Micoplasmabacterie foarte mica (intre 0,3-0,5 micrometri), lipsita de perete.

Micoplasmele sunt prezente in natura (apa, sol, vegetale), la insecte, animale si la om (suprafata mucoaselor). Unele sunt patogene pentru om, ca

mycoplasma pneumoniae, cauzatoare a infectiilor respiratorii sau mycoplasma hominis si mycoplasma ureaplasma urealyticum, responsabile de

infectii ale cailor genitourinare.

Unele antibiotice (tetracicline) permit tratarea eficace a infectii lor cu micoplasme.

MICOPLASMELE 

Micoplasmele sint  bacterii ce pot face parte din flora mucoaselor genitale, mai ales la femei. In cantitate mica ele sunt inofensive. Ele devin insa patogene atunci cand concentratia lor creste. Deci transmiterea lor nu are loc doar prin intermediul contactului sexual.

Simptome la femei:

scurgeri vaginale purulente mancarimi vulvare senzatie de arsura in timpul urinarii

Depistarea bolii este dificila deoarece in 40% din cazuri pacientele nu prezinta simptome.

 

Simptome la barbati:

scurgeri uretrale foarte usoare intepaturi uretrale senzatie de arsura in timpul urinarii

Depistarea bolii este dificila deoarece in 50% din cazuri pacientii nu prezinta simptome.

 

Tratamentul:

Tratarea acestor infectii se face prin administrarea de antibotice pe o durata de 15-20 de zile si se incheie printr-un control medical.Genurile Mycoplasma Si ureaplasma ASPECTE MORFOLOGICE SI DE BIOLOGIE MOLECULARA

Micoplasmele au un aspect morfologic variat, de la coci cu diametrul de 300 nm la forma alungita (de sticla sau plosca), pana la forma filamentoasa. Micoplasmele sunt cele mai mici organisme autoreplicante vii. Din cauza lipsei peretelui celular, prezinta forme diferite, nu se coloreaza cu metoda Gram si nu sunt susceptibile la majoritatea antibioticelor, incluzand betalactaminele. Prezinta cel mai mic genom, comparativ cu celelalte bacterii, format dintr-o molecula de ADN circular. Avand capacitate limitata de codificare a biosintezelor necesare existentei, sunt obligate sa aiba o viata de tip parazitar, nevoile nutritionale complexe fiind asigurate de celula gazda. Anumite specii poseda un

numar minim de gene, implicate in metabolismul energetic si de biosinteza, dar au toate genele necesare pentru replicarea ADN, pentru transcriptie si translatie.

Un numar semnificativ de gene micoplasmatice sunt implicate in sinteza proteinelor de adeziune si atasare a organitelor la suprafata celulei gazda, precum si in variabilitatea antigenelor de suprafata. Aceasta permite parazitului sa eludeze sistemele de supraveghere specifice (imune) sau nespecifice si sa supravietuiasca. Variatiile genelor, care codifica sinteza moleculelor de aderenta, determina modificari ale marimii si diversitatii antigenelor de pe suprafata micoplasmelor, cu rol important in patogeneza infectiilor micoplasmatice.

Membrana citoplasmatica a micoplasmelor este alcatuita din 2/3 proteine si 1/3 lipide. Proteinele, glicolipidele si lipoglicanii membranari aflati la suprafata sunt considerate antigene majore ale micoplasmelor.

ASPECTE PATOGENICE

Toate micoplasmele sunt parazite la om, animale si plante. Desi unele micoplasme fac parte din flora normala, unele sunt patogene, determinand boli cu evolutie cronica, daca patrund in fluxul sanguin si colonizeaza diferite zone. Majoritatea micoplasmelor sunt paraziti de suprafata ai epiteliilor tractului respirator si urogenital, ca Mycoplasma hominis, Ureaplasma Urealyticum.

Atasarea pe celula gazda se realizeaza la nivelul receptorilor sialoglicoproteici sau sialoglicolipidici, prin varfurile aplatizate ale micoplasmelor, unde se gasesc organitele de atasare care contin proteine de adeziune (adezina majora P1). Aderenta este destul de mare, impiedicand eliminarea lor prin secretiile mucoaselor sau urina, producand chiar staza ciliara, cu alterarea metabolismului celulei-gazda. Asocierea stransa a micoplasmelor cu celula-gazda realizeaza un mediu, in care concentratia metabolitilor toxici elaborati de parazit initiaza si intretine leziunea tisulara. In plus, deoarece micoplasmele nu au perete celular, s-a demonstrat ca membrana parazitului ar fuziona cu cea a gazdei. Fuziunea membranelor ar altera permeabilitatea si compozitia membranelor celulei-gazda, permitand intrarea in celula a enzimelor hidrolitice, cu producerea de leziuni grave.

Natura factorilor toxici, care afecteaza suprafetele mucoaselor infectate de micoplasme este neclara. Toxinele sunt rar depistate in micoplasme. Cercetatorii considera ca produsul finit al metabolismului micoplasmelor este responsabil de leziunea tisulara. Peroxidul de hidrogen, produsul finit al respiratiei micoplasmelor, a fost implicat ca factor patogen major.

Micoplasmele activeaza macrofagele, induc productia de citokine si proliferarea limfocitelor. Proprietatile de superantigen ale unor componente ale celulei micoplasmale pot fi considerate, de asemenea, factori de patogenitate. Micoplasmele pot evita recunoasterea imuna, datorita variatiei antigenelor de suprafata. Variabilitatea antigenica, capacitatea de a suprima raspunsul imun al gazdei, rata mica de proliferare si localizarea intracelulara ar putea explica natura cronica a infectiilor micoplasmatice si incapacitatea frecventa a gazdei de a suprima infectia prin raspunsuri imune si neimune.

Adaptarea rapida a micoplasmelor la conditiile oferite de gazda este adesea insotita de modificari rapide ale receptorilor de adeziune de pe suprafata celulei, pentru o legare si penetrare mai eficenta, si de modificari rapide ale proteinelor structurale, pentru a mima structurile antigenice ale gazdei (mimetism antigenic).

Unele specii de Micoplasma, de ex. M. fermentans, M.penetrans, M.pirum au fost implicate drept cofactori infectiosi in infectia cu HIV, fiind detectate in procent de cca 20 %. Specii patogene de Mycoplasma pot influenta patogeneza infectiei cu HIV, prin activarea sau supresia specifica si directa a sistemului imun, productia de superantigene, cu alterari ulterioare ale raspunsurilor imune, sau prin contributia la stressul oxidativ. De asemenea, infectia cu HIV ar putea creste susceptibilitatea altor pacienti la infectii cu diferite specii de micoplasme, de ex. M. fermentans. Aceste specii sunt capabile sa lege glicoproteina gp 120 din capsida HIV permitand aderarea virionilor HIV, la suprafata micoplasmei. Acestia ar putea fi transportati direct la celula care exprima receptori CD4. Dupa legarea de celula-tinta, micoplasmele stimuleaza activarea celulei gazda prin IL-1 si TNF-a, efectori cunoscuti ai reproducerii virale. In plus, oligozaharidele micoplasmei pot proteja virionii HIV-1 legati de raspunsul imun la gazdei.