

de” arată o situaţie de tensiune, un sentiment de frustrare şi, în consecinţă, o dorinţă, care

rezultă dintr-un dezechilibru.

Nevoile reprezintă o constantă a naturii umane, omul fiind purtătorul unor

trebuinţe moştenite, imuabile, care pot fi determinate, clasificate şi ierarhizate. Nevoile

umane sunt, în esenţă, nevoi de bunuri şi servicii.

Nevoile umane sunt nevoi de bază şi nevoi de de natură psihologică. Unele bunuri

şi servicii sunt consumate în vederea satisfacerii unor nevoi biologico-materiale,

asigurând supravieţuirea fiinţei umane. Aici sunt incluse nevoile de hrană, adăpost şi

îmbrăcăminte. Puţini oameni se mulţumesc doar cu satisfacerea acestor nevoi. Cei mai

mulţi aspiră la un un nivel de trai mai ridicat care să includă acoperirea nevoilor de ordin

psihologic. În cadrul acestui tip de nevoi sunt cuprinse nevoile de educaţie, de informare,

de respect, de afecţiune, de morală, de petrecere a timpului liber etc.

Nevoile umane pot fi privite şi din alte unghiuri. De exemplu, în funcţie de

existenţa sau nu a resurselor necesare satisfacerii lor, nevoile pot fi solvabile sau

insolvabile. Din punct de vedere al momentului satisfacerii lor, aceleaşi nevoi pot fi

prezente sau viitoare.

Nevoile sunt satisfăcute în ordinea urgenţei lor. Nevoile de bază sunt mai urgente

decât cele de natură psihologică. Dintre nevoile de bază, cele mai urgente sunt nevoile de

hrană.

Nevoile umane sunt în continuă dezvoltare (cantitativă şi structurală) şi, practic,

sunt nelimitate. Caracterul lor nelimitat derivă din repetitivitatea nevoilor de bază,

creşterea continuă a nevoilor de natură psihologică şi apariţia unor nevoi noi pe măsura

progresului economico-social.

Nevoile umane constituie mobilul oricăror activităţi socio-economice. Economiile

diferitelor state încearcă să răspundă cât mai bine ansamblului de nevoi umane. Nivelul

de dezvoltare al unei economii condiţionează în mod decisiv gradul de satisfacere al

nevoilor. Lumea contemporană oferă imaginea unui spectru foarte larg al capacităţii de


9 MICROECONOMIE

acoperire a nevoilor în funcţie de măsura în care reuşesc să găsească cele mai adecvate

răspunsuri la aspiraţiile oamenilor.

I.2. RESURSELE ȘI FACTORII DE PRODUCȚIE

Satisfacerea nevoilor presupune, înainte de toate, existenţa resurselor economice

pentru obţinerea bunurilor şi serviciilor.

Resursele constituie mijloacele necesare pentru satisfacerea nevoilor umane de

bunuri şi servicii. Deoarece resursele nu pot satisface în mod direct nevoile umane,

devine necesară folosirea lor în cadrul proceselor de producţie. Astfel, se obţin bunurile şi

serviciile utile existenţei. În această calitate, resursele atrase în procesul de producţie,

reprezintă factori de producţie.

Producţia reprezintă procesul de transformare a factorilor de producţie în bunuri

şi servicii. În cadrul acestui proces, factorii de producţie reprezintă intrări (inputuri), în

timp ce rezultatul constituie ieşire (outputul). De exemplu, în cazul unui combinat

siderurgic minereul de fier şi energia reprezintă intrări, iar oţelul va constitui ieşirea

acestui proces de producţie .

Există numeroşi factori de producţie, fiecare dintre aceştia având o funcţie şi un

loc bine definit în cadrul oricărui sistem economic. Factorii de producţie includ natura,

forţa de muncă, capitalul şi abilitatea întreprinzătorului.

Natura, ca factor de producţie, reprezintă acele resurse privite ca “daruri gratuite

ale naturii” şi folosite pentru producerea bunurilor şi serviciilor.

Natura include resursele de teren (suprafeţele agricole şi de construcţie), precum

şi resursele solului şi subsolului (mineralele, resursele forestiere, lacurile naturale, râurile

şi animalele sălbatice etc.). În aceeaşi categorie se poate considera chiar mediul fizic în

care ne aflăm, cu aerul pe care îl respirăm sau apa pe care o bem.

Forţa de muncă constituie efortul fizic şi intelectual depus pentru a produce

bunuri şi servicii.

Forţa de muncă reprezintă resursele umane, inclusiv pregătirea profesională.

Pregătirea profesională se referă la totalitatea cunoştinţelor teoretice şi practice, la


10 MICROECONOMIE

deprinderile şi abilităţile care asigură participanţilor la un proces economic competenţa

profesională. Profesorul, informaticianul, sportivul profesionist sau fizicianul, sunt incluşi

în cadrul acestui factor de producţie datorită serviciilor prestate în domenii specifice.

Capitalul comportă două accepţiuni: capitalul tehnic şi capitalul bănesc. Ca un al

treilea factor de producţie, capitalul tehnic reprezintă tot ceea ce este produs de oameni şi

se află la baza obţinerii altor bunuri sau servicii.

Capitalul tehnic reprezintă bunurile realizate în procese de producţie anterioare

şi utilizate ca intrări într-un nou proces de producţie.

Bunurile de capital tehnic diferă de bunurile de consum. Bunurile de capital nu

pot satisface în mod direct nevoile umane, aşa cum o fac bunurile de consum. Ele trebuie

mai întâi atrase şi utilizate într-un proces productiv, iar rezultatele acestui proces pot

constitui bunuri de consum.

Capitalul tehnic cuprinde, la rândul său, două componente: capitalul tehnic fix şi

capitalul tehnic circulant.

Capitalul tehnic fix participă la mai multe procese de producţie şi este încorporat

treptat în rezultatul producţiei. Pentru o întreprindere, clădirile, echipamentele, maşinile,

utilajele, instalaţiile etc. constituie capital fix. Durata de utilizare a capitalului fix este în

general ridicată, el fiind înlocuit pe măsura deprecierii sale fizice şi morale. De exemplu,

o clădire în cazul unei întreprinderi este folosită pentru o perioadă de 50 de ani. În acest

timp, ea este supusă unui proces de depreciere fizică continuă, fapt ce va determina ca la

sfârşitul acestei perioade să fie demolată. În mod asemănător, se poate raţiona în cazul

echipamentelor sau instalaţiilor ale căror parametri tehnico-funcţionali se reduc prin

trecerea timpului.

Spre deosebire de deprecierea fizică, cea morală este determinată de apariţia unor

echipamente noi, cu performanţe înalte. Achiziţionarea unui nou computer poate

reprezenta o foarte bună investiţie datorită vitezei superioare de procesare a datelor. Cel

puţin în acest domeniu, după o perioadă scurtă de timp, unul sau mai mulţi producători de

profil anunţă lansarea pe piaţă a unui alt computer cu un procesor mai puternic, motiv

pentru care precedentul devine depreciat din punct de vedere moral.


11 MICROECONOMIE

Capitalul tehnic circulant participă la un singur proces de producţie, fiind

încorporat imediat în produsul finit. În cadrul capitalului circulant sunt incluse materiile

prime, materialele, combustibilul, energia, piesele de schimb şi semifabricatele.

Orice afacere presupune însă şi un capital bănesc care să permită cumpărarea de

factori de producţie şi obţinerea, în final, a profitului.

Capitalul bănesc reprezintă orice sumă de bani care este utilizată în scopul

obţinerii de câştiguri.

Abilitatea întreprinzătorului poate fi privită ca abilitate managerială sau

organizatorică şi este indispensabilă menţinerii şi succesului unei afaceri.

Abilitatea managerială constă în capacitatea de organizare a producţiei, de

decizie, de asumare a riscurilor şi de inovare.

Întreprinzătorul are iniţiativă în combinarea resurselor de muncă, natură sau

capital. El încearcă permanent să inoveze, adoptând tehnici de producţie şi metode de

comercializare mai bune sau introducând în fabricaţie noi produse. De asemenea, el caută

să identifice pieţe noi, atât de aprovizionare cât şi de desfacere. Asumarea riscului nu

reprezintă decât o premisă şi nu o garanţie a profitului. “Răsplata” pentru demersurile

întreprinzătorului poate fi, după caz, câştigul sau pierderile.

I.3. RARITATEA ŞI ALEGEREA. CURBA POSIBILITĂŢILOR

DE PRODUCŢIE ŞI COSTUL DE OPORTUNITATE

Deoarece consumul de bunuri şi servicii are un caracter continuu, producerea

acestora, prin utilizarea resurselor, este permanentă. În raport cu nevoile umane, resursele

ce pot fi utilizate pentru satisfacerea acestora sunt limitate. Raritatea resurselor

desemnează caracterul limitat al resurselor în raport cu nevoile umane nelimitate.

Caracterul limitat al resurselor impune efectuarea alegerilor. Oamenii trebuie să

aleagă între nevoile ce pot fi satisfăcute în limitele resurselor de care dispun. Din această

perspectivă, resursele au utilizări alternative. Astfel, în procesul satisfacerii nevoilor,

oamenii vor selecta anumite utilizări ale resurselor, renunţând la utilizările alternative.


12 MICROECONOMIE

Sarcina de bază a unei economii constă tocmai în lupta oamenilor cu raritatea

resurselor.

Raritatea şi alegerea pot fi puse în evidenţă cu ajutorul curbei posibilităţilor de

producţie. Curba posibilităţilor de producţie reprezintă un model simplu care surprinde

relaţia dintre producţia de bunuri şi servicii şi utilizarea resurselor disponibile pentru o

anumită perioadă de analiză. Considerăm această perioadă ca având durata unui an.

Ipotezele acestui model sunt următoarele:

a) cantitatea şi calitatea resurselor disponibile (muncă, natură, capital şi abilitate

a întreprinzătorului) sunt fixate pentru întreaga perioadă de analiză. Aceasta

limitează dimensiunea până la care nevoile pot fi satisfăcute;

b) tehnologia este dată şi nu înregistrează progrese în cursul anului respectiv. În

general, progresele în tehnologie cer mai mult de un an. Ca urmare a acestei

ipoteze, productivitatea inputurilor nu se modifică în cursul perioadei.

c) se consideră existenţa şi producerea a două bunuri într-o economie ipotetică:

hrană şi îmbrăcăminte. O asemenea simplificare permite o reprezentare într-un

spaţiu bidimensional şi obţinerea unor concluzii cu caracter general.

d) unele inputuri sunt mai bine adaptate producţiei unui bun decât celuilalt.

e)

Dată fiind cantitatea şi calitatea resurselor numai o cantitate limitată de bunuri

poate fi realizată în cadrul economiei. Curba posibilităţilor de producţie arată

cantitatea maximă ce poate fi produsă dintr-un bun în cursul unei perioade de timp cu

resursele economice disponibile, dată fiind cantitatea din bunul alternativ.

Considerăm următoarele date posibile privind producţia celor două bunuri la

nivelul economiei:


13 MICROECONOMIE

Producţia de îmbrăcăminte şi hrană la nivelul economiei

Tabelul 1.1

Îmbrăcăminte (milioane unităţi) Hrană (milioane unităţi)

0 5,5

1 5,0

2 4,0

3 2,5

4 0

În graficul din figura 1.1 s-au reprezentat bunurile menţionate pe cele două axe:

hrana pe ordonată şi îmbrăcămintea pe abscisă.

Hrană

I

5,5 II

5,0 III * Z

4,0

IV

2,5

V

0 1 2 3 4

Îmbrăcăminte

Fig. 1.1 Curba posibilităţilor de producţie

Presupunem, pentru început, că decidenţii politici din economie optează pentru

combinaţia I. În acest caz, resursele sunt utilizate în întregime pentru producţia de hrană,

ceea ce se materializează într-un număr de 5,5 milioane unităţi de hrană. În schimb,

producţia de îmbrăcăminte este zero. Dacă se doreşte realizarea unei producţii formată

din ambele bunuri atunci producţia de hrană se va reduce. În condiţiile cantităţii de


14 MICROECONOMIE

resurse fixate, dorinţa de a produce 1 milion unităţi de îmbrăcăminte presupune atragerea

de resurse în acest scop, ceea ce se traduce prin reducerea cu 0,5 milioane unităţi a

producţiei de hrană.

Continuând raţionamentul, orice creştere a producţiei de îmbrăcăminte se

însoţeşte de fiecare dată de obţinerea unei cantităţi mai mici de hrană.

În celălalt caz extrem, corespunzător ultimei combinaţii din figură, resursele sunt

folosite în întregime pentru producţia de îmbrăcăminte, determinând un maxim pentru

acest bun.

Punctul Z, situat în exteriorul curbei posibilităţilor de producţie, reprezintă o

combinaţie imposibil de realizat datorită insuficienţei resurselor. În schimb, orice

combinaţie situată în interiorul curbei posibilităţilor de producţie evidenţiază o producţie

mai mică, cel puţin dintr-un bun, datorată unei gestionări deficitare a resurselor sau unei

utilizări parţiale a acestora.

Utilizarea integrală a resurselor economice conduce la combinaţii între cele două

bunuri situate de-a lungul curbei posibilităţilor de producţie. S-a putut constata că

sporirea producţiei de îmbrăcăminte se realizează în detrimentul producţiei de hrană.

Creşterea continuă cu câte 1 milion unităţi de îmbrăcăminte s-a realizat cu preţul

reducerii unor cantităţi din ce în ce mai mari din producţia de hrană. Astfel, trecerea de la

prima combinaţie la fiecare dintre celelalte patru combinaţii, notate pe grafic, s-a făcut cu

sacrificiul a 0,5, 1, 1,5 şi, respectiv, 2,5 milioane unităţi de hrană.

Costul de oportunitate al producţiei de îmbrăcăminte este dat de producţia de

hrană la care se renunţă.

Dacă se notează cu X producţia de îmbrăcăminte şi cu Y producţia de hrană,

atunci costul de oportunitate pentru producţia de îmbrăcăminte este Y/ X.

Costul de oportunitate pentru îmbrăcăminte arată la câte unităţi de hrană se

renunţă pentru a mări producţia de îmbrăcăminte cu o unitate.


15 MICROECONOMIE

Costul de oportunitate al producţiei de îmbrăcăminte

Tabelul 1.2

În general, costul de oportunitate este crescător. Datele din tabelul 1.2 confirmă

acest lucru. Pe măsura creşterii producţiei de îmbrăcăminte cu câte o unitate, se renunţă la

o producţie din ce în ce mai mare de hrană.

Evidenţa empirică demonstrează acest lucru în multe alte cazuri, astfel că sporirea

costului de oportunitate exprimă conţinutul unei legi. Curba posibilităţilor de producţie,

care este concavă înspre origine, relevă legea creşterii costului de oportunitate.

Din punct de vedere matematic, costul de oportunitate reprezintă panta curbei

posibilităţilor de producţie. Cum acest cost diferă pentru fiecare unitate suplimentară de

îmbrăcăminte, panta este diferită în funcţie de punctul în care ne situăm pe curbă.

Motivaţia economică a creşterii costului de oportunitate rezidă în existenţa

inputurilor specializate, mai productive pentru o anumită destinaţie decât pentru alta sau

altele.

De exemplu, în cazul de faţă, pe măsură ce producţia de îmbrăcăminte creşte

trebuie sacrificat din ce în ce mai mult din resursele alocate producţiei de hrană. Dacă

considerăm pământul ca resursă pentru ambele bunuri, este logic ca primele suprafeţe de

teren folosite în producţia de îmbrăcăminte să fie mai puţin fertile, ceea ce face ca

pierderea în termenii producţiei de hrană să fie mai mică. Apoi, pe măsură ce producţia

de îmbrăcăminte se extinde vor fi atrase suprafeţe de teren din ce în ce mai fertile, iar

cantitatea de hrană sacrificată va fi mai mare.

În mod similar, se poate raţiona dacă vor fi considerate şi alte resurse decât

pământul.

Îmbrăcăminte (milioane unităţi) Hrană (milioane unităţi)

0 -

1 0,5

2 1,0

3 1,5

4 2,5


16 MICROECONOMIE

Legea creşterii costului de oportunitate este relevantă pentru lumea în care trăim.

De exemplu, o societate decide la un anumit moment de timp între producţia de bunuri

civile şi producţia de bunuri militare. Resursele economice vor fi alocate în aceste

scopuri. În cazul declanşării unui război, costul de oportunitate al obţinerii bunurilor

militare în termenii bunurilor civile creşte pe măsură ce producţia primelor bunuri creşte.

În cazul modelului prezentat, costul de oportunitate al unui bun este evidenţiat

prin sacrificiul celuilalt bun. Resursele pot însă avea mai multe utilizări alternative, astfel

că, în asemenea cazuri, costul de oportunitate al alegerii utilizării unor resurse pentru

obţinerea unui bun reprezintă sacrificiul celei mai bune alternative de utilizare a acestor

resurse şi este măsurat în termenii acestei alternative.

Modificări ale curbei posibilităţilor de producţie

Curba posibilităţilor de producţie se poate deplasa spre dreapta ca urmare a

influenţei unor factori precum:

a) modificarea ofertei de resurse economice;

b) ameliorarea calitativă a resurselor economice;

c) progresul tehnologic;

Deplasarea curbei posibilităţilor de producţie spre dreapta demonstrează faptul că

economia devine capabilă să producă mai multe bunuri şi servicii comparativ cu o

perioadă anterioară.

a) Modificarea ofertei de resurse economice

Dacă singura schimbare survenită în economie în cursul unei perioade de timp

constă în modificarea volumului factorilor de producţie, posibilităţile de producţie se

modifică şi ele.

În figura 1.2 se observă cum curba posibilităţilor de producţie se deplasează spre

dreapta, extinzând domeniul combinaţiilor posibile pentru cele două bunuri alese de

societate. Zona dintre cele două curbe reprezintă tocmai ansamblul acestor noi

combinaţii, imposibil de realizat în situaţia iniţială. Factorul cu acţiunea cea mai evidentă

în creşterea producţiei naţionale de bunuri şi servicii este capitalul. Creşterea sa sub


17 MICROECONOMIE

aspect cantitativ potenţează acţiunea factorului uman şi natural. Efectul său constă în

sporul productivităţii realizate şi mai departe în creşterea bunăstării indivizilor.

Curba posibilităţilor de producţie se poate deplasa şi spre stânga, atunci când, din

motive diverse, cantitatea de resurse economice se diminuează. De exemplu, un război

care provoacă distrugerea unei părţi din capitalul existent, reduce mulţimea combinaţiilor

posibile de bunuri.

Hrană

5,9

Noua

5,5 curbă

Curba

iniţială

0 4 5 Îmbrăcăminte

Fig. 1.2 Modificarea curbei posibilităţilor de producţie

b) Ameliorarea calitativă a resursurselor economice

Chiar în condiţile în care cantitatea de factori de producţie nu se modifică, curba

posibilităţilor de producţie se poate deplasa spre dreapta ca urmare a ameliorării calităţii

factorilor. De exemplu, îmbunătăţirea competenţelor profesionale sub impactul instruirii

forţei de muncă sporeşte neîndoielnic outputul obtenabil cu o cantitate dată de factori de

producţie.

Alocarea unei cantităţi superioare de resurse economice formării capitalului uman

se va regăsi în viitor într-o cantitate mai mare de producţie, chiar dacă mai întâi aceasta

înseamnă un cost ca urmare a sacrificării unor oportunităţi prezente (a se vedea, de

exemplu, costul de oportunitate al frecventării unui institut de învăţământ superior).

Pierderea în outputul curent ar putea fi mai mare sau mai mică decât câştigul viitor după

cum productivitatea resursei vizate este inferioară sau nu aşteptărilor. În mod analog, se

raţionează în ceea ce priveşte capitalul. Echipamentele cu perfomanţe superioare se

constituie într-o sursă de creştere viitoare, ceea ce presupune şi progres tehnologic.


18 MICROECONOMIE

Grafic, efectul acestui factor de creştere, se poate reprezenta printr-o curbă a

posibilităţilor de producţie asemănătoare cu cea din figura 1.2.

c) Progresul tehnologic

Dezvoltarea şi promovarea de noi tehnologii se constituie, în condiţiile limitării

resurselor, într-un factor extrem de important pentru creşterea producţiei naţionale. De

exemplu, o tehnologie modernă cu caracter industrial sporeşte productivitatea muncii şi,

pe această bază, nivelul producţiei comparativ cu o perioadă anterioară.

Indiferent de domeniul vizat, dezvoltarea noilor tehnologii este însoţită de costuri,

impunând alocarea alternativă a unor resurse economice al căror câştig se va regăsi în

posibilităţile de producţie viitoare. Costurile asociate sunt astfel generate de oportunităţile

sacrificate în prezent în favoarea celor viitoare.

Este important de reţinut că progresul tehnologic realizat într-o singură ramură are

un impact favorabil şi asupra altor ramuri, chiar dacă în acestea din urmă tehnologia nu se

ameliorează.

Pornind de la exemplul anterior, al unei naţiuni care îşi utilizează resursele în

vederea obţinerii a doar două bunuri, hrană şi îmbrăcăminte, îmbunătăţirea tehnologiei în

domeniul producţiei alimentare sporeşte volumul resurselor posibil de alocat pentru

celălalt bun economic. În consecinţă, o cantitate dată din producţia de hrană poate fi

însoţită de o cantitate sporită din bunul alternativ.

În figura 1.3 este redată această situaţie, unde curba posibilităţilor de producţie se

deplasează spre dreapta dar îşi menţine punctul de intersecţie cu axa OX.

Semnificaţia acestui fapt constă în aceea că utilizarea integrală a resurselor pentru

obţinerea celui de al doilea bun nu modifică volumul maxim posibil de realizat din primul

bun. Zona dintre cele două curbe semnifică şi în acest caz posibilităţile suplimentare

generate de o tehnologie alimentară superioară.

În mod analog, o ţară care îşi ameliorează tehnologiile în domeniul agricol, va

obţine resurse suplimentare pentru dezvoltarea sectoarelor secundar sau terțiar.


19 MICROECONOMIE

Hrană

5,9

Noua

5,5 curbă

Curba

iniţială

0 4 Îmbrăcăminte

Fig. 1.3. Modificarea curbei posibilităţilor de producţie

ca urmare a progresul tehnologic într-o singură ramură

I.4. OBIECTUL ŞTIINŢEI ECONOMICE. PROBLEMELE

FUNDAMENTALE ALE ECONOMIEI

Economia, ca ştiinţă, este relativ nouă prin comparaţie cu fizica, chimia, logica

sau matematica. Începuturile ştiinţei economice coincid cu apariţia mercantilismului în

secolele 16 şi 17. Sintagma “economie politică” este datorată mercantilistului francez

Antoine de Montchrestien care publică în 1616 “Tratat de economie politică”. Ulterior,

au fost folosite o serie de denumiri alternative pentru ştiinţa economică, fără ca vreuna

dintre acestea să fie acceptată în mod unanim.

Sensul originar al termenului de economie este destul de îndepărtat de

semnificaţia sa actuală. Conform etimologiei, economia era privită ca administrarea

gospodăriei sau a casei.

În decursul timpului, economia ca ştiinţă a înregistrat mai multe accepţiuni:

ştiinţă a avuţiei, semnificaţie întâlnită la clasici. Titlul lucrării lui A. Smith din 1776

“Avuţia naţiunilor. Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei”, este sugestiv pentru rolul

economiei din perspectiva clasicilor;

ştiinţă a schimbului comercial, semnificaţie atribuită economiei de către neoclasici;


20 MICROECONOMIE

ştiinţă a alegerilor eficace, sens cel mai apropiat de percepţia actuală asupra

economiei.

Resursele sunt limitate şi au utilizări alternative. Oamenii au aspiraţii numeroase,

iar nevoile lor rămân nelimitate. Satisfacerea acestor nevoi presupune efectuarea unor

alegeri. Alegerile privesc selectarea unei utilizări a resurselor din mai multe posibilităţi

de folosire a acestora. Conform teoriei şi practicii economice orice alegere presupune un

câştig întrevăzut şi un sacrificiu.

Cel care decide să-şi folosească resursele de care dispune pentru un scop dat

adoptă un comportament de maximizare a efectelor în condiţii de constrângere. De

exemplu, producătorul dispunând de un buget limitat va alege cât din acesta va folosi

pentru achiziţionarea resurselor de capital şi cât pentru serviciile de forţă de muncă, astfel

încât profitul său să fie maxim. În mod analog, consumatorul decide ce structură a

consumului va alege astfel încât să obţină cea mai înaltă satisfacţie.

În “Eseu asupra naturii şi semnificaţiei ştiinţei economice” L. Robbins defineşte

ştiinţa economică drept “ştiinţa care studiază comportamentul omului ca relaţie între

obiectivele sale şi mijloacele limitate care au o utilizări alternative”. Acelaşi înţeles

privind ştiinţa economică îl regăsim şi la alţi economişti, precum P. A. Samuelson:

“modul în care decidem să folosim resursele productive rare cu întrebuinţări alternative,

pentru realizarea unui scop prevăzut”.

Ştiinţa economică studiază, în consecinţă, modul în care oamenii decid asupra

alocării resurselor limitate între utilizările alternative ale acestora în vederea satisfacerii

nevoilor nelimitate ale membrilor societăţii.

Trebuie precizat că sarcina economistului este să furnizeze decidentului (omul

politic, consumatorul sau producătorul individual) un fundament raţional şi nu să i se

substituie. Nu economistul este cel care alege. El investighează utilizările alternative ale

resurselor, evidenţiază costul şi efectul fiecărei alegeri, ţinând seama de mai multe

variabile (preţurile resurselor, preţurile bunurilor şi serviciilor, tehnologia disponibilă

etc.).


21 MICROECONOMIE

Ştinţa economică răspunde la următoarele probleme economice fundamentale:

- CE ŞI CÂT SĂ SE PRODUCĂ ? O asemenea întrebare se referă la stabilirea bunurilor

şi serviciilor care să se producă în vederea satisfacerii nevoilor, precum şi la cantităţile ce

trebuie să se producă din fiecare bun sau serviciu. De exemplu, o naţiune trebuie să

decidă la un moment dacă produce bunuri civile şi bunuri militare şi în ce cantităţi.

- CUM SĂ SE PRODUCĂ ? Răspunsul la o asemenea întrebare vizează alocarea

resurselor între sectoare, între întreprinderile unui sector precum şi combinaţia de factori

de producţie pentru obţinerea bunurilor în cadrul unei întreprinderi.

- PENTRU CINE SĂ SE PRODUCĂ ? Aici este abordată problema distribuţiei

rezultatelor producţiei între membrii societăţii.

Ştinţa economică include microeconomia şi macroeconomia. Analiza economică

este, în consecinţă, micro şi macroeconomică, corespunzător unghiurilor diferite de

vedere sau, mai bine spus, nivelurilor de abstractizare.

Microeconomia studiază problemele economice din perspectiva entităţilor

individuale ale unei societăţi - producători şi consumatori. Ea oferă o imagine, în detaliu

a economiei.

Microeconomia interpretează comportamentul indivizilor consumatori şi

întreprinzători care iau decizii, se informează, îşi aleg strategiile între diferite variante de

acţiune, comparând beneficiile şi costurile alternativelor disponibile.

Microeconomia pune un accent deosebit pe modul de formare al preţurilor şi pe

rolul acestora în afaceri şi decizii personale. Datorită acestei preocupări privind preţul şi

schimburile de bunuri şi servicii microeconomia este denumită adesea şi teoria preţurilor.

Analiza microeconomică oferă un punct de vedere util pentru înţelegerea

comportamentului uman, permiţând înţelegerea unor probleme sociale şi politice.

Macroeconomia studiază problemele economice din perspectiva societăţii în

ansamblu. Economia este privită ca un întreg. Sunt analizate performanţa generală a

economiei şi modul cum diferite sectoare sunt legate între ele. Probleme precum valoarea


22 MICROECONOMIE

totală a producţiei naţionale, capacitatea economiei de a furniza locuri de muncă,

modificarea puterii de cumpărare a monedei, relaţiile cu alte economii etc. intră în sfera

macroeconomiei. De asemenea, sunt abordate unele dezechilibre majore precum inflaţia

şi şomajul, în scopul prevenirii lor. Un asemenea scop este justificat de efectele majore

asupra economiei. De exemplu, inflaţia erodează puterea de cumpărare, crează

instabilitate economică, afectează competitivitatea firmelor pe piaţa internă şi externă,

distorsionează alegerile oamenilor. Totodată, macroeconomia studiază fluctuaţiile

agregate şi sugerează politici pentru atenuarea efectelor lor negative.

I.5. METODA ŞTIINŢEI ECONOMICE

Este un fapt binecunoscut că funcţionarea economiei nu este perfectă şi nici nu

place tuturor. De aceea, economiştii sunt preocupaţi nu numai de înţelegerea modului de

funcţionare al economiei, ci şi de modalităţile de îmbunătăţire a rezultatelor ce decurg din

sarcinile de producţie şi distribuţie a bunurilor şi serviciilor.

În general, există opinii foarte diferite privind majoritatea problemelor ce ţin de

politica economică. De exemplu, oamenii se află adesea în dezacord în legătură cu

scopurile şi modalităţile de utilizare a resurselor sau cu natura şi mărimea intervenţiei

statului în economie. Evaluarea politicilor economice presupune înţelegerea corectă a

funcţionării economiei înainte de realizarea unor predicţii privind impactul acestor

politici asupra economiei în general.

Ştiinţa economică poate fi pozitivă sau normativă. Economia pozitivă nu spune

dacă ceva este bun sau rău ci “ce se întâmplă dacă.....” Ca orice ştiinţă pozitivă ea se

ocupă cu relaţiile cauză - efect. Concluziile economiei pozitive arată, în consecinţă, cum

funcţionează economia şi îndeplinesc rolul de instrument de cunoaştere al acesteia.

Ştiinţa economică pozitivă se ocupă de “ceea ce este”, furnizând explicaţii ştiinţifice şi

obiective. Ea este “obiectivă” în acelaşi sens ca oricare dintre ştiinţele fizice. În fizică

există legi ale mişcării şi gravitaţiei. În economie există legea cererii şi ofertei. Toate

afirrmaţiile pozitive explică cum se petrec lucrurile şi ce cauzează aceasta.


23 MICROECONOMIE

Un exemplu de afirmaţie pozitivă poate fi următorul: dacă există plafoane la

importul de produse electronice, atunci preţul produselor video pentru consumatorii

interni creşte. Un alt exemplu îl constituie deficitul bugetului de stat a cărui reducere

antrenează scăderea ratelor dobânzilor. Putem susţine sau respinge aceste afirmaţii în

funcţie de existenţa sau nu a evidenţei empirice privind modificările în preţuri, venituri,

rate ale dobânzilor ca efect direct al schimbărilor de politică economică.

Economia normativă se ocupă de “ceea ce ar trebui să fie” în cadrul economiei,

arătând cum ar trebui să funcţioneze aceasta. Concluziile sale, măsurile de politică

economică în speţă, sunt subiective şi depind de interpretarea consecinţelor politicilor

respective. Ele îndeplinesc rolul de ghid de acţiune. O afirmaţie normativă conţine o

judecată de valoare, stabilind un standard prin care realitatea poate fi judecată. De

exemplu, se susţine că guvernul are datoria să protejeze veniturile fiecăruia din societate.

Aceasta conţine o judecată de valoare privind rolul guvernului. Când economiştii

recomandă impozitul progresiv pe venit şi programe de securitate socială ca un fapt “just

şi echitabil” atunci recomandările lor se bazează pe economia normativă, pe o idee sau pe

o filozofie de “justiţie socială”.

Ştiinţa economică normativă se sprijină pe cea pozitivă. Cunoştinţele furnizate de

economia pozitivă fac posibile recomandări normative realiste şi fezabile. Spre exemplu,

analiza privatizării conduce la concluzii pozitive şi normative. Concluziile pozitive se pot

referi la faptul că eficienţa întreprinderilor private tinde să fie mai mare decât eficienţa

întreprinderilor de stat. Concluziile normative pot arăta că, în vederea creşterii eficienţei

economice se impune accelerarea privatizării întreprinderilor de stat. Un alt exemplu de

concluzii pozitive şi normative pot fi desprinse din analiza şomajului. Concluziile

pozitive spun că existenţa şomajului face ca producţia realizată să fie mai mică decât cea

potenţială. Concluziile normative susţin că în vederea diminuării diferenţei dintre

producţia realizată şi cea potenţială este necesară reducerea şomajului.

Scopul ştiinţei economice pozitive este construirea de teorii explicative. Dacă

ştiinţa economică pozitivă şi-ar propune descrierea în detaliu a realităţii atunci nu s-ar

ajunge probabil la nici-o concluzie relevantă. De aceea, ştiinţa economică pozitivă

operează cu simplificarea realităţii prin construirea unor modele.


24 MICROECONOMIE

Modelul economic constituie o reprezentare simplificată a unui proces sau a unui

sistem. El arată acţiunea reciprocă, înlănţuirea şi interdependenţa anumitor fenomene. În

esenţă, modelele reţin numai acele aspecte care sunt relevante pentru analiza respectivă.

Construcţia unui model porneşte de la o serie de ipoteze asupra realităţii.

Ipotezele operează simplificări ale realităţii. Economistul trebuie să stabilească

variabilele de lucru şi relaţiile funcţionale. Pe baza raţionamentului, din ipoteze se deduc

concluziile. Concluziile teoriilor se folosesc la obţinerea unor predicţii asupra realităţii.

Relaţiile ştiinţei economice cu realitatea apar în primul rând la verificarea

relevanţei concluziilor. Spre deosebire de ştiinţele exacte, în cazul ştiinţelor sociale

experimentarea este exclusă. Din acest motiv, economistul trebuie să se mulţumească cu

observaţii asupra faptelor petrecute concret.

Confruntarea cu faptele conduce fie la acceptarea teoriei, fie la respingerea

acesteia. În acest ultim caz, demersul de verificare a teoriei poate continua prin

completarea sau modificarea ipotezelor, pe baza observaţiilor făcute.

Curba posibilităţilor de producţie este, s-a văzut, un model simplificat al rarităţii

şi alegerii. La construirea sa, s-au utilizat mai multe ipoteze, precum cea a existenţei celor

două utilizări alternaţive a resurselor. Pe baza observaţiilor, s-a desprins concluzia

creşterii costului de oportunitate pe măsura creşterii producţiei unui bun. Legea creşterii

costului de oportunitate dobândeşte o valabilitate generală, în ciuda simplificării

introduse în model de ipoteza menţionată.

Ipotezele se folosesc la formularea teoriei şi nu la testarea valabilităţii acesteia.

Corespunzător, analiza critică asupra teoriilor trebuie îndreptată asupra realismului

predicţiilor rezultate din concluzii şi nu asupra realismului ipotezelor1.

REZUMAT

Nevoile umane sunt nevoi de bunuri şi servicii.

1 O asemenea constatare aparţine lui Milton Friedman (1912- ), laureat al Premiului Nobel pentru economie în anul

1976, fiind justificată în lucrarea acestuia „Metodologia ştiinţei economice pozitive‟, publicată în 1952.


25 MICROECONOMIE

Resursele constituie mijloacele necesare pentru satisfacerea nevoilor umane de bunuri

şi servicii.

Producţia reprezintă procesul folosirii factorilor de producţie în vederea obţinerii

bunurilor şi serviciilor dorite

Factorii de producţie, ca intrări pentru orice proces economic, sunt reprezentaţi de

resursele naturale, resursele umane, capitalul şi abilitatea întreprinzătorului.

Raritatea resurselor desemnează caracterul limitat al acestora în raport cu nevoile

umane nelimitate. Raritatea resurselor reprezintă problema economică fundamentală.

Curba posibilităţilor de producţie arată producţia maxim posibilă dintr-un bun cce

poate fi realizată în cursul unei perioade de timp cu resursele economice disponibile,

dată fiind cantitatea din bunul alternativ.

Costul de oportunitate al alegerii utilizării resurselor pentru un scop dat este

sacrificiul celei mai bune alternative de utilizare a resurselor

Ştiinţa economică studiază modul în care oamenii decid asupra alocării resurselor

limitate între utilizările alternative ale acestora în vederea satisfacerii nevoilor

nelimitate ale membrilor societăţii.

Există două ramuri principale ale economiei, microeconomia şi macroeconomia.

Microeconomia priveşte economia din perspectiva participanţilor individuali.

Deoarece un accent important este pus pe rolul preţurilor în afaceri şi decizii

personale, microeconomia este uneori numită şi teoria preţurilor. Macroeconomia

consideră performanţa de ansamblu a economiei şi modul cum diferitele sectoare se

află în relaţie unele cu altele. O atenţie deosebită este acordată înţelegerii cauzelor

şomajului şi inflaţiei.

Analiza pozitivă face predicţii assupra impactului schimbărilor în politica economică

asupra unor aspecte observabile precum producţia şi venitul. Analiza pozitivă face

afirmaţii de genul “dacă....atunci”. Analiza normativă evaluează dezirabilitatea

rezultatelor alternative în concordanţă cu judecăţi de valoare despre ce este bine sau

rău. Afirmaţiile normative reprezintă un punct de vedere despre ce anume ar trebui să

realizeze politica economică.


26 MICROECONOMIE

TERMENI CHEIE

Resurse economice

Producţie

Factori de producţie

Natura Forţa de muncă

Capital

Capital tehnic

Capital fix

Capital circulant

Capital bănesc

Abilitatea întreprinzătorului

Cost de oportunitate

Legea creşterii costului de oportunitate

Microeconomie

Macroeconomie

Economie pozitivă

Economie normativă

I.6. TEMA DE CONTROL A UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE

NR. 1

1. Definţi nevoile umane şi arătaţi cum pot fi clasificate acestea.

2. De ce raritatea resurselor este problema economică fundamentală?

3. Ce semnificaţie are curba posibilităţilor de producţie?

4. Oferiţi exemple din activitatea dvs. cotidiană privind deciziile adoptate ţinând seama

de costul de oportunitate.

5. Ce este ştiinţa economică?

6. Explicaţi, cu ajutorul unui exemplu, diferenţa dintre factorii de producţie şi resursele

economice.


27 MICROECONOMIE

7. Explicaţi modalităţile prin care poate fi stimulat spiritul de întreprinzător.

8. Oferiţi exemple de probleme aflate în sfera de studiu a microeconomiei şi

macroeconomiei.

9. Oferiţi exemple de afirmaţii pozitive şi normative.

I.7. TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 1

1. Mecanismul prin care resursele sunt organizate pentru a fi folosite în vederea

satisfacerii nevoilor societăţii este cunoscut sub numele de:

a) guvern;

b) societate comercială;

c) întreprindere publică;

d) administraţie privată;

e) economie.

2. Indicaţi răspunsul corect privind resursele economice:

a) nu pot fi folosite simultan pentru mai multe destinaţii;

b) societatea trebuie să aleagă între destinaţiile alternative de folosire a acestora;

c) modul cum societăţile aleg să le utilizeze se răsfrânge asupra performanţei

macroeconomice;

d) au un caracter dinamic;

e) toate cele de mai sus.

3. Factorii de producţie reprezintă:

a) parte a capitalului tehnic;

b) parte a capitalului bănesc;

c) parte a resurselor economice atrase în procesul economic;

d) numai obiect al proprietăţii publice;

e) numai obiect al proprietăţii private.


28 MICROECONOMIE

4. Capitalul ca factor de producţie derivat reprezintă:

a) bunurile economice care fac obiectul tranzacţiilor pe piaţă;

b) bunurile produse şi destinate producerii altor bunuri şi servicii;

c) capitalul bănesc investit în cursul unei perioade pentru achiziţionarea de noi

echipamente;

d) sumele împrumutate de la bănci pentru finanţarea proiectelor investiţionale;

e) echipamentele a căror valoare a fost recuperată de-a lungul timpului.

5. Care dintre următoarele resurse nu constituie factori de producţie?:

a) capitalul tehnic;

b) populaţia aptă de muncă, dar neocupată;

c) materiile prime, materialele şi combustibilul;

d) populaţia ocupată;

e) construcţiile speciale ale societăţilor comerciale.

6. Care dintre următoarele bunuri aparţinând unei societăţi comerciale au caracter

de capital fix ?:

a) materiile prime şi materialele;

b) combustibilii;

c) produsele finite;

d) calculatoarele;

e) semifabricatele achiziţionate de la furnizori.

7. Conceptul de raritate a resurselor semnifică faptul că:

a) resursele sunt disponibile în schimbul unui preţ;

b) oferta de resurse este finită;

c) alegerile individuale sunt inutile;

d) importul este inevitabil;

e) resursele sunt insuficiente în raport cu volumul şi structura nevoilor.


29 MICROECONOMIE

8. Forma curbei posibilităţilor de producţie reflectă:

a) legea cererii;

b) legea ofertei;

c) legea descreşterii randamentelor;

d) legea creşterii costului de oportunitate;

e) scăderea costului de oportunitate.

9. Costul de oportunitate reprezintă:

a) valoarea celei mai bune alternative sacrificate de alocare a resurselor;

b) costul suplimentar pe care-l suportă producătorul atunci când măreşte producţia cu o

unitate;

c) valoarea resurselor folosite pentru implementarea unei decizii;

d) costul celui mai important factor de producţie;

e) cheltuielile efectuate pentru realizarea unei unităţi de produs.

10. Un fermier poate cultiva pe o suprafaţă de teren grâu şi/sau porumb.

Presupunând că resursele de care dispune sunt folosite integral, se dau următoarele

combinaţii posibile accesibile fermierului:

Posibilităţi Producţia de grâu (tone) Producţia de porumb (tone)

1 200 40

2 100 80

3 50 100

4 0 120

5 150 60

6 300 0

7 250 20

Costul de oportunitate pentru grâu este:

a) 4 tone de porumb;

b) 10 tone de porumb;


30 MICROECONOMIE

c) 0,4 tone de porumb;

d) 2,5 tone de porumb;

e) nu se poate determina.

11. Creşterea producţiei de bunuri realizate în cursul unei perioade de timp la

nivelul unei economii naţionale ar putea fi provocată de:

a) creşterea numărului şomerilor;

b) creşterea nivelului general al preţurilor;

c) schimbarea preferinţelor de consum ale populaţiei;

d) utilizarea unor tehnologii mai eficiente;

e) reducerea volumului de resurse disponibile.

12. Care dintre următoarele afirmaţii exprimă cel mai bine scopul economiei ca

ştiinţă?

a) studiul utilizării resurselor în vederea obţinerii de bunuri şi servicii pentru propria

folosinţă şi pentru schimb;

b) studiul utilizării banilor în cadrul unei economii;

c) distribuţia venitului între membrii societăţii;

d) studiul utilizării resurselor rare, cu întrebuinţări alternative, pentru satisfacerea

nevoilor nelimitate;

e) studiul cererii de bunuri şi servicii din partea menajelor.

13. Microeconomia se ocupă cu studiul:

a) agregatelor macroeconomice;

b) populaţiilor;

c) acţiunilor agenţilor economici individuali;

d) politicilor de combatere a şomajului;

e) politicilor de combatere a inflaţiei.


31 MICROECONOMIE

14. Microeconomia se ocupă cu studiul:

a) politicilor de stabilire a preţurilor;

b) deciziilor întreprinzătorilor de optimizare a producţiei;

c) alocării optime a resurselor;

d) politicilor antitrust;


15. Macroeconomia se ocupă cu studiul:

a) acţiunilor economice ale populaţiei unei regiuni;

b) deciziilor întreprinderilor de mari dimensiuni;

c) preţurilor şi producţiei întreprinderilor aparţinând unei ramuri industriale;

d) comportamentului economiei privită ca un întreg;

e) alocării resurselor economice la nivelul producătorului individual.

16. ............. face afirmaţii despre “ce ar trebui să fie”, în timp ce .............face

afirmaţii despre “ceea ce este” bazate pe evenimente observabile şi posibil de

verificat:

a) analiza pozitivă/analiza normativă;

b) analiza normativă/analiza pozitivă;

c) macroeconomia/microeconomia;

d) microeconomia/macroeconomia.

I.8. BILIOGRAFIA SPECIFICĂ UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE

NR. 1

1. Angelescu C. (coordonator), Economie, Ed. Economică, Bucureşti, 2000.

2. Angelescu, C.; Stănescu, I., Economie Politică, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1999.

2011

32 MICROECONOMIE

II. Unitatea de învăţare nr. 2

UTILIZAREA GRAFICELOR ÎN

ANALIZA ECONOMICĂ

Timp de studiu individual estimat: 2h


După studiul acestei unităţi de învăţare studenții vor putea înțelege :

Ce este un grafic şi care este rolul său în analiza economică

Care este semnificaţia economică a conceptului de pantă

Care este natura relaţiilor dintre variabilele economice.


II.1. Graficul, instrument de analiză economică (pag. 25)

II.2. Conceptul de pantă şi utilizarea sa în analiza economică (pag. 30)

II.3. Modificarea pantei de-a lungul curbei (pag. 38)

II.4. Panta şi valorile extreme ale variabilelor (pag. 43)

II.6. Tema de control nr. 2 (pag. 47)

II.7. Testul de autoevaluare nr. 2 (pag. 48)

II.8. Bibliografia specifică a unităţii nr. 2 (pag. 50)

Microeconomia şi macroeconomia folosesc în mod frecvent analiza grafică.

Aceasta constituie un instrument extrem de util pentru înţelegerea relaţiilor economice şi

desprinderea concluziilor necesare.


33 MICROECONOMIE

II.1. GRAFICUL, INSTRUMENT DE ANALIZĂ ECONOMICĂ

Graficele utilizate în această carte sunt bidimensionale exprimând relaţia

funcţională existentă între două variabile. Relaţia funcţională dintre două variabile

presupune ca valoarea unei variabile să se modifice la creşterea sau scăderea unei alte

variabile. În acest caz, se spune că prima variabilă depinde sau este funcţie de cea de a

doua. Este posibilă însă şi folosirea unei a treia variabile, caz în care se studiază influenţa

modificării valorii ei asupra primelor două variabile.

Între două variabile poate exista fie o relaţie de directă proporţionalitate, fie o

relaţie de inversă proporţionalitate. În primul caz, ambele variabile evoluează în

acelaşi sens, respectiv creşterea uneia este însoţită de creşterea celeilalte. Şi invers,

reducerea unei variabile determină scăderea celeilalte variabile. De exemplu, relaţia

existentă între preţul unitar şi cantitatea oferită dintr-un produs este direct proporţională.

În schimb, relaţia dintre preţul unitar şi cantitatea cerută este invers proporţională.

Presupunem că s-a putut determina o relaţie funcţională liniară între cantitatea

vândută dintr-un bun şi încasările unui producător. Cantitatea vândută este reprezentată

pe axa OX iar încasările producătorului pe axa OY. Datele se pot trece într-un tabel

(tabelul 2.1) şi reprezenta grafic (figura 2.1)2. Pentru simplificare s-au considerat doar

patru niveluri ale cantităţii vândute. Se poate constata că fiecărui nivel dat de cantitate îi

corespunde un anumit nivel al încasărilor.

Un exemplu de relaţie directă între două variabile

Tabelul 2.1

X (cantitatea vândută) Y (încasări) Punctul pe grafic

1 2 A1

2 4 A2

3 6 A3

4 8 A4

2 Cele mai multe grafice se trasează în cadranul 1, ceea ce semnifică faptul că datele din economie sunt mai degrabă

pozitive decât negative. În acest ultim caz, axele OX şi OY se prelungesc la stânga şi respectiv în jos faţă de

origine.


34 MICROECONOMIE

Y

8 A4

6 A3

4 A2

2 A1

0 1 2 3 4 X

Fig. 2.1.Graficul relaţiei direct proporţionale între două variabile

În alte situaţii, între variabilele x şi y poate exista o relaţie invers proporţională,

caz în care creşterea unei variabile este însoţită de reducerea celeilalte variabile. creşterea

preţului determină reducerea cantităţii cerute, după cum reducerea preţului stimulează

creşterea cantităţii cerute. datele sunt sintetizate în tabelul de mai jos şi reprezentate în

figura 2.2.

Un exemplu de relaţie invers proporţională între două variabile

Tabelul 2.1

X (cantitatea cerută) Y (preţul) Punctul pe grafic

1 4 B1

2 3 B2

3 2 B3

4 1 B4


35 MICROECONOMIE

Y

4 B1

3 B2

2 B3

1 B4

0 1 2 3 4 X

Fig. 2.2. Graficul relaţiei invers proporţionale între două variabile

În fiecare dintre graficele anterioare s-a reprezentat o singură dreaptă, deci o

singură relaţie funcţională între variabile. Adesea, este util a avea în acelaşi sistem de

coordonate două sau mai multe drepte (sau curbe). Diagrama obţinută este, în consecinţă,

multicurbă, reprezentând concomitent mai multe relaţii funcţionale.

De exemplu, graficul cererii şi ofertei, este util pentru determinarea preţului şi

cantităţii de echilibru precum şi pentru furnizarea altor concluzii importante.

În legătură cu variabilele utilizate este important de precizat că ele pot fi variabile

discrete sau variabile continue. Variabilele discrete sunt cele care nu pot fi divizate în

unităţi infinitesimale, în timp ce pentru cele continue este posibilă reprezentarea lor în

fracţiuni oricât de mici. De exemplu, în cazul unui producător de echipamente industriale,

calculul cifrei de afaceri se realizează pentru cantităţi exprimate în numere întregi şi nu în

fracţiuni de echipamente. Pentru un fermier, acelaşi calcul permite utilizarea variabilei

cantitate de grâu vândută fracţionată în unităţi chiar infinitesimale.

Economiştii fac adesea abstracţie de tipul variabilei, discretă sau continuă,

interesul lor fiind mai degrabă acela de a evidenţia tipul de relaţie funcţională posibilă

între variabilele economice.


36 MICROECONOMIE

II.2. CONCEPTUL DE PANTĂ ŞI UTILIZAREA SA ÎN

ANALIZA ECONOMICĂ

Conceptul de pantă este foarte util în analiza economică, permiţând desprinderea

unor concluzii importante privind comportamentul economic şi relaţiile dintre diferite

variabile economice.

Panta unei curbe măsoară rata cu care variabila Y se modifică atunci când X

variază. Altfel spus, panta este dată de raportul Y/ X, termenii Y şi X semnificând

creşterea sau scăderea fiecărei variabile.

Considerăm o relaţie funcţională între două variabile economice între care există

o relaţie direct proporţională (figura 2.3). Se observă că fiecărei unităţi suplimentare din

variabila X îi corespunde o creştere cu 1,5 unităţi din variabila Y. În consecinţă, panta

dreptei este Y/ X = 1,5/1 = 1,5.

Y

6 D

Y = 1,5

4,5 C

X = 1 Y = 1,5

3 B X = 1

Y = 1,5

1,5 A

X = 1

0 1 2 3 4 X

Fig. 2.3. Panta unei drepte în condițiile unei relații direct proporționale între

variabile


37 MICROECONOMIE

O dreaptă orientată în jos are pantă negativă. Creşterea variabilei X este însoţită

de scăderea variabilei Y (figura 2.4). Cum Y este de fiecare dată -2 când X = 1,

rrezultă că panta dreptei este –2/1 = -2.

Y

8 A X = 1

Y = -2

6 B X = 1

Y = -2

4 C X = 1

Y = -2

2 D

0 1 2 3 4 X

Fig. 2.4. Panta unei drepte în condiţiile unei relaţii inverseîntre variabile

În situaţia în care relaţia funcţională apare sub forma unei linii drepte (precum în

cazurile anterioare) panta este constantă în orice punct al dreptei.

Cunoaşterea pantei unei drepte indică relaţia existentă între variabila X şi

variabila Y. Astfel, panta poate fi:

a) un număr pozitiv, caz în care cele două variabile se modifică în acelaşi sens (ambele

cresc sau ambele descresc);

b) un număr negativ, caz în care cele două variabile evoluează în direcţii opuse;

c) zero, caz în care orice modificare a variabilei X nu generează nici-o modificare a

variabilei Y. Dreapta exprimând relaţia dintre cele două variabile este paralelă cu axa

OX.


38 MICROECONOMIE

II.3 MODIFICAREA PANTEI DE-A LUNGUL UNEI CURBE

În exemplele anterioare s-a presupus existenţa unei relaţii de tip liniar între

variabile. Există însă frecvente cazuri când aceste relaţii directe sau inverse sunt

reprezentate printr-o curbă (relaţia devine curbilinie).

De această dată, panta nu mai este aceeaşi, ci se modifică de-a lungul curbei.

Pentru a afla panta unei curbe într-un punct se calculează tangenta în acel punct.

În situaţia unei relaţii direct proporţionale între cele două variabile, curbele pot fi,

după caz, convexe sau concave (figura 2.5 a şi 2.5 b).

Y Y

0 X 0 X

a) b)

Fig. 2.5. Curbe convexe şi concave în cazul relaţiei direct proporţionale între

variabile

În figura 2.5 a, panta curbei creşte pe măsură ce valoarea variabilei X creşte, ceea

ce înseamnă că fiecare unitate suplimentară din X este însoţită de o creştere tot mai mare

a variabilei Y. Curba este în acest caz convexă. În schimb, în cazul figurii 2.5 b panta

curbei descreşte, iar curba este concavă.

Dacă relaţia dintre variabila X şi variabila Y este invers proporţională, creşterii

variabilei X îi corespunde scăderea variabilei Y, însă cu rate diferite, în funcţie de forma

curbei.

În cazul unei curbe convexe înspre origine, panta este negativă şi în scădere

(figura 2.6 a). În schimb, pentru o curbă concavă înspre origine, panta este tot negativă

însă înregistrează tendinţa de creştere (figura 2.6 b).


39 MICROECONOMIE

Y Y

0 X 0 X

a) b)

Fig. 2.6. Curbe convexe şi concave în cazul relaţiei invers proporţionale între

variabile

II.4. PANTA ŞI VALORILE EXTREME ALE VARIABILELOR

În analiza economică se întâlnesc adesea situaţii când una şi aceeaşi curbă poate

prezenta toate cele trei tipuri de pante – pozitivă, negativă şi zero. De exemplu, curba din

figura 2.7 are mai întâi o pantă pozitivă şi apoi negativă, trecând printr-un punct de

maxim notat cu E, unde panta curbei este zero. Coordonatele acestui punct E dau

valoarea lui X pentru care Y are valoare maximă.

Y Pantă zero

E

Pantă Pantă

pozitivă negativă

B C

A D

X

Fig. 2.7. Forma curbei la trecerea de la relaţia direct proporţională la relaţia invers

proporţională


40 MICROECONOMIE

Tot atât de adevărat este că o pantă de nivel zero poate însemna şi o valoare

minimă pentru Y, situaţie în care panta este mai întâi negativă şi apoi pozitivă (figura

2.8). Coordonatele punctului F dau valoarea lui X pentru care Y are valoare minimă.

Y A D

Pantă Pantă

negativă pozitivă

B C

F

0 X

Fig. 2.8. Forma curbei la trecerea de la relaţia invers proporţională la relaţia direct

proporţională

Un caz interesant de curbă care îşi modifică concavitatea (şi panta) odată cu trecerea

de la relaţia directă la una inversă este cea a ofertei individuale de muncă (figura 2.9).

Salariul

orar

(lei)

Curba ofertei

individuale de muncă

0 Cantitatea de muncă oferită (ore)

Fig. 2.9. Oferta individuală de muncă


41 MICROECONOMIE

Creşterea salariului determină angajatul să lucreze mai multe ore, cel puţin până

la un punct. Obţinerea unui salariu considerat corespunzător şi creşterea lui în continuare

schimbă preferinţele individuale în favoarea timpului liber. Se observă faptul că graficul

are un caracter abstract, nefiind însoţit de date concrete. El nu vizează decât o relaţie de

ordin calitativ între variabilele economice.

REZUMAT

Relaţia funcţională dintre două variabile presupune ca valoarea unei variabile să se

modifice la creşterea sau scăderea unei alte variabile. În acest caz, se spune că prima

variabilă depinde sau este funcţie de cea de a doua.

Între două variabile poate exista fie o relaţie direct proporţională, fie o relaţie invers

proporţională. În primul caz, variabilele evoluează în acelaşi sens; ambele cresc sau

ambele descresc. În cel de al doilea caz, variabilele evoluează în direcţii opuse;

creşterea unei variabile este însoţită de descreşterea celeilalte variabile.

Variabilele utilizate pot fi discrete sau continue. Variabilele discrete sunt cele care nu

pot fi divizate în unităţi infinitesimale, în timp ce pentru cele continue este posibilă

reprezentarea lor în fracţiuni oricât de mici. Economiştii fac adesea abstracţie de tipul

variabilei, discretă sau continuă, interesul lor fiind mai degrabă acela de a evidenţia

tipul de relaţie funcţională posibilă între variabilele economice.

Panta unei curbe măsoară rata cu care variabila Y se modifică atunci când X variază.

Panta este dată de raportul Y/ X, termenii Y şi X semnificând creşterea sau

scăderea fiecărei variabile.

Curbele exprimând o anumită relaţie funcţională între variabile pot fi convexe sau

concave. În cazul unei curbe convexe înspre origine, panta este negativă şi în scădere

În schimb, pentru o curbă concavă înspre origine, panta este tot negativă însă

înregistrează tendinţa de creştere.


42 MICROECONOMIE

TERMENI CHEIE

Relaţie funcţională

Relaţie direct proporţională

Relaţie invers proporţională

Variabilă discretă

Variabilă continuă

Panta

Curbă convexă

Curbă concavă

II.5. TEMA DE CONTROL A UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE

NR. 2

1. Explicaţi natura relaţiei dintre variabilele economice şi, pe baza unui exemplu,

reprezentaţi grafic fiecare situaţie.

2. Trasaţi pe un grafic relaţia posibilă între numărul de ore prestate de un angajat şi

salariul obţinut de acesta. Apreciaţi dacă graficul se modifică în funcţie de abilitatea

salariatului. Justificaţi răspunsul.

3. Între numărul de ore de studiu şi nota obţinută la examen de către studenţi există o

relaţie evidentă. Considerăm că acest număr este limitat la 10, iar nota probabilă este

cuprinsă între 1 şi 10. Trasaţi graficul corespunzător acestei relaţii considerând alternativ

numărul de ore de studiu reprezentat pe axa OX, iar apoi pe axa OY. Justificaţi forma

graficului şi puneţi în evidenţă semnificaţia conceptului de pantă.

4. Care este semnificaţia unei linii orizontale ce intersectează axa OY ? Aceeaşi întrebare

în cazul unei linii verticale care intersectează axa OX.

5. Trasaţi graficul corespunzător relaţiei între două variabile, în care panta este mai întâi

în scădere, iar apoi în creştere.

6. Completaţi tabelul următor exprimând relaţia existentă între timpul liber şi cel pentru

studiu, astfel încât panta să fie constantă. Numărul de ore afectat celor două destinaţii este


43 MICROECONOMIE

10. Precizaţi ce tip de relaţie există între cele două variabile şi trasaţi graficul

corespunzător.

Timp pentru studiu 10 8 7 5,5 4 1 0

Timp liber 0 2 3 4,5 6 9 10

II.6. TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 2

1. Care dintre următoarele afirmaţii nu constituie o relaţie funcţională între

variabilele X şi Y?

a) X creşte iar Y rămâne constant;

b) creşterea lui X determină creşterea lui Y;

c) reducerea lui X determină reducerea lui Y;

d) reducerea lui X determină creşterea lui Y.

2. Care dintre următoarele afirmaţii corespund conceptului de pantă?

a) variaţia lui Y raportată la variaţia lui X;

b) modificarea în timp a variabilei X;

c) modificarea în timp a variabilei Y;

d) modificarea variabilei Y ce revine la modificarea cu o unitate a variabilei X;

e) modificarea variabilei X ce revine la modificarea cu o unitate a variabilei Y.

3. O curbă caracterizată mai întâi printr-o relaţie direct proporţională şi pantă în

scădere, apoi printr-o relaţie invers proporţională şi pantă în creştere trece:

a) printr-un punct de maxim;

b) printr-un punct de minim;

c) nu se poate preciza dacă punctul este de maxim sau de minim.


44 MICROECONOMIE

4. Unei relaţii funcţionale invers proporţionale îi corespunde o pantă:

a) negativă;

b) pozitivă;

c) pozitivă sau negativă, după caz;

d) zero.

II.7. BILIOGRAFIA SPECIFICĂ UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE

NR. 2

1. Friedman, M., Capitalism şi Libertate, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1992.

2. Frois, G. A., Economia politică, Ed. Humanitas, 1994.

3. Frois, G. A., Dynamique economique, Dalloz, Paris, 1989.


45 MICROECONOMIE

III.Unitatea de învăţare nr. 3

AGENŢII ECONOMICI. CIRCUITUL

ECONOMIC

Timpul de studiu individual estimat: 2h


După studiul acestei unităţi de învăţare studenții vor putea înțelege:

Ce sunt agenţii economici şi cum se pot agrega aceştia în cadrul sectoarelor

instituţionale

Care sunt operaţiunile la care participă agenţii economici

Ce sunt fluxurile reale şi fluxurile monetare

Ce este fluxul circular al veniturilor şi cheltuielilor


III.1. Agenţii economici şi funcţiile lor (pag. 27)

III.2. Operaţiuni ale agenţilor economici (pag. 28)

III.3. Circuitul economic (pag. 32)

III.4. Tema de control a unităţii nr. 3 (pag. 74)

III.5. Testul de autoevaluare nr. 3 (pag. 75)

III.6. Bibliografia specifică unităţii nr. 3 (pag. 77)


46 MICROECONOMIE

Economiile de piaţă funcţionează prin acţiunile şi interacţiunile a numeroşi agenţi

(subiecţi) economici liberi, animaţi de realizarea propriilor interese. Descrierea vieţii

economice presupune cunoaşterea acestor agenţi economici, a naturii operaţiunilor

economice la care participă precum şi a fluxurilor care se derulează în cadrul circuitului

economic.

III.1. AGENŢII ECONOMICI ŞI FUNCŢIILE LOR

Activitatea economică rezultă din operaţiile efectuate de o multitudine de unităţi

economice elementare: întreprinderi publice sau private, consumatori, organisme publice

etc. Descrierea circuitului economic presupune înainte de toate precizarea noţiunii de

agent sau unitate economică şi gruparea acestora în funcţie de criterii diverse.

Agentul economic reprezintă o persoană sau un grup de persoane (fizice şi/sau

juridice) care participă la viaţa economică având funcţii bine determinate în cadrul

acesteia.

Agenţii economici pot fi priviţi ca agenţi economici elementari şi agenţi

economici agregaţi. Agenţii economici elementari sunt entităţi primare, acţionând ca

subiecţi de sine stătători ai vieţii economice. Ei au o contabilitate proprie, dispun de

autonomie decizională şi exercită o funcţie principală. Agenţii economici agregaţi rezultă

din gruparea agenţilor economici elementari pornind de la criterii diverse. De exemplu,

agregarea agenţilor economici se poate realiza după ramura de activitate (pe tipuri de

activităţi), după forma de organizare, după funcţiile economice îndeplinite sau criteriul

instituţional.

Conform acestui ultim criteriu agenţii economici se grupează în mai multe

sectoare instituţionale după cum urmează:

Societăţi şi cvasi-societăţi non-financiare. Aceste unităţi economice au ca

activitate principală producţia de bunuri şi servicii – exclusiv serviciile financiare –

destinate vânzării: societăţi comerciale private, întreprinderi publice, cooperative. Sunt

cuprinşi astfel toţi acei agenţi economici care produc pentru piaţă, oferă bunuri

comerciale şi obţin pe această bază venituri.


47 MICROECONOMIE

Instituţii de credit. Cea mai mare a agenţilor economici efectuează operaţiuni

financiare fără ca acestea să reprezinte activitatea lor principală. Unităţile economice

aparţinând acestui sector au însă ca funcţie principală realizarea de operaţiuni financiare.

În acest sens, ele mobilizează resursele băneşti temporar disponibile şi le redistribuie,

finanţând astfel economia. În această categorie sunt cuprinse băncile – banca centrală şi

băncile comerciale – şi alte organisme financiare specializate.

Instituţii de asigurări. Aceste instituţii asigură o plată în caz de realizare a

riscului, în schimbul primelor contractuale şi a cotizaţiilor voluntare care le sunt vărsate.

Administraţii publice. Acest sector cuprinde unităţi care prestează servicii

nemarfare pentru colectivitate şi redistribuie veniturile. În mod concret, există

administraţii publice centrale (statul şi alte organisme ale administraţiei centrale),

administraţii publice locale şi administraţii de securitate socială. Resursele lor provin din

vărsăminte obligatorii de la alte sectoare, primite direct sau indirect.

Administraţii private. Acestea reprezintă organisme fără scop lucrativ care

furnizează unor grupuri speciale de menaje servicii marfare şi nemarfare. Aici sunt

incluse partidele politice, sindicatele, asociaţiile culturale. Resursele lor sunt constituite

din contribuţiile voluntare ale menajelor.

Menaje sau gospodării. Aici sunt incluse ansamblul persoanelor fizice aflate

în calitate de consumatori şi, eventual, în calitate de producători atunci când producţia

este organizată în cadrul întreprinderilor individuale. În această ultimă ipostază, menajele

oferă bunuri şi servicii marfă nefinanciare. Veniturile obţinute, cu precădere din plata

muncii dar şi din unele transferuri efectuate de alte sectoare, sunt destinate satisfacerii

nevoilor de consum. Justificarea includerii întreprinderilor individuale în acest sector

rezidă în faptul că ele sunt animate de o logică a bunăstării individuale.

Străinătatea (restul lumii sau exteriorul). Acest sector sintetizează relaţiile

dintre unităţile rezidente (cu centrul principal de activitate pe teritoriul ţării de referinţă)

şi cele nerezidente.

O asemenea grupare a agenţilor economici răspunde unor cerinţe de obţinere şi

agregare a rezultatelor economice de la nivel inferior la nivel macroeconomic.


48 MICROECONOMIE

III.2. OPERAŢIUNI ALE AGENŢILOR ECONOMICI

În vederea realizării propriilor interese agenţii economici desfăşoară o serie de

operaţiuni. Acestea sunt extrem de diverse şi constituie premisa tranzacţiilor economice.

Operaţiunile pe care le efectuează agenţii economici se pot structura în:

(1) Operaţiuni asupra bunurilor şi serviciilor. Aceste operaţiuni privesc

crearea, transformarea, circulaţia şi utilizarea bunurilor şi serviciilor. În mod concret, sunt

incluse în această categorie producţia de bunuri şi servicii, consumurile intermediare,

consumul final, investiţiile, exporturile, importurile, achiziţiile nete de terenuri şi active

incorporale, consumul de capital fix.

Bunurile şi serviciile au caracter marfar şi nemarfar. Cele cu caracter marfar se

schimbă pe piaţă contra unui preţ. Ele sunt oferite de ansamblul sectoarelor instituţionale.

Administraţiile publice şi uneori cele private oferă servicii nemarfare care nu presupun

plata unei sume în schimbul lor (de exemplu, serviciile de învăţământ sau sănătate).

(2) Operaţiuni de repartiţie. Aceste operaţiuni se referă la formarea şi circulaţia

veniturilor. Ele cuprind transferuri curente şi transferuri în capital. În cadrul operaţiilor de

repartiţie, cea mai mare pondere o deţin transferurile curente. Ele se referă la obţinerea

salariilor, profiturilor, dobânzilor, formarea veniturilor de transfer operate prin

administraţiile publice, alte transferuri curente precum impozitele directe şi indirecte şi

contribuţiile sociale.

Transferurile în capital vizează, pe de o parte, sprijinirea investiţiilor prin

acordarea de prime şi diverse subvenţii, iar, pe de altă parte, impozitele pe capital

(prelevări din donaţii şi succesiuni în cazul transferurilor cu titlu gratuit).

Operaţiile de repartiţie descriu astfel distribuţia veniturilor rezultate din producţie

precum şi redistribuirea asigurată de administraţiile publice. Impozitele percepute de stat

şi de colectivităţile locale fac obiectul redistribuirii către întreprinderi sub forma

subvenţiilor de exploatare (sume ce permit întreprrinderilor să vândă la un preţ inferior

costurilor de producţie) sau către menaje. În mod analog, cotizaţiile sociale sunt

redistribuite sub forma prestaţiilor sociale. Instituţiile financiare contribuie la repartiţia


49 MICROECONOMIE

veniturilor acordând dobânzi şi dividende sau beneficiind de dobânzi şi dividende. În

acelaşi timp, există o multitudine de transferuri de venituri între un stat şi restul lumii.

(3) Operaţiuni financiare. Operaţiunile financiare se referă la crearea şi

circulaţia mijloacelor de plată, plasare şi finanţare.

Unele unităţi economice dispun de resurse care exced la un moment dat nevoile

lor. Ele dispun ca urmare de capacitate de finanţare. Alte unităţi au nevoie de finanţare

căci nevoile lor sunt mai mari decât resursele disponibile. Aceste unităţi economice, în

măsura în care îşi găsesc creditori, se îndatorează şi devin debitori. Operaţiunile

financiare se află în legătură cu fluxurile de creanţe şi datorii existente între diferite

sectoare instituţionale. Ultimele se materializează fie printr-un suport de tipul biletelor de

bancă, monedei metalice, titlurilor, fie în simple înscrieri în conturi deschise la instituţiile

specializate.

Operaţiile financiare constituie contrapartida celei mai mari părţi a operaţiilor

asupra bunurilor şi serviciilor sau a operaţiilor de repartiţie deoarece aceste operaţii

presupun cel mai adesea moneda şi creditul.

Operaţiile financiare cuprind o primă categorie de instrumente de plasament a

căror achiziţie depinde de decizia creditorului de a constitui o rezervă de mijloc de plată

însoţită de alegerea între diverse plasamente - mijloace de plată internaţionale, moneda,

bunuri negociabile, obligaţiuni şi acţiuni. O altă categorie este reprezentată de acele

instrumente de finanţare rezultate dintr-un acord între creditor şi debitor în contrapartida

unui transfer de monedă, unei cesionări dintr-un bun sau unei prestări de servicii. O

ultimă categorie de operaţiuni financiare este reprezentată de rezervele tehnice de

asigurare care sunt o datorie a companiilor de asigurare faţă de asiguraţi.

Operaţiunile agenţilor economici au loc prin intermediul schimbului pe piaţă.

Astfel, între agenţii economici au loc permanente fluxuri de bunuri şi servicii şi,

respectiv, fluxuri de venituri şi cheltuieli.


50 MICROECONOMIE

III.3. CIRCUITUL ECONOMIC

Într-o economie de piaţă cea mai mare parte a tranzacţiilor economice se

desfăşoară prin intermediul pieţei. Tranzacţiile de piaţă presupun ca oricărui transfer de

bunuri şi servicii să-i corespundă o contrapartidă. Aceasta poate fi reprezentată fie de un

alt bun sau serviciu, fie de o sumă de bani echivalentă. În acest caz, se identifică două

categorii de fluxuri economice: fluxuri reale (de bunuri şi servicii ale factorilor de

producţie) şi fluxuri monetare (de venituri şi cheltuieli). Ele sunt de aceeaşi mărime însă

au sens opus.

Circuitul economic reprezintă ansamblul fluxurilor reale şi monetare care

evidenţiază interacţiunile de natură tranzacţională dintre agenţii economice care

acţionează în cadrul economiei.

În condiţiile unei simplificări extreme se poate considera că o economie se

compune din două mari grupe de unităţi economice: grupa întreprinderilor şi grupa

menajelor. Prima categorie de agenţi economici cuprinde ansamblul întreprinderilor

rezidente şi constituie unul dintre polii circuitului economic. Menajele reprezintă cel de al

doilea pol al circuitului economic.

Într-o asemenea economie simplificată nu există stat, nici instituţii de credit şi

nici exteriorul.

Operaţiunile descrise în schema simplificată a circuitului economic se derulează

numai în interiorul economiei naţionale. O economie care nu are relaţii cu exteriorul este

numită economie închisă. Operaţiile la care participă agenţii economici sunt doar operaţii

de producţie şi de consum. Alte operaţii precum cele de economisire şi investiţie sunt

ignorate.

Descrierea circuitului economic poate fi imaginată într-o economie non-monetară

sau într-o economie monetară.

Circuitul economic într-o economie non-monetară: fluxuri reale

În schema de mai jos sunt prezentate doar fluxurile reale – de bunuri şi servicii şi

de factori de producţie, care se derulează între cele două grupe de agenţi economici.


51 MICROECONOMIE

Menajele sunt cele ce furnizează factorii de producţie necesari desfăşurării proceselor de

producţie din cadrul întreprinderilor. În cadrul acestor procese de producţie, sunt

combinaţi factorii de producţie iar rezultatul se concretizează în bunuri şi servicii.

Urmează un al doilea flux real, acela al trecerii bunurilor şi serviciilor de consum de la

întreprinderile producătoare la menaje.

Acest circuit poate fi rezumat astfel: întreprinderile folosesc factorii de producţie

furnizaţi de către menaje, iar pentru aceasta le remunerează în natură, oferindu-le bunuri

şi servicii de consum.

O asemenea schemă presupune că întreaga producţie de bunuri şi servicii a

întreprinderilor ajunge integral la menaje. În realitate, o parte din această prroducţie este

formată din bunuri de capital tehnic ai cărei utilizatori sunt tot întreprinderile.

Bunuri şi servicii

Întreprinderi Menaje

Factori de producţie

Fig. 3.1. Circuitul economic într-o economie non-monetară: fluxuri reale


52 MICROECONOMIE

Circuitul economic într-o economie monetară: fluxuri monetare

Funcţionarea unei economii conform schemei precedente nu este imposibilă. Ea

corespunde folosirii generalizate a trocului. Diviziunea muncii şi specializarea

producătorilor a condus la extinderea considerabilă a producţiei de bunuri şi servicii.

Schimbul bazat pe troc presupunea ca un agent economic specializat să ofere ceea ce

realiza ca excedent dintr-un bun altui agent economic care proceda analog, însă era

specializat în producerea altui bun. Existenţa trocului ca modalitate de schimb impunea

existenţa dublei coincidenţe de dorinţe ceea ce este greu de imaginat într-o economie

aflată într-un proces continuu de dezvoltare a producţiei de bunuri. Schimburile, devenite

multilaterale, cer utilizarea unui intermediar precum moneda.

Trecerea de la o economie non-monetară la o economie monetară are următoarele

consecinţe:

fluxurile reale constituite din bunuri şi servicii (de consum sau ale factorilor)

sunt evaluate cu ajutorul monedei;

fluxurile monetare însoţesc fluxurile reale; ele corespund veniturilor monetare

primite de menaje în schimbul serviciilor furnizate întreprinderilor; după

încasarea acestor venituri menajele le folosesc pentru a cumpăra bunuri şi

servicii de consum.

Figura 3.2 prezintă aceste fluxuri monetare împrreună cu cele reale în cadrul unei

economii monetare. Trecerea factorilor de producţie în general, inclusiv munca, de la

menaje către întreprinderi se realizează prin intermediul pieţei factorilor de producţie.

În acelaşi mod se petrece şi trecerea bunurilor şi serviciilor de la întreprinderi

către menaje. Fiecare piaţă presupune întâlnirea şi confruntarea cererii şi ofertei.

Rezultatul îl constituie formarea unui preţ, în schimbul căruia orice agent economic

obţine ceea ce doreşte, factori de producţie sau bunuri şi servicii.

Această schemă presupune că veniturile obţinute de menaje sunt folosite integral

pentru a cumpăra bunuri şi servicii.


53 MICROECONOMIE

În realitate, doar o parte din aceste venituri sunt folosite pentru achiziţionarea de

bunuri şi servicii. Cealaltă parte este însă economisită.

Bunuri şi servicii Piaţa b. şi s. Bunuri şi servicii

Încasări din vânzarea b. şi s. Cheltuieli cu b. şi s.

Întreprinderi Menaje

Cheltuieli Piaţa muncii Venituri din

cu fact. de prod. vânzarea f.d.p.(salarii)

Factori de producţie Factori de producţie

Fig. 3.2. Circuitul economic într-o economie monetară: fluxuri reale şi monetare

Analiza circuitului evidenţiază faptul că cele patru fluxuri sunt interdependente.

Nu se poate suprima fluxul de venituri monetare fără a suprima şi fluxul privind

cheltuielile monetare ale aceloraşi agenţi economici. În mod similar, nu se poate suprima

fluxul de factori de producţie fără a suprima şi fluxul de bunuri şi servicii.

Interdependenţa perfectă a fluxurilor economice conduce la a spune că acest circuit este

închis.

Schemele prezentate corespund unui circuit economic simplificat. Acest lucru este

suficient pentru a înţelege modul în care bunurile de consum şi factorii de producţie

circulă în economie şi cum sunt dublate fiecare de un flux monetar. Extinderea acestei

scheme presupune integrarea şi celorlalţi agenţi economici în cadrul ei precum şi a altor

operaţii de genul celor de economisire şi investiţie.

0 Q

c 0

0 L

0 c

P

S


54 MICROECONOMIE

REZUMAT

Agentul economic reprezintă o persoană sau un grup de persoane (fizice şi/sau

juridice) care participă la viaţa economică, având funcţii bine determinate în cadrul

acesteia.

Agenţii economici se pot grupa în funcţie de criterii diverse. Gruparea lor în cadrul

sectoarelor instituţionale se bazează pe funcţia principală realizată.

Cele şapte sectoare instituţionale sunt: societăţi şi cvasi-societăţi non-financiare,

instituţii de credit, instituţii de asigurări, administraţii publice, administraţii private,

menaje şi străinătatea.

Operaţiunile la care participă agenţii economici sunt: operaţiuni asupra bunurilor şi

serviciilor, operaţiuni de repartiţie, operaţiuni financiare.

Între agenţii economici se derulează fluxuri reale şi fluxuri monetare. Fluxurile reale

sunt fluxuri de bunuri şi servicii şi de factori de producţie. Fluxurile monetare sunt

fluxuri de venituri şi cheltuieli.

Circuitul economic cuprinde ansamblul fluxurilor reale şi monetare corespunzătoare

interacţiunilor de natură tranzacţională dintre agenţii economici care acţionează în

cadrul economiei.

TERMENI CHEIE

Agent economic

Societăţi şi cvasi-societăţi non-financiare

Instituţii de credit

Instituţii de asigurări

Administraţii publice

Administraţii private

Menaje

Străinătatea

Operaţiuni asupra bunurilor şi serviciilor


55 MICROECONOMIE

Operaţiuni de repartiţie

Operaţiuni financiare

Fluxuri reale

Fluxuri monetare

Circuitul economic

III.4. TEMA DE CONTROL A UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE NR.

3

1. Care sunt agenţii economici dintr-o economie de piaţă?

2. Enumeraţi şi caracterizaţi principalele operaţiuni pe care le efectuează agenţii

economici.

3. Care este semnificaţia economică a fluxului circular al venitului?

4. Prezentaţi conţinutul fluxurilor monetare şi reale şi arătaţi cum se articulează ele în

cadrul unei economii monetare.

III.5. TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 3

1. Într-o economie de piaţă, sunt agenţi economici financiari:

a) societăţile comerciale industriale;

b) menajele;

c) partidele politice;

d) băncile;

e) fundaţiile.


56 MICROECONOMIE

2. Sunt agenţi economici non-financiari:

a) băncile;

b) instituţiile financiare specializate;

c) societăţile comerciale;

d) bursele de valori;

e) administraţiile publice.

3. În cadrul operaţiunilor asupra bunurilor şi servicilor sunt cuprinse:

a) producerea bunurilor şi serviciilor;

b) consumul de bunuri;

c) formarea de capital;

d) importurile şi exporturile;


4. În cadrul operaţiunilor de repartiţie sunt incluse:

a) remunerarea salariaţilor;

b) impozitele legate de producţie şi de import;

c) subvenţiile de exploatare;

d) veniturile proprietăţii şi ale întreprinderii;


5. Nu sunt operaţiuni financiare:

a) realizarea de profituri;

a) emisiunea de monedă;

b) tranzacţiile la bursa de valori;

c) acordarea de credite;

d) consumul de bunuri şi servicii.

6. Instrumentele legate de operaţiunile financiare sunt:

a) instrumentele de plată;

b) instrumentele de plasament;


57 MICROECONOMIE

c) instrumentele de finanţare;

d) rezervele tehnice de finanţare;


7. În cadrul fluxului circular al venitului într-o economie, menajele

furnizează..........şi primesc............care atunci când sunt................devin...........pentru

întreprinderi:

a) bunuri/bani/economisite/capital;

b) bunuri/obligaţiuni/folosite/încasări;

c) resurse de muncă/salarii/ cheltuite/încasări;

d) venituri monetare/bunuri/consumate/capial;

e) capital/dobânzi/cheltuite/încasări.

III.6. BIBLIOGRAFIA SPECIFICĂ UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE

NR. 3

1. Genereux, J., Economie Politică - Microeconomie, Ed. All-Beck, Bucureşti

2000.

2. Griffiths, A.; Wall, S., Intermediate Microeconomics, Theory and Applications,

Longman, 1996.

3. Hausman, D., Filozofia ştiinţei economice, Antologie, Ed. Humanitas, Bucureşti,

1993.

4. Heyne, P., Modul economic de gândire, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1991.


58 MICROECONOMIE

5. Hirschleifer, J, The Expandind Domain of Economics, American Economic

Review, December 1985.


59 MICROECONOMIE

IV. Unitatea de învăţare nr. 4

CEREREA, OFERTA ŞI ECHILIBRUL

PIEŢEI



După studiul acestei unităţi de învăţare studenții vor înțelege :

Cum se formează cererea şi oferta

Care sunt factorii care determină cererea şi oferta unui bun

Ce este elasticitatea cererii şi ofertei şi care sunt formele acesteia

Cum determină cererea şi oferta preţul unui bun şi cantitatea tranzacţionată

Care este rolul preţurilor în alocarea resurselor rare în cadrul economiei de

piaţă


IV.1. Cererea (pag. 79)

IV.2. Oferta (pag.97)

IV.3. Echilibrul pieţei şi efectele modificărilor cererii şi oferte (pag. 100)

IV.4. Rolul preţurilor în alocarea resurselor în economia de piaţă (pag. 106)

IV.5. Tema de control a unităţii nr. 4 (pag. 109)

IV.6. Testul de autoevaluare nr. 4 (pag. 110)

IV.7. Bibliografia specifică unităţii nr. 4 (pag. 111)


60 MICROECONOMIE

Într-o economie liberă cea mai mare parte a bunurilor şi serviciilor ajung la

consumatori prin mijlocirea pieţei. Prin intermediul pieţei, cumpărătorii, ca purtători ai

cererii, şi vânzătorii, ca purtători ai ofertei, se întâlnesc şi comunică în vederea

schimbului de bunuri şi servicii.

Analiza cererii şi ofertei permite înţelegerea modului de stabilire a preţurilor

bunurilor şi serviciilor pe diferite pieţe precum şi a influenţei acestor preţuri asupra

cantităţii tranzacţionate.

Pentru a analiza modul cum funcţionează pieţele, trebuie mai întâi înţelese

conceptele de cerere şi ofertă3.

IV.1. CEREREA

Începem studiul asupra pieţelor prin examinarea comportamentului

cumpărătorilor. În acest sens, vom vedea cum preţul determină cantitatea cerută dintr-un

bun şi care sunt ceilalţi factori care determină cererea.

Cererea individuală şi cererea pieţei

Cererea reprezintă cantităţile dintr-un bun sau serviciu pe care un consumator

poate şi este dispus să le achiziţioneze de pe piaţă la niveluri diferite de preţ, ceteris

paribus.

Cererea reprezintă relaţia între diferitele preţuri posibile ale unui bun şi cantităţile

din bunul respectiv care pot fi cumpărate4. Ar fi fals să admitem, fără nici o precizare, că

cererea de autoturisme într-o ţară este de x milioane unităţi. Acest număr reprezintă

cantitatea posibil de cumpărat ţinând seama de preţurile autoturismelor, de veniturile

cumpărătorilor dar şi de ansamblul condiţiilor economice din cursul perioadei respective.

Dacă preţurile ar fi mai mici, cu siguranţă cantitatea cerută ar fi mai mare. În plus, preţul

3 Principiile analizei cererii şi ofertei, a echilibrului pieţei şi a formării preţului de echilibru se

datorează lui Alfred Marshall (1842-1924), economist britanic, profesor la Cambridge. Cea mai

importantă lucrare a acestuia este The Principles of Economics , publicată în 1890. 4 Analiza se va concentra asupra pieţei bunurilor, însă concluziile desprinse au caracter general,

fiind aplicabile şi pieţelor resurselor economice unde se manifestă cererea întreprinzătorilor

pentru un anumit factor de producţie.


61 MICROECONOMIE

nu poate constitui singura explicaţie a alegerilor consumatorilor. În acest sens, se mai

reţin drept cauze orarul magazinelor, amplasarea acestora, spiritul de economisire al

familiilor precum şi comportamentul vânzătorilor.

Economiştii utilizează sintagma ceteris paribus pentru a semnifica faptul că toate

variabilele relevante, exceptând cele studiate în acel moment, sunt menţinute constante.

Fraza în latină înseamnă “toate celelalte condiţii rămân neschimbate”. De aceea, atunci

când definim termenul de cerere doar relaţia preţ-cantitate cerută este evidenţiată, alţi

factori de influenţă fiind consideraţi, în acel moment, constanţi.

Pe orice piaţă, ceteris paribus, există o relaţie de inversă proporţionalitate între

preţul unui bun (P) şi cantitatea solicitată (Q) de cumpărători.

Atunci când preţul creşte, cantitatea cerută scade. Şi invers, scăderea preţului este

însoţită de creşterea cantităţii cerute.

În cazul de faţă, preţul apare ca o variabilă independentă, iar cantitatea cerută este

variabilă dependentă. Această relaţie între preţ şi cantitatea cerută este valabilă pentru

cele mai multe bunuri din economie şi, fiind atât de răspândită, economiştii o numesc

legea cererii.

Un asemenea efect al modificării preţului asupra cantităţii cerute reprezintă o

reacţie aşteptată deoarece:

dacă preţul bunului analizat scade, iar preţurile altor bunuri rămân constante (clauza

ceteris paribus spune aceasta) oamenii vor substitui în favoarea bunului mai ieftin;

când preţul bunului analizat scade, iar venitul şi preţurile altor bunuri rămân

neschimbate, oamenii se simt mai bogaţi. În consecinţă, ei îşi vor folosi puterea de

cumpărare suplimentară pentru a achiziţiona mai multe bunuri, inclusiv din cel al

cărui preţ s-a redus.

Relaţia dintre evoluţia preţului şi cantitatea cerută se poate ilustra cu ajutorul unui

tabel (tabelul 4.1), unei funcţii sau unui grafic (figura 4.1).


62 MICROECONOMIE

Relaţia dintre preţ şi cantitatea cerută

Tabelul 4.1

Preţul 1 2 3 4 5

Cantitatea cerută 9 8 7 6 5

Funcţia cererii, pentru cazul liniar, este de forma Q = a – bP, unde a şi b sunt

coeficienţi pozitivi. Un caz particular de funcţie a cererii, corespunzător datelor din

tabelul 4.1, este de forma Q = 10 - P (a este 10, iar b este egal cu 1).

P

P2

P1

C

0 Q2 Q1 Q

Fig. 4.1. Curba cererii

Curba cererii constituie o reprezentare grafică a relaţiei dintre preţul unui bun şi

cantitatea solicitată de un cumpărător. Preţul este figurat pe axa verticală, iar cantitatea

cerută pe axa orizontală.

Acest mod de reprezentare vine de la Alfred Marshall care a privit curba cererii

din punct de vedere al vânzătorului. Vânzătorul ar putea să se întrebe “Dacă eu produc x

unităţi dintr-un bun care ar fi cel mai mare preţ la care pot vinde fiecare unitate?”.

Astfel, din punct de vedere al vânzătorului, cantitatea este variabilă independentă

şi atunci îşi găseşte locul pe abscisă, iar preţul este variabilă dependentă şi este

reprezentat pe ordonată.


63 MICROECONOMIE

Curba cererii este descrescătoare, iar panta este negativă. Aceasta este justificată

de legea cererii. Dacă cantitatea cerută creşte la scăderea preţului, atunci curba care

reflectă o asemenea relaţie trebuie să fie înclinată spre în jos, de la stânga la dreapta.

În general, nu există nici un motiv pentru ca o curbă tipică a cererii să aibă pantă

constantă sau relaţia între preţ şi cantitate să fie liniară. Pentru simplificarea prezentării,

curbele cererii sunt deseori trasate în acest mod.

Privită la nivelul unui singur cumpărător, curba anterioară reprezintă curba cererii

individuale (individ, firmă). Există probabil alţi n - 1 cumpărători, fiecăruia

corespunzându-i o altă curbă a cererii, având un comportament relativ specific.

În mod normal, toţi cumpărătorii vor reacţiona prin reducerea cantităţii cerute la

creşterea preţului. Şi invers, vor spori această cantitate dacă preţul bunului se reduce.

Pentru a analiza modul cum funcţionează pieţele economistul este interesat într-o

mai mare măsură să cunoască cererea pieţei pentru un bun decât cererea individuală.

Cererea pieţei rezultă din însumarea cererilor individuale pentru un anumit bun.

În mod analog cu cazul anterior, relaţia dintre evoluţia preţului şi cantitatea cerută

de ansamblul cumpărătorilor se poate ilustra cu ajutorul unui tabel, unei funcţii sau unui

grafic.

Curba cererii pieţei pentru un bun indică deci cantităţile diferite din acel bun pe

care consumatorii în ansamblul lor pot şi sunt dispuşi să le achiziţioneze de pe piaţă la

niveluri diferite de preţ. Şi în acest caz, cantitatea cumpărată dintr-un bun este funcţie

descrescătoare în raport cu preţul său.

Exemplu: determinarea cererii pieţei

Considerăm o piaţă ipotetică unde există doar doi consumatori. Funcţiile cererii

pentru fiecare consumator au următoarele expresii:

Q1 (P1)= 20 - P

Q2 (P2)= 10 – 2P

Deoarece o cantitate cerută negativă nu are semnificaţie economică, prin funcţiile

cererii individuale înţelegem în cazul de faţă:

Q1 (P1)= max 20 - P, 0

Q2 (P2)= max 10 – 2P, 0 ;


64 MICROECONOMIE

Cererea pieţei rezultă din agregarea cererilor individuale. Suma celor două cereri

se prezintă ca în figura de mai jos, cu un nod pentru P = 5.

P P P

Q1(P1) Q1(P1) + Q2(P2)

5 Q2(P2)

0 Q1 0 Q2 0 Q1 + Q2

Fig. 4.2. Curbele cererii individuale şi curba cererii pieţei

Factorii cererii

Curba cererii surprinde relaţia dintre preţ şi cantitatea cerută. Ea cuprinde

numeroase perechi preţ-cantitate pentru un anumit set de circumstanţe. Deci, unui singur

preţ îi corespunde o singură valoare pentru cantitatea cerută. Modificarea preţului

conduce la o modificare în sens opus a cantităţii cerute, ceea ce se traduce printr-o

mişcare de-a lungul curbei cererii. Clauza ceteris paribus presupune că alţi factori cu

influenţă asupra cererii nu se modifică. În realitate, toţi aceşti factori nu rămân constanţi

în timp, iar modificarea lor determină schimbarea cererii.

Factorii cererii unui bun, alţii decât preţul acestuia, sunt:

- preţurile altor bunuri

- venitul consumatorilor

- preferinţele (gusturile) consumatorilor

- aşteptările consumatorilor

- numărul consumatorilor

- politica guvernamentală

- factorii sezonieri

O modificare într-unul din factorii cererii, altul decât preţul bunului analizat, va

antrena deplasarea curbei într-un sens sau altul. În acest caz, curba cererii va surprinde tot

o relaţie preţ-cantitate, însă puţin schimbată deoarece “celelalte condiţii” s-au modificat.

Dacă mai mult dintr-un bun este cerut pentru fiecare nivel de preţ, atunci curba cererii se


65 MICROECONOMIE

deplasează spre dreapta (figura 4.3 a). Aceasta înseamnă creşterea cererii. Dacă mai puţin

dintr-un bun este cerut pentru fiecare nivel de preţ, curba cererii se deplasează spre stânga

(figura 4.3 b). Aceasta înseamnă reducerea cererii.

P P

C C‟ C‟ C

0 Q 0 Q

(a) creşterea cererii (b) reducerea cererii

Fig. 4.3. Deplasările curbei cererii

Să analizăm în continuare fiecare dintre condiţiile cererii:

a) preţurile altor bunuri

Două bunuri se pot afla într-o relaţie de substituibilitate, complementaritate sau

neutră. Pentru două bunuri substituibile (două mărci de petrol, carnea de vită şi carnea de

pui, untul şi margarina, biletele de cinema şi casetele video închiriate), modificarea

preţului unui bun va determina modificarea în acelaşi sens a cererii celuilalt bun. De

exemplu, creşterea preţului cărnii de vită va face ca cererea pentru carnea de pui să

crească. Curba cererii de carne de pui se va deplasa spre dreapta.

În cazul bunurilor complementare (computerele şi software-ul, autoturismele şi

benzina), modificarea preţului unui bun va conduce la modificarea în sens opus a cererii

celuilalt bun. De exemplu, creşterea preţului la benzină va conduce la reducerea cererii de

autoturisme. Curba cererii de autoturisme se va deplasa spre stânga.

În cazul bunurilor aflate în relaţie neutră modificarea preţului unui bun nu

afectează cererea celuilalt bun.

Proprietatea a două bunuri de a fi substituibile sau complementare depinde şi de

atitudinea cumpărătorilor faţă de ele nu doar de proprietăţile bunurilor în sine. Pentru unii


66 MICROECONOMIE

consumatori brânza şi carnea de vită sunt substituibile datorită aportului de proteine, în

timp ce pentru alţii nu sunt. Unii consumatori consideră hamburgerii cu brânză drept

bunuri complementare, în timp ce pentru alţi consumatori o asemenea relaţie nu este

posibilă.

Referitor la efectele schimbărilor în preţurile altor bunuri, în afirmarea legii

cererii are importanţă preţul unui bun relativ la preţul altor bunuri. În timpul perioadelor

de inflaţie, nivelul mediu al tuturor preţurilor creşte şi distingem între preţurile relative şi

schimbarea în preţurile nominale (număr unităţi monetare plătite pentru un bun). În unele

situaţii, un bun poate deveni relativ mai ieftin în raport cu alte bunuri chiar dacă preţul

său a crescut, deoarece preţurile altor bunuri au crescut mai repede.

Dimensiunea până la care curbele cererii pentru un bun se schimbă ca răspuns la

schimbarea în preţul altor bunuri depinde de gradul în care bunurile sunt substituibile sau

complementare şi preţurile lor relative. De exemplu, reducerea preţului la maşini creşte

cererea de benzină. Invers, nu avem un efect de amploare comparabilă, datorită preţului

foarte mic al unui litru de benzină în raport cu cel al unui autoturism.

b) venitul consumatorilor

În funcţie de mărimea venitului disponibil, unele produse sunt accesibile pentru

unii consumatori în timp ce pentru alţii nu sunt accesibile. Când venitul creşte, oamenii

tind să cumpere o cantitate mai mare dintr-un bun. Astfel de bunuri se numesc bunuri

normale. Curba cererii acestor bunuri se deplasează spre dreapta odată cu creşterea

venitului consumatorilor. Rachetele de tenis, berea, autoturismele, biletele la teatru sunt

toate exemple de bunuri normale. Există situaţii în care creşterea venitului este însoţită de

reducerea cantităţii achiziţionate dintr-un bun. Astfel de bunuri se numesc bunuri

inferioare. Curba cererii lor se deplasează spre stânga odată cu creşterea venitului

consumatorilor. Un exemplu de bun inferior ar putea fi călătoriile cu autobuzul. Pe

măsură ce venitul creşte devine mai probabil pentru un consumator să-şi cumpere

autoturism sau să folosească taxiul, renunţând treptat la călătoria cu mijloacele de

transport în comun.


67 MICROECONOMIE

Ca şi în cazurile bunurilor substituibile sau complementare, proprietatea unui bun

de a fi normal sau inferior provine din alegerile consumatorului şi nu atât din proprietăţile

intrinseci ale bunurilor. Unul şi acelaşi bun poate fi considerat normal sau inferior de

consumatori diferiţi.

c) aşteptările consumatorilor

Dacă oamenii se aşteaptă ca preţul unui bun să crească relativ la alte bunuri ei vor

creşte rata achiziţiilor înainte ca modificarea preţului să se producă. Anticiparea

modificărilor de politică guvernamentală (introducerea de noi taxe în viitor) va determina

modificarea cererii în prezent.

d) preferinţele (gusturile) consumatorilor

Oamenii sunt diferiţi şi au preferinţe diferite. De exemplu, cei care au maşini au o

mică propensiune pentru transportul în comun. Iar unul şi acelaşi bun este sau nu dorit de

consumatori chiar dacă este accesibil.

Există schimbări care se produc rapid precum cele din domeniul muzicii sau

vestimenţaţiei. Alte schimbări cer mai mult timp, dar au caracter permanent. De exemplu,

grija pentru sănătate conduce la reducerea consumului de ţigări, creşterea consumului de

peşte sau de echipamente pentru exerciţii fizice. În fiecare din aceste cazuri, în condiţiile

menţinerii preţurilor bunurilor, cererea acestor bunuri se schimbă.

Rolul reclamei comerciale constă tocmai în intenţia de a influenţa gusturile în

favoarea bunului pentru care se face reclamă. Publicitatea adversă urmăreşte să reducă

consumul pentru un anumit bun (de exemplu, tutun sau alcool).

Trebuie precizat, că economiştii nu-şi propun să explice gusturile oamenilor.

Acestea sunt bazate pe factori istorici şi psihologici, aflaţi dincolo de domeniul

economiei.

e) numărul consumatorilor

Cantitatea cerută este în funcţie de numărul şi structura consumatorilor. Aceste

schimbări nu sunt întotdeauna semnificative pe termen scurt. De exemplu, creşterea

natalităţii în perioada imediat postbelică, a condus la creşterea în timp a cererii de jucării


68 MICROECONOMIE

şi servicii în creşe şi grădiniţe, apoi de locuinţe şi alte bunuri durabile şi mai târziu de

servicii geriatrice.

f) factorii sezonieri

Cererea pentru unele bunuri şi servicii variază, uneori sensibil, în cursul anului.

De exemplu, cererea de îngheţată creşte în timpul verii, iar cererea de umbrele în

anotimpul ploios.

Toţi aceşti factori acţionează practic asupra cererii în acelaşi timp, astfel încât este

aproape imposibil a stabili importanţa lor relativă. De exemplu, pentru studierea

influenţei modificării preţului asupra cantităţii cerute de televizoare trebuie să izolăm

această influenţă. Însă, apar concomitent modificări şi influenţe din partea celeorlalţi

factori. În analizele următoare folosim clauza ceteris paribus pentru a putea calcula

efectul modificării unei variabile asupra cantităţii cerute. O funcţie a cererii de genul Q =

a- bP este o abstracţie, însă trebuie apelat la simplificări pentru ca relaţiile dintre variabile

să apară foarte clar.

Elasticitatea cererii

Cum cererea unui bun este funcţie de preţul acelui bun, preţul altor bunuri sau

venitul consumatorului apare interesant de determinat ce se întâmplă cu cantitatea cerută

în urma unei variaţii determinate a variabilelor de mai sus.

Economiştii folosesc termenul de elasticitate a cererii pentru a surprinde

modificarea cantităţii cerute dintr-un bun ca efect al modificării preţului acelui bun sau

altui factor de influenţă, în condiţiile în care ceilalţi factori rămân constanţi.

Sensibilitatea unei variabile economice la modificarea alteia se poate exprima în

numeroase moduri, depinzând de unităţile de măsură alese. De exemplu, creşterea cu 100

unităţi monetare a preţului unui bun duce la reducerea cu 50 unităţi de produs sau cu

1000 kg. a cantităţii cerute de consumatori. Afirmaţiile sunt echivalente, diferind doar

unităţile de măsură în care este exprimată modificarea cantităţii cerute. Pentru a evita


69 MICROECONOMIE

confuzia provenită din alegerile unităţilor de măsură este necesară standardizarea lor. În

acest sens se recurge la exprimarea acestor modificări în expresie procentuală.

Aprecierea elasticităţii cererii în raport cu un factor de influenţă se realizează cu

ajutorul coeficientului de elasticitate. Coeficientul elasticităţii cererii se obţine prin

raportarea modificării relative a cantităţii cerute la modificarea relativă a factorului de

influenţă.

Elasticitatea cererii unui bun se studiază, de regulă, în raport cu preţul acelui bun,

preţul altor bunuri aflate în relaţie cu bunul considerat şi venitul consumatorilor. În

fiecare din aceste cazuri acţionează clauza ceteris paribus.

Elasticitatea cererii în funcţie de preţ

Coeficientul elasticităţii cererii în funcţie de preţ are următoarea expresie:

Ecp = Q / Q0 : P / Po

unde

Q şi P reprezintă modificările absolute ale cantităţii cerute şi, respectiv, ale

preţului, iar Q0 şi Po reprezintă nivelurile iniţiale ale cantităţii cerute şi preţului.

Coeficientul de elasticitate a cererii în raport cu preţul bunului sau serviciului este

negativ deoarece modificarea cantităţii cerute şi modificarea preţului au sensuri diferite5.

În funcţie de valorile coeficientului de elasticitate a cererii în raport cu preţul, se

disting următoarele tipuri de cerere:

a) cerere inelastică, când -1 < Ecp < 0

5 Coeficientul de elasticitate a cererii în raport cu preţul poate fi determinat şi în modul, caz în care valorile sale devin

superioare lui zero.


70 MICROECONOMIE

O modificare a preţului cu 1% este însoţită de o modificare în sens opus şi mai slabă a

cantităţii cerute. Pentru aceste bunuri creşterea preţului determină reducerea cumpărărilor

în mai mică măsură. Bunurile alimentare sunt cunoscute ca bunuri inelastice.

b) cerere cu elasticitate unitară, când Ecp = - 1

Preţul şi cantitatea cerută evoluează proporţional, însă în sens invers. O creştere a preţului

cu 1% determină reducerea cu 1% a cantităţii cerute.

c) cerere elastică, când Ecp < -1

O modificare a preţului cu 1% este însoţită de o modificare în sens opus şi mai amplă a

cantităţii cerute. Astfel, o modificare a preţului generează un efect relativ mai mare

asupra cantităţii cumpărate. Un exemplu de astfel de bunuri sunt bunurile de lux precum

călătoriile cu vaporul sau hainele de blană naturală. Aceste bunuri sunt substituite în

consum odată cu creşterea preţurilor.

d) cerere perfect inelastică, când Ecp = 0

Modificarea preţului nu este însoţită de nici-o variaţie a cantităţii cerute.

e) cerere perfect elastică, când Ecp

O modificare a preţului oricât de mică este însoţită de o variaţie infinită a cantităţii cerute.

Ultimele două cazuri au mai mult o valoare teoretică decât practică.

Elasticitatea cererii în funcţie de preţul altor bunuri (elasticitatea încrucişată)

Coeficientul elasticităţii încrucişate are următoarea expresie:

Ecpij = Qi / Q0i : Pj / Poj


71 MICROECONOMIE

unde

Qi şi Pj reprezintă modificările absolute ale cantităţii cerute din bunul i şi,

respectiv, ale preţului bunului j, iar Q0 şi Po reprezintă nivelurile iniţiale ale

cantităţii cerute şi preţului aceloraşi bunuri.

Coeficientul elasticităţii încrucişate poate avea atât valori pozitive cât şi negative.

Putem caracteriza, în anumite cazuri, bunurile luate două câte două, după ce mai întâi am

definit cele două elasticităţi încrucişate:

Ecpij = Qi / Q0i : Pj / Poj Ecpji = Qj / Q0j : Pi / Poi

Bunurile i şi j se pot afla în una dintre situaţiile următoare:

- bunuri substituibile, dacă Ecpij > 0 şi Ecpji > 0 ;

- bunuri complementare, dacă Ecpij < 0 şi Ecpji < 0 ;

- bunuri în relaţie nedeterminată, dacă Ecpij > 0 şi Ecpji < 0 ;

Elasticitatea cererii în funcţie de venit

Coeficientul elasticităţii cererii în funcţie de venit are următoarea expresie:

Ecy = Q / Q0 : Y / Yo

unde

Q şi Y reprezintă modificările absolute ale cantităţii cerute şi, respectiv, ale

venitului, iar Q0 şi Yo reprezintă nivelurile iniţiale ale cantităţii cerute şi venitului.

În funcţie de mărimea acestui coeficient avem următoarele cazuri:

a) bunuri normale, când Ecy > 0


72 MICROECONOMIE

O creştere a venitului este însoţită de creşterea cantităţii cerute.

b) bunuri inferioare, când Ecy < 0

O creştere a venitului este însoţită de reducerea cantităţii cerute, în timp ce reducerea

venitului determină creşterea cantităţii cerute

Trebuie precizat că acelaşi bun poate fi normal sau inferior în funcţie de nivelul

venitului. Aproape toate bunurile sunt normale la niveluri suficient de joase ale venitului,

după cum pot fi inferioare la niveluri suficient de ridicate ale venitului.

Elasticitatea cererii şi încasările

Cunoaşterea elasticităţii cererii în raport cu preţul bunului este importantă pentru

evoluţia încasărilor vânzătorilor.

Pentru un producător volumul valoric al vânzărilor sau încasările (I) este dat de

produsul dintre preţul bunului şi cantitatea vândută din acest bun. Dacă preţul unui bun

creşte, cantitatea vândută scade, iar încasările pot să crească sau să se reducă. Evoluţia

încasărilor depinde de sensibilitatea cererii la modificarea preţului.

De exemplu, dacă cantitatea cerută scade semnificativ când preţul creşte,

încasările scad. Iar dacă cantitatea cerută nu se diminuează decât foarte puţin când preţul

creşte, încasările cresc. Sensul de modificare al încasărilor depinde în consecinţă de

elasticitatea cererii.

Se poate deduce pe baza calculelor de mai jos relaţia existentă între elasticitatea

cererii în raport cu preţul şi modificarea încasărilor. Pornim de la definiţia încasărilor ca

produs dintre preţ şi cantitate:

I = P Q

Presupunând că atât preţul cât şi cantitatea se modifică şi devin p + p şi q + q,

încasările devin:


73 MICROECONOMIE

I1 = ( P + P) (Q + Q)

sau

I1 = PQ + P Q + Q P + P Q

Calculând modificarea încasărilor I, obţinem:

I=P Q + Q P + P Q

Pentru valori mici ale lui P şi Q, ultimul termen poate fi neglijat, fără să se

modifice de o manieră semnificativă rezultatul. În aceste condiţii, putem rescrie variaţia

încasărilor astfel:

I = P Q + Q P

Această expresie arată că modificarea încasărilor este aproximativ egală cu suma

dintre preţul iniţial înmulţit cu variaţia cantităţii şi cantitatea iniţială înmulţită cu variaţia

preţului. Dacă se urmăreşte determinarea ratei de modificare a încasărilor în raport cu

modificarea preţului, relaţia anterioară se scrie astfel:

I P = Q + P Q P

Rezultatele anterioare pot fi tratate nu doar algebric ci şi geometric. Folosim în

acest sens figura 4.4.

Astfel, volumul valoric al încasărilor reprezintă suprafaţa unui dreptunghi cu o

latură reprezentând preţul iar cealaltă cantitatea.

Când preţul creşte, se adaugă o suprafaţă care este aproximativ egală cu Q P, dar

totodată se scade o suprafaţă egală cu P Q.

Pentru modificări nesemnificative ale preţului şi cantităţii se obţine o nouă

suprafaţă corespunzătoare expresiei anterior determinate.


74 MICROECONOMIE

P

P+ P

Q P Q P

P

P Q C

0 Q+ Q Q Q

Fig. 4.4. Modificarea încasărilor ca urmare a modificării preţului

Încasările pot înregistra orice evoluţie în funcţie de coeficientul de elasticitate.

Astfel, pentru ca încasările să crească este necesar ca elasticitatea cererii în raport cu

preţul să fie mai mică decât 1 în valoare absolută. Atunci când elasticitatea cererii în

raport cu preţul este superioară lui 1 în valoare absolută încasările se reduc.

Aceste relaţii pot fi deduse fără dificultate pornind de la relaţia anterioară, scrisă

după cum urmează:

P

Q

Q

P1 Q

P

I

Însă P

Q

Q

P este coeficientul de elasticitate. În consecinţă relaţia devine:

cpE1 Q

P

I

Pentru că elasticitatea cererii în funcţie de preţ este negativă, expresia se poate

scrie:

|cp

E| 1 QP

I

Această formulă evidenţiază modul cum reacţionează încasările la modificarea

preţurilor, ţinând seama de elasticitatea cererii. Situaţiile posibile în aceste circumstanţe

sunt sintetizate în tabelul 4.2.


75 MICROECONOMIE

Tabelul 4.2. Elasticitatea cererii, modificarea preţului şi modificarea încasărilor

Elasticitatea cererii Modificarea preţului Modificarea încasărilor

-1 < Ecp < 0

P < 0

P > 0

I < 0

I > 0

Ecp = -1

P < 0

P > 0

I = 0

I = 0

Ecp < -1

P < 0

P > 0

I > 0

I < 0

Acest tablou permite înţelegerea faptului că pentru a ajunge la acelaşi rezultat, de

pildă o creştere a încasărilor totale, sunt necesare două politici opuse de preţuri pentru

două bunuri diferite. Dacă elasticitatea cererii la preţ a unui bun în valoarea absolută este

mai mare decât 1, trebuie redus preţul, iar dacă elasticitatea cererii la preţ a altui bun este

mai mică ca 1, atunci trebuie crescut preţul.

IV.2. OFERTA

Analizăm în continuare cealaltă parte a pieţei, oferta. Vom examina relaţia dintre

preţ şi cantitatea oferită precum şi principalii factori care determină oferta.

Oferta individuală şi oferta pieţei

În mod analog cu cazul cererii, vom analiza mai întâi oferta unui vânzător

individual. Apoi, prin agregarea ofertelor individuale ajungem la oferta pieţei.

Oferta reprezintă cantităţile dintr-un bun sau serviciu pe care vânzătorul poate şi

este dispus să le furnizeze pe piaţă la niveluri diferite de preţ, ceteris paribus. Oferta


76 MICROECONOMIE

reprezintă relaţia între diferitele preţuri posibile ale unui bun şi cantităţile ce pot fi

vândute din bunul respectiv.

Pe orice piaţă, ceteris paribus, există o relaţie de directă proporţionalitate între

preţ şi cantitatea oferită. Dacă preţul creşte, atunci cantitatea oferită creşte şi ea, iar dacă

preţul scade cantitatea oferită se reduce. Economiştii numesc această relaţie de cauzalitate

dintre modificarea preţului unui bun şi schimbarea cantităţii oferite legea ofertei.

Relaţia dintre evoluţia preţului ca variabilă independentă şi cantitatea cerută ca

variabilă dependentă se poate ilustra cu ajutorul unui tabel (tabelul 4.3), unei funcţii sau

unui grafic (figura 4.5).

Relaţia dintre preţ şi cantitate oferită

Tabelul 4.3

Preţul 1 2 3 4 5

Cantitatea cerută 9 10 11 12 13

Funcţia ofertei, pentru cazul liniar este de forma Q = a + bP, unde a şi b sunt

coeficienţi.

Un caz particular de funcţie a ofertei, corespunzător datelor din tabelul 4.2, este

de forma Q = 8 + P (a este 8, iar b este egal cu 1).

P

O

P2

P1

0 Q1 Q2 Q

Fig. 4.5. Curba ofertei

În mod asemănător cu graficul cererii, cantitatea este măsurată pe axa orizontală

iar preţul este figurat pe axa verticală. Curba ofertei are pantă pozitivă şi este crescătoare


77 MICROECONOMIE

de la stânga la dreapta. Funcţia şi curba ofertei se supun legii ofertei. Acest lucru poate fi

înţeles cu ajutorul legii descreşterii randamentelor.

Să construim un exemplu pornind de la cazul unei fabrici producătoare de

biciclete. Dacă sunt folosiţi 10 lucrători, producţia zilnică este de 100 biciclete. În cazul

folosirii a 20 de lucrători, producţia creşte la 200 biciclete. Iar dacă numărul de lucrători

devine 30 producţia creşte cu numai 70 biciclete. Creşterea producţiei de biciclete într-un

asemenea mod verifică legea descreşterii randamentelor. Unităţi succesive de input,

precum munca în cazul de faţă, nu produc acelaşi output suplimentar. Presupunând

salariul constant, costul bicicletelor suplimentare este mai mare decât iniţial. Ceea ce

înseamnă că acestea vor fi produse doar dacă şi preţul lor de vânzare este mai ridicat.

Curba ofertei reflectă astfel creşterea costului producţiei suplimentare.

În mod similar, o fabrică de mobilă, cu o cantitate fixă de maşini, ar putea fi

capabilă să producă mai multe scaune numai plătind muncitorii pentru orele suplimentare

şi folosind maşinile mai mult timp. Sau un fermier care încearcă să crească cantitatea de

grâu pe o suprafaţă dată de pământ ar putea să o facă prin creşterea cantităţii de

îngrăşăminte. Dar dincolo de un anumit punct, cantitatea suplimentară de îngrăşăminte

conduce la mai puţin output suplimentar.

Dint-un alt unghi de vedere, curba ofertei exprimă răspunsul producătorilor la

stimulentele pieţei. Când preţul unui bun creşte, producătorii au interesul de a aloca mai

mult din timpul disponibil şi din alte resurse pentru creşterea producţiei. Cei pentru care

activitatea respectivului bun era secundară o vor face principală; alţi producători vor intra

pentru prima dată pe piaţa acestui bun.

Uneori este util a examina curba ofertei unui singur vânzător. De cele mai multe

ori este însă necesară cunoaşterea curbei ofertei pieţei. În general, oferta pieţei se obţine

într-un mod asemănător cu deducerea cererii pieţei. Curba ofertei pieţei se obţine

adunând cantităţile oferite de către toţi vânzătorii pentru fiecare nivel al preţului. Un

asemenea lucru este posibil doar dacă nu există inputuri specializate implicate în procesul


78 MICROECONOMIE

de producţie. În caz contrar, trebuie realizate anumite ajustări. Presupunem acum că

asemenea inputuri specializate nu există. Adică toate firmele pot să se mişte de-a lungul

curbelor ofertelor individuale fără a afecta preţurile inputurilor şi, deci, costurile de

producţie.

Curba ofertei pieţei pentru un bun arată cantităţile diferite din acel bun pe care

vânzătorii în ansamblul lor pot şi sunt dispuşi să le vândă pe piaţă la niveluri diferite de

preţ. Deoarece oferta pieţei rezultă din agregarea ofertelor individuale, în condiţiile unui

comportament relativ asemănător al vânzătorilor, şi-n acest caz cantitatea oferită este

funcţie crescătoare de preţul său.

Exemplu: determinarea ofertei pieţei

Considerăm următorul exemplu de obţinere a ofertei pieţei pornind de la doi

vânzători care operează pe piaţă.

Datele privind cantităţile oferite de fiecare producător şi de piaţă pentru fiecare

nivel de preţ sunt furnizate în tabelul 4.4.

Curba ofertei pieţei este prezentată în figura 4.6.

Curbele ofertei individuale şi curba ofertei pieţei

Tabelul 4.4.

Preţ Cantitatea oferită

de primul vânzător

Cantitatea oferită

de cel de al doilea vânzător

Oferta pieţei

4 5 6 5 + 6 = 11

6 7 7 7 + 7 = 14

8 9 8 9 + 8 = 17

10 11 9 11 + 9 = 20

12 13 10 13 + 10 = 23


79 MICROECONOMIE

P O2 O1

O

10

0 9 11 20 Q

Fig. 4.6. Curba ofertei pieţei

Factorii ofertei

Curba ofertei unui bun este construită în ipoteza că singurul factor care se

modifică este preţul bunului respectiv.

Ca şi la cerere, efectele unei schimbări în preţul unui bun, ceteris paribus, pot fi

arătate ca o mişcare de-a lungul curbei ofertei. O schimbare într-un alt factor al ofertei,

altul decât preţul bunului, conduce la o modificare a tuturor cantităţilor oferite şi deci la o

schimbare a ofertei.

Trebuie făcută distincţie între cantitatea oferită şi ofertă. Oferta înseamnă

ansamblul punctelor preţ-cantitate oferită situate de-a lungul curbei ofertei.

Astfel, fiecărui nivel de preţ îi va corespunde o singură valoare pentru cantitatea

oferită.

Dacă mai mult dintr-un bun este oferit pentru fiecare nivel de preţ, atunci curba

ofertei se deplasează spre dreapta (figura 4.7 a). Aceasta înseamnă creşterea ofertei.

Dacă mai puţin dintr-un bun este oferit pentru fiecare nivel de preţ, curba ofertei

se deplasează spre stânga (figura 4.7 b). Aceasta înseamnă reducerea cererii.


80 MICROECONOMIE

P O O‟ P O

‟ O

0 Q 0 Q

(a) creşterea ofertei (b) reducerea ofertei

Fig. 4.7. Deplasările curbei ofertei

În afară preţului bunului, ceilalţi factori ai ofertei unui bun sunt:

- noile descoperiri

- noile tehnologii

- preţurile factorilor de producţie

- oferta de inputuri

- preţurile bunurilor alternative

- aşteptările vânzătorilor

- numărul vânzătorilor

- politica guvernamentală

- condiţiile social-politice şi naturale.

Să analizăm în continuare succint fiecare dintre aceşti factori:

a) noile descoperiri

Descoperirea de noi zăcăminte de gaze naturale sau de petrol determină creşterea

ofertei acestor bunuri, ceea ce se traduce prin deplasarea spre dreapta a curbelor ofertei

acestor resurse.


81 MICROECONOMIE

b) noile tehnologii

Curba ofertei este trasată în condiţiile unei tehnologii date. Dacă întreprinzătorii

introduc tehnologii noi, mai eficiente, curba ofertei se va deplasa spre dreapta. De

exemplu, progresele înregistrate în tehnologia computerelor conduc la creşterea ofertei de

computere.

c) preţurile factorilor de producţie

Creşterea sau reducerea preţurilor factorilor de producţie determină creşterea şi,

respectiv, reducerea costurilor de producţie. În condiţiile reducerii costurilor de producţie

ale unui bun devine mai avantajos a vinde o cantitate mai mare la acelaşi nivel de preţ al

bunului. Ca urmare oferta bunului va creşte. Şi invers, o creştere de salarii sau a

preţurilor materiilor prime determină creşterea costurilor de producţie şi reducerea

ofertei.

d) oferta de inputuri

O reducere a ofertei de oţel va determina deplasarea spre stânga a curbei ofertei

pentru maşini.

e) preţurile bunurilor alternative

Modificarea preţurilor altor bunuri, posibil de realizat cu aceleaşi resurse, poate

modifica curba ofertei unui bun. De exemplu, dacă preţul pentru soia creşte, unii fermieri

vor planta mai multă soia şi mai puţin grâu. Oferta de grâu va scădea în aceste condiţii.

f) aşteptările vânzătorilor

Oferta unui bun depinde în mare măsură de raportul dintre preţul curent şi cel viitor al

bunului. Anticiparea creşterii preţului în viitor poate determina reducerea ofertei în

prezent. În acest caz, poate surveni o creştere a investiţiilor în prezent pentru a răspunde

mai bine solicitărilor pieţei în viitor.


82 MICROECONOMIE

g) numărul vânzătorilor

Oferta poate spori ca urmare a pătrunderii în ramură de noi producători sau se poate

reduce ca urmare a părăsirii ramurii de către alţi producători. Plecarea din ramură poate fi

datorată fie falimentului, fie mutării capitalului în alte domenii unde există o rată a

profitului superioară.

h) politica guvernamentală

Modificarea impozitelor, de exemplu, este însoţită de o evoluţie în sens invers a

ofertei. Creşterea impozitului pe profit reduce oferta. Şi invers, reducerea impozitului pe

profit stimulează producătorii să sporească oferta. În cazul în care unii producători

beneficiază de subsidii de la bugetul de stat, oferta poate creşte, ceteris paribus.

i) condiţiile social-politice şi naturale

În general, activitatea economică se bazează pe anumite condiţii social-politice şi

juridice, iar în unele domenii precum agricultură sau construcţii şi pe condiţii naturale.

Dacă fiecare dintre aceste condiţii sunt favorabile oferta va creşte.

Elasticitatea ofertei

Elasticitatea ofertei măsoară variaţia cantităţii oferite consecutivă modificării

unui factor de influenţă, în condiţiile în care ceilalţi factori rămân constanţi. Aprecierea

elasticităţii ofertei în raport cu un factor de influenţă se realizează cu ajutorul

coeficientului de elasticitate. Coeficientul elasticităţii ofertei se obţine prin raportarea

modificării relative a cantităţii cerute la modificarea relativă a factorului de influenţă.

Economiştii analizează în mod frecvent elasticitatea ofertei în funcţie de preţ.

Coeficientul elasticităţii ofertei în raport cu preţul bunului sau serviciului.

Acest coeficient se calculează după formula:

Eop = Q / Q0 : P / Po


83 MICROECONOMIE

unde,

Q şi P reprezintă modificările absolute ale cantităţii oferite şi, respectiv, ale

preţului, iar Q0 şi Po reprezintă nivelurile iniţiale ale cantităţii oferite şi preţului.

Deoarece modificarea preţului şi a cantităţii oferite au sensuri identice, mărimea

acestui coeficient este întotdeauna pozitivă.

În funcţie de valorile coeficientului de elasticitate a ofertei în raport cu preţul, se

disting următoarele tipuri de ofertă:

a) ofertă inelastică, când 0 < Eop < 1

O modificare a preţului cu 1% este însoţită de o modificare în acelaşi sens, însă mai puţin

amplă a a cantităţii oferite.

b) ofertă cu elasticitate unitară, când Eop = 1

Preţul şi cantitatea oferită evoluează proporţional în acelaşi sens. O creştere a preţului cu

1% determină creşterea cu 1% a cantităţii oferite.

c) ofertă elastică, când Eop > 1

O modificare a preţului cu 1% este însoţită de o modificare în acelaşi sens, însă mai

amplă a cantităţii oferite.

d) ofertă perfect inelastică, când Eop = 0

Modificarea preţului nu este însoţită de nici-o variaţie a cantităţii oferite.

e) ofertă perfect elastică, când Eop

O modificare a preţului oricât de mică este însoţită de o variaţie infinită a cantităţii

oferite.

În afara elasticităţii ofertei în funcţie de preţ, economiştii examinează şi

elasticitatea ofertei în funcţie de factorii de producţie precum şi în raport cu impozitarea.


84 MICROECONOMIE

IV.3. ECHILIBRUL PIEŢEI ŞI EFECTELE MODIFICĂRILOR

CERERII ŞI OFERTEI

Până acum am examinat separat cele două părţi ale pieţei, cererea şi oferta. Acum

le vom analiza împreună pentru a vedea cum ele determină cantitatea vândută dintr-un

bun şi preţul acestuia.

Cererea şi oferta se întâlnesc pe piaţă. Piaţa unui bun sau serviciu reprezintă

totalitatea cumpărătorilor (consumatorilor) şi a vânzătorilor (producătorilor) bunului sau

serviciului respectiv.

Figura 4.8 prezintă pe acelaşi grafic curbele cererii şi ofertei. Se observă că există

un punct m unde cele două curbe se intersectează. Acest punct este numit echilibrul

pieţei. Preţul la care cele două curbe se intersectează se numeşte preţul de echilibru (p ),

iar cantitatea corespunzătoare acestui preţ este numită cantitatea de echilibru (q ).

Determinarea preţului depinde, pe de o parte, de tipul de piaţă considerat iar, pe

de altă parte, de existenţa sau nu a discriminării prin preţ (caz în care vânzătorul oferă

acelaşi bun la preţuri diferite unor cumpărători diferiţi). Acum considerăm piaţa ca fiind

concurenţială. Piaţa concurenţială presupune existenţa unui număr mare de cumpărători

şi vânzători, nici unul dintre aceştia neputând exercita vreun control asupra preţului

pieţei. O asemenea ipoteză exclude şi posibilitatea practicării discriminării de către un

vânzător.

Termenul de “echilibru” denotă o situaţie de repaus în care nu există nici o

tendinţă de schimbare. La preţul de echilibru, cantitatea dintr-un bun pe care cumpărătorii

pot şi sunt dispuşi să o achiziţioneze este tocmai egală cu cantitatea pe care vânzătorii pot

şi sunt dispuşi să o vândă. La acest preţ, fiecare dintre participanţii de pe piaţă este

satisfăcut: cumpărătorii au achiziţionat atât cât doreau să cumpere, iar vânzătorii au

vândut atât cât doreau să vândă.

În mod natural, pe o piaţă concurenţială, acţiunile cumpărătorilor şi vânzătorilor

conduc pieţele către echilibrul ofertei şi cererii. Pentru a vedea acest lucru, să considerăm

ce se întâmplă când preţul pieţei nu este egal cu preţul de echilibru.

Folosim pentru aceasta figura 4.8.


85 MICROECONOMIE

P

Exces de O

ofertă

P1

M

P

P2

Exces de

cerere C

Q

Q

Fig. 4.8. Determinarea preţului şi cantităţii de echilibru

Dacă preţul pieţei este mai mare decât cel de echilibru, să zicem p1, cumpărătorii

pot cumpăra atât cât doresc la acest preţ, în timp ce vânzătorii nu pot vinde atât cât

doresc. Producătorii se confruntă cu stocuri fără vânzare. La preţul p1 există exces de

ofertă sau surplus pe piaţă. Ofertanţii sunt în acest caz nesatisfăcuţi. Ei răspund la

excesul de ofertă acceptând reducerea preţurilor pentru a-şi creşte vânzările. Preţurile vor

scădea până când piaţa ajunge la echilibru.

Dacă preţul este mai mic decât cel de echilibru, să zicem p2 , atunci vânzătorii pot

vinde atât cât vor la acest preţ, în timp ce cumpărătorii nu pot cumpăra cât doresc.

Aceasta este situaţia excesului de cerere sau penuriei pe piaţă. Cumpărătorii sunt acum

nesatisfăcuţi. Ei se află în concurenţă şi pot fi nevoiţi să stea la coadă pentru a intra în

posesia cantităţii oferite. Ofertanţii pot obţine un avantaj din penurie crescând preţul fără

a-şi pierde vânzările. Pe măsură ce preţurile cresc, piaţa se îndreaptă iarăşi către echilibru.

Deci, în ambele cazuri, ajustarea preţului conduce piaţa spre echilibrul ofertei şi cererii.

Când preţurile sunt deasupra sau sub p piaţa este în dezechilibru. Dacă există

exces de ofertă preţul scade, iar dacă există exces de cerere preţul creşte, atingând de

fiecare dată nivelul său de echilibru.

Acest proces de ajungere la preţul de echilibru este numit proces de tatonare. La

echilibru excesul de ofertă şi excesul de cerere sunt nule.


86 MICROECONOMIE

Atingerea echilibrului are o durată de timp variabilă de la o piaţă la alta,

depinzând de viteza de ajustare a preţului. În cele mai multe dintre pieţele libere,

surplusurile şi penuriile sunt numai temporare, preţurile ajungând mai mult sau mai puţin

rapid la nivelul lor de echilibru. Acest fenomen este atât de răspândit încât este numit

legea cererii şi ofertei.

Până acum am văzut cum oferta şi cererea determină echilibrul pieţei, care la

rândul său determină preţul şi cantitatea tranzacţionată. Preţul şi cantitatea de echilibru

depind de poziţia curbelor ofertei şi cererii. Atunci când una dintre aceste curbe se

deplasează, echilibrul pe piaţă se schimbă. Analiza unei astfel de schimbări se numeşte

statică comparativă deoarece implică compararea vechiului echilibru cu noul echilibru.

Când analizăm cum un eveniment influenţează piaţa, procedăm în trei etape. Mai

întâi, trebuie constatat dacă evenimentul deplasează curba ofertei, curba cererii, ori, în

anumite cazuri, ambele curbe. Apoi, decidem dacă curba se deplasează spre dreapta sau

spre stânga. În al treilea rând, utilizăm diagrama ofertei şi cererii pentru a examina cum

deplasarea influenţează preţul şi cantitatea de echilibru. Să analizăm pe rând cazul

creşterii cererii, creşterii ofertei şi creşterii simultane a cererii şi ofertei.

Creşterea cererii Considerăm, pentru început, cazul creşterii veniturilor

consumatorilor. Pentru bunurile normale un asemenea factor determină creşterea cererii.

Există, cu siguranţă, şi alte cauze ale creşterii cererii. Pentru aceasta este suficient să

revedem factorii care determină deplasarea în plan a curbei cererii. Creşterea cererii

presupune deplasarea spre dreapta a curbei cererii. În condiţiile aceleiaşi curbe a ofertei,

punctul de echilibru se schimbă. În figura 4.9 se observă că atât preţul cât şi cantitatea de

echilibru cresc simultan. Astfel noul punct de echilibru este M‟, preţul şi cantitatea de

echilibru fiind P‟ şi, respectiv, Q‟.

În concluzie, orice modificare a factorilor ce influenţează cererea determină un nou

echilibru al pieţei. Dacă cererea creşte, preţul şi cantitatea de echilibru cresc.


87 MICROECONOMIE

Reducerea cererii determină scăderea preţului şi cantităţii de echilibru.

P O

P‟ M‟

P M C‟

O C

Q Q‟ Q

Fig. 4.9. Efectele creşterii cererii asupra preţului şi cantităţii de echilibru

Creşterea ofertei. În mod analog cu cazul creşterii cererii, oferta poate creşte

datorită unuia sau mai multor factori. De exemplu, introducerea unor tehnologii noi sau

reducerea preţurilor inputurilor fac ca oferta unui bun să crească, ceea ce implică

deplasarea curbei ofertei spre dreapta. În figura 4.10 se observă că o asemenea schimbare

determină un alt punct de echilibru al pieţei (M‟) unde preţul de echilibru se reduce iar

cantitatea de echilibru creşte.

În concluzie, modificarea ofertei determină modificarea preţului şi cantităţii de

echilibru. Dacă oferta creşte, preţul de echilibru se reduce iar cantitatea de echilibru

creşte. În schimb, dacă oferta scade, preţul creşte iar cantitatea de echilibru se reduce.

P O O‟

C

P M

M

P‟

Q Q‟ Q

Fig. 4.10. Efectele creşterii ofertei asupra preţului şi cantităţii de echilibru

Modificarea simultană a cererii şi ofertei. Să considerăm acum efectul asupra

preţului şi cantităţii de echilibru ca urmare a creşterii simultane a cererii şi ofertei. Acest

efect depinde de măsura în care cererea şi oferta cresc. Pot fi identificate în acest sens trei

situaţii posibile:


88 MICROECONOMIE

a) cererea creşte mai mult decât creşte oferta (figura 4.11 a);

b) cererea creşte în aceeaşi măsură cu oferta (figura 4.11 b);

c) cererea creşte mai puţin decât oferta (figura 4.11 c).

P O O O

P O P P

M‟ O O

M C P M M‟ P M

P M‟

C C C P C C

0 Q Q Q 0 Q Q Q 0 Q Q Q

(a) (b) (c)

Fig. 4.11. Efectele creşterii cererii şi ofertei asupra preţului şi cantităţii de echilibru

Se poate observa că, în toate cele trei cazuri, cantitatea de echilibru creşte, în timp

ce preţul de echilibru poate înregistra orice evoluţie. Din acest motiv, fără precizarea

raportului dintre mărimea modificării cererii şi ofertei, nu se poate preciza sensul de

mişcare al preţului de echilibru.

Există şi alte situaţii de modificare simultană a cererii şi ofertei. Prezentăm în

tabelul 4.5 efectele posibile asupra preţului şi cantităţii de echilibru în urma tuturor

situaţiilor posibile de modificare a cererii şi ofertei. În acest sens, am folosit următoarele

notaţii:

P (+) – preţul de echilibru creşte

P (-) - preţul de echilibru se reduce

P (?) – nu se poate preciza dacă preţul de echilibru creşte, rămâne neschimbat sau

se reduce

Q(+), Q (-), Q (?) se referă la cantitatea de echilibru şi sunt definite similar cu

cazurile anterioare


89 MICROECONOMIE

Efectele deplasărilor curbelor cererii şi ofertei asupra preţului de echilibru şi

cantităţii de echilibru

Tabelul 4.5

Oferta Cererea

Creşte Nu se modifică Se reduce

Creşte P (?) P (-) P(-)

Q(+) Q(+) Q(?)

Nu se modifică P(+) Nu se produce nici o schimbare P(-)

Q(+) Nu se produce nici-o

schimbare

Q(-)

Se reduce (+) P(+) P(?)

Q(?) Q(-) Q(-)

IV.4. ROLUL PREŢURILOR ÎN ALOCAREA RESURSELOR

ÎNTR-O ECONOMIE DE PIAŢĂ

Acest capitol constituie doar o introducere asupra modului de funcţionare a

pieţelor. Există suficiente dovezi care demonstrează că pieţele reprezintă de cele mai

multe ori o bună modalitate de organizare a activităţii economice. Aceasta în ciuda

faptului că uneori rezultatele lor sunt nesatisfăcătoare.

În orice sistem economic, resursele sunt rare şi trebuie alocate între utilizări

alternative. Economiile de piaţă se bazează în mod fundamental pe forţele pieţei, cererea

şi oferta, în vederea realizării unei alocări cât mai bune a resurselor.

Într-o economie de piaţă, preţurile celor mai multe bunuri se stabilesc în mod

liber, pornind de la jocul cererii şi ofertei. La rândul lor, preţurile îndeplinesc mai multe

funcţii în cadrul economiei. Ele au înainte de toate funcţia de informare a agenţilor

economici privind starea unui bun pe piaţă. Pe baza lor, agenţii economici decid alocarea

resurselor.

Preţurile determină cine produce fiecare bun şi cât de mult să se producă.

Conform diviziunii muncii, într-o economie unii agenţi economici îşi desfăşoară

activitatea în agricultură, alţii în industrie ş. a. m. d.


90 MICROECONOMIE

Într-o societate liberă nu există o agenţie guvernamentală care să impună agenţilor

economici să-şi desfăşoare activitatea într-un anumit domeniu şi să producă o cantitate

mai mare sau mai mică de bunuri în funcţie de nevoile prezente sau viitoare ale societăţii.

Folosirea resurselor de muncă în cadrul economiei se bazează pe deciziile de angajare ale

întreprinzătorilor şi salariaţilor.

Iar asemenea decizii depind în mod decisiv de preţul bunurilor realizate în cadrul

unităţilor economice, dar şi de nivelul salariului, ca preţ al resursei de muncă. Preţurile se

ajustează astfel încât să se asigure un număr suficient de lucrători în fiecare domeniu de

activitate (preţul hranei şi salariile lucrătorilor agricoli se ajustează astfel încât să fie

suficienţi oameni care au ales să fie fermieri).

Se obţine astfel un sistem descentralizat care funcţionează bine deoarece deciziile

depind de preţuri libere. Nerespectarea condiţiilor de formare ale preţurilor conduce

inevitabil la o alocare necorespunzătoare a resurselor, aşa cum de altfel societăţile

centralizate au demonstrat-o din plin.

Dacă o persoană nu a văzut niciodată o economie de piaţă în acţiune, toată această

idee ar putea părea absurdă. Economiile sunt grupuri mari de oameni angajate în multe

activităţi interdependente. Ce anume împiedică deciziile descentralizate să se ajungă la

haos? Ce anume coordonează acţiunile a milioane de oameni cu calificări şi dorinţe

diferite ? Răspunsul constă într-un singur cuvânt: preţurile.

REZUMAT

Economiştii folosesc modelul ofertei şi cererii pentru a analiza pieţele concurenţiale.

Pe o piaţă concurenţială, există numeroşi cumpărători şi vânzători, fiecare dintre ei

având o foarte mică sau nici-o influenţă asupra preţului pieţei.

Cererea se referă la cantităţile dintr-un bun pe care cumpărătorii au posibilitatea şi

doresc să le achiziţioneze la niveluri diferite de preţ.


91 MICROECONOMIE

Curba cererii arată modul în care cantitatea cerută dintr-un bun depinde de preţ.

Conform legii cererii, atunci când preţul unui bun scade, cantitatea cerută creşte.

Curba cererii este descrescătoare.

Alături de preţ, ceilalţi factori ai cererii sunt preţurile bunurilor complementare sau

substituibile, venitul consumatorilor, gusturile consumatorilor, aşteptările, numărul

consumatorilor, politica guvernamentală, factorii sezonieri. Dacă unul dintre aceşti

factori se modifică, curba cererii se deplasează.

Elasticitatea cererii surprinde modificarea cantităţii cerute ca urmare a modificării

unui factor de influenţă, în condiţiile în care ceilalţi factori rămân constanţi.

Elasticitatea cererii se măsoară cu ajutorul coeficientului de elasticitate a cererii.

Elasticitatea cererii se studiază îndeosebi în raport cu preţul bunului sau serviciului

respectiv, în raport cu preţurile celorlalte bunuri şi servicii precum şi în raport cu

veniturile consumatorilor.

Oferta se referă la cantităţile dintr-un bun pe care vânzătorii sunt în măsură şi doresc

să le înstrăineze la niveluri diferite de preţ.

Curba ofertei arată modul în care cantitatea oferită dintr-un bun depinde de preţ.

Conform legii ofertei, atunci când preţul unui bun creşte, cantitatea oferită creşte.

Curba ofertei este crescătoare.

Alături de preţ, ceilalţi factori ai ofertei sunt noile descoperiri, tehnologia, preţurile

factorilor de producţie, oferta de inputuri, preţurile bunurilor alternative, aşteptările,

numărul vânzătorilor, politica guvernamentală, condiţiile social-politice şi naturale.

Dacă unul dintre aceşti factori se modifică, curba ofertei se deplasează.

Elasticitatea ofertei evidenţiază modificarea cantităţii cerute ca urmare a modificării

unui factor de influenţă, în condiţiile în care ceilalţi factori rămân constanţi.

Elasticitatea ofertei se măsoară prin intermediul coeficientului de elasticitate a ofertei.

Elasticitatea ofertei se studiază îndeosebi în raport cu preţul bunului sau serviciului

respectiv, în raport cu preţurile factorilor de producţie precum şi în raport cu

impozitarea.

Intersecţia curbelor ofertei şi cererii determină echilibrul pieţei. La preţul de

echilibru, cantitatea cerută este egală cu cantitatea oferită.


92 MICROECONOMIE

Comportamentul cumpărătorilor şi vânzătorilor conduce în mod natural piaţa către

echilibru. Când preţul pieţei este mai mare decât preţul de echilibru, există exces de

ofertă sau surplus, fapt ce determină scăderea preţului pieţei. Când preţul pieţei este

mai mic decât preţul de echilibru, există exces de cerere sau penurie, fapt ce

determină creşterea preţului pieţei.

Pentru a anliza modul cum un eveniment influenţează preţul şi cantitatea de echilibru,

folosim diagrama ofertei şi cererii. Analiza se desfăşoară în trei etape. Mai întâi,

trebuie constatat dacă una sau ambele curbe se deplasează. Apoi, se precizează sensul

de deplasare al curbelor, stânga sau dreapta. În al treilea rând, utilizănd diagrama

ofetei şi cererii se examinează efectul deplasării curbelor asupra preţului şi cantităţii

de echilibru.

În economiile de piaţă preţurile sunt semnale care ghidează deciziile economice şi

deci alocă resursele rare. Pentru fiecare bun, preţul asigură echilibrul dintre ofertă şi

cerere. Preţul de echilibru astfel determinat arată cât de mult din acel bun

cumpărătorii aleg să cumpere şi cât de mult vânzătorii aleg să producă.

TERMENI CHEIE

Cererea

Cantitate cerută

Ceteris paribus

Legea cererii

Curba cererii

Funcţia cererii

Bun substituibil

Bun complementar

Bun normal

Bun inferior

Elasticitatea cererii

Oferta

Cantitate oferită


93 MICROECONOMIE

Legea ofertei

Curba ofertei

Funcţia ofertei

Elasticitatea ofertei

Piaţă concurenţială

Echilibru

Preţul de echilibru

Cantitate de echilibru

Exces de ofertă

IV.5. TEMA DE CONTROL A UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE

NR. 4

1. Ce este o piaţă concurenţială?

2. Ce determină cantitatea cerută dintr-un bun?

3. Ce sunt funcţia şi curba cererii şi cum sunt ele corelate ?

4. De ce curba cererii este descrescătoare ?

5. Modificarea gusturilor consumatorilor conduce la o mişcare de-a lungul curbei cererii

sau la o deplasare a curbei cererii? Iar o schimbare a preţului conduce la o mişcare de-

a lungul curbei cererii sau la o deplasare a curbei cererii?

6. Ce determină cantitatea oferită dintr-un bun ?

7. Ce sunt funcţia şi curba ofertei şi cum sunt ele corelate ?

8. De ce curba ofertei este crescătoare ?

9. Modificarea tehnologiei producătorilor conduce la o mişcare de-a lungul curbei

ofertei sau la o deplasare a curbei ofertei? Iar o schimbare a preţului conduce la o

mişcare de-a lungul curbei ofertei sau la o deplasare a curbei ofertei?

10. Definiţi echilibrul pieţei. Precizaţi forţele care orientează piaţa către echilibru.


94 MICROECONOMIE

11. Berea şi pizza sunt bunuri complementare deoarece se consumă adesea împreună. Ce

se întâmplă cu oferta, cererea, cantitatea oferită, cantitatea cerută şi preţul pe piaţă al

pizzei când preţul berii creşte?

12. Descrieţi rolul preţurilor într-o economie de piaţă.

IV. 6. TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 4

1. Care dintre următoarele afirmaţii corespund conceptului de cerere ?:

a) cantităţile dintr-un bun achiziţionate de un segment majoritar de clienţi;

b) cantităţile dintr-un bun solicitate de ansamblul cumpărătorilor;

c) cantităţile de bunuri oferite de firmele care acţionează pe piaţă;

d) cantităţile dintr-un bun pe care consumatorii pot şi sunt dispuşi să le achiziţioneze la

niveluri diferite de preţ;

e) nici una dintre alternativele de mai sus.

2. Conform legii ofertei şi clauzei ceteris paribus:

a) între preţ şi încasările producătorilor există o relaţie inversă;

b) preţul şi cantitatea cerută sunt invers corelate;

c) relaţia dintre preţ şi cantitatea oferită este directă;

d) încasările vânzătorilor şi cheltuielile cumpărătorilor sunt în relaţie directă;

e) orice relaţie între preţ şi cantitatea oferită poate fi posibilă.

3. Curba ofertei unui produs este afectată în mod direct de:

a) preţurile factorilor de producţie;

b) tehnologia folosită;

c) numărul de ofertanţi;

d) impozitarea vânzărilor;



95 MICROECONOMIE

4. Dacă preţul unui bun creşte:

a) cantitatea cerută se reduce;

b) cantitatea cerută creşte;

c) cererea se reduce;

d) cantitatea oferită se reduce;

e) oferta creşte.

5. Cererea unui bun X înregistrează o creştere:

a) oricând cresc veniturile consumatorilor;

b) când creşte numărul consumatorilor;

c) când scade preţul unui alt bun aflat în relaţie de substituţie cu bunul X;

d) când creşte preţul unui alt bun aflat în relaţie de complementaritate cu bunul X;

e) când scade preţul bunului X.

6. Elasticitatea cererii pentru un bun în raport cu preţul său este de -0,4. O reducere

a preţului cu 20% conduce la:

a) reducererea cantităţii cerute cu 5%;

b) creşterea cantităţii cerute cu 5%;

c) creşterea cantităţii cerute cu 8%;

d) reducererea cantităţii cerute cu 8%;

e) menţinerea nivelului cantităţii cerute.

7. Cererea pentru bunuri alimentare este inelastică. Care dintre următoarele

afirmaţii este adevărată în condiţiile reducerii preţului acestor bunuri:

a) determină creşterea încasărilor producătorilor de bunuri alimentare;

b) determină reducerea încasărilor producătorilor de bunuri alimentare;

c) determină creşterea cheltuielilor cumpărătorilor;

d) nu afectează puterea de cumpărare a consumatorilor;

e) nu are nici-un efect asupra încasărilor producătorilor de bunuri alimentare.


96 MICROECONOMIE

8. Presupunem că bunurile X şi Y sunt substituibile, iar preţul bunului X scade. În

aceste condiţii:

a) cantitatea cerută din X scade, iar cererea bunului Y creşte;

b) cantitatea cerută din X şi cererea bunului Y scad;

c) cantitatea cerută din X creşte, iar cererea bunului Y scade;

d) cantitatea cerută din X şi cererea bunului Y cresc;

e) nu se poate preciza evoluţia cantităţii cerute din X sau a cererii bunului Y.

9. Dacă coeficientul elasticităţii cererii în funcţie de preţ este în valoare absolută

superior lui 1 atunci cererea este:

a) inelastică;

b) elastică;

c) cu elasticitate unitară;

d) perfect inelastică;

e) perfect inelastică.

10. Se consideră un bun normal. Creşterea veniturilor consumatorilor are ca efect

pe piaţa acestui bun:

a) creşterea preţului şi a cantităţii de echilibru;

b) creşterea preţului şi reducerea cantităţii de echilibru;

c) reducerea preţului şi a cantităţii de echilibru;

d) reducerea preţului şi creşterea cantităţii de echilibru;

e) nici-un efect.

11. Creşterea ofertei unui bun şi reducerea cererii aceluiaşi bun va determina

……………. preţului şi …………. cantităţii tranzacţionate:

a) creşterea/reducerea;

b) reducerea/reducerea;

c) reducerea/efectul este nedeterminat;

d) creşterea/ creşterea;

e) menţinerea constantă/menţinerea constantă.


97 MICROECONOMIE

12. Creşterea semnificativă a preţului benzinei ar putea determina ……………

preţului autoturismelor şi …………… numărului de autoturisme vândute pe piaţă:

a) creşterea/reducerea;

b) reducerea/reducerea;

c) reducerea/efectul este nedeterminat;

d) creşterea/ creşterea;

e) menţinerea constantă/menţinerea constantă.

13. Care dintre consecinţele următoare este adevărată în condiţiile unui preţ mai

mic decât cel de echilibru ?:

a) vânzătorii nu pot vinde cât doresc;

b) cumpărătorii pot achiziţiona cât doresc;

c) vânzătorii pot vinde atât cât doresc;

d) cumpărătorii vor cere guvernului să intervină pentru a creşte preţul;

e) atât vânzătorii cât şi cumpărătorii vor renunţa să vândă sau să cumpere cât timp preţul

nu este la nivelul de echilibru.

14. Pe piaţa unui bun X, cererea şi oferta sunt date de următoarele relaţii : Q = 1000

- 150P, respectiv Q = 100 + 75 P, unde Q este cantitatea, iar P este preţul. Dacă

guvernul impune un preţ de 5 unităţi monetare, atunci pe piaţa bunului X apare:

a) un deficit de 150 unităţi de cantitate;

b) un deficit de 225 unităţi de cantitate;

c) un surplus de 75 unităţi de cantitate;

d) un surplus de 225 unităţi de cantitate;

e) o diferenţă de 2 unităţi monetare între preţul de echilibru şi preţul impus de guvern

15. Dacă preţul grâului este de 2000 u.m./ unitatea de cantitate, atunci cantitatea

oferită este mai mare decăt cantitatea cerută. Dacă preţul grâului este 1400

u.m./unitatea de cantitate, atunci cantitatea cerută este mai mare decăt cantitatea

oferită. În aceste condiţii, preţul de echilibru este:

a) 1400 u.m/unitatea de cantitate;

b) 2000 u.m./unitatea de cantitate;


98 MICROECONOMIE

c) mai mic de 1400 u.m./unitatea de cantitate;

d) între 1400 şi 2000 u.m./ cantitatea de unitate;

e) mai mare decăt 2000 u.m./ unitatea de cantitate.

16. Dacă cererea şi oferta se reduc simultan în aceeaşi proporţie:

a) preţul creşte;

b) cantitatea tranzacţionată creşte;

c) preţul se reduce;

d) cantitatea tranzacţionată se reduce;

e) modificarea cantităţii tranzacţionate este nedeterminată.

17. Să se calculeze coeficientul de elasticitate a ofertei în raport cu preţul ştiind că

preţul bunului a crescut de la 5000 u.m. la 10000 u.m. în cursul unei perioade, iar

cantitatea oferită a crescut cu 300% în cursul aceleiaşi perioade faţă de un nivel

iniţial de 4000 unităţi de produs.

a) 0,5;

b) 2;

c) 4;

d) 1,5;

e) 3.

IV.7. BIBLIOGRAFIA SPECIFICĂ UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE

NR. 4

1. Allen, R. G. D., Analiză matematică pentru economişti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1971

2. Badea F. – Managementul producţiei, Editura ALL, Bucureşti, 2000

1963


99 MICROECONOMIE

V.Unitatea de învăţare nr. 5

TEORIA ECONOMICĂ A

CONSUMATORULUI



După studiul acestei unităţi de învăţare veţi putea:

Care sunt constrângerile cărora trebuie să le facă faţă consumatorul

Care este relaţia dintre preferinţe şi utilitate

Cum decide consumatorul asupra structurii consumului astfel încât utilitatea

să fie maximă

Cum influenţează modificările de preţ şi venit alegerea consumatorului

Cuprinsul unităţii de învăţare: V.1. Constrângerea bugetară (pag. 114)

V.2. Preferinţe şi utilitate (pag. 116)

V.3 Optimul consumatorului (pag. 119)

V.4. Surplusul consumatorului (pag. 130)

V.5. Tema de control a unităţii nr. 5 (pag. 150)

V.6. Testul de autoevaluare nr. 5 (pag. 153)

V.7. Bibliografia specifică unităţii nr. 5 (pag. 155)


100 MICROECONOMIE

Teoria economică a consumatorului pune în evidenţă procesul logic al deciziilor

consumatorului în vederea obţinerii de avantaje maxime, pornind de la un nivel dat al

resurselor disponibile. Altfel spus, consumatorul raţional caută maxim de utilitate sau de

satisfacţie în condiţii de constrângere (venit disponibil, preţuri ale bunurilor şi serviciilor

de consum). Volumul limitat al resurselor impune efectuarea unor opţiuni privind

utilizarea acestora. Alegerea consumatorului trebuie să se dovedească cea mai bună dintre

alternativele posibile.

În prima parte a acestui capitol examinăm posibilitatea de obţinere a bunurilor, în

timp ce în următoarele două părţi fundamentăm procesul stabilirii optimului

consumatorului.

V.1. CONSTRÂNGEREA BUGETARĂ

Fiecare consumator are posibilitatea să aleagă ce şi cât să cumpere dintr-un

ansamblu de bunuri diferite, astfel încât interesul să fie cât mai bine realizat. Această

posibilitate este restricţionată datorită, pe de o parte, venitului limitat de care

consumatorul dispune la un moment dat, iar, pe de altă parte, de preţurile bunurilor de

consum. Toate aceste mărimi economice constituie pentru modelul prezentat în

continuare date exogene.

Pentru raţiuni de simplificare se consideră doar două bunuri din mulţimea celor de

care se poate bucura consumatorul. Astfel, din vectorul Z = (x1, x2,...,xn ) reprezentând

ansamblul bunurilor şi cantităţilor, se reţine doar vectorul X = (x1, x2 ), denumit coş de

bunuri. Totalitatea acestora formează spaţiul bunurilor.

Consumatorul dispune la momentul t de un venit m, presupus cunoscut şi având

una sau mai multe surse de provenienţă (salarii, dividende, dobânzi etc.). Bunurile de

consum vor fi achiziţionate în schimbul unui preţ, care sunt în cazul de faţă p1 şi,

respectiv p2.

Sumele cheltuite pentru achiziţionarea fiecărui bun vor fi pe rând p1x1 şi p2x2.

Împreună, acestea nu pot depăşi bugetul disponibil m, astfel încât constrângerea

bugetară a consumatorului va fi p1x1 + p2x2 < m. Aceasta reprezintă limita superioară


101 MICROECONOMIE

pe care venitul o impune combinaţiilor de bunuri şi servicii pe care un individ le poate

cumpăra.

Inegalitatea va fi satisfăcută pentru un ansamblu de combinaţii posibile (x1, x2) al

căror cost de achiziţie se situează cel mult la nivelul resurselor aflate la dispoziţia

cumpărătorului.

Când consumul este alcătuit din n bunuri, iar vectorul preţurilor este P = (p1,

p2,...,pn), inegalitatea devine: p1x1 + p2x2 + . . . + pnxn < m.

Atunci când se doreşte studiul consumului unui singur bun, bunul 1 de exemplu,

se poate considera bunul 2 ca fiind unităţile monetare destinate achiziţionării celorlalte n

- 1 bunuri. În acest caz, p2 devine 1, deoarece preţul unei unităţi monetare este 1, iar

inegalitatea se rescrie: p1x1 + x2 < m. Bunul 2 reprezintă în acest caz un bun compozit şi

este invariabil exprimat în unităţi monetare având ca destinaţie achiziţionarea celorlalte

n-1 bunuri.

Dreapta de buget

Dreapta bugetului priveşte ansamblul combinaţiilor (x1, x2) al căror cost de

achiziţie este chiar m:

p1x1 + p2x2 = m

De aici se obţine x2 ca fiind:

Deşi practic cele două relaţii spun acelaşi lucru, ultima sugerează ecuaţia unei

drepte care intersectează axele în punctele m/p1 şi m/p2 (figura 5.1).


102 MICROECONOMIE

Fig. 5.1. Dreapta de buget

Punctele de intersecţie cu axele semnifică utilizarea integrală a bugetului în sens

unic, pentru dobândirea unui singur bun din cele două. Cantităţile maxime din cele două

bunuri achiziţionate sunt m/p1 şi, respectiv, m/p2. Panta dreptei este negativă (deoarece

p1 şi p2 > 0) şi definită prin raportul p1/p2 :

Dacă bunul 1 este relativ ieftin, iar cel de al doilea bun este relativ scump, dreapta

de buget este mai înclinată deoarece renunţarea la achiziţia unei unităţi din cel de al

doilea bun permite achiziţionarea mai multor unităţi din primul bun. Alternativ, dacă

bunul 2 este relativ ieftin, iar primul bun este relativ scump linia de buget va fi mai puţin

înclinată. Reducând consumul din cel de al doilea bun cu o unitate nu se va achiziţiona

sensibil mai mult din primul bun.

Fiecare din punctele aflate pe dreaptă reprezintă o anumită combinaţie ( x1, x2),

care asigură cheltuirea integrală a bugetului; cele aflate sub această dreaptă presupun

achiziţionarea unor cantităţi diferite din cele două bunuri, însă fără epuizarea bugetului

disponibil. Spre deosebire de aceste cazuri, orice punct aflat la dreapta liniei de buget

evidenţiază combinaţii inaccesibile consumatorului datorită insuficienţei venitului.


103 MICROECONOMIE

În consecinţă, domeniul combinaţiilor posibile dintre bunurile 1 şi 2 pe care

consumatorul are posibilitatea să le dobândească sub constrângere este reprezentat de

triunghiul OPS.

Aşa cum se poate observa şi grafic, dorinţa consumatorului de a beneficia de o

cantitate mai mare dintr-un bun, când bugetul său nu suferă nici o schimbare, se poate

realiza doar cu preţul sacrificării unei cantităţi date din celălalt bun. Din acest punct de

vedere, panta dreptei de buget semnifică rata la care consumatorul este dispus a substitui

un bun prin celălalt în condiţiile conservării bugetului şi preţurilor bunurilor.

Pentru a demonstra aceasta vom presupune creşterea consumului din bunul 1 cu

x1. Inevitabil, şi cantitatea din cel de-al doilea bun va suferi o modificare, notată cu

x2, însă de semn contrar.

În consecinţă, pornind de la ecuaţia iniţială a bugetului

p1x1 + p2x2 = m

şi luând în considerare schimbările survenite se ajunge la o nouă dreaptă de buget:

p1(x1 + x1) + p2(x2 + x2) = m

Scăzând prima ecuaţie din cea de-a doua se obţine:

p1 x1 + p2 x2 = 0

De aici se deduce următoarea relaţie:

Se constată, în consecinţă, că panta liniei de buget semnifică tocmai substituirea

bunului 2 cu 1, sau, ceea ce este acelaşi lucru, măsoară costul de oportunitate al

consumului unui bun prin celălalt.

Modificări ale dreptei bugetului

Dreapta bugetului a fost trasată presupunând un anumit nivel al bugetului şi o

structură dată a preţurilor. Ca urmare, o modificare survenită în mărimea acestor variabile

conduce la modificarea combinaţiilor posibile între cele două bunuri.


104 MICROECONOMIE

a) Modificarea bugetului

Vom presupune, mai întăi, că bugetul consumatorului suportă o creştere (m‟ = m

+ m), iar preţurile de cumpărare ale celor două bunuri rămân constante.

În acest caz panta dreptei ( -p1/p2 ) rămâne aceeaşi, însă linia bugetară se va

deplasa spre dreapta (figura 5.2).

Fig. 5.2. Modificarea dreptei bugetului ca urmare a creşterii venitului

Disponibil

Noile puncte de intersecţie cu axele vor fi acum m‟/p1 şi m‟/p2. În consecinţă,

orice relaxare a constrângerii generează o nouă dreaptă de buget, paralelă celei dintâi,

asigurând şi extinderea domeniului combinaţiilor posibile.

În mod similar, se va raţiona în cazul invers când, din diverse motive, venitul

consumatorului se reduce.

b) Modificarea preţurilor bunurilor

De data aceasta structura preţurilor bunurilor variază, în timp ce bugetul rămâne

constant. Dacă vom considera mai întâi că p1 se reduce la p‟1, iar p‟2 rămâne

nemodificat, (punctul de intersecţie cu axa verticală este acelaşi - m/p2), cantitatea posibil

de achiziţionat din primul bun sporeşte (punctul de intersecţie cu axa orizontală devine


105 MICROECONOMIE

m/p‟1), iar dreapta de buget se va roti spre dreapta. În mod asemănător, se va raţiona în

cazul invers, atunci când preţul primului bun p1 creşte la nivelul p1" (figura 5.3).

Fig. 5.3. Modificarea dreptei bugetului ca urmare a modificării preţului

bunului 1

De reţinut că, în ambele cazuri cantităţile din bunul 2 se vor modifica şi ele,

exceptând situaţia cănd consumatorul îşi foloseşte integral bugetul pentru achiziţionarea

sa.

Ce se întâmplă dacă preţurile celor două bunuri variază simultan? Exceptând

cazul modificării strict proporţionale a preţurilor, dreapta de buget şi panta acesteia se vor

modifica şi deplasa într-un sens sau altul.

În cazul modificării strict proporţionale a preţurilor şi a unui venit constant, panta

dreptei de buget rămâne aceeaşi. Noua linie a bugetului se deplasează spre interior sau

exterior cu un factor egal cu inversul creşterii sau descreşterii preţurilor.

Algebric această situaţie se poate scrie:

kp1x1 + kp2x2 = m

p1x1 + p2x2 = m/k (k>0)

Pentru un k > 1, noua dreaptă de buget se va situa la stânga celei iniţiale şi la

dreapta pentru k < 1. De exemplu, dublarea concomitentă a preţurilor este sinonimă cu

înjumătăţirea venitului.

c) Modificarea simultană a preţurilor bunurilor şi venitului consumatorului


106 MICROECONOMIE

În acest ultim caz noua dreaptă de buget va depinde de proporţia şi sensul

modificării acestor variabile. Un caz particular este acela în care preţurile şi venitul

variază în acelaşi sens şi aceeaşi proporţie. Dreapta de buget obţinută este identică cu cea

iniţială.

Algebric această situaţie se scrie:

kp1x1 + kp2x2 = km,

de unde împărţind prin k obţinem:

p1x1 + p2x2 = m,

adică ecuaţia dreptei iniţiale.

V.2. PREFERINŢE ŞI UTILITATE

Utilizarea dreptei bugetului are meritul de a releva posibilitatea limitată de

însuşire a bunurilor, funcţie de venit şi preţuri, însă nu sugerează nimic în legătură cu

opţiunile consumatorului determinate de preferinţele sale. Analiza alegerii

consumatorului, în sensul cel mai larg, presupune cunoaşterea bunurilor pe care acesta le

poate consuma, a circumstanţelor de obţinere a lor, precum şi a preferinţelor sale.

Vom considera două coşuri de bunuri de consum, definite prin vectorul X şi

respectiv Y:

X = (x1, x2)

Y = (y1, y2)

Între acestea pot exista trei relaţii posibile în funcţie de dorinţele consumatorului:

(1) Coşul X=(x1, x2) este strict preferat celui de al doilea Y = (y1, y2), cea ce se

poate scrie utilizănd simbolul " >".

(x1, x2) > ( y1, y2)

În consecinţă, având posibilitatea opţiunii între X şi Y, consumatorul va alege fără

îndoială pe X. Ideea preferinţei se bazează pe comportamentul consumatorului într-o

atare situaţie.

(2) Consumatorul este indiferent între cele două cazuri de bunuri, ceea ce

utilizând simbolul


107 MICROECONOMIE

" " se poate scrie:

(x1, x2) (y1, y2)

Indiferenţa înseamnă aceeaşi satisfacţie conferită consumatorului din consumul

ambelor perechi de bunuri.

(3) Dacă consumatorul preferă sau este indiferent între cele două coşuri de

bunuri, se poate spune că preferă slab pe X lui Y, ceea ce se poate scrie:

(x1, x2) (y1, y2)

Relaţiile anterioare se pot combina şi conduce la alte situaţii privind preferinţele

consumatorului.

De exemplu, dacă

(x1, x2) (y1, y2)

şi

(y1, y2) (x1, x2)

rezultă că:

(x1, x2) (y1, y2).

Sau dacă

(x1, x2) (y1, y2)

iar

(x1, x2) (y1, y2)

este falsă, rezultă că:

(x1, x2) > (y1, y2).

Axiomele teoriei consumatorului

Consistenţa preferinţelor consumatorului este asigurată de îndeplinirea

următoarelor trei relaţii fundamentale, considerate drept axiome ale teoriei

consumatorului:

- Relaţia completă: considerăm vectorii X = (x1, x2) şi Y = (y1, y2), între care

există posibilitate de comparaţie. Atunci se poate avea:


108 MICROECONOMIE

(x1, x2) (y1, y2) sau (y1, y2) (x1, x2)

Dacă ambele relaţii sunt adevărate se deduce că:

(x1, x2) (y1, y2)

Această relaţie implică posibilitatea clasificării tuturor coşurilor de bunuri

posibile, excluzând astfel situaţia indeciziei consumatorului.

- Relaţia reflexivă:

(x1, x2) > (x1, x2)

Relaţia este evidentă, deoarece orice coş de bunuri este cel puţin la fel de bun ca

el însuşi.

- Relaţia de tranzitivitate:

dacă

(x1, x2) (y1, y2) şi (y1, y2) (z1, z2)

se deduce că:

(x1, x2) (z1, z2).

Altfel spus, dacă X este cel puţin la fel de bun ca Y, iar acesta este considerat cel

puţin la fel de bun ca Z, atunci şi X este cel puţin la fel de bun ca Z.

Această ultimă relaţie reflectă coerenţa în alegerile consumatorului. Faptul că

preferinţele nu sunt contradictorii reprezintă o trăsătură a consumatorului raţional.

Dacă una dintre aceste condiţii, relativ puţin restrictive, nu este îndeplinită vorbim

de inconsistenţa preferinţelor. În analiza următoare, excludem însă o asemenea

posibilitate privind preferinţele consumatorului.

Utilitatea

Termenul de utilitate nu este de dată recentă. În trecut, filozofii şi economiştii îl

utilizau drept indicator pentru aprecierea bunăstării individuale, nivelul său fiind măsura

fericirii personale. Indivizii trebuiau în consecinţă să acţioneze în sensul maximizării

utilităţii.


109 MICROECONOMIE

Utilitatea consumului reprezintă plăcerea sau satisfacţia obţinută de oameni în

urma consumului unei cantităţi date de bunuri şi servicii.

Identificarea factorilor care determină sentimentele privind satisfacţia reprezintă

îndeobşte o sarcină destul de complexă, care revine psihologilor. O parte a acestor factori

sunt cuantificabili în timp ce alţii nu sunt. Economistul reţine în analizele sale toţi aceşti

factori, privilegiindu-i pe cei cuantificabili, în timp ce pe cei necuantificabili precum cei

estetici, de dragoste, protecţie sau chiar de invidie îi presupune constanţi.

O mare parte a analizei comportamentului consumatorului se bazează pe clauza

ceteris paribus. Astfel, se simplifică analiza deciziilor de consum şi se poate recurge la

formalizarea matematică izolând factorii economici de cei extraeconomici, fără a

minimaliza însă importanţa vreunuia dintre ei.

Există două teorii privind posibilitatea măsurării utilităţii consumului: teoria

cardinală şi teoria ordinală. Conform primei teorii, utilitatea apare ca măsurabilă,

consumatorul dispunând de cunoştinţe exacte privind numărul de unităţi de utilitate

asociate consumului unei cantităţi date dintr-un bun. De exemplu, consumul unui măr

furnizează 5 unităţi de utilitate, iar al unei banane 8 unităţi de utilitate. O asemenea

abordare permite efectuarea unui calcul economic riguros, ceea ce constituie şi

comoditate în expunere. Astfel, cel de al doilea bun este de 1,6 ori mai util decât primul

bun, iar consumul lor furnizează împreună 13 unităţi de utilitate.

Imposibilitatea măsurării efective a utilităţii a condus la abandonarea teoriei

utilităţii cardinale şi reformularea ei în termenii preferinţelor consumatorilor. În acest

sens un rol deosebit l-a jucat V. Pareto. El este cel care a sugerat şi argumentat

necesitatea unei astfel de schimbări. Spre deosebire de prima teorie, teoria utilităţii

ordinale presupune ordonarea raţională a preferinţelor. Postulatul raţionalităţii a fost

presupus prin enunţarea axiomelor consumatorului. Reprezentarea preferinţelor nu mai

presupune ca element cheie cuantificarea utilităţii. Consumatorul dispune acum de o

măsură ordinală a utilităţii permiţând clasificarea combinaţiilor posibile, apelând la o

funcţie de utilitate.

O funcţie de utilitate presupune asocierea unui număr diferitelor cantităţi din

bunurile consumate.


110 MICROECONOMIE

Funcţia de utilitate poate fi scrisă în cazul unui coş de două bunuri în felul

următor:

U = U(x1, x2)

şi generalizată atunci când bunurile ce intră în consum sunt numeroase:

U = U (x1, x2 , . . . , xn).

Putem reformula acum relaţiile posibile între cele două coşuri de bunuri,

reprezentate prin vectorii X = (x1, x2) şi Y = (y1, y2) :

- (x1, x2) este strict preferată lui (y1, y2) dacă şi numai dacă U(x1,x2) >

U(y1,y2); se deduce astfel că prima combinaţie este mai utilă decât cea de a doua (fără a

spune şi de câte ori) şi, în consecinţă, preferată strict;

- consumatorul este indiferent între (x1, x2) şi (y1, y2) dacă şi numai dacă U

(x1, x2) = U(y1, y2);

- preferinţa sau indiferenţa între cele două coşuri de bunuri este reflectată de

relaţia U(x1, x2) U(y1, y2).

Există însă şi tipuri de preferinţe, precum cele intranzitive (A > B > C > A) care

nu pot fi reprezentate prin funcţia de utilitate. Ar trebui ca numerele asociate prin funcţia

de utilitate să respecte relaţia U(A) > U(B) > U(C) > U(A), ceea ce este imposibil. Astfel

de tipuri de preferinţe sunt ignorate în continuare.

Curbele de indiferenţă

O curbă de indiferenţă sau de izoutilitate reprezintă ansamblul combinaţiilor

posibile de bunuri care furnizează acelaşi nivel de utilitate sau de satisfacţie.

Presupunând curbele de indiferenţă continue (ipoteza divizibilităţii perfecte a

bunurilor), înseamnă că există practic o infinitate de combinaţii din cele două bunuri între

care consumatorul este indiferent odată ce i se asigură acelaşi nivel de utilitate (fig. 5.4).


111 MICROECONOMIE

X2

6 A

4 B E

3 C

F

2 D

U1

2 3 4 5 X1

Fig. 5.4. Curba de indiferenţă

Curba U1 este similară unei linii de contur a unei hărţi, arătând diferite combinaţii

între cele două bunuri corespunzătoare unei “altitudini” identice a utilităţii.

În figura de mai sus s-a reprezentat cantitatea consumată din bunul 1 pe axa

orizontală, iar cantitatea consumată din bunul 2 pe axa verticală. O asemenea curbă

evidenţiază toate acele combinaţii între bunurile de mai sus care furnizează

consumatorului acelaşi nivel de satisfacţie.

Astfel, consumatorul dobândeşte aceeaşi satisfacţie atunci când consumă 2 unităţi

din primul bun şi 6 unităţi din cel ce al doilea bun sau 3 unităţi din primul bun şi 4 unităţi

din cel de al doilea bun ş. a m. d. Nu există vreun motiv particular pentru care individul

să prefere o combinaţie alteia.

Punctele aflate la nord-est de U1 promit mai multă satisfacţie, ceea ce face să fie

preferate punctelor de pe U1. Punctul E este preferat punctului C deoarece furnizează mai

mult din ambele bunuri. Mai mult este preferat în consecinţă lui mai puţin. Ipoteza

tranzitivităţii asigură faptul că aceeaşi combinaţie E este preferată lui A, B, D şi oricăror

altor combinaţii aflate pe curba U1.


112 MICROECONOMIE

Combinaţiile din cele două bunuri aflate sub U1 sunt mai puţin dezirabile pentru

un consumator deoarece oferă mai puţină satisfacţie. Punctul F oferă mai puţin din

ambele bunuri comparativ cu punctul C.

Deoarece curba de indiferenţă U1 are pantă negativă, atunci când consumatorul

este forţat să renunţe la o cantitate dintr-un bun trebuie să beneficieze suplimentar de o

cantitate dată din celălalt bun pentru a rămâne cu acelaşi nivel de satisfacţie. Tipul de

mişcare de-a lungul curbei U1 reprezintă acele schimburi pe care o persoană le poate face

în mod liber.

Forma curbelor de indiferenţă poate fi convexă, concavă sau liniară (figura 5.5.

a,b,c).

Fig. 5.5. Forme posibile ale curbei de indiferenţă

Într-un sistem bidimensional se pot reprezenta o infinitate de curbe de indiferenţă,

alcătuind harta curbelor de indiferenţă. În figura 5.6 s-au trasat doar trei curbe de

indiferenţă a căror formă este convexă. Fiecărei curbe îi corespunde un anumit nivel de

utilitate, cu atât mai mare cu cât curbele de indiferenţă se situează mai la dreapta (sau

spre nord - est). Nu există de fapt un mod precis de a măsura nivelul de utilitate asociat

unei curbe de indiferenţă. Şi, în mod similar nu există o manieră de măsurare a utilităţii

suplimentare care apare în urma schimbării consumului de la nivelul curbei U1 la, să

zicem, curba U2. Putem doar constata creşterea utilităţii pe măsura deplasării pe o curbă

de indiferenţă superioară. În cazul de faţă, curbei U3 îi corespunde nivelul cel mai înalt

de utilitate.

Este imposibil ca două curbe de indiferenţă să se intersecteze. Dacă acest lucru s-

ar produce ar rezulta că o combinaţie între cele două bunuri ar conduce la niveluri diferite

de utilitate (ea fiind situată deopotrivă pe cele două curbe de indiferenţă), ceea ce este


113 MICROECONOMIE

practic imposibil. În consecinţă, o combinaţie dată între cele două bunuri nu se poate

situa decât pe o singură curbă de indiferenţă.

Fig. 5.6. Harta curbelor de indiferenţă

Tipologia bunurilor şi curbele de indiferenţă

Forma curbelor de indiferenţă sugerează gradul de substituţie existent între

bunurile reprezentate pe cele două axe. Astfel, în general, bunurile se pot substitui

imperfect, perfect sau pot fi complementare. Acestea nu reprezintă decât cazuri

reprezentative din mai multe posibile.

Fig. 5.7 Substituibilitate şi complementaritate

a) Substituţie imperfectă

În acest caz, bunurile sunt reciproc substituibile, însă de manieră imperfectă.

Astfel renunţarea la cantităţi egale din bunul 2 se va face cu preţul unei cantităţi


114 MICROECONOMIE

suplimentare şi în creştere din celălalt bun, dacă se doreşte bineînţeles menţinerea

nivelului de utilitate.

Curba de indiferenţă este în acest caz convexă (figura 5.7a). Rata de substituţie

între cele două bunuri este în consecinţă variabilă. De exemplu, trecerea de la A la B,

presupune ca cele două unităţi din bunul 2 să fie substituite de trei unităţi din bunul 1.

Renunţarea în schimb la şase unităţi din al doilea bun (trecerea la punctul C), cere

compensarea prin 15 unităţi suplimentare din celălalt bun. Continuând raţionamentul, se

constată că substituirea devine din ce în ce mai dificilă, reclamând cantităţi în creştere din

bunul ce substituie.

b) Substituţie perfectă

Două bunuri sunt perfect substituibile dacă cantitatea dintr-un bun necesară pentru

a compensa renunţarea la o unitate din celălalt bun este constantă. Altfel spus,

substituirea se face cu o rată constantă. Curba de indiferenţă se prezintă de această dată

sub formă de dreaptă. (figura 5.7.b).

În cazul a două bunuri care se pot substitui în raport de 1 la 1, se constată că

renunţarea la o cantitate oarecare dintr-un bun face necesară suplimentarea celuilalt bun

cu exact aceeaşi cantitate. Ceea ce este caracteristic bunurilor perfect substituibile este

panta constantă a curbelor de indiferenţă. Rata de substituţie de 1/1 este doar un caz

particular, dreapta având în acest caz panta egală cu -1.

c) Perfectă complementaritate

A treia relaţie posibilă între cele două bunuri este cea de zero substituibilitate.

Bunurile sunt perfect complementare, deoarece se consumă împreună în proporţii fixe.

Curba de indiferenţă este în formă de L (figura 5.7c). Creşterea cantităţii dintr-un singur

bun, fără modificarea celuilalt bun, nu modifică în nici-un sens utilitatea consumatorului.

Situarea pe o nouă curbă de indiferenţă, reflectând un nivel superior de utilitate, se va

putea realiza doar prin creşterea concomitentă a celor două bunuri, respectând însă

proporţia iniţială.

Curbele de indiferenţă în cazul bunurilor perfect complementare sunt paralele. În

celelalte două cazuri anterioare nu-i necesar ca paralelismul între curbele de indiferenţă


115 MICROECONOMIE

să se păstreze. Ele trebuie doar să nu se intersecteze, deoarece în acest caz încetează a

mai fi curbe de indiferenţă.

În general, cazurile de perfectă substituţie şi complementaritate între bunuri sunt

puţin utilizate de economişti. Cel mai interesant şi frecvent caz este cel al bunurilor

imperfect substituibile în care combinaţii diferite între cele două bunuri pot furniza

acelaşi nivel de satisfacţie.

Utilitatea marginală

Considerăm o funcţie de utilitate U(x1, x2) asociată preferinţelor unui

consumator. Ce se întâmplă cu utilitatea atunci când cantitatea dintr-un bun este

superioară celei iniţiale?

Determinarea modificării survenite în nivelul utilităţii se realizează cu ajutorul

conceptului de utilitate marginală.

Utilitatea marginală reprezintă sporul de utilitate ce decurge din consumul unei

unităţi suplimentare dintr-un bun, menţinând neschimbată cantitatea din celălalt bun.

Astfel, utilitatea marginală pentru bunul 1 este:

iar utilitatea marginală pentru bunul 2 este:

Din aceste două relaţii rezultă că U = Um1 x1 şi U = Um2 x2.

Considerând funcţia de utilitate continuă şi derivabilă şi raţionând pe intervale

infinitezimale (bunurile sunt infinit divizibile), utilitatea marginală apare drept derivata

parţială a funcţiei de utilitate:


116 MICROECONOMIE

Se admite, în general, că utilităţile marginale sunt pozitive (în cazul bunurilor

dăunătoare U‟x < 0) şi descrescătoare, ceea ce matematic se scrie:

U‟x1 > 0 U"x12 < 0

U‟x2 > 0 U"x22 < 0

Utilitatea marginală şi rata marginală de substituţie

Rata marginală de substituţie (RMS) între două bunuri reprezintă cantitatea

dintr-un bun necesară compensării pierderii de utilitate ce ar surveni prin scăderea cu o

unitate a celuilalt bun. Altfel spus, RMS exprimă cantitatea suplimentară dintr-un bun

necesară pentru substituirea unei unităţi din celălalt bun astfel încât nivelul de utilitate să

rămână constant. Dacă cantitatea dintr-un bun se reduce, de exemplu pentru primul bun

cu x1, pentru a rămâne pe aceeaşi curbă de indiferenţă este necesar suplimentarea celui

de al doilea bun cu o cantitate, să presupunem x2 (figura 5.8).

Fig. 5.8. Rata marginală de substituţie

Dacă x1 reprezintă o schimbare foarte mică, atunci raportul x2/ x1 măsoară

rata marginală de substituţie a unui bun prin celălalt. În plus, RMS exprimă panta curbei

de indiferenţă. În cazul de faţă panta curbei şi RMS se modifică de-a lungul curbei.


117 MICROECONOMIE

Pentru măsurarea RMS se poate folosi funcţia de utilitate. Cunoscând relaţiile dU

= U‟x1dx1 şi dU = U‟x2 dx2 şi raţionând pe intervale infinitezimale de variaţie pentru x1

şi x2 putem scrie:

V.3. OPTIMUL CONSUMATORULUI

S-a precizat anterior faptul că orice consumator raţional are drept obiectiv

maximizarea satisfacţiei sau a utilităţii în condiţii restrictive. Acestea se referă, ne

reamintim, la un nivel limitat al bugetului şi la preţurile bunurilor care fac obiectul

consumului. Ambele variabile sunt considerate determinate exogen, fără posibilitatea

influenţării lor din partea consumatorului. Analiza optimului consumatorului se

efectuează din perspectiva teoriei utilităţii ordinale.

Consumatorul se află în situaţia de optim sau de echilibru atunci când o anumită

structură a consumului îi asigură maxim de utilitate în condiţii de constrângere bugetară.

În acest caz, alegerea consumatorului este considerată optimă, el neavând nici un interes

de a o schimba.

Determinarea poziţiei de echilibru pentru consumator se poate face în mod grafic

sau analitic. Dacă prima cale prezintă avantajul de a fi uşor de înţeles (reprezentare într-

un spaţiu bidimensional şi deci alegere între două bunuri), cea de a doua permite

generalizarea la situaţiile în care consumul este format din n bunuri.

Determinarea echilibrului consumatorului – soluţia grafică

Această metodă se bazează pe confruntarea dreptei bugetului cu ansamblul

curbelor de izoutilitate. Deoarece curbele de indiferenţă pot fi convexe, concave sau

liniare, rezultă trei situaţii posibile de echilibru al consumatorului. (figura 5.9 a,b,c).

Din mulţimea curbelor de indiferenţă am considerat un număr redus pentru a nu

încărca graficul în mod excesiv. Consumatorul trebuie să opteze pentru cantităţi diferite

din bunul 1 şi 2, astfel încât să obţină un maxim de satisfacţie.


118 MICROECONOMIE

În primul caz, al convexităţii curbelor de indiferenţă determinarea echilibrului

consumatorului se poate face plecând fie dinspre colţul din dreapta fie dinspre cel din

stânga sus. Raţionând astfel se constată că deplasarea de-a lungul dreptei bugetului

conduce la un nivel de utilitate în creştere relevat de curbele de indiferenţă situate mai la

dreapta.

Fig. 5.9. Echilibrul consumatorului

Trecerea de la punctul A (sau A1) la B (sau B1) şi mai apoi la H1, are loc în

condiţiile substituirii bunului 2 de către bunul 1 (sau a bunului 1 de către bunul 2).

Optimul consumatorului se află în punctul H1, punct situat deopotrivă pe curba de

indiferenţă U3 şi pe dreapta de buget.


119 MICROECONOMIE

Acest punct coincide cu punctul de tangenţă dintre linia bugetului şi curba de

indiferenţă. El este unic şi există în mod necesar datorită pantei negative a liniei de buget

şi convexităţii curbelor de indiferenţă. Deşi curbele următoare U4 şi U5 pun în evidenţă

un nivel de utilitate superior lui U3, acestea nu prezintă interes pentru consumator

deoarece nu pot fi atinse în condiţiile date ale venitului consumatorului.

Punctul H1 de echilibru al consumatorului relevă atât nivelul maxim de utilitate

accesibil consumatorului cât şi structura optimă a consumului (coordonatele punctului

H1, adică x1* şi x2* ).

În cazurile (b) şi (c) echilibrul consumatorului este atins în punctul H2 şi respectiv

H3, semnificând faptul că nivelul maxim de utilitate este corespunzător opţiunii exclusive

a consumatorului pentru un singur bun. Consumatorul este în acest caz "monomaniac",

ipoteză lipsită de realism, deoarece consumul nu este alcătuit niciodată dintr-un singur

bun, ci dintr-o varietate de bunuri.

În consecinţă, nu poate fi reţinută decât ipoteza convexităţii stricte a curbelor de

indiferenţă. Numai în acest caz condiţia de tangenţă este nu numai necesară, dar şi

suficientă. În alte situaţii, această condiţie se poate dovedi doar necesară pentru

optimalitatea alegerii consumatorului.

Fig. 5.10. Puncte de tangenţă multiple între dreapta bugetului şi curbele de

indiferenţă

În figura 5.10 se observă existenţa a trei puncte de tangenţă între dreapta bugetului

şi curbele de indiferenţă, însă numai două pot fi reţinute ca optime, respectiv H1 şi H3.

Punctul H2 nu poate fi considerat optim, deoarece se situează pe o curbă de indiferenţă

U2 căreia îi corespunde un nivel de utilitate mai redus.


120 MICROECONOMIE

Revenind la cazul convexităţii stricte a preferinţelor, se poate formula următoarea

condiţie de optim pentru consumator: în situaţia de echilibru, raportul dintre utilităţile

marginale este egal cu raportul preţurilor.

Punctul H1 aflat pe curba de indiferenţă U3 (figura 5.9.a) asigură egalitatea dintre

rata marginală de substituire şi inversul utilităţilor marginale:

Însă acelaşi punct este situat şi pe dreapta bugetului, caz în care se verifică

egalitatea dintre panta dreptei şi raportul preţurilor bunurilor:

Din cele două egalităţi rezultă condiţia optimului consumatorului.

Această egalitate exprimă faptul că la optim, ultima unitate monetară cheltuită

pentru achiziţionarea bunului 1 conduce la aceeaşi satisfacţie ca ultima unitate monetară

afectată bunului 2.

Determinarea echilibrului consumatorului – soluţia analitică

Există în general mai multe soluţii analitice pentru determinarea echilibrului

consumatorului. Aici prezentăm numai două metode:

- Metoda I

Se ştie că celor mai multe preferinţe li se poate asocia o funcţie de utilitate.

Rămânând la cazul consumului format din două bunuri, această funcţie are forma

generală U(x1,x2). În acelaşi timp, x1 şi x2 trebuie să satisfacă ecuaţia dreptei bugetului

adică:

m = x1 p1 + x2 p2


121 MICROECONOMIE

Din ultima expresie se obţine x2 funcţie de x1:

În aceste condiţii, funcţia de utilitate devine U x1, x2(x1) , iar aceasta trebuie

maximizată. Condiţia de maxim este cea de anulare a derivatei acestei funcţii compuse,

adică:

- Metoda II

O altă soluţie de determinare a condiţiei de echilibru pentru consumator este cea a

multiplicatorului Lagrange.

Se defineşte o funcţie numită Lagrangian, de forma:

L = U(x1, x2) - (p1x1 + p2x2 - m)

unde este multiplicatorul Lagrange.

Conform teoremei lui Lagrange, combinaţia optimă (x1*, x2* ) trebuie să verifice

derivatele parţiale ale noii funcţii în raport cu x1, x2 şi :


122 MICROECONOMIE

Se constată că atunci când (x1*, x2* ) verifică constrângerea bugetară,

Lagrangian-ul este identic cu funcţia de utilitate iniţială U(x1, x2).

Din primele două condiţii rezultă că:

Se poate demonstra că multiplicatorul Lagrange măsoară suplimentul de

satisfacţie generat de creşterea unitară a resurselor. Pentru aceasta se derivează

constrângerea bugetară m = x1 p1 + x2 p2 :

dm = p1d x1 + p2d x2

Cum în situaţia optimului avem p1= U' x1 / şi p2= U' x2 / , rezultă:

Însă, expresia din paranteză este derivata funcţiei de utilitate U(x1, x2) adică dU.

În consecinţă, dU = dm.

Ultima expresie evidenţiază faptul că sporul resurselor cu dm, creşte utilitatea cu

dm; şi invers, reducerea resurselor cu dm conduce la scăderea utilităţii cu dm.

Rezultatele anterioare pot fi generalizate pentru cazul consumului a n bunuri în

care funcţia de utilitate este U= U(x1, x2, . . . , xi , . . . , xn). Constrângerea bugetară şi

condiţia de echilibru se scriu:

m= p1 x1 + p2 x2 + . . . , + pi xi + . . . , pn xn

iar dU= dm.

Modificarea echilibrului consumatorului

Determinarea poziţiei de echilibru a consumatorului s-a realizat în condiţiile unui

nivel stabilit al bugetului şi al unor preţuri date ale bunurilor. În fapt, o modificare


123 MICROECONOMIE

survenită la nivelul venitului sau al preţurilor, modifică poziţia de echilibru conducând la

un alt nivel şi structură a consumului.

a) Modificarea venitului consumatorului

Constrângerea bugetară poate evolua în ambele sensuri generând deplasarea

dreptei de buget spre dreapta sau spre stânga, după cum acesta suferă o relaxare sau o

accentuare. Noua dreaptă de buget este paralelă celei iniţiale, deoarece preţurile se menţin

constante. Reţinând ipoteza convexităţii stricte a preferinţelor, va exista un unic punct de

tangenţă între noua dreaptă a bugetului şi o curbă de indiferenţă, definind un nou punct de

optim. Practic, fiecărui nivel al venitului îi corespunde un punct de optim.

Curba pe care se află punctele de optim ale consumatorului evidenţiază evoluţia

consumului funcţie de venit. Deoarece consumul şi venitul nu se modifică întotdeauna în

aceeaşi proporţie, segmentele ce unesc două puncte consecutive de echilibru pot fi

diferite.

Fig. 5.11. Curba consumului în funcţie de venit – creşterea mai rapidă a consumului

unui bun în raport cu celălalt

În figura 5.11 se constată că sporul venitului este însoţit de o creştere

concomitentă a consumului celor două bunuri, însă nu şi strict proporţională. În cazul a)

consumul bunului 2 este mai amplu decât al bunului 1 şi invers în cazul b).


124 MICROECONOMIE

Fig. 5.12. Curba consumului în funcţie de venit – creşterea proporţională a

consumului celor două bunuri

Fig. 5.13. Curba consumului în funcţie de venit – creşterea consumului unui bun

însoţită de reducerea consumului celuilalt bun

Figura 5.12 evidenţiază o relaţie strict proporţională între venit şi consumul celor

două bunuri. Figura următoare, 5.13, relevă faptul că sporul venitului conduce la

creşterea consumului doar pentru un singur bun (bunul 2 pentru cazul a şi bunul 1 pentru

cazul b), consumul celuilalt bun reducându-se. Este cazul bunurilor inferioare, care prin

creşterea venitului sunt substituite în consum de altele, considerate superioare.

Bineînţeles, această evoluţie a consumului se petrece după un anumit nivel al venitului.

b) Modificarea structurii preţurilor bunurilor

Modificarea preţurilor bunurilor este de natură să afecteze echilibrul

consumatorului. Considerăm pentru simplificare, cazul modificării preţului unui singur

bun şi anume situaţia reducerii preţului bunului 1 (p1' < p1).


125 MICROECONOMIE

Pentru început analizăm cazul a două bunuri normale şi reciproc substituibile în

consum. Cum preţul bunului 2 ca şi nivelul venitului rămân constante, noua dreaptă de

buget se va roti în jurul punctului de intersecţie cu axa verticală, deplasându-se către

dreapta. Noua constrângere bugetară se caracterizează printr-o pantă inferioară celei

iniţiale, motiv pentru care este mai puţin abruptă.

Aşa cum se observă în figura 5.14a, acestei noi drepte a bugetului îi corespunde

un nou punct de optim, notat cu H', exprimând un nivel de utilitate superior (curba de

indiferenţă U2 este situată la dreapta curbei U1).

Figura 5.14b relevă cazul invers, al creşterii preţului bunului 1 (p1‟‟ > p1 ) şi noul

punct de optim H”.

Scăderea preţului bunului 1 va genera două tipuri de efecte: modificarea ratei de

substituţie a unui bun prin celălalt bun, pe de o parte, şi variaţia puterii de cumpărare a

venitului, pe de altă parte (reducerea preţului unui bun oferă posibilitatea achiziţionării

unei cantităţi mai mari din acel bun). Corespunzător celor două efecte distingem un efect

de substituţie şi un efect de venit.

Această descompunere a modificării optimului consumatorului este doar ipotetică,

permiţând mai buna înţelegere a noii alegeri. De fapt, consumatorul, pe baza noului preţ,

ia decizia de modificare a cererii sale, într-un sens sau altul, ignorând cele două etape.

Fig. 5.14. Modificarea optimului în condiţiile modificării preţului bunului 1

Pentru început vom face apel la figura 5.15, unde pe lângă cele două drepte de

buget s-a trasat încă o dreaptă care trece prin punctul de optim iniţial fiind paralelă liniei

de buget finale. Această dreaptă prezintă două caracteristici şi anume: este

corespunzătoare structurii de preţuri finale, având panta p1‟/ p2, iar puterea de cumpărare


126 MICROECONOMIE

rămâne constantă. Se poate calcula, fără dificultate, ajustarea venitului corespunzător

dreptei care trece prin optimul iniţial, acesta rămânând în noua situaţie doar o combinaţie

accesibilă. Se scriu ecuaţiile dreptelor de buget:

m' = p1' x1 + p2 x2

m = p1 x1 + p2 x2,

după care scăzând cea de a doua ecuaţie din prima se obţine m = x1 p.

Aceasta înseamnă că venitul trebuie modificat cu m, când preţul variază cu p,

astfel încât puterea de cumpărare să se menţină constantă, făcând pe mai departe

accesibilă combinaţia de optim iniţială. De notat că variaţia preţului impune o variaţie în

venit în acelaşi sens.

Fig. 5.15. Ajustarea venitului corespunzătoare structurii de preţuri finale şi

puterii de cumpărare iniţiale

Figura 5.16 prezintă cele două efecte, de substituţie şi de venit. Se observă noul

punct de optim corespunzător dreptei paralele celei de buget finale, notat cu H".

Trecerea de la H la H" reprezintă un efect de substituţie, evidenţiind cum

consumatorul substituie un bun prin altul atunci când preţurile se schimbă, însă

menţinând puterea de cumpărare neschimbată.

x1s = x1(p1', m' ) - x1(p1, m)

Tendinţa cumpărătorului este de substituire în favoarea bunului devenit mai ieftin.

Trecerea de la H" la H' corespunde efectului de venit, puterea de cumpărare

ameliorându-se datorită reducerii preţului bunului 1. Este ca şi cum consumatorul ar

deveni mai bogat, putând achiziţiona mai mult din bunul 1, raportul m/ p1' fiind superior

celui iniţial m/ p1.


127 MICROECONOMIE

x1v = x1(p1', m) - x1(p1', m' )

În consecinţă, deşi venitul nominal rămâne constant, cel real creşte, iar

consumatorul achiziţionează mai mult din ambele bunuri, coordonatele punctului H' fiind

superioare celor corespunzătoare lui H".

Însumarea celor două efecte conduce la evidenţierea variaţiei cantităţii cerute, prin

trecerea de la H la H'.

x1 = x1(p1', m) - x1(p1, m)

Această relaţie este denumită ecuaţia lui Slutsky, după numele economistului rus

Eugen Slutsky.

Fig. 5.16. Efectul de venit şi efectul de substituţie

În cazul în care bunul 1 este un bun Giffen (pentru care cererea evoluează în

acelaşi sens cu preţul), graficul se prezintă ca în figura 5.17.

Descompunerea în cele două efecte permite înţelegerea acestui paradox, cunoscut

şi ca "paradoxul lui Giffen" sau "efectul Giffen"; efectul de substituţie este opus

modificării preţului şi are exact acelaşi efect ca în cazul bunurilor normale, în timp ce

efectul de venit este de sens contrar şi suficient de amplu pentru a contracara efectul de

substituţie. În aceste condiţii, reducerea preţului bunului 1, considerat acum un bun

Giffen, este urmată de reducerea cantităţii consumate din acest bun şi creşterea celei

consumate din bunul 2.


128 MICROECONOMIE

Fig. 5.17. Optimul consumatorului în cazul unui bun Giffen

Cazul unui bun inferior non-Giffen este prezentat în graficul din figura 5.18.

Aici efectul de venit este de asemenea negativ, însă insuficient pentru a contracara efectul

de substituţie. Cantitatea consumată din primul bun, ca şi din cel de al doilea bun, creşte.

Fig. 5.18. Optimul consumatorului în cazul unui bun inferior

V.4. SURPLUSUL CONSUMATORULUI

Curba cererii pentru un produs oarecare reflectă cantitatea din acel bun pe care un

consumator poate şi este dispus să o achiziţioneze la un nivel dat al preţului. Aceeaşi

curbă oferă în plus un răspuns la întrebarea "Cât de mult un consumator este dispus să


129 MICROECONOMIE

plătească pentru dobândirea unei unităţi suplimentare de bun ?" şi, pe această bază,

"economia" pe care acesta o realizează plătind un preţ mai mic pentru cantitatea

achiziţionată. Pentru evidenţierea şi măsurarea surplusului consumatorului se foloseşte

figura 5.19.

Fig. 5.19. Surplusul consumatorului

Presupunem că preţul pieţei determinat prin confruntarea cererii şi ofertei s-a "

fixat" la 40 unităţi monetare pe produs. La acest nivel al preţului cantitatea cumpărată de

consumator este de 10 unităţi. El va plăti deci pentru întreaga cantitate cumpărată 400

unităţi monetare.

Legea descreşterii utilităţilor marginale afirmă că utilitatea fiecărei unităţi

suplimentare scade treptat pe măsura consumului continuu din acel bun. În consecinţă,

pentru fiecare unitate adiţională de bun, consumatorul raţional este dispus a plăti mai

puţin.

Din grafic se observă că preţul maxim acceptat pentru prima unitate este 76 unităţi

monetare, pentru cea de a doua 72 unităţi monetare ş.a.m.d.

Cu excepţia ultimei unităţi (preţul ei este de 40 unităţi monetare) toate celelalte

sunt obţinute de consumator la un preţ inferior celui la care ar consimţi. Diferenţa dintre

acest preţ maxim acceptat de consumator pentru fiecare unitate de bun şi preţul pieţei,

reprezintă surplusul consumatorului pentru fiecare unitate de bun. Însumarea acestuia

conduce la surplusul consumatorului pentru întreaga cantitate (zona haşurată). Dacă

preţul pieţei este notat cu p, numărul de unităţi achiziţionate la acest preţ cu n, iar preţul


130 MICROECONOMIE

maxim consimţit de consumator pentru fiecare unitate de produs în funcţie de utilitatea

acesteia cu pj, atunci surplusul consumatorului poate fi determinat prin formula:

În cazul de faţă surplusul consumatorului este 180 unităţi monetare.

O mărime aproximativă a surplusului consumatorului poate fi considerată aria

triunghiului cuprins între curba cererii şi axa preţurilor (triunghiul ABC).

La nivelul pieţei se obţine surplusul consumatorilor prin agregarea surplusurilor

individuale. El este astfel o măsură a câştigurilor globale obţinute prin schimbul de

bunuri.

Modificări în surplusul consumatorului.

În timp, surplusul consumatorului se poate modifica sub influenţa variaţiei

preţului bunului, dar şi al altor factori.

Păstrând curba cererii neschimbată se poate anticipa că o creştere de preţ

diminuează surplusul consumatorului, după cum o reducere de preţ îl ameliorează. Figura

5.20. evidenţiază modificarea în surplusul consumatorului la creşterea preţului de la 40

unităţi monetare la 60 unităţi monetare pe unitatea de produs.

Fig. 5.20. Modificarea surplusului consumatorului


131 MICROECONOMIE

Pierderea în surplusul consumatorului este aproximată prin diferenţa ariilor

corespunzătoare celor două surplusuri. Noua suprafaţă este de fapt un trapez cu baza

mare cantitatea iniţială şi cea mică cantitatea finală. Acesta este compus la rându-i dintr-

un dreptunghi (A) şi un triunghi (A‟ ).

Aria dreptunghiului reflectă pierderea suportată de consumator datorită creşterii

preţului bunului X. Dacă iniţial pentru cele cinci unităţi consumatorul plătea 200 unităţi

monetare (5 x 40), acum el va plăti 300 unităţi monetare (5 x 60). Suprafaţa triunghiului

exprimă valoarea consumului pierdut datorită reducerii cantităţii consumate - 50 ( 5 x 20 /

2 ).

Având în vedere însă formula iniţială de calcul a surplusului consumatorului,

modificarea acestuia se poate determina cu ajutorul următoarei expresii:

Sc = modificarea în surplusul consumatorului

pj = preţul maxim acceptat de consumator pentru achiziţionarea fiecărei unităţi

depinzând de utilitatea acesteia

n = numărul de unităţi iniţial consumate din bunul X

n‟ = cantitatea din bunul X consumată ulterior

p = preţul iniţial

p‟ = preţul final

Pe baza acestui calcul modificarea surplusului consumatorului va fi de 140 unităţi

monetare (180 - 40).

REZUMAT

Teoria economică a consumatorului evidenţiază procesul logic al deciziilor

consumatorului în vederea obţinerii utilităţii maxime în condiţii de constrângere

(venit disponibil, preţuri ale bunurilor şi serviciilor de consum).


132 MICROECONOMIE

Constrângerea bugetară a consumatorului reprezintă limita superioară pe care venitul

o impune combinaţiilor de bunuri şi servicii posibil de achiziţionat.

Dreapta bugetului se poate modifica ca urmare a modificării venitului şi/sau a

preţurilor bunurilor şi serviciilor de consum.

Utilitatea consumului reprezintă plăcerea sau satisfacţia obţinută de oameni în urma

consumului unei cantităţi date de bunuri şi servicii.

Există două teorii privind posibilitatea măsurării utilităţii consumului: teoria cardinală

şi teoria ordinală. Conform primei teorii, utilitatea apare ca măsurabilă, consumatorul

dispunând de cunoştinţe exacte privind numărul de unităţi de utilitate asociate

consumului unei cantităţi date dintr-un bun. Teoria utilităţii ordinale presupune

ordonarea raţională a preferinţelor. Consumatorul dispune de o măsură ordinală a

utilităţii permiţând clasificarea combinaţiilor posibile de bunuri apelând la o funcţie

de utilitate.

Curba de indiferenţă sau de izoutilitate reprezintă ansamblul combinaţiilor posibile de

bunuri care furnizează acelaşi nivel de utilitate sau de satisfacţie. Ansamblul curbelor

de indiferenţă formează harta curbelor de indiferenţă. Curbele de indiferenţă au forme

diferite: convexe, concave, liniare etc.

Utilitatea marginală reprezintă sporul de utilitate ce decurge din consumul unei unităţi

suplimentare dintr-un bun, menţinând neschimbată cantitatea din celălalt bun.

Rata marginală de substituţie (RMS) între două bunuri reprezintă cantitatea dintr-un

bun necesară compensării pierderii de utilitate ce ar surveni prin scăderea cu o unitate

a celuilalt bun.

Consumatorul se află în situaţia de optim atunci când o anumită structură a

consumului îi asigură maxim de utilitate în condiţii de constrângere bugetară.

Consumatorul se află în situaţia de optim atunci când raporturile dintre utilitate

marginală şi preţ sunt egale între ele.

Surplusul consumatorului evidenţiază "economia" pe care un consumator o

realizează plătind un preţ mai mic pentru întreaga cantitatea achiziţionată faţă de

situaţia unui preţ diferit aferent fiecărei unităţi de bun în funcţie de utilitatea acesteia.


133 MICROECONOMIE

TERMENI CHEIE

Constrângerea bugetară

Dreapta bugetului

Coş de bunuri

Spaţiul bunurilor

Preferinţe

Utilitate

Utilitate marginală

Curbe de indiferenţă

Rată marginală de substituţie

Echilibrul consumatorului

Surplusul consumatorului

V.5. TEMA DE CONTROL A UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE

NR. 5

1. Care sunt variabilele de influenţă asupra dreptei bugetului şi cum acţionează acestea?

2. Analizaţi axiomele teoriei consumatorului.

3. Explicaţi sensul utilităţii şi diferenţa dintre utilitatea marginală şi totală. Pe baza unui

exemplu numeric explicaţi legea descreşterii utilităţilor marginale.

4. Ce relaţie există între rata marginală de substituţie şi utilitatea marginală?

5. Explicaţi de ce două curbe de indiferenţă nu se pot intersecta niciodată.

6. De ce optimul consumatorului se analizează pe baza utilizării unei curbe de indiferenţă

convexă şi descrescătoare?

7. Precizaţi motivul pentru care dată fiind o dreaptă de buget, un punct de intersecţie cu o

curbă de indiferenţă oarecare nu constituie un punct de echilibru al consumatorului.

8. Analizaţi impactul modificărilor de preţuri şi venitul consumatorului asupra alegerilor

acestuia.


134 MICROECONOMIE

9. Definiţi un bun Giffen şi un bun inferior non-Giffen în termenii efectului de venit şi de

substituţie.

10. Analizaţi surplusul consumatorului cu ajutorul unui exemplu.

V.6. TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 5

1. Pentru a construi dreapta bugetului este necesar şi suficient să se cunoască:

a) preţul unui singur bun;

b) preţurile celor două bunuri;

c) preferinţele consumatorului faţă de aceste bunuri;

d) preţurile acestor bunuri şi venitul consumatorului;

e) venitul consumatorului.

2. Axiomele care stau la baza teoriei alegerilor consumatorului postulează că:

a) subiectivitatea este incompatibilă cu raţionalitatea;

b) preferinţele tuturor consumatorilor sunt identice;

c) deşi, preferinţele indivizilor sunt diferite, ele au în comun câteva caracteristici;

d) într-o economie nu există loc pentru fantezie.

3. Ipoteza tranzitivităţii în alegerile consumatorului implică una dintre următoarele

afirmaţii:

a) curbele de indiferenţă nu se intersectează niciodată;

b) curbele de indiferenţă trebuie să fie non-liniare;

c) curbele de indiferenţă trebuie să aibă o pantă negativă;

d) curbele de indiferenţă trebuie să fie descrescătoare.


135 MICROECONOMIE

4. Pentru un consumator raţional a se situa pe o curbă de indiferenţă la un nivel mai

ridicat decât altul, semnifică:

a) o diminuare a satisfacţiei nevoilor sale;

b) un nivel de satisfacţie identic precedentului, ca urmare a alegerii un nou coş de bunuri

conţinând mai mult dintr-un bun şi mai puţin din altul;

c) un nivel inferior al satisfacţiei ca urmare a alegerii unui coş de bunuri conţinând mai

puţin din cele două bunuri;

d) creşterea nivelului său de satisfacţie.

5. Pentru a construi dreapta bugetului unui consumator care alege între două

bunuri este necesar şi suficient să se cunoască:

a) preţurile acestor bunuri şi venitul consumatorului;

b) preferinţele consumatorului faţă de aceste bunuri;

c) preţurile acestor bunuri;

d) venitul consumatorului.

6. Dacă preţul unitar al bunului A este 200 unităţi monetare/unitatea de cantitate şi

cel al bunului B este 400 unităţi monetare/unitatea de cantitate, pentru orice nivel al

venitului panta dreptei bugetului unui consumator care alege între aceste bunuri

este:

a) - 2;

b) - 1 / 2;

c) + 2;

d) imposibil de determinat.

7. Un consumator îşi consacră venitul său pentru a cumpăra două bunuri A şi B.

Preţul unitar al bunului B este 1500 lei. Ştiind că venitul său îi permite să cumpere

maxim 30 unităţi din bunul A sau 40 din bunul B, atunci:

a) venitul său este 45000 unităţi monetare şi preţul unitar al bunului A este 1000 unităţi

monetare/unitatea de cantitate;


136 MICROECONOMIE

b) venitul său este 60000 unităţi monetare şi preţul unitar al bunului A este 2000 unităţi


c) venitul său este 45000 unităţi monetare şi preţul unitar al bunului A este 1500 unităţi


d) venitul său este 60000 unităţi monetare şi preţul unitar al bunului A este 1500 unităţi

monetare/unitatea de cantitate.

8. Echilibrul consumatorului raţional este corect definit astfel:

a) cantităţile bunurilor care costă mai ieftin;

b) cantităţile bunurilor care îi maximizează satisfacţia;

c) venitul care-i permite satisfacerea preferinţelor;

d) cantităţile bunurilor care-i maximizează satisfacţia ţinând cont de constrângerea

bugetului său.

9. Un consumator raţional a făcut o alegere între două bunuri de consum curent.

Dacă preţurile acestor bunuri şi venitul se dublează, atunci:

a) panta contrângerii bugetare se modifică;

b) preferinţele faţă de cele două bunuri se modifică;

c) ansamblul său de consum se modifică;

d) ansamblul său de consum nu se modifică.

10. Pentru a construi curba cererii unui consumator pentru fiecare bun, este necesar

şi suficient să se cunoască:

a) preţurile bunurilor;

b) preferinţele sale pentru aceste bunuri;

c) venitul său;

d) preferinţele sale pentru aceste bunuri, preţurile bunurilor şi venitul său.


137 MICROECONOMIE

11. Dacă pentru un consumator, A şi B sunt bunuri substituibile şi dacă preţul lui A

creşte, atunci:

a) cantitatea cerută din A va scade şi cea cerută din B va creşte;

b) cantităţile cerute din cele două bunuri vor creşte;

c) cantitatea cerută din A va creşte şi cantitatea cerută din B se va diminua;

d) preţul bunului B se va reduce.

12. Dacă pentru un consumator A şi B sunt bunuri complementare şi dacă preţul

bunului B creşte, atunci:

a) cantitatea cerută din A va creşte şi cantitatea cerută din B se va diminua;

b) preţul bunului A va creşte;

c) cantitatea cerută din A se va diminua şi cantitatea cerută din B va creşte;

d) cantităţile cerute din cele două bunuri vor scădea.

13. Ceteris paribus, o creştere a venitului consumatorului, ar putea avea

întotdeauna drept efect:

a) creşterea ansamblului posibilităţilor de consum;

b) scăderea raportului dintre preţurile bunurilor;

c) scăderea ansamblului posibilităţilor de consum;

d) creşterea raportului dintre preţurile bunurilor.

V.7. BIBLIOGRAFIA SPECIFICĂ UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE

NR. 5





138 MICROECONOMIE

VI.Unitatea de învăţare nr. 6

TEORIA ECONOMICĂ A

PRODUCĂTORULUI



După studiul acestei unităţi de învăţare studenții vor putea înțelege:

Ce este funcţia de producţie şi care este utilitatea ei

Ce sunt productivităţile medii şi marginale

Care sunt efectele posibile asupra producţiei în urma modificării simultane a

factorilor de producţie Care este condiţia necesară maximizării profitului unui producător

Cuprinsul unităţii de învăţare: VI.1. Funcţia de producţie (pag. 114)

VI.2. Productivitatea medie şi productivitatea marginală. Legea randamentelor

descrescătoare (pag. 116)

VI.3 Izocuante şi rata marginală de substituţie tehnică (pag. 119)

VI.4. Randamentele de scară (pag. 130)

VI.5. Echilibrul producătorului (pag. 134)

VI.9. Tema de control a unităţii nr. 5 (pag. 150)

VI.10. Testul de autoevaluare nr. 5 (pag. 153)

IV.11. Bibliografia specifică unităţii nr. 5 (pag. 155)


139 MICROECONOMIE

Teoria producătorului are afinităţi multiple cu cea a consumatorului şi, evident,

deosebiri. În ambele cazuri, agenţii economici producători şi consumatori sunt consideraţi

raţionali, urmărind maximizarea avantajelor lor sub constrâgere. În cazul consumatorului,

constrângerile ţin de venitul disponibil şi preţurile bunurilor de consum, iar pentru

producători de buget, preţurile factorilor de producţie, clienţi, concurenţi şi tehnologie.

Dacă pentru consumator funcţia obiectiv constă în maximizarea gradului său de

satisfacţie sau de utilitate, producătorul vizează cu precădere maximizarea profitului. În

anumite circumstanţe, producătorul poate urmări maximizarea cifrei de afaceri sau un

obiectiv de ordin social.

În mod asemănător cazului consumatorului, bugetul producătorului depinde de

acţiunile sale anterioare. La momentul deciziei, nivelul resurselor de care un dispune

producătorul ca şi preţurile factorilor de producţie sunt considerate variabile exogene.

VI.1. FUNCŢIA DE PRODUCŢIE

Producţia reprezintă procesul de utilizare şi combinare al factorilor de producţie

în vederea obţinerii de bunuri şi servicii utile. Volumul şi calitatea factorilor de producţie,

precum şi tehnologia influenţează nivelul producţiei totale. Factorii de producţie

constituie inputurile oricărui proces de producţie.

Una din constrângerile de care producătorul trebuie să ţină seama este cea de

natură tehnologică. O tehnologie dată permite numai un ansamblu de combinaţii ale

factorilor de producţie, care asigură realizarea unui anumit volum de producţie. Dacă

notăm cu x un factor de producţie şi cu Q outputul, aria tuturor combinaţiilor posibile

tehnologic, denumită şi set de producţie, va fi cea cuprinsă între curba producţiei (a cărei

formă poate fi oarecare) şi abscisă (figura 6.1).


140 MICROECONOMIE

Fig. 6.1. Setul de producţie

Ț inând seama de insuficienţa resurselor şi caracterul lor costisitor se impune a

reţine numai acele combinaţii ale factorilor de producţie, tehnologic posibile, care conduc

la un volum maxim de producţie. În acest caz, alegerile producătorului având drept

criteriu maximizarea producţiei, se vor limita la examinarea punctelor înscrise pe curba

producţiei. Funcţia care descrie această curbă se numeşte funcţie de producţie.

Funcţia de producţie exprimă relaţia dintre cantitatea maximă ce poate fi

produsă dintr-un bun şi cantităţile din factorii de producţie necesari pentru realizarea sa.

Ea corespunde unui nivel dat al tehnologiei. Desigur, factorii implicaţi în orice

combinaţie sunt numeroşi. Din raţiuni de simplificare a prezentării vom privilegia

situaţia utilizării a doar doi factori de producţie în cantităţile x1 şi x2. Iar funcţia de

producţie în formularea sa generală devine Q = f (x1, x2).

În mod tradiţional, aceşti factori sunt consideraţi munca (L) şi capitalul (K), iar

funcţia devine f (L, K). Pentru uşurinţa prezentării considerăm că L şi K privesc acelaşi

tip de muncă şi acelaşi tip de capital. În alte modele, mai complexe, această presupunere

poate fi relaxată.

Funcţia de producţie este menită să ofere cel mai bun răspuns privind combinarea

factorilor de producţie. Ea ar putea reprezenta, de exemplu, producţia unei firme

industriale posibil de realizat cu o cantitate mai mare de muncă şi mai puţin de capital

(astfel de tehnologii se numesc muncă intensive) sau mai mult capital şi mai puţină

muncă (tehnologii capital intensive). Precizarea funcţiei de producţie este destul de

dificilă, presupunând calcule sofisticate şi o cunoaştere amănunţită a tehnologiei folosite.

Oricum, ea este o expresie matematică a fenomenului tehnic.


141 MICROECONOMIE

Exemplele următoare prezintă câteva funcţii de producţie ipotetice:

unde a şi b reprezintă parametri pozitivi.

VI.2. PRODUCTIVITATEA MEDIE ŞI PRODUCTIVITATEA

MARGINALĂ. LEGEA RANDAMENTELOR DESCRESCĂTOARE

Considerăm o funcţie de producţie în forma sa generală Q = f (L,K). Ce se

întâmplă cu producţia totală, dacă un factor de producţie, să presupunem munca, se

modifică cu o cantitate, chiar foarte mică, iar capitalul rămâne constant? Probabil se va

modifica. În acest caz, modificarea producţiei se datorează în exclusivitate primului

factor, ceea ce se scrie:

Aceasta este expresia produsului sau productivităţii fizice marginale a muncii.

Dacă se raţionează pe intervale infinitezimale se constată că produsul marginal este de

fapt derivata parţială a funcţiei de producţie în raport cu factorul considerat:

În mod similar, se raţionează în cazul variaţiei celui de al doilea factor, capitalul:

Productivitatea marginală (produsul marginal) a unui factor de producţie

reprezintă sporul de producţie datorat creşterii cu o unitate a unui factor în condiţiile în

care celălalt (sau ceilalţi) factor de producţie rămâne constant. Alternativ, se poate folosi

expresia randamente factoriale pentru productivitate marginală.

Productivitatea marginală este similară conceptului de utilitate marginală din

teoria consumatorului. Spre deosebire de imposibilitatea cuantificării utilităţii decurgând


142 MICROECONOMIE

din consumul unei unităţi suplimentare dintr-un bun, productivitatea marginală poate fi

măsurată fără dificultate în unităţi fizice de produs (tone, m3, bucăţi etc.).

Productivitatea (fizică) medie (produsul mediu) a unui factor de producţie

exprimă cantitatea de bunuri obţinute pe unitatea de factor de producţie:

În cazul acestui tip de productivitate, producţia este văzută ca rezultat exclusiv al

unui singur factor de producţie. Modificarea productivităţii unui factor de producţie, ar

trebui analizată însă cu precauţie, fiind în fapt posibil ca sporul acestuia să se datoreze

altui factor de producţie şi nu celui în cauză.

În continuare, prezentăm un exemplu de calcul al productivităţii medii şi

marginale. Procesul de producţie se realizează prin combinarea celor doi factori de

producţie, muncă şi capital (număr echipamente). Factorul în raport cu care se va calcula

produsul mediu şi marginal este munca, iar volumul capitalului va fi menţinut constant

(K0 = 5 echipamente).

Determinarea productivităţii medii şi marginale

Tabelul 6.1.

Capital

(K0)

Muncă

(L)

Producţia

totală (Q)

Productivitatea marginală

a muncii (PmL )

Productivitatea medie

a muncii (PML )

5 0 0 - -

5 1 800 800 800

5 2 2000 1200 1000

5 3 4640 2640 1546,66

5 4 6200 1560 1550

5 5 7500 1300 1500

5 6 8400 900 1400

5 7 8750 350 1250

5 8 8750 0 1093,75

Graficele corespunzătoare producţiei totale şi productivităţii medii şi marginale

sunt prezentate în figura 6.2 şi 6.3.

Se constată (figura 6.2) într-o primă fază că sporul factorului variabil, munca în

cazul de faţă, determină creşterea mai amplă a producţiei (curba producţiei este convexă),

după care producţia continuă să crească însă variaţiile ei sunt din ce în ce mai mici (curba


143 MICROECONOMIE

devine concavă) pentru ca apoi să stagneze. În cazul creşterilor unitare ale factorului

muncă productivitatea fizică marginală exprimă aportul fiecărui muncitor suplimentar la

creşterea producţiei totale.

Referitor la ultimul grafic se constată:

a) produsul fizic marginal creşte mai întâi, atinge un maxim în punctul b, după

care începe să scadă. Punctul b coincide cu cel de schimbare a concavităţii curbei

producţiei totale. Atât timp cât produsul marginal se situează deasupra celui mediu

(fiecare muncitor suplimentar are un aport superior mediei), ultimul va creşte.

b) punctul c reprezintă punctul de maxim pentru produsul mediu, prin care trece şi

curba produsului marginal.

c) dincolo de punctul c, produsul marginal devine inferior celui mediu,

determinând şi scăderea acestuia.

Fig. 6.2. Curba producţiei totale


144 MICROECONOMIE

Fig. 6.3. Curbele productivităţii medii şi marginale

Legea randamentelor descrescătoare

Devine interesant de determinat cum variază producţia atunci când un factor de

producţie, considerat variabil, creşte în mod continuu, ceilalţi factori nemodificându-se.

Răspunsul este dependent de ramură sau sectorul de activitate precum şi de tipul de

combinaţie productivă sau de tehnologia disponibilă. În general, se poate admite că

producţia ar putea creşte cu o rată constantă sau în scădere.

Economiştii reţin a doua ipoteză ca fiind cea mai probabilă, ceea ce i-a condus la

enunţarea aşa-numitei legi a randamentelor descrescătoare (deşi unii o acceptă doar ca

pe o ipoteză şi nu ca lege). Conform acesteia, în condiţiile unei tehnologii date, produsul

marginal al fiecărei unităţi suplimentare din factorul de producţie variabil va scădea

progresiv, cantitatea din ceilalţi factori utilizaţi fiind constantă. Altfel spus, creşterea

producţiei este din ce în ce mai lentă, atunci când un factor de producţie sporeşte. Această

evoluţie se poate produce dintru început sau după un anumit nivel al factorului variabil

(aşa cum apare în exemplul precedent). Oricum, mai devreme sau mai târziu, produsul

marginal va scădea şi va antrena în această mişcare şi produsul mediu (vezi figura 6.3).

Revenind la exemplul anterior se constată că începând cu al patrulea muncitor,

producţia creşte cu cantităţi în scădere, ajungându-se ca aportul ultimului muncitor la

producţia totală să fie practic nul. Nu este exclus ca în cazul creşterii personalului peste


145 MICROECONOMIE

acest nivel, producţia chiar să scadă, iar produsul marginal să devină în consecinţă

negativ.

Aceasta constituie chiar o situaţie reală pentru unele întreprinderi, în special din

ţările slab dezvoltate, care la nivelul capitalului de care dispun sunt supradimensionate cu

personal. Reducerea numărului angajaţilor ar conduce la păstrarea nivelului de producţie

sau chiar paradoxal, însă numai aparent, la creşterea acestuia.

Un exemplu de funcţie de producţie pentru care ipoteza randamentelor factoriale

descrescătoare nu se verifică este cea liniară de tipul:

Q = a L + b K

Pentru această funcţie productivităţile marginale şi medii sunt:

PmL = f'L = a; PmK = f'K = b;

În figura 6.4 se observă că productivitatea medie scade tot timpul, iar cea

marginală rămâne constantă şi este egală cu coeficientul corespunzător factorului de

producţie.

Acest exemplu, deşi lipsit de realism, demonstrează faptul că ipoteza

randamentelor descrescătoare se poate valida empiric, neconstituind o lege în sensul

propriu al cuvântului.

Aşa cum s-a precizat anterior, productivitatea marginală reprezintă variaţia

producţiei raportată la variaţia factorului considerat, ceea ce din punct de vedere

matematic apare ca derivată parţială a funcţiei de producţie. Dacă admitem legea

randamentelor descrescătoare şi variaţia factorului de producţie într-un interval ce asigură

creşterea producţiei, tot matematic aceasta s-ar putea scrie în cazul funcţiei considerate:

f'L > 0 f"L < 0

f'K > 0 f"K < 0

Şi legea randamentelor descrescătoare are corespondent în teoria consumatorului

şi anume legea descreşterii utilităţilor marginale.


146 MICROECONOMIE

Fig. 6.4. Randamente factoriale constante

Analiza întreprinsă până acum, deşi furnizează concluzii importante, este oarecum

restrictivă. Ea presupune cazul variaţiei unui singur factor de producţie în timp ce un alt

factor este menţinut constant. Aceasta este de fapt o analiză pe termen scurt. Pe termen

scurt, vor exista întotdeauna factori de producţie a căror cantitate nu se modifică. De

exemplu, sporirea producţiei unei firme pentru a răspunde unei cereri mai mari a pieţei,

poate impune şi creşterea numărului de echipamente. Aceasta cere cel puţin timp. În

consecinţă, din punct de vedere tehnic, pe termen scurt, unica alternativă constă în

modificarea celorlalţi factori de producţie precum munca şi cantitatea de capital circulant.

Modificarea cantităţii de capital fix se înscrie într-un orizont de timp mai îndelungat, caz

în care limitele producţiei se extind însă considerabil.

Termenul scurt sau lung nu sunt şi nu pot fi definiţi în termeni calendaristici decât

în cazuri cu totul particulare. Natura produsului şi domeniul de activitate au în acest sens

o influenţă decisivă. În continuare, presupunem cazul variaţiei simultane a factorilor de

producţie consideraţi.

VI.3. IZOCUANTE ŞI RATA MARGINALĂ DE SUBSTITUŢIE

TEHNICĂ

Analiza grafică a modului de combinare a inputurilor pentru obţinerea unui volum

dat de producţie se poate realiza cu ajutorul curbelor de izoprodus sau izocuantelor.


147 MICROECONOMIE

Presupunem aceeaşi funcţie de producţie bifactorială Q = f (L,K). Se consideră în

plus perfecta divizibilitate a factorilor de producţie. În condiţiile în care funcţia de

producţie este continuă şi derivabilă, va exista o infinitate de combinaţii, deci de soluţii

(L, K), permiţând obţinerea unui volum dat de producţie. Figura 6.5 prezintă izocuanta

corespunzătoare volumului de producţie Q1 = 200, obţinută cu ajutorul unor cantităţi

diferite de muncă şi capital.

Fig. 6.5. Reprezentarea grafică a izocuantei

O izocuantă reprezintă ansamblul combinaţiilor de factori de producţie care

asigură obţinerea aceluiaşi volum de producţie.

Firma căreia îi asociem această funcţie de producţie (expresia matematică nu ne

este necesară în acest stadiu), are deci posibilitatea opţiunii între mai multe metode de

producţie. De exemplu, volumul de producţie Q1 se poate obţine fie prin utilizarea unei

cantităţi mai mari de capital şi mai puţină muncă (combinaţia I), fie mai multă muncă şi

mai puţin capital (combinaţiile II şi III).

Cu o tehnologie dată, firma poate obţine niveluri diferite de producţie, iar fiecărui

nivel îi va corespunde o izocuantă. În consecinţă, într-un grafic se pot reprezenta o

infinitate de izocuante, alcătuind harta izocuantelor (figura 6.6).

5


148 MICROECONOMIE

Fig. 6.6. Harta izocuantelor

Cu cât sunt mai îndepărtate de origine, cu atât izocuantele relevă niveluri de

producţie mai mari.

Este exclusă intersecţia a două izocuante. În figura 6.7 sunt prezentate două

izocuante care conduc la niveluri de producţie diferite Q1 şi Q2 şi unde Q1>Q2. Punctul

de intersecţie H, corespunde unei combinaţii de factori de producţie care ar asigura

obţinerea fie a producţiei Q1, fie Q2, ceea ce este evident fals.

Fig. 6.7. Imposibilitatea intersecţiei izocuantelor

În cazul de faţă s-a prezentat doar un tip de izocuantă descrescătoare, cea

convexă. Se pot întâlni însă şi izocuante concave sau liniare (figura 6.8).


149 MICROECONOMIE

Fig. 6.8. Izocuante descrescătoare

De asemenea, dacă nu există posibilitatea substituirii factorilor de producţie,

aceştia putându-se combina doar într-o anumită proporţie, atunci izocuanta unor factori

complementari se prezintă conform figurii 6.9. Chiar dacă s-ar dispune de o cantitate mai

mare dintr-un factor de producţie, outputul nu poate creşte, decât dacă şi factorul

complementar creşte corespunzător. De exemplu, atunci când cantitatea din factorul al

doilea devine K**, producţia se menţine la nivelul Q1, ceea ce se traduce printr-o

subutilizare a celui de al doilea factor.

În teoria consumatorului conceptului de izocuantă îi corespunde curba de

indiferenţă.

Panta izocuantei oferă o informaţie tehnică utilă privind substituţia între factorii

de producţie pentru un nivel de producţie dat.

Fig. 6.9. Izocuanta în cazul complementarităţii stricte


150 MICROECONOMIE

Rata marginală de substituţie (RMS) măsoară rata cu care o firmă va substitui

un factor de producţie prin altul astfel încât volumul de producţie să rămână constant.

Altfel spus, RMS reprezintă cantitatea cu care trebuie suplimentat un factor de producţie

când celălalt se reduce, astfel ca producţia să nu se schimbe.

Figura 6.10 prezintă grafic o curbă de izoprodus şi opţiunea iniţială a firmei de

combinare a celor doi factori, H1. Dacă din motive independente sau dependente de ea,

cantitatea de muncă se reduce cu L, iar firma doreşte menţinerea constantă a outputului

se observă că soluţia constă în creşterea capitalului, iar proporţia combinării factorilor de

producţie va fi cea corespunzătoare punctului H2.

Raportul K/ L este denumit rata marginală de substituţie sau rata tehnică de

substituţie a muncii prin capital.

Fig. 6.10. Rata marginală de substituţie

Dimensiunea RMS va depinde nu numai de volumul producţiei, ci şi de cantitatea

utilizată de cei doi factori, deci de punctul cu aceste coordonate situat pe harta

izocuantelor.

În cazul izocuantelor convexe sau concave valoarea RMS este variabilă. Excepţie

face doar izocuanta reprezentată printr-o dreaptă unde RMS este constantă.

RMS este egală cu inversul productivităţilor marginale. Pentru a demonstra

aceasta se scrie diferenţiala totală a funcţiei de producţie:


151 MICROECONOMIE

Cum de-a lungul izocuantei dQ = 0, rezultă că:

VI.4 RANDAMENTELE DE SCARĂ

Cazul randamentelor factoriale priveşte evoluţia producţiei la modificarea unui

singur factor de producţie. Din acest motiv în exemplul prezentat în tabelul 6.1 nivelul

înzestrării cu capital a fost menţinut constant, modificându-se doar cantitatea de muncă.

Este însă posibil pentru o firmă, dar pe termen lung, variaţia simultană a tuturor

factorilor de producţie. Drept consecinţă, volumul producţiei va suferi şi el modificări.

Vom examina în continuare efectul modificării proporţionale a factorilor de producţie

asupra cantităţii produse de firmă. Acesta este cazul randamentelor de scară.

Pornim de la o funcţie de producţie Q = f (K, L) şi presupunem creşterea cu

acelaşi factor m (m > 1) ambii factori de producţie.

Evoluţia producţiei poate fi diferită, situaţiile ivite fiind următoarele:

a) f (mL, mK) > m f (L, K)

b) f (mL, mK) = m f (L, K)

c) f (mL, mK) < m f (L, K)

În primul caz producţia va creşte într-o proporţie superioară creşterii factorilor de

producţie, randamentele de scară fiind crescătoare. Aceasta este sinonim cu o creştere de

eficienţă sau economii de scară. Costurile unitare vor scădea, concomitent cu creşterea

producţiei.

Un exemplu pentru acest tip de randamente îl constituie conductele petroliere.

Creşterea diametrului lor se face cu preţul sporirii proporţionale a cantităţii de factori de

producţie însă cantitatea de ţiţei transportată creşte mai mult decît proporţional.


152 MICROECONOMIE

Următoarea situaţie este cea a randamentelor constante. Eficienţa nu suferă nici o

ameliorare prin creşterea în aceeaşi proporţie a outputului şi cantităţii factorilor de

producţie.

În ultimul caz randamentele de scară sunt descrescătoare. Se produc pierderi de

eficienţă, iar economiile de scară sunt negative (dezeconomii de scară)6.

De reţinut că una şi aceeaşi tehnologie poate permite, desigur nu simultan, toate

tipurile de randamente de scară. Sporirea continuă a producţiei ar putea asigura, dincolo

de un anumit nivel al producţiei, trecerea de la randamentele de scară crescătoare la cele

descrescătoare.

Totodată, o tehnologie dată permite coexistenţa randamentelor de scară constante

şi a celor factoriale descrescătoare. Singura deosebire rezidă în cei n-1 factori, variabili în

primul caz şi constanţi în cel de al doilea.

VI.5. ECHILIBRUL PRODUCĂTORULUI

Constrângerea bugetară a dreptei izocosturilor

În decizia sa de producţie, firma nu ţine seama numai de constrângerile tehnice, ci

şi de cele financiare. Presupunem că firma dispune de un buget limitat (B), iar preţurile

de achiziţie ale factorilor muncă şi capital sunt PL şi respectiv PK.

6 Determinarea tipului de randamente de scară se poate realiza apelând la proprietatea de

omogenitate a unei funcţii:

O funcţie Q = f (x1, x2, . . . , xn) este omogenă de gradul t dacă:

f (mx1, mx2, . . ., mxn) = mt f (x1, x2, . . ., xn) pentru orice m > 1.

Discuţia se va face după valorile lui t:

a) t > 1, randamentele sunt crescătoare;

b) t = 1, randamentele sunt constante;

c) t < 1, randamentele sunt descrescătoare.


153 MICROECONOMIE

Constrângerea bugetară este dată de ecuaţia:

B = PL L + PK K.

Din expresia de mai sus se poate deduce cantitatea de capital în funcţie de

celelalte variabile:

Aceasta este ecuaţia unei drepte de pantă negativă (- PL/PK), numită dreapta de

buget sau a izocostului. Ea evidenţiază ansamblul combinaţiilor posibile de factori de

producţie, pe care firma poate să-i achiziţioneze cheltuind integral bugetul.

Fig. 6.11. Dreapta bugetului producătorului

Alegerea optimă a producătorului

Alegerea unei metode în cadrul analizei producţiei înseamnă alegerea celei mai

bune combinări a factorilor de producţie pentru producerea unui bun, ţinând seama de

constrângeri.

Fiind dată funcţia de producţie Q = f (L,K), alegerea celei mai bune combinaţii a

factorilor presupune căutarea cantităţilor K* şi L* care să fie utilizate pentru a produce o

cantitate dintr-un bun Q0 cu costuri cât mai mici; sau, determinarea combinaţiei optime

pentru a produce cea mai mare cantitate dintr-un bun, dată fiind constrângerea bugetară:


154 MICROECONOMIE

Min C = PL L + PK L pentru Q0 = f (L, K)

sau

Max Q = f (L, K) pentru C0 = PL L + PK K

Aceste două expresii, minimizarea costului sub constrângerea bugetară sau

maximizarea cantităţii sub constrângerea costului, sunt similare obiectivului de

maximizare a profitului. Se consideră că producătorul nu influenţează prin acţiunea sa

preţul bunului realizat şI nici pe cel al inputurilor folosite.

În figura 6.12 este trasată izocuanta de nivel Q0 care se confruntă cu harta

dreptelor de izocost.

Fig. 6.12. Minimizarea costului pentru un nivel dat de producţie

Dacă prima dreaptă de buget C1 reflectă cu consum de factori insuficient atingerii

obiectivului, cea de a treia presupune un cost prea ridicat. Combinaţia optimă va fi cea

definită de punctul de tangenţă între o dreaptă de izocost şi izocuanta de nivel Q0.

Punctul de optim se află deci simultan pe dreapta de buget C2 şi pe izocuanta Q0.

Având în vedere că dreapta bugetului are panta dK/dL = - PL/PK, iar panta

izocuantei este dată de RMS (valoarea sa este de fapt opusul valorii acestei pante), egală

la rândul său cu inversul productivităţilor marginale (dK/ dL = - PmL /PmK), obţinem

condiţia de optim:


155 MICROECONOMIE

La optim rata marginală de substituţie este egală cu raportul preţurilor factorilor.

Acestă condiţie se poate deduce şi pe cale analitică construind o funcţie de tip

Lagrange:

L = PL L + PK K + Q0 - f (L, K) .

Condiţiile de prim ordin presupun anularea derivatelor parţiale în raport cu cele

trei variabile:

iar prin împărţirea primelor două ecuaţii obţinem:

La acelaşi rezultat se ajunge presupunând că producătorul are drept obiectiv

maximizarea producţiei, cunoscut fiind nivelul resurselor de care dispune. În figura 6.13

s-a trasat dreapta de buget C0 şi un număr de izocuante.

Fig. 6.13. Maximizarea producţiei pentru un cost dat

Se observă că există niveluri de producţie accesibile şi niveluri inaccesibile.Pentru

ultimele, nivelul resurselor se dovedeşte insuficient. Producţia maximă, posibil de obţinut

cu resursele date, corespunde izocuantei tangentă la dreapta bugetului, respectiv Q2.


156 MICROECONOMIE

Acest punct oferă nu doar informaţia privind nivelul maxim al producţiei, ci şi

combinaţia optimă de factori de producţie (L*,K*).

Funcţia Lagrange asociată acestui caz este:

L = f ( L , K ) + (C0 – PL L – PK K)

Reluând raţionamentul anterior se obţine aceeaşi condiţie de optim.

Profitul întreprinzătorului este funcţie de nivelul producţiei şi de cel al resurselor

folosite:

= P f ( L , K ) - (PL L – PK K).

Maximizarea sa presupune anularea derivatelor parţiale în raport cu L şi K:

L0

şi

K0 .

În urma efectuării operaţiilor se obţine: pP p 0mL L şi pP p 0mK K . Aceasta

conduce la condiţia de echilibru anterioară.

Calea de expansiune

Harta izocuantelor şi ansamblul curbelor de izocost permit determinarea costului

total minim pentru niveluri diferite ale producţiei. În timp, nivelul resurselor

producătorului se poate ameliora sau din contră înrăutăţi. Ca urmare, dreapta de buget se

va deplasa spre dreapta sau spre stânga (preţurile factorilor sunt presupuse constante).

Pentru fiecare nivel al constrângerii bugetare se poate determina un punct de

optim. Linia care uneşte aceste puncte reprezintă calea de expansiune a firmei şi reflectă

creşterea cantităţilor din factorii de producţie utilizaţi pe măsura sporirii producţiei.

Calea de expansiune poate fi sau nu o dreaptă. În primul caz, prezentat în figura

6.14a, creşterea cantităţilor din cei doi factori este proporţională cu creşterea producţiei.

În cel de al doilea caz, prezentat în figurile 6.14.b şi c, un factor poate creşte mai repede

decât celălalt sau chiar să scadă pe măsura creşterii producţiei.


157 MICROECONOMIE

Fig. 6.14. Calea de expansiune

REZUMAT

Producţia totală este influenţată de volumul şi calitatea factorilor de producţie. O

tehnologie dată permite numai un ansamblu de combinaţii ale factorilor de producţie,

care asigură realizarea unui anumit volum de producţie.

Funcţia de producţie descrie relaţia dintre cantitatea maximă ce poate fi produsă dintr-

un bun şi cantităţile din factorii de producţie necesari pentru realizarea sa.

Productivitatea marginală a unui factor de producţie reprezintă sporul de producţie

datorat creşterii cu o unitate a unui factor în condiţiile în care ceilalţi factori de

producţie rămân constanţi.

Productivitatea medie a unui factor de producţie exprimă cantitatea de bunuri obţinute

pe unitatea de factor de producţie.

Legea randamentelor descrescătoare se referă la reducerea, în condiţiile unei

tehnologii date, a productivităţii marginale în condiţiile în care cantităţile din ceilalţi

factori utilizaţi sunt constante.

Izocuanta reprezintă ansamblul combinaţiilor de factori de producţie care permite

obţinerea aceluiaşi volum de producţie. Cu o tehnologie dată, producătorul poate

obţine niveluri diferite de producţie. Fiecărui nivel îi corespunde o izocuantă.

Ansamblul izocuantelor repezintă harta izocuantelor.

a) Creşterea proporţională

a factorilor de producţie

utilizaţi

c) Descreşterea

cantităţii de muncă

b) Creşterea mai rapidă a

factorului capital în raport

cu factorul munca


158 MICROECONOMIE

Rata marginală de substituţie (RMS) măsoară rata cu care o firmă va substitui un

factor de producţie prin altul astfel încât volumul de producţie să rămână constant.

Randamentele de scară surprind efectul asupra producţiei în urma modificării

simultane şi proporţionale a factorilor de producţie. Randamentele de scară sunt

crescătoare, descrescătoare şi constante.

Constrângerea bugetară a producătorului presupune ca suma cheltuielilor aferente

achiziţionării de factori de producţie să fie cel mult egală cu bugetul de care acesta

dispune.

Producătorul, al cărui obiectiv îl reprezintă maximizarea profitului, va folosi factorii

de producţie astfel încât rapoartele dintre productivitatea marginală a factorilor de

producţie şi preţul factorilor să fie egale între ele.

Pentru fiecare nivel al constrângerii bugetare se poate determina un punct de optim.

Linia care uneşte aceste puncte reprezintă calea de expansiune a firmei şi reflectă

creşterea cantităţilor din factorii de producţie utilizaţi pe măsura sporirii producţiei.

TERMENI CHEIE

Funcţia de producţie

Legea randamentelor descrescătoare

Productivitatea marginală

Productivitatea medie

Izocuante

Rata marginală de substituţie tehnică

Randamentele de scară

Echilibrul producătorului

Constrângerea bugetară

Calea de expansiune


159 MICROECONOMIE

VI.6. TEMA DE CONTROL A UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE NR. 6

1. Precizaţi distincţia între termenul scurt şi termenul lung, pornind de la un exemplu

concret.

2. Analizaţi comparativ randamentele factoriale şi randamentele de scară.

3. Explicaţi conţinutul legii randamentelor descrescânde.

4. Un producător nu va accepta niciodată să producă atunci când produsul marginal este

negativ. Argumentaţi această decizie.

5. Analizaţi procesul combinării unei suprafeţe date de pământ cu un număr variabil de

lucrători agricoli.

VI.7. TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 6

1. Raportul dintre creşterea producţiei şi creşterea cu o unitate a unui factor de

producţie, în condiţiile în care ceilalţi factori rămân nemodificaţi reprezintă:

a) producţia totală;

b) productivitatea marginală;

c) productivitatea medie globală;

d) productivitatea medie factorială;

e) randamente de scară.

2. Care din următoarele afirmaţii sunt corecte?

a) funcţia de producţie pune în evidenţă relaţiile dintre factorii de producţie;

b) funcţia de producţie descrie relaţia dintre cantitatea produsă dintr-un bun şi cantitatea

dintr-un factor de producţie folosit la producerea acesteia;

c) funcţia de producţie descrie relaţia dintre cantitatea maximă produsă dintr-un bun şi

cantităţile utilizate din factori de producţie diferiţi necesari realizării sale;

d) funcţia de producţie este o expresie matematicăa fenomenelor tehnice.


160 MICROECONOMIE

3. Care din următoarele afirmaţii sunt corecte?

a) R M S este constantă în cazul izocuantelor convexe;

b) R M S este crescătoare în cazul izocuantelor concave;

c) R M S este crescătoare în cazul izocuantelor liniare;

d) R M S este descrescătoare în cazul izocuantelor convexe;

e) R M S este crescătoare în cazul izocuantelor convexe.

4. Izocuantele descrescătoare pot fi:

a) convexe;

b) concave;

c) liniare;

d) toate cele de mai sus.

5. Rata marginală de substituire între factorii de producţie exprimă:

a) modificarea volumului producţiei la creşterea cu o unitate a unui factor de producţie;

b) modificarea unui factor de producţie, atunci când un altul se diminuează cu o unitate,

volumul producţiei menţinându-se constant;

c) productivitatea marginală a factorului substituit raportată la productivitatea marginală a

factorului de substituire;

d) productivitatea marginală a factorului de substituire raportată la productivitatea

marginală a factorului substituit.

VI.8. BIBLIOGRAFIA SPECIFICĂ UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE

NR. 6




161 MICROECONOMIE


4. Huidumac C., Rogojanu A. Introducere în studiul economiei de piaţă, Ed. ALL,

Bucureşti, 1998.


162 MICROECONOMIE

VII.Unitatea de învăţare nr. 7

COSTURILE DE PRODUCŢIE Timpul de studiu individual estimat: 4 h


După studiul acestei unităţi de învăţare studenț ii vor putea:

să cunoască schemele de elaborare a programului de producţie

să poată analiza tipurile de programe a producţiei. I

Cuprinsul unităţii de învăţare: VII.1. Costurile explicite, costurile implicite şi profitul economic (pag. 114)

VII.2. Costurile de producţie pe termen scurt. (pag. 116)

VII.3 Costurile de producţie pe termen lung (pag. 119)

VII.4. Tema de control a unităţii nr. 7 (pag. 150)

VII.5. Testul de autoevaluare nr. 7 (pag. 153)

VII.6. Bibliografia specifică unităţii nr. 7 (pag. 155)

Orice producător are obiective şi se supune anumitor constrângeri. Teoria

tradiţională a firmei presupune că principalul obiectiv al acesteia îl constituie

maximizarea profitului sau, altfel spus, interesul întreprinzătorului de a câştiga cât mai

mulţi bani. Realizarea unui asemenea obiectiv este dependentă de o serie de constrângeri.

Acestea privesc, în primul rând, costul de producţie (imaginea constrângerilor

tehnologice şi a pieţelor factorilor de producţie), bugetul de care dispune producătorul, iar

apoi cererea consumatorilor vizând produsele sale.


163 MICROECONOMIE

La baza obţinerii unui bun stau resursele. Acestea sunt limitate, imprimând acelaşi

caracter şi bunurilor economice produse. Din acest motiv bunurile economice, ca şi

resursele, se achiziţionează în schimbul unui preţ.

Decizia de a produce un bun economic presupune renunţarea la utilizarea

resurselor, indiferent de tipul lor, într-un scop alternativ. De aceea toate costurile sunt de

fapt costuri de oportunitate. Acestea reprezintă costul unei acţiuni în termenii

sacrificiului presupus de realizarea sa sau al oportunităţilor la care se renunţă. Ele

constituie o restricţie fundamentală a capacităţii întreprinzătorului de a-şi maximiza

profitul.

VII.1 COSTURILE EXPLICITE, COSTURILE IMPLICITE ŞI

PROFITUL ECONOMIC

Orice producător este interesat în cunoaşterea nivelului costului de producţie.

Acest nivel reprezintă o informaţie esenţială în efectuarea calculelor de eficienţă şi, mai

departe, a deciziilor producătorului.

Măsurarea costurilor nu se dovedeşte simplă, în primul rând datorită conotaţiei lor

multiple. În general, aceasta se poate realiza în sens contabil sau în sens economic.

Criteriul avut în vedere îl reprezintă sursa factorilor de producţie antrenaţi în activitatea

economică, dacă ei provin din afara întreprinderii, fiind furnizaţi de terţi, sau din

interiorul acesteia. Din acest punct de vedere, distingem costurile explicite şi costuri

implicite. Determinarea contabilă reţine doar costurile explicite, în timp ce cea

economică şi pe cele implicite.

Costurile explicite reprezintă plăţile efectuate de producător pentru achiziţionarea

sau închirierea factorilor de producţie proveniţi din exteriorul firmei. Acestea vor include

salariile plătite angajaţilor (muncitori şi manageri, alţii decât proprietarii întreprinderii),

plăţile pentru cumpărarea materiilor prime, pentru serviciile de transport sau financiare,

comisioane, inclusiv amortizarea capitalului fix propriu. Costurile de oportunitate sunt în

acest caz situate chiar la nivelul acestor plăţi.


164 MICROECONOMIE

Factorii de producţie atraşi din interiorul întreprinderii sunt şi ei evaluaţi, în sens

economic, în termenii costului de oportunitate. Acestea sunt costurile implicite. Aceşti

factori de producţie sunt aceiaşi cu cei proveniţi din afara întreprinderii cu singura

deosebire că folosirea lor nu are caracter oneros, nefiind necesare plăţi în baza unor

contracte încheiate între proprietari şi alţi posesori de factori de producţie. Astfel de

costuri privesc munca proprietarului, clădirile proprii sau capitalul bănesc adus în afacere

de întreprinzător. În fiecare din aceste cazuri există, în general, alternative ale utilizării

lor. De exemplu, proprietarul ar putea desfăşura o activitate în folosul altcuiva, primind în

schimb un salariu pentru munca prestată; clădirile ar putea fi închiriate generând renta;

capitalul bănesc ar putea fi dat cu împrumut sau depus la o bancă, ceea ce ar aduce

dobândă. Evaluarea acestor factori în termenii costului de oportunitate se face luând în

considerare cea mai bună alternativă, deci acolo unde se obţine o valoare maximă pentru

randamentul lor dacă s-ar utiliza în afara întreprinderii şi nu în activitatea curentă. Aceste

costuri nu apar surprinse în costurile contabile, dar aceasta nu face costurile mai mici

decât cele reale.

Distincţia între costurile implicite şi cele explicite este importantă şi pentru

înţelegerea conceptului de profit. În general, profitul reprezintă excedentul încasărilor

asupra costurilor. Dacă se raţionează în termeni contabili, profitul contabil va fi diferenţa

dintre încasările totale şi costurile explicite. În sens economic, profitul economic se

obţine scăzând şi costurile implicite. Din acest motiv profitul economic este inferior celui

contabil (figura 7.1).

Fig. 7.1. Costul de producţie şi profitul


165 MICROECONOMIE

Prezentăm în continuare un exemplu de determinare a costului şi profitului, în

cazul unei întreprinderi.

Încasările totale. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 500.000 u.m.

Costul explicit

Salarii. . . . . . . . . . . . .. . . . . . . ………… . . . . . . . . 200.000 u.m.

Materiale. . . . . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . ………... . ..75.000 u.m.

Rente. . . .. . . . .. . . . .. . . . . . . . . . . . . . . . . ………….25.000 u.m.

Profitul contabil .. . . .. . . . . . . . . . . . . . . . …………200.000 u.m.

Costul implicit

Salariile proprietarilor.. . . . . . . . . . . . . . . . . . ………50.000 u.m.

Dobânda la capital. . . . . . . . .. . . . . . . . . . . . ………..25.000 u.m.

Profit economic. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ..125.000 u.m.

Se observă că profitul economic există, însă este inferior celui contabil. În

anumite situaţii el poate fi negativ, chiar dacă profitul contabil este pozitiv.

VII.2. COSTURILE DE PRODUCŢIE PE TERMEN SCURT

Pe termen scurt costurile pot fi fixe, variabile, medii şi marginale.

Costurile fixe (CF) sau costurile de regie se referă la factorii de producţie oferiţi

în cantitate fixă în cursul unei perioade, modificarea lor cerând un timp mai mult sau mai

puţin îndelungat, în funcţie de specificul activităţii.

Aceste costuri sunt independente de volumul producţiei, fiind pozitive chiar dacă

întreprinderea nu produce nimic (cu condiţia însă ca ea să fie în funcţiune).

În costurile fixe sunt cuprinse amortizarea echipamentelor de producţie şi

clădirilor, dobânzile plătite la credite, asigurările, rentele, salariile managerilor,


166 MICROECONOMIE

cheltuielile generale ale întreprinderii, impozitul pe teren şi alte taxe care nu depind de

cantitatea produsă etc. Grafic, costurile fixe sunt reprezentate de o dreaptă paralelă axei

producţiei (figura 7.2).

Fig. 7.2. Costul fix

Costurile variabile (CV) sunt dependente de volumul producţiei, modificându-se

în acelaşi timp şi sens cu acesta. Spre deosebire de costurile fixe, cele variabile pot fi

evitate sau diminuate pe termen scurt.

În costurile variabile sunt cuprinse cheltuielile cu materiile prime, materialele şi

combustibilul, energia necesară funcţionării echipamentelor, salariile plătite muncitorilor

etc.

Când afacerile sunt în dificultate aceste costuri pot scădea căci producătorul poate

disponibiliza lucrători, opri unele echipamente sau consuma mai puţine materii prime.

Situaţia se inversează atunci când afacerile se înviorează.

Unele din aceste elemente de cost se modifică strict proporţional în raport cu

producţia, în timp ce altele nu. Forma curbei costurilor variabile este determinată prin

acţiunea legii randamentelor descrescătoare.

Într-o primă fază, productivităţile marginale au tendinţa de creştere. Producţia va

creşte din acest motiv mai amplu decât consumul factorilor variabili, iar curba costurilor

variabile va fi mai întâi concavă.

Când însă creşterea producţiei se reduce, iar randamentele factoriale marchează

tendinţa de scădere confirmând legea descreşterii randamentelor, costurile variabile încep

să crească progresiv mai mult decât producţia. Curba costurilor devine astfel convexă.


167 MICROECONOMIE

Cum o producţie zero nu ocazionează nici un consum de factori variabili, punctul de

plecare al curbei îl reprezintă originea (figura 7.3).

Fig. 7.3. Costul variabil

Costul total (CT) se referă la consumul tuturor factorilor de producţie utilizaţi

într-o perioadă dată. El reprezintă suma costurilor fixe şi a costurilor variabile, motiv

pentru care costurile totale, ca şi cele variabile, sunt dependente de nivelul producţiei.

CT = CF + CV

Grafic această curbă o reproduce pe cea a costurilor variabile, fiind însă deplasată

în sus cu o mărime egală cu cea a costului fix (figura 7.4).

Fig. 7.4. Costul total

Costul total depinde nu doar de volumul producţiei, ci şi de preţurile de achiziţie

ale factorilor de producţie. Curbele costului îşi vor modifica poziţia la orice schimbare

survenită în preţurile inputurilor.


168 MICROECONOMIE

Cunoaşterea costului total este importantă însă costurile medii reprezintă o

informaţie suplimentară, utilă în analiza pe termen scurt a producţiei.

Costul fix mediu (CFM) reprezintă costul fix pe unitatea de produs:

CFM = CF / Q

Curba costului fix mediu este permanent descrescătoare în raport cu producţia

având ca asimptote cele două axe (figura 7.5).

Fig. 7.5. Costul fix mediu

Costul variabil mediu (CVM) este costul variabil pe unitatea de bun economic

produsă:

CVM = CV / Q

Evoluţia sa derivă din evoluţia productivităţii medii. Pe măsură ce productivitatea

medie creşte, costurile variabile medii se reduc atingând punctul de minim corespunzător

nivelului maxim al productivităţii medii. Dincolo de acest punct, productivitatea medie

începe să scadă ceea ce determină creşterea costului variabil mediu (figura 7.6).

Fig. 7.6 Costul variabil mediu


169 MICROECONOMIE

Costul total mediu (CTM) reprezintă costul fiecărei unităţi de produs. El este

suma costului fix mediu şi a celui variabil mediu:

CTM = CT / Q

CTM = CFM + CVM

Curba sa are o evoluţie asemănătoare celei a costului variabil mediu, cu

deosebirea că este deplasată mai sus şi la dreapta faţă de aceasta din urmă, datorită

costului fix mediu (figura 7.7).

Fig. 7.7. Costul total mediu

Se observă că sporirea producţiei conduce la apropierea celor două curbe, ca

urmare a reducerii sensibile a costului fix mediu.

Costul marginal (Cm) reprezintă costul producerii unei unităţi suplimentare. Se

calculează prin raportarea variaţiei costului total (sau a costului variabil) la variaţia

producţiei:

Cm = CT / Q Cm = CV / Q

Forma curbei costului marginal se poate deduce plecând de la aceeaşi lege a

randamentelor descrescătoare. Productivitatea marginală în creştere reduce costul

unităţilor suplimentare, ceea ce determină costul marginal să se reducă. Ulterior, când

productivitatea marginală se reduce, costul fiecărei unităţi suplimentare este în creştere.

Curba costului marginal va intersecta în punctul de minim atât curba costului

variabil mediu cât şi pe cea a costului mediu (figura 7.8). Cât timp noile unităţi de

producţie vor costa mai puţin decât media, producţia lor va determina reducerea costului


170 MICROECONOMIE

mediu (dar şi a costului variabil mediu). Şi invers, atunci când costul marginal depăşeşte

costul mediu.

Fig. 7.8. Costul marginal şi costul mediu

VII.3. COSTURILE DE PRODUCŢIE PE TERMEN LUNG

A. Costul mediu pe termen lung

Pe termen lung distincţia între inputurile fixe şi variabile dispare, toţi factorii

devenind variabili. Producţia unei firme poate spori nu numai prin creşterea cantităţii de

muncă sau de capital circulant, ci şi pe seama construirii unor noi unităţi de producţie sau

sporirii volumului echipamentelor.

Toate costurile vor fi în consecinţă variabile, iar legea descreşterii

productivităţilor marginale îşi pierde actualitatea.

Pe termen lung, toţi factorii de producţie pot creşte sau nu strict proporţional.

Vom reţine pentru analiza prezentă doar primul caz. Ajustările în cantităţile tuturor

inputurilor în aceste condiţii semnifică modificări în scara producţiei.

Randamentele de scară pot fi crescătoare, descrescătoare sau constante. În prima

situaţie randamentul utilizării factorilor creşte şi concomitent costul mediu pe termen

lung (CTMTL) se reduce (figura 7.9a).

Aceasta este situaţia economiilor de scară, avută în vedere de întreprinzători

atunci când extind scara producţiei. Sursele economiilor de scară pot fi de natură tehnică


171 MICROECONOMIE

sau financiară. O producţie mai mare permite utilizarea unor tehnologii eficiente, de mare

randament, utilizarea mai bună a personalului, dar şi condiţii de creditare avantajoase,

respectarea termenelor de livrare şi chiar reduceri de preţ în cazul achiziţionîrii unor

cantităţi mari de factori de producţie.

Dincolo de un anumit nivel de producţie, dezeconomiile de scară devin

predominante, iar costul mediu pe termen lung va creşte în consecinţă (figura 7.9c).

Cauzele rezidă în dificultăţi de ordin administrativ şi probleme de comunicare în cadrul

firmei.

Între randamentele de scară crescătoare şi cele descrescătoare poate exista o zonă

în care modificarea scării producţiei nu afectează costul mediu. Randamentele de scară

sunt în acest caz constante (figura 7.9b).

Fig. 7.9. Situaţii alternative pentru costul mediu pe termen lung

Costul mediu pe termen lung este ca şi cel pe termen scurt o curbă în U, datorită

efectului randamentelor de scară (figura 7.10).

Fig. 7.10. Costul mediu pe termen lung


172 MICROECONOMIE

Se constată că pentru o producţie inferioară lui Q1, efectul economiilor de scară

este predominant, în timp ce o producţie superioară lui Q2 generează dezeconomii de

scară. În cele mai multe reprezentări ale costului mediu pe termen lung, zona

intermediară lipseşte. Studiile empirice demonstrează existenţa ei, costurile medii

modificându-se nesemnificativ la creşterea producţiei.

B. Relaţia între costul mediu pe termen scurt şi costul mediu pe termen lung

Construirea curbei costului pe termen lung se va realiza considerând întrunite

următoarele condiţii:

- preţurile factorilor de producţie sunt date;

- tehnologia şi calitatea factorilor nu suferă ameliorări în timp;

- în obţinerea oricărui nivel de producţie întreprinzătorul optează pentru o

combinaţie corespunzătoare minimului costului mediu. Altfel spus, fiecare punct de pe

curba costului mediu pe termen lung va respecta regula egalităţii între productivităţile

marginale divizate prin preţurile factorilor.

Considerăm cazul unui producător care dispune de un echipament de producţie şi

este confruntat cu un cost mediu pe termen scurt dat (CTMTS1). Anticipând o creştere a

cererii pieţei, întreprinzătorul decide să se extindă, achiziţionând un echipament nou,

similar primului.

În mod normal, această investiţie se însoţeşte de economii de scară într-o primă

fază. Fiecare echipament în plus va conduce la costuri medii pe termen scurt inferioare.

Cum fiecare curbă a costului mediu pe termen scurt corespunde unui număr dat de

echipamente, extinderea treptată va conduce la o succesiune de curbe ale costului mediu

(figura 7.11).


173 MICROECONOMIE

Fig. 7.11. Succesiune a costurilor medii pe termen scurt

Există întotdeauna un nivel dat al echipamentelor perminţând obţinerea unei

producţii în condiţii de eficienţă. Practic, este posibil a produce acelaşi output cu un

număr mai mare sau mai mic de echipamente, însă această decizie are implicaţii asupra

costurilor.

De exemplu, o producţie Q1 este realizată la cel mai mic cost utilizând doar un

echipament. Utilizarea a două echipamente pentru aceeaşi producţie ar creşte costul

mediu. Achiziţionarea celui de al doilea echipament se justifică doar dacă se doreşte

realizarea unei producţii superioare, de exemplu Q2.

Din această succesiune de curbe ale costului mediu pe termen scurt se poate

construi curba costului mediu pe termen lung (CTMTL). Această curbă, denumită şi

"curba înfăşurătoare", se observă în figura 7.12, este tangentă curbelor costului mediu pe

termen scurt.

Fig. 7.12. Costul mediu pe termen lung


174 MICROECONOMIE

REZUMAT

Decizia de a produce un bun economic presupune renunţarea la utilizarea resurselor,

indiferent de tipul lor, într-un scop alternativ. De aceea toate costurile sunt costuri de

oportunitate.

Costurile pot fi privite din perspectivă economică sau contabilă. Conform primului

punct de vedere costurile cuprind costurile explicite şi costurile implicite. Costurile

contabile reţin numai costurile explicite. Distincţia dintre costurile explicite şi cele

implicite este determinată de sursa provenienţei factorilor de producţie: din exteriorul

întreprinderii şi, respectiv din interiorul acesteia.

Distincţia între costurile implicite şi cele explicite este importantă şi pentru

înţelegerea conceptului de profit. Dacă se raţionează în termeni contabili, profitul

contabil va fi diferenţa dintre încasările totale şi costurile explicite. În sens economic,

profitul economic se obţine scăzând şi costurile implicite. Din acest motiv profitul

economic este inferior celui contabil.

Pe termen scurt costurile pot fi fixe, variabile, medii şi marginale.

Costurile fixe cuprind consumurile de factori de producţie care nu se modifică atunci

când producţia variază.

Costurile variabile cuprind consumurile de factori de producţie care se modifică în

acelaşi timp şi sens cu modificarea producţiei.

Costul total se referă la consumul tuturor factorilor de producţie utilizaţi într-o

perioadă dată. El reprezintă suma costurilor fixe şi a costurilor variabile.

Costul fix mediu reprezintă costul fix pe unitatea de produs.

Costul variabil mediu este costul variabil pe unitatea de bun economic produsă.

Costul total mediu reprezintă costul fiecărei unităţi de produs. El este suma costului

fix mediu şi a celui variabil mediu.

Costul marginal reprezintă costul producerii unei unităţi suplimentare.

Pe termen lung distincţia între inputurile fixe şi variabile dispare, toţi factorii de

producţie devenind variabili. Toate costurile sunt în consecinţă variabile.


175 MICROECONOMIE

Randamentele de scară determină evoluţia costului mediu pe termen lung. Costul

mediu pe termen lung se obţine pornind de la costurile medii pe termen scurt. Curba

costului mediu pe termen lung sau "curba înfăşurătoare", este tangentă curbelor

costului mediu pe termen scurt.

TERMENI CHEIE

Costurile explicite

Costurile implicite

Profitul contabil

Profitul economic

Costurile fixe

Costurile variabile

Costul total

Costul fix mediu

Costul variabil mediu

Costul total mediu

Costul marginal

Costul mediu pe termen lung

Curba “înfăşurătoare”

VII.4. TEMA DE CONTROL A UNITĂȚ II DE ÎNVĂȚARE

NR. 7

1. Analizaţi corelativ costul de oportunitate, costul explicit, implicit şi profitul.

2. Justificaţi decizia unui întreprinzător de a rămâne în activitate chiar dacă profitul

economic nu există.

3. Ce evoluţie înregistrează costurile unui producător atunci când dinamica costurilor

variabile este superioară dinamicii producţiei ?


176 MICROECONOMIE

4. Curbele costului mediu pe termen lung şi scurt au aceeaşi formă. Justificaţi această

afirmaţie.

5. Explicaţi cum influenţează modificarea salariului costul variabil mediu şi costul

marginal asociat utilizării factorului muncă.

6. Care sunt sursele economiilor de scară? Dar ale dezeconomiilor de scară? Precizaţi

aceste surse pornind de la un caz concret.

VII.5. TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 7

1. Dobânda plătită de un producător băncii în contul unui credit reprezintă:

a) cost explicit;

b) cost implicit;

c) cost variabil;

d) cost de oportunitate.

2. Când legea randamentelor descrescătoare este valabilă:

a) costul variabil creşte, însă din ce în ce mai rapid;

b) costul variabil se menţine constant;

c) creşterea costului variabil se face cu o rată descrescătoare;

d) costul variabil scade.

3. Costul..............este dependent de volumul producţiei realizate:

a) implicit;

b) marginal;

c) variabil;

d) fix.


177 MICROECONOMIE

4. Costul marginal reprezintă:

a) variaţia costului total;

b) modificarea costului variabil raportată la modificarea producţiei;

c) raportul dintre variaţia costului total şi cea a producţiei;

d) modificarea costului variabil ca urmare a creşterii producţiei cu o unitate;

e) sporul producţiei ca urmare a creşterii cheltuielilor.

5. Selectaţi din lista următoare factorii ce influenţează oferta firmei:

a) randamentul capitalului;

b) preţul inputurilor variabili;

c) numărul de firme existente pe piaţă;

d) tehnologia;

e) productivitatea firmelor concurente.

VII.6. BIBLIOGRAFIA SPECIFICĂ UNITĂŢII DE

ÎNVĂŢARE NR. 7





Bucureşti, 1998


178 MICROECONOMIE

VIII.Unitatea de învăţare nr. 8

CONCURENŢA PERFECTĂ Timpul de studiu individual estimat: 3 h


După studiul acestei unităţi de învăţare studenț ii vor putea înț elege:

Care sunt constrângerile cărora trebuie să le facă faţă consumatorul

Care este relaţia dintre preferinţe şi utilitate

Cum decide consumatorul asupra structurii consumului astfel încât utilitatea

să fie maximă

Cum influenţează modificările de preţ şi venit alegerea consumatorului

Cuprinsul unităţii de învăţare: VIII.1. Ipotezele pieţei cu concurenţă perfectă (pag. 114)

VIII.2. Echilibrul producătorului pe termen scurt (pag. 116)

VIII.3. Echilibrul producătorului pe termen lung (pag. 119)

VIII.4. Tema de control a unităţii nr. 8 (pag. 150)

VIII.5. Testul de autoevaluare nr. 8 (pag. 153)

VIII.6. Bibliografia specifică unităţii nr. 8 (pag. 155)

Economiştii au construit două modele fundamentale prin care sunt evidenţiate

diferite aspecte ale funcţionării pieţelor. Primul model este cel al concurenţei perfecte, iar

cel de al doilea este cel al monopolului. Ele sunt considerate ultrasimplificări ale

realităţilor pieţei, deoarece ipotezele pe care se bizuie nu reflectă condiţiile concrete ale

pieţei.


179 MICROECONOMIE

Concurenţa perfectă reprezintă o sintagmă frecvent utilizată în analizele

economiştilor. Acest concept este foarte vechi şi a fost folosit (fără menţiunea ca atare de

concurenţă perfectă) de Adam Smith în “Avuţia naţiunilor”. Mai târziu, Francis Y.

Edgeworth a încercat primul, în cartea sa Mathematical Psychics (1881), o definire

sistematică şi riguroasă a concurenţei perfecte. Ulterior, conceptul a dobândit o

prezentare completă în cartea lui Frank Knight “Risk, uncertainty and profit ” (1921).

Piaţa cu concurenţă perfectă reprezintă un model ideal, întâlnit doar în teorie, fără

corespondent în realitatea economiilor contemporane.

Studiul acestui model permite compararea diferitelor tipuri de concurenţă cu

concurenţa perfectă, comună în analizele economiştilor neoclasici până la începutul

secolului actual. Relevantă, din acest punct de vedere, este consideraţia lui Leon Walras

care, în “Elemente de economie pură” (1874), afirma: “Vom presupune întotdeauna o

piaţă perfect organizată sub raportul concurenţei, aşa cum, în domeniul mecanicii,

maşinile sunt studiate întâi fără frecare”.

VIII.1 IPOTEZELE PIEŢEI CU CONCURENŢĂ PERFECTĂ

Piaţa cu concurenţă perfectă presupune întrunirea concomitentă a mai multor

condiţii. Pornind de aici pot fi înţelese modalităţile de determinare ale preţului şi cantităţii

de echilibru precum şi condiţiile de stabilitate ale preţului.

Ipotezele pieţei cu concurenţă perfectă sunt următoarele:

a) Atomicitatea

Pe piaţă există un număr foarte mare de agenţi economici care participă la cererea

şi oferta unui bun. Fiecare dintre aceştia are o dimensiune neglijabilă în raport cu piaţa

şi, ca urmare, un rol nesemnificativ privind influenţa asupra variabilelor preţ sau cantitate

tranzacţionată.

În aceste condiţii, de concurenţă purificată de orice element de monopol, preţul se

stabileşte strict prin interacţiunea cererii cu oferta. Producătorul dintr-o piaţă cu


180 MICROECONOMIE

concurenţă perfectă nu poate influenţa nivelul preţului prin decizii şi acţiuni individuale.

Un astfel de preţ se impune fiecărui producător individual. Acesta manifestă un

comportament de “price-taker” sau de “prenneur de prix”, existând astfel o suveranitate a

pieţei (figura 8.1).

Singura variabilă pe care un producător are puterea de a o influenţa este cea a

cantităţii individual oferite, ca parte microscopică a cantităţii oferite de ansamblul pieţei.

Iar decizia acestuia de a o modifica, ca şi decizia consumatorului de a schimba cantitatea

cerută, nu vor afecta cantitatea totală oferită sau cerută pe piaţă. Dacă un producător

părăseşte ramura, mişcarea spre stânga a curbei ofertei este atât de slabă încât preţul

rămâne neschimbat. În mod similar, creşterea outputului unui producător nu cauzează

mutarea curbei ofertei spre dreapta. Numai modificarea la nivelul ofertei unui număr

important de producători ar putea deplasa curba ofertei. Oricum, atât ofertele cât şi

cererile vor fi satisfăcute în întregime, cu condiţia exprimării lor la preţul pieţei.

Concurenţa între firme este impersonală. Preţurile de vânzare şi cantităţile

vândute sunt determinate ca sume ale comportamentelor individuale.

Obiectivul producătorului participant pe această piaţă îl reprezintă maximizarea

profitului, iar cel al consumatorului maximizarea satisfacţiei.

P P

C O

0 Q 0 q

Ramura Producătorul individual

Fig. 8.1. Echilibrul pieţei cu concurenţă perfectă

b) Omogenitatea produsului

Toţi producătorii care operează pe o piaţă cu concurenţă perfectă realizează un

produs omogen, prezentând caracteristici absolut identice, lipsite de diferenţe reale sau

imaginare. Condiţiile de acces sunt aceleaşi, nu există publicitate şi nici o diferenţiere a


181 MICROECONOMIE

produselor. În aceste condiţii, produsele apar ca echivalente şi substituibile,

consumatorului fiindu-i indiferent de unde le achiziţionează. Fidelitatea unui consumator

apare doar la diferenţierea produselor, fiind deci suficientă modificarea unei caracteristici

intrinseci sau extrinseci. Cum acest fapt nu se petrece, consumatorului îi va fi indiferent

de unde cumpără.

c) Libera intrare şi ieşire în /din ramură

Producătorii au dreptul de a se manifesta liber pe piaţă. Astfel, nu există nici-o

barieră juridică sau instituţională la intrarea/ieşirea unor producători în/dintr-o ramură. În

condiţiile contemporane, accesul într-un domeniu este restricţionat de îndeplinirea unor

condiţii precum atestate (diplome) care să dovedească pregătirea profesională a

întreprizătorului, un nivel minim al capitalului social, diferite autorizaţii de funcţionare

obţinute de la instituţiile abilitate etc. Concurenţa perfectă exclude prin ipoteză asemenea

bariere.

În ciuda absenţei acestor impedimente manifestarea unui producător pe piaţă nu

poate fi rezultatul unei acţiuni simpliste. În esenţă, deciziile producătorului vor fi

condiţionate de obţinerea profiturilor, cu unele diferenţieri în funcţie de caracterul

analizei, pe termen scurt sau lung. Oricum, intrarea, ca şi ieşirea în/din ramură, se poate

produce doar pe termen lung şi nu pe termen scurt.

d) Perfecta transparenţă a pieţei

Vânzătorii şi cumpărătorii posedă în mod natural toate informaţiile privind

calitatea, natura şi preţul produsului, ceea ce înseamnă acces liber la informaţie. Ei sunt

permanent şi deplin informaţi, ceea ce înseamnă că pe piaţă există certitudine.

În aceste condiţii, orice produs poate fi înstrăinat doar la un singur preţ, indiferent

de dorinţele individuale ale producătorilor sau consumatorilor. Pentru a demonstra

aceasta este suficient să presupunem situaţia inversă, adică încercarea unui producător de

a-şi vinde produsele la două preţuri. Consumatorii cunosc acest lucru şi în plus faptul că

produsele sunt identice. În acelaşi timp, aceiaşi consumatori sunt dispuşi a cheltui cât mai


182 MICROECONOMIE

puţin pentru a obţine acelaşi produs. În consecinţă, tentativa de a vinde un produs la un

preţ mai ridicat decât cel determinat de piaţă este sortită eşecului, iar preţul va fi unic.

e) Perfecta mobilitate a factorilor de producţie

Factorii de producţie, având mobilitate perfectă, se orientează întotdeauna către

cele mai bune utilizări, adică către domeniile unde recompensa pentru folosirea lor este

maximă. Astfel, lucrătorii se vor îndrepta către angajatorii care oferă salariile cele mai

ridicate, iar capitalul acolo unde randamentul utilizării lor este cel mai înalt. În acelaşi

timp, întreprinzătorii vor găsi fără dificultate factorii de producţie pe care-i doresc, cu

condiţia să consimtă la plata serviciului lor la nivelul impus de piaţă. Cei care nu vor

accepta preţul pieţei pentru factorii de producţie vor fi în imposibilitatea obţinerii

acestora. Ca urmare, acest nivel de preţ este unic la un moment dat.

Concurenţa va fi considerată perfectă atât timp cât cele cinci condiţii vor fi

îndeplinite concomitent. Neîndeplinirea cel puţin a uneia dintre ele va schimba caracterul

concurenţei din perfectă în imperfectă.

VIII.2 ECHILIBRUL PRODUCĂTORULUI PE TERMEN SCURT

Obiectivul producătorului care operează pe o piaţă cu concurenţă perfectă este

acela de maximizare a profitului.

Fiecare producător preia preţul pieţei, rezultat din interacţiunea cererii cu oferta

totală. Preţul reprezintă astfel o variabilă exogenă pentru producători, dar şi pentru

consumatori.

Profitul producătorului individual depinde de producţia acestuia, singura variabilă

aflată la latitudinea producătorului.

În figura 8.2 este prezentată situaţia unui producător aflat pe o piaţă cu concurenţă

perfectă.


183 MICROECONOMIE

P, CTM Cm

CTM

P A M B

0 qA qM qB q

Fig. 8.2. Echilibrul producătorului pe termen scurt

Preţul impus de piaţă este P, astfel că fiecare unitate de bun oferită va fi vândută

la acest preţ. Suma obţinută din vânzarea întregii cantităţi oferite reprezintă încasarea

totală (IT).

IT = P q

Încasarea medie (IM) reprezintă suma obţinută din vânzarea fiecărei unităţi de

bun şi este egală cu preţul de vânzare.

IM = IT / q = P

Încasarea marginală (Im) reprezintă sporul de încasare datorat vânzării unei

unităţi suplimentare de bun. Încasarea marginală poate fi privită şi drept derivata întâi a

încasării totale.

Im = IT / q = I‟T

În condiţiile concurenţei perfecte, încasarea marginală este permanent egală cu

preţul de piaţă al bunului.

Im = P

Costul total mediu este o curbă în U şi este intersectat în punctul său de minim de

curba costului marginal. Profitul producătorului este diferenţa dintre încasările totale şi

costul total. Să privim evoluţia profitului în funcţie de nivelurile posibile de producţie.


184 MICROECONOMIE

Dacă producţia este situată la un nivel inferior lui qA sau superior lui qB, profitul

total este negativ deoarece preţul este de fiecare dată mai mic decât costul mediu. Atunci

când preţul este egal costului total mediu profitul este zero În schimb, profitul devine

pozitiv pentru un nivel al producţiei aflat între qA şi qB. Nivelul optim al producţiei este

qM. Atât timp cât preţul (sau încasarea marginală) este superior costului marginal,

producătorul va avea interes să crească producţia. Astfel, profitul va creşte de fiecare dată

cu diferenţa dintre cele două variabile sau, altfel spus, cu profitul marginal. Dincolo de

nivelul qM, costul marginal excede preţul ceea ce va provoca pierderi marginale şi

reducerea profitului total.

Condiţia necesară maximizării profitului este în consecinţă:

P = Cm

Profitul, s-a precizat, reprezintă diferenţa dintre încasarea totală şi costul total:

= IT - CT

Condiţia necesară pentru maximizarea profitului constă în anularea derivatei

acesteia în raport cu producţia:

d / dq = dIT /dq - dCT /dq = P - Cm

Condiţia suficientă pentru maximizarea profitului o reprezintă semnul negativ al

derivatei de ordinul doi al profitului:

unde q* reprezintă nivelul optim al producţiei.

În figura 8.3 este prezentată decizia de producţie a firmei pe termen scurt. Preţul

pieţei, determinat exogen, este p*, iar curba cererii la firmă este paralelă la abscisă

trecând prin p*. Producţia optimă (q*) corespunde punctului de intersecţie dintre dreapta

preţului şi cea a costului marginal. Dacă preţul creşte la p** atunci şi producţia creşte la

q**. Cum pentru fiecare nivel al producţiei preţul este superior costului mediu, profiturile

sunt strict pozitive. Dacă preţul ar fi inferior costului mediu, ceea ce se întâmplă pentru

p***, firma ar pierde cu fiecare unitate vândută. Pe termen scurt, capacitatea de

producţie este constantă iar producătorul nu poate ieşi de pe piaţă. Din acest motiv, costul

fix se înregistrează chiar şi atunci când producţia încetează.


185 MICROECONOMIE

Fig. 8.3. Curba ofertei firmei pe termen scurt

Deşi firma înregistrează pierderi, cea mai bună decizie o reprezintă continuarea

producţiei. Pentru o producţie corespunzătoare egalităţii dintre preţ şi costul marginal

încasările permit acoperirea costurilor variabile şi a unei părţi din costurile fixe.

Pierderile sunt în acest caz mai mici comparativ cu cazul încetării producţiei.

În schimb, dacă preţul ar deveni inferior lui P1 firma ar putea decide încetarea

producţiei. Dacă totuşi ar continua să producă pierderile ar depăşi costurile fixe.

Producţia vândută la acest preţ nu acoperă costurile variabile, pierderile adăugându-se

costurilor fixe. Reducând producţia la zero, firma ar putea suporta doar costurile fixe şi

evita pe cele variabile.

În concluzie, firma decide să producă pentru un nivel al preţului superior costului

variabil mediu minim. Şi încetează să mai producă dacă preţul este inferior costului

variabil mediu.

Curba ofertei firmei pe termen scurt arată cât de mult ar putea aceasta produce

pentru niveluri diferite de preţ. Pentru o firmă care urmăreşte maxim de profit şi care

preia preţul pieţei ca dat, această curbă este dată de segmentul curbei costului marginal,

cu pantă pozitivă, aflat deasupra punctului de minim al costului variabil mediu.


186 MICROECONOMIE

VIII.3. ECHILIBRUL PRODUCĂTORULUI PE TERMEN LUNG

Pe termen lung flexibilitatea firmelor de a intra sau părăsi piaţa este evidentă.

Producătorul individual care îşi propune maximizarea profitului şi care este un price-

taker va opta pentru un nivel de producţie pentru care preţul este egal cu costul marginal

pe termen lung.

Perspectiva profiturilor economice reprezintă un stimulent pentru intrarea în

ramură de noi firme (sau dezvoltarea producţiei celor vechi), după cum absenţa acestora

va determina ieşirea din ramură a altor firme. Costurile intrării sau ieşirii din ramură sunt

presupuse nule.

Creşterea numărului ofertanţilor şi, pe această bază, a ofertei totale va determina

deplasarea spre dreapta a curbei ofertei pieţei şi, odată cu aceasta, reducerea preţului.

Intrarea noilor firme se va produce până când profiturile economice vor fi nule. Această

situaţie corespunde punctului de minim al curbei costului mediu total pe termen lung.

La acelaşi rezultat se poate ajunge şi dacă procesul se desfăşoară în sens invers.

Dacă preţul pieţei conduce la pierderi (preţul este inferior costului mediu) unele firme vor

da faliment sau vor fi constrânse să părăsească piaţa.

Astfel, curba ofertei se va deplasa spre stânga, determinând cresterea preţului.

Ieşirea firmelor de pe piaţă se va produce concomitent cu reducerea pierderilor, până

când preţul va fi egal cu minimul costului mediu.

Profitul maxim pentru fiecare producător (costul marginal egal cu preţul) şi

profiturile economice zero sunt cele două condiţii ale echilibrului pe termen lung.

Echilibrul pe termen lung va fi realizat atunci când nu mai există nici un motiv

pentru firme de a intra sau ieşi pe/de pe piaţă sau de a-şi extinde sau restrânge producţia.

Să urmărim procesul ajustărilor de preţ şi cantitate pentru atingerea echilibrului pe

termen lung.

Considerăm pentru simplificarea prezentării că toate firmele sunt identice şi

produc în aceleaşi condiţii. Vom raţiona pe cazul unei firme "reprezentative".


187 MICROECONOMIE

Menţinând analiza în termenii echilibrului parţial, intrarea sau ieşirea firmelor

pe/de pe piaţă nu va afecta preţul factorilor de producţie şi prin aceasta curbele costului

firmelor.

În figura 8.4 se observă că echilibrul iniţial (pe termen scurt) corespunde unui preţ

P1, impus tuturor participanţilor pe piaţă şi unei cantităţi Q1, ca sumă a cantităţilor

individuale oferite de cele n1 firme aflate pe piaţă.

Cum curbele costurilor sunt identice, fiecare firmă va produce o cantitate egală,

pentru care preţul pieţei este egal cu costul marginal pe termen scurt:

q1 = Q1 / n1

Deoarece preţul pieţei este superior costului mediu, fiecare firmă va obţine

profituri pozitive. Noi firme vor fi atrase în ramură de această perspectivă, producând un

bun omogen în aceleaşi condiţii de cost. Oferta iniţială va spori de la Q1 la Q2, iar preţul

pieţei se va reduce la P2. Cantitatea oferită la acest preţ de către fiecare firmă va fi mai

mică decât în primul caz:

q2 = Q2 / n2 , iar q2 < q1

Dacă şi acest nivel de preţ va permite obţinerea profiturilor economice, incitaţia la

pătrunderea în ramură pentru alte firme se va păstra. Accesul fiind liber, intrarea în

ramură va asigura în final o ofertă suficient de mare pentru ca preţurile reducându-se,

profiturile economice să se anuleze.

Acest lucru se petrece când dreapta preţului va fi tangentă costului mediu în

punctul de minim al acestuia. Cum prin acest punct trece şi curba costului marginal, este

întrunită şi a doua condiţie a echilibrului pe termen lung, profiturile fiind maxime pentru

fiecare producător dat fiind preţul pieţei.

Oferta individuală va fi în cazul de faţă qm, iar preţul pieţei Pm.


188 MICROECONOMIE

Fig. 8.4. Echilibrul pe termen lung în condiţiile identităţii curbelor costului

REZUMAT

Piaţa cu concurenţă perfectă reprezintă un caz ideal, fără a fi întâlnită ca atare în

practică. Ipotezele pe care se fundamentează sunt: atomicitatea cererii şi ofertei,

omogenitatea bunului, transparenţa perfectă, libera intrare şi ieşire pe/de pe piaţă şi

perfecta mobilitate a factorilor de producţie.

Criteriul de comportament al producătorului în stabilirea producţiei este maximizarea

profitului total. Acest criteriu este echivalent cu cerinţa ca producţia să includă toate

unităţile de cantitate al căror profit marginal este pozitiv. Dacă profitul ultimei unităţi

de cantitate este strict poitiv, atunci profitul total creşte iar producătorul este interesat

să sporească producţia. Dacă însă profitul ultimei unităţi de cantitate este negativ

atunci unitatea respectivă de cantitate reduce profitul total iar producătorul decide

scăderea producţiei.

Comportamentul producătorului în stabilirea producţiei este determinat de regula P =

Cm.

Pe termen scurt, capacitatea de producţie este constantă iar producătorul nu poate ieşi

de pe piaţă atunci când înregistrează pierderi. Ca urmare, costul fix există chiar şi

atunci când producţia încetează. Producţia continuă pe termen scurt dacă încasările

acoperă costul variabil. Dacă încasările nu acoperă costul variabil atunci pierderile


189 MICROECONOMIE

sunt mai mari decât costul fix iar producţia încetează pe termen scurt. Producătorul

decide să producă numai atunci când preţul depăşeşte costul variabil mediu

Pe termen scurt, un producător aflat pe o piaţă cu concurenţă perfectă poate obţine

supraprofituri.

Curba ofertei pe termen scurt este dată de curba costului marginal aflată deasupra

costului variabil mediu minim.

Pe termen lung, capacitatea de producţie este variabilă iar producătorul poate ieşi de

pe piaţă. Producţia continuă numai dacă încasările acoperă costul total. Condiţia de

echilibru este P = Cm = CTM

Pe termen lung, producătorul nu mai obţine supraprofituri. Singurele profituri

obţinute sunt cele normale.

TERMENI CHEIE

Concurenţă perfectă

Încasarea totală

Încasarea medie

Încasarea marginală

VIII.4. TEMA DE CONTROL A UNITĂȚ II DE ÎNVĂȚARE

NR. 8

1. Precizaţi condiţiile necesare pentru manifestarea unei competiţii economice eficiente.

2. Identificaţi avantajele concurenţei într-o economie de piaţă liberă.

3. Care sunt caracteristicile pieţei cu concurenţă perfectă ?

4. Încercaţi identificarea unei pieţe apropiate tipului de concurenţă perfectă.

5. Cum va fi afectată curba ofertei pieţei pe termen scurt şi preţul de echilibru în urma a

creşterii salariilor ?


190 MICROECONOMIE

6. Ce înţelegeţi prin echilibrul pe termen lung şi care sunt condiţiile sale?

7. Ce consecinţe pe termen lung apreciaţi că are creşterea numărului de ofertanţi? Dar

creşterea cererii?

VIII.5. TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 5

1. Care dintre următoarele afirmaţii corespund pieţei cu concurenţă perfectă ?:

a) numeroşi vânzători;

b) partea de piaţă care revine fiecărui vânzător este foarte mică;

c) absenţa oricăror bariere juridice sau instituţionale privind accesul pe piaţă a noilor

producători;

d) informaţia circulă liber, fiind oricând şi oricui disponibilă;


2. Arătaţi condiţia care nu este necesară pentru a defini o piaţă perfect

concurenţială:

a) mulţi cumpărători;

b) mulţi vânzători;

c) multă publicitate;

d) omogenitatea produselor;

e) libera circulaţie a informaţiei.

3. Care dintre următoarele afirmaţii constituie o consecinţă a ipotezei atomicităţii

ofertei pe piaţa cu concurenţă perfectă?:

a) modificările la nivelul producţiei unei firme afectează încasările celorlalţi

producători;

b) modificările la nivelul producţiei unei firme modifică oferta pieţei;


191 MICROECONOMIE

c) modificările în nivelul producţiei unei firme nu afectează semnificativ încasările

acesteia;

d) firma nu poate vinde oricât doreşte chiar dacă respectă preţul pieţei;

e) schimbarea producţiei individuale nu are nici o influenţă asupra preţului pieţei.

4. Pentru o piaţă caracterizată prin concurenţă perfectă preţul unui bun X practicat

de firmele care acţionează pe piaţă este la un moment dat:

a) identic;

b) dependent de costurile individuale de producţie;

c) determinat prin acţiunea asociaţiilor patronale;

d) determinat prin acţiunea sindicatelor din ramura respectivă;

e) influenţat prin acţiunea guvernului.

5. Care dintre următoarele argumente justifică existenţa unui singur preţ pentru un

singur produs pe piaţa cu concurenţă perfectă ?:

a) omogenitatea produsului, raţionalitatea cumpărătorului şi atomicitatea cererii şi

ofertei;

b) omogenitatea produsului, raţionalitatea cumpărătorului şi transparenţa perfectă a

pieţei;

c) omogenitatea produsului, mobilitatea perfectă a factorilor de producţie şi transparenţa

perfectă a pieţei;

d) omogenitatea produsului, mobilitatea perfectă a factorilor de producţie şi accesul liber

pe piaţă;

e) atomicitatea cererii şi ofertei, accesul liber pe piaţă şi transparenţa perfectă a pieţei;

6. Într-o democraţie cu economie de piaţă, concurenţa:

a) este decisă de parlament;

b) provoacă falimente succesive;

c) este protejată prin legislaţie;

d) exclude orice măsură legislativă;

e) este eliminată.


192 MICROECONOMIE

7. Dacă piaţa unui bun este concurenţială şi în situaţie de echilibru, atunci:

a) toţi cumpărătorii vor face presiuni de scădere a preţului;

b) toţi cumpărătorii vor face presiuni de creştere a preţului;

c) ofertanţii vor face presiuni de scădere a preţului;

d) ofertanţii vor face presiuni de creştere a preţului;

e) nici un agent economic nu va face presiuni asupra preţului.

8. În care dintre situaţiile de mai jos un producător decide să nu mai continue

producţia:

a) când obţine profit normal;

b) când obţine supraprofit;

c) când nu obţine profit normal;

d) în oricare dintre situaţiile de mai sus;

e) nu se poate preciza condiţia care determină o asemenea decizie.

9. În cazul în care preţul pieţei excede costul marginal şi costul variabil mediu, un

producător al cărui obiectiv îl reprezintă maximizarea profitului, va decide:

a) să-şi reducă producţia;

b) să-şi sporească producţia;

c) să menţină constant nivelul producţiei, însă să modifice preţul de vânzare;

d) să crească concomitent preţul şi producţia.

10. Ceteris paribus, producţia oferită de o firmă, va ...... dacă factori precum preţul

inputurilor variabile vor ......... :

a) creşte/creşte;

b) creşte/scădea;

c) scade/scădea;

d) scădea/creşte.


193 MICROECONOMIE

11. Într-o ramură perfect concurenţială, curba ofertei unei firme este dată de:

a) curba costului marginal;

b) segmentul curbei costului marginal aflat desupra minimului costului variabil mediu;

c) curba ofertei pieţei;

d) curba costului mediu total;

e) curba costului fix.

12. Identificaţi răspunsul corect:

a) pe termen scurt în cazul concurenţei perfecte pot exista supraprofituri;

b) pe termen lung în cazul concurenţei perfecte nu pot exista supraprofituri;

c) pe termen lung în cazul concurenţei perfecte singurele profituri obţinute sunt cele

normale;

d) pe termen scurt în cazul concurenţei perfecte o firmă nu poate nici intra şi nici ieşi

pe/de pe piaţă;


13. Pierderea înregistrată de o firmă, aflată în funcţiune, atunci când producţia este

nulă este egală cu:

a) costurile marginale;

b) costurile variabile;

c) costurile fixe;

d) costurile medii;

e) zero.

14. Existenţa profiturilor economice, în cazul unei ramuri perfect concurenţiale

determină:

a) intrarea de noi firme în ramură, creşterea ofertei şi reducerea preţului pieţei;

b) ieşirea unor firme din ramură, reducerea ofertei şi creşterea preţului;

c) intrarea unor firme noi în ramură, creşterea ofertei şi a preţului pieţei;

d) numărul firmelor în ramură rămâne constant ca, de altfel, şi oferta şi preţul pieţei.


194 MICROECONOMIE

15. Condiţia de echilibru pe termen scurt pentru un producător aflat în condiţii de

concurenţă perfectă este:

a) încasarea medie superioară celei marginale;

b) preţul egal cu costul marginal;

c) preţul egal cu costul mediu;

d) preţul egal cu costul fix;

e) oricare dintre variantele de mai sus.

16. Pe termen lung, profiturile economice sunt:

a) negative;

b) pozitive;

c) zero.

VIII.6. BIBLIOGRAFIA SPECIFICĂ UNITĂŢII DE

ÎNVĂŢARE NR. 8

1. Allen, R. G. D., Analiză matematică pentru economişti, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1971

2. Badea F. – Managementul producţiei, Editura ALL, Bucureşti, 2000

3. Baumol, W. F., Theorie economique et analise operationnelle, Ed. Dunod, Paris,

1963


195 MICROECONOMIE

IX. Unitatea de învăţare nr. 9

MONOPOLUL Timpul de studiu individual estimat: 3 h


După studiul acestei unităţi de învăţare studenț ii vor putea înț elege:

Care sunt trăsăturile principale ale monopolului

Care sunt obiectivele monopolului

În ce constă discriminarea prin preţ practicată de monopol

Care sunt deosebirile esenţiale între concurenţa perfectă şi monopol

Cuprinsul unităţii de învăţare: IX.1. Caracteristicile monopolului (pag. 114)

IX.2. Cererea către firmă şi încasările (pag. 116)

IX.3 Echilibrul producătorului (pag. 119)

IX.4. Monopolul discriminatoriu (pag. 130)

IX.5. Monopolul versus concurenţa perfectă (pag. 134)

IX.6. Tema de control a unităţii nr. 9 (pag. 150)

IX.7. Testul de autoevaluare nr. 9 (pag. 153)

IX.8. Bibliografia specifică unităţii nr. 9 (pag. 155)

Monopolul reprezintă alternativa extremă la concurenţa perfectă. Spre deosebire

de cazul concurenţei perfecte unde oferta provine de la un număr foarte mare de

producători, la monopol există un singur ofertant pentru un bun sau serviciu. În virtutea

acestui fapt, monopolistul dispune de posibilitatea controlului asupra preţului de vânzare.


196 MICROECONOMIE

IX.1. CARACTERISTICILE MONOPOLULUI

Un producător se află în situaţie de monopol dacă se constituie în unicul ofertant

al unui produs omogen, având control asupra ramurii respective. Fiind singurul

producător şi vânzător, monopolul nu suportă rigorile confruntării cu alţi producători ai

aceluiaşi bun. În consecinţă, concurenţa nu există decât prin intermediul bunurilor

substituibile.

Accesul pe o piaţă cu structură de monopol este dificil, iar în anumite cazuri, chiar

imposibil, datorită restricţiilor la intrare care pot fi legale sau de altă natură. Atunci, când

o întreprindere este protejată legal de concurenţă, monopolul este de tip închis.

O astfel de situaţie se întâlneşte de regulă în domeniul serviciilor poştale şi de

telecomunicaţii, furnizării de energie electrică sau gaze. Tot legal sunt protejate patentele,

brevetele şi drepturile de copiere.

În alte cazuri nu există o protecţie specială în faţa concurenţei, monopolul fiind

deschis. Firmele se pot afla în situaţie de monopol cel puţin un timp, existând însă riscul

pătrunderii altor firme în domeniu.

Dacă pe termen scurt acest lucru este puţin probabil, pe termen lung nici o firmă

nu este la adăpost de concurenţa internă sau externă. Orice deschidere la comerţul

internaţional, eliminarea chiar şi parţială a restricţiilor tarifare sau netarifare, este de

natură să genereze concurenţă, modificând situaţia de monopol.

Firmele se protejează apelând la bariere precum secretul de producţie, tehnologie

specifică, control asupra materiilor prime cheie etc.

Clasificarea monopolului în închis sau deschis este uneori discutabilă.

De exemplu, în funcţie de orizontul de timp una şi aceeaşi firmă se poate afla în

ambele situaţii. Protecţia patentului situează pe termen scurt firma în prima situaţie, în

timp ce pe termen lung firma devine monopol deschis.

Este de presupus că pe un interval de timp mai lung şi alte firme devin capabile să

ofere un produs cu performanţe asemănătoare celui iniţial.

Avantajele care decurg din realizarea şi utilizarea unei inovaţii justifică creşterea

accentuată a cheltuielilor pentru cercetare - dezvoltare.


197 MICROECONOMIE

Existenţa monopolului nu înseamnă dominaţia absolută asupra pieţei. Pe de o

parte, monopolurile întâlnite în practică nu sunt şi nu pot fi considerate pure.

Condiţia esenţială acestui tip de monopol, alături de unicitatea vânzătorului şi

atomicitatea cererii, constă în absenţa oricăror substitute apropiate pentru bunul realizat.

În realitate, orice bun are substitute.

Pe de altă parte, legea cererii funcţionează şi în cazul monopolului. Creşterea

preţului este însoţită inevitabil de reducerea achiziţiilor cumpărătorilor.

IX.2 CEREREA CĂTRE FIRMĂ ŞI ÎNCASĂRILE

Firma aflată în poziţie de unic producător şi vânzător poate controla piaţa în

sensul determinării cantităţii oferite şi a preţului de vânzare.

Curba cererii pieţei este identică cu curba cererii la firmă, spre deosebire de cazul

concurenţei perfecte unde acestea sunt distincte (figura 9.1).

a) Cazul concurenţei perfecte (ansamblul ramurii şi firma); b) Cazul monopolului.

Fig. 9.1. Cererea în condiţii de concurenţă perfectă şi de monopol

Abilitatea monopolistului constă în a selecta cuplul preţ - cantitate din mai multe

alternative posibile care să corespundă obiectivului propus. Se presupune că el cunoaşte

integral caracteristicile curbei cererii fie din studii econometrice, fie prin intuiţie.

Dacă în cazul concurenţei perfecte fiecare producător preia preţul pieţei

(producătorul individual este price-taker), în cazul monopolului acesta este cel care

stabileşte preţul.


198 MICROECONOMIE

Producţia poate fi vândută, în funcţie de circumstanţe la acelaşi preţ sau la preţuri

diferite.

În continuare, vom considera că monopolistul vinde întreaga producţie la un preţ

unic. Cazul discriminării prin preţ va fi tratat ulterior.

În tabelul 9.1 se prezintă relaţia existentă între cantitate, preţ, încasare totală şi

marginală pornindu-se de la o funcţie a cererii de tip liniar:

Q = 10 – P

Opţiunea producătorului pentru un nivel dat al preţului influenţează cantitatea

cerută şi, în consecinţă, încasările producătorului.

Încasarea totală (IT) reprezintă produsul dintre preţ şi cantitatea realizată şi

vândută:

IT = P Q = ( 10 - Q ) Q

Încasarea marginală (Im) reprezintă sporul de încasare obţinut prin creşterea cu o

unitate a vânzărilor:

Q

ITIm sau pentru intervalele infinitesimale

QQQIdQ

dIT

T 210]')10[(Im '

Cererea, încasarea totală şi încasarea marginală în cazul monopolului


199 MICROECONOMIE

Tabelul 9.1.

Cantitate Preţ Încasarea totală Încasarea marginală

1 9 9 9

2 8 16 7

3 7 21 5

4 6 24 3

5 5 25 1

6 4 24 -1

7 3 21 -3

8 2 16 -5

9 1 9 -7

10 0 0 -9

Încasarea medie (IM) este încasarea obţinută pe fiecare unitate de produs vândută:

QPQ

P

Q

II

QT

M10

Curba încasării medii este identică cu curba cererii.

În figura 9.2 sunt reprezentate curbele încasării totale, medii şi marginale.

Fig. 9.2. Curbele încasării totale, medii şi marginale


200 MICROECONOMIE

Se observă că încasarea marginală este inferioară încasării medii.

Atât timp cât curba cererii este liniară şi descrescătoare încasarea marginală va

intersecta abscisa la jumătatea distanţei faţă de punctul de intersecţie al încasării medii.

Această regulă nu este valabilă dacă funcţia cererii este de altă natură decât liniară.

Curba încasării totale este o parabolă având maximul pentru o producţie de 5

unităţi. Elasticitatea curbei cererii este cea care îi imprimă o evoluţie ascendentă la

început, iar apoi descendentă.

În prima fază, cererea fiind elastică, procentul modificării în cantitatea cerută este

superior celui al preţului, iar încasarea totală va creşte.

Când elasticitatea devine unitară, încasarea totală atinge un maxim, după care,

când cererea este inelastică, orice creştere a cantităţii diminuează încasarea totală.

IX.3. ECHILIBRUL PRODUCĂTORULUI

Ipoteza cea mai frecventă privind obiectivul monopolistului este aceea de

maximizare a profitului, adică a diferenţei dintre încasarea totală şi costul total de

producţie:

T = IT - CT max.

Termenul din dreapta surprinde în fapt constrângerile monopolului, cererea pieţei,

pe de o parte, şi costul producţiei, pe de altă parte.

Din punct de vedere matematic, profitul este maxim atunci când derivata

profitului în raport cu producţia se anulează:

0dQ

dC

dQ

dI

dQ

d TT

Deoarece

CmdQ

dCşiIm

dQ

dI TT


201 MICROECONOMIE

condiţia de maximizare a profitului devine:

Im = Cm

Această condiţie seamănă cu cea de la concurenţa perfectă, cu singura deosebire

că în cazul monopolului încasarea marginală nu mai este egală cu preţul, ci inferioară

acestuia.

Monopolistul cunoaşte că orice unitate suplimentară oferită va reduce preţul,

acesta fiind aplicabil şi unităţilor anterior produse.

Maximizarea profitului este reprezentată grafic în figura 9.3. Producţia

corespunzătoare profitului maxim este Q*, ceea ce constituie nivelul de echilibru,

deoarece producătorul nu este interesat în a-l modifica decât dacă eventual cererea şi /sau

condiţiile de producţie se modifică.

Un nivel de producţie inferior lui Q* tentează monopolistul să-l schimbe deoarece

profiturile marginale sunt pozitive (Im > Cm), iar profitul total va creşte concomitent cu

creşterea producţiei.

În schimb, decizia de creştere a producţiei dincolo de Q* conduce la profituri

marginale negative (Im < Cm) şi deci la o reducere a profitului total.

Preţul la care va fi vândut produsul este cel corespunzător producţiei Q* şi este

aflat pe curba cererii.

La acest nivel, preţul este superior costului mediu. Profitul total este reprezentat

de suprafaţa haşurată a dreptunghiului P*EAC şi este egal cu produsul dintre profitul

mediu (P- CTM) şi producţia realizată (Q*).


202 MICROECONOMIE

Fig. 9.3 Maximizarea profitului în cazul monopolului

Monopolistul obţine nu numai profituri normale, ci şi supraprofituri. Acest lucru

exercită o atracţie pentru noi firme de a pătrunde în ramură. Dacă monopolul este deschis,

firma dezvoltă o strategie de contracarare a noilor veniţi, iar în caz de insucces îşi poate

pierde poziţia de monopol.

În anumite circumstanţe, monopolistul poate urmări şi alte obiective decât cel de

maximizare a profitului.

Maximizarea cifrei de afaceri. Intrarea de noi producători în ramură conduce la

împărţirea pieţei şi la diminuarea profitului monopolistului.

Ca urmare, monopolistul încearcă să-şi maximizeze cifra de afaceri, preferând

profituri imediate mai mici, riscând chiar pierderi (preţul devine inferior costului mediu),

pentru a-şi proteja situaţia de unic producător.

Gestiunea în stare de echilibru. Creşterea producţiei dincolo de un anumit nivel

poate fi însoţită de pierderi. Monopolistul, interesat să-şi conserve poziţia privilegiată pe

piaţă, este totodată preocupat de preîntâmpinarea pierderilor.

Astfel, el sacrifică, cel puţin temporar, obiectivul de maximizare a profitului în

favoarea celui de creştere a vînzărilor, asociat cu profit nul. Un asemenea tip de gestiune


203 MICROECONOMIE

face ca în cazul întreprinderii administrată de puterea publică să nu apară pierderi, care

altfel ar fi suportate de către contribuabili.

Tarifarea la nivelul costului marginal. Gestiunea în stare de echilibru elimină

supraprofiturile precum şi pierderile, însă poate fi însoţită de o administrare deficitară a

resurselor.

Cantitatea corespunzătoare acestui obiectiv este dată de intersecţia încasării medii

şi costului marginal.

Din punct de vedere financiar pot apare pierderi care, în cazul monopolurilor

publice, sunt suportate de contribuabili.

Însă, din punct de vedere economic, stabilirea preţului la nivelul costului marginal

asigură o alocare eficientă a resurselor.

IX.4. MONOPOLUL DISCRIMINATORIU

Discriminarea prin preţ apare atunci când preţurile la care sunt vândute produsele

sunt diferite, fără a fi însă justificate prin diferenţe de cost.

Unele monopoluri sunt constrânse să vândă întreaga cantitate la un preţ unic.

Altele, pot beneficia de posibilitatea practicării unor preţuri diferite pentru aceeaşi

cantitate. Astfel, reducerea de preţ generată de vânzarea unei unităţi suplimentare nu se

aplică întregii cantităţi vândute, ci doar ultimei unităţi. Din acest motiv discriminarea este

tentantă.

Posibilitatea ei rezidă în două condiţii esenţiale. Prima se referă la imposibilitatea

revinderii produsului de către cumpărători. Cea de-a doua priveşte posibilitatea grupării

consumatorilor în categorii dinstincte în funcţie de elasticitatea cererii lor.

Consumatorii cu elasticitate a cererii în funcţie de preţ ridicată vor reacţiona mult

mai evident la o creştere de preţuri, diminuându-şi sensibil achiziţiile. De aceea, preţurile

pretinse acestora sunt în general mai scăzute. Consumatorii a căror elasticitate a cererii în

funcţie de preţ este mai slabă pot fi trataţi cu preţuri mai ridicate.


204 MICROECONOMIE

Vom analiza în continuare cazul unui monopolist care vinde pe două pieţe

separate, practicând discriminare prin preţ (figura 9.4 ).

Pentru simplificarea prezentării considerăm costul marginal constant indiferent de

nivelul producţiei, (aceleaşi concluzii vor fi obţinute chiar în condiţiile creşterii costului

marginal) şi funcţia cererii de tip liniar.

Fig. 9.4. Modelul discriminării prin preţ

Obiectivul monopolului de a obţine maxim de profit, conduce la o producţie

supusă vânzării de Q1* pe prima piaţă şi Q2* pe cea de a doua piaţă. Se observă în figură

că cererea este mai puţin elastică pe prima piaţă, motiv pentru care preţul practicat pe

această piaţă (P1) este superior celui practicat pe cea de a doua piaţă (P2).

Matematic, profitul obţinut de monopolist este diferenţa dintre încasarea totală şi

costul total. Însă, încasarea totală reprezintă suma încasărilor obţinute pe fiecare piaţă, iar

costul total este cel ocazionat de producerea întregii cantităţi vândute.

( Q1 , Q2 ) = I1 ( Q1 ) + I2 ( Q2 ) - C T ( Q1 + Q2 )

Condiţiile de prim ordin pentru maximizarea profitului constau în anularea

derivatelor parţiale în raport cu Q1 şi Q2:


205 MICROECONOMIE

Condiţia de maximizare a profitului este:

Im1 = Im2 = Cm.

Desigur, modelul se poate generaliza în cazul a n pieţe separate. Monopolistul va

alege cantitatea (sau preţul) pe fiecare din pieţe astfel încât încasarea marginală să fie

egală cu costul marginal.

IX.5. MONOPOLUL VERSUS CONCURENŢA PERFECTĂ

S-a afirmat că monopolul şi concurenţa perfectă sunt două situaţii extreme.

Încercând o comparaţie între situaţiile de echilibru, proprii fiecărei structuri de piaţă

(presupunem acelaşi obiectiv pentru firme şi anume maximizarea profitului), economiştii

evidenţiază următoarele diferenţe:

- preţul de monopol excede preţul rezultat în condiţii de concurenţă, în timp ce

producţia este mai mică în primul caz decât în al doilea;

- preţul stabilit de monopolist depăşeşte costul marginal, ultimul fiind egal la

echilibru cu încasarea marginală. În condiţiile concurenţei perfecte, cele trei mărimi sunt

egale între ele;

- monopolului îi sunt proprii supraprofituri durabile (preţul este superior costului

mediu), în timp ce în cazul concurenţei, chiar dacă acestea apar, sunt efemere. Libera

intrare în condiţiile concurenţei perfecte, permite creşterea ofertei şi reducerea preţului

pieţei până acolo unde supraprofiturile dispar.

Din perspectiva consumatorilor, situaţia de monopol este indezirabilă. Aceştia

achiziţionează mai puţine bunuri, plătind pentru fiecare un preţ mai ridicat. Controlul

monopolului asupra preţului asigură de fapt o redistribuire a venitului de la consumatori

către monopolişti.

După alţi autori, monopolul se dovedeşte capabil a genera într-o măsură mai mare

inovaţii comparativ cu cazul concurenţei.


206 MICROECONOMIE

REZUMAT

Un producător se află în situaţie de monopol dacă se constituie în unicul ofertant al

unui produs omogen, având control asupra ramurii respective.

Firma aflată în poziţie de unic producător şi vânzător poate controla piaţa în sensul

determinării cantităţii oferite şi a preţului de vânzare.

În cazul monopolului, curba cererii pieţei este identică cu curba cererii la firmă.

Încasarea marginală reprezintă sporul de încasare obţinut prin creşterea cu o unitate a

vânzărilor. Încasarea marginală este inferioară încasării medii.

Ipoteza cea mai frecventă privind obiectivul monopolistului este aceea de maximizare

a profitului. Monopolistul poate avea obiective alternative, precum realizarea unei

cifre de afaceri maxime, gestiunea în situaţie de echilibru sau gestiunea în condiţii de

preţ egal cu costul marginal.

Condiţia de maximizare a profitului constă în egalitatea dintre încasarea marginală şi

costul marginal. Atât timp cât încasarea marginală este superioară costului marginal

monopolistul decide mărirea producţiei. Atunci când încasarea marginală este

inferioară costului marginal monopolistul decide scăderea producţiei.

Discriminarea prin preţ apare atunci când preţurile la care sunt vândute produsele sunt

diferite, fără a fi însă justificate prin diferenţe de cost. Monopolistul va alege

cantitatea pe fiecare din pieţe astfel încât încasarea marginală să fie egală cu costul

marginal.

Prin comparaţie cu concurenţa perfectă profitul şi preţul practicat în condiţii de

monopol sunt mai ridicate. În schimb, producţia este mai redusă. Monopolului îi sunt

proprii supraprofituri durabile, în timp ce în cazul concurenţei, chiar dacă acestea

apar, sunt efemere.


207 MICROECONOMIE

TERMENI CHEIE

Monopol

Monopol deschis

Monopol închis

Cererea la firmă

Gestiunea în stare de echilibru

Monopol discriminatoriu

IX.6. TEMA DE CONTROL A UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

NR. 9

1. Ce înţelegeţi prin poziţia de monopol a unui producător? Oferiţi un exemplu de firmă

aflată în situaţie de monopol din economia noastră.

2. Care este condiţia de maximizare a profitului pentru monopolist? Comparaţi condiţia

de maximizare a profitului în condiţii de monopol cu cea proprie concurenţei perfecte.

3. Ce înţelegeţi prin monopolul discriminatoriu? Care sunt condiţiile sale de manifestare

şi care este motivul pentru care un monopolist practică discriminarea prin preţ ?

4. Se consideră afirmaţia următoare: "Diferenţa între un monopolist şi o firmă aflată în

condiţii de concurenţă perfectă constă în aceea că monopolistul poate cere orice preţ

doreşte, în timp ce în al doilea caz trebuie să se preia preţul pieţei ca dat". În ce sens este

adevărat că "monopolistul poate cere orice preţ doreşte ?"


208 MICROECONOMIE

IX.7. TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 9

1. Pe o piaţă de monopol:

a) nu există concurenţă;

b) concurenţa poate exista doar prin intermediul produselor substituibile;

c) gradul de satisfacere al nevoilor consumatorilor este mai redus comparativ cu

situaţiile de concurenţă monopolistică sau oligopol;

d) unicitatea producătorului nu conduce la dominaţia absolută asupra pieţei;


2. Care dintre următoarele caracteristici poate fi asociată pieţei de monopol?:

a) deschiderea la comerţul internaţional poate modifica situaţia de monopol;

b) se poate practica discriminarea;

c) accesul pe o astfel de piaţă este foarte greu, uneori chiar imposibil;

d) profiturile producătorului sunt cele mai ridicate comparativ cu cazul altor pieţe;


3. Când cererea pieţei este inelastică, încasarea totală a monopolistului are

următoarea evoluţie:

a) creşte odată cu creşterea producţiei;

b) scade pe măsură ce producţia creşte;

c) rămâne neschimbată, indiferent de evoluţia producţiei;

d) informaţia furnizată este insuficientă pentru a oferi un răspuns precis.

4. Încasarea marginală este egală cu preţul în cazul........ şi mai mică decât preţul

atunci când firma se află în situaţie de........:

a) monopolului, concurenţă perfectă;

b) monopolului, oligopol;

c) oligopolului, concurenţă perfectă;


209 MICROECONOMIE

d) concurenţei perfecte, monopol.

5. Condiţia maximizării profitului în cazul monopolistului este:

a) preţul egal cu costul marginal;

b) încasarea marginală egală cu preţul;

c) costul marginal egal cu încasarea marginală;

d) costul mediu egal cu preţul.

6. Care dintre următoarele afirmaţii este adevărată în condiţii de monopol al cărui

obiectiv îl reprezintă maximizarea profitului?:

a) monopolistul obţine supraprofituri;

b) preţul excede costul mediu;

c) încasarea medie depăşeşte costul marginal;

d) încasarea marginală este inferioară celei medii;


7. Producţia unei ramuri aflată în situaţie de monopol este comparativ cu o aceeaşi

ramură, însă caracterizată prin concurenţă perfectă........, în timp ce preţul de

vânzare este.........în primul caz decât în al doilea:

a) egală, mai mare;

b) mai mare, mai mic;

c) mai mică, mai mare;

d) nu se poate realiza comparaţia nici în ceea ce priveşte producţia şi nici în cazul

preţului de vânzare.

IX.8. BIBLIOGRAFIA SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

NR. 9



210 MICROECONOMIE




Bucureşti, 1998


211 MICROECONOMIE

X.Unitatea de învăţare nr. 10

CONCURENŢA MONOPOLISTICĂ

ŞI OLIGOPOLUL



După studiul acestei unităţi de învăţare studenţii vor putea înţelege:

Care sunt trăsăturile esenţiale ale pieţelor cu structură monopolistică şi de oligopol

Care sunt condiţiile de maximizare a profitului producătorului în condiţiile celor două tipuri de piaţă

Care sunt principalele situaţii de oligopol

Cuprinsul unităţii de învăţare: X.1. Concurenţa monopolistică (pag. 114)

X.2. Oligopolul (pag. 116)

X.3. Tema de control a unităţii nr. 10 (pag. 150)

X.4. Testul de autoevaluare nr. 10 (pag. 153)

X.5. Bibliografia specifică unităţii nr. 10 (pag. 155)

În lumea reală concurenţa este departe de a fi perfectă, iar monopolul, desi există,

nu constituie regula. Studiul lor permite înţelegerea, fie şi numai parţială, a forţelor care

influenţează preţurile pe piaţă şi cantităţile oferite.


212 MICROECONOMIE

Între aceste două situaţii extreme se întâlnesc cazuri intermediare precum

concurenţa monopolistică şi oligopolul.

X.1 CONCURENŢA MONOPOLISTICĂ

Caracteristicile pieţei cu concurenţă monopolistică

Concurenţa monopolistică, reprezintă o structură a pieţei, care prezintă afinităţi cu

concurenţa perfectă, evident însă şi deosebiri.

Concurenţa monopolistică există atunci când oferta pieţei provine de la un

număr mare de firme, ale căror produse, deşi similare, sunt diferenţiate. Acest tip de

concurenţă se întâlneşte în mod frecvent în domeniul vânzărilor cu amănuntul, al

industriei textile, al încălţămintei, al produselor cosmetice, restaurantelor, staţiilor service

etc.

Numărul mare de ofertanţi confirmă ipoteza atomicităţii întâlnite la concurenţa

perfectă. Fiecare producător satisface o parte mică, însă nu microscopică, din cererea

pieţei. Se apreciază, în mod obişnuit, că segmentul de piaţă ce revine unei firme este de

cel puţin 1% şi cel mult 10%, tendinţa fiind în general de apropiere de limita inferioară.

Produsul oferit de o firmă este similar celor realizate de celelalte firme,

substituibil în consecinţă, însă nu în mod perfect. Fiecare producător se distinge de

ceilalţi printr-o serie de caracteristici intrinseci sau extrinseci imprimate produsului sau

serviciului său.

Dacă, în cazul concurenţei perfecte, consumatorului îi este indiferent de unde

cumpără produsul, aici sentimentul fidelităţii devine evident. În condiţiile unui preţ egal,

acesta va prefera un producător anume datorită de exemplu, localizarii, calităţii

produselor sau unor avantaje oferite după vânzarea produsului. Se relevă astfel o trăsătură

esenţială a concurenţei contemporane - concurenţa prin produse. Deşi variabilele

tradiţionale ale concurenţei, preţul şi cantitatea, continuă să fie avute în vedere, ele şi-au

redus însă importanţa.


213 MICROECONOMIE

Numărul mare de firme ce acţionează pe această piaţă şi proporţia redusă în

vânzările totale reduce interdependenţa dintre deciziile firmelor. Opţiunile unei firme

izolate vizând preţul sau cantitatea oferită spre vânzare nu au efect sensibil asupra

concurenţilor, însă deciziile acestora afectează situatia unei firme.

O altă trăsătură a concurenţei monopolistice o reprezintă accesul relativ liber într-

o ramură dată, trăsătură ce o apropie mai mult de concurenţa perfectă decât de monopol.

Accesul nu poate fi la fel de liber ca în cazul concurenţei, cel puţin datorită dificultăţilor

în construirea unei reputaţii pe piaţă. Firmele existente anterior sunt departe de a fi

anonime, având segmentul lor de clientelă, relativ fidel. Noua firmă trebuie să-şi asigure

o imagine favorabilă pe piaţă ceea ce reprezintă o barieră în calea pătrunderii şi apoi a

menţinerii pe piaţă.

Pe o astfel de piaţă blocajele în calea concurenţei, de genul cooperării sau

întelegerii secrete dintre firme (aşa cum se întâmplă în cazul oligopolului) sunt excluse.

Firmele nu-şi vor împărţi piata, nu vor fixa nivelul preţurilor pentru a-şi creşte profiturile

şi nici nu pot preveni pătrunderea în ramură a noilor producători.

Pieţele cu concurenţă monopolistică sunt din acest motiv puternic contestabile.

Maximizarea profitului in conditiile concurentei monopolistice

Firma aflată pe o astfel de piaţă este mai degrabă un price-searcher decât un price-

taker. Diferenţierea produselor o apropie de cazul monopolului, conferindu-i o anumită

putere de control asupra preţului său. Acest preţ nu poate fi însă sensibil diferit de cel al

concurenţilor, fără a exista riscul reducerii semnificative a cantităţii vândute.

Curba cererii are pantă negativă şi aceasta datorită diferenţierii produselor. Firma

poate creşte puţin preţul, fără a-şi pierde în totalitate clientela.

Cererea la firmă nu mai este perfect elastică ca în cazul concurenţei perfecte. Este

însă mai elastică decât în situaţia monopolului, datorită substituţiei puternice a produsului

firmei în cauză cu produse similare.

Producţia corespunzătoare maximizării profitului se obţine analog cazului

monopolului, fiind determinată de intersecţia curbei costului marginal (Cm) şi a încasării

marginale (Im). Profitul total obţinut de firmă este reprezentat de zona haşurată (figura


214 MICROECONOMIE

10.1a), fiind produsul dintre profitul unitar (preţul P* minus costul total mediu CTM) şi

producţia optimă (Q*).

a) Termen scurt b) Termen lung

Fig. 10.1 Echilibrul firmei în condiţiile concurenţei monopolistice, pe termen scurt şi

lung

Aceasta reprezintă o analiză pe termen scurt, când firmele obţin nu numai

profituri normale, ci şi economice (preţul depăşeşte costul total mediu).

Şansa obţinerii unor astfel de profituri, însotite de accesul relativ simplu în ramură

(piaţa este contestabilă), generează o astfel de reacţie pentru firme noi. Cele deja

existente sunt stimulate să se dezvolte.

Intrarea de noi firme în ramură are două consecinţe majore. În primul rând, curba

cererii la firmele existente se va deplasa spre stânga datorită creşterii şi diversificării

ofertei (produse noi care substituie pe cele existente). În al doilea rând, firmele care-şi

văd astfel diminuată puterea lor pe piaţă vor face eforturi pentru a-şi recâştiga poziţiile

pierdute. Publicitatea intensă, îmbunătăţirea produselor oferite sunt menite să recâştige

consumatorii. În acelaşi timp, aceste demersuri vor creşte costurile, motiv pentru care

curba costului total mediu se va deplasa spre dreapta. Ajustările vor continua până acolo

unde profiturile economice dispar, singurele obţinute fiind cele normale (figura 10.1b).

Conditia de maximizare a profitului ramâne aceeaşi - egalitatea dintre

încasarea marginală şi costul marginal. În plus, pe termen lung preţul este egal cu

costul mediu.


215 MICROECONOMIE

Echilibrul pe termen lung nu conduce la un cost mediu minim. Dacă intrarea

noilor firme va continua şi după acest punct, vor apare pierderi, iar unele firme vor fi

constrânse să se retragă.

Piaţa cu concurenţă monopolistică reprezintă tipul de piaţă cu concurenţă

imperfectă care asigură gradul cel mai înalt de satisfacţie pentru consumator. Preţul şi

mai ales posibilitatea alegerii între produse diferenţiate sustin opţiunea pentru această

piaţă.

X.2 OLIGOPOLUL

Caracteristicile pieţei cu concurenţă de oligopol

O altă situaţie intermediară între concurenţa perfectă şi monopol o reprezintă

oligopolul. O ramură se caracterizează prin concurenţă de oligopol dacă un număr mic

de producători domină producţia şi vânzarea unui produs.

Produsul oferit de cele câteva firme poate fi omogen, ca în cazul petrolului sau

oţelului, sau diferenţiat, precum avioanele, autoturismele, ţigaretele, berea sau

calculatoarele.

Pieţele cu structură oligopolistă prezintă un grad înalt de concentrare. De

regulă, trei sau patru dintre producători deţin mai mult de jumătate din piaţă.

În afara numărului mic de concurenţi, caracteristicile fundamentale ale

oligopolului sunt interdependenţa şi incertitudinea. Cum fiecare firmă deţine o parte

semnificativă a ofertei totale, acţiunile sale au o influenţă majoră asupra celorlalte. Dacă

în cazul concurenţei perfecte deciziile oricărui producător nu influenţează în nici un fel

situaţia celorlalţi (la monopol această problemă este irelevantă ), aici o firmă poate

practica în funcţie de circumstanţe şi aspiraţii un preţ diferit de cel al pieţei. Însă, prin

aceasta afectează oferta şi preţul pe piaţă şi implicit profitul oricărei alte firme

concurente. Aceasta poate declanşa acţiuni de adaptare şi, uneori, de represiune ale

concurenţilor motiv pentru care un producător individual trebuie să analizeze


216 MICROECONOMIE

consecinţele propriilor decizii şi prin prisma efectului asupra celorlalţi. Reacţiile

concurenţilor constituie un element determinant în alegerile oricărui conducător de firmă.

Se cunosc cazuri când dorinţa de ameliorare a situaţiei economico-financiare a

unei firme a avut efect de bumerang, aducând-o într-o situaţie mai delicată comparativ cu

cea iniţială sau chiar la faliment. De exemplu, o firmă care decide să crească producţia

şi/sau să-şi reducă preţul va cunoaşte cel puţin pe termen scurt o evoluţie favorabilă. Însă

presiunea exercitată asupra preţului poate asigura profituri mai mici sau nule altor firme.

Devine posibilă în consecinţă o acţiune concertată vizând excluderea de pe piaţă a firmei

în cauză sau alte măsuri represive.

În concluzie, acţiunile unui producător au efect asupra concurenţilor, după cum şi

deciziile acestora afectează pe fiecare în parte.

Pătrunderea pe o piaţă cu structură oligopolistă este dacă nu imposibilă, cel puţin

dificilă. Oligopolul se protejează prin bariere similare monopolului. Avantajele

tehnologice combinate cu o producţie de scară mare, asigură firmelor costuri unitare

reduse şi o puternică flexibilitate a preţului în funcţie de circumstanţe. Firmele mici

cooperează sau fuzionează cu cele mari.

Oligopolul reprezintă cea mai răspândită formă de piaţă în ţările cu economie

capitalistă.

Principalele situaţii de oligopol

Pe o piaţă de tip oligopolist domină două tendinţe majore:

de confruntare (deschisă sau nu)

sau

de cooperare (înţelegere)

Prima situaţie, caracteristică oligopolului necooperant, se rezumă la împărţirea

pieţei şi maximizarea profitului individual. Atât pe termen scurt cât şi pe termen lung,

oligopolistul urmăreşte să-şi conserve partea sa de piaţa şi, eventual, să şi-o extindă.

Confruntarea se poate desfăşura fie prin preţuri (caz mai puţin frecvent), fie prin

diferenţierea produselor. Războiul preţurilor constă dintr-un şir de reduceri alternative

şi continue ale acestora de către firmele rivale. Se poate ajunge astfel chiar la dispariţia


217 MICROECONOMIE

profiturilor economice, singurele profituri realizate fiind cele normale. În alte situaţii,

efectele unui astfel de război pot fi însă dezastruoase pentru firme.

Diferenţierea produselor reprezintă o altă consecinţă a rivalitaţii oligopoliste şi o

alternativă la concurenţa prin preţuri. Ea se dezvoltă cu atât mai mult cu cât limitarea

concurenţei prin preţuri este mai accentuată şi respectată cu mai multă stricteţe. Preţul va

fi în această situaţie doar un argument, nu însă cel forte.

Atunci când însă firmele îşi dau seama că profiturile lor depind de acţiunea lor

conjugată, iar confruntarea este defavorabilă fiecăreia, ele apar dispuse la cooperare. În

consecinţă, producătorii vor stabili împreună preţul şi outputul individual şi total, împart

piaţa şi iau şi alte decizii de afaceri împreună.

Cooperarea se poate finaliza în acorduri explicite sau implicite (tacite).

a) Cazul firmei dominante

Aceasta situaţie reprezintă o variantă a înţelegerii tacite. Pe unele pieţe

oligopoliste există o firmă cap de serie care serveşte drept ghid în materie de preţ.

Aceasta reprezintă firma barometru sau leader.

Ea manifestă o abilitate sporită în alegerea momentului propice pentru a introduce

schimbări în preţ. În acest fel, ea îşi asumă responsabilitatea stabilirii preţului prin

adăugarea la costul mediu a unei sume reprezentând profitul. Celelalte firme manifestă

încredere în judecăţile firmei leader privind situaţia pieţei şi vor adopta acelaşi preţ de

vânzare.

Pe de altă parte, această atitudine, de acceptare şi preluare a preţului unei firme

dominante, apare justificată atunci când celelalte firme sunt de dimensiuni mici. A

încerca să vinzi la preţ inferior reprezintă o tentativă extrem de riscantă. Pe termen scurt,

vânzările pot creşte, însă pe termen lung se poate declanşa un război al preţurilor care

poate scoate din afaceri firma mai mică.

Firma aflată în poziţie dominantă poate fi sau nu cea mai importantă din domeniul

respectiv. Uneori, nu cifra de afaceri prezintă importanţă ci costurile unitare de producţie;

alteori, nici acestea nu sunt suficiente.


218 MICROECONOMIE

Un exemplu de situaţie oligopolistă de acest tip îl constituie sectorul bancar unde

o bancă principală adoptă o anumită rată a dobânzii considerată de referinţă pentru

celelalte banci. Banca principală se comportă precum o firmă barometru. Decizia sa de

modificare a ratei dobânzii este considerată oportună şi însuşită de celelalte bănci.

Situaţia descrisă mai sus este însă instabilă pentru că nu se bazează pe situaţia de

echilibru a firmei ci pe:

- consensul general al firmelor care acceptă situaţia unei firme barometru,

şi pe

- acceptarea de către aceeaşi firmă a riscului pierderii vânzărilor, dacă vreodată

decizia sa se dovedeşte greşită.

De aceea rolul de firmă leader poate fi îndeplinit alternativ de una sau alta dintre

firme, iar uneori de câteva în mod simultan.

b) Cazul înţelegerii secrete

În anumite circumstanţe, câteva firme mari se angajează într-o înţelegere tacită,

reţinându-se de la competiţie, împărţindu-şi piaţa şi stabilind un nivel ridicat de preţ,

avantajos pentru fiecare.

Ca şi în cazul anterior, firmele, stapâne pe propria producţie, şi-o vor ajusta astfel

încât să obţină un profit maxim. În plus, fiecare dispune de o zonă de piaţă garantată şi

inviolabilă, stabilită pe baza unor criterii diverse, precum cele geografice. În acest fel,

acordul, atât timp cât este respectat, se dovedeşte eficient producătorilor participanţi.

Ruptura sa generează măsuri represive soldate cu pierderi mai mari sau mai mici, cu

excluderea unora de pe piaţă, menţinerea altora sau chiar cu o revizuire a vechiului acord.

c) Cazul cartelului

Un tip de acord explicit îl constituie cartelul. Cartelul reprezintă un grup de firme

independente, care produc bunuri similare şi acţionează împreună pentru a creşte preţul şi

a restricţiona outputul individual.


219 MICROECONOMIE

Spre deosebire de cazurile anterioare independenţa firmelor este mai slabă, odată

ce ele trebuie să respecte deciziile unui organism comun de conducere. Aceste decizii

sunt însă adoptate cu asentimentul firmelor participante, ţinându-se seama de interesele

fiecaruia.

Odată constituit cartelul, acesta acţionează şi se manifestă asemănător

monopolului. Oferta este mai redusă, iar preţul rezultat este superior cazului când firmele

s-ar afla în concurenţă perfectă.

Firmele acţionează în sensul maximizării profiturilor însumate şi nu al celor

individuale. După ce este obţinut, acest profit va fi împărţit pe baza unor criterii

echitabile între participanţi precum cota de producţie sau costurile realizării producţiei.

Considerăm în continuare cazul în care 10 firme, aparţinând unei ramuri date, se

constituie într-un cartel. Pentru simplificarea prezentării, curbele costului le considerăm

identice. Profitul total reprezintă diferenţa dintre încasările şi costurile totale, iar acesta

trebuie maximizat:

unde

- profitul total

p - preţul de piaţă, care este funcţie de cantitatea totală produsă

Q - cantitatea totală produsă, sumă a cantităţilor individuale:

CTi - costurile individuale, dependente de cantităţile individuale produse

(qi ).

În continuare vom face apel la figura 10.2 În condiţii de concurenţă perfectă

preţul unitar de vânzare este p*, determinat pe baza condiţiei p = Cm = min CTM (figura

10.2b). Cantitatea produsă, dată fiind identitatea curbelor costurilor medii este şi ea

aceeaşi şi egală cu q*, iar cantitatea oferită de pieţă este Q = 10q*. La acest preţ toate

firmele realizează profituri normale, eliminându-se supraprofiturile.


220 MICROECONOMIE

Dacă însă firmele se constituie într-un cartel, condiţia de maximizare a profiturilor

este aceeaşi ca la monopol, adică încasarea marginală trebuie sa fie egală cu costul

marginal. Curba costului marginal se obţine prin adiţionarea curbelor costurilor

marginale individuale.

Se observă în figura 10.2 că noul preţ va fi p** (p** > p*), iar cantitatea produsă

de fiecare firmă q** (q** < q*). Aceasta reprezintă cota de producţie a fiecărui membru

al cartelului.

Dacă aceştia vor fi dispuşi la reducerea producţiei atunci creşterea preţului este

asigurată. Profiturile vor fi maxime, atunci când costul marginal al fiecărui producător

(egale între ele) vor fi egale cu încasarea marginală.

a) Ramura b) Firma

Fig. 10.2. Preţul de piaţă şi cota de producţie în condiţiile cartelului

La preţul p** fiecare producător câştigă profit, iar profiturile însumate vor fi

maxime. Producţia ramurii va fi Q*. Dincolo de acest punct, încasarea marginală a

ramurii va fi depaşită de costul marginal, iar profitul total începe să scadă.

Orice creştere a producţiei, chiar dacă ameliorează profitul unei firme, exercită o

presiune în jos asupra preţului. Dacă toate firmele sunt dispuse la respectarea acordului,

urmărindu-se maximizarea profiturilor însumate, atunci nici una dintre ale nu consimte la

creşterea producţiei proprii.

Prin preţul practicat şi avantajele conferite producătorilor cartelurile sunt benefice

mai degrabă producătorilor decât consumatorilor. Din fericire pentru ultimii, constituirea

şi mai ales funcţionarea pe termen lung a cartelurilor este foarte dificilă.


221 MICROECONOMIE

Pe de o parte sunt necesare bariere la intrare. Preţurile mai ridicate şi posibilitatea

însuşirii unor supraprofituri acţionează ca un magnet pentru alţi producători. Intrarea de

noi firme pe piaţă conduce fie la creşterea ofertei totale şi reducerea preţului pieţei fie,

dacă se doreşte menţinerea preţului, la scăderea cotei de producţie. Şi într-un caz şi în

celalalt profiturile individuale se reduc. De aceea firmele fondatoare trebuie să adopte o

strategie comună împotriva noilor veniţi, al cărei succes nu este garantat a priori.

Pe de altă parte, fiecare firmă având o structură proprie a costurilor şi profiturilor

este tentată să trişeze. Condiţiile de producţie sunt în mod evident diferite, iar unele firme

vor dispune de un avantaj de cost. Curbele costului mediu şi marginal se situează sub cel

al celorlalte firme din cartel. Tocmai acestea vor fi în primul rând tentate să trişeze,

slăbind astfel coeziunea în cadrul cartelului.

Rămânând astfel la cazul anterior în care structura costurilor este identică, să

analizăm consecinţele deciziei unei firme de a-şi mări producţia.

Premisele de la care porneşte această firmă este că producţia sa suplimentară nu

va modifica preţul şi, pe de altă parte, că celelalte firme îşi vor respecta cota lor de

producţie.

Această firmă tinde să-şi crească producţia până acolo unde costul său marginal

va fi egal cu preţul de piaţă (Cmi = p**). Astfel, ea îşi maximizează propriul profit

trişând. În figura 10.2b profitul suplimentar este reprezentat de zona haşurată.

În general, se acceptă că o firmă poate să-şi depăşească cota de producţie fără a

determina o reducere apreciabilă a preţului. Dacă toate firmele ar trişa majorându-şi cota,

atingând nivelul q***, producţia totală ar marca o creştere considerabilă până la nivelul

Q**, iar preţul s-ar reduce drastic. Rezultă un surplus de producţie în raport cu cea

presupusă de preţul anterior (p**). Cantitatea cerută ar creşte, iar cea oferită s-ar reduce

până când acest surplus este eliminat. În acest context, preţul poate reveni chiar la nivelul

iniţial, p*, egal cu minimul costului mediu. Cartelul poate supravieţui, însă sunt frecvente

situaţiile în care acestea se destramă, în ciuda măsurilor punitive pentru cei care trişează.


222 MICROECONOMIE

Studiu de caz: OPEC şi piaţa mondială a petrolului

Un exemplu de cartel, la nivel internaţional, îl constituie Organizaţia ţărilor

exportatoare de petrol (OPEC).

OPEC a luat naştere în 1960, în urma întâlnirii de la Bagdad dintre reprezentanţii

a cinci ţări: Iran, Irak, Kuweit, Arabia Saudită şi Venezuela. Ulterior, în 1973 au aderat

alte opt ţări şi anume: Qatar, Indonezia, Libia, Emiratele Arabe Unite, Algeria, Nigeria,

Ecuador şi Gabon. Aceste ţări controlează aproximativ trei pătrimi din rezervele

mondiale de petrol. Tot OPEC se află la originea “şocurilor petroliere”, sintagmă care

desemnează cele două majorări masive ale preţului petrolului din 1973 şi 1981.

Ca orice cartel, OPEC-ul încearcă să crească preţul ţiţeiului printr-o politică

comună de reducere a cantităţii produse. Fiecărei ţări îi revine o cotă din producţia totală

a cartelului. Menţinerea unui preţ ridicat al petrolului este împiedicată de tentaţia fiecărui

membru de a-şi majora producţia şi a obţine astfel mai mult profit. Membrii cartelului

agreează adesea reducerea producţiei însă frecvent încalcă acordul.

Succesul cel mai mare înregistrat de OPEC a fost în perioada 1973-1985. Preţul

petrolului a evoluat de la 2,64$/baril în 1972 la 11,17$/baril în 1974 şi la 35,10$/baril în

1981. Însă, la începutul anilor ‟80, conflictul declanşat între membrii cartelului a

determinat scăderea sensibilă a preţului la numai 12,52$/baril (1986).

REZUMAT

Concurenţa monopolistică şi oligopolul constituie cazuri intermediare între

concurenţa perfectă şi monopol.

Concurenţa monopolistică reprezintă o structură a pieţei în care oferta provine de la

un număr mare de firme, ale căror produse, deşi similare, sunt diferenţiate.

Pe termen scurt, firmele obţin nu numai profituri normale, ci şi economice. Producţia

ce asigură maximizarea profitului corespunde intersecţiei dintre curba costului

marginal şi cea a încasării marginale.


223 MICROECONOMIE

Pe termen lung, intrarea pe piaţă a noi producători, face ca preţul să fie egal cu costul

mediu. Condiţia de maximizare a profitului ramâne aceeaşi şi anume egalitatea dintre

încasarea marginală şi costul marginal. În plus, pe termen lung preţul este egal cu

costul total mediu.

Piaţa cu concurenţă monopolistică reprezintă tipul de piaţă cu concurenţă imperfectă

care asigură gradul cel mai înalt de satisfacţie pentu consumator.

O ramură se caracterizează prin concurenţă de oligopol dacă un număr mic de

producători domină producţia şi vânzarea unui produs.

În afara numărului mic de concurenţi, caracteristicile fundamentale ale oligopolului

sunt interdependenţa deciziilor poducătorilor şi incertitudinea.

Pe o piaţă de tip oligopolist domină două tendinţe majore: de confruntare (deschisă

sau nu) sau de cooperare (înţelegere). Cooperarea se poate finaliza în acorduri

explicite sau implicite (tacite).

Cazul firmei dominante (barometru) reprezintă o variantă a înţelegerii tacite. Pe unele

pieţe oligopoliste există o firmă cap de serie care serveşte drept ghid în materie de

preţ. Ea manifestă o abilitate sporită în alegerea momentului propice pentru a

introduce schimbări în preţ.

Cazul înţelegerii secrete presupune înţelegerea între câteva firme mari care se reţin de

la competiţie, împărţindu-şi piaţa şi stabilind un nivel ridicat de preţ, avantajos pentru

fiecare.

Cartelul reprezintă un grup de firme independente, care produc bunuri similare şi

acţionează împreună pentru a creşte preţul şi a restricţiona outputul individual.

TERMENI CHEIE

Concurenţa monopolistică

Oligopolul

Războiul preţurilor

Firma dominantă

Înţelegere secretă

Cartel


224 MICROECONOMIE

X.3. TEMA DE CONTROL A UNITĂȚ II DE ÎNVĂȚARE

NR. 10

1. Analizaţi comparativ concurenţa perfectă şi concurenţa monopolistică.

2. Care sunt principalele situaţii de oligopol?

3. Explicaţi cauzele care împiedică funcţionarea pe termen lung a cartelurilor. Oferiţi un

exemplu în acest sens.

4. Analizaţi comportamentul firmelor şi consecinţele posibile ale declanşării unui război

al preţurilor pe o piaţă cu structura de oligopol.

5. În ce sens ar putea afecta reclama preţul produsului şi profitul firmei în condiţii de

concurenţă monopolistică?

X.5. TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 10

1. Selectaţi din următoarea listă, trăsăturile concurenţei monopolistice:

a) diferenţierea produselor;

b) număr mare de firme;

c) acces relativ uşor la intrarea în ramură;

d) concurenţa prin produse;

e) deciziile unei firme nu afectează situaţia celorlalte firme.

2. Identificaţi din lista următoare o caracteristică care nu poate fi asociată

concurenţei monopolistice:

a) număr mare de vânzători şi cumpărători;

b) fiecărui vânzător îi revine un segment de piaţă de dimensiuni reduse;

c) bunurile sunt substituibile, nu însă perfect;


225 MICROECONOMIE

d) nu se recurge la înţelegeri secrete între vânzători cu privire la preţ şi cantitatea

individual produsă;

e) accesul pe piaţă pentru noii producători este imposibil.

3. Concurenţa monopolistică este o variantă intermediară între concurenţa perfectă

şi monopol. Prin trăsăturile sale ea se situează mai aproape de ..... decât de.......:

a) monopol, concurenţa perfectă;

b) concurenţa perfectă, monopol;

c) este asemănătoare şi diferită în aceeaşi măsura de ambele variante extreme.

4. Piaţa cu structură de oligopol diferă de cea cu concurenţă perfectă prin cel puţin

următoarele caracteristici:

a) numărul firmelor pe piaţă;

b) accesul la informaţie;

c) posibilitatea înţelegerii între firme;

d) nivelul ridicat de independenţă în luarea deciziilor privind cantitatea oferită şi

alegerea preţurilor de vânzare.

e) bariere de intrare în ramură.

5. Riscurile ce decurg dintr-un eventual război al preţurilor determină firmele

dintr-o ramură cu structură oligopolistă să prefere varianta înţelegerii. Acel acord

prin care outputul este restricţionat, piaţa împarţită, iar preţul practicat de firme

acelaşi reprezintă:

a) monopol pur;

b) firma barometru;

c) cartel.


226 MICROECONOMIE

X.5. BIBLIOGRAFIA SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE

NR. 10





Bucureşti, 1998


227 MICROECONOMIE

XI. BIBLIOGRAFIA SPECIFICĂ ÎNTREGULUI

SUPORT DE CURS

Albertini J. M., Les rouages de l’economie nationale, Les Editions Ouvrieres, Paris, 1988

Albert M., Capitalism contra capitalism, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1994

Angelescu C. (coordonator),

Economie, Ed. Economică, Bucureşti, 2000

Angelescu C., Stănescu I.,

Economie Politică, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1999

Basno C., Dardac N., Floricel C.,

Monedă, credit, bănci, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994

Bremond J., Geledan A.,

Dicţionar economic şi social, Ed. Expert, Bucureşti, 1995

Campbell M., Brue S.,

Economics, principles, problems and politics, McGraw Hill, Inc, 996

Dolan E., Lindsay D.,

Economics, Sixth Edition, The Dryden Press, 1991

Donald N. McCloskey,

The rhetoric of Economics, University of Wiscosin Press, 1985

Friedman M., Essays in Positive Economics, University of Chicago Press, Chicago, 1953

Friedman M., Capitalism şi Libertate, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1992

Frois G. A., Economia politică, Ed. Humanitas, 1994

Frois G. A., Dynamique economique, Dalloz, Paris, 1989

Genereux J., Economie Politică - Microeconomie, Ed. All-Beck, Bucureşti 2000

Griffiths A., Wall S.,

Intermediate Microeconomics, Theory and Applications, Longman, 1996

Hausman D., Filozofia ştiinţei economice, Antologie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993

Heyne P., Modul economic de gândire, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991

Hirschleifer J, The Expandind Domain of Economics, American Economic Review, December 1985


228 MICROECONOMIE

Huidumac C., Rogojanu A.,

Introducere în studiul economiei de piaţă, Ed. ALL, Bucureşti, 1998

Huidumac C., Conducerea participativă, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998

Hyman D., Economics, Irwin, Homewood, 1989

Keynes J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii şi a banilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970

Laidler D., Estrin S.,

Introduction to Microeconomics, Third Edition, Cambridge University Press, Cambridge, 1989

Lipsey R., Chrystal A.,

Economia pozitivă, Ed. Economică, Bucureşti, 1999

Lipsey R., Steiner P.,

Economics, Harper and Row Publishers, Fifth Edition, 1978

Maddala G. S., Miller E.,

Microeconomics, Theory and Applications, McGraw-Hill, 1989

Mankiw G., Principles of Economics, The Dryden Press, 1998

Mankiw G., Macroeconomics, Worth Publishers, 1994

Nicholson W., Intemediate Microeconomics and its application, Seventh Edition, The Dryden Press, 1997

Parkin M., King D.,

Economics, Addison-Wesley Publishing Company Inc., Second Edition, 1995

Peterson W., Principles of Economics - Macro, Irwin, Seventh Edition, 1989

Samuelson P. A, Nordhaus W.,

Economics, McGraw Hill, Inc, Fourteenth Edition, 1996

Stancu S., Huidumac C.,

Teoria portofoliilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999

Walsh C., Monetary Theory and Policy, MIT Press, Cambridge, 1998

Wonnacott P., Wonnacott R,

Economics, Third Edition, McGraw-Hill, Inc, 1986


229 MICROECONOMIE

XII. REZULTATELE TESTELOR DE

AUTOEVALUARE

Unitatea 1.

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16

e e c b b d e d a c d d c a d b

Unitatea 2.

1 2 3 4

a d a a

Unitatea 3.

1 2 3 4 5 6 7

d c e e e e c

Unitatea 4.

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17

d c e a e c a c b e c b c d d d e

Unitatea 5.

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13

d c a d d b b d d d a d a

Unitatea 6.

1 2 3 4 5

b c d d b


230 MICROECONOMIE

Unitatea 7.

1 2 3 4 5

a a c c a, b, c, d, e

Unitatea 8.

Unitatea 9.

1 2 3 4 5 6 7

e e d d c e c

Unitatea 10.

1 2 3 4 5

a, b, c, d, e e b c, d, e c

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16

e c e a e c e e b b a e c d b c


231 MICROECONOMIE

XIII.NOTIŢELE CURSANTULUI ________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

_________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

_________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

_________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

_________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

_________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

_________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

_________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

_________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

_________________________________________________________________


232 MICROECONOMIE

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

_________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

_________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

_________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

_________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

_________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

_________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

_________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________


233 MICROECONOMIE

_________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

_________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

_________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

_________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

_________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

_________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

_________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

__________________________________________________________________

_________________________________________________________________

__________________________________________________________________

_________________________________________________________________

Micro Economie

Documents

Transcript of Micro Economie