Metodele didactice ale educaţiei fizice militare

Denumite şi metode de învăţământ sau instruire şi educare, reprezintă modalităţile sau căile cu ajutorul cărora profesorul, (conducătorul activităţii de educaţie fizică) asigură însuşirea de către subiecţi a unui sistem de cunoştinţe, priceperi, deprinderi motrice şi utilitar aplicative, determinând totodată dezvoltarea calităţilor motrice şi contribuind la educarea subiecţilor în spiritul obiectivelor procesului instructiv-educativ.

Pedagogi remarcabili au subliniat importanţa metodelor de învăţământ considerându-le determinante în procesul de transmitere a cunoştinţelor şi de formare a deprinderilor şi priceperilor motrice şi utilitar aplicative. Se poate aprecia că un profesor slab comunică adevărul pe când unul bun îl ajuta pe subiect să-l înţeleagă, şi să-l descopere.

Cea mai eficientă metodă de învăţământ este aceea care asigura însuşirea conştientă şi în cel mai scurt timp a unui volum de cunoştinţe cu mare dificultate.

Practica învăţământului a verificat şi consacrat numeroase metode care au fost clasificate de-a lungul timpului după diferite criterii. În educaţia fizică şi sport, criteriile de clasificare vizează aspectele principale pe care le presupune procesul instructiv-educativ specific.

Astfel, putem spune ca ele se clasifică după cum urmează:

Metode de instruire propriu-zisa; Metode de educaţie; Metode de verificare şi apreciere; Metode de corectare a greşelilor de execuţie; Metode de refacere a capacităţii de efort.De menţionat faptul că în educaţie fizică şi sport (activitatea practică) nu se

acţionează prin metode – ele existând doar conceptual – teoretic – ci prin procedee metodice şi mijloace de acţionare, aceasta pentru uşurarea însuşirii active şi conştiente a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor motrice.

Având o implicaţie directă în realizarea sarcinilor educaţiei fizice vizând însuşirea, consolidarea şi perfecţionarea cunoştinţelor motrice (deprinderi şi priceperi) şi dezvoltarea calităţilor motrice ne vom ocupa de metodele de instruire propriu-zisă.

2.5.1. Metodele de instruire propriu-zisă: verbale, intuitive, practice

Denumite şi metode de învăţământ sau instruire şi educare, metodele de instruire propriu-zisă – se clasifică în:

Metode verbale:- Expunerea: povestirea, explicaţia, prelegerea;

- Conversaţia

- Brain Stormingul

- Studiu individual

Metode intuitive:- Demonstraţia

a) nemijlocită

b) prin planşe, schiţe, filme

c) prin mijloace tehnice moderne

- Observaţia execuţiei altor subiecţi

Metode practice:- Exersarea:

a) independentă a deprinderilor sau priceperilor motrice global sau parţial;

b) mai multor deprinderi şi/sau priceperi motrice;

c) complexelor pentru dezvoltarea fizică;

d) complexelor pentru dezvoltarea calităţilor motrice.

Metodele verbaleExpunerea

Expunerea constă în prezentarea verbală a unor cunoştinţe, noţiuni pe care subiecţii trebuie să şi le însuşească, urmărind ca pe baza lor să treacă la generalizări şi să se realizeze înţelegerea integrala a structurilor motrice. Această metodă se foloseşte de regula la începutul etapelor de desfăşurare a procesului instructiv-educativ.

Pentru a răspunde exigenţelor procesului instructiv-educativ expunerea trebuie să aibă caracter ştiinţific, să fie logică şi să fie accesibilă tuturor subiecţilor. Ca formă a expunerii explicaţia, reprezintă procedeul cu ajutorul căruia profesorul pe baza explicaţiei logice şi argumentate a unor probleme referitoare la conţinutul instruirii, contribuie la formarea în mintea subiecţilor a unor reprezentări clare, la însuşirea conştientă a noţiunilor, la formarea unor concluzii şi generalizări deosebit de utile pentru îndeplinirea obiectivelor urmărite. Esenţa explicaţiei este că asigură formarea unor cunoştinţe aprofundate, care capătă un caracter de norme sau reguli călăuzitoare atât în ceea ce priveşte formarea priceperilor şi deprinderilor motrice şi utilitar aplicative, cât şi a calităţilor motrice. Pentru a fi eficientă explicaţia trebuie să fie la nivelul capacităţii de înţelegere a subiecţilor, să atragă atenţia acestora, să fie prezentată într-un limbaj corect din punct de vedere terminologic şi gramatical şi să fie folosită cu precădere la predarea exerciţiilor care o necesită.

Povestirea se foloseşte cu precădere pentru evidenţierea unor rezultate obţinute de un sportiv de excepţie în competiţii sau diferite activităţi de formare şi perfecţionare a deprinderilor sau performanţelor motrice.

Prelegerea, se deosebeşte de explicaţie şi povestire prin aceea că la baza ei trebuie să stea o riguroasă şi ampla argumentare ştiinţifică a temelor tratate.

Conversaţia

În practică aceasta metodă este mai puţin folosită deşi are o mare influenţă în stimularea gândirii subiecţilor mai ales în determinarea acestora să înţeleagă ceea ce fac, să participe conştient la procesul instructiv-educativ. Ea nu trebuie confundată cu informaţiile scurte ce se dau subiecţilor în timpul lecţiilor de educaţie fizică. Conversaţia presupune neapărat răspunsul subiectului la întrebarea profesorului, un răspuns gândit, care să reflecte gradul de înţelegere a acţiunii motrice respective.

Conversaţia poate fi folosită în diferite momente ale lecţiei şi atunci vorbim despre: conversaţia introductivă desfăşurată la începutul lecţiei unde se lămuresc aspecte legate de secvenţa introductivă, conversaţia pentru sistematizarea şi aprofundarea cunoştinţelor folosită în secvenţa fundamentală şi conversaţia pentru aprecierea activităţii din lecţie folosită în secvenţa finală. Prin claritatea şi complexitatea întrebărilor şi răspunsurilor această metodă accentuează contribuţia educaţiei fizice la dezvoltarea intelectului subiecţilor.

Metoda Brain Storming-ului (Brain = creier; storming = furtuna, asalt)

Această metodă este folosită în scopul stimulării participării active şi creatoare a subiecţilor în rezolvarea unor probleme importante ale procesului instructiv-educativ. Ea este cu atât mai valoroasă cu cât subiecţii îşi îmbogăţesc cunoştinţele şi cu ideea că îşi pot exprima păreri referitoare la modul de desfăşurare a procesului instructiv-educativ. Pentru profesor este importantă metoda deoarece îi oferă posibilitatea să cunoască atitudinea subiecţilor faţă de organizarea şi desfăşurarea procesului instructiv-educativ.

Metoda studiului individual

Metoda presupune nu numai îmbogăţirea cunoştinţelor prin studierea numărului tot mai mare de publicaţii de specialitate ci şi studierea propriei execuţii a diferitelor acte motrice propuse spre învăţare în scopul înţelegerii şi însuşirii corecte.

Metodele intuitiveDemonstraţia

Este o metoda prin care se urmăreşte formarea unor reprezentări şi noţiuni clare cu privire la structura şi execuţia raţională a unei structuri motrice. Ea este cu atât mai eficientă cu cât este însoţită de explicaţie. Pentru a fi eficienta demonstraţia trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:

să fie corectă şi să se efectueze în funcţie de nivelul de înţelegere al subiecţilor;

să sublinieze momentele şi elementele esenţiale ale structurii motrice; să fie accesibilă pentru toţi subiecţii (din punct de vedere al analizatorilor

auditiv şi vizual);Demonstraţia se poate realiza aşa cum am arătat mai înainte, cu ajutorul materialelor intuitive (planşe, schiţe, înregistrări video etc.).

Metoda observaţiei execuţiei altor subiecţi

Metoda folosită în scopul dezvoltării capacităţii de sesizare a elementelor esenţiale ale cerinţelor de execuţie corectă a diferitelor structuri motrice, în vederea lărgirii continue a cunoştinţelor executanţilor. Valoarea instructiva a metodei constă în faptul că stimulează executanţii spre aplicarea în practică a tot ceea ce reprezintă corectitudine în executarea diferitelor structuri motrice sau noutate în diferite discipline sportive.

Metodele practiceSunt caracterizate prin exersare, efectuată în mai multe maniere.

Caracteristica acestor metode constă în faptul că au la bază activitatea practică a subiecţilor, metode ce obligă subiecţii să repete sistematic, continuu şi în numeroase variante ansamblul de exerciţii fizice menit să asigure îndeplinirea obiectivelor procesului instructiv-educativ.

Putem vorbi aici despre:

a) exersarea independentă a deprinderilor şi/sau priceperilor motrice. Se întâlnesc cu precădere la începutul însuşirii exerciţiilor. Ea se poate realiza global sau parţial;

b) exersarea mai multor deprinderi şi/sau priceperi motrice care se mai numeşte şi exersarea simultană şi presupune legarea sau înlănţuirea unui număr de acţiuni motrice;

c) exersarea complexelor pentru dezvoltarea şi perfecţionarea fizică care se referă la exersarea unor exerciţii speciale pentru influenţarea indicilor de dezvoltare somatică şi funcţională;

d) exersarea pentru dezvoltarea calităţilor motrice care se realizează diferenţiat în funcţie de fiecare calitate motrică în parte.