MOTO: “Limba … cel mai mare poem al unui popor.” (L. Blaga)

CAP. IIMETODE ŞI PROCEDEE DE ABORDARE A STRUCTURILOR

MORFOLOGICE ÎN ORELE DE COMUNICARE

Cultivarea limbajului reprezintă una din cele mai de seamă sarcini ale ciclului primar şi ale şcolii în general. La clasele I-IV acest lucru se realizează în primul rând la obiectul „Limba Română”, celelalte discipline şcolare fiind antrenate de asemenea în învăţarea corectă a limbii. Astfel, la clasa I, chiar dacă nu apar ore speciale de gramatică, elevii fac în mod practic – aplicativ exerciţii de exprimare corectă, orală şi scrisă, la fiecare lecţie de citire şi scriere, precum şi la cele de dezvoltarea vorbirii. Prin exerciţii variate de vorbire se amplifică, se precizează şi se activează vocabularul elevilor, aceştia învaţă să construiască propoziţii şi chiar mici compoziţii, cultivându-şi astfel limbajul, fără a se face apel la cunoştinţe de gramatică. De fapt, aşa cum se exprimă un cunoscut pedagog „limba copilului este limba vorbită, vie care corespunde trebuinţelor şi intereselor sale. Adevărata atitudine gramaticală constă în a alege şi a folosi corect şi cu siguranţă formele şi construcţiile, iar nu a le cunoaşte în mod teoretic.” În acest mod trebuie înţeleasă şi realizată sarcina dezvoltării, exprimării corecte a elevilor. Limbajul elevilor se cultivă în toate împrejurările în care ei exersează actul vorbirii, indiferent că acest lucru se face la limba română, la istorie, geografie, cunoştinţe despre natură sau la alt obiect de învăţământ. În studiul limbii la ciclul primar se disting două etape care se succed dar care merg şi concomitent: etapa pregramaticală şi etapa gramaticală. În etapa pregramaticală elevii operează cu noţiunile gramaticale fără să le definească şi fără să le numească; aşa se petrec lucrurile în clasele I şi a II a. În această etapă elevii sunt familiarizaţi cu unele cunoştinţe simple de limbă pe cale oral-practică, prin exerciţii de limbă, de exprimare pe care le fac în special la citire, la scriere, la dezvoltarea vorbirii, iar în clasa a II a în orele special destinate acestui scop. În cadrul etapei pregramaticale elevii sunt angajaţi într-un exerciţiu de comunicare corectă. Comunicarea arbitrară – familială şi stradală – se cizelează, vocabularul se nuanţează, pronunţia se corectează, iar propoziţiile şi textele au o logică simplă, subordonată înţelegerii şi recepţionării corecte a mesajelor. În cea de-a doua etapă, etapa gramaticală, elevii îşi însuşesc în mod ştiinţific noţiuni de limbă prin reguli şi definiţii. În acest scop se face apel şi la „experienţa lingvistică” dobândită în etapa pegramaticală, pe baza căreia elevii învaţă unele reguli şi definiţii gramaticale. Se însuşeşte rolul substantivelor, adjectivelor, pronumelor, numeralelor, verbelor şi cuvintelor de legătură în comunicare, precum şi în logica organizării acestora în

propoziţii. În însuşirea noţiunilor de gramatică intervin opoeraţiile de gândire, analiza, sinteza, comparaţia, abstractizarea, generalizarea. În predarea gramaticii se folosesc atât metode comune şi altor obiecte, ca: explicaţia, conversaţia, demonstraţia, folosirea manualului, exerciţiul, problematizarea, jocul didactic cât şi o metodă specială: analiza gramaticală. Trebuie menţionat faptul că în procesul predării gramaticii aceste metode se îmbină şi se completează reciproc. EXPLICAŢIA (ca formă demonstrativă a metodei expunerii) În predarea gramaticii în clasele I-IV expunerea se foloseşte în puţine cazuri şi îndeosebi sub forma explicaţiei. „Natura explicaţiei constă în faptul că desfăşoară raţionamente, ea constituind o formă demonstrativă a expunerii.”1

Explicaţia se foloseşte în predarea deductivă a unor cunoştinţe gramaticale care nu presupun un proces de abstractizare mai amplu. Dar şi în asemenea cazuri, după ce se enunţă definiţia respectivă se concretizează prin exemple corespunzătoare, cerându-se, în continuare, elevilor să dea exemple similare. Explicaţia se mai foloseşte la demonstrarea folosirii unor tabele şi scheme gramaticale, în lămurirea temelor pentru acasă, în indicarea modului executării lor. Folosind explicaţia, învăţătorul prezintă treptat materialul care ilustrează elementele constitutive ale noţiunii de predat. De exemplu, pentru predarea noţiunii de propoziţie dezvoltată la clasa a III a , se poate pleca de la câteva exemple de propoziţii simple, care vor fi dezvoltate cu ajutorul elevilor. 1. Muncitorii construiesc. 1. Muncitorii construiesc locuinţe mari şi frumoase.2. Ţăranii ară. 2. Ţăranii harnici ară cu tractoarele.3. Elevii învaţă. 3. Elevii din clasa noastră învaţă un cântec vesel.

Se analizează mai întâi exemplele din prima coloană, stabilindu-se cu elevii că acestea sunt simple, fiind formate numai din subiect şi predicat. Revenindu-se la prima propoziţie, se pun elevilor următoarele întrebări: Ce construiesc muncitorii?, Ce fel de locuinţe construiesc ei?. Răspunsul dat de elevi – propoziţia dezvoltată – se va scrie în cea de-a doua coloană. La fel se procedează şi cu restul exemplelor. Apoi învăţătorul, cu ajutorul explicaţiei, îi pune pe elevi în situaţia de a observa prin ce se deosebesc exemplele. El explică rostul cuvintelor în plus – cuvinte care aduc lămuriri, precizări – apoi cu ajutorul elevilor se va comunica termenul nou şi definiţia. În felul acesta, explicaţia menţine clasa permanent activă şi, duce la însuşirea conştientă a cunoştinţelor predate.

CONVERSAŢIA Calea predominantă în predarea cunoştinţelor, noţiunilor gramaticale este cea inductivă. În stabilirea regulilor, definiţiilor gramaticale, se porneşte de la observarea faptelor particulare, concrete de limbă, la abstractizarea şi generalizarea însuşirilor lor comune, caracteristice, definitorii.

1 Clara Georgeta Chiasa, “Metodica predării limbii şi literaturii române”, Bucureşti, E.D.P., 1964, p.30.

Conversaţia euristică se foloseşte în predarea noilor cunoştinţe iar conversaţia catehetică în fixarea, repetarea şi controlul lor. În predarea gramaticii se foloseşte mai mult conversaţia euristică. Conversaţia euristică - este folosită în predare în cazul când se comunică noţiuni gramaticale în legătură cu care elevii au unele cunoştinţe însuşite anterior şi care constituie o bază pentru înţelegerea noului material. Părţile de vorbire: substantiv, adjectiv, verb, etc., rolul sintactic al acestora se predă pe baza conversaţiei euristice. Sarcina conversaţiei euristice constă în stimularea elevilor de a descoperi sub îndrumarea învăţătorului elementele esenţiale caracteristice, definitorii ale noţiunilor sau relaţiilor gramaticale dintre ele. După ce elevii analizează o serie de exemple sub conducerea învăţătorului, ajung ei înşişi la formularea definiţiei, regulii gramaticale, adică la noul adevăr. O particularitate în folosirea conversaţiei euristice constă în aceea că elevii, pe baza întrebărilor meşteşugite puse de către învăţător, descoperă numai esenţa noţiunii gramaticale respective, conţinutul ei noţional, nu şi denumirea însăşi. Denumirea noţiunilor gramaticale (verb, adjectiv, etc.) o dă învăţătorul. De exemplu, în predarea la clasa a III a a noţiunii de adjectiv pe baza conversaţiei euristice, copiii – sub îndrumarea învăţătorului – scot la iveală faptul că anumite cuvinte din exemplele analizate arată însuşirile fiinţelor şi ale lucrurilor. Denumirea noţiunii gramaticale de adjectiv o dă învăţătorul iar definiţia se formulează cu ajutorul elevilor: Partea de vorbire care arată însuşiri ale lucrurilor şi fiinţelor se numeşte adjectiv. Măiestria învăţătorului în folosirea conversaţiei euristice constă în priceperea cu care pune întrebările, astfel încât să activeze gândirea elevilor, să-i conducă spre formularea concluziei, a regulii gramaticale. De exemplu, la clasa a III a, în cazul predării noţiunii de pronume, pentru a stimula pe elevi să gândească, conversaţia euristică s-ar putea realiza în felul următor. Presupunem exemplele:

1. Fata a plecat mâhnită de acasă, ea a intrat slujnică la altă curte.2. Împăratul a alungat-o, el n-a înţeles că a greşit.3. Surorile cele mari nu-l iubeau aşa de mult pe tatăl lor – ele erau linguşitoare. 4. Am pus caietul pe bancă dar l-am luat după aceea.

Se stabilesc substantivele (a numelor de fiinţe, de lucruri) cărora cuvintele luate în discuţie le ţin locul. Întrebările învăţătorului vor fi gradate în felul următor:

- Despre cine se vorbeşte în primul exemplu?- Ce parte de vorbire este cuvântul „fata”?- Cu ce cuvânt a fost el înlocuit în a doua propoziţie?

FOLOSIREA MANUALULUI Manualele cuprind un bogat material în vederea predării cunoştinţelor gramaticale, a fixării şi consolidării lor. În afară de exemplele alcătuite de învăţător sau de elevi sub îndrumarea acestuia – care de obicei sunt altele decât cele din manual – elevii trebuie să citească şi exemplele din manual, material care predă regula, definiţia gramaticală. Procedându-se astfel, elevii îşi fixează mai temeinic cunoştinţele şi găsesc în textul şi exemplele respective modele pentru alcătuirea în mod independent a unor texte şi exemple similare.

Folosirea manualului nu se reduce numai la studierea acestui material şi la efectuarea exerciţiilor date ca temă pentru acasă. În mod obligatoriu, trebuie citite în clasă definiţiile gramaticale din manual imediat după formularea lor în procesul predării lecţiei. În manuale există astfel de definiţii a căror memorare cere din partea elevilor o muncă independentă cu cartea (de exemplu, definiţia atributului, complementului, etc.). Pentru aceasta, ei trebuie să ştie să se orienteze în organizarea materialului din manual. În timpul lecţiei nu se folosesc numai texte şi exemplele date în manual. În clasă se analizează şi propoziţii sau fraze construite şi de elevi sub îndrumarea învăţătorului. Pentru aceasta, e necesară respectarea unei activităţi gradate, elevii formulând primele exemple pe baza altora similare date de învăţător sau aflate în manuale şi ridicându-se treptat, până la formulări independente. În procesul studierii gramaticii, munca cu manualele de limba română a elevilor din clasele I-IV trebuie îndrumată şi controlată cu grijă de către cadrele didactice, deoarece elevii nu au încă formate deprinderile necesare. Aceste deprinderi se formează treptat şi abia în clasele superioare elevii pot lucra în mod independent cu cartea, munca lor devenind într-o mare măsură o muncă independentă.

EXERCIŢIUL Exerciţiul, ca metodă de învăţare reprezintă calea prin care, pe baza repetării sistematice a unei activităţi intelectuale, se dobândesc deprinderi. În acest sens exerciţiile de gramatică vizează formarea deprinderilor de exprimare corectă. Eficienţa exerciţiilor este asigurată prin stabilirea unei permanente legături între cunoştinţele de gramatică şi aplicarea lor practică, prin introducerea în fiecare exerciţiu a unei noţiuni teoretice care astfel să ajungă în practica exprimării curente. Exerciţiile gramaticale sunt folosite în funcţie de scopurile urmărite, după gradul de independenţă al elevilor în efectuarea lor, după forma pe care o iau – orale sau scrise. De asemenea, ele mai pot fi clasificate şi după tema pe care o rezolvă: de vocabular, fonetice, morfologice, sintactice. Clasificarea execiţiilor gramaticale subliniază diversitatea lor. În practica şcolară, ele se folosesc de obicei în forme complexe şi în mod combinat, urmărindu-se o creştere treptată a gradului lor de dificultate. Exerciţiul de recunoaştere: - este unul din cele mai recomandate exerciţii pentru recunoaşterea elementelor de limbă învăţate în lecţia respectivă. Elevii sunt puşi să recunoască pe un text nou, în alte structuri de limbă decât cele pe baza cărora au învăţat noile cunoştinţe. Cu prilejul efectuării exerciţiilor de recunoaştere, elevii constată că cele învăţate nu sunt simple cazuri izolate, ci au o largă aplicabilitate în practica exprimării. Exerciţiul de recunoaştere solicită în mai mică măsură participarea efortului creator al elevilor, ele urmărind, aşa cum arată însăşi denumirea lor, să stabilească starea, existenţa unui adevăr cunoscut, care nu a ajuns la un nivel ridicat de înţelegere pentru elevi. De exemplu: Subliniaţi cu o linie substantivele comune şi cu două linii substantivele proprii din textul de mai jos:

„Apoi, iaca ce, oameni buni: de sute de ani, două ţări surori, creştine şi megieşe, Moldova a noastră şi Valahia sau Ţara Românească, de care poate-ţi fi auzit vorbindu-se, se sfâşie şi se mănâncă între dânsele spre cumplita urgie şi privire a neamului românesc.” (I. Creangă – Moş Ion Roată şi Unirea). EXERCIŢIUL DE MODIFICARE Pentru a spori valoarea formativă a exerciţiului de recunoaştere, îl putem transforma în exerciţii de modificare. De exemplu:

1. În textul prezentat mai sus, alegeţi cuvintele care definesc o fiinţă şi un lucru şi transformaţi-le să arate mai multe fiinţe şi mai multe lucruri.

2. Modificaţi forma verbelor aflate la timpul trecut, astfel ca să arate o acţiune ce se petrece în timpul vorbirii:„Biata fată a unchiaşului, torcea, ţesea, făcea pâine, mătura şi scutura fără să zică nici pâs! Dar baba punea partea fetei sale şi pâra la unchiaş pe fiica lui şi o tot ocăra.” (P. Ispirescu – Fata moşului cea cuminte).Exerciţiile de modificare pot lua forme variate, solicitând, spre exemplu, să „adapteze unele cuvinte la context (acordul adjectivului cu substantivul, acordul predicatului cu subiectul); să modifice forma unor cuvinte.”

3. Faceţi corect acordul:Copilul (harnici) a plantat copaci (frumos).(frumos) fetei i-a dăruit un trandafir (roşie).

4. Aşezaţi adjectivul în faţa substantivului: brazi înalţi, elevi harnici, cer albastru, zăpadă argintie.

Exerciţiul de completare – este o variantă a exerciţiului de modificare, în care spre exemplu, într-un text se admit cuvinte sau silabe din unele cuvinte, pe care elevii le vor completa. De exemplu:Puneţi în locul spaţiilor punctate verbele necesare pentru ca propoziţiile să aibă înţeles:Eu ...............elev în clasa a treia. În curând ................ vacanţă. Ea .......... cu nerăbdare. Prietenul meu, Vlad şi fratele lui .............. în clasa a patra.

- Tu ................... să mergi la munte în vacanţă?- Da răspund eu. Dacă puteţi .................. şi voi. Voi ............... tovarăşi de

drum minunaţi. Exerciţiul de exemplificare constă în concretizarea unor reguli gramaticale învăţate, a unor norme de ortografie şi punctuaţie. Exemplificarea poate fi liberă, fără repere sau cu repere date. Iată un exemplu de exemplificare dată:

1. Formulaţi propoziţii simple cu predicatele exprimate prin:a) verb şi adjectiv, folosind liniuţa de unire: exemplu, Creionu-i ascuţit.b) Verb şi substantiv, folosind liniuţa de unire: exemplu, Merele-s fructe.

Iată un exemplu de exeplificare cu repere date: 2. Alcătuiţi propoziţii în care să folosiţi ortogramele: ia, i-a;

O altă variantă a exerciţiului de exemplificare o constituie exeplificarea prin analogie. Elevii sunt solicitaţi să efectueze exerciţii asemănătoare cu cele realizate anterior.

Exerciţiul de creaţie - are o mare diversitate iar în cadrul lui se dau în mod gradat sarcini de creaţie.

1. Daţi exemple alcătuite din două cuvinte, astfel ca unul dintre ele să răspundă la întrebarea „ce face?” sau „ce se spune despre?”.

2. Daţi exemplu de o propoziţie dezvoltată în care adjectivul să fie aşezat în faţa substantivului.

3. Formaţi o propoziţie dezvoltată. Subiectul să fie exprimat prin substantiv propriu, la numărul plural, iar predicatul să se afle pe locul doi. După predicat adăugaţi o parte secundară exprimată prin adjectiv.

Exerciţiile de creaţie pot fi completate de alte exerciţii cu evidentă valoare formativă. Iată un exemplu în care se cere elevilor să alcătuiască ei înşişi exerciţii creatoare.

4. Formulaţi o problemă gramaticală pentru colegii voştri, precizând: felul propoziţiei, prin ce să fie exprimat subiectul, prin ce să fie exprimat predicatul, prin ce părţi secundare urmează să se dezvolte propoziţia.

Poveştile gramaticale – sunt mult gustate de elevi şi sunt o variantă a exerciţiilor de creaţie. Iată o asemenea „poveste” pentru clasa a IV a:„O şcolăriţă a cerut unor colege să-i spună o propoziţie simplă. Subiectul să fie substantiv comun, numărul singular, genul masculin. Predicatul să se afle la începutul propoziţiei. Fetiţele s-au gândit şi au răspuns astfel:

1. Caisul bunicului înfloreşte.2. Caisul înfloreşte.3. Caisul mare al bunicului înfloreşte. 4. Înfloreşte caisul.”

Care propoziţie îndeplineşte toate cerinţele? De ce? Spuneţi ce s-a greşit în aceste exemple?Compunere gramaticală – este o formă aparte a exerciţiilor creatoare. Într-un fel, acest tip de exerciţii realizează o sinteză a celorlalte exerciţii: în conţinutul lor se introduc cerinţe diferite, ceea ce duce în cele din urmă la alcătuirea unui text închegat în jurul unui subiect.Condiţia principală este ca subiectul compunerii să ceară în mod firesc întrebuinţarea unor forme gramaticale dinainte stabilite. De exemplu, după ce au învăţat adjectivul, se cere elevilor să alcătuiască o compunere literară în care să folosească adjective culese din texte citite, pentru a se sublinia rolul adjectivului în vorbire. Exerciţiile sunt modalităţi eficiente de studiere a gramaticii în condiţiile aplicării nemijlocite în practica exprimării a unor cunoştinţe despre limbă. În funcţie de sarcinile urmărite, folosirea lor trebuie făcută cu discernământ.

PROBLEMATIZAREAProblematizarea este o metodă ce se bazează pe crearea unor stări conflictuale, contradictorii, ce pot să rezulte din trăirea simultană a două realităţi de cunoaştere simultană diferite: pe de o parte experienţa anterioară de care dispune elevul, iar pe de altă parte elementul de noutate şi surpriză, de necunoscut în faţa căreia datele vechi se dovedesc cu totul insuficiente pentru a ajunge la explicaţia sau rezolvarea dorită.

De exemplu, în predarea adjectivului şi mai precis, rolul adjectivului în vorbire, putem folosi metoda problematizării. Vom folosi un text literar – artistic: „Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură...”.Elevii ştiu că adjectivul „veselă” se foloseşte în cazul fiinţelor, dar aici, poetul spune că natura este veselă. Poate fi natura veselă? Ce a vrut să sugereze autorul? Prin această discuţie, în mintea copilului se va isca o situaţie – problemă. Astfel, le vom spune că autorul i-a atribuit naturii însuşiri omeneşti şi că unele adjective exprimă însuşiri neobişnuite şi aşezate lângă unele obiecte, acestea prind viaţă. De aici reiese că adjectivul are un rol foarte important în vorbire, prin intermediul lui, noi facem ca limba noastră să fie „ca un fagure de miere”, mai frumoasă, mai nuanţată.

JOCUL DIDACTIC Jocul didactic contribuie direct la educarea emoţiilor, a sentimentelor morale şi a trăsăturilor pozitive de caracter.Prin joc se îmbogăţesc reprezentările ce constituie baza abstractizărilor. Specificul jocului didactic derivă din conţinutul jocului şi presupune, în general, o acţiune mai mult sau mai puţin amplă în care sunt introduse elemente de joc pe baza unor reguli. Jocul poate fi folosit atât în predarea cunoştinţelor cât şi în fixarea acestora dar mai ales în activitatea de consolidare şi sistematizare. Iată un exemplu de joc didactic folosit la clasa a II a în predarea cuvântului. Jocul se numeşte „Gică şi Petrică”.

Gică şi PetricăObiective: dezvoltarea fluidităţii, flexibilităţii, originalităţii, activizarea şi îmbogăţirea vocabularului. Sarcina didactică: găsirea unui număr cât mai mare de antonime a unor cuvinte.Jocul se poate desfăşura atât în colectiv cât şi individual. Învăţătorul le va spune povestea unui bunic cu doi nepoţei: Gică şi Petrică. Ceea ce mira pe toată lumea este faptul că, deşi cei doi copii erau fraţi, ei aveau însuşiri opuse. Aşa, de pildă, Gică era bun, iar Petrică era rău. Gică avea haine curate, iar Petrică, murdare. Apoi învăţătorul va zice: - Copii, dacă eu o să vă dezvălui ce însuşire avea Gică, voi o să ştiţi, spre deosebire de el, ce însuşiri avea Petrică?Învăţătorul va spune pe rând diferite însuşiri ale lui Gică, iar elevii vor răspunde cum era Petrică. Fiecare răspuns corect va fi notat cu un punct. Câştigă echipa care are cele mai multe puncte.

ANALIZA GRMATICALĂAnaliza gramaticală este cea mai frecventă formă de consolidare a cunoştinţelor de gramatică. Ea este o operaţie de identificare şi caracterizare a elementelor de limbă. În analiza gramaticală, materialul de limbă supus cercetării este textul, propoziţia, cuvântul. Analiza gramaticală este o operaţie de recunoaştere a unor fapte de limbă învăţate. Ea se face în mod obişnuit pe texte. O primă sarcină în folosirea analizei gramaticale este alegerea textelor pentru analiză, recomandabilă fiind selectaea lor din opere literare cunoscute de elevi.

Înainte de analiza faptelor de limbă, elevii trebuie să recunoască textul, provenienţa lui, autorul şi să înţeleagă conţinutul, sensul tuturor cuvintelor. De asemenea, se urmăreşte şi valorificarea conţinutului educativ al textului respectiv. În al doilea rând, textul ales trebuie să răspundă problemelor gramaticale care trebuie înţelese şi rezolvate corect. Astfel, dacă în obiectiv stau, spre exemplu, adjectivul sau atributul, este bine să se facă apel la textele literare descriptive (pasteluri, descrieri).Textul trebuie să cuprindă cât mai multe şi mai variate forme ale fenomenului gramatical urmărit. Analizele gramaticale se fac din punctul de vedere al faptelor de limbă (morfologic, sintactic, fonetic, vocabular).În ceea ce priveşte conţinutul lor ele pot fi: parţiale, dacă se are în vedere o singură parte de vorbire şi completă, când se cercetează toate cunoştinţele de limbă studiate până în acel moment. Analiza impune aducerea unor argumente care să susţină constatarea făcută, adică, elevii trebuie să motiveze fiecare afirmaţie. Pentru ca să-şi însuşească în mod corect tehnica de lucru asupra faptelor de limbă întâlnite în text, elevii trebuie să efectueze analiza într-o ordine logică, de la general la particular. Pentru aceasta, li se pot da elevilor capete de tabele în care ei să-şi încadreze răspunsurile la analiză, deprinzându-i astfel cu o anumită ordine în stabilirea caracteristicilor aflate: De exemplu: treceţi verbele din textul de mai jos în tabelul dat. „De acesta se îngrijesc inginerii şi tehnicienii care lucrează la topitorii. După topit, inul se usucă iar şi se miliţează, adică s-a tocat tulpina lemnoasă, ca să rămână numai firul de in.”

Verbul Persoana Numărul Timpul Ce este ca parte depropoziţie

La ce întrebare răspunde?

Se îngrijesc III Plural Prezent Predicat Ce fac?

CAP. IVEVALUAREA ÎN ORELE DE COMUNICARE

Evaluarea este o componentă esenţială a activităţii de învăţământ în general, a procesului didactic în special. Ea este – după cum consideră R. Ausubel – punctul final într-o succesiune de evenimente care cuprinde următorii paşi:

- stabilirea scopurilor pedagogice;- proiectarea şi executarea programului de realizare a scopurilor propuse;- măsurarea rezultatelor aplicării programului.

Esenţa acţiunii de evaluare este aceea de cunoaştere a efectelor activităţii desfăşurate şi a rezultatelor, în vederea perfecţionării procesului în etapele următoare. Evaluarea este menită să furnizeze informaţii necesare „reglării” şi „ameliorării” activităţii, pentru ca aceasta să se desfăşoare în condiţiile unei perfecţionări continue. Modalităţi de integrare a acţiunilor evaluative la orele de gramatică Experienţa şcolară permite conturarea a trei forme de evaluare, după modul de integrare al lor în desfăşurarea procesului didactic:

- evaluarea iniţială;- evaluarea cumulativă (sumativă);- evaluarea continuă (formativă).

Evaluarea iniţială se efectuează la începutul unui program de instruire şi este menită să stabilească nivelul de pregătire al elevilor în acest moment, condiţiile în care aceştia se pot integra în activitatea care urmează. Subliniind rolul şi însemnătatea acestui tip de evaluare pentru integrarea elevilor în activitatea care începe, R. Ausubel conchide: „Dacă aş vrea să reduc toată psihopedagogia la un singur principiu, eu spun: ceea ce influenţează cel mai mult învăţarea sunt cunoştinţele pe care elevul le posedă la plecare. Asiguraţi-vă de ceea ce el ştie şi instruiţi-l în consecinţă.” Evaluarea iniţială se poate realiza fie pe cale orală, fie prin probe scrise. Datele obţinute prin evaluările iniţiale ajută la conturarea activităţii următoare în trei planuri.

- modelul adecvat de predare – învăţare a noului conţinut;- aprecierea oportunităţii organizării unui program de recuperare pentru

întreaga clasă;- adaptarea unor măsuri de sprijinire şi recuperare a unor elevi.

Evaluarea cumulativă (sumativă) este realizată prin verificări parţiale pe parcursul programului şi o estimare globală, de bilanţ a rezultatelor pe perioade lungi, în general corespunzătoare trimestrelor şcolare sau anului şcolar. Ea realizează un sondaj atât în ceea ce-i priveşte pe elvi, cât şi materia a cărei însuşire este supusă verificării.

Evaluarea continuă (formativă) înlătură neajunsurile evaluării sumative. Ea presupune verificarea rezultatelor pe parcursul procesului didactic, realizată pe secvenţe mai mici. În locul verificărilor prin sondaj, îşi propune să evalueze performanţele tuturor elevilor privind întreg conţinutul esenţial al materiei parcurse în secvenţa respectivă. Permite cunoaşterea, identificarea neajunsurilor, a punctelor critice după fiecare secvenţă de instruire şi adoptarea unor măsuri de recuperare faţă de unii elevi şi de ameliorare a procesului. Metode de apreciere şi notare a cunoştinţelor de gramatică

1. Observarea curentă în timpul lecţiilor permite cunoaşterea interesului elevilor pentru studiu, modul în care participă la activitatea desfăşurată, îndeplinirea îndatoririlor, calitatea răspunsurilor în cadrul dialogului frontal în timpul lecţiei.

2. Metodologia verificărilor orale formulează cerinţe referitoare la: frecvenţa (ritmicitatea) examinării, enunţul întrebărilor şi elaborarea răspunsurilor elevilor chestionaţi, extinderea verificării de la informaţia memorată de elevi şi a posibilităţii de a o reda, la capacitatea de transfer, de a opera cu cunoştinţele în explicarea altor fenomene.

În folosirea chestionarelor orale este necesar de a se avea în vedere unele limite ale acestora:

- gradul diferit de dificultate al întrebărilor, de la un elev la altul;- variaţia stării afective a examinatorului...

Acestea fac ca evaluările pe baza chestionării orale să prezinte un grad ridicat de varietate interindividuală (de la un evaluator la altul) şi chiar intraindividuală (la acelaşi examinator, dar în momente diferite). Atunci când urmăreşte verificarea tuturor elevilor referitor la o temă mai cuprinzătoare, evaluarea prin această metodă necesită mult timp.

3. Examinarea prin probe scrise se realizeză recurgându-se la mai multe tipuri de lucrări:

- probe scrise de control curent cuprinzând câteva întrebări din lecţia curentă şi care durează 10-15 minute;

- lucrări de control la sfârşitul unui capitol;- lucrări scrise semestriale;- lucrări scrise de tip obiectiv – corectare făcută de elevi.

4. Testul constiuie un instrument de verificare cu structură şi însuşiri specifice. Este fie o probă orală sau practică, fie, de cele mai multe ori, o probă scrisă. Testul prezintă anumite caracteristici:- oferă posibilitatea măsurării mai exacte a performanţelor elevilor, în comparaţie cu celelalte probe;- posedă însuşiri ale investigaţiei experimentale (controlul condiţiilor de aplicare, posibilitatea repetării probei...), ceea ce conferă o mare precizie;- pemit standardizarea criteriilor de notare, asigurând un grad sporit de obiectivitate în apreciere (vezi anexele).