MEMORIALISTUL ŞI CĂLĂTORUL

LIVIU REBREANU

'' Fireşte nu pot regreta şi nici renega nimic din viaţa mea . Dacă însă

ar fi să reîncep nici azi n-aş face decît ceea ce am făcut odinioară .

Viaţa mea , ca a oricărui om de muncă şi zbuciumare , e un tot , cu umbre şi

lumini , cu lucruri bune şi rele cu înălţări şi scăderi .''

LIVIU REBREANU

( Un ultim răspuns - " Adevărul ", nr.1451 din 1931 )

Pe lîngă opera de ficţiune Liviu Rebreanu este autorul unei

impresionante opere de non ficţiune alcătuită din jurnale şi impresii de

călătorie. Această faţetă a scrisului său , mai puţin cunoscută , adaugă un

plus de cunoaştere la creaţia literară propriu-zisă oferindu-ne o largă zonă

de meditaţie asupra modului de a lucra a scriitorului , asupra formaţiei

sale de scriitor realizat.

El redă bine lumea reală transfigurînd-o ca orice om sufletului său

dar nu transfigurează îndeajuns de personal.

Rebreanu era interesat în călătoriile sale nu de ''frumosul -o

născocire omenească '' ci de pulsaţia vieţii. O minte lucidă şi o mînă

necruţătoare construiesc simplu dar temeinic pagină cu pagină atît jurnalul

de călătorie cît şi jurnalul său personal.

Ce impresii reţine , ce impresionează mai mult la el , asupra cărei

realităţi îşi opreşte ochiul ager - sînt întrebări la care trebuie să răspundem

în cadrul acestei lucrări .

Pe de altă parte jurnalul constitue singura formă nefalsificată a

realităţii , un mod de confesiune directă prin intermediul căruia

pătrundem în laboratorul său de creaţie .

2

C Ă L Ă T O R U L

I. PEREGRINĂRILE VIEŢII

Geniul rebreanian începe marea lui călătorie în micul nostru univers

printre oamenii obişnuiţi ai Ardealului , pămîntul sfînt , bătătorit de el în timpul

vieţii care va rămîne mereu o forţă dătătoare de viaţă care după moarte va

purta pioasa amintire a omului Rebreanu întipărită veşnic în memoria celor

mulţi. Rebreanu păstrează în amintire munţii, apele şi cerul limpede al

Transilvaniei purtîndu-le în suflet peste mări şi ţări.

Sinuosul drum al romancierului începe în 7 noiembrie 1885 în satul

Tărlişiua într-o noapte cu stele , fiind primul copil al familiei Rebreanu , tatăl

fiind umilul dascăl al statului maghiar , iar mama fosta talentată actriţă diletantă

Rodovica Diugan : '' Astfel se face că eu m-am născut într-un sat anume

Tărlişiua pe care nici pe hartă nu l-am descoperit niciodată şi care totuşi există

devreme ce tatăl meu a dăscălit acolo un an de zile iar eu însumi tot acolo mi-

am petrecut primele luni de viaţă.'' ( 25 , 32 )

Mama vede în primul ei copil un nou numit, ales de Dumnezeu , un trimis al

cerului.

Învăţătorul Vasile Rebreanu este primul cu ştiinţă de carte în familie,

fiind coleg cu marele Coşbuc ajungînd în urma peregrinărilor la Maieru.

Intre cele două drumuri - evadarea de la Lăpuş în toiul nopţii şi plecarea la

Bistriţa - se va petrece copilăria romancierului, copilărie fericită, oglindită în

3

operele de maturitate, Maieru apărînd ca o oază de fericire, ca un etern pămînt

al făgăduinţei.

Hotarele neînsemnate ale satului dispar şi se pierd în vis înconjurînd

imensa împăraţie a copilăriei. Maieru apare azi ca o comună impozantă,

modernizată, numai meandrele uliţelor mai amintesc de acel sat cu căsuţe

umile cuibărit în căldarea munţilor, iubit de ochii copilului. Pentru copilul

zburdalnic care nu împlinise nici vîrsta de trei ani la venirea lor în Maieru, acest

loc devine centrul universului. Aici va cunoaşte freamătul codrilor, şoaptele

Someşului, plăcerea primelor lecturi dar şi primele izbucniri ale sentimentului

erotic devenind locul cel mai frumos în ochii copilului.

Ajuns în Maieru ei stau în diferite locuri, prima gazdă a rebrenilor pare să

fie în apropierea conacului ''grofoaiei'', cum i se spunea Ilenei lui Gavrilă

Macodranu, ţărancă din Ilva Mică, ajunsă amanta unui nobil care după moarte i-

a lăsat moştenire castelul şi gospodăria din Maieru. Lespezile de marmură îl

farmecă pe copilul inocent introducîndu-l în lumea basmelor. Devenit prieten cu

Ileana grofné, el va reţine în memorie figura acesteia pe care o va reînvia peste

ani într-o serie de creaţii.

Mai tîrziu Rebrenii se vor muta ''vis - a -vis '' ( 25 ,98 ) de crîşma lui

Tuptil, în apropierea locului unde se ţinea hora satului. Alături de amintirea

grofoaiei, Tuptil este un alt personaj misterios, zugrăvit amănunţit în Caietele

de creaţie ale romancierului. Familia lui Rebreanu se va muta din nou mai tîrziu

ducînd greul existenţei zilnice, dar totuşi în ciuda greutăţilor în lucrările sale de

maturitate mărturiseşte :''De Maieru se leagă toată copilăria mea'' (9,124).

Pentru micul Liviu, Maieru devine centrul universului: el conducea ceata de

copii zburdalnici strînşi de pe drumuri, rupţi de foame, care odată intraţi în casă

primeau pedepsele cuvenite.

Prietenii lui remarcaseră încă de atunci trăsăturile caracteristice ale

viitorului romancier. Fostul său prieten Octav Ilieş observa că '' sufletul lui

4

Liviu nu-i din aluat de rînd '' ( 9 ,176 ), iar crîşmarul evreu, Aron, prevestea

pentru el un viitor important. Un alt prieten, Silviu Coroţoiu, spunea că Liviu

era considerat căpetenia tuturor aventurilor, era băiatul care găsea prieteni şi

printre adulţi, cum ar fi fost Boroiu, un fecior voinic şi tare ca un urs, care făcea

copiilor jucării pe degeaba. Lumea copilăriei ne apare populată şi de tovarăşi de

joacă. El vorbeşte despre cîinii,Tîlhăriu, Ursul, Vigyáz, prezentaţi ca prieteni ori

duşmani înfricoşători. Viitorul romancier avea intenţia să realizeze o carte de

amintiri în felul lui Creangă. Manuscrisul întitulat Amintirile din Maieru

conţine alături de un număr mare de amintiri şi imagini vii ale dascălilor care au

îndrumat primii paşi ai viitorului artist. Vorbeşte despre Boşca, fostul lui dascăl,

om mic, grăsuţ, care avea o nevastă frumuşică. Iar într-o ciornă a unei

conferinţe despre Răscoala , el vorbeşte despre tatăl lui ca unul dintre foştii lui

dascăli : '' ... în şcoala aceasta cu mulţi ani în urmă făcusem şi eu primele clase

primare învăţător fiind tatăl meu ... '' ( 25, 103 ). S-a descoperit în arhiva

scriitorului două epistole semnate de unul din dascăli Al. Ioan Jarda, ''...fostul

dumitale dascăl...'' ( 25, 106 ), în care acesta cere ajutorul fostului elev pentru că

''... iarna e aici, scumpetea mare, mijloace de trai puţine...' ( 25,106 ). Important

în această privinţă rămîne mărturia autorului: '' Cele dintîi plăceri ale slovei

tipărite pe care tot în Maieru le-am avut în forma primelor lecturi care m-au

pasionat, Poveştile ardeleneşti ale lui Ion Pop Reteganul'' (9,176). Liviu a iubit

cîntecul şi cititul, de mic copil s-a învăţat cu necazurile dar şi cu bucuriile

omului simplu, printre care se numărau şi serile petrecute la '' Club '' ( 3, 84 ).

unde se învaţă cu deprinderile fumatului care-l vor întovărăşi de-a lungul vieţii

în nopţile pline sacrificate scrisului. Acest club, văzut ca o minune, de ochii

copilului era frecventat de intelectualii satului, soţi trimişi după cumpărături

care, uitînd de timp, se aventurează în lumea jocului de cărţi, discutînd despre

problemele grave ale lumii.

5

Natura din Maieru va rămîne locul în care copilul Rebreanu va cunoaşte

izbucnirea sentimentului de dragoste : '' In Maieru mi s-a deşteptat în inimă

întîia oară chiar sentimentul iubirii. Era o fată de vreo douăzeci de ani, fată de

măritat. Nu ştiu cum o chema. Eu aveam cinci ani şi iubeam pe fata

pădurarului.'' ( 9, 176 ).

A crescut astfel într-o regiune de munte în deplină libertate şi Maieru va

rămîne chiar şi cu trecerea anilor '' ... satul copilăriei ... ,sat de munte, într-

adevăr foarte frumos cu oameni buni înţelepţi ...'' ( 9,178 ).

Scriitorul rămîne veşnic legat de Maieru unde se va reîntoarce din cînd în

cînd, vizitînd prietenii şi adunînd imagini, astfel o copilărie fericită va deschide

drumul marelui romancier : '' In Maieru am trăit cele mai frumoase zile ale vieţii

mele pînă ce, cînd mă împlinesc zece ani a trebuit să merg la Năsăud, la liceu."

( 25,98 ).

Obişnuit cu libertatea vieţii, cu ciripitul păsărilor, cu Someşul lin curgător,

copilul se va adapta cu greutate la regimul sever impus de regulamentele

şcolare. Devine în 1895 elev al gimnaziului Superior Fundaţional din Năsăud.

Cum ne arată foile matricole păstrate, el a fost un elev silitor care învăţa foarte

uşor, dar avea probleme cu disciplina spre marea supărare a părinţilor şi

dascălilor din şcolile prin care a trecut : Năsăud, Bistriţa, Sopron şi Budapesta.

Băiat venit de la ţară rămîne uimit de lucirea superficială a oraşului. Printre noile

posibilităţi de distracţie oferite de oraş se numără plimbările pe Corso,

spectacolele de teatru.

Locuieşte în gazdă la nişte ţărani care odinioară au găzduit pe tatăl său

împreună cu Coşbuc . Interesul pentru poezia lui Coşbuc îl face să recite El

Zorab '' ... cu inima sfîşiată de toate spaimele ..." şi recoltînd ...un ropot de

aplauze ". ( 25 106 ).

La gimnaziu Fundaţional din Năsăud cursurile se desfăşurau potrivit

programei Ministerului, între materii figurînd şi predarea limbii român. Niculae

6

Gheran, în cartea lui intitulată, Tînărul Rebreanu, ne oferă date concrete despre

gimnaziul unde se făcea carte :"...6 ore de latină săptămînal, limba şi literatura

română şi maghiară 4 ore săptămînal,4 ore de geografie şi matematică precum

alte ore de desen, caligrafie menite să dezvolte simţul pentru frumos al elevului,

precum şi religie." ( 25, 115 ). Liviu nu vorbeşte nominal despre dascălii săi,

singura excepţie o constituie directorul gimnaziului Ioan Ciocan, cunoscut din

paginile romanului Ion, personaj cu care tatăl său s-a aflat în relaţii epistolare.

Niculae Gheran ne dă unele date despre colegi :

" In clasa I are 51 de colegi din care vor rămîne în clasa II numai 36

majoritatea proveniţi de la ţară ". ( 25,119 ). La terminarea clasei I va fi

notat cu calificativul bun iar la sfîrşirtul clasei II calificativul se va schimba din

cauza execeselor de comportament care duc la schimbarea părerilor profesorilor,

fiind sfătuit să se îndrepte spre o altă şcoală. Astfel apare ca salvare numirea

tatălui său în postul de învăţător al satului Prislop, fiind şi el trasnsferat la

Bistriţa.

Avem certitudinea că el devine din 1897 elev la " Polgári Fiú Iskola" unde

va studia timp de trei ani. Tatăl lui nu-şi putea periclita cariera şi nici veniturile

materiale nu permiteau să înscrie băiatul la o şcoală germană din Bistriţa.

La "Polgári Fiú Iskola" predarea se face în limba maghiară, dar el va

învăţa şi limba germană cu cîte trei ore pe zi. In această unitate şcolară exigenţa

era foarte mare, printre înscrişi numărîndu-se colegi de diferite naţionalităţi, ceea

ce la obişnuit de mic cu respectul celuilalt şi cu aprecierea de sine, dar tot aici

va învăţa pentru o viaţă ce înseamnă solidaritatea umană. In primii doi ani obţine

calificativul "jó'' (Bun ), doar în anul trei îmbunătaţeşte notele avînd la sfîrşitul

anului calificativul "jeles" ( Foarte bine ). El dovedeşte şi în continuare

capacitatea de însuşire excepţională, dar comportamentul rămîne neschimbat,

rămînînd în continuare acelaşi copil zburdalnic însetat de noutăţi. Amintirile

colegilor despre Liviu sînt plăcute. Sitowski Árpád şi Bucowsky Victor Gustáv

7

îşi aduc aminte de Liviu ca de un băiat puternic, de unul dintre cei mai buni

elevi ai liceului. Acest fapt este confirmat şi de colegul lui de cameră Alexiu

Candale, gazda lor fiind Arsente Bachiş, cu soţia lui poreclită "lelea Maria".

(36,79) Alexiu Candale vorbeşte despre fostul lui prieten ca un elev excepţional,

dar şi un om remarcabil, care accepta de cele mai multe ori pedepsele în loc să

pîrască pe adevăratul vinovat, confirmînd faptul că Liviu, deşi era unul dintre cei

mai buni elevi ai şcolii, a fost dat afară pentru comportamentul său impulsiv.

Liviu a cunoscut de mic copil greutăţile vieţii. Incă de atunci el s-a

confruntat cu lipsa banilor, cum s-a întîmplat cînd s-a îndrăgostit de o săsoaică

cu părul auriu. Şi-a vîndut vioara pentru a putea trimite alesei inimii prăjituri cu

frişcă. Această mică domnişoară "...fata unui coşar sas ..." ( 25,123 ) îi va

inspira prima şi ultima lui poezie din cariera lui de scriitor.: " Eram băieţandru

de 12-13 ani prin clasa a treia de liceu cînd prima mea manifestare literară s-a

produs ." ( 25,125 )

Insă fata cu părul bălai nu vorbea decît limba germană astfel truda lui a fost

zadarnică, poezia cu pricina intitulîndu-se Suvenir .

Bistriţa a fost şi locul unde are viziunea prinţesei fermecate, care va da

substratul unei poveşti de reîncarnare. Imbolnăvit de friguri devine prizonierul

unei viziuni fantastice care va reveni peste ani.

Datorită comportamentului său elevul Rebreanu a trebuit să părăsească liceul

maghiar din Bistriţa, tatăl lui înscriindu-l la "Şcoala superioară de honvezi din

Sopron". Această şcoală îşi deschisese porţile abia cu doi ani în urma înainte ca

Rebreanu să -i devină elev.

Oraşul Sopron, cunoscut pînă la sfîrşitul secolului al XIX-lea ca

Odenburg, este aşezat aproape de graniţa cu Austria. Imprejmuit de coline,

8

oraşul părea o fortăreaţă cu privelişti deschise spre Alpii austrieci, cu străzi

înguste şi o mulţime de prăvălii.

Aici vine băieţandrul de pe malul Someşului să dea examenul de intrare,

el îmbrăţişînd cariera de militar, obişnuindu-se cu legile severe care domneau în

armata austro-ungară.

Ca să mai scape de grija unui copil, învăţătorul Vasile Rebreanu cere

conducerii Ministerului Apărării Naţionale de a-şi înscrie pe fiul lui, Rebrean

Oliver pentru un loc gratuit, ca bursier de stat.

Liviu Rebreanu

elev la

Sopron

Cererea tatălui este primită, astfel copilul susţine examenul de intrare la 28

august l890, la Sopron, scriind părinţilor : " Iubiţi părinţi ! Examenul de primire

l-am pus. Îs luat ! E foarte bine. Acum mi-s îmbrăcat în haine cătăneşti.

Trimiteţi şi celea cămeşi.Liviu " ( 25,131 ).

Şcoala oferă elevului posibilitatea de a acumula cunoştinţe noi, pentru că

aici se urmărea dobîndirea unei culturi generale, prin predarea unor discipline

clasice, dar şi pregătirea tehnico-militară. In ciuda greutăţilor pe care le are de

întîmpinat, el reuşeşte să termine primul an cu calificativul " eminent " , ceea ce

9

înseamnă o decoraţie la uniformă, distincţie care îi va fi retrasă la finele anului

doi , odată cu scăderea notei la purtare, fiind pedepsit cu zile de arest în

cazarmă. Încă de acum are preocupări literare, lucru inadmisibil după superiorii

săi pentru un viitor ofiţer, fiindu-i retrasă distincţia simplă, chiar şi pentru faptul

că îşi făcuse un costum la un croitor din localitate, dar la sfîrşitul anului trei

consiliul profesoral îi acordă distincţia dublă.

La terminarea şcolii din Sopron, din lipsa banilor, este în situaţia de a fi

nevoit să aleagă între două profesii: preoţie sau armată. In adîncul sufletului el

dorea să devină medic, dar acest vis rămîne neîmplinit din caza lipsurilor

materiale : " ... a trebuit să aleg între singurele două cariere pe care le puteam

urma fără nici un sprijin material de acasă preoţia şi armata. Am ales pe a

doua pentru că mi s-a parut atunci mai compatibilă cu pasiunea scrisului care

mă ispitea de mult". ( 43,96 ).

Intrarea la Academia militară Ludovika nu era uşoară, fiind o concurenţă

mare. Era singurul român cu bursă absolut gratuită, distingîndu-se de la bun

început pe toată linia. Ca şi la Sopron şi la Budapeata obţine în primul an

distincţia dublă, dar în noul an şcolar pierde distincţia de "eminent". Tînărul

ofiţer rămîne fascinat de cetatea medievală, de Dunărea lin curgătoare

amintindu-i de Someşul de acasă. El cutreieră fascinanta metropolă în lung şi-n

lat fiind, preocupat de scris, după cum ne mărturiseşte: "...în timpul studiilor

mele aici am continuat să scriu ... revenisem însă la teatru .... cred că am scris

peste cinzeci de piese, în vremea asta ...ba într-o zi am scris un libret de

operetă." (25,142 ) El are aici diferite preocupări literare, scriind în limba

maghiară şi germană cum ne mărturiseşte mai tîrziu:"Operele dramatice le

cream în nemţeşte iar proza cu contese şi prinţi în ungureşte ." (43,112).

Activităţile culturale nu-i sustrag atenţia de la viaţa studenţească, după

cum ne dovedesc rezultatele le învăţătură, el fiind considerat unul dintre cei mai

10

buni cadeţi de la Ludovika după cum ne-o dovedeşte faptul că primeşte în

aceşti ani "distincţia dublă".

Şi aici se manifestă ca o fire energică, cu mare influenţă asupra colegilor,

o fire autoritară, dinamică, în continuă mişcare ce atrăgea după sine numeroase

pedepse. Aceasta şi pentru că interesat de viaţa marii metropole îşi dă seama că

viaţa nu se învaţă nu numai din cărţi, ci din experienţa trăită, ca atare e prezent

pe poligonul şcolii de ofiţeri, citeşte în traducere operele marilor clasici (Tolstoi

, Gogol, Dosatoevski), se interesează de teatru şi publicaţiile din vremea

respectivă. Prezintă o preferinţă faţă de opera marelui Shakespeare, iar din

literatura maghiară se simte apropiat de sufletul unor autori care au scris opere

inspirate din viaţa ţărănimii şi a vechii burghezii în destrămare; de scrisul lui

Mikszáth Kálmán , de exemplu.

Manifestă încă din această perioadă o mare simpatie faţa de teatru, avînd

şi unele încercări personale, proiecte de artă dramatică. În lucrarea lui întitulată

Liviu Rebreanu în atelierul de crea ţ ie , Stancu Ilin spune că această obsesie a

teatrului a moştenit-o de la mama lui, care înainte de a deveni soţia învăţătorului

Vasile Rebreanu, era actriţă diletantă cu frumoase perspective artistice , acest

talent al mamei fiind zugrăvit mai tîrzit în personajul Mariei Herdelea din Ion.

Primele încercări sînt scrise în ungureşte şi sînt intitulate: Vetélytársak

(Rivalii ), Valkó Föhadnagy (Locotenentul Valko), Gigi (Gighi) etc. nu

reprezintă încă puterea de creaţie a viitorului romancier. Odată cu trecerea anilor

din copilul însetat de cunoştinţe va deveni chipeşul ofiţer al monarhiei austro-

ungare .

Proaspetul absolvent de la Ludovika

a fost repartizat la regimentul regal

maghiar numărul doi de honvezi

(infanterie ) din Gyula, unde îşi începe

cariera militară, la 18 august 1906.

11

Părăsind pitorescul oraş de pe malul

Dunării, el se trezeşte repartizat într-

un orăşel de provincie din sud-estul

Ungariei, o regiune de şes cu o popu- Rebreanu cadet la

laţie numeroasă de români. Luduvika.

După rezultatele la învăţătură avea dreptul la un loc în capitală, dar acest

lucru a devenit imposibil, din cauza comportamentului din ultimii ani, fapt

pentru care a avut notaţii slabe la purtare şi unele neînţelegeri datorate

interesului pentru literatură. Dincolo de acestea, tînărul Rebreanu îşi

impresionează atît superiorii cît şi subalternii dovedind :'' ...caracter echilibrat,

temperament calm, serviciul şi-l face bine, e un coleg bun atît faţă de superiori

cît şi de subalterni, e hotărît ...". ( 21,6 ). Sufletul lui era însă de mult despărţit

de profesia armelor, care nu-l interesau de loc, dar dacă totuşi un timp a mai

fost credincios, a făcut-o din nevoia de a respecta regulamentul, din sentimentul

datoriei, din nevoia de a avea un rost în lume, şi spre a-şi asigura pîinea de toate

zilele. A citit mult, dovada contituind-o caietele de lector, unde găsim

numeroase extrase, citate, maxime, aforisme din scrierile lui Hugo, Zola, Gorki,

Shopenhaure , Spencer, Byron, Ibsen. În această perioadă citea după bunul său

plac nefiind guvernat de principii de selecţie a lucrărilor.

Cu prilejul manevrelor din 1907, va fi numit menage - major, adică acela

care alcătuieşte meniul popotei şi administrează banii necesari, lucrul îi va fi

fatal, deoarece în urma unui act neprevăzut se va afla în situaţia de a avea o lipsă

de cîteva sute de coroane, lucru care depăşea mult venitul unui ofiţer. Există

multe teorii în legătură cu acest eveniment neplăcut, împrejurări care nu vor fi

elucidate în totalitate. Unii susţin că a cheltuit într-un mod necugetat, alţii că i-a

pierdut la jocuri de noroc. El menţionează în memoriul său din 15 februarie 1910

că adevăratele motive ţin de activitatea lui partizană pentru cauza românească

desfăşurată ca ziarist la unele ziare din România. Cert este faptul că începînd cu

12

data de 13 octombrie 1907 şi pînă în 5 februarie 1908, Liviu Rebreanu a fost

suspendat din armată.

Credinţa lui că era menit să devină scriitor, conjugată cu ambiţia de a se

afirma l-au ajutat să depăşească acest moment crucial păstrînd tăria şi puterea

de a se ocupa de literatură, scriind schiţe şi nuvele inspirate din viata militară.

Importante rămîn lucrările elaborate în timpul cît a fost suspendat din

serviciu, lucrări importante nu atît pentru valoarea lor literară, cît pentru valoarea

lor documentară, pentru anii petrecuţi în armată. Interesante sunt prozele din

ciclul Szamárlétra şi fragmentul de roman Cazarma, ambele istorisind etape din

viaţa militară şi ajungînd la concluzia că mult visata scară de mătase a

ascensiunii sociale nu este decît o "scară a măgarilor", cum de altfel îşi

intitulează Rebreanu ciclul său de povestiri.

Dacă Maieru închide spaţiul copilăriei, Prislopul semnifică timpul

vacanţelor, perioada de pregătire a viitorului romancier. Ca ofiţer cu sabie şi

mănuşi albe se va plimba pe şoseaua principală, dar ca civil va cunoaşte aici mai

amănunţit viaţa ţăranilor şi va învăţa limba ţărănimii.

Maieru semnifică timpul pierdut, lumea imaginară, iar Prislopul timpul

stagnant al celui supravegheat. Prislopul rămîne locul de plecare în căutarea

visurilor, spaţiul de formare al viitorului romancier, locul etern devenit cunoscut

lumii din romanele sale.

Despre reîntoarcerea sa acasă după întîmplarea de la Gyula, Rebreanu ne

mărturiseşte următoarele :" In fond, eu n-am spus nimăniu ce e cu trecutul meu.

Nu-l cunoaşte nimeni nici tatăl meu, nici rudele. Ei ştiu că eu am mîncat vreo

mie de coroane la armată şi din pricina asta a trebuit să renunţ la rangul de

ofiţer . " ( 25,167 )

După atîţia ani în care a suportat regimul sever al şcolilor, al armatei,

revenirea printre ai săi a făcut ca spiritul său să se bucură de plină libertate .

13

La începutul anului 1908, acasă trăiau din leafa de învăţător opt suflete şi

cînd nu s-ar fi aşteptat să primească de la Liviu ajutor, acesta se reîntoarce fără

nici un rost în lume, el care era speranţa familiei.

La Prislop se dedică proiectelor literare şi studierii prozei, fiind preocupat

în special de studierea literaturii din vechiul regat. Dorinţa de a deveni scriitor

român îl face să depună eforturi foarte mari în abandonarea limbii străine în

care şi-a făcut şcoala, maturizarea lui ca artist coincizînd cu îmbrăţişarea limbii

de acasă şi a experimentări ei prin scris.

Ca mărturie a efortului depus sunt caietele de lectură, în care găsim multe

spicuiri extrase din Via ţ a românească , din criticile lui Garabet Ibrăileanu sau

Eugen Lovinescu. Tot în aceste caiete ale începuturilor găsim sîmburele

romanului Ion căci aici a asistat la scena sărutării pămîntului. Mereu este în

căutarea timpului pierdut, în sensul că este omul care îşi ia meseria în serios,

făcînd din ea o pasiune şi regretînd fiecare clipă pe care nu a petrecut-o în faţa

mesei de scris. Pentru a economisi bani în vederea trecerii în România are

diverse slujbe mărunte, fiind angajat ca ajutor de notar la Măgura Ilvei,

Nimigea apoi la Vărarea.

In paginile romanului Ion, Titu Herdelea va rămîne intermediarul prin care

autorul ne prezintă pasiunile lui din tinereţe, plăcerea întruchipată prin Roza

Lang şi dragostea platonică pe care o avea pentru Virginia Grivase, prototip

pentru figura Lucreţiei. Prislopul rămîne un loc decisiv în viaţa lui Rebreanu,

luînd cu sine imaginea satului românesc, jocurile, obiceiurile şi primele schiţe

adevărate, unde găsim germenii romanelor Ion şi Răscoala.

Bucureştiul apărea pentru tînărul ardelean ca pămîntul făgăduinţei unde

toate au un loc şi un rost, unde îşi poate împlini visul său de a deveni scriitor

român : " ...ca să pot pleca la Bucureşti, mi-ar fi trebuit un mic capital de

rezistenţă cel puţin pentru o lună, două. Am pierdut aproape doi ani de viaţă în

diverse funcţii mărunte pînă să-mi încherbăluiesc o sumă cu care mă pot

14

aventura într-o ţară şi lume nouă." ( 9,166 ). Cum am văzut, anii aceştia nu

erau pierduţi pentru că el depune un efort pentru a-şi însuşi limba română

literară, citeşte mult, fiind impresionat de limbajul simplu dar bogat al lui

Creangă şi de opera filozofilor germani.

Scriitorul soseşte la Bucureşti prin " vama cucului " , adică în mod ilegal

fiind delegat la serbările Astrei de la Sibiu ca trimis special al " Revista

Bistriţe" În capitală, tînărul ia contact cu realităţile de aici, cu Bucureştiul

real, nu cel imaginar. În capitală nu cunoaşte pe nimeni, cu bani puţini începe

primii paşi:" ...nu cunoşteam pe nimeni, am tras într-o mohorîtă zi de toamnă la

hotel English. De aici a început boema adevărată a vieţii de scriitor sărac în

România mică. " ( 47,9). Capitalul pe care l-a acumulat cu truda celor doi ani

nu putea să-l ajute prea mult : " ...am sosit cu trei sute de lei în buzunar ... şi

aici ...aici a început un capitol întunecat al vieţii mele, o epocă grea de luptă,

dîrză cu mizeria şi pasiunea de sriitor, într-un mediu care îmi dădea impresia

că am coborît cu cinci trepte de acolo de unde venisem.(25,245 ).

Printr-o întîmplare fericită se împrieteneşte cu poliţaiul Gavriluţiu, din

spusele căruia află că a fost prieten cu tatăl său, refugiat şi el din cauze politice,

în România, familia lui rămînînd în Transilvania. Cu spijinul lui, noul

bucureştean aflat într-o situaţie disperată, primeşte oferta lui Gavriluţiu de a se

muta la el, în strada Buzeşti, aceasta devenind prima lui adresă în caapitală.

După venirea lui în capitală traduce un articol "despre eleganţă" sub titlul

Arabescuri dintr-un articol al unui gazetar austriac, notînd : " Eleganţa este o

faţadă : mulţimea nu trebuie să ghicească ce se petrece în dosul ei ".(26,54)

El formează într-un fel din aceste gînduri un obicei de a trăi, un fel de a gîndi în

lumea meschină a marelui oraş, formînd un scut protector sub care va ascunde

adevăratul lui eu dedicat scrisului.

Într-adevăr după venirea lui în ţara liberă, tînărul se aşterne vîrtos

pe lucru, terminînd chiar a doua zi după sosire nuvela Volbura dragostei , care

15

va fi publicată după alte nouă zile în " Convorbiri critice", conducătorul revistei

fiind în perioada respectivă criticul neojunimist Mihai Dragomirescu. Mihai

Dragomirescu poreclit şi "Mihalache" va deveni un fel de părinte spiritual,omul

la care putea apela la bine şi la rău, fiind şi acel om providenţial care îi va

deschide uşile vieţii literare acordîndu-i o nemărginită încredere.

Modul în care s-a desfăşurat primul lui contact cu lumea literară

bucureşteană va fi redat mai tîrziu în acest fel.:" Printre primii scriitori pe care

i-am cunoscut în Bucureşti a fost Ilarie Chendi. Într-o zi avind o bucată în buzu-

nar Chendi mi-a spus: Du-te şi citeşte-o la cenaclul lui Mihalache

Dragomirescu ." ( 25,247 )

Aducîndu-şi aminte cu nostalgie de primul contact cu lumea literară

bucureşteană, el va enumera cu sfinţenie numele personalităţilor pe care le va

cunoaşte: Minulescu, Davidescu, Stamatiad, povestindu-ne nerăbdarea cu care

aştepta să-i fie citită prima lui bucată literară de către Dragomirescu.

Acesta nevoind să supună unui eşec a citit ulterior publicîndu-i lucrările în

"Convorbiri critice." Ca orice fiinţă omenească nici tînărul entuziasmat nu putea

trăi numai din hrana oferită de inspiraţia divină, fiind nevoit să accepte diferite

slujbe mărunte pentru a se întreţine.

La Bucureşti nu se putea trăi din literatură, grijile obligîndu-l pe scriitor să

cedeze în faţa gazetarului care, la început, era tot atît de nepregătit ca scriitorul

Rebreanu. Ajutorul lui Dragomirescu a funcţionat prompt, numindu-l secretar în

redacţia "Convorbirilor critice", apoi şi la "Falanga literară şi artistică". Îşi va

însuşi ideea lui Dragomirescu, potrivit căreia arta şi politica pot dăinui în paralel

dar nici o dată nu va figura printre clienţii diferitelor partide politice.

În acest timp solicită ajutorul lui Iorga care era preşedinte la "Liga

refugiaţilor", care însă îl refuză pe tînărul ardelean pe motiv că situaţia lui de

refugiat nu era elucidată, fiind încă cetăţean austro-ungar. Aceste.fapte produc

ruptura dintre cei doi, Rebreanu rămănînd credincios idealului său, de a servi pe

16

cei mulţi şi umiliţi notînd :"...scriitorul nu trebuie să stea deasupra

frămîntărilor....nu vreau să spun că scriitorul trebuie să stea într-un turn de

fildeş..." ( 25,250 ), pentru că creatorul prelucrează întîmplări şi fapte din viaţă.

Criticul Mihail Dragomirescu i-a oferit şi prima lui slujbă, aceea de

gazetar la "Ordinea", de orientare conservatoare. Aici el primeşte sarcina de a

scrie despre realităţiile vieţii romăneşti, aflate sub stăpînire străină.

El a semnat primul articol în "Ordinea" la 9 noiembrie 1909 sub titlul

Criza din Ungaria ş i partidul na ţ ionalist . A făcut însă imprudenţa să semneze cu

numele lui adevărat două articole intitulate Arestarea poetului Octavian Goga şi

Modernismul, articole care conţin atacuri vehemente la politica dusă de

oficialităţile maghiare.

Cum am arătat, Mihai Dragomirescu era un fel de părinte spiritual al

tînărului, dar niciodată nu a devenit cu adevărat mentorul literar a lui Rebreanu.

Criticul de care s-a apropiat a fost Eugen Lovinescu, îndrumător cu care a

stabilit legături trainice imediat după sosirea lui în capitală. Tînărul Lovinescu îl

sfătuieşte pe tînărul ardelean "...încrede-te în părerea domnului Dragomirescu,

care e foarte competentă şi nepărtinitoare "(29,19).

Lovinescu îl îndeamnă mereu la scris, dar, cum va recunoaşte mai tîrziu,

nu se credea capabil de elaborarea unei opere de mare anvergură, de aceea la

apariţia lui Ion va rămîne surprins de marele succes de care sa bucurat. Relaţiile

dintre cei doi, după apariţia lui Ion se vor răci fiindcă Rebreanu, în plină glorie,

nu mai putea accepta situaţia de supus, dar relaţia lor niciodată nu se va

degenera pînă la opoziţie.

Va debuta ca traducător, cu două tălmăciri din Nietzshe, dovedindu-se un

bun cunoscător al fenomenului literar german. Ne spune "...zilele treceau una

după alta în monotonie, în mizerie. Gloria întîrzia să vie, tinereţea, numai

tinereţea a.învins toate aceste necazuri." (25,268).

17

Cu timpul a devenit cunoscut în cercurile literare, familiarizîndu-se cu

viaţa marelui oraş. Mai tîrziu tot aici va trăi un adevărat calvar, extrădarea lui.

Este arestat în februarie 1910 şi expulzat după patru luni de închisoare la

cererea autorităţilor de la Budapesta. Toţi prietenii lui stăruie să-l ajute, dar chiar

şi intervenţia lui Dragomirescu la forurile superioare, n-a putut împiedica

trimiterea lui peste graniţă. După eliberarea lui din închisoare poposeşte două

săptămîni în sînul familiei, dar prin intervenţia lui Dragomirescu obţine un

permis de liberă trecere revenind în capitală, continuînd lupta lui zilnică.

Colaborează la "Scena", deţinînd cronica teatrală, unde va cîştiga

prietenia adevărată a lui Mihail Sorbul care-i va deveni cumnat. Este omul

apropiat de sufletul lui Rebreanu spunînd despre el "... a cîştigat repede

simpatia tuturor... un spirit camaradesc cu simţul onoarei ..."(25,270).

Mihail Sorbul va deveni prietenul său care îl va face să nu mai fie singur în

Bucureşti, rămînînd prietenul de încredere pînă-n ultima clipă a marelui

romancier.

Călătoria lui prin viaţă după această perioadă zbuciumată se continuă cu

un popas craiovean, în calitate de secretar literar la Teatrul Naţional din Craiova,

sub directoratul lui Emil Gîrleanu. Cei doi revoluţionează acest teatru de

provincie îmbogăţindu-i repertoriul. Tot aici viaţa lui va cunoaşte un moment

decisiv; îndrăgostindu-se, se va căsători cu actriţa Fany Rădulescu. Soţia lui,

femeie autoritară, nemulţumită, are totuşi meritul de loc de neignorat de a fi

asigurat liniştea sufletească a scriitorului.

Tot în acest timp reuşeşte să se afirme ca prozator debutînd cu volumul de

nuvele intitulat Frămîntări , după care urmează debutul bucureştean din 1916

cu volumul Golanii , prefeţat de vechiul său prieten Mihai Dragomirescu.

Nuvelistica lui prezintă accente naţionale continuînd tradiţia înaintaşilor

ardeleni. Acest lucru este explicat şi de faptul că dorul după Transilvania l-a

însoţit permanent, spunîndu-ne "... pot să afirm ca opera mea nu ar putea exista

18

fără Ardeal, care îi da totul ..." ( 25,348 ). Viaţa lui, chiar şi după afirmare, nu

va deveni mai uşoară fiind mereu pus între ciocan şi nicovală, atras pe de o parte

de obligaţiile mondene, iar pe de cealaltă parte rămînînd scrisul, munca titanică

de noapte după noapte la masa de scris.

În timpul războiului se află refugiat la Iaşi unde se dedică în mod serios

scrisului, fiind chinuit mereu de dorul după cei rămaşi acasă.

Nu se revoltă niciodată împotriva destinului, crezul lui fiind : "... dacă

ştim să primim cu sufletul deschis bucuriile, dacă aşteptăm mereu însetaţi

fericirea, trebuie să ştim primi şi loviturile şi nenorocirile, trebuie să ne

aşteptăm şi la nefericire ..." ( 25,388 ).

Se va obişnui cu zgomotul marelui oraş, totuşi va simţi nevoia de a avea

un loc al lui, retras, liniştit unde poate a se dedica în totalitate scrisului.

În 1827 i s-a oferit la Maieru un loc de refugiu, unde să construiască o

vilă, dar din cauza distanţei ce-l despărţea de Bucureşti, unde era legat de tot

felul de obligaţii sociale, va alege Valea Mare, care se află la aproximativ 6o

de kilometri de la Bucureşti. Astfel, cu banii încasaţi pentru filmul Ciuleandra şi

cu ce mai avea, Liviu Rebreanu devine proprietarul gospodăriei de la Valea

Mare, gospodărie alcătuită dintr-o vie, o livadă cu pomi fructiferi şi o casă

veche, în locul căreia va clădi o altă locuinţă cu cerdac.

Despre proprietatea lui de la Valea Mare se crease un adevărat mit,

despre el discutîndu-se în cafenelele bucureştene cu uimire şi invidie. Cei care

vizitează locul sînt uimiţi de frumuseţea casei albe, adăpostită printre colinele

verzi şi de gustul dulce al mustului produs sub atenta supraveghere a

romancierului. Locul devine prielnic sufletului călător al scriitorului care a

finalizat aici Metropole şi Răscoala . Aici se simţea în elementul lui, printre

ţăranii cărora le-a dedicat marile lui romane impresionînd pe cei din jur prin

forţa lui creatoare ce punea stăpînire pe omul Liviu Rebreanu, noapte de noapte

19

cu fereastra deschisă, admirînd bolta înstelată, afirmînd : "... cel care pricepe

viaţa stelelor pricepe şi viaţa omenească ..." ( 29,420).

Cu trecerea anilor sufletul scriitorului se va lega din ce în ce mai mult de

oameni, de locul din Valea Mare, făcînd ca aceste vizite fugare din cazanul

Bucureştilor să devină din ce în ce mai lungi. Valea Mare îi va reda liniştea

necesară scrisului, devenind locul de odihnă pentru creatorul Rebreanu, locul

unde se încheie călătoria lui Rebreanu prin univers.

Aici se încheie o viaţă de om , dar se începe o viaţă eternă prin operele lui

nemuritoare trăind în continuare prin Ion, Ana, Apostol Bologa, sau

reîncarnîndu-se în cele şapte vieţi din romanul Adam ş i Eva .

II. METROPOLE

Aflat în plină maturitate artistică scriitorul Rebreanu a efectuat multe

călătorii, el devenind peste tot purtătorul mesajului ţării sale.

A ţinut multe conferinţe care îi ofereu şi posibilitatea de a vorbi despre

frumoasa lui ţară, iar pe de altă parte călătoriile i-au îmbogăţit experienţa de

viaţă, cunoştiinţele, cultura lui.

20

Rămîne vrăjit de frumuseţea marilor metropole, observă atent oamenii,

locurile pe care le vizitează.

Este un om deosebit, folosind observaţiile pentru îmbogăţirea operei, fiind

în acelaşi timp şi un mare iubitor de oameni, un ins cu un suflet înalt, lucru care

permite ca să pună mai presus omul şi idealuriule lui. El este de părere că numai

sufletul omenesc conferă viaţă naturii, numai prin bunătatea sau răutatea

sufletească a oamenilor un colţ din natură poate deveni frumos sau urît. Trece

orice imagine văzută prin sufletul lui, spunînd:"... mai important decît toate

priveliştile, peisagile şi minunile naturii rămîne omul. Natura în sine nu e nici

frumoasă, nici urîtă, nici măcar interesantă. Numai sufletul omului îi împrumută

viaţă . " ( 9,11).

Nu este un peisagist pentru că natura nu-l interesa în sine, ci doar oamenii,

prin intermediul cărora admiră sau detestă creaţiile minţii omeneşti. În centrul

operei stă omul regăsit într-o natură care stă în concordanţă cu stările sufleteşti

ale omului .

Orice călătorie devine pentru el o exploatare a necunoscutului, o încercare

de a descifra taina omului. Scriitorul nu călătorea ca un simplu om, sufletul lui

generos se contopea cu locurile vizitate, oferindu-ne o imagine a locurilor

trecute prin sufletul lui sensibil. Pentru el, fiecare călătorie în parte era un prilej

de sărbătoare, prilej de a stabili contacte noi cu alţi oameni.

Deşi împovărat cu diverse funcţii, călătorea mult şi cu plăcere, niciodată

nesimţind oboseala călătoriilor. Calătoriile sînt pentru el izvor permanent de

forţă, lucru confirmat şi de călătoriile lui prin ţară, reîntors pe pămînturile

natale se reîmprospătează cu energii noi.

Una din călătorii este aceea întreprinsă pe urmele fratelui său Emil, ucis,

personajul Apostol Bologa, pentru motivul trecerii frontului la duşmani,

dezertare. Această călătorie în zona Ghimeş-Palanca s-a anunţat de la început ca

un drum al durerii, dar revenit de la Ghimeş sufletul lui se linişteşte avînd forţa

21

necesară şi sufletul împăcat pentru a scrie opera lui de mare valoare, Pădurea

spînzura ţ ilor.

Putem să afirmăm că toate călătoriile au fost o binefacere pentru el, cum

ne spune Mihail Ralea, căci plecarea pentru Rebreanu însemna " a se învia".

Călătorea mult şi fiecare călătorie o pregătea meticulos, ca un ardelean,

ca un om căruia îi plăcea lucrul bine făcut, aşa se manifesta şi în călătoriile lui.

Înainte de plecare, lua faimosul beadecker pentru a se documenta temeinic.

Scriitorul nu pleca niciodată la întimplare, astfel cînd se urca în tren ştia

clar unde o să meargă, ce va vedea, manifestînd totodată un deosebit interes

pentru cunoaşterea valorilor estetice şi culturale de pe alte meridiane. În

călătoriile pe care le-a intreprins, el rămîne ca un mesager al culturii româneşti,

ducînd cu el imaginea pămîntului de unde s-a desprins. Peste tot a vorbit despre

frumuseţea, bogăţia ţării de unde venea, devenind astfel un ambasador cultural

al ţării sale.

Deşi a călătorit mult, impresiile lui de călătorie sunt prelucrate în volumul

intitulat semnificativ Metropole şi în jurnalul lui intim. Acest jurnal de călătorie

este dedicat fiicei sale mult iubite şi venerate, Puia, care i-a fost nu de puţine ori

alături, ca la Paris de exemplu. Rebreanu a umblat mult la Paris şi prin Paris ca

să înscrie pe fiica lui la Sorbona, făcînd cunoştinţă cu maşina birocratică a marii

metropole. Puia ne spune că Parisul descris e văzut de ochiul tatălui îngrijorat

care-şi lasă în străinătate fiica : " ... e un Paris constatat de ochii lui, înregistrat

de conştiinţa lui, oarecum în numele meu avîndu-mă în vedere pe mine ."

(46,165 ).

Cele trei metropole europene prezentate sînt acestea: oraşul de fier, nou,

modern - Berlinul, oraşul etern - Roma şi capitala îndrăgostiţilor - Parisul.

ORAŞUL METALIC - BERLIN

22

Prima călătorie a scriitorului în urma vertiginoasei consacrări prin Ion ,

Pădurea spînzura ţ ilor , Adam ş i Eva este prezent la Berlin în 1926 la un Congres

Internaţinal scriitoricesc, fiind întovărăşit de Mihail Sadoveanu. Plecarea s-a

hotărît în ultimul moment. Cînd cei doi români plecau din Bucureşti, la Berlin

congresul tocmai începuse, astfel că sosiră acolo după ce congresul se terminase

cu o seară înainte. Sadoveanu ca tovarăş de călătorie e destul de plicticos, era

tăcut, încît este nevoit să suporte de-a lungul drumului o partidă de tăcere în

comun. Odată ajunşi în zona vamei, autorul lui Ion se întovărăşeşte cu un

cetăţean american de origine română, care îi povesteşte aventurile sale pe care

autorul le-a redat mai tîrziu cu titlul Aventuri vamale, de unde ne putem forma o

idee asupra serviciului vamal din acea perioadă, care nu era tocmai ireproşabil.

La falsa alarmă că arde Bacăul se mai adaugă emoţiile provocate de

trecerea prin Polonia, care, spre surprinderea călătorului, nu se prezintă aşa cum

se aştepta.

După o haltă la Schleicher-Bahnof în vacarmul metalic a conglomeratului

de şine, trenul aleargă apoi pe malul Spereei, pe lîngă Dirksen-Strasse, oprind în

Alexander-Platz şi oferind priveliştea turnului pătrat al primăriei şi a circului

Busch.

Convinşi la legaţie că relaţiile noastre diplomatice se află în mîini bune,

scriitorul se retrage cu gîndul de a reveni a doua zi. După ce se instalează la

hotel, se consolează la o hipper revistă în două acte, o adunătură de obscenităţi

din care remarcă doar picanteria şi tenacitatea germană.

Sub numele de Rundfhart ne povesteşte turul de vizitare a oraşului făcut

cu autocarul, remarcînd că ciceronele accepta bacşişul oferit de un domn italian.

Cu această ocazie vizitează şi reşedinţa familiei regale din afara Berlinului,

parcurgînd distanţa dintre Berlin şi palatul Sanssouci, pe o "... şosea fără hopuri

23

şi fără praf . " (9,41). Rămîne impresionat de simplitatea, eleganţa acestei

reşedinţe regale preţuind liniştea de aici .

Mereu însetat de cunoştinţe noi întreprinde o vizita a oraşului cu unica

trăsură existentă prin Berlin. În primele clipe retrăieşte nostalgia vremurilor

trecute, dar după un timp acest fapt devine supărător pentru încetineala cu care

parcurge traseul. Realizează că, de acum încolo, oraşul este un alt Berlin, un

oraş modern, mecanizat unde această birjă nu-şi mai are locul notîndu-se:

"Trecutul e vis. Numai viitorul e realitate, căci într-însul se cuprind toate

posibilităţile nedescifrate ce alcătuies farmecul şi rostul vieţii. " ( 9,42 ).

Autorul rămîne surprins de schimbările produse în Germania de după

război, el punctînd caracteristica spiritului german, disciplina, fără care germanii

nu ar putea exista. Disciplina revine ca un lait-motiv în descrierea poporului

german. Ca şi oraşul şi oameni sînt în permanentă mişcare, o mişcare guvernată

însă de spiritul de disciplină a acestiu mare popor european. Vorbeşte despre

imposibilitatea de a declanşa o revoluţie, fapt izvorît tot din principul disciplinii,

un principiu călăuzitor fără care societatea germană nu ar exista.

Are ocazia de a vedea pe Hindenburg, idolul Germaniei care guvernează

Republica Germană în locul kaiser-ului. Conducătorul Germaniei îi apare ca un

adevărat erou, este omul care ar putea oferi liniştea, echilibrul mult rîvnit de

oameni zdrobiţi de un război inutil. Omul nu e nici bun nici rău, el este o fiinţă

slabă, umilă care luptă pentru a cîştiga dreptul de a rămîne în viaţă. De aici

izvorăşte necesitatea unui conducător care trebuie să fie întruchiparea omului

perfect, care să fie unic şi unanim acceptat de toata lumea. Un astfel de

conducător ar putea fi Hindenburg, întruchiparea omului devotat muncii sale,

omul care reprezenta liniştea Germaniei.

Înarmat cu faimosul ghid, el vizitează oraşul care i se înfăţişează ca o

metropolă modernă, plină de maşini, o lume agitată în continuă mişcare.

24

Oamenii sînt calmi, zgomotul asurzitor parcă nu-i deranjează, totul îi apare ca o

lume nouă, modernă. Pentru cel obişnuit cu vechile oraşe, mereu schimbătoare

dar cu farmecul lor de secole, acest Berlin mecanizat poate apărea ca un loc fără

suflet, un spaţiu rigid, chiar monstruos.

Berlinul îi apare lui Rebreanu cel mai lipsit de suflet, căci acesta îşi

asuma sfidarea unei grandori care nu prevestea nimic bun.

Mecanizarea excesivă, modernismul ostentativ îl obosesc pe acest rural

îndrăgostit de un spaţiu geografic şi uman, unde să ai posibilitatea de a sta de

vorbă cu tine şi cu alţii.

El spune adio Berlinului, deşi va mai reveni şi altă dată, fiind impresionat

de modernitatea oraşului. Singrul lucru pe care-l admiră în Germania este

castelul fermecat, vechea reşedinţă regală Sanssouci.

În opoziţie cu rigiditatea germană, după ce trece graniţa observă

schimbarea, fiind întîmpinat de oameni gălăgioşi, veseli, în aparenţă liberi, fără

griji, realizînd că a ajuns acasă.

ROMA - CETATEA ETERNĂ

Pentru un fiu al neamului latin o călătorie la Roma devine un pelerinaj, un

pelerinaj la sursele curate ale istoriei. O călătorie la Roma înseamnă şi o

coborîre în trecut, o descoperire a ruinilor care spun povestea lor milenară

oricărui ascultător atent, care continuă şi astăzi o tradiţie de civilizaţie

milenară.

Plecarea la Roma are loc în anul 1927, ca delegat al Societăţii Autorilor

Dramatici din Bucureşti la un congres organizat între 18 şi 21 mai.

De mai bine de un secol Italia era patria de elecţiune a călătorilor

cărturari, mai ales a ardelenilor, hrăniţi din obsesia latinismului. Itinerarul după

Mestre urmează linia Apeninilor, valea supărăciosului Reno, cu peisaje ce

25

trezesc pentru întîia oară în călătorul atent numai la mişcarea umană o paletă

uitată: " ... din mijlocul pădurilor de fag apare în zări, caldă şi ademenitoare

Cimpia Toscană " (9,84). Toscana e un imens covor întins la picioarele

Apeninilor, iar Florenţa e minunea minunilor.

Pămîntul italian îşi dezvăluie încetul cu încetul enigma, farmecul lui,

scriitorul înţelegînd de ce călătoria în Italia a avut o influenţă decisivă asupra

fiecăruia care păşeşte pragul străbunei cetăţi.

Nici curiozitatea tehnica nu e absentă. Cu o sută de ani înainte Dinicu

Golescu se delecta cu desripţia " Ailvagonului ", puţin după aceea Nicolae

Filimon savura cu o uşoară groază iuţimea drumului pe calea ferată. Rebreanu

notează şi el nu fără încîntare schimbarea într-o gară a locomotivei cu aburi cu

maşini electrice, zvelte , aristocratice. Observă că civilizaţiile mari au influenţat

civilizaţiile minore, care au cheltuit efortul creator pentru păstrarea identităţii

naţionale, cum s-a întîmplat şi în cazul poporului român dedat luptei pentru

drepturi naţionale .

In această excursie ocazională admiră palatul Gigi, coloana lui Marc

Aureliu, clădirea parlamentului. Ca un lait motiv revin fragmente cîntate din

Giovinezza, care-l întovărăşeşte permanent.

După o astfel de zi face obişnuitul tur de onoare la Legaţie după care a

doua zi porneşte pentru a descoperi o altă Romă, alături de un profesor prieten

care cunoaşte mai bine Roma ca orice cicerone.

E vorbă de Roma străveche, Roma romanilor, ruinele ei, cea care

veghează gloria milenară a generaţiilor de aur, vraja ce se degajă din aceste

locuri minunate. Forul Roman nu-i provoacă nici o curiozitate de a reconstitui

istoria, el nefiind un anticar ca Asachi sau Odobescu.

Vizitează cu entuziasm cele şapte biserice ale Romei: San Pietro, cea

care adăposteşte figura de marmură a lui Moise imortalizată de geniul

renascentist Michelangelo; după care urmează vizitarea piramidei lui Cestius,

26

biserica patriarhală San Paulo, biserica San Sebastiano (despre care legenda

spune că ar fi fost prima biserică apostolică zidită pe locul unde s-a odihnit un

răstimp rămăşiţele pămînteşti ale sfînţilor Petru şi Paul ). Urmează bisericuţa

Domine Quo Vadis, unde se vede o urmă a piciorului lui Hristos. Drumul e

lung, dar sufletul dornic de cunoştinţă a celor doi călători le poartă paşii şi la

San Giovani in Laterano, prima biserică fondată de Constantin cel Mare, fără să

lase deoparte Santa Croce în Ierusalemme, San Lorenzo Fuori zăbovind cîteva

clipe în Santa Maria Magiore. Ca o stea printre atîtea stele se prezintă capitala

lumii creştine: Vaticanul cu Bazilica, fără pereche a SfIntului Petru, făurită de

geniile celor mai mari artişti ai omenirii.

O vizită la Roma înseamnă pentru scriitor o coborîre în timp, sub lumina

crudă a soarelui descoperind ruinele Romei. E vorba totuşi de un oraş modern,

unde sub soarele fierbinte, se scriu noi legende. Ne surprinde interesul

scriitorului, ciudatul său entuziasm faţă de fascismul italian şi extazul cu care

poporul înconjoară pe Mussolini.

Observă schimbarea în bine a italienilor, schimbare adusă de instaurarea

noii ordini. După părerea lui fascismul a schimbat mentalitatea italienilor,

redîndu-le încrederea în capacitatea lor de a reînnoi, de a schimba, făcîndu-i

conştienţi de valoarea lor adevărată. A făcut ca poporul italian să se simtă

mîndru de trecutul glorios, dar şi de viitor.

Ultima seară petrecută la Roma o petrece la un banchet la Vila Borghese,

unde colegul lui de masă afirmă : " Ducele îşi va desăvîrşi opera. Prin noi, cu

noi, peste noi..." ( 9,107 ).

El face cunoştinţă şi cu alte oraşe italiene, deoarece în program este

prevăzută o excursie la Neapole, Pompei, Perugia, Assisi, făcînd o excală la

Veneţia, oraş sinonim pentru toţi cu canalul şi gondolele sale. Aici sosesc într-o

dimineaţă în care Veneţia nu se prezintă deloc ca în visul scriitorului, apa fiind

murdară, casele neîngrijite. Urmează vizita de rigoare la Palatul Dogilor şi

27

biserica San Marco, canalele şi pieţele fiind populate de oameni şi porumbei.

Rebreanu totuşi rămîne fascinat de Veneţia, scriindu-le celor rămaşi acasă:"...tot

posibilul trebuie să facem ca să revenim aici toată familia noastră mică"7,87)

De aici îşi ia rămas bun de la melegurile italiene, simţind un dor după cei

rămaşi acasă.Sosit acasă este întîmpinat de vîlva balcanică cu un bilet de loterie.

Un sîmbure de atitudine antică purtase cu el din totdeauna care creşte

îndată ce va ajunge în contact cu Italia. Mîndria, singurătatea frumuseţii antice îi

dau sentimentul întăritor că arta poate fi o revanşă asupra vieţii.

PARISUL - CETATEA ETERNĂ

Parisul a fost şi va rămîne mereu oraşul luminii, unde se întrepătrund

diferite culturi, rămînînd în acelaşi timp capitala ideilor noi, care pleacă de aici

înspre diferite colţuri ale universului.

Acest miraj atrage mii de oameni, după cum ne spune şi Rebreanu, el

fiind uimit că la urcarea lui în tren găseşte un vagon întreg plin de români.

Fiecare călător are alte ţeluri: o familie tînără pleacă la Paris în căutarea

norocului, un român - cetăţean american, recent îmbogăţit, se duce acasă,

ministrul, frumoasa bulgăroaică care se duce la Paris pentru logodna sa cu un

logodnic necunoscut.

Mirajul acestui colţ unic ademeneşte pe mulţi oameni atraşi de frumuseţea

specifică a marii metropole, o combinaţie armoniasă între trecut şi prezent.

Plecînd spre Franţa, autorul descrie mai întîi drumul printre dealurile

Austriei, aspecte din această ţară mică cu privelişti minunate, unde domneşte

ordinea,servîndu-se efectul lăsat de mîna omului, care şterge, aranjează totul.

Datorită frumuseţii peisajelor şi organizării, Austria are un turism prosper, se

28

simte mîna omului, lucru care-l face pe Rebreanu să afirme : "...un hotel de

primul rang " . ( 9,115 ).

Trecerea prin Elveţia îi oferă aceleaşi peisaje minunate ca şi Austria,

simţindu-se şi aici mîna omului care aranjează totul pînă la perfecţiune.

Primii oameni cu care vine în contact sînt: la germani conductorul, la

italieni soldatul cu cămaşa neagră aducînd cu el suflul schimbării, în timp ce

primul contact cu Franţa îl face prin intermediul familiei franceze vorbăreţe,

avînd un băieţandru care este un fel de "domn Goe". Trenul soseşte la Paris

printre mormane de fier şi de piatră.

Vizitînd Parisul, el descoperă farmecul bulevardelor, a cafenelelor, peste

tot observînd şi văzînd că lumea parisiană nu este îmbrăcată după ultimele

modele ale marilor case de modă. Se gîndeşte la doamnele de la Bucureşti,

condamnînd sforţările imitative şi în egală măsură artificiul parisian de export,

ajungînd la concluzia că în acest domeniu se face un comerţ prosper.

Moulin Rouge sau Josephine Baker devin sinonime cu Parisul

socotind că tot ce este uşor se răspîndeşte uşor. Trage concluzia că nu atît

Sorbona, Louvre, devin semnificative pentru cunoaşterea Franţei, ci Josephine

Baker, Moulin Rouge şi Maurice Chevalier. Ei devin purtătorii spiritului francez

în acest timp. Rebreanu asistă la o reprezentare a lui Josephine Baker

recunoscînd talentul ei artistic.

După o astfel de noapte, el vizitează cartierul Latin, cartierul librăriilor,

unde cei dornici pot cumpăra şi citi. Observînd că studenţii citesc operele

necesare pentru ei luîndu-şi cărţile de pe tarabe şi uneori chiar şi vînzătorul se

amestecă perintre clienţi citind şi el.

Parisul se înfăţişează ca un oraş cu mii de feţe, care ascunde mii de

posibilităţi, un oraş guvernat de veselie, dominat de teatre, cabarete, de o lume a

boemei, a plăcerilor nocturne, o lume a spectacolului.

29

Parisul i se înfăţişează şi ca un centru al culturii omeneşti, unde poţi

regăsi liniştea muzeelor, bogăţia marilor biblioteci şi a marilor universităţi.

Louvrul rămîne un loc unic în cultura omenească, adăpostind operele cele mai

importante din civilizaţia omenirii. Autorul rămîne impresionat de frumuseţea

tablourilor, galeriilor de artă, unde omul se poate instrui, datorită bogăţiei şi

varietăţii obiectelor de artă, admirînd în special statuieta lui Venus din Milo.

Rebreanu rămîne fascinat de privirea rece a frumoasei din marmură dar pe care

şi-o închipuise mai caldă, mai ademenitoare.

Chipul Venerei se instalează însă în sufletul lui, descriind-o ca o fiinţă

vie. Această statuetă devine ca o obsesie pentru el, făcîndu-l să revină de mai

multe ori. Inainte de plecarea din Paris revine la muzeu observînd surîsul zeiţei

în care " se întrevăd toate bucuriile pămîntului " ( 9,156 ).

Peregrinările prin Paris îi conduc paşii şi la Statuia soldatului necunoscut,

faţă de care observă un cult special în Franţa. El ne oferă şi aspecte din viaţa

politică a Franţei :" ... unde Poincaré e idolul Franţei fără a fi iubit de nimeni "

( 9,144 ). Hindenburg şi Poincaré sînt eroi anonimi nefiind veneraţi de popor.

El observă că în Franţa, România nu are o publicitate bună fapt datorat

presei, care dintr-o schimbare de guvern face o revoluţie, dar şi a aşa - zişilor

patrioţi cărora le e scîrbă să se întoarcă în " ...ţigănia noastră ". ( 9,144 )

Face obişnuitul tur de onoare la Legaţie unde este sfătuit să renunţe la

dorinţa lui de a-l vizita pe prinţul Carol.

Asistă la Paris la o execuţie, executarea sentinţei capitale prin ghilotinare,

într-o dimineaţă timpurie cînd din întregul ritual, se observă numai lucirea

ghilotinei, fapt folosit mai tîrziu în romanul Adam şi Eva. Nu pleacă din Paris

fără a vizita mormîntului lui Balzac. Va mai reveni la Paris de mai multe ori fie

cu Fany, fie cu Puia, vizitînd-o pe aceasta de mai multe ori în timpul celor doi

ani de studenţie, sfătuind-o ca să meargă prin muzee, să participe activ la viaţa

mondenă a marii metropole.

30

Pentru a realiza un volum bun de impresii de călătorie orice scriitor

trebuie să posede şi talentul unui reporter. Parisul este fără îndoială un subiect de

evocare foarte dificil pentru că atît în literatura universală cît şi în scrieri

turistice a fost enorm de exploatată.

După citirea scrierilor lui Rebreanu ne dăm seama că impresiile de acasă

nu se potrivec cu impresiile de la Paris, Roma sau Berlin, Rebreanu căutînd să

descopere în dosul faţadei artificiale adevăratele valori ale marilor oraşe mai

puţin cunoscute străinilor, dîndu-şi seama că luciul superficial este numai pentru

străini, fiecare metropolă ascunzînd valorile adevărate.

Numai călătorul atent poate să descopere tainele străzilor, muzeelor, ale

oamenilor. Observaţiile lui nu devin niciodată neinteresante, seci, fără viaţă.

Alternează cu artă episoadele şi ce este foarte important nu ne oferă descrieri

lungi, ci vorbeşte despre oameni, obiceiuri, încercînd să realizeze o frescă socio-

politică a anilor '20.

Despre călătoriile lui Rebreanu nu avem încă date complete, cu toate că

unele din ele le-a notat în jurnal. Din filele jurnalului putem să ne convingem că

notiţile de călătorie luate pe viu sunt mai interesante şi se prezintă cu un nerv

artistic mai pronunţat decît cel din Metropole.

El redă bine lumea reală, o adaptează sufletului său punînd în evidenţă o

latură nouă şi destul de valoroasă a talentului lui Liviu Rebreau. Contrazicînd

concepţia tradiţională despre memoriile de călătorie, cartea lui Liviu Rebreeanu

a deceptionat critica la apariţie. Chiar pentru cititorul de azi peisajul moral,

caracteristicile culturale, rămîn pline de interes chiar dacă nu poţi fi în

todeauna de acord cu interpretarea ce ţi se oferă.

Aceste jurnale vin să întregească opera marelui romancier oferind chipul

unui alt Rebreanu, unul impresionat de frumuseţea necunoscută a locurilor

vizitate despre care ne oferă o lectură pasionată, reiese din marile romane.

31

CONFERINŢE - MESAGER AL CULTURII

La cele trei călătorii din 1926, 1927, 1929 la Berlin, Roma, Paris,

zugrăvite în volumul Metropole, se mai adaugă în anii următori altele făcute în

Anglia şi Peninsula Iberică, făcute cu un scop cultural, spre a rosti conferinţe.

Aceste conferinţe i-au oferit posibilitatea de a cunoaşte oameni, popoare,

instituţi, obiceiuri noi, cum a fost cazul participării lui ca reprezentant al

României, la Centenarul Ibsen în 1928, în calitatea lui ca preşedinte al Societăţii

Scriitorilor Români, împreună cu Aristide Demetriad.

Înainte de a fi îmbarcaţi pe vaporul Hong-Ring cei doi fac o escală la

Berlin. Făcînd o vizită fugară fac o oprire şi la Hamburg, vizitînd oraşul

împreună cu consulul ciudat, Guttman, colecţionar de artă indiană din

Guatemala.

Îmbarcaţi pe vapor din cauza răului de mare el stă mai mult în cabină.

Ajuns la Oslo, el rămîne fascinat de frumuseţile fiordului, de oraşul

simpatic, primitor, gazdă a acestui mare eveniment artistic.

Iniţial urma să facă obiectul memorialului de călătorie publicat, dar numai

dorinţa de a da o lucrare rotundă l-a determinat pe autor să se limiteze la trei

metropole.

Preţuirea pe care o arată marelui dramaturg norvegian o putem descoperi

încă din 1912 în numeroasele cronici teatrale : "... nu se poate o mai mare cinste

pentru un teatru serios scria în 1912 într-o cronică dramatică-decît cînd i se dă

prilejul să tălmăcească pe uriaşul norvegian. (33,68 )

La Oslo sunt cazaţi la hotelul Bristol avînd unele probleme cu Demetriad

cum ne mărturiseşte în scrisorile adresate lui Fany. Aflăm că tovarăşul lui s-a

înbolnăvit şi că nu se descurca fără interpret. La Oslo au asistat la o deschidere

32

festivă unde Rebreanu a rostit o conferinţă despre viaţa şi dramaturgia lui Ion

Marin Sadoveanu, după care participă la diferite manifestaţii culturale avînd

ocazia de a cunoaşte diverse personalităţi a culturii suedeze.

Precizînd rostul delegaţiei române la festivităţile centenarului Ibsen,

amintim cuvîntarea rostită de Liviu Rebreanu care subliniează rolul creaţiei

ibseniene în cunoaşterea şi răspîndirea universală a literaturii norvegiene, arătînd

printre altele sensul relaţiilor culturale internaţionale pe care Rebreanu ţinea să

le stabilească pe alte meridiane: " Noi suntem siguri că nu e departe ziua cînd

geniul creator al poporului român va reuşi să cucerească atenţia altor

naţiuni...Lumea a trebuit să constate că popoarele mici pot contribui mult la

progresarea civilizaţiei omeneşti, că existenţa naţiunilor mici este o necesitate

pentru însăşi ideea de civilizaţie..." (33,87). Are ocazia să întîlnească oameni

interesanţi din toate domeniile vieţii culturale, cu care se împrieteneşte. Toată

lumea din jurul lui este cucerită de personalitatea bogată a marelui prozator,

fiind fascinaţi de simplitatea, modestia, omului Rebreanu, romancier.

El acordă interviuri ziarelor " Nationem" şi "Aftenposten". Vorbind

despre ţara lui, Rebreanu însuşi manifesta un deosebit interes pentru cunoaşterea

valorilor culturale şi estetice de pe alte meleaguri şi la capătul unui interviu din

1940, cu patru ani înaintea morţii, mărturisea dorinţa secretă, de a face o

calătorie în jurul pămîntului.

Fiecare din popasurile lui peste hotare au însemnat importante mesaje ale

culturii noastre în lume.

Pentru scriitor noţiunea de a călători se identifica îndeobşte cu aceea de

evadare, însă pentru ochiul ager, experimentat al romancierului se prezenta

todeauna ca o explorare a vieţii sociale şi a naturii umane.

Vizitează împreună cu consulul Amudsen şi cu alţi prieteni, muzee,

biblioteci, teatre, rămînînd impresionat de cele văzute la Muzeul de Ski, care

adăposteşte amintirile călătoriei lui Andersen şi Nansen la Polul Sud.

33

Împreună cu alţi vizitatori participă la recepţii, la prezentări teatrale,

punctînd faptul că înalta societate norvegiană este foarte selectă şi foarte

educată.

Participă împreună cu ceilalţi reprezentanţi la o recepţie oferită de rege,

avînd posibilitatea de a cunoaşte pe regele Haokon " simpatic, expresiv, simplu,

inalt, uscat ". ( 9,385 ) La plecare va avea o părere extrem de bună despre

poporul norvegian, apreciind eleganţa, simplitatea, sufletul cald al acestui popor

nordic.

Ca o prelungire a călătoriei el soseşte în Anglia la New Castle într-o

duminică, avînd unele reţineri faţă de cunoştinţele lui de limbă. El vizitează

Brithish Museum, Royal Bukingham Palace,SaintPaul's Cathedral, Westminster,

Tower Bridge, mormîntul lui Samuel Jhonson şi faimoasa Tate Gallery.

Despre Anglia nu are păreri grozave, fiind singura ţară care nu l-a impresionat.

Apoi are prilejul să participe la un congres internaţional ţinut în Spania.

În notele de drum din 1846 Mihail Kogălniceanu considera că Spania

deschide : " ...perspectiva uneia din cele mai frumoase călătorii din lume . "

(34,98). Aproape după un veac, în 1937, Liviu Rebreanu numea voiajul său

spaniol : " Timpul poate cel mai frumos din viaţa mea ." ( 9,396 ). Congresul

scriitoricesc de la Madrid la care participă împreună cu Sorbul, Caton

Theodorian, Corneliu Moldovan, Horia Furtună, pricinuieşte întîlnirea cu

pămîntul însorit al Spaniei.

În cursul voiajului său scriitorul român nu uită să semnaleze că a străbătut

locurile pe care dorea să le vadă demult. Ajunşi la Madrid este impresionat de

voiciunea, veselia pe care o găseşte aici, afirmînd " ... e simpatic ca şi la noi ."

( 9,396 ).

Participă la serbările date cu ocazia congresului, peste tot fiind încercuit

de stimă şi respect, bărbatul cărunt cu apariţie majestuoasă, marele romancier

34

fiind şi aici mesagerul culturii române. Peste tot unde se duce, în orice parte a

lumii este primit cu stimă şi respect atît omul cît şi creatorul Rebreanu.

În obişnuita vizită la Legaţie ne aminteşte paharul de Xeres oferit de

doamna Pillat. Vizitează Madridul, rămînînd impresionat la Muzeul Padro, de

picturile lui Goya şi El Greco.

Programul oficial nu prevede decît popasul la Madrid şi o scurtă excursie

la Toledo. Împreună însă cu Corneliu Moldovan, Rebreanu părăseşte ruta

obişnuită pentru a vizita Sevilla, Granada şi Barcelona pe cont propriu. După

vizitarea Escorialului, vechea reşedinţă regală, pleacă spre Granada prin

faimoasa cîmpie La Mancha, satul Dulcineei.Granada i se înfăţişează ca o

perlă, un amestec reuşit a temperamentului latin cu bogăţia şi liniştea

sufletului arab.Romancierul sesizează prompt contrastele dintre dantela de

marmoră ale Alhambrei şi cartierul gitanilor, care au locuinţe săpate în pămînt.

Sevilla, oraşul lui Cristophor Columb, îi pare un oraş extrem de frumos

unde rămîne impresionat nu numai de arhitectura oraşului ci şi de culoarea şi

vioiciunea lui.

Dacă festivităţile religioase de la Madrid îl lasă rece, în schimb scriitorul

nu-şi poate ascunde emoţia provocată de luptele de tauri la care asistă, la Madrid

şi Barcelona. Un spijin preţios în cunoaşterea realităţii spaniole l-a primit la

Barcelona din partea ataşatului nostru de presă Mihai Tican Rumano.

Despre bogăţia sufletului spaniol ne vorbesc şapte pagini de însemnări

scrise, unele cu creion negru, altele cu creion bicolor roşu şi albastru, fiind

redate de romancier sub impresia directă a celor văzute la Plaza de Toros

Monumental din Barcelona. El are intenţia de a prelucra aceste călătorii într-un

jurnal de călătorie dar, datorită faptului că i-au plăcut lucrurile bine închegate, el

renunţă la adăugarea notaţiilor de călătorii din Spania şi Norvegia.

Fiind un fiu a pămîntului transilvănean duce cu el dorinţa de reîntregire a

neamului, luptînd pentru cauza poporului său, însă fără a deveni naţionalist, fără

35

a avea resentimente, pentru că marele iubitor de oameni nu era capabil de ură

şi răzbunare, rămînînd mereu un om senin, paşnic şi deschis la suflet.

Expunerile sale i-au dat prilejul de a putea vorbi despre frumuseţea patriei,

despre bogăţia sufletească a poporului. Textele conferinţelor nu se află

niciodată cuvinte de laudă la adresa autorităţilor, trecînd fără introducere la

citirea textului în care se aflau puţine argumente despre drepturile românilor şi

doar cîteva propoziţii despre poporul care îl avea ca oaspete. Cei care l-au

însoţit ne vorbesc despre dezgustul, decepţiile pricinuite de noua ordine a lui

apărute în Italia, odată cu instaurarea regimului fascist condus de Mussolini,.

În 1933 soseşte cu familia la Congresul Pen-Clubului la Ragusa,

congresul fiind prezidat de Wells, apoi vizitează oraşul Zagreb, simpatic şi curat.

În 1942 se află din nou la Zagreb unde vorbeşte despre şi simte climatul

instabil, instaurat de război. Tot în aceşti ani a făcut şi un turneu de conferinţe

în Italia, revizitind cu nostalgie oraşele italiene, aflîndu-se în fruntea unei

delegaţii.

Anul 1943 îi facilitează întîlnirea cu publicul din Heksinki şi Stocholm.

Ultima etapă a itinerarului european îl găseşte străbătînd Suedia cea neaganjată

în război, cu conferinţa Das geist iche Leben in Rumanien - care a însemnat un

mare succes : " ... sala de conferinţă a fost ocupată pînă la ultimul loc de

personalităţile din lumea literară şi ziaristică suedeză " . (29,51)

Liviu Rebreanu a vorbit auditoriului însufleţit despre aşezările româneşti,

despre pămîntul străbun, fiind primit cu bucurie şi apreciat la adevărata lui

valoare, fapt dovedit şi de vizita lui la invitaţia primului ministru al Suediei. Are

ocazia de a asista la spectacole de teatru şi de a acorda interviuri unor ziare

dintre care Dagens Nyheter îl numeşte un " ... ambasador cultural ." (6,516 )

36

Conferinţele sale se integrează organic în opera lui beletristică fiindcă în

ambele este preocupat de continuitatea, istoria şi viaţa ţăranului român.

Omul interesat de soarta semenilor săi a fost mereu preocupat de

posibilitatea de a ajuta pe cei mulţi şi umiliţi, întreprinzînd în anii 1931-1935 o

serie de conferinţe în ţară. Oricît de preocupat ar fi fost cu scrisul, el găseşte

timp şi pentru acest turneu de conferinţe pentru a aduce lumină în casele şi

sufletele oamenilor.

Între 14 martie şi 16 aprilie, în oraşele din ţară, vorbeşte despre fapte din

viaţa lui, despre oameni care au fost, despre ţărani şi despre poetul ţărănimii

George Coşbuc. Şirul de turnee începe la Piteşti de unde pleacă la Craiova

"...un oraş de provincie fără nici un stil " ( 6,180). Tîrgu - Jiu i se pare un oraş

simpatic, familiar, unde toată lumea cunoaşte pe toată lumea.

La Turnu Severin publicul e deosebit de inteligent, iar cînd vorbeşte

despre întîmplarea care a constituit punctul de plecare a romanul Adam ş i Eva ,

o doamnă se recunoaşte în acea femeie cu ochii verzi care a pricinuit scrierea

romanului.

Aflăm că Lugojul "... e adevărata capitală a Banatului, e românesc din

toate vremurile ." (6,183) iar Timişoara i se înfăţişează cu alură de oraş

european, cu fabrici, industrie mare, unde românii sînt puţini, peste tot găsind

funcţionari şi oficiali maghiari. Aradul i se pare la fel, unde nu mai există

vechile publicaţii româneşti, ci treizeci şi una de publicaţii ungureşti.

Oradea este un oraş unguro-evreiesc. Conţinutul conferinţei ţinute la Arad

îl regăsim în "Gazeta de Vest", numărul 477 din 24 martie 1931, dezvăluind

cîteva reflecţii ale romancierului asupra creaţiei literare interbelice, idei care sînt

regăsite şi cu alte ocazii.

El răspunde la întrebarea -" Cum devine un scriitor cunoscut ? " -

" ...scrii cîteva sute de poveşti, le tipăreşti, scrii cîteva duzine de romane şi le

tipăreşti ". ( 48,6 ). Despre roman spune " ... e o casă bine zidită din care nu

37

poate lipsi viaţa ... ce nu poate lipsi din romane e iubirea ... fără iubire

romanul ar fi ca o mireasă fără mire .... romanul însă nu poate fi o limonadă

răcoritoare ....romanul vrea să fixeze o concepţie a vieţii ....pentru un scriitor

lucruri şi evenimente neînsemnate sunt cauze generatoare de capodopere. "

(48,6 )

Sîntem conştienţi de faptul că unele din ideile întîlnite aici au devenit

lucruri comune, ele avînd totuşi semnificaţia lor, sub raport biografic relevîndu-

ni-l pe scriitor integrat campaniei de culturalizare a populaţiei din Ardeal, liber

prin unire cu patria-mamă, în postura de autentic patriot.

Despre Cluj şi Tîrgu-Mureş face notări fugare, la Cluj observînd un

anume progres al românismului. Deva e numai menţionat, în schimb despre

cetatea marii uniri Alba -Iulia ne spune "În realitate, Alba Iulia fără atributele

oferite ei de inimile noastre, e un orăşel mediocru din toate punctele de vedere."

( 6,191 )

La Braşov, fiind invitat special al Astrei, conferenţiază despre Romanul

romanelor, fiind însoţit şi de Cincinat Pavelescu.

Întreprinde alte serii de conferinţe în 1935 în Bucovina. Conferinţa lui se

intitula George Co ş buc, vorbind elogios despre marele lui confrate.

În 19 mai 1935 Suceava a avut deosebita cinste să-l găzduiască pe marele

nostru romancier Liviu Rebreanu în cadrul unui turneu de conferinţe organizat în

oraşele din Bucovina. Autorul Răscoalei era însoţit de doamna Fany şi sînt

găzduiţi la Ştefan Pavelescu din strada Armenească numărul 19.

Seara, în sala de spectacole Dom Polski, în faţa intelectualilor suceveni şi

a tineretului şcolar de liceu din localitate, ţine conferinţa lui despre maestrul

Coşbuc. Conferinţa a avut un succes răsunător, elevii mari l-au luat pe braţe, l-au

pus în trăsură alături de doamna Fany, au deshămat caii şi au tras ei trăsura pînă

la restaurantul din centru.

38

Prin aceste conferinţe a adus la cunoştinţa miilor de oameni opera lui

Coşbuc, dar ne-a făcut cunoscută şi propria sa operă.

MEMORIALISTUL - LIVIU REBREANU

CAIETELE INCEPUTURILOR

Caietele de creaţie rebreniene constituie un izvor nesecat pentru

cunoaşterea fazelor premergătoare elaborării marilor romane.

În aceste caiete avem rarul privilegiu de a cunoaşte chinurile, efortul

depus al omului pentru crearea personalităţii sale şi a operei de artă în sine.

Aceste caiete prezentate de valorosul comentator, editor al operei rebreniene

Niculae Gheran, ne oferă posibilitatea de a studia anii de ucenicie, primele

înmuguriri ale geniului rebrenian. Această carte deosebit de preţioasă, apărută în

1974, editată de Editura Dacia, se prezintă ca o carte de o extraordinară valoare

nu numai pentru cei avizaţi dar şi pentru cititorul cît de cît interesat de geneza

unei opere de artă.

Caietele constituie arhiva scriitoricească, laboratorul celui mai mare

creator de romane din literatura romănă. Este dovada vie a efortului depus de

Rebreanu pentru însuşirea limbii literare române, lărgirea orizontului artistic

39

luînd cunoştinţă cu ideile, concepţiile curentelor franceze, fiind influenţat de

ideologia germană datorită formării lui în diferite şcoli străine.

Caietele prezintă formidabila " uzină Rebreanu" (53,112) unde se fierbe

gîndul genial, idea pură, fără însă a ştii ce va produce la final.

Această selecţie ne dăzvăluie stadiul greu prin care a trebuit să treacă

viitorul scriitor, prezentînd un aspect grafic pestriţ, avînd permanent pe margine

o coloană cu explicări de cuvinte, date biografice despre autorii citiţi. Extrăgînd

şi comentînd citate din scriitori şi critici de renume, Liviu Rebreanu tindea nu

numai să se formeze ca intelectual, ci să distileze esenţe pentru propria lui

operă.

Aceste caiete conţin reproducerile manuscriselor a tot ceea ce a gîndit, a

proiectat şi a meditat marele geniu pină în 1920. Avem o ocazie rară de a

studia cum se produce o operă, cum se pregătesc marile ei tensiuni, cum se

învaţă o nemaipomenită meserie, făcînd demonstraţia că talentul nu este o

izbucnire spontană, un foc de artificii, ci e o muncă cumplită, grea, lentă.

Caietele publicate de Gheran sînt alcătuite din mai multe caiete sau foi

care constituie împreună o carte de o valoare importantă:

Jurnal, 1908

Schi ţ e , caietul cu schiţă a viitorului romancier

Amintiri din Maieru - amintirile lui Rebreanu alcătuite sub

influenţa operei marelui humuleştean

Spicuiri

Bloc- notes

Î nsemnări

Note din refugiu

Răzle ţ e - file care cuprind încercări dramatice şi schiţe

pentru viitorul roman Ion

40

Primul caiet intitulat Journal se găseşte într-un caiet de nouzeci de file,

prima parte a acestuia avînd mai mult caracterul unui jurnal de lector. Notaţiile

cuprinse în acest caiet sunt scrise de sublocotenentul Rebrean Oliver din

garnizoana Gyula.

Alături de spicuiri făcute din mari scriitori, care ne dezvăluie preferinţele

literare, găsim aici şi cele mai vechi scrieri din proză ale viitorului prozator.

Acesta descoperă noi orizonturi, deschizînd perspectiva lui culturală.

Acest caiet ne prezintă preferinţele lui literare care includ pe autorii de

marcă, marii clasici ai literaturii universale, ca William Shakespeare, Oskar

Wilde, Schiller, Paul Bourget, Gorki, Victor Hugo,Jókai Mór, Mikszáth Kálmán

şi marele nostru povestitor Ion Creangă. Alături de cei mari, el acordă atenţie şi

unor autori minori ca Sandu Aldea, Szini Gyula, Ambrus, culegînd aforismele

lui Heltai Jenö. El este interesat de eternul, nemuritorul Shakespeare, cum ne

spune Ion Marin Sadoveanu : " ... Avea un cult special pentru Shakeaspeare

despre care îmi spunea că e un gigant, un munte colosal care poartă cu el toate

climatele lumii şi ale inimii omeneşti. Nu-l aşeza alături decît pe un alt mare

creator pe Lev Tolstoi." ( 54,83)

Alături de notaţii despre Shakespeare apar şi pasaje dintre cele mai

faimoase piese shakespeariene: Romeo ş i Julieta, Antonius ş i Cleopatra,

Hamlet. Rebreau nu citeşte sistematic, citeşte totul şi la lecturi participă cu

sufletul, nu numai ca un simplu spectator. De la Creangă şi Anton Pann, pînă la

aforismele lui Oskar Wilde, pînă la modestul literat al unei revistei obscure

recoltind sugestii,,asociaţii :"...el nu-le culege aceste aforisme pentru a o folosi

ca raze călăuzitoare ci pentru simpla lor frumuseţe..." ( 17,9 ) Un îndreptar

totuşi în viaţă l-a însoţit ,celebrul aforism a lui Gorki :"...nimc nu este pierdut

dacă omul simte că e capabil să lupte şi să invingă orice greutate... " (17,9 ) Cu

privire la moarte a reţinut ceea ce spune Oskar Wilde : " ...Omul plăteşte

păcatele lui, plăteşte din nou şi plăteşte mereu toată viaţa. " (3,51)

41

Acest caiet este foarte important pentru romancierul de mai tîrziu pentru

că figurile din copilărie vor deveni eroi imaginari din viitoarele romane. Sînt

figuri cunoscute, oameni care reprezentau pentru tînărul ofiţer bucuria copilăriei

petrecute în Maieru. Astfel, apare figura bărînului Schan, a crîsmarului Tuptil,

familia Bikse, manifestînd o simpatie neascunsă pentru evreii din sat. Cu multă

nostalgie îşi aduce aminte de clubul frecventat de intelectualii satului, de Ileana

grofne, de ceata de cîini Sultan ,Tîlhăriu, Vigyaz.

Alături de aceste întimplări prezentate în acest caiet sînt incluse şi două

tabele foarte interesante; un tabel cu nume de dansuri şi altul cuprinzînd

enumerarea cîtorva soiuri de marmură. Aceste lucruri precum şi notaţiile din

subsol ne dezvăluie interesul autorului pentru tot ce îl interesa.

SCHIŢE

42

Acest caiet redactat paralel constituie "jurnalul de creaţie", cuprinzînd

peste 80 de proiecte, dintre care se vor desprinde în forma finită unele nuvele

ca : Răfuiala, Nevasta, Talerii, Cearta, Baroneasa, Dintele, Pro ş tii , Norocul

prefigurînd pe Ion : " ...Ion a fost Zestrea, iar Zestrea a fost Temerea iar

Temerea o poveste a lui Ion cu Rodovica, femeia bogată." (9,164).

Schiţe-reproducere

Titlul acestui caiet aparţine prozatorului şi e înscris pe coperta unui caiet

cu 30 de file scrise meticulos, cu cerneală pe ambele feţe, primele notaţii datînd

din 1908, puţin după lăsarea la vatră, ceea ce înseannă şi recăpătarea identităţii.

Rebrean Oliver, locotenentul austro-ungar, devine Liviu Rebreanu viitorul

romancier român. E epoca în care se dedică în totalitate studiului, printre altele

fiind preocupat de observarea vieţii, concentrîndu-şi atenţia asupra observărilor

şi notărilor limbajului popular. După atîtea zile şi ani lungi petrecuţi departe de

lumea satului, el ia contact cu lumea satelor năsăudene, notînd expresii ca: " un

om bun bun ca lumea, sau atîta l-am rugat de mă doare limba ". ( 3,98) Printre

alte schiţe găsim o schiţă intitulată Adam ş i Eva, prezentînd înmugurirea

sentimentului erotic pînă la adînci bătrineţe. Multe din aceste schiţe cuprind

43

germenii viitoarelor romane sau nuvele. Scrie şi un studiu despre naţionalism şi

unul foarte interesant despre meşterul renaşterii Leonardo Da Vinci.

SPICUIRI

Este un caiet cu 50 de file datînd din 3 noiembrie 1908 - 1911,

prezentîndu-se ca un al treilea jurnal de lector cunoscut din anii uceniciei

literare, predominînd citatele şi contactul cu literatura română. Aici avem

selectate critici de valoare din Via ţ a Romănească . Dacă în Mihai Dragomirescu

tînărul publicist vede un fel de părinte sufletesc, în tînărul Garabet Ibrăileanu îşi

descoperă şi pe unul din mentori, marele dascăl, învaţînd din cărţile lui o serie

de termeni estetici, notînd constiincios raportul dintre timp şi acţiune, perceperea

fondului intim al personajelor, funcţia dialogului, construcţia romanului : "

...invenţie şi realitate " . (3,196) De la Taine reţine : " ...stilul nevăzut e

perfecţiuna stilului... ". Problemele teoretice se sprijină însă de cele multe ori pe

fenomene filozofice germane luate din: Kant, Shopenhauer.

Un capitol aparte constituie românismele reţinînd expresii, formulări din

opera lui Ion Creangă. Liviu Rebreanu nu era interesat nu numai de cuvinte

izolate şi expresii, aforisme şi proverbe, zicale, cuvinte cu sensuri ascunse şi

puse în evidenţă de textura scriitorilor. El reţine expresii ca : "paraluţe albe

pentru zile negre, e rău cînd ajunge ca coada să fie cap" .

44

Pentru tînăr, dintre cuvintele notate sînt cele mai importante cele care depăşesc

simpla înţelegere a unui cuvînt dintr-un anume text. El adaugă şi alte sensuri, cu

precădere din limbajul popular: " buc-într-un buc - într-o clipă ".

Uneori pune în cumpănă sinonime - " berbantlîcuri-flăcău, stătut -burlac ".

Calitatea aluzivă a unor cuvinte sau fragmente a descoperit pe textele lui

Creangă, o calitate folosită cu succes în scrierile lui - scena de muncă din

Răscoala, cu bătutul coasei, convorbirea lui Ana cu Dumitru înaintea morţii

acestuia. Un lucru valoros ne pune la lumina zilei avizatul cercetător Stancu Ilin.

Astfel aflăm Liviu Rebreanu s-a ocupat şi cu editarea operelor lui Ion

45

Creangă cu ocazia comemorării a cincizeci de ani de la moartea lui - ediţie

omagială în ediţii grafice, volumul fiind îngrijit de el cu ilustraţiile lui Th.

Kiriakoff, fiind lansat în 1940.

El schiţează meandrele receptării scrierilor lui Creangă, notînd că dintre

contemporanii lui Creangă : " ...valoarea excepţională a acestei opere numai

Eminescu a simţit-o deplin şi a provăduit-o " (30,197).

BLOC -NOTES

Carnet de buzunar din care s-au păstrat 40 file, incomplet scrise, datînd

din 1910. Primele opt pagini conţin 19 proiecte literare, majoritatea nuvele şi

schiţe precum şi socoteli referitoare la gospodărirea revistei Scena.Din cele 19

lucrări plănuite doar două (Recuno ş tin ţ a, Jidanul )vor ajunge peste mulţi ani să

fie tipărite cu titlul Cer ş etorul şi Cumpăna dreptăţii. Celelalte vor fi uitate, titluri

care nici în caietele de creaţie nu vor reveni..

AMINTIRI DIN MAIERU

După sosirea lui pe meleagurile natale, ca să mai scape de problemele

cotidiene, se apucă vertiginos de lucru. În această perioadă se documentează

foarte mult, transformînd fiecare carte într-un laborator de studii lingvitice.

Rămîne fascinat de marele nostru povestitor, fiind impresionat de

simplitatea, frumuseţea din scrierile marelui humuleştean. Manusrisul conţine

13 file desprinse dintr-un caiet, începutul şi sfîrşitul s-au pierdut. Ele au fost

scrise pe meleagurile bistriţene între decembrie 1908 şi ianuarie 1909. Revin

personaje familiare ca: domnul Ilieş, armeanul şi armeanca, Ileana Baroneasa,

făcînd şi o descriere a dascălilor, Boşca : om mic, grăsuţ. , mergînd cu domnul

Tofan la Tupcil, la un pahar de băutură.

Tot aici ne înştiinţează că Teatrul Naţional a refuzat prezentarea piesei

Osînda,

Sînt prelucrate teme care revin în notaţiile autorului sau care vor da

momentul de plecare a unor nuvele de mai tîrziu. Recuno ş tin ţ a - povestea

46

tînărului doctor care salvează un cerşetor fiind dat în judecată, tema fiind

regăsită în nuvela Cer ş etorul publicat în volumul Golanii .

FALANGA

Sub acest titlu găsim notaţiile lui Rebreanu cu privire la 31 de schiţe

inedite, din care numai cinci se vor păstra, revenind mai tîrziu într-o formă sau

alta cum ar fi : Strănutarea, Omul spînzurat, Păcatul, Paravanul, Boanghina.

Aceste file de jurnal mai cuprind şi diferite notaţii referitoare la viaţa lui

zilnică. Aici găsim notaţii referitoare la publicarea unor opere, cărţi

împrumutate, evidenţa cheltuielilor, nume de prăjituri.

ÎNSEMNĂRI

Un alt jurnal pe eticheta căruia autorul notează titlul Însemnări datează

din 1 mai 1912. Acest jurnal cuprinde circa 300 de pagini din care 96 conţin

însemnări, următoarele fiind nescrise, cu excepţia cîtorva file răzleţe şi a

ultimelor pagini. La început notează o listă cu persoanele cărorasă le trimită din

primul său volum de debut Frămîntări, după care urmează cîteva notaţii, titluri

de nuvele şi schiţe din Reinhardt. Apar notaţii referitoare la viitorul roman Ion,

cum ar fi povestea lui Ion: " Am fost urgisit de toată lumea", apoi urmează o

descriere a satului care ne trimite la viitorul roman. Tot aici găsim referiri care

ne fac să credem că autorul se gîndeşte serios la marele lui roman Ion.

47

Avem mai multe dovezi clare care dovedesc că Rebreanu se gîndea foarte

serios la elaborarea unui roman inspirat din viaţa ţărănimii din Ardeal.

In paginile jurnaliere se referă adesea "greşala" făcută în tinereţe,dar şi la

multe alte oblidaţii, cum ar fi imposibilitatea lui de a participa la primul război

mondial alături de confraţii lui români. Acest lucru era imposibil datorită

faptului că era ofiţer în armata austro-ungară, fiind privit cu suspiciune de

ambele părţi. Românii credeau că e spion austriac, iar partea germană îl suspecta

ca spion, fiind luat ca prizonier pentru că a fost denunţat de către un prieten.

Conştient de faptul că avea de îndeplinit o misiune, aceea de scriitor, a reuşit să

fugă de sub escortă refugiindu-se la Iaşi. În lipsa celor dragi, la Iaşi se apucă de

lucru în mod serios.

48

DIN REFUGIU

Acest caiet alcătuit din 90 de file a fost sortit să devină un jurnal de

creaţie al unei opere inspirate din lumea satului, fiind abandonat, caietul

dobîndind alte rosturi literare.

După multe peripeţii, ajuns la Iaşi, el este înconjurat de neîncredere,

evenimentele de aici fiind relatate în romanul Calvarul. Personajul micro

romanului a devenit un alter -ego al scriitorului care a trebuit să moară pentru

ideiile lui, redînd posibilitate eroului Rebreanu să trăiască şi să ducă misiunea la

capăt, devenind creatorul de romane cu o operă răsunătoare. În acest caiet găsim

numeroase proiecte şi nuvele, cum ar fi proiectul romanului Ş arpele,

menţionînd numele real al protagoniştilor : St. O. Iosif şi Dimitrie Anghel, ambii

indrăgostiţi de Natalia Negru. Tot aici găsim multe proiecte care se ocupă de

problematica războiului cum ar fi: Ş treangul, viitorul germen al nuvelei I ţ ic

Ş trul, dezertorul sau ideea morţii care revine în mai multe schiţe ca o pasiune

pregătind încă de acum atmosfera romanului Pădurea Spînnzura ţ ilor.

RĂZLEŢE

Caiet de 104 de file intitulat Răzle ţ e adăposteşte schiţe din diverse etape

de creaţie, cele mai vechi datînd încă din Prislop.

49

Găsim aici aforisme, notaţii referitoare la teatru cum ne anunţă titluri ca Ş ase

sute de ani de la na ş terea lui Bocaccio şi alte diverse însemnări, titluri, coperţi,

sumare.

Vechea lui pasiune îl însoţeşte permanent, fiind preocupat în aceşti ani

cu editarea unor piese, care însă nu aduc succesul de mult dorit

Aceste fragmente de piese sînt adunate într-un caiet sub titlul

semnificativ TEATRU fiind scrise între 1908 şi 1916. Multe din aceste

fragmente au valoare pur documentară, contituind punctul de plecare a

romanului Ion . Aici găsim fragmente de piese sau piese mai puţin realizate.

50

Piesa Traiul prezintă o discuţie de familie fiind însă nerealizată în totalitate, cu

un limbaj greoi, fără o valoare artistică, fragmentul devenind plictisitor. O altă

piesă intitulată Lumea bozgoanelor ne oferă imaginea unei lumi bazată pe

credinţe oculte.

Alte fragmente cum ar fi Amantul din lună , Ve ş nicul îndrăgostit , Familia sînt

numai proiecte nerealizate. Mai complet se prezintă piesa Cadrilul - povestea a

doi pictori îndrăgostiţi de o femeie. Această piesă cunoaşte mai multe prelucrări.

Aceste caiete sînt foarte importante pentru cunoaşterea marelui romancier,

aducîndu-ne noutăţi despre tînărul scriitor care se afla la început de drum.

Aceste caiete ne dovedesc că Rebreanu se înscrie în categoria scriitorilor faber,a

acelora care muncesc multla la care fiecare şi pentru care fiecare pagină finită

reprezintă rezultatul unei teribile confruntări cu materia informă. Caietele lui

Rebreanu din tinereţe includ referiri la copilăria lui, proiecte de schiţe şi piese

de teatru, extrase şi reflecţii de lector, relatări din mediile scriitoriceşti, monstre

de limbă şi stil ori preocupări din timpul refugiului.

E aproape sigur că în afară de Eminescu, numai de la autorul lui Ion ne-a

rămas cel mai amplu material documentar privind propriul laborator de creaţie.

51

Fireşte sub aspectul preocupărilor creatoare în felul în care reţine din lecturi idei,

aforisme, ori sugestii, în felul în care-şi notează succint, telegrafic, Rebreanu se

întîlneşte cu un André Gide, cu Camus şi cu alţii, care indiferent de modalităţile

estetice au lăsat astfel de caiete.

Dacă deschidem de exemplu, caietele lui Camus descoperim pe marginea

lecturilor spicuiri şi adnotaţii din Shakespeare, Spinozza, Kikegaard, Musset,

Stendhal, Flaubert, Proust şi Kafka - însoţite de adontări.

Cum am remarcat acest fapt şi la tînărul de 23 de ani care trecea de la

Shakespeare şi Spinozza la Schiller, de la Heine şi Schopenhauer la Tolstoi şi

Gorki, de la Byron la Ibsen. De remarcat în cadrul lecturilor româneşti interesul

lui pentru Creangă, Sadoveanu şi Goga.

Din critica literară era interesat de opiniile lui Ibrăileanu, Taine, uneori

Lovinescu ale cărui idei devin puncte de reper cu urmări în întreaga lui orientare

viitoare.

Caietele lui Rebreanu capătă o altă semnificaţie clară şi sistematică. Avem

rarul privilegiu de a studia cum se produce o operă, cum se pregătesc marile ei

tensiuni, cum se aprind rînd pe rînd cuptoarele, cum se calculează şarjele cum se

învaţă o nemaipomenită meserie.

Căci Liviu Rebreanu al cărui geniu creator este mai presus de orice

îndoială, ne face aici demonstraţia unui adevăr nu totdeauna cunoscut, talentul

nu e izbucnirea spontană a unui foc de artificii; el implică şi muncă îngrozitoare,

uneori cumplit de lentă dureroasă pregătită să accepte şi eşecul, să reia totul de

la capăt să verifice să abandoneze stratul steril şi să caute iar filonul subţire ce-l

va conduce către zăcămîntul nativ.

52

JURNALELE SINGURĂTĂŢII

Omul care era mereu în centrul atenţiei ne mărturiseşte că la vîrsta de 42

de ani se simte singur.

Personalitate marcantă a culturii romăneşti în acea perioadă, încercuit de

prieteni dar şi de duşmani, se simte singur, nimeni şi nimica neputînd a-l

despărţi de acest sentiment al singurătăţii.

Lucru surprinzător este că atentul soţ, iubitorul tată, în ciuda aparenţelor

dintr-odată se simte singur. Chiar dacă va rămîne soţul ideal, tăticul cel mai bun,

el trece printr-o criză.

Ajuns pe culmile gloriei, fiind venerat, iubit, dar şi duşmănit de lume, el

îşi dă seama de unicitatea lui, de măreţia lui şi va trăi această criză a geniului,

singurătatea lui Hyperion în lumea terestră. Totuşi este mai norocos pentru că

călătoria lui prin această lume, înainte de a deveni o stea, avea o tovarăşă de

nădejde, o călăuză a vieţii lui zbuciumate.

De mic copil a fost învăţat cu singurătatea, mai întîi la şcoală, unde pleacă

de mic copil, revenind ca adult responsabil, capabil să lupte cu greutăţile vieţii

într-o lume necunoscută.

Cum ne spune în primele rînduri, acest jurnal este destinat a deveni un

colţ al liniştii, un refugiu din lumea înconjurătoare, un spaţiu unde are

posibilitatea de a fi cu el însuşi : " Încep acest jurnal cu gîndul să-mi spun aici

tot ce am în inimă şi-n suflet, o spovedanie pentru mine însumi, care altfel n-ar

fi posibilă " . ( 6,1 ).

53

Începe scrierea acestui jurnal în floarea vieţii, cînd a ajuns la concluzia

că: "...omul e o lume complectă şi puternic izolată de toate celelalte lumi

omeneşti ..." (6,2)

Are dorinţa de a scrie despre sine, despre fascinanta lui lume în care-şi

creează personajele dar şi intenţia de a nota lucrurile pentru a uşura sufletul.

Eugen Simion în eseul lui : Un om al procesului vorbeşte despre trei tipuri

de jurnale elaborate de scriitori. În prima categorie ar intra romanele indirecte -

şantiere de creaţie - cum ar fi romanele lui Mircea Eliade India ş i Ş antier . În

următoarea categorie include jurnalul " Ca aide memoire " ce ar reprezenta

cronica fragmentară a unui spirit care pune ideile mari în cărţi şi micile

întîmplări ale vieţii asemenea în caiete de uz intim. În fine a treia categorie e

reprezentată prin jurnale ca forme de creaţie indirectă.

După cum ne dăm seama jurnalul lui Rebreanu intră în categoria a doua,

păstrînd ideile mari pentru romane, făcînd notaţii ale evenimentelor mondene în

jurnalele lui de creaţie.

Deşi a creat sute de eroi şi eroine prin glasul cărora a avut posibilitatea să-

şi exprime toate gîndurile, a simţit totuşi nevoia să-şi creeze şi o platformă

proprie de mărturisire, o oglindă sinceră a tuturor trăirilor intimepa care să şi

lespună doar sieşi.

A avut dorinţa ca această lucrare să fie ca o autobiografie scrisă sub

marea lampă a conştiinţei sale. A vrut să se arate om pînă în cele mai lucide

adîncuri ale sale.

Spovedaniile lui Rebreanu nu sînt un jurnal în sensul lui Titu Maiorescu,

cu înregistrarea evenimentelor fiecărei zile şi nici o evocare în genul lui Iorga a

unei vieţi aşa cum a fost srisă la o anumită etapă a vieţii lui.

El deviază de la intenţia lui, pătrunzînd rareori în lumea interioară, în

problemele sufletului, lăsînd deoparte problemele conştiinţei şi ale creaţiei.

54

Avem aici imaginea unui om care trăieşte intens, avem chipul omului social şi în

mică măsură a creatorului, a Demiurgului care rămîne adînc ascuns.

Noi avem trei surse de cunoaştere a lui Rebreanu, fiecare aducînd o altă

ipostază a marelui romancier :

1. Ipostaza ştiinţifică oferită de ediţia operei care pune în

mişcare un aparat critic imens prin colaborarea lui Niculae Gheran şi a lui Puia

Florica Rebreanu.

2. Scrisorile şi mărturiile familiei, îndeosebi ale lui Fany şi

Puia .

3. Imaginea din jurnal care ne prezintă omul monden dar şi

creatorul în nopţile lui petrecute în faţa hîrtiei albe.

Jurnalul ne prezintă şi un Rebreanu modern, un gospodar. Se prezintă

aidoma unui ţăran cu ştiinţă de carte, omul care se ocupa cu mărunţişurile vieţii,

ca omul simplu care are deşertăciunea lumii.

Avem şi ipostaza creatorului cînd stă singur în faţă cu sine, aplecat în faţa

hîrtiei albe, ridicîndu-se la starea de geniu. Jurnalul este un document foarte

discutat, cum era şi întreaga lui viaţă după cum ne spune chiar el : " Am fost

scriitorul cel mai crunt atacat. Nu mi-a fost cruţat nimic ... un trecut tenebros

mi-a reproşat un ziar şi am vrut să scriu o carte despre acest trecut ....ar fi fost

o carte de amintiri o autobiografie ." ( 6,86 )

Dorinţa lui referitoare la publicarea operei numai după treizeci de ani

după moarte i-a fost respectată cu sfinţenie.

Umanizarea geniului prin publicarea documentelor particulare şi de epocă

este fertilă pentru înţelegerea largă a operei şi apropierea lui de uman. Orice

mare clasic se reprezintă nu numai cu o operă ci şi cu o personalitate, cum ar fi

personajul necunoscut din jurnalul lui Rebreanu.

După moartea lui Rebreanu, jurnalul a fost descoperit la locuinţa lui din

Bucureşti şi de la Valea Mare, primul volum apărînd în 1984 sub atenta îngrijire

55

a punctualului Niculae Gheran, fiind prefaţat de fiica marelui romancier. Acest

volum cuprinde pagini din anii 1927-1935, editorii urmînd cu pietate şi

scrupulozitate restituirea textului integral şi asigurarea informaţiei suplimentare

în comentarii utile.

Scris la etape diferite, pe caiete şi pe hîrtii izolate, au fost adunate încetul

cu încetul de Fany Rebreanu în mape distincte, urmînd mai tîrziu să fie legate.

Multă vreme lectura lor a fost o hrană sufletească pentru doamna Fany care era

fericită cînd descoperea o însemnare nouă sau cînd i se părea că desluşeşte mai

clar o însemnare redactată prea lapidar.

În anul 1916 începe brusc, la vîrsta de 31 de ani, scrierea jurnalului şi

sfîrşeşte aceasta în preajma morţii sale, la 1 septembrie l944 fără o concluzie ca

la Iorga.

Firul său nu e un fir continuu, din l916, odată cu intrarea României în

război, nemaiavînd notat nimic pînă în 1923, apoi din 1927 reîncepe seria

notărilor cu o succesiune aritmetică anuală constantă care se va continua pînă în

1944.

Se poartă o aprigă bătălie pentru recuperarea totală şi împărţirea corectă a

jurnalului. Părerile cercetătorilor sunt diverse .

Stancu Ilin vorbeşte despre două serii jurnaliere : una începută la 24

iunie l927 pînă la moartea lui şi o altă serie inaugurată în l916.

Puia Florica Rebreanu vorbeşte despre opt Caiete :

- Caietul 1 - 24 iunie 1927- 26 iunie 1932

- Caietul 2 - 27 ianuarie 1932 - 5 februarie 1941

- Caietul 3 - vineri 19 octombrie 1934 - miercuri 22 iulie

1941 şi 23 septembrie 1943 - 10 iulie 1944

- Caietul 4 - 10 iunie 1935 - duminică 27 august 1939

- Caietul 5 - 28 august 1939 - 9 august 1943

56

- Caietul 6 - însemnări de călătorie, datate între 7 martie

1928 şi 15 mai - 9 iunie 1929

- Caietul 7 - însemnări de călătorie, datate 4 ianuarie

1942 şi 24 mai 1943

- Caietul 8 - însemnări de la Teatrul Naţional la 2 februarie

1941 - 26 februarie 1942

Mihai Gafiţa susţine că în realitate există două jurnale : o serie intreruptă,

începută de patru ori : odată înainte de război şi de trei ori după război, urmat de

anii 1927-1928 şi a doua serie continuă care poate fi socotită jurnalul propriu-zis

serie numită de el ca atare, continuă pînă la 1o iulie 1944. Prima serie jurnalieră

include schiţe, notaţii literare, spaţii mari ocupate de notaţii din călătorii,

raporturi interpersonale pe care le avea ca preşedinte la Societatea Scriitorilor

Români, director al Teatrului Naţional din Bucureşti, dar şi ca reprezentant al

ţării peste hotare.

Jurnalul ne dezvăluie proporţiuni mari ale vieţii scriitorului, oferindu-ne

un portret al lui Rebreanu de autenticitate cum nu ne-au dat-o nici studiile

critice.

A doua serie jurnalieră, în opinia lui Gafiţa, e un "jurnal de bord" al

casei de la Valea Mare, o excepţională şi minuţioasă consumare a tot ceea ce

consumase micul lui univers rustic.

Sînt spovedanii ale sincerităţii omului care a fost marele scriitor,

luminîndu-se în mod direct atîtea fapte necunoscute din viaţa scriitorului,

precizări asupra tinereţii lui şi chiar asupra unor episoade în care Liviu Rebreanu

a avut de îndurat grele poveri asupra creaţiei sale literare, geneza şi modul de

scriere.

Găsim mărturisiri pe calea introspecţiilor şi amintirilor menţionate,

asupra activităţii sale ca animator şi conducător literar la revistele : "Mişcarea

Literară", "România Literară" şi la preşedinţia Societăţii Scriitoritorilor Români.

57

În legătură cu acestea romancierul relevă şi caracteristica întregii vieţi literare a

timpului, oameni şi editori, tineri şi bătrîni de la Brătescu - Voineşti la propria

lui generaţie Arghezi, Minulescu, Sorbul, Corneliu Moldovan, Nichifor Crainic,

cu care a avut înverşunate ciocniri, Perpesiciuss, Stamatiad, Aderca, Camil

Petrescu, pînă la Eugen Ionescu, solidarităţi şi adversităţi, polemici şi

maniferstări cordiale.

Demonstra orcărui om care îi sătea prin preajmă că se aflăîn faţa unui

bărbat capabil să simtă fericirea. Nu ameninţa şi nu se răzbuna,indifirent de

prilejuri care s-ar fi ivit.

Nu-şi permitea nici măcar ieşiriel mînioase .Era capabil să -şî lase oricînd

treburile spre a alerga în ajutorul unui confrate mai tînăr care era în faţa

greutăţilor începutului.

Nu suporta ideea obstacolelor în calea talentului şi nu era de acord că

tînării trebuie mai întîi să urmeze şcoala mizeriei.

Nu considera însă că talentul scuză totul,că între viaţă şi operă nu există

legătură. Rebreanu a fost cel dintîi care a iniţiat în mod public apărarea lui

Mihail Sadoveanu, atacat violent de elementele fasciste, prin poziţia sa aflîndu-

se mereu în centrul vieţii literare.

Cu numeroase şi dramatice detalii este înfăţişată şi activitatea prietenilor

pentru alegerea romancierului ca membru al Academiei, acţiune combătută

vreme îndelungată de Nicolae Iorga. Numeroase pagini sunt dedicate cu

58

precizări amănunţite actorilor şi actriţelor autorilor dramatici şi acelor două

treceri ale lui la Direcţia generală a teatrelor.

În anul 1927 găsim notaţii despre Arghezi şi Lovinescu : " Lovinescu

hotărît merge pe urmele lui Mihalache Dragomirescu cu deosebire că marea

lui încredere în sine şi orgoliul încearcă să le ascundă sub maniere civilizate ".

( 6,142 ). Totuşi este departe de a vorbi de rău pe adversari, avînd tăria să -i

respecte şi să-i aprecieze dacă sînt cu adevărat talentaţi.

Oglindesc în acelaşi timp şi numeroase călătorii aproape în toate oraşele

ţării dar şi peste hotare : în Norvegia, Anglia, Franţa, Spania, Germania,

Iugoslavia, Austria, Finlanda şi Suedia, notîndu-şi cu minuţiozitate toate cele

văzute şi îndeosebi lucruri cu caracter artistic, literar. Omul metodic şi plecat

mereu în călătorii, compune nişte dări de seamă extrem de meticuloase privind

traseul, peisajele, oamenii, vizite, spectacole, cheltuieli personale, viaţa socială.

Fiordurile norvegiene l-au impresionat îndeosebi. Itinerarele sînt detaliate şi ca

orar, apoi confortul cazării, meniul, compania şi altele.

Uneori face o simplă enumerare a obiectelor şi a oamenilor întîlniţi, cum ar fi :

" Mă scol la opt jumate mă cobor şi iau breakfast.... După masă numai cu

breaza vedem Buckhingam Palace, St. Paul' s Cathedrals, Westminster,

Parlamentul , Tower ". ( 6,179 ).

Atît ca demnitar cît şi ca romancier a înregistrat şi a analizat

îndeaproape viaţa politică a timpului notînd în ultimii ani perspectivele

transformărilor, dar fără ca el să se angajeze într-o tabără sau alta. Spirit intens şi

multilateral, Rebreanu s-a ocupat totodată de grădinărit, viticultură, horticultură,

astronomie, cinematografie, radio.

Jurnalul debutează promiţător pentru ca încetul cu încetul locul

introspecţiei să fie ocupat de socotelile gospodăriei, neîndoielnic mai presante

dacă ţinem seama de volumul însemnărilor. Bucuria de a fi dobîndit o casă pare

să explice mirajul noii aventuri a acelui care, un timp îşi abandonează

59

proiectele, atras de lumea reală, măruntă, de patima posesiunii unei bucăţi de

pămînt, văzută nu cu ochii artistului, ci ca sursă de existenţă. De aici ploaia de

cenuşă cu numărători de vite, de pomi, de răsaduri, de cîntărire a nutreţului, a

vinului, cu socoteala pîinilor şi a banilor pentru pălmaşi, cu urmărirea fătatului,

a vînzărilor şi cumpărărilor de orice fel. O bună parte din Jurnal a fost

scrisă la Valea Mare, unde pe lîngă urmărirea întregului proces economic al

unei gospodării, scriitorul a înregistrat şi marea frumuseţe a naturii, farmecul

primăverilor, melancolia toamnelor. între problemele de familie şi problemele

politice şi culturale îşi căuta refugiu pe care l-a găsit la Valea Mare. În aşa-zisul

Jurnal de vie găsim un alt Rebreanu, preocupat de gospodăria şi pămînturile

lui, făcînd notaţii meteorologice. Preocupările din Jurnal de vie par o voce a

eredităţii, exprimînd o nostalgie a spaţiului de unde vine.

Anii 1940-1944 sînt, poate, cele mai dificili din viaţa omului şi scriitorului

Liviu Rbreanu. Sufletul acestuia este asaltat de două surse de nelinişte ,

deopotrivă de grave:soarta neamului său, ameninţat în însăşi fiinţa sa de

evenimentele internaţionale, care se precipitau şi-i periclitau existenţa,şi soarta

omolui, din ce în ce mai încercat de boală şi de gîndul sîrşitului. Seismograf

sensibil, jurnalul sesizează cu exactitate cutremurele lăuntrice, tot mai dese şi

mai devastatoare care zguduie conştiinţa marelui scriitor.

Lupta între dorinţa de a-şi păstra credinţa în puterile binelui, într-un destin

ce trebuie să facă în cele din urmă dreptate ţării.Ultimile pagini de jurnal ,

publicate inedit în "Aiudul literar" de dr. profesor Mircea Cenuşă sunt foarte

importante. Ei încearcă să elucideze misterul legat de moartea marelui artist.

O largă parte în aceste spovedanii şi-a găsit mersul şi descrierea bolii - un

cancer pulmonar - , scrind pagini patetice cu un necontenit optimism adresate

îndeosebi soţiei şi fiicei, însemnînd peste opt sute de pagini, reprezentînd

deopotrivă drama şi adevărul vieţii şi gîndurile lui Liviu Rebreanu.

60

Era însă o fire cumpătată, sociabilă, exclusiv dăruită muncii lui literare şi

căldurii căminului. Ducea o viaţă de familie curată şi poate din aceste cauze se

arată curios faţă de bîrfele şi cancanurile din lumea artelor şi teatrelor.

Într-adevăr, pe cît de mult le-a iubit pe amîndouă, pe atît şi-a rezervat cu

cumpătare lungile ceasuri ale nopţii pentru trudnica elaborare a cărţilor pentru

obţinerea mijloacelor de a le oferi toate bucuriile vieţii. Bărbatul serios absorbit

de viaţa sa de familie, de pasionat soţ şi tată, precum şi de creaţie şi de slujbele

sale, găsea întotdeauna forţa necesară de a îndeplini toate aceste îndatoriri. Puia

este cea mai frumoasă şi cea mai bună fetiţă din lume. Puia va rămîne mereu

regina lui pe care o va iubi mereu şi o va ocroti.

Gospodarul, care din tinereţe îşi cumpănea cheltuielile, îi trimite la Paris

timp de doi ani, generoase burse lunare, plus alte sume pentru toalete,

îndemnînd-o mereu să nu se lipsească de nici o plăcere şi să nu facă economii.

Fany, devotata lui soţie are meritul de a fi o tovarăşă de nădejde care îi stă

alături la bine şi la rău. În călătoriile sale duce permanent cu sine imaginea celor

două femei iubite, fiind mereu preocupat de a le procura daruri dintre cele mai

interesante.

Jurnalul lui Rebreanu se prezintă ca un monolog interior, fiind reflexul

unei desăvîrşiri de solitudini. Trăind într-o mare încordare, presat de dorinţa

însetată de a scrie, de a se spovedi, el începe să se spovedeasca viitorimii

deschizînd paginile jurnaliere cu sentimentul unei adevărate evadări din lumea

înconjurătoare.

Notaţiile de la o zi la alta ba au caracterul unor meditaţii asupra realităţii

înconjurătoare cu toate răsfrîngerile în lumea conştiinţei sale, ba au valoarea

unui seismograf înregistrînd mersul evenimentelor exterioare.

Citirea jurnalului ne oferă o posibilitate de a trece puntea între adevăratul

om şi scriitorul cel mai crunt atacat. Textele respiră autenticitate, prezentînd

lumea exterioară fără distorsiuni, oferindu-ne imaginea unei societăţi zguduite, o

61

societate al cărei membru este şi el, participînd activ la evenimente mondene.

Chiar dacă nu-i făcea plăcere de loc, este o figură marcantă a lumii culturale.

Socotea ca o pierdere orice clipă pe care nu a petrecut-o în faţa biroului de scris.

Aflat în faţa paginilor albe, cu intenţia de a-şi înşira cele mai tainice

gînduri şi sentimente, este împiedicat să se destăinuie pe deplin datorită unei

anumite cenzuri interioare, care îi retează impulsul iniţial, cuvîntul ce urmează a

fi aşternut pe hîrtie. Totuşi trecea peste acest lucru, fiind impulsionat de dorinţa

de a ajuta, aleargă de dimineaţa pînă seara, rezolvă problemele altora, ţine

conferinţe în ţară, fiind un ambasador cultural peste hotare. El ne oferă

informaţia crudă, fără selecţie, rămînînd mereu sincer.

De aceea tema sincerităţii apare ca un lait motiv atît în jurnal cît şi în alte

însemnări cu caracter personal : " Însemnările pe care le voi face aici aş dori să

fie o încercare de pătrundere în mine însumi, lentă, necruţătoare, şi de o

absolută sinceritate . " ( 6,1)

Vorbeşte despre oameni, despre locuri vizitate, ne împărtăşeşte gîndurile

lui respectînd mereu principiul călăuzitor, sinceritatea : " Sinceritatea e

calitatea de căpetenie a scriitorului adevărat. Sinceritatea faţă de sine, din care

izvorăşte sinceritattea faţă de artă " ( 26,376 )

Sinceritatea ca o condiţie fundamentală, este evident complementară cu

scrupulul desăvîrşit de a nu aşterne pe hîrtie decît adevăruri esenţiale. De aici

provine refuzul oricărei subiectivităţi în ceea ce priveşte viziunea proprie a

scriitorului : " M-am sfiit totdeauna să scriu pentru tipar la persoana întîi.

Hiperbolizarea aceasta a eulu, rămăşiţă anacronică de la romantici care, ei şi

atunci, puteau să se creadă buricul pămîntului, mi se pare puţin ridicolă".

(26,378)

Rebreanu este atît de mult urmărit de problema sincerităţii, deoarece îşi dă

seama pe deplin că tocmai activitatea sa creatoare este sfera în care nu poate

fugi de sine însuşi. Propria lui experienţă confirmă faptul că opera artistică pune

62

în lumină un gen de adevăr care nu poate fi contestat decît dacă punem sub

semnul întrebării întreaga lui operă.

Ne apare în aceste jurnale şi ca un bun contabil, cîteodată avînd impresia

că jurnalul nu este altceva decît un simplu caiet contabil, notînd cu exactitate

cheltuielile, veniturile, cîteodată procedînd la fel şi cu oameni, notînd cînd i-a

văzut, ce a făcut, cu cine a luat masa.

Mecanismul creativităţii, mai exact spus al propriei sale creaţii se impune

prioritar în jurnal. Elaborarea romanului cuprinde după opinia lui o parte

exterioară sub care înţelegem toate planurile, organizările, pregătirile, dar are şi

o parte interioară care este indefinibilă, partea creativităţii. Din Jurnal avem

confirmarea a ceea ce se bănuia la lectura romanelor, scrisul pentru el fiind o

mobilizare impresionantă de forţă.

El nu are un limbaj artistic gata făcut şi nu are nici uşurinţa de a găsi

limbajul adecvat. Liviu Rebreanu aparţine categoriei de scriitori care nasc greu

operele lor cum ar fi : Creangă, Caragiale, Slavici.

Rebreanu dă de fiecare dată o adevărată bătălie pentru cucerirea fiecărui

cuvînt, trage la jug şi la urmă iese la iveală ceva imens şi masiv, fără sclipire,

rezultatul fiind o proză masivă şi cenuşie.

El începe scrierea prin a-şi lua note din viaţă după care urmează

complicatul mecanism al creativităţii cum recunoaşte el. Prin modul de a lucra,

Liviu Rebreanu se aseamănă cu I. L. Caragiale, despre care el spune că va

rămîne singurul înaintaş de neîntrecut. Caragiale spune fiului său :" Eroii mei

mă persecută. Forfotesc în mintea mea. Vorbesc ..... Le văd gesturile; le aud

cuvintele. Dar nu ştiu exact ce spun, nici ce vor face şi pe urmă m-apuc să

scriu, să-i las să -şi spuie singuri plînsul " (23,4) Cam un astfel de mecanism

avem şi la Liviu Rebreanu.

Jurnalul ne oferă imaginea unui Rebreanu care trăieşte la o temperatură

greu de bănuit, actul creator în care se implică aproape la modul fizic total.

63

Ţinuta sobră a maestrului ascunde zbuciumul autentic al artistului. Capacitatea

de notaţie rapidă de tip jurnalier ar fi prin urmare definitară faţă de puterea sa

de observaţie. El avea nevoie de o observaţie pătrunzătoare şi de mult timp

pentru a-şi găsi expresia optimă, rămînînd scriitorul care elabora greu, dar ceea

ce făcea devenea o adevărată capodoperă.

Rebreanu nu vedea în scris o jucărie agreabilă pentru el, arta constituind

rezultatul unui angajament personal provenit din atitudinea sa de umilinţă în

faţa măreţiei cosmice contemplate : " Pentru mine arta, zic artă şi mă gîndesc

mereu numai la literatură - înseamnă creaţie de oameni şi viaţă. A crea oameni

nu înseamnă a copia după natură indivizi existenţi. Asemenea realism sau

naturalism e mai puţin valoros ca o fotografie proastă..." ( 26,387 )

Procesul creator la Rebreanu are drept punct de pornire nevoia de a se

depăşi şi de a se proiecta într-o altă realitate de sine stătătoare. Jurnalul ne

dezvăluie un om complex, capabil de a conduce, un creator chinuit prin durerile

facerii şi un glanetaş cu ştiinţă de carte.

În afara notaţiilor referitoare la crearea romanelor sînt puţine amănunte

care ne dezvăluie omul interior; lipsind în totalitate trăirile dramatice şi puţinele

care sînt se referă la familia lui cu care nu ţinea contactul pentru că ei numai

cer şi în schimb nu dau nimic, nici măcar înţelegerea şi iubirea semenului .

Deşi bogăţia de informaţii pe care ne-o oferă în jurnal pare să contureze

imaginea unui jurnal tradiţional, în centrul atenţiei rămîne totuşi creaţia, dar

fiind departe de a deveni un jurnal intim, jurnalul lui va păstra caracterul de

jurnal - instrument de lucru.

O parte a criticii susţine că această creaţie a lui Rebreanu se prezintă ca o

lucrare romanescă eşuată., însuşi Rebreanu recunoaşte că : " Nu e o formulă de

roman. Jurnalul intim preţuieşte ca un document sufletesc nu ca artă. Un jurnal

intim poate fi uneori mai important decît un roman şi poate interesa ca

atmosferă de laborator , de lucru ." ( 26,372 )

64

Jurnalul lui Rebreanu rămîne dovada unei vieţi pline, autorul încercînd

deschiderea eului său prin acest jurnal. El va reuşi în încercarea lui de a oferi

semenilor ce e mai bun din viaţa unui om hărţuit. Avem posibilitatea de a

cunoaşte chipul unui mare om şi soluţia aleasă de el, aceea a retragerii din

vălmăşagul socio-politic, retragere care n-a fost niciodată completă.

Nu este un spectator, ci participă la viaţă, devenind omul simplu, chinuit de

grija fiecărei zile.

Prin publicarea jurnalului se deschide o fereastră către intimitatea

scriitorului, fereastră mult aşteptată de către cititori şi apropiaţii săi.

Cartea e o mărturie, dar valabilitatea ei pe plan literar este bine stabilită. Orice

document uman poate fi interesant în sine. A face însă ca o relatare să fie

pasionată este orice s-ar spune, o artă.

Creatorul de geniu al unei lumi memorabile prin autenticitatea trăirilor,

prin colosala ei vitalitate se sfieşte să se prezinte pe el însuşi. Cu toate

meandrele vieţii sale, viaţă neînchipuit de palpitantă, concurînd adesea prin

dinamismul şi arderile ei cu însăşi opera lui. Este ca un mare comandant de oşti,

obligat să povestească bătăliile pe care le-a cîştigat pe cîmpul de luptă.

Cînd este vorba de a spune totul despre sine, el se ascunde în spatele unor

fapte nesemnificative. Desigur oricărui scriitor îi este mai la îndemînă să-şi

judece eroii decît pe sine însuşi, dar totuşi în cazul lui Rebreanu tentaţia de a se

spovedi a existat.

În împrejurări dificile, dorind să dezvăluie avatarurile vieţii lui, se

încuraja cu deosebită luciditate pe drumul unei obiectivităţi depline :" Scriitorul

trebuie să ştie că viaţa lui întreagă nu poate avea ascunzişuri nici taine, nici

menajamente. Mai curînd sau mai tîrziu, toate se vor da pe faţă ... prin hîrtiile

lui vor socoti oameni diferiţi, indiscreţi. Discreţia scriitorului în viaţă e inutilă.

" ( 26,384)

65

Aflat între vis şi realitate el încearcă mereu să dea Cezarului ce-i a

Cezarului şi lui Dumnezeu ce e a lui Dumnezeu, încurcîndu-se uneori în plăţi în

dauna omului sau a creatorului. În jurnal găsim surprize la tot pasul obligîndu-te

să revii asupra celor ce-ţi păreau pînă mai ieri cunoscute.

Adevărul trebuie rostit, alminteri viaţa lui Rebreanu ar concura cu un

libret de operetă, mărginindu-se la datele manualului şcolar aşa cum îl

cunoaştem.

Ca şi opera, biografia lui Rebreanu ne oferă puţine indicii asupra celor ce

s-au petrecut în adîncul fiinţei sale, atunci cînd se afla faţă în faţă cu sine însuşi.

Caietele de creaţie cît şi seriile jurnaliere se prezintă ca documente de o valoare

inestimabilă, venind în completarea operei beletristice. Aici găsim primii

muguri ale viitoarelor romane. Putem spune că cele două segmente ale operei

lui Rebreanu se prezintă ca o unitate bine închegată, Ion nu ar exista fără

schiţele din caietele începuturilor, iar jurnalul nu ar exista dacă nu ar fi

Răscoala, Crăi ş orul, Adam ş i Eva, Ciuleandra , care i-au adus omului Rebreanu

faima şi posteritatea literară.

În Jurnale şi Caiete descoperim un om superior, avînd mereu tăria de a

lupta şi de a ierta. Puterea şi răbdarea de a aştepta devin trăsăturile caracteristice

a omului Rebreanu.

Rebreanu, prin tot ce a scris, prin modul în care a trăit, cu sufletul lui

înalt rămîne o stea în lumea stelelor. Va rămîne mereu ca o comoară, o esenţă

pură, stîncă necioplită de vreo tristeţe, rezistînd mereu prin intermediul operelor

de valoare inegalabilă.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

66

OPERA SCRIITORULUI

1.Rebreanu, Liviu- Adam ş i Eva, Bucureşti, Editura Minerva, 1989,p.245

2. Rebreanu, Liviu -Amalgam, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1976,p.368

3.Rebreanu, Liviu -Caiete ,Cluj-Napoca, Editura Dacia,1974, p.520

4.Rebreanu,Liviu -Ciuleandra, Bucureşti, Editura Minerva,1976, p.168

5.Rebreanu,Liviu-Ion, Bucureşti, Editura Minerva, 1974, p.565

6.Rebreanu,Liviu -Jurnal, Bucureşti, Editura Minerva,1984, p.518

7.Rebreanu,Liviu - La lumina lămpii, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, p.350

8.Rebreanu,Liviu - Mărturisiri, Bucureşti, Editura Militară,1986, p.271

9.Rebreanu,Liviu - Opere -vol.XV, Bucureşti, Editura Minerva,1991, p.527

10.Rebreanu,Liviu - Pădurea spînzuraţilor, Bucureşti, Editura Fundaţiilor

Culturale,1992, p.320

11.Rebreanu,Liviu - Răscoala, Timişoara, Editura Facla, 1987, p.512

REFERINŢE CRITICE

12AL.D.- Jurnalul lui Liviu Rebreanu, în "Convorbiri literare",nr.3/ 1984

13.Baltazar, Camil - La ţară la Liviu Rebreanu, în"Tineri scriitori",nr3/1956

14. Cenuşă, Mircea - Liviu Rebreanu director al Teatrului Naţional, în "Aiudul

Literar",1994

15. Cenuşă, Mircea - Ultimile pagini de Jurnal, în "Aiudul Literar"nr.10/1997

16.Ciuchindel,Constantin - Liviu Rebreanu ofiţer la Gyula, în "Revista de istorie

şi teorie literară" nr.2/ 1983

17.Ciopraga,Constantin - Caietele lui Liviu Rebreanu,în "Cronica" nr.18/1973

18. Cioculescu,Şerban - Mărturisiri literare, în "România literară", nr 35/1981

19. Cioculescu,Şerban -La lumina lămpii, în "România literară", nr34/1981

20.Cosma,Anton - Jurnalul lui Liviu Rebreanu, în "Vatra", nr.2 /1985

21.Domokos Sámuel - Pe urmele lui Liviu Rebreanu la Gyula, în "Steaua" nr 6

/1982

67

22.Eftiniu, Victor - George Coşbuc şi Liviu Rebreanu, în "Steaua" nr 6 /1982

23.Fanache,V.-Jurnalul lui Liviu Rebreanu , în "Steaua" nr. 4 /1984

24.Gafiţa, Mihai - Un document inedit, jurnalul lui Liviu Rebreanu în

"Luceafărul" nr.16 /1973

25. Gheran, Niculae - Tînărul Rebreanu, Bucureşti, Editura Albatros , 1986,

p.476

26. Gheran, Niculae -Amiaza unei vieţi, Bucureşti, Editura Albatros,

1989,p.406

27. Gheran, Niculae - Rebreanu, jurnal,în "Steaua",nr.11/1970

28.Iliescu,Ion - Contribuţi la cunoaşterea lui Liviu Rebreanu, ,în Steaua",nr2

29.Ilin ,Stancu -In atelierul de creaţie, Bucureşti,Editura Minerva, 1985,p.283

30.Ilin, Stancu -Liviu Rebreanu în Agora, Bucureşti,Editura Minerva,

1988,p.260

31. .Ilin ,Stancu - Spovedanii, în "Transilvania" ,nr.6/1972

32. Liu, N.- Din popasurile europene ale lui Liviu Rebreanu, în "Manuscriptum"

nr.3/1973

33. Liu, N.- Din popasurile europene ale lui Liviu Rebreanu, în "Manuscriptum"

nr.3/1973

34. Liu, N.- Centenarul Ibsen, în "Manuscriptum" nr.3/1973

35. Liu, N.- Din popasurile europene ale lui Liviu Rebreanu, în "Manuscriptum"

nr.2/1970

36.Lefter, Ioan Bogdan - Rebreanu -jurnal în "Vatra"nr.10/1983

37.Lupu,Ştefan - Anii de şcoală a lui Liviu Rebreanu la Bistriţa în "Steaua"

nr11/1970

38.Vasile,Netea - Patosul mărturisirii, în "Manuscriptum"nr. 2/1972

39.Oarcăşu, Ion - Rebreanu şi cultul anonimatului, "Tribuna"nr.48/1970

40. Ornea, Z. - Rebreanu,călătorul şi conferenţiarul ,în "România

literară"nr.9/1992

68

41..Philiphide, Al. A - Metropole, în Adevăr literar şi artistic, nr566/1931

42.Popa, Mircea - Misteriosul Rebreanu al începuturilor ,în"Tribuna"nr.52/1973

43. Rachieru,Adrian Dinu - pe urnele lui Liviu Rebreanu, Bucureşti, Editura

Sport-Turism, 1986, p.280

44. Raicu, Lucian - Liviu Rebreanu, Bucureşti, Editura Minerva, 1967,p.372

45. Rebreanu,Fany - Cu soţul meu, Bucureşti, Editura pentru

literatură, 1963,p.248

46.Rebreanu,Puia Florica - Zilele care au plecat, Bucureşti, Editura pentru

literatură,1969 p.366

47. Rebreanu, Tiberiu - Merinde pemtru calvarul gloriei, în "Flacăra"nr.7/1985

48. Seghişteanu,V - Liviu Rebreanu conferenţiar la Oradea,în "Familia" , nr.

9/1969

49.Streinu, Vladimir- Pagini de critică literară vol.III ,Bucureşti, Editura

Minerva, 1974,p.487

50.Sora,Mariana - Adevăr ş i fic ţ iune ,în "Viaţa românească", nr.11/1976

51.Verdeţiu, N - Liviu Rebreanu în confesiuni, în "România literară", nr 5/1986

52. Zaciu,Mircea - Lecturi ş i zile, Bucureşti, Editura Eminescu, 1975,p. 263

53. XXX - Liviu Rebreanu după un veac, Cluj -Napoca, Editura Dacia, 1975,

p.487

54. XXX - Amintiri despre Liviu Rebreanu, Iaşi, Editura Junimea, 1985,p.240

Notă:In text prima cifră reprezintă lucrarea citată iar cifra a doua, pagina

la care se găseşte citatul.

69