Fondat la 15 martie 1876

www.revistatimpul.roRevistă de cultură contemporană n Serie nouă n august 2016 n 24 pagini n 5 lei n Se distribuie în

Daniel Şandru

Memoria Reginei Ana şi fractura logică a minţii colective

CRONICI 14

Cosmin CiotloşDer liebe Gott steckt im Detail (Opera poetică, Emil Hurezeanu) n

ACTUALITATEA LITERARĂ 23

INTERVIU 12‑13

Această ediţie conţine suplimentul dedicat Reginei Ana a României (in memoriam) n

Poezia generaţiei ’90. Extinderea domeniului lupteiPagini coordonate de Radu VancuOpinii semnate de Teodora Coman, O. Nimigean, Andrei C. Șerban și Ioan Șerbu n

FOCUS 4‑5

Bucharest‑Princeton in Early Modern PhilosophyPagini coordonate de George BondorOpinii semnate de Vlad Alexandrescu, Irina Georgescu, Doina Hendre Biro și Dana Jalobeanu n

FILOSOFIE 6‑7

Trecerea în eternitate a Reginei Ana, moment extrem de dureros pen­

tru Familia Regală, aflată la ceasul sărbătoririi Jubileului de 150 de ani de

la fondarea Coroanei Române, a suscitat în spaţiul public o dezbatere referitoare la o temă deosebit de importantă, în contex­tul unei asumări oneste a istoriei. E­ade­vărat, poate că această dezbatere nu ar fi trebuit să se suprapună clipelor în care, alături de membrii Casei Regale, românii ar fi trebuit mai curând să facă doar un exerciţiu de recuperare a memoriei. Unii, e drept, au făcut­o. Alţii, dând din nou curs maniheismului genuin al spaţiului social românesc, au găsit de cuviinţă că, încă o dată, Familia Regală trebuie înfierată. Nu a fost de­ajuns comunismul. Nu a fost de­ajuns ceea ce li s­a întâmplat membri­lor acesteia, în special Regelui Mihai I, în postcomunismul imediat, acela al „demo­craţiei originale”. Dar, sigur, nu aceste lu­cruri sunt de judecat aici, ci faptul că, și în cadrul acestei dezbateri purtate în ju­rul doliului și al memoriei Reginei Ana, a reieșit încă o dată fractura logică a minţii noastre colective.

Spuse simplu, lucrurile stau în felul următor: la 18 decembrie 2006, cu mult

mai târziu decât s­ar fi cuvenit, președin­tele României, la acea dată Traian Băsescu, condamna în numele statului român, de la tribuna Camerelor Reunite ale Parlamen­tului, regimul comunist. Mai exact, în dis­cursul său prilejuit de prezentarea Rapor­tului Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, preșe­dintele sublinia: „Ca șef al statului român, condamn explicit și categoric sistemul co­munist din România, de la înfiinţarea sa, pe bază de dictat, în anii 1944­1947, și până la prăbușire, în decembrie 1989. Luând act de realităţile prezentate în Raport, afirm cu deplină responsabilitate: regimul co­munist din România a fost ilegitim și cri­minal (subl. m., D.Ș.)”. Mai mult decât atât, reprezentantul statului român – întrucât, sub raport istoric, asta contează în primul rând, iar nu persoana ca atare – specifica faptul că, printre „principalele acţiuni cri­minale menţionate în Raport”, care trebuie preluate ca argumente pentru condamna­rea comunismului, se numără și  „distru­gerea partidelor politice și a continuităţii constituţionale a statului român, prin ab­dicarea forţată a Regelui Mihai (subl. m., D.Ș.)”. Avem, pe de o parte, această poziţie oficială a statului român, care admite, în context, că regimul comunist s­a instaurat

ilegitim, prin distrugerea ordinii  consti­tuţionale, adică prin renunţarea, pur și simplu, fără ca acest lucru să fi fost decis printr­un referendum, la Constituţia din 1923 și, astfel, la monarhie. Avem, pe de altă parte, deplina ignoranţă în materie a celor care, bazându­se doar pe sofisme, resping ab initio orice dezbatere privind forma statului român, de parcă republica ar fi existat dintotdeauna și nu ar fi fost instaurată în mod ilegitim de către un re­gim, cel comunist, condamnat oficial drept ilegitim și criminal. Există deci o fractură logică ce bântuie mentalitatea noastră co­lectivă, iar nașterea și dezvoltarea sa sunt direct legate de mistificarea istoriei, incul­cată cu asiduitate, prin propaganda comu­nistă și postcomunistă orientată împotriva Casei Regale, în spaţiul public românesc.

Avem aici, din punctul meu de ve­dere, aspectul nodal din care dezbaterea pe această temă ar trebui să înceapă, dacă este să fim interesaţi să ne recuperăm, în mod onest sub raport intelectual, istoria.

(Acest articol este asumat de autor exclusiv în calitatea sa de director onorific

al revistei Timpul și nu reprezintă punctul de vedere al nici uneia

dintre instituţiile și/sau organizaţiile la care este angajat sau afiliat)

Anul XVI Nr. 209

Vasile Ernu:„Generaţia studenţiei mele, a anilor ’90, a devenit astăzi cinică și depresivă, pentru că visele ei i s‑au întors împotrivă” n

Claudiu Komartin2000‑2016. O recapitulare n

5 948492 050088 80061

www.revistatimpul.ro august 2016

Conturi deschise de Filiala București a O.A.R.

Cont în lei:Banca Raiffeisen, sucursala Victoria:IBAN:RO43 RZBR 0000 0600 1676 3741BIC: RZBRROBU

Cont în Euro:Banca Raiffeisen, sucursala Victoria:IBAN:RO42 RZBR 0000 0600 1676 3759BIC: RZBRROBU

Director onorific:Daniel Şandru

Redactor‑şef:George Bondor

Redactor‑şef adjunct:Gabriel Cheşcu

Colegiul de redacţie:Ștefan Afloroaei, Al. Călinescu, Daniel Condurache, Liviu Leonte, Dan Petrescu, Alexandru Zub

Editori coordonatori:Sorin Bocancea, Radu Vancu, Andrei Giurgia, Adina Scutelnicu

Rubrici permanente:Mioara Anton, Maria Bilaşevschi, Emil Brumaru, Bogdan Călinescu, Cosmin Ciotloş, Dragoş Dascălu, Lucian Dîrdală, Stelian Dumistrăcel, Claudiu Komartin, Teodora Manea, Angelo Mitchievici, Roxana Patraş, Dan Pavel, Lavinia Maria Pruteanu, Dana Țabrea

Redacţia:Cornelia Păduraru (tehnoredactare), Rodica Crîşmaru (grafică), Andrei Cucu (fotoreporter),Roxana Petraru (PR & editor web)

Responsabilitatea opiniilor exprimate în paginile revistei aparţine autorilor.

Redacţia şi administraţia:Strada Petru Rareş, nr. 2, Iaşi – 700126Tel.: 0040 (232) 277998

Marcă înregistrată la OSIM cu nr. 90797ISSN–L 1223 – 8597ISSN 1223‑8597

E‑mail: redactie@revistatimpul.rowww.facebook.com/RevistaTimpul.ro

Revistă de cultură contemporană editată de Asociaţia Revistei TIMPUL şi susţinută de Grupul Editorial Adenium.

Publicaţie decorată de Preşedinţia României cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, categoria F, „Promovarea culturii” (Decretul nr. 471/2016).

Această ediţie apare cu sprijinul Consiliului Judeţean Iaşi şi al Ministerului Culturii.

Donează în conturile campaniei pentru salvarea casei lui Enescu din Mihăileni, judeţul Botoșani:

2 | ACTUALITATE

Peisaje sonore montane la Smida Jazz Festival

Vineri seara, primele acor­duri de jazz  contempo­ran au însoţit soarele spre

apus în concertele trupelor  ro­mânești Essential Notes și Arcuș Trio, urmate de experimentele electronice labirintice ale grupu­lui Loop Doctors din Budapesta. Ilhan Ersahin Istanbul Sessions i­a răpit pe dansatorii nocturni de la Smida într­un zbor muzical hipnotizant, purtându­i prin pa­saje dintr­un Istanbul mai puţin cunoscut. Ritmurile robuste, pă­mântene ale bateristului Turgut Alp Bekoğlu și ale basistului Alp Ersonmez s­au împletit firesc cu frazele muzicale seducătoa­re, spontane și complexe ale sa­xofonistului Ersahin și ale per­cuţionistului Izzet Kizil (uneori, saxofonul a alunecat în scurte intonaţii balcanice, omagiu adus locului din care a pornit călăto­ria). Totul a fost frumos. Zborul a luat sfârșit cu aproape o oră mai târziu decât era planificat, iar Smida cred că a dormit un somn lin în ce mai rămăsese din noapte. Noi cu siguranţă am vi­sat frumos, iar dimineaţa urmă­toare am reușit să schimbăm câteva vorbe cu Ilhan Ersahin înainte ca trupa lui să părăsească munţii. Acesta ne­a împărtășit câteva dintre gândurile lui des­pre Smida, despre concertele din România și muzica din munţi.

Sâmbăta s­a scurs până la concerte printre ateliere de per­cuţie, povești despre copilărie și scriitori cu Matei și Filip Florian, probe de sunet la scena din faţa pădurii și puţină ploaie. Timișo­renii de la Exit Oz au început seara cum nu se putea mai po­trivit,  în tonalităţi sumbre, de munte îndepărtat. Ca întotdea­una,  provocarea cea mai mare din timpul concertului trioului Sebastian Spanache a fost să nu te lași hipnotizat de zborul mâi­nilor bateristului Radu Pieloiu. Trupa a interpretat și câteva pie­se noi, spre bucuria manifestă a celor care au așteptat de mult timp un nou album al grupului timișorean.

Seara s­a încheiat în atmos­fera cinematică realizată de fran­cezii de la Uptake Quartet și de

formaţia trompetistului german Studnitzky, un final din care cei din Smida cred că au alunecat în vis fără prea mari probleme. Cu doar câteva ore înainte, Filip Florian vorbea despre forţa cu care devenim fascinaţi de realită­ţile alternative pe care, ca  scrii­tori, ni le creăm în universul lite­rar. Devenea clar că discuţia era în același timp și despre mag­netismul serilor de la Smida: în lumina difuză de după concert puteai descifra siluetele unora care au rămas pe loc, cu privirile aţintite la scena goală. Încă nu aterizaseră.

Ilhan Ersahin:„România are ceva special, o simt ca pe ceva foarte viu”

Aţi mai fost în România de patru ori. Cum simţiţi reîn­toarcerea?

Da, am fost de două ori la Gărâna Jazz Festival, lângă Ti­mișoara. E minunat. Îmi place foarte mult România. Îmi plac multe dintre locurile din lume unde călătoresc, dar România are ceva special, o simt ca pe ceva foarte viu. Îi percep pe oa­meni ca fiind curioși și intere­sanţi. Uneori, merg în câte o ţară care este mai conservatoare, dar aici oamenii sunt cu adevărat deschiși.

Într­adevăr, ieri seară to­tul a fost foarte viu…

Da, a fost cu adevărat o  at­mosferă minunată. De fiecare dată când am cântat aici, a fost atmosferă frumoasă.

Muzica dumneavoastră pentru acest proiect provine din Istanbul și New York. Exis­tă și ceva din Europa de Est care v­a inspirat?

E compus de mine și abia apoi este amestecată cu acestea. Desigur că maniera în care in­terpretez solourile, mai ales cu trupa de acum, are o tonalitate un pic balcanică, un parfum ușor turcesc. Însă nu am învăţat nici­odată propriu­zis muzica turcă. Pentru mine, este vorba mai de­grabă despre exprimarea unui sentiment. Știţi cum interpre­tează unii cântecele tradiţionale sau cum fac versiuni noi ale cân­tecelor tradiţionale? Pe mine nu asta mă interesează. Apreciez ceea ce fac ei, dar sunt interesat mai curând să îmi găsesc pro­pria muzică – și muzica noastră, în trupa cu care cânt. Apoi, de­sigur că, dacă Izzet cântă la dar­bouka, acest lucru dă un anumit sentiment, iar cei care îl ascultă îl au și ei. E un sentiment nu in­telectual, ci pur emoţional. Dar aceasta diferă de la o zi la alta. Uneori este ca acum, dar în alte zile iese mai puţin. Depinde de locul în care cânţi. Când cânţi în locuri în care percepi că publi­cul simte asta, poate iese mai mult „estic” sau „balcanic”, tot

așa cum alteori poate ieși mai mult blues.

Deci contează unde cânţi…Da, contează foarte mult.

Cred că, în urmă cu doar două săptămâni, în Franţa, am cântat foarte diferit de cum am cântat ieri aici.

Vă place să cântaţi mai mult în sală decât afară?

Pentru mine, asta nu e foarte important. Mult mai importantă este atmosfera. Contează ceea ce simţim, indiferent dacă este înăuntru sau afară.

Cum a fost să cântaţi în munţi? V­a plăcut la Smida?

Ieri a fost ceva magic. Ne pare foarte rău că nu putem sta și în această seară. Publicul s­a simţit foarte liber, mulţi au dan­sat și a fost foarte frumos ori de câte ori cineva a venit aproape de scenă și a început să danseze. La Gărâna este o atmosferă ase­mănătoare. Cu toate acestea, e un festival cu tradiţie, de aceea publicul așteaptă acolo mai mult jazz. Festivalul de aici este tânăr și ieri m­am simţit excelent.

Aţi cântat sau aţi colabo­rat cu artiști români?

Nu, dar un DJ pe nume Bog­dan a mixat adesea în clubul meu („Nublu”) și am devenit prie­teni. Între timp, s­a întors la Bucu­rești. Cu alţi artiști români nu am colaborat.

Ce urmează în viitorul apropiat, după Istanbul under­ground?

Am încheiat două albume, dar cu alte proiecte. Unul este îm­preună cu muzicieni brazilieni și sună mai degrabă ca o trupă de rock psihedelic, cu un chitarist și un basist, unde cânt mai mult la clape. Al doilea proiect este făcut în New York, împreună cu muzi­cieni experimentaţi de jazz. Este mai cinematic, asemenea unui soundtrack pentru un film, dar și mai slow, ca o muzică supra pusă firesc unor peisaje montane.

Oana Pop

La finele lui august, muzica a reîntâlnit muntele în prima ediţie a Smida Jazz Festival, din inima Parcului Natural Apuseni. Timp de două zile, cele opt trupe invitate au cufundat păşunea

cătunului Smida în cele mai potrivite peisaje sonore.

nr. 209 www.revistatimpul.ro

ACTUALITATE | 3

Festivalul de Film Istoric Râşnov – o Revoluţie prin Evoluţie

Îl putem numi „festivalul filmelor deştepte”. Îl putem caracteriza prin atmosfera degajată şi invitaţii carismatici. Ceea ce ne rămâne în minte, înainte de toate, este chiar tema ediţiei din acest an: (R)Evolution. Au fost 10 zile în care oraşul Cetăţii Râşnov a primit o forfotă „istorică”, pe măsura invitaţilor din program, a concertelor în aer liber şi a filmelor difuzate şi dezbătute. Aerul nopţilor de munte a făcut numai bine şi a fost de bun augur discuţiilor târzii dintre lectori şi studenţii Școlii de Vară; imediat ce se terminau dezbaterile şi filmele,

după o pauză cu pâine aburită de casă, se scoteau din cuptor şi ideile care păreau că ar putea salva lumea chiar de la poalele Cetăţii Râşnov. Nu întâmplător, sloganul festivalului este: „Ca să înţelegi ce ţi se întâmplă”.

Cocktail-uri culturale aprinse la FFIR 2016

Cocktail­urile culturale aprin ­se au fost la ordinea pro­gramului, tocmai  pentru

că există destui oameni  impor­tanţi ai lumii contemporane care n­au învăţat din greșelile  trecu­tului. Și atunci, trecutul a fost luat la întrebări, despicat în pa­tru și repus pe rug. Centrul isto­ric al Râșnovului a fost transfor­mat în scenă pentru festival și pentru marile replici din filme is­torice alese cu trecere prin  firul roșu al (r)evoluţiei. Printre filmele istorice de ficţiune au fost difu­zate și documentare care parcă ne­ar părea mai degrabă că iau locul ficţiunii. Subiectele docu­mentarelor istorice legate de (r)e­voluţie de obicei dor atât de tare, încât atunci când doar  ecranul vorbește, prin întunericul sălii de cinema se aude doar câte un of­tat chinuit. Documentarul  Iarnă fierbinte: Lupta Ucrainei pentru libertate, produs de Netflix și re­gizat de Evgheny Afineevsky, pre­zintă evenimentele din Ucraina anilor 2013­2014, când  demon­straţiile pașnice au degenerat într­o violentă chemare la revo­luţie, care a avut ca punct final înlăturarea președintelui Viktor Ianukovici. În aceeași notă dure­roasă, produsă de unele eveni­mente istorice, au fost prezentate

filmele Ciocănitoarea  rusească și Voci din Cernobîl, ambele având ca temă violentul destin al populaţiei de acolo, care după noaptea de 26 aprilie 1986 n­a mai fost niciodată la fel.

Un film de ficţiune care se înscrie în linia cocktail­urilor cul­turale de la FFIR este Danton, în regia lui Andrzej Wajda. Cu Gerard Depardieu și Wojciech Pszoniak în rolurile principale, filmul prezintă istoria unui 1793 în care Danton se întâlnește cu Robespierre, într­un Paris  devas­tat de foamete. Filmul  reprezintă un moment de referinţă din filmo­grafia lui Wajda. Tot din regis­trul marilor întâlniri, amintesc filmul documentar Războiul re­gelui, în regia lui Trevor Poots, produs de John Florescu. Docu­mentarul spune una dintre ma­rile nespuse ale celui de­al Doi­lea Război Mondial, dezvăluită de Regele Mihai I al României: „Am luat trenul spre Berlin să vedem ce ar fi rezervat cealaltă cale și am avut un prânz cu Hitler. Nu a fost deloc o întâlnire plăcută”. Am avut parte de o poveste cu intrigi, cu spioni aristocratici, șantaj, dar și curaj al unui tânăr rege care a îndrăznit atunci când trebuia. Un documentar care a stârnit controverse în sală și dis­cuţii în pauze este cel regizat de Radu Gabrea, despre personalita­tea politică a Anei Pauker. Even­tuala idee despre „o Ana Pauker bună”, pe care ar fi transmis­o

tinerilor, i­a deranjat pe cei tre­cuţi prin focurile anilor de comu­nism. În schimb, documentarul despre Nadia Comăneci (Nadia Comăneci, gimnasta și  dictato­rul) a făcut un excelent serviciu celor care cunoșteau prea puţine despre Nadia. Dar nu numai, pen­tru că documentarul a oferit in­formaţii în premieră și  intere­sante chiar și celor care credeau că știu totul despre marea gim­nastă a României. „În ziua în care s­au deschis Jocurile Olim­pice, a fost un documentar dedi­cat Nadiei Comăneci. Am  aflat și chiar mi­am reamintit ce s­a în­tâmplat în 1976. Olimpiada de la Montreal a fost deschisă de  re­gina Angliei, ceea ce mi se pare firesc, deoarece Canada  apar­ţine tot Marii Britanii, cel puţin istoric­teoretic. Am trăit cu foarte mare intensitate momentele de atunci. Nu știam foarte multe lu­cruri despre fuga Nadiei și mai ales că ea s­a produs foarte aproa­pe de revoluţie. Chiar pe 1  de­cembrie ea dădea o declaraţie fericită că a ajuns în America”, a subliniat Irina­Margareta  Nistor, critic de film și consultantul cine­matografic al festivalului.

M­a numit Malala este  fil­mul care te invită să cauţi ime­diat și cartea care spune poves­tea tinerei femei pakistaneze care a luptat pentru dreptul la educa­ţie  al femeilor din regiunea în care s­a născut. Documentarul prezintă și felul în care Malala

Yousafzai a primit Premiul Nobel pentru Pace în 2014, dar și ca­drul familial în care s­a născut și a crescut.

Producţii noi, Freddie Mercury şi concerte

FFIR 2016 a adus în pro­gram și producţii foarte noi, căutate și vizionate,

așa cum este și În inima mării. Excepţionalul film al lui Ron Howard este povestea naufragiu­lui navei Essex, care a inspirat și faimosul roman Moby Dick al lui Herman Melville (1851).  Acţiu­nea este redată de un stil regizo­ral grandios, cu efecte speciale uimitoare, în care posibilităţile umane de supravieţuire ajung la un nivel net superior imagina­ţiei noastre. Despre un alt perso­naj care a marcat generaţii și care încă supune imaginaţia noastră unui exerciţiu muzical extraordi­nar este vorba în The Great Pre­tender. Documentarul îl aduce în scenă pe Freddie Mercury, cu secvenţe din arhiva și din colec­ţia artistului, precum și din inter­viurile și concertele avute  de­a lungul timpului.

Între 29 iulie și 7 august, nu numai filmele au făcut isto­rie  la Râșnov, ci și concertele cu  Ovidiu Lipan Ţăndărică  & Friends, Saltus Hungaricus, Dan Byron și Luiza Zan, Vali Răcilă ș.a. Școala de Vară Astra i­a avut ca invitaţi pentru dezbateri pe E.S.  Hans Klemm  (Ambasado­rul Statelor Unite), Sergiu Celac (Ambasador), Liviu Tofan (Insti­tutul Român pentru Istorie Re­centă), Theodor Paleologu (eseist

și diplomat), Georgeta Filitti (is­toric), Vivi Drăgan Vasile  (di­rector de imagine), Irina­Marga­reta Nistor (critic de film), Sever Voinescu ( jurnalist, diplomat), E.S. Paul Brummel  (Ambasado­rul Marii Britanii) ș.a. „Noi ne­am propus ca în fiecare an să revo­luţionăm puţin mintea oameni­lor, dar și a publicului care par­ticipă la festivalul de la Râșnov. Tema de anul acesta, (R)Evoluţie, a încercat să lămurească dacă anumite momente din istoria re­centă sau mai îndepărtată au în­semnat într­adevăr o revoluţie pentru societăţile respective sau pentru omenire. Dacă reușim să înţelegem puţin mai mult care au fost urmările acestor  eveni­mente, s­ar putea și pentru noi să fie o evoluţie în gândire. Spi­ritul revoluţionar din noi să­l fo­losim poate într­un mod mai eficient și poate chiar să facem diferenţe. Pentru anul viitor ne gândim deja la două teme pe care sigur nu le vom rata: 100 de ani de la Revoluţia bolșevică și o a doua temă care este cumva spe­cifică Transilvaniei – 500 de ani de Luther. Biserica Evanghelică din România va fi foarte  impli­cată anul viitor în evenimente care să marcheze acest moment”, a adăugat Mihai Dragomir, coor­donatorul festivalului.

Relevanţa ediţiei din 2016 a  Festivalului de Film Istoric Râșnov stă în faptul că, din nou, natural și direct, istoria a unit oameni și idei. Ca într­un depo­zit pentru viitor, ideile s­au adu­nat, atmosfera a creat legături, iar festivalul a mai crescut cu un (r)evoluţionar.

Fotografii: Daniel Secărescu

Andrei Giurgia

www.revistatimpul.ro august 2016

4 | FOCUS

Biografii de hârtie

Divorced... with children

Ioan Şerbu

Tendinţa majorităţii poeţilor de la începutul acestui mileniu, de a plasa miezul fierbinte al noii poezii în câmpul unui spaţiu domestic autobiografic/autoficţional, părea să fi exploatat suficient de mult acest palier liric, ale cărui viziuni viscerale asupra ideii de intimitate au continuat să obsedeze chiar şi generaţiile recente ce experimentează această formulă. Totuşi, noul volum al lui Radu Andriescu, Când nu mai e aer, este unul dintre cele mai evidente exemple care ne dovedesc faptul că această obsesie reuşeşte să fie depăşită. Andrei C. Şerban

De fapt, acest tip de obser­vaţie care, într­o formă sau alta, poate fi găsit într­o

cronică din trei îi face un deser­viciu autorului: valorizarea prin intermediul pieţei (i.e. al vizibi­lităţii și al vânzării), de la ame­ricani – pe de o parte, iar de la internet, pe de alta – încoace, a mutat până la încurcătură crite­riul importanţei unei cărţi care nu de mult era evaluată de cri­tică. Astfel că, apreciind un vo­lum,  dar adăugând că a trecut neobservat, cronicarul nu face decât să genereze în mintea ci­titorului  neavizat (care poate confunda până la identificare un „produs” artistic cu unul co­mercial, așteptând de la am­bele  același tip de promovare, care nu știe nici că există prea puţini cronicari care n­au cum să citească și să semnaleze toate apariţiile editoriale) o idee de tipul: e bună, dar n­o cumpără nimeni.

N­aș fi încercat să ofer argu­mentaţia de mai sus dacă n­aș fi găsit o variantă masochistă a acestui tip de prezentare: cea fă­cută de autorul însuși despre cărţile anterioare, în speţă, de Radu Andriescu, în deschiderea volumului de poezie Când nu mai e aer (Casa de Editură Max Blecher, 2016). Însă, lăsând la o parte prezentarea autorului și în speranţa că volumul va avea parte de o receptare onorabilă, Când nu mai e aer, după cum observa Bogdan Creţu, e un roman în ver­suri, similar ca lectură recentă cu Garda de corp al lui Merlich Saia. Andriescu imaginează o  familie fragilă (Mariana, Ana și mama lor), în care subîntinde fragmente de realitate și amintire, din ipos­taza unui eu creator­observator. Traseul acestei familii monopa­rentale, semificţională prin ba­nalitatea ei, ajunge să fie din precis conturat, prin acurateţea și semnificaţia detaliului, curios

urmărit, ca în cadrele trompe l’œil. În anii care se scurg odată cu paginile volumului, spectaculo­sul este refuzat, întrucât acesta nu există decât sub forma unei creaţii sintetice. Sub o altă  for­mă decât evenimentul media  – evenimenţialul  –, se acutizează viaţa din detaliul unui gest, din jarul unei ţigări, din forma unei pa tine până la paranoia uneori, iar alteori, la lehamitea ascunsă sub masca unei mame liniștite și dedicate. Cum altfel cele mai inofensive obiecte (un ou ochi, un primus, o cretă) ar putea să amintească ce instabile sunt cer­titudinile, ce aproape, ce palpabilă e nebunia? Precum personajele arhipsihologizante din roma­nele rusești de secol al XIX­lea, Andriescu ţese în jurul propriilor personaje o lume de umbre și ne­liniști, într­un incredibil thriller domestic care, cu migala fiecărui nou poem adăugat, dezvelește sub logică, sub reliable, butaforia

a ceea ce numim real. Cu migală pentru că, așa cum individul în­vaţă încet, de la copilărie spre maturitate, să se încreadă în sim­ţuri și în raţiune, tot încet, inse­sizabil, trebuie făcută această dezvrăjire. De aceea volumul nu e împărţit în capitole separate și tot de aceea poemele nu rezistă (majoritatea) să fie citite în afara contextului. Firește, din grija ca fragmentele decupate/inventate din viaţa personajelor să nu de­vină o mantră a banalităţii, câte o imagine aparent neglijentă, fără importanţă vine să tulbure suprafaţa naivă și radioasă im­pusă de cele două fete, Ana și Mariana. Deoarece nu rezistă la citare în afara poemului, ele pot fi găsite în texte ca „Măști”, „Spre Pașcani”, „Socializare”, „Sunny side up” etc.

După principiul  fumătorului care la o bună vreme după ce renunţă la ţigări reîncepe să simtă mirosurile fine, Andriescu

a avut grijă să anuleze substan­ţele tari, condimentele poetice puternice, pentru a readuce la suprafaţă izuri de halucinaţie și morbid. Dar totul este  eufemi­zat. Nu există depresie, ci privi­rea asupra jarului unei ţigări; nu există suferinţă și despărţire, ci o pungă cu apă și pești; nu există singurătate și atacuri de panică, ci „Când/ nu mai e aer/ deloc/ în­chide geamul/ și ia o carte”. Radu Andriescu ascunde ca să arate (sau ca să sugereze, chiar și sub­liminal), ca în pictură. O încor­dare latentă ţine aripile de înge­raș ale fetiţelor lipite de umeri, un necunoscut chinuitor se ma­terializează episodic într­un per­sonaj gri, care, nu numai că nu reface, dar ameninţă și mai tare echilibrul fragil.

Păstrând proporţiile, Când nu mai e aer amintește de Married… with children. Dacă sitcomul pro­ducea o mutaţie în așteptările telespectatorilor și putea face din orice om comun un erou,  volu­mul încearcă o mutaţie de semn opus și avertizează că același om comun, raţional și de bun­simţ e la un pas de colaps. E un vo­lum bun, de care sper că Radu Andriescu n­o să mai aibă oca­zia să spună, peste câţiva ani, că n­a făcut mare vâlvă.

Citind cronică literară, nu de puţine ori afli despre cutare scriitor că are parte de prea puţină vizibilitate, că volumele lui, inexplicabil, au trecut neobservate de cronicari sau că, deşi calitative, cărţile au strâns mai mult praful librăriei decât succesul, dintr‑un vertij cauzal în care intră popularitatea autorului, promovarea, tirajul volumelor, mărimea editurii şi aşa mai departe.

Narativizând universul fic­ţional al „subiecţilor” poe­melor sale într­un text ce

frizează convenţiile romanului de familie, Radu Andriescu  recon­figurează mental spaţiul intim al personajelor într­un joc al pre­supoziţiilor, din care se dă  im­presia că se sustrage cu totul. Singura intervenţie subiectivă a volumului se găsește chiar în pri­mul poem, marcând unicul mo­ment în care privitorul/regizorul își face simţită prezenţa, pentru ca apoi să cadă într­o tăcere in­discretă, într­o transă ce pendu­lează între voyeurism și ficţiune: „Ana și Mariana se învârt frumos și stângaci pe patinoarul/ de la Palas Mall. Seamănă, sunt surori. Nu știu/ cum le cheamă, dar îmi place să le zic Ana și Mariana,/ sunt multe Ane în familia mea./ Ana – sau poate Mariana – e înăl­tuţă și pare să aibă/ trei perechi de aripi, ca un seraf. Mariana –/ sau poate Ana – e micuţă și plină de gropiţe,/ ca un heruvim cu arc și săgeţi din zahăr candel. Plus două/ aripioare, doldora de pene

lucioase. Mama lor –/ probabil fe­meia care le urmărește intens și cu un zâmbet/ împlinit – contem­plă zburătăceala fetelor”. De aici, odată ce premisele actanţilor au fost stabilite pe baza unui criteriu strict subiectiv  – sau, cel puţin, catalogat ca atare de către obser­vatorul care își tră dează el însuși non­omniscienţa  –, incursiunea fictivă în existenţele (meta)fic­tive ale acestora se desfășoară în cel mai firesc mod. Atât de firesc încât cititorul are chiar tendinţa de a uita că perspectiva observa­torului asupra spaţiului domes­tic în care prind contur persona­jele este, din start, amendată ca fiind plasată în aria unor biografii cu caracter potenţial.

Volumul lui Radu Andriescu poate fi, astfel, definit ca un exer­ciţiu al prezumţiei ce pune iden­titatea anonimilor de lângă noi, a „frumoșilor învinși” sub semnul hazardului, într­o manieră mult mai complexă, ce depășește por­tretele instantanee ale lui Andrei Bodiu. Un exerciţiu prin care, ase­menea experimentelor literare pe

care le putem întâlni și în scrieri romanești de tipul Rimelor pen­tru viaţă și moarte ale lui Amos Oz, ochiul privitorului detașat um­ple vidul narativ dintre imaginea obiectivă a unui individ și  inti­mitatea mai mult sau mai puţin veridică a acestuia. În tușe fine sau frugale, delicat baroce sau eliptice, Radu Andriescu redă lu­mea interioară și exterioară a

personajelor sale – sau, mai pre­cis, a oamenilor de hârtie din spatele acestor personaje  – os­cilând cel mai adesea între to­nalităţile unei palete stilistice dulci­amare, orbit de fascinaţia inocenţei pe care un copil o ma­nifestă în adamica sa îndeletni­cire de a­și numi, de a­și repre­zenta și de a­și pune în mișcare actanţii propriului său univers populat de păpuși. Într­un astfel de spaţiu, a cărui cinetică se po­tenţează pe măsură ce mecanis­mele textuale care procesează contactul imediat al realităţii se pun în mișcare, puseele evazio­niste ale personajelor se concre­tizează (așa cum autorul nu ezită să sugereze chiar într­unul dintre titlurile acestui volum) într­un efect Droste, într­un joc de oglinzi ficţionale concentrice ce scriu și rescriu simultan  pseudobiogra­fiile actanţilor: „Ana, Ioana, Ma­riana/ și spiridușul Alin/ trompe­ţesc prin văzduh/ galaxii mari și mici./ Viruși/ din vinil, vineţii,/ vii,/ umplu încăperea. Încet,/ dar prea repede,/ în pauza/ pentru

gustare. Băncile,/ planșele,/ co­legii/ și doamna/ înghit galaxii/ la fiecare vorbă”. Tot astfel, în pasaje de o delicateţe candidă, prin care reverberează în surdină ecouri ale poeziei lui Dan Coman, „Discuţia despre realitatea uni­cornilor a izbucnit/ după ora de culcare. Mama lor inventase,/ cum face în fiecare seară până la exasperare,/ povestea lumii per­fecte. Nimeni nu se ceartă,/ nu există armată și poliţie, oamenii/ se îmbrăţișează pe stradă, chiar și necunoscuţii”.

Atât ficţiune în ficţiune, cât și ficţiune despre ficţiune, volumul lui Radu Andriescu depășește cele mai actuale experimente poetice, reușind nu doar performanţa de a reda într­o manieră atașantă structura unui univers al domes­ticului prin obiectivul unui regi­zor care distorsionează în tușe sublime ritualurile micilor exis­tenţe din jurul nostru, ci și de a reda liricii cu tentă biografistă libertatea de a „respira” sub aus­piciile unei literaturi care nu își mai revendică stridenţele unei confesiuni exorcizatoare.

nr. 209 www.revistatimpul.ro

ANCHETĂ | 5

Poezia generaţiei ’90. Extinderea domeniului luptei

O. Nimigean

Scufundarea în apnee

Într­un Dicţionar de idei primite al recep­tării critice de la noi ar suna cam așa: „Andriescu, Radu: Poet optzecist, nouă­

zecist, douămiist postmodern,  post­post­modern, pastafarian; mai cunoscut în SUA decât în România”. O idee primită nu este neapărat o idee falsă, ci una falsificată, vul­garizată, redusă la reflexul uzului comun. Radu Andriescu satisface, măcar în parte, elementele definiţiei de mai sus, fără să ni se ofere prin aceasta o cale de acces spre poezia sa. Dimpotrivă, drumul mai degrabă se încâlcește în „regulile artei” expuse de Bourdieu sau ajunge un pretext pentru snobismele mimetice – altfel, savuroase –, despre care ne învaţă René Girard.

Să căutăm așadar să ne întoarcem la prochimen – altfel spus, la Urphaenomen!

Răsfoind recentul Când nu mai e aer, o anumită lejeritate a tonului și atenţia acor­dată universului copilăriei te pot induce în eroare. Riști să rămâi cu impresia că poetul se dedă doar unui joc „pour les enfants et pour les raffinés”, alăturându­li­se unor Lewis Carroll, Arghezi sau Gellu Naum, ori, dintre scriitorii autohtoni din generaţii mai recente, lui Dan Coman din Dicţionarul Mara și lui Radu Wankl, cu al lui Sebastian în vis.

Numai că volumul lui Andriescu se dezvăluie, încetul cu încetul, a fi cu totul altceva decât un tonic prilej de copilăreală târzie. Aerul bufon nu ilustrează o dispozi­ţie gratuit­ludică, atinge mult mai departe, neverosimil de departe, intrând în  rezo­nanţă cu existenţialii și devenind profund liric – se sperie cineva dacă spun „abisal”? – și puternic ancorat ontologic. „Ana” și „Mariana”, numele în ecou ale fetiţelor, sunt folosite ca o mantră, nu ca o denominaţie profană oarecare, iar repetarea lor  insis­tentă urmărește  – nedeliberat, pentru că Andriescu nu practica yoga, din câte știu, ci de la sine, dintr­un instinct poetic ce nu dă greș – să creeze un fel de efect de japa, o stare interioară cu deschidere spre un uni­vers magic, angelizat. Într­o lume dezvrăjită, poetul încearcă să identifice, asemenea lui Birdman, antieroul lui Iñárritu, o prezenţă epifanică, pentru a răzbuna realitatea alie­nantă. „De ziua Anei – și a Marianei  – în timp ce/ pufii de pe braţe li se schimbau/ în curcubeie de lumină.” „Ana și Mariana” răspândesc o lumină feerică peste cotidia­nul tern, reamintesc graţia, inocenţa, puri­tatea. „Mihi, Mihi, Mihi, strigă zânucile,/ luptându­se în baghete magice.” Însă doar atât cât să amplifice dezastrul eroziunii fi­nale, după revenirea în cotidianul desen­chanté: „Prin Hubble­Bubble, vede lucruri/ uriașe, dar mărunte, ascunse,/ de pe cea­laltă parte a lumii. Vede/ și câteva piese din puzzle,/ din suflet. Și el e undeva sub bloc,/ ascuns de toţi/ și de toate”.

Întotdeauna, încă de la Întinderile cu care a debutat într­un volum colectiv în anii ’80, poezia lui Andriescu și­a extins cu nesaţ, uneori compulsiv – dar asta pentru a contracara un sentiment de nesiguranţă niciodată învins –, aria familiarului. Poetul a adus la sine și a metabolizat liric tot ce a atins, „fiinţe, lucruri, fenomene ale naturii”. Între Vertrautheit și Entfremdung, între fa­miliaritate și înstrăinare, s­a purtat războiul său poetic, implicit existenţial. În Nu mai e aer intrăm în zona lui crepusculară, a efor­tului van de revrăjire a lumii, a butaforiei cu care voiai să te iluzionezi singur, a dis­tanţei fatale dintre tine și celălalt, dintre tine și tu însuţi, a suspendării existenţiale,

a tristeţii sălcii, a sufocării. „Când nu mai e aer”, cu adevărat. Când ultima poveste de dragoste (volumul este epura lirică a unei povești de dragoste târzii, între parteneri „cu obligaţii”, ce poate fi mai „poetic”?!) se asfixiază în laţul supravieţuirii cotidiene, iar până și îngerașul pe care îl doreai feri­cit se arată a fi o altă faţă a traumei, poate cea mai greu de suportat: „Ana ascunde în fiecare noapte sub pernă/ șoseta uitată la rufe murdare/ de tatăl ei, când a plecat de tot. Iubește/ cu tot creierul/ mirosul de transpiraţie/ și ciupercă veche. Visează mi­ro sul/ de transpiraţie și pantof. Călătorește/ împreună cu șoseta/ ascunsă sub pernă” („Șoseta”).

O criză similară a dezvrăjirii, slujită însă de o retorică a lamentoului, trăim împreună cu Mircea Cărtărescu în Nimic. La Radu Andriescu, accesul e indirect, trebuie să dăm la o parte masca autoderiziunii ca să descoperim un chip devastat și, deseori, o articulare bizară, à la Scardanelli. Dar me­rită efortul. Ne vom bucura, în sfârșit, îm­preună cu americanii de poezia unuia dintre cei mai buni poeţi români contemporani.

Teodora Coman

Poezia ca formă de protectorat

Prin tema familiei, Radu Andriescu continuă seria poeţilor inspiraţi de propriul univers domestic: Cristian

Popescu, Dan Coman, Radu Vancu sau Ștefan Manasia în ultimul său volum, Cerul senin. Spre deosebire de ei, Andriescu pro­pune o carte­concept care suspendă ca­racterul autobiografic, inventând o familie monoparentală, formată dintr­o mamă con­fruntată cu realităţi imobiliare și două fete, mici îngeri urbani: Ana și Mariana. Prin renunţarea la persoana I, poetul impune un regim de protectorat faţă de personajele sale, cam în felul în care Salinger visa să supravegheze la modul ideal fiinţele ino­cente din lanul de secară. Așadar și Radu Andriescu preferă o plasare marginală faţă de subiect, ceea ce permite o ingenuizare a perspectivei poetice. Principalele calităţi ale volumului Când nu mai e aer sunt dis­creţia și hibridizarea ca forme de fuziune a realului cu un fabulos îmblânzit fie prin iluzie recursivă (efectul Droste), fie prin joc („Regatul celor cinci împăraţi”, „Prietenii lui Olaf”), fie prin elipsă („Înaintea apoca­lipsei”, numele mamei fiind ţinut secret) sau eufemizare („Omul gri”). Hibridizarea nu înseamnă indistincţie identitară sau ex­periment alienant, ci o recuperare a mici­lor sau posibilelor momente de armonie: „Ca hibrid/ poate călători mai mult. Triste­ţile/ și veselia devin una/ cu întunericul./ Ar vrea să încerce/ ceva nou. Să spună fără

să audă/ nimeni (…)/ Ca hibrid,/ ar putea face toate astea/ pe întuneric. Ar putea/ reconstrui orașul,/ schimbând sensul/  lu­crurilor mobile,/ ca englezii. Ar putea/  fi Mr. Button/ și redeveni omidă. S­ar putea muta/ într­un cocon/ mai mare. Poate ar reuși/ să reinventeze/ relaţii eșuate la mal./ (…) Ar hiberna/ ca ciufii,/ între două ano­timpuri/călduţe. Nu foarte repede,/ între posibilităţi/ și ipoteze,/ s­a liniștit în somn” („Ziua în care”).

Melancolia mamei copleșite de grijile vieţii zilnice este compensată de candoa­rea serafică a celor două surori. Însă toate trei au ceva în comun: vocaţia cosmogoni­că în cele mai banale situaţii, spaţii și mo­mente. Mici galaxii irup delicat, clandestin, semn că destinul a fost „fentat” prin breșele lui invizibile: „Foarte rar, în weekenduri/ pe care le păstrează pentru ea, mama/ Anei și a Marianei ascultă muzică./ Îi plac nebu­niile de la marginea/ muzicii. (…) Așa s­au născut/ multe galaxii și alte rotocoale/ pline de lumină și formă. Sau nu”. Fetele au ca detaliu distinctiv ochi supradimensionaţi, ce copiază la scară umană găurile negre, în  maniera artistei americane Margaret Keane, iar când se simte ca peștele în apă, Anei îi cresc șase mustăţi. Ana și Mariana trăiesc natural printre avataruri, iar experi­mentarea jocului de rol le dă libertatea na­turală de a fi, temporar și conjunctural, alt­cineva sau altceva. Fabulosul nu se ivește gratuit, ci doar în măsura în care se justifică psihologic. Mai mult decât atât, pe poet îl interesează mecanismele mentale care jus­tifică nevoia de imaginar; de exemplu, barie­rele de cretă împotriva furnicilor sau cora­bia stelară trebuie mai întâi gândite și abia apoi desenate, nu invers. De altfel, se pot observa două tipuri de percepţie asupra realităţii: cea inocentă a fetelor, pe de o parte, și cea a mamei, influenţată direct de nivelul ei de informare, pe de alta. Tensiu­nea poetică se ivește din confruntarea celor care încă nu știu prea multe lucruri și cea care deja știe destul, dar încearcă să își pro­tejeze odraslele, spunându­le până la exas­perare, seară de seară, povestea lumii per­fecte. Mama Anei și a Marianei nu crede în creierul reptilian, dar încearcă să­și dez­volte cortexul și mai ales să găsească răs­punsuri majore la problemele existenţiale, ca în poemul „Star Trek”: „Citea cartea și zâmbea amar, ca dulceaţa/ din chisea. Isto­ria vieţii se măsura acolo/ în eoni, iar ea nu reușea să se descurce/ cu factura la gaz și la electricitate. Celulele/ eucariote, care au ca simbioţi, ca­n Star Trek,/ alte creaturi mi­nuscule, transformate­n/ organite, îi amin­teau/ de birou. Îi plăcea povestea asta. Nu/ avea arcă, nu avea eroi sau/ martiri. Se gândea foarte serios/ dacă o metanobacte­rie îi poate da/ răspunsuri. Avea nevoie/ de răspunsuri”. Nimeni nu fuge de realitate, nimeni nu alege falsa soluţie a evadării programat(ic)e. Nici mama nervoasă sau

obosită, nici fetele nu se dezic cu ușurinţă de existenţa lor profană, ci o modelează continuu prin ceea ce Tzvetan Todorov nu­mește „eroism cotidian”.

Un alt atu al volumului este unitatea. Textele sunt fragmente epice din aceeași existenţă, tăiate în cadre cinematice în va­rianta domestică a unei saga minimale, în care nu numai părintele conspiră la resem­nificarea realităţii în momentele ei joase, ci și fetele. Nu e nevoie de un război pentru a face o pledoarie în favoarea reumanizării vieţii, sunt suficiente angoasa și banalitatea generalizate. Frumuseţea devine o formă de rezistenţă constantă, de apărare în faţa nonsensului: „Cât de încrâncenată poate fi/ când învârte ochiul Anei,/ dimi neaţa./ Cum intră/ în gălbenuș, cum răs toarnă/ timpul. Cum merge/ mai departe; doamna și cole­gii de clasă înghit galaxii/ la fiecare vorbă, din copii explodează generaţii/ de stele, rezistente/ la antibiotice”. Când ai copii, sensul lumii devine o responsabilitate. Prin tema familiei, Radu Andriescu depășește egocentrismul și individualismul ca prin­cipii poetice, preferând ipostaza de instanţă regizorală. Intimitatea nu alunecă niciodată în intimism, dar își trădează fragilitatea prin nevoia de protecţie și retragere într­o zonă a elipsei sau a indicibilului: mama ascultă muzică la căști când nu sunt fetele acasă, își ţine trecutul sub tăcere, fetele se  stre­coară după cortina muzeului, Ana dispare „ca o îngheţată”, tăcerea complice vibrează de multiple posibilităţi după încheierea unor discuţii despre (i)realitatea unicornilor, a ţapului cu șase coarne, a casei din copac, plapuma devine cocon: „Ana pune la loc jucăriile/ împrăștiate pe covor. Mariana/ chicotește și privește, dintr­un loc/ destul de misterios, în care doar/ fiinţele imate­riale, ca zâna măseluţă,/ sălășluiesc. Se tot joacă așa vreo oră,/ până se trezește mama lor și pregătește/ mâncare și cafea./ Nimeni nu mai vorbește,/ la masă”.

„Agentul supranatural” iese din ma­tricea poveștii pentru copii și e transpus într­un limbaj insolit, un melanj subtil de referinţe livrești și termeni din registrul nonpoetic  – fizică, astrofizică, psihologie, marketing, antropologie, cinematografie și artă  –, ceea ce demonstrează inteligenţa lingvistică a poetului. Așadar fuziunea este și un principiu poematic, iar microtextul fără titlu din care se inspiră titlul volumu­lui oferă și cheia de lectură a unei literaturi autoreferenţiale: „Când/ nu mai e aer/ de­loc/ închide geamul/ Și ia o carte”. Episoa­dele cosmogonice propun o  reîmprospă­tare a perspectivei poetice, împotmolită fie în reţeta postumanului, fie în cea a lamen­toului autocentrist sau în experimentele ne­reușite pe care Alexandru Mușina le reunea într­un verdict tranșant: „noua paradigmă – Textul fără mesaj”. Nu lipsesc nici sintag­mele jucăușe: „djinn tonic”, „baletoane” (combinaţie între baloanele Anei și baletul sensibil al Marianei), „Team Bonding” în loc de „Team Building”, „Comper, mon pere”. „Deprimată” este un fals poem despre stare, terminat omofonic în „de primată”, după un atent exerciţiu de contemplare a unei na­turi statice: „Lângă platou șade  Maclura/ pomifera. Verde,/ ca merele când erau/ proaspete. Creaţă/ ca o minte/ de primată”.

Prin energia lor, fetele cu rochiţele „și­fonate de hârjoană permanentă” se opun manechinelor impecabile, de vitrină, ale lui Cristi Popescu, fără pliuri, fără riduri și reu­șesc să nu îngheţe niciodată în cadrul fix al fotografiei. Mobilitatea lor se opune atât imobilismului, cât și imobiliarului în care activează mama lor. Sunt cu adevărat niște personaje. Sunt cu adevărat fabuloase.

După cum optzecismul a fost în cele din urmă perceput drept categoric mai multiform decât lunedismul, tot astfel, despre nouăzecism se vede din ce în ce mai limpede că e mai variat decât poetica enunţată de Dan‑Silviu Boerescu în antologia sa

excelentă Sfâșierea lui Morfeu. Radu Andriescu e unul dintre poeţii importanţi care contribuie la această reconsiderare; am invitat alţi doi poeţi importanţi, un congener nouăzecist şi o douămiistă, să ne spună cum văd recenta carte a lui Andriescu, Când nu mai e aer (Casa de Editură Max Blecher, 2016).

Pagini coordonate de Radu Vancu

www.revistatimpul.ro august 2016

6 | FILOSOFIE

Irina Georgescu

Dialogul Bucharest-Princeton, la Alba Iulia

Bucharest‑Princeton Seminar

Dana Jalobeanu

Cum se construieşte o instituţie sau 16 ani de Bucharest‑Princeton in Early Modern Philosophy

Între 12 şi 16 iulie a avut loc la Alba Iulia seminarul anual Bucharest‑Princeton, manifestare ştiinţifică internaţională ajunsă la a 16‑a ediţie. Seminarul este organizat de Centrul de Cercetare „Fundamentele modernităţii europene” (Universitatea din Bucureşti), în colaborare cu Departamentul de Filosofie al Princeton University. Anul acesta, organizatori au mai fost Institutul de Cercetare al Universităţii din Bucureşti, Biblioteca „Batthyaneum” din Alba Iulia, Institutul Catolic din Alba Iulia şi Primăria oraşului Alba Iulia. Seminarul a reunit 35 de participanţi din 11 ţări, în jurul unei teme de mare actualitate filosofică: „arhitectura raţiunii”. Rezistenţa în timp

a seminarului dovedeşte că avem de‑a face cu una dintre cele mai solide construcţii instituţionale apărute în mediul universitar şi de cercetare din România, un veritabil exemplu pentru toţi cei care îşi doresc să atingă excelenţa în studiile umaniste.

Povestea seminarului Bucharest­Prin­ceton începe la Tescani, într­un fru­mos început de septembrie. Suntem

în 2001, într­o Românie foarte diferită de cea pe care o cunoașteţi. Cadrul: o școală de vară. Personajele: un grup de tineri post­doctoranzi români întorși de la universităţi occidentale, încercând cu greu să se rein­te greze în mediul academic românesc. In­vitaţii lor: profesori veniţi de la Princeton, Oxford, Paris, pentru prima oară în Estul Sălbatic. Plus vreo 20 de studenţi selec­taţi printr­un concurs de proiecte. „Modele ale individualului în modernitatea timpu­rie” este tema oficială. Două săptămâni de cursuri, seminarii, conferinţe invitate și dis­cuţii pe text. Există însă și o agendă secretă a întâlnirii, și încă una profund subversivă. Ea pornește de la întrebările: cum se poate schimba modelul educaţional din universi­tăţile românești? Cum ardem etapele pen­tru a face din universitatea românească o „universitate ca afară”? (Sloganul „Vrem o ţară ca afară” nu fusese încă inventat. Nu multă lume ar fi știut ce înseamnă.)

Îmi aduc aminte pregnant de două momente ale acelui început de  septem­brie. Primul e o întâlnire nocturnă. E târziu, bine trecut de miezul nopţii și așteptăm să apară „profesorul american” adus cu o ma­șină închiriată de la București. Nici unul dintre noi nu­l cunoaște pe Daniel Garber (pe atunci, profesor la Chicago), însă cu toţii i­am citit cartea despre „fizica metafizică” a lui Descartes. E târziu și oboseala noastră trece spre îngrijorare când, în sfârșit, ma­șina așteptată apare și din ea se dă jos un personaj care aduce puţin cu imaginea fie­căruia despre Moș Crăciun. În sacul lui nu sunt cadouri, ci idei. Și foarte multă ener­gie. Profesorul Garber nu vrea să se ducă la culcare, ci să discute cu noi. Iar prima lui întrebare, după ce se consumă conversaţia introductivă politicoasă, e una pe care n­am s­o uit niciodată: „What do you want me to do?” („Ce vreţi să fac?”). Pe un colţ de masă, târziu în noapte, schiţăm un program de seminar pentru zilele următoare. Adău­găm texte, idei, dublăm timpii acordaţi dis­cuţiilor, până când obţinem un seminar non­stop, în care se discută filosofie de la micul dejun până foarte târziu în noapte.

A doua amintire pregnantă e o plim­bare în pădure, cu Vlad Alexandrescu și Cătălin Avramescu. Discutăm (și criticăm) lumea universitară românească. Ne imagi­năm cum ar trebui transformate lucrurile. Soluţiile noastre sună cumva utopic. Ima­ginăm spaţii alternative de dezvoltare in­telectuală, centre de cercetare, proiecte

internaţionale, instituţii racordate la lumea occidentală spre care ne uităm cu admira­ţie, în căutare de modele.

După 16 ani de întâlniri anuale și după ce seminarul Bucharest­Princeton a deve­nit o instituţie internaţională de prestigiu, cele două momente despre care vă poves­tesc mi se par definitorii pentru construcţia instituţională pe care am început­o în acel an împreună cu Vlad Alexandrescu, Daniel Garber, Sorana Corneanu și Mihnea Dobre. Seminarul Bucharest­Princeton s­a născut din întâlnirea fericită dintre două modele. Pe de o parte, modelul estic, de sorginte utopic­iluministă, al „punerii împreună”. Iei un grup de tineri talentaţi și îi duci într­un loc frumos și izolat, delimitând un spaţiu alternativ al căutării, al învăţării și al cola­borării. Modelul Noica, pe care l­am învă­ţat de la Andrei Pleșu, Andrei Scrima și Horia­Roman Patapievici. De cealaltă parte, modelul anglo­saxon, al „punerii în compe­tiţie”. Iei un grup de cercetători entuziaști și îi pui împreună, reglementând atent mo­dalităţile de interacţiune. Stimulezi întrebă­rile și dezbaterea civilizată. Lucrezi cu tex­tul în faţă (dacă se poate, în original). Când ai nelămuriri, apelezi la specialiști. Pentru orice eventualitate, aduci marii specialiști ai lumii „la faţa locului” și lucrezi cu ei și alături de ei… 8­10 ore pe zi sau cât de mult te duc puterile.

Din punerea împreună a celor două modele a rezultat o construcţie unică și în multe privinţe definitorie pentru o întrea­gă comunitate intelectuală. Un seminar de cercetare itinerant, care își stabilește gra­niţele în fiecare vară, într­un spaţiu privile­giat: Conacul Cantacuzinilor de la Tescani, Vila „Andra” de la Bran, Conacul „Apafi” de la Mălâncrav, Biblioteca „Batthyaneum” din Alba Iulia. La început am fost recepţionaţi în cheia exoticului. Îmi aduc aminte și acum replica unei participante venită din Iran (via Birkbeck College, Londra), care ne spunea că nu putuse rezista tentaţiei de a participa la un seminar desfășurat în Transilvania, în zona „Castelului lui Dracula”. Cu timpul însă, seminarul Bucharest­Princeton a deve­nit instituţia în care se construiesc proiecte și se lansează cariere. Aici a prins formă proiectul centrului nostru de cercetare, la care visam în acea primă conversaţie sil­vestră: Centrul de Cercetare „Fundamen­tele modernităţi europene” al Universităţii din București. Tot în acest cadru s­au năs­cut volume și numere speciale de revistă, colecţia Foundations of modernity (Zeta Books) și Journal of Early Modern Studies.

16 ani este mult în lumea academică românească. Și nu ne­am oprit încă.

Reuniţi în partea nouă a orașului, ur­căm în fiecare dimineaţă dealul spre Cetate. Odată trecute primele două

porţi, clădirile așezate în interiorul Cetăţii și simbolistica lor ne pregătesc pentru exerci­ţiile intelectuale din acea zi. Muzeul „Prin­cipia”, oareșce rămășiţe ale unui castru ro­man, Universitatea „1 Decembrie 1918”. Și totuși, simbolurile au un impact destul de slab. Un impuls mult mai puternic îl are, pentru mulţi dintre noi, Biblioteca „Batthya­neum”, în care suntem primiţi (chiar  „ini­ţiaţi”, aș spune) de Doina Hendre Biro. Aerul de aici e fascinant de misterios. Bogăţia – enormă, ni se spune. Mult mai mare decât putem cuprinde cu privirea (de minte nu mai spun!) în cele câteva vizite pe care le avem. O „bibliotecă a Luminilor”, se tot re­petă în legătură cu proiectul Episcopului Batthyány (colecţia de peste 50 de mii de volume îi aparţine). Nu mă pot abţine să mă întreb care o fi legătura dintre Lumină și atmosfera de semiobscuritate din biblio­tecă  – obscuritate în sens fizic (instalaţia electrică a bibliotecii n­a mai fost reparată de un secol) –, dar și întunecimea unui loc ţinut atâta vreme departe de ochii lumii. Poate că, într­adevăr, ca în poemele lui Bla­ga, întunericul și lumina merg împreună.

În cadrul seminarului catolic, lipit de „Batthyaneum”, ne petrecem cel mai mult timp. Până la orele prânzului se discută aplicat, pe text, urmând ca, după masa de prânz, cercetători din diverse părţi ale  lu­mii, unii asociaţi unor universităţi celebre (Oxford, Cambridge, Iowa, Princeton), să­și prezinte mai în detaliu ultimele proiecte și cercetări. Textele alese pentru seminariile de lectură se învârt în jurul temei generale de anul acesta, „Arhitectura raţiunii – principii, legi, axiome”, temă aleasă de oamenii care ne­au și adus împreună: Dana Jalobeanu, Vlad Alexandrescu, Sorana Corneanu, Mih­nea Dobre, Ovidiu Babeș, Doina­Cristina Rusu. Departe de mine gândul sau năzuin­ţa de a rezuma în vreun fel toate ideile dez­bătute. Tot ce mă simt capabilă să fac e, pe de o parte, să observ o ambiţie (sau poate chiar nevoie?) ce pare să nu fie numai a filo­sofilor modernităţii timpurii, dar și a noastră și, pe de alta, să pronunţ câteva dintre între­bările care au încolţit în mine odată cu orele petrecute la Alba Iulia. Ambiţia: ordine. În cazul seminarului nostru, ordinea cunoaș­terii. Un lucru care s­a adus de mai multe ori în discuţie la Alba Iulia se referă la ima­ginea folosită de filosofi, de la Aristotel la Bacon, pentru a articula complexitatea ideii de cunoaștere: clădire precum cea a unei biblioteci sau arbore? Ceva proiectat și pus cap la cap de om (așa cum sugerează ideea

de „arhitectură”) sau mai degrabă ceva or­ganic, născut din pământ, ale cărui principii de creștere și extindere pot fi numai desco­perite? (Dacă pot fi sau nu descoperite și în ce măsură constituie încă un șir în sine de întrebări pe care nu am spaţiul și nici  în­drăzneala să le tratez). Odată cu discuţia des­pre „teorii”, „principii” și mai ales „ordine”, ne în trebăm de unde vine această ordine. Există o „ordine a lucrurilor” inerentă lor sau ordinea e numai a gândirii, în raport cu lucrurile care se vor a fi cuprinse? Ambele, cel mai probabil. Astfel, în chilia episcopu­lui Batthyány (à propos, biblioteca numită azi „Batthyaneum” este o fostă biserică tri­nitariană) sau în mai luminoasele încăperi ale seminarului catolic s­a discutat nu numai despre teorii și principii în sine, ci despre necesitatea de a stăpâni o „artă a gândirii”. Filosofii modernităţii timpurii frământau mai des decât noi ideea de „măiestrie a fiin­ţei” (așadar nu numai a gândirii), în raport cu lumea. Putem să ne șlefuim, să ne des­cotorosim de excrescenţe (erori ale gândirii sau simţirii), ca să putem privi și cuprinde mai limpede ordinea lumii exterioare. La seminarul Bucharest­Princeton, arta orân­duirii minţii a fost discutată în legătură cu „noua logică” a secolelor al XVII­lea – al XVIII­lea.

Încă o întrebare ce s­a ridicat cu prilejul discuţiilor de la Alba Iulia se referă la posi­bilitatea cunoașterii prin metode altele decât știinţifice („știinţificul” nu e neapărat cel de azi, să nu uităm). Se poate cunoaște prin artă, de pildă? Noţiunea de artă are un sens practic – de altfel, încă un lucru pe care îl frământăm din ce în ce mai puţin, mi se pare, e relaţia dintre teorie și practică, im­plicită, cred, în ideea de „artă a gândirii” (ca și în cea de „arhitectură” a ei), în special cu privire la cunoaștere. E cunoașterea numai un proces al raţionalizării? Sigur nu, iar filo­sofii perioadei dezbătute la Alba Iulia erau mai mult decât dornici să sublinieze impor­tanţa experienţei și a experimentului. La fel, pe aceea a exerciţiului – fie el spiritual, inte­lectual sau, mai frust, de creare a unei deprin­deri sănătoase ca răspuns la cele de zi cu zi.

Cam asta a fost, pentru mine, seminarul Bucharest­Princeton de anul acesta: un exer­ciţiu. Cunoaștere, dar nu numai intelectuală. Gândindu­mă la posibilităţile de cunoaștere, îmi dau seama că unul dintre cele mai con­sistente exerciţii e dialogul – și refuz să cred că e unul numai social. În afară de orele (destul de multe) petrecute printre texte și idei cu greutate, seminarul a însemnat și dialog. Iar pentru un tânăr care e în primul rând tânăr și mai apoi cercetător, dialogul are uneori mai multă greutate decât un text.

Pagini coordonate de George Bondor

nr. 209 www.revistatimpul.ro

FILOSOFIE | 7

Vlad Alexandrescu

Un Colegiu invizibil la Alba Iulia

Doina Hendre Biro

Eveniment academic la „Batthyaneum”

in Early Modern Philosophy

După atacurile mârșave pe care a tre­buit să le suport ca ministru al Cul­turii din partea ex­senatorului Radu

F. Alexandru, potrivit cărora aș fi intenţio­nat să cedez Vaticanului colecţia de la „Batthyaneum”, i­am propus echipei cu care organizez de 16 ani Seminarul  București­­Princeton să mutăm anul acesta întâlnirea noastră erudită internaţională la Alba Iulia.

Voiam să verific dacă, în condiţii de fi­nanţare minimă, dar cu sprijinul entuziast al cercetătorilor din cele patru zări, putem transforma clădirea pe jumătate ruinată a Bibliotecii „Batthyaneum”, cu fondul ei ne­preţuit de cărţi, de manuscrise și de incu­nabule, cu cabinetul ei de curiozităţi și co­lecţiile pasionante de monede și medalii, de costume și minerale, cu Observatorul as­tronomic cu aparatele și instrumentele lui, într­o platformă vie a cercetării știinţifice, într­un loc al dezbaterii erudite, într­un cu­vânt, într­un institut al cunoașterii, așa cum îl concepuse fondatorul său, episcopul Ignác Batthyány, și­l lăsase cu limbă de moarte Bisericii Catolice și Provinciei Transilvania, cu condiţia ca fondul să rămână accesibil publicului și să nu fie înstrăinat sau delo­calizat.

Mai mult, m­am gândit să organizăm Seminarul, vreme de cinci zile, în paralel, în clădirea Bibliotecii și în aceea contiguă a Institutului Catolic, care odinioară forma un corp comun cu Biblioteca, având uși in­terioare prin care profesorii și studenţii circulau dintr­una într­alta, în funcţie de programul de studiu al zilei. Ușile au fost zidite în 1948, când statul comunist a naţio­nalizat Biblioteca laolaltă cu tot ce cuprin­dea, iar Institutul Catolic a continuat să formeze generaţii de preoţi catolici fără

să mai aibă acces la fondul istoric pe care episcopul îl donase în 1798. Biblioteca „Batthyaneum” respiră și astăzi aerul mo­dernităţii europene, cu vastele ei colecţii de dogmatică creștină, de cazuistică iezuită și de controverse teologice, de filosofie  na­turală, de astronomie și cosmologie, cu lu­crările de istorie și geografie, de medicină hipocratică și alchimie.

Deplasând Seminarul internaţional București­Princeton la Alba Iulia, m­am gân­dit că putem aduce omagiul nostru episcopu­lui Batthyány, care întemeiase la 1785 o So­cietas Litteraria Assiduorum, după modelul academiilor savante care începuseră să îm­pânzească Europa (un exemplu familiar era probabil Academia din Berlin, întemeiată

de G.W. Leibniz). Conform statutului, mem­brii Societăţii activau în patru secţiuni, ce corespundeau celor patru domenii princi­pale ale cunoașterii: istoria, fizica, matema­tica și medicina. Clerici sau laici, membrii Societăţii erau socotiţi toţi egali, indiferent de religie, origine și rang. Președintele era ales prin vot secret. Alături de studiul idei­lor, fondatorul propunea studiul dreptului și al istoriei și studiul știinţelor ei auxiliare, precum diplomatica și codicologia, arhon­dologia, paleografia, numismatica, epigra­fia și critica textului. Tot prin statut, teologia era exclusă din sfera preocupărilor lor.

Vreme de cinci zile, am avut bucuria să văd că locurile pot în continuare să  adă­postească cercetări avansate în domeniile

istoriei ideilor și filosofiei știinţei. Ediţiile princeps din marii filosofi ai modernităţii puteau fi consultate pe loc. Comentariile din veacul al XVII­lea, cu cortegiul lor de replici polemice, erau acolo, nerăbdătoare să le deschidă cineva care să poată reîn­noda firul receptării Provincialelor lui Pascal sau al Principiilor matematice ale filosofiei naturale ale lui Newton. Mai mult, puteam vedea însemnările fondatorului sau ale unor studioși transilvăneni pe exemplare impe­cabil conservate din Meditaţiile metafizice ale lui Descartes, care atestă un interes sus­ţinut în învăţământul superior transilvă­nean pentru controversele postcarteziene despre natura sufletului și uniunea lui cu trupul.

M­am gândit dacă astăzi, la aproape 250 de ani de la întemeierea Bibliotecii și a Societăţii erudite din Alba Iulia, cea mai nimerită formă de valorificare a patrimo­niului lăsat de fondator și de harnicii îna­intași nu ar fi preluarea voinţei lor într­un Institut pentru Studiul Modernităţii Tim­purii, așa cum probabil și l­ar fi dorit și ei și cum am fi, cu siguranţă, în măsură să­l organizăm, dincolo de absurdele conflicte patrimoniale alimentate artificial de o  si­nistră cloacă, pe care nu am cuvinte să o calific și care se hrănește din cele mai pri­mitive și mai josnice instincte de posesie materială. Ar fi prilejul să punem din nou Biblioteca „Batthyaneum” pe harta studii­lor erudite europene, să o facem să bene­ficieze de fonduri pentru restaurare, con­servare și cercetare. Să îi dăm o nouă viaţă, în care tezaurul nepreţuit pe care îl adăpostește să fie valorificat într­un mod inteligent și creativ, la înălţimea înţelepţi­lor ei donatori.

Când vorbim despre eforturile depuse pentru modernizarea cadrului știinţi­fic transilvănean ale contelui Ignác

Batthyány, episcopul savant de la sfârșitul secolului al XVIII­lea, trebuie să amintim intenţia sa de a aduna într­o organizaţie de tip academic persoanele preocupate siste­matic și permanent de știinţă. Căci Socie­tas Litteraria Assiduorum a fost menită să încurajeze și să creeze o legătură între ini­ţiativele știinţifice și să valorifice rezultatele cercetării prin anuare și cărţi publicate pe hârtia produsă în moara sa și în tipografia achiziţionată în acest scop. Deși fondatorul preluase modelul modern al epocii sale, de organizare a activităţii știinţifice, la baza demersului său a stat un concept gândit, perfectat și elaborat cu mult timp înainte. Intenţiile sale sunt cunoscute din docu­mentele conservate în arhivele Bibliotecii „Batthyaneum”, adică statutul, programul

de lucru al societăţii și notiţele discursului pregătit pentru sesiunea de deschidere.

Societatea a început să devină viabilă mai ales după obţinerea Bisericii Trinitarie­nilor, transformată într­un institut dotat cu o bibliotecă și, din 1794, cu un observator astronomic ce avea drept finalitate tot  în­curajarea dezvoltării știinţelor naturii.

Biblioteca amplasată în Aula Magna oferă și astăzi imaginea fidelă a marii biblio­teci de la cumpăna secolelor al XVIII­lea – al XIX­lea. Repartiţia pe domenii a volu­melor este echilibrată – teologia ocupă un spaţiu relativ restrâns, în comparaţie cu alte biblioteci ecleziastice din acea epocă. Un spaţiu mare este alocat cărţilor de is­torie,  în special cele referitoare la istoria Bisericii și cele de filosofie. Printre valo­roasele ediţii de cărţi vechi și rare din re­numite edituri europene se află și operele filosofilor iluminiști și ale reformatorilor.

Pe rafturi, găsim operele lui Bellarmin și Luther, Pázmány și Calvin, iar acest fapt arată că fondatorul bibliotecii a trecut peste prejudecăţile comune, fiind o adevărată minte luminată.

După ce ani de­a rândul devenise un banal adjectiv asociat cuvântului filială, „Batthyaneum” a devenit un nume propriu, o marcă de prestigiu a orașului Alba Iulia și a României, fiind cea mai veche și mai valoroasă bibliotecă din ţară, prin rapor­tare la valorile bibliofile, arhivistice și mu­zeale pe care le adăpostește în bătrâna clă­dire (ce își revendică fără speranţe dreptul la restaurare).

În ultimii ani, a crescut progresiv nu­mărul participărilor la manifestări știinţi­fice și culturale, în timp ce noile partene­riate s­au dovedit ideale pentru realizarea unor manifestări știinţifice și a unor pro­duse tipărite, pentru înnoirea locului și

a rolului Bibliotecii „Batthyaneum”. Proiecte cu Ecole Nationale des Chartes de la Paris, contacte cu Universitatea Paris IV Sorbonne, Ecole des Hautes Etudes Pratiques și cele în așteptare cu Biblioteca Naţională a Franţei sunt importante etape de valorificare.

Recentul seminar iniţiat de Vlad Ale­xandrescu și Dana Jalobeanu,  Bucharest­­Princeton Seminar in Early Modern Philo­sophy, și­a derulat lucrările la Alba Iulia. The Architecture of Reason: Laws, Axioms and Principles in Early Modern Thought a fost tema ideală, iar „Batthyaneum”, locul generos în care, printr­o sesiune solemnă, s­a reluat și discutat minunatul proiect al savantului episcop. Iar ca o coincidenţă fe­ricită, într­un an aniversar. Căci,  sărbăto­rind cea de­a 275­a aniversare a nașterii lui Ignác Batthyány, trebuie să facem mai mult pentru ca Institutum „Batthyaneum” să fie, în sfârșit, un element viu și eficient.

www.revistatimpul.ro august 2016

8 | RECONSTITUIRI

Un fel de a face publicistică

Dacă pentru mulţi dintre reprezentanţii paşoptişti gazetăria reprezenta o activitate conjuncturală, pentru Eminescu ea devine o profesie ce implică responsabilitate. De la evenimentele de politică internă la mutaţiile din planul politicii internaţionale, gazetarul surprinde prin documentarea serioasă a materialelor pe care le dă tiparului, prin respectul faţă de adevăr şi prin spiritul critic ce guvernează redactarea articolelor. Textele relevă uşurinţa cu care Eminescu abordează teme dintre cele mai diverse – economice, istorice, filosofice şi politice –, uimind prin deschiderile enciclopedice şi

recurgerea la surse documentare extrem de variate. Pasiunea cu care jurnalistul îşi exprimă concepţiile politice şi verva cu care polemizează cu alte publicaţii ale timpului oferă imaginea unui om angajat, cu vocaţia scrisului jurnalistic şi extrem de receptiv la problemele epocii.

Mihaela Mocanu

Cultivând o jurnalistică de atitudine, Eminescu angajează opinia  pu­blică în dezbaterea celor mai  im­

portante evenimente ale realităţii socio­is­torice, având curajul exprimării unor opinii radicale în privinţa clasei politice românești. Conștient de funcţia paideică a presei, gazetarul își însoţește excursul jurnalistic cu numeroase comentarii meta­textuale. În acest sens, textele sunt presă­rate de glose, de explicitări ale termenilor neologici sau ale unor cuvinte mai vechi, al căror sens original s­a demonetizat în practica discursivă curentă. Eminescu sus­ţine de la tribuna paginii de ziar adevă­rate „prelecţiuni populare”, menite să fa­ciliteze accesul cititorilor la subiectele dezbătute.

Însemnări despre EminescuColegi cu Eminescu în redacţia Timpu­

lui, Slavici și Caragiale au lăsat însemnări generoase despre activitatea redacţională de la gazeta conservatorilor. Astfel, acuzat că s­ar fi vândut grupării conservatoare pentru o bucată de pâine, Eminescu este apărat de Slavici, care insistă asupra obiec­tivităţii și intransigenţei cu care  jurnalis­tul trata deopotrivă ambele grupări po­litice ale vremii: „Eminescu nu era cruţător nici faţă cu membrii partidului când se nimerea ca ei să cadă în vreun păcat, ba era în stare să laude faptele bune și dacă ele erau săvârșite de adversari politici” (Ioan Slavici, Amintiri. Eminescu, Creangă, Caragiale, Coșbuc, Maiorescu, Editura Mi­nerva, București, 1983, p. 89).

Eminescu își trata cu seriozitate sarci­nile redacţionale, nu făcea concesii con­juncturale, punea pasiune și consecvenţă în argumentarea opiniilor, rămânând fidel spiritului obiectiv. Dacă în polemicile cu ceilalţi gazetari ai vremii era caustic și ne­cruţător, în relaţiile cu membrii redacţiei dădea dovadă de amabilitate și generozi­tate, fiind deschis, înţelegător și loial: „Gest necuviincios nu era la el cu putinţă, vorbă proastă din gura lui nu ieșea, la orișice ocară el numai prin zâmbet despreţuitor răspundea și nu­mi aduc aminte să­l fi vă­zut vreodată certându­se cu cineva. Era, ce­i drept, aspru și necruţător și își dădea fără de înconjur părerea pe faţă, dar vorba n­o lungea. Pe lângă toate acestea, era totdea­una în voie bună, râdea cu multă poftă, se mulţumea și cu mai puţin decât ceea ce i se cuvenea și chiar și mâhnit ori supărat dacă ar fi fost, el nu se posomora” (ibidem, p. 117).

Tot Slavici subliniază acribia jurnalis­tului, resimţită de altfel și în spaţiul crea­ţiei  artistice. Așa cum fiecare text poetic trecea mai întâi prin travaliul variantelor, fiecare articol era supus prelucrărilor suc­cesive înainte de a fi încredinţat tiparului: „Ca scriitor, Eminescu strica multă hârtie, căci făcea multe corecturi, mai ales în ceea ce privea alegerea vorbelor, și ţinea să deie la tipografie manuscris curat și citeţ.

Articolele pentru Timpul, de exemplu, le scria de obicei acasă, le cetea cu glas tare, apoi le scria. Mai nainte apoi de a le da la tipar, i le citea apoi cuiva și, dacă nu era mulţumit cu ele, le prescria din nou. Îm­prejurul mesei lui de scris era deci mereu plin de hârtii rupte” (ibidem, pp. 117­118).

Printre calităţile jurnalistului se nu­mărau conștiinciozitatea și punctualita­tea: „Oricât de nesuferit i­ar fi fost însă să iasă de acasă, nu cred că se va fi întâm­plat vreodată să fi lipsit de la redacţiune ori să fi venit prea târziu. Nu era câteoda­tă în stare să­și deie samă dacă a mâncat ori nu, dar nu uita niciodată să­și facă datoria, să se ţie de vorbă ori să se prezin­te la timpul hotărât pentru o întâlnire” (ibidem, p. 114).

Însemnările lui Caragiale despre Emi­nescu sunt condensate în trei articole, În Nirvana, Ironie și Două note, în care dra­maturgul încearcă să destrame imaginea individului rupt de realitate, pierdut în re­verie și indiferent faţă de mizeriile vieţii. Caragiale recunoaște în Eminescu „un om de o superioară înzestrare intelectuală”, afirmând că „rareori a încăput într­un cap atâta putere de gândire” (I.L. Caragiale, Publicistică și corespondenţă, Editura Grai și Suflet  – Cultura Naţională, București, pp. 67­68). Dramaturgul scoate în evidenţă condiţiile precare în care trăia jurnalistul și dezgustul acestuia faţă de superficia­litatea  lumii: „De felul lui mândru, el fu­gea de onoruri, știindu­le câte concesiuni costă. Melancolic și pasionat, deși­n ace­lași timp iubitor de veselie și de petreceri ușoare, ura din convingere așa­numitele convenienţe și poleiala lumii. Niciodată

nu primea bucuros laude, nici chiar de la puţinii prietini, foarte puţini, pe cari­i avea și­n judecata și sinceritatea cărora credea” (ibidem, p. 68). Dezgustul faţă de laude nu se întemeia însă pe falsă mo­destie sau pe lipsa recunoașterii propriei valori: „Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de zgomot și de laude, asta nu era decât din pricina deșertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce l­ar fi făcut să n­aibă deplină și manifestă încredere, faţă cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent și o știa mai bine decât oricine: nici o critică nu­l putea face să se­ndoiască de sine” (ibidem).

Linii definitorii ale publicisticii eminesciene

O mare parte dintre însemnările ce­lor care l­au cunoscut pe Eminescu în ipostaza de jurnalist își regăsesc ecoul în corpul articolelor publicate de acesta în Timpul. Maturitatea și independenţa de gândire, siguranţa discursului și argumen­tarea solidă a punctelor de vedere devin constante ale publicisticii eminesciene pe toată perioada celor șapte ani de activitate. Fără a fi om politic, Eminescu prezintă și analizează mecanismele vieţii politice ro­mânești din cea de a doua jumătate a vea­cului al XIX­lea și, în această calitate, jurnalistul intră în dialog cu societatea contemporană și cu istoria, privind cu ochi critic moravurile politicienilor și pro­punând soluţii pentru situaţia economică și politică a ţării.

Publicistica eminesciană oferă promi­siunea unui verb care părăsește cărările bătute în favoarea unei expresii obiective și curajoase. Distanţarea de stilul gazetăresc cultivat de generaţia pașoptistă se face sim­ţită atât la nivelul temelor abordate, dintre cele mai variate și atingând probleme esen­ţiale pentru politica ţării, cât și la nivelul expresiei jurnalistice, diferită de patosul și retorismul specifice publicisticii secolului al XIX­lea. Un merit incontestabil îi revine gazetarului în rafinarea și limpezirea limbii române, într­o perioadă în care lipsa unor norme literare se face simţită în stilul greoi al publicisticii epocii, în amestecul de vechi și nou înregistrat atât la nivelul lexicului, cât și la cel al formelor gramaticale. Emi­nescu desfășoară o campanie acerbă împo­triva „limbii păsărești” cultivate de presa vremii și a fluctuaţiilor lingvistice din pagi­nile gazetelor de la noi. Jurnalistul scoate în evidenţă pericolele modernizărilor pri­pite, subliniind că fiecare înnoire pe tere­nul limbii trebuie să aibă la bază tradiţia.

Ceea ce este esenţial în publicistica eminesciană este întregul ei, am putea spune, parafrazându­l pe Constantin Noica. Unele articole pot constitui o dezamăgire prin tonul virulent și patosul care exced cadrele unui limbaj obiectiv, dar publicis­tica în ansamblul ei copleșește prin am­ploarea problematicii abordate și varieta­tea mijloacelor de expresie. Totul intră în atenţia gazetarului, de la evenimente de politică internă la aspecte ale politicii ex­terne, de la studii demografice la analize economice, de la fapte de istorie la teme de civilizaţie și cultură, de la probleme de matematică la interogaţii filosofice.

nr. 209 www.revistatimpul.ro

OPINII | 9

Ceea ce este de remarcat cu precă­dere este interesul ridicat al au­toarei pentru limba iberică. Nu de

puţine ori, în strădania de a­l valorifica, ea încearcă atribuirea forţată a unor feno­mene prezente în tranziţia de la limbile protoromanice la cele romanice, când, mai degrabă, această limbă de substrat a po­tenţat aceste fenomene, nicidecum nu le­a iniţiat. De pildă, printre argumente se află lipsa cazurilor gramaticale din limbile ro­manice peninsulare (pp. 178­179), în condi­ţiile în care fenomenul este prezent și în alte limbi romanice, care nu au avut nici măcar accidental contact cu iberica.

Cadrul ibericÎn sud­vestul Peninsulei Iberice, scrie­

rea iberică este preluată, cu mici modificări, de limba lusitană sud­tartesiană,  cunos­cută ca bastulo­turdetană. Pentru  publi­cul român cititor al cărţii de faţă, această limbă ar prezenta un interes deosebit. C.J. Huertas atribuie (p. 71 și nota 51) în mod eronat un citat împăratului Traian, care ar fi spus că se întoarce în ţara stră­bunilor săi, citat datorat originii sale tur­detane, turdetanii fiind originari din Dacia, unde se păstra și se păstrează până azi to­ponimul Turda, recte turdo. Este adevărat că locul de naștere al lui Traian, Italica, fu­sese întemeiat în 206 î.Hr. pe o fostă așe­zare turdetană. Traian însă nu vorbea bas­tulo­turdetana, deoarece provenea dintre coloniștii aduși din Tuder. Tuder (Tutere, în limba umbriană), actualul Todi din Italia, era un oraș din Umbria. Probabil că acest lucru stă la baza confuziei din carte.

Teze şi ipoteze. Limba vorbită de legionarii romani

C.J. Huertas își fundamentează teza pe o serie de ipoteze de lucru, printre care și aceea că latina ar fi fost o limbă scrisă, nu vorbită. Prin urmare, soldaţii care  formau legiunile romane nu ar fi vorbit  latina (p. 27). Pentru a explica această stare de fapt, ni se prezintă peisa­jul lingvistic al Peninsulei Italice, cu cele trei mari grupuri lingvistice: limbile la­tino­falisce (latina și falisca), limbile sa­belice (osca, umbriana, picena, cu dialec­tele  lor) și limba tireniană, adică limba etruscă. Limba greacă nu este inclusă în această enumerare, dar este amintită în pa ginile următoare. Prezentarea acestui pei saj lingvistic, în sine, nu lipsită de erori – de exemplu, limbile sabelice sunt catalogate ca ne­indoeuropene, împre­ună cu etrusca (p. 29) –, este menită să susţină teza autoarei potrivit căreia legio­narii romani nu vorbeau latina (o limbă

minoritară), ci o mulţime de limbi ca ur­mare a recrutării în legiuni a italicilor. Este adevărat că osca, umbriana și picena, cu variantele lor sunt atestate în centrul și sudul Italiei (vezi Robert von Planta, Gram­matik der oskisch­umbrischen Dialekte, vol.  1, 2, 1892/1897, Strasbourg; Helmut Rix, Sabellische Texte. Die Texte des Oski­schen, Umbrischen und Südpikenischen, ediţia 1, Universitätsverlag C.  Winter, Heidelberg, 2002; dicţionarul lui Jürgen Untermann, Wörterbuch des Oskisch­Um­brischen, ediţia 1, Universitätsverlag C. Win­ter, Heidelberg, 2000).

Nu mai puţin însă este adevărat că la  baza unor astfel de afirmaţii stau  în­semnate carenţe în ceea ce privește rea­lităţile  sociale și militare din Imperiul Roman. Romanii cuceresc popoarele din Peninsula Italică, întemeiază colonii sau le acordă cuceriţilor dreptul de a se

admi nistra și de a exista politic în conti­nuare. Acele comunităţi nu serveau în legiunile romane, acestea fiind recrutate exclusiv dintre cetăţenii romani. Nici mă­car mem brii comunităţilor de drept latin, care pu teau accede mai ușor la cetăţe­nia  romană, nu aveau dreptul de a fi re­crutaţi. Servi ciul militar în legiune le­ar fi conferit și dreptul de a participa la viaţa politică a ce tăţii. Până la războiul cu socii (91­88 î.Hr.), italici aliaţi ai Romei, aceștia din urmă nu au beneficiat de cetăţenia romană, deși au servit în armata romană într­un raport de 1:1 sau chiar de 1:2. Sin­gurii italici a căror limbă maternă nu era latina și care ar fi putut servi în legiunile romane erau cei care aveau cetăţenie fără drept de vot (civitas sine suffragio). Dacă luăm ca indi cator conscripţia efectuată în 225 î.Hr. de romani – și de aliaţii lor, so­cii  – pentru a afla cât potenţial militar

deţin (bărbaţi cu vârsta cuprinsă între 16 și 46 de ani), ra portul dintre romani și ce­tăţenii fără drept de vot (în mare parte ne­vorbitori de latină ca limbă maternă) este de 5:1. Pe aceștia din urmă, istoricul grec Polibiu îi numește campanieni (Peter Ast­bury Brunt,  Italian Manpower. 225 B.C.­A.D. 14, Oxford, 1971).

Legionarii vorbeau limba latină, și nu o mulţime de limbi. Mai mult, o parte din­tre aliaţii italici ai Romei aveau ei înșiși ca limbă maternă latina.

Agenţii romanizăriiConfuzia este însă totală când autoa­

rea se referă la Războaiele Punice (proba­bil numai la cel de­al doilea, 218­201 î.Hr.), când ne vorbește despre iberici, auxiliari ai romanilor, ce luptau contra cartagine­zilor (pp. 31­32). Realitatea este exact pe dos: ibericii, care se aflau sub domina­ţie cartagineză, au luptat în repetate rân­duri contra romanilor, ca aliaţi și merce­nari în armatele fraţilor Barcas: Hannibal, Hasdrubal și Mago.

Drept urmare, C.J. Huertas, plecând de la premise eronate, trage concluzia că soldaţii din armatele romane staţionate în Hispania „nu pot fi consideraţi agenţi activi ai romanizării” (p. 32), ei nefiind, după logica autoarei, vorbitori de latină. La fel de lipsită de suport este afirmaţia de la pagina precedentă, potrivit căreia la colonizarea Peninsulei Iberice ar fi parti­cipat exclusiv coloniști proveniţi din rân­dul italicilor vorbitori de limbi sabelice (vezi Brunt, op. cit., cap. 23, „Legions in Spain, 200­90 B.C.”, pp. 661­665).

Aceste carenţe de ordin istoric nu se reflectă numai în emiterea unor ipoteze de lucru eronate, ci o conduc pe autoare și la comiterea unor erori în analiza fon­dului lexical. C.J. Huertas respinge origi­nea latină a cuvântului spadă (espada, în spaniolă) din spatha, afirmând cu tărie că  romanii (acei puţini care ar fi vorbit latina!) foloseau pentru spadă cuvântul gladius (p. 134). În sine, această afirma­ţie nu este falsă, dar, dacă autoarea ar fi avut noţiuni de istorie militară, ar fi jude­cat toate acestea în contextul reformelor administrative și militare ale împăraţilor Domiţian și Constantin cel Mare și ar fi constatat că gladius fusese deja abando­nat pentru o armă cu o lamă mai lungă, numită spatha. Este interesant de sem­nalat faptul că autoarea nu a căutat să­și remedieze aceste deficienţe. În ediţia „re­vizuită” din 2016 a cărţii No venimos del latin, în secţiunea 5.1, intitulată „Lexico­logia”, le regăsim întocmai ca în ediţia din 2013, după care s­a făcut traducerea în limba română.

Recenzia poate fi citită într­o formă extinsă pe site­ul revistei Timpul,

www.revistatimpul.ro.

Nu venim din latină?

În volumul Nu venim din latină (ediţie revizuită şi adăugită, traducere de Mihaela Alda, Editura Geto Dacii, Bucureşti, 2016, 229 p.), Carme Jiménez Huertas îşi propune un studiu de caz care să repună în discuţie teza caracterului latin al limbilor romanice. Cartea preia o idee susţinută de Yves Cortez, şi anume că romanizarea, aşa cum o înţelegem noi, nu a avut loc. Există totuşi o deosebire fundamentală: Cortez susţine că la baza actualelor limbi romanice nu stă latina, ci o limbă italiană veche, numită romana lingua, care s‑ar fi răspândit odată cu Imperiul Roman.

Alexandru Anca

www.revistatimpul.ro august 2016

10 | POEZIE

Octavian Perpelea

Poemecaptatio benevolentiaeîmi perpelesc imaginațiaprin plictisul altorasunt un dependent de basamacde contrabandă din Lehliuo tânără speranțăa spitalului de nebunice vă înfigeîn ceafă pistolulcu apăobligându‑văsă mă iubiți aşa diliucum sunt

oldboycu o cruce de plastilină rozlipită pe spate & o aură micădin flori de plasticînaintezipe acelaşi drumsorbind mereu din butoiaşul de romfără iluziica un cobai bătrâncare a suportat prea multe experimentela final nu te aşteaptănici câmpia veşnicănici vreun Disneylandori vreo cariatidă vivantăeşti perfectfără cariefără defecto adevărată partidă pentru Cimitirul „Eternitatea”unde moarteaîți va reda optimismul & virginitatea

un cavou numit dorințătinerețea s‑a dusanimalul nu mai e la manetede ani buni tot încerci să fii din nou împăcat cu tineca pe vremea când era îndeajunssă‑ți sugi degetul pentrua simți bucuria viețiiacum nu mai aştepți nimiceşti antropologul ăla plictisit să mai cautetribul care ar fi putut face din el o celebritatenu te mai gândeşti la trecut ori la viitorpata de pe chiloți desenează perfect hartadestinului

bosketa venit toamnaam strâns din nourecoltă bogatăde boli & păduchiafară e tot mai frignopțile mă acopărcu javrele din parcuneori eczemele mele

ating eczemele loriar atunci când dormimvisele noastrese amestecăşi formăm un animal uriaşîn fiecare dimineațăun zeubolnav de Parkinsonse chinuie să‑mi reglezelimitele delirului

o, rămâidincolo e întotdeauna răuldincolo e panicae teroareatu eşti psihopatul cumintemonstrul timidaflat în punctul de fugăal realitățiio, rămâiunde eştidoar acolocreierul tău deține controlultrage toate zăvoareleaici eşti în siguranțăo vacă indianăcare dacă trece granițadevine friptură

BucaRest, 28 degrés à l’ombree atât de caldîncât nu‑mi maipot imaginaalt anotimpîn afara veriitrăim parcăo simularede apocalipsăoraşul zaceasemeni unei balene eşuatea devenit o imensăgelatină putrezită& când mă gândescla salvaremă gândesc doar la tinecocoşanelizatălollobrigidicăvisez că mă ieicu asaltca o invazie mongolăsă mă duciîntr‑o casă răcoroasă& micăo casă‑haiku

log outse înserează lentun cearcăn uriaş acoperă cerulca o eclipsă trasă pe sforide nebunisunt singur în camerăîn sicriul de betonce reciclează zilnic

acelaşi univers cenuşiumi‑e silăşi silaface înconjurulPământului şi se‑ntoarcede două orimai puternicăîn curândîmi voi dezactiva sufletulmă voi deloga de la viațăcangrenele deja‑mi înflorescîn grădinile tâmplei

amenințarea cu Perpeleacu ochii închişi& trup amorfcu funcțiile fiziologicesub cota de avariezac& tot zacde zilelunianidracu’ mai ştiede cândca un obuz dintr‑unrăzboi mondialîncă aşteptmomentul potrivitpentru a faceexplozie

Perpelea viseazăPerpelea doarme& suspinămângâie uşor pernadin pene de găinăPerpelea are un coşmar& i se facepielea de găinăîntr‑o ogradădeparte& puii suspină

stil vechia murit nea Oanebătrânul lăutarrapsodul bucuriilor simpledin mahalade 40 de ani nu a mai suportatsă vadă viațaaltfel decât cu un paharîn mânăde 40 de ani cerşindțigări & o duşcăsprijinit de peretelecârciumiimoartea nu aveacum să‑l surprindăera mereu în gardăa avut o femeiecinci copii& un cuțitastăzi doar cuțitul îi mai simtelipsa

Rahan vs Perpeleael era Rahan fiul luiCraoşi avea un şirag dincanini de tigruîn jurul gâtuluieu eram Perpelea fiul luiVasilecu cheia legată la gâtcu elasticdar anii au trecutiar Rahan a datfalimentîn timp ce Perpeleasupraviețuieşte bine‑mersi

şHomerC.V.‑ul meu nu mai are de multă vremenici o vizualizareieri am primit citație de la tribunalpentru neplata întrețineriitimp de trei anipe zi ce trececorpul prinde formaoraşului Kinshasami‑e foame& vreau ca oameniisă plătească pentru astamă gândesc să aruncîn aer maternitatea oraşuluisă devin un mit urbancu efect euforizantpentru cursanții Școlii de Varăde la Socola

in the mood for loveeşti prea înțeleptpentru a mai avea nelinişti metafizicezaci senin & lascivasemeni unui Dalai Lama răspopit& aştepți să sară pe tinetigrul amoruluisă te înfuleceîntr‑o zvârcolire discretă ca digestia unei plante carnivoreîn timpul unei partide de sex între doi surdomuți

1 001 de nopți în Bercenilocuiesc într‑ogarsonierăconfort treiam două pisici năpârlite& o nevastă obezăun monstru aproapemitologicdar seara când adormcu capul pe burta eiuriaşă & moalemă simt ca şi cum aş fipe un pat cu apăîn Burj Al Arab

nr. 209 www.revistatimpul.ro

POEZIE | 11

Îngerii şi lucrările lor

Emil Brumaru

Emil‑Iulian Sude

Poeme

Dăm în vileag atâtea obiceiuri…

Dăm în vileag atâtea obiceiuriBune sau rele? Nici nu ştiu să spun!Mor curcubeiele‑n baloane de săpunCăzute‑n stropi pe jos. Se‑ncheagă‑n cleiuriRoua prelinsă‑n zori pe geamul dulce,Melci smotociți de fluturi răi trag talpaȘontâc‑şontâc. O lâncezeală parc‑aVenit din cer cu îngeri plini de‑omidePăroase‑n picioruşe şi umide,Ce‑ar vrea‑n cearceaf alături să se culceCu noi, lin destrămați de pofte grele,Când gândurile ni se‑nvârt năuceÎn preajma celor două albe buceȘi izurile‑ncep să ne înşele;Ia foc odaia scăpărată în perdele…

Se obrinteşte lenea ca o rană…

Se obrinteşte lenea ca o ranăLăsată‑n voia ei să coacă dulceCum murele sub frunze de‑obligeană,Lumina raze moi din soare mulgeȘi ne aduce laptele‑n şiştareSă‑l bem, ca să ne fie carnea sfântăCând ne luăm îmbrobonaţi la trântăAlături de sfioasele izvoare,Ce nu‑ndrăznesc să ne răsfrângă luptaCu piedici mici şi fofârlici istețe,Și cu zvâcniri de‑amor cam pădurețe,În care fiecare‑şi smulge fructaPlină de zemuri, lacom s‑o mănânce,Întinşi în plăpumi mari sau chiar pe brânce…

Desimbolizarea (despăducherea. instinctul matern)Mama îndoia gazul cu sareşi spirt medicinal

să ne ajungă la toți ai caseidespăducherea în familiebun prilej al iubirii

la şcoală era foarte greusă nu mă scarpin pe capşi să recunoscam păduchisunt păduchiosul clasei

să te mănânce pielea capuluiîncât să simțicum te mănâncă tălpile

Dar eu nu aveam păduchinumai ceilalți copii aveau păduchimama nu ne‑a tunspe pielea spus că nu suntem puşcăriaşiînsă îndoia gazul cu spirt medicinalşi cu sareşi niciodată nu am recunoscutcă am păduchi

deşi albit părul meude lindenii copilărieise lasă aşa albitca mamasă mă despăducheze mereudar să nu mă tundă niciodată pe pieleca pe un puşcăriaş

Părerea de a fiAcum mă gândesc la părerea de a fiam început aşa pentru cănu aveam alt început

să îți forțezi propria creativitatee ca şi cum te‑ai dimensionaşi transpune în altă dimensiunepuricii, păduchii şi ce mai am euse hrănesc cu sângele meu şi sunt ai meise hrănesc din hrănireaaerisirea meaconstanta meaextensia mea

lăcustele au făcut un obicei de aderențămai ales lăcustele morganun grup morgan nu este un grup morganfără lăcuste morgan

greierele meu din creierele meu mă bate la capcă poate e mai inteligent că posedăcă e înaintea altoracă îl căpuşesc alții sau îl vampirizează

cea mai sănătoasă părere a ta despre tine greiereeste părerea duşmanilor tăi greierei‑am spuseu părerea de a fi

furnica mea partea mea feminină recunoscutădin toată fojgăiala asta nervoasă pe eao iubesc antitetica mea furnicăpartea care forțează limitelepartea din care renascpartea care mă arată precummama sora prietena

şi mulți alți nervi rostogolitoripe o parte pe altadupă cum bate vântul

însă şi bătaia vântului este de mai multe felurisunt prins în nişte cutiuțe pe care cineva le amestecăîntre eledupă cum îl trecstările de nervozitate

Atât de mic şi nu mă pot cuprindeAş fi putut să fiu încrâncenarea astadintre insectele mele de naşterecu insectele meleterminațiile mele nervoaseaceste făpturi care simt pentru mineşi frigul şi somnulpoate iubirea

aceste făpturi pe carecare pe care le‑am împărțitîn firmituri bâzâitoarecare pe care se vor anula reciprocaşa cum se anulează aşa cumpână la ultimul ecou a lui cumpână la ultima expresie a tristeții spunprima expresie a zâmbetului spun

aş fi putut să fiu regele neîncoronatal albineloral păduchilorsau poate fâşâitul aripilor de muscăatunci când îmi periam oglinzileprin care mişcarea se derula cu încetinitorulmâna zeului era mai înceatăfață de zborul meu de pe cubul de zahăr

atunci

terminațiile mele nervoaseinsectele mele nervoaseun hoit aş fi putut să fiuumblătorul hoit despărțitîn viitoare hoituri mai micişi victimă şi călăunervi hrăniți cu nerviepuizareînfometarea spațiuluinedrept

www.revistatimpul.ro august 2016

12 | INTERVIU

Vasile ErnuNăscut în URSS (1971), Vasile Ernu este absolvent al Facultăţii

de Filosofie din cadrul Universităţii ieşene „Al.I. Cuza” şi al unui master la Universitatea clujeană „Babeş‑Bolyai”. Este redactor fondator al revistei Philosophy & Stuff şi redactor asociat al revistei IDEA artă + societate, iar în ultimii ani

a semnat articole în Timpul, România liberă, HotNews, Adevărul, Noua literatură, Suplimentul de cultură şi Observator cultural. A debutat cu volumul Născut în URSS, tradus în rusă, bulgară, spaniolă, italiană, maghiară şi poloneză, distins, printre altele, cu Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat volumele Ultimii eretici ai Imperiului (2009), Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (în colaborare cu Bogdan‑Alexandru Stănescu, 2010), Intelighenţia rusă azi (2012), Sînt un om de stînga (2013) şi a coordonat Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (în colaborare cu Costi Rogozanu, Ciprian Șiulea şi Ovidiu Țichindeleanu, 2008), Ucraina live. Criza din Ucraina: de la Maidan la război civil (împreună cu Florin Poenaru, 2014). În anul 2015 a publicat primul volum, Sectanţii, din Mica trilogie a marginalilor.

Periferia, mai ales în contextul unei sărăciri tot mai mari a unor pă­turi sociale, reproduce la nesfârșit categoriile sociale marginale.

Vasile, cum ai regăsit Iașul în timpul lunii petrecute în rezidenţa FILIT? Mai seamănă cu cel pe care l­ai cunoscut în timpul studenţiei?

Când am stat la Iași, în anii ’90­’96, cred că nu eram foarte conștient de ce mi se  în­tâmplă. Sau mai degrabă am fost prins în vâl­toarea schimbărilor, a experienţelor noi. Când am ajuns la Iași, aveam doar 19 ani. Am ve­nit plin de entuziasm, pentru că veneam în „Patrie”, scăpam de „monstrul sovietic” și de comunism. Iar aici am descoperit brusc ceva foarte diferit de ceea ce știam. România din capul nostru era una foarte livrescă și roman­tică. Să nu uităm că Basarabia a trăit cam tot procesul de modernizare, cu excepţia perioadei scurte a României Mari, toate procesele, sepa­rat de restul regiunilor istorice românești. Noi veneam formataţi destul de diferit. Pentru că toate astea lasă urme. Chiar dacă știi limba și te scalzi într­o cultură comună, există o limbă a administraţiei, a infrastructurii, a experien­ţei cotidiene și a educaţiei imperiale care lasă urme. Am trecut printr­o criză foarte pro­fundă, care m­a pus să­mi revizuiesc multe dintre ideile și judecăţile de până atunci. Am înţeles că România va fi pentru mine o „nouă Patrie”, dar care este ca o limbă învăţată la maturitate. Am o mulţime de povești pe tema asta. De exemplu, mi­a fost foarte greu să în­văţ bășcălia. Românii din Imperiul Rus sunt lipsiţi de acest simţ. Avem un simţ al umoru­lui foarte dezvoltat, dar nu e bășcălie. Mulţi ani de zile am citit Academia Caţavencu în cheie tragică și poate că de asta nu­i puteam suferi. Chiar și acum privesc acest gen de sa­tiră și critică drept ceva minor. Dar am învă­ţat și mi­am educat și acest simţ, cu toate că îl simt și acum mai degrabă ca pe ceva nega­tiv  decât pozitiv. Asta e. Dar sunt mult mai detașat. Cu timpul, m­am adaptat, am început să îmi fac mulţi prieteni aici și am început să cunosc farmecul locurilor și al diferenţelor. Când am plecat din Iași, deja cunoșteam multă lume. Aceasta este slăbiciunea mea, să cunosc mulţi oameni, iar Iașul a rămas pentru mine poate cel mai intim oraș din ţară. Acum am venit de pe o cu totul altă poziţie. Cunosc multă lume de aici, am mulţi prieteni. Deja am în spate 25 de ani trăiţi în România, mai mult decât în Imperiu. Orașul a fost retușat pe alocuri, arată bine, dar pe mine clădirile mă interesează mai puţin. Mă interesează oa­menii. Orașul e ca o haină, vrea să­ţi arate anumite lucruri, vrea să te facă turist. Urăsc acest spirit turistic, de a cunoaște ceva presta­bilit și ceea ce vor ghidurile și „lumea bună”. Îmi plac lucrurile ascunse ale orașului, pentru că sunt ca unul dintre eroii mei, un hoţ de bu­zunare, și îmi place să buzunăresc orașele,

adică să merg acolo unde nu se vede, unde totul e ascuns. Îmi plac buzunarele orașelor și le caut. De asta am încercat să cunosc oameni din alte medii decât cele în care mă învârt de obicei. Să stau la povești cu oameni noi, din ge­neraţii și pături sociale diferite. Am mers în fa­milii multe, în zone precum Dallas, care e plină de sărăcie. Iașul nu e doar Copoul și Palatul, ci și Dallasul. Și e mare păcat că nu se discută despre asta. Dar cel mai mult îmi place faptul că Iașul încă nu a devenit turistic, nu vrea încă să te mintă, nu se dă ceea ce nu este. Oa­menii încă se comportă firesc, sunt ușor abor­dabili, iar în familiile de aici intri foarte repede. Oamenii încă nu­și închid porţile și sufletele, nu se refugiază în carcasa lor individualistă. Încă te cheamă la masă, având plăcerea de a petrece, nu din interes sau obligaţii. Ăsta e un mare atu al locului. De exemplu, la Cluj, un alt oraș în care am stat mult, aceste lucruri aproape că s­au pierdut. Clujul devine tot mai turistic, iar oamenii, tot mai mult, prestatori de servicii. La Iași, aceste lucruri sunt încă la început, deci e bine că nu va fi capitală cultu­rală. Trebuie să privim partea plină a paharului. Să stai o lună în curtea Casei Pogor și să scrii este un privilegiu deosebit. Practic, am termi­nat cartea aici. De aceea trebuie să le mulţu­mesc Iașului și celor care mi­au acordat bursa.

„Mă tem că acum, analizând de la distanţă, acel mare carnaval al anilor ’90 arată ca un parastas”

Cum a fost să studiezi la Facultatea de Filosofie din Iași? Și ce te­a determinat să iei calea Clujului, apoi a Bucureștiului?

A fost o perioadă confuză. Anii ’90 au fost, pe cât de exaltaţi și plini de entuziasm, pe atât de risipitori cumva. Am consumat multă energie pe nu se știe ce. Curând va trebui să facem un mic bilanţ al acelor ani și mă tem că acum, analizând de la distanţă, acel mare car­naval al anilor ’90 arată ca un parastas. Au ceva tragic. Un soi de tragedie pe ritm de mare chef. Dar au avut, firește, și multe elemente pozitive. Însă, în loc să înţelegem ce ni se în­tâmplă și să luptăm, noi am chefuit. Genera­ţia studenţiei mele, a anilor ’90, a devenit as­tăzi cinică și depresivă, pentru că visele ei i s­au întors împotrivă. Facultatea a fost mai degrabă una suportabilă. Am avut câţiva pro­fesori buni, dar majoritatea nu mi­au lăsat prea multe amintiri. Poate e și din vina mea. Profesorul Afloroaei este cel care m­a impre­sionat cel mai mult și poate că de aceea her­meneutica a fost unul dintre domeniile care și

nr. 209 www.revistatimpul.ro

INTERVIU | 13

„Generaţia studenţiei mele, a anilor ’90, a devenit astăzi cinică și depresivă, pentru că visele ei i s‑au întors împotrivă”astăzi mi se par fascinante. Dar poate că s­a potrivit și cu formarea mea: de mic am lucrat cu textele biblice, am știut să le ci­tesc și să le interpretez, să caut contexte is­torice etc. Am povestit despre asta în ultima mea carte. Ţin minte că, la unul dintre exa­mene, după ce am ieșit, domnul Afloroaei a întrebat: „Ce­i cu personajul acesta dos­toevskian?”. Colegii mi­au relatat asta mai târziu. Am considerat această remarcă nota cea mai mare pe care am luat­o la Filosofie. În facultate am avut colegi foarte buni. Copii veniţi din diverse cătune, sate și orășele din Moldova și din ţară, cu un nivel de pregă­tire foarte ridicat. Cu un număr enorm de lecturi. În anii ’90 era un concurs nebun la aceste facultăţi, iar nivelul de pregătire era foarte ridicat. Îmi aduc aminte bine cămi­nele din Pușkin, mai sus de Universitate, unde aveam colegi de la Matematică. Aveau un nivel excepţional, dar erau și puţin ne­buni. Puteai să discuţi nopţi în șir cu cei de la Politehnică sau de la Medicină orice do­reai. Mai e posibil astăzi așa ceva? E tot mai greu… Când am absolvit, în ’96 (un an am fost plecat din ţară), un bun amic, pro­fesor de matematică, mi­a zis: „Cel mai bine e să schimbi locul”. I­am ascultat sfa­tul, mi­am luat bocceluţa și am plecat la Cluj, unde nu știam pe nimeni, nici măcar orașul. Am luat­o de la zero. Am dat la mas­ter și am rămas acolo zece ani, făcând de toate, de la revista Philosophy & Stuff la Centrul de Cultură Tranzit, din vechea si­nagogă și până la revista IDEA artă + socie­tate sau Editura Idea. Clujul a fost o cu totul altă experienţă. Iar după zece ani m­am mu­tat în București, unde locuiesc și acum.

Lucrezi la al doilea volum din Mica trilogie a marginalilor, cel dedicat ban­diţilor. Cum te documentezi? Povesteș­te­ne despre întâlnirile de gradul zero cu unii dintre ei.

La documentare muncesc de peste cinci ani. Știam foarte bine categoriile so­ciale cu care voi lucra: sectanţi, bandiţi și hoţi profesioniști. A treia categorie o veţi afla altădată. M­am documentat în trepte: lecturi, documente, interviuri cu oameni din aceste grupuri. Cu sectanţii mi­a fost mai simplu, pentru că îi cunosc mai bine, am o relaţie veche cu ei și una pe linie de familie. În cazul lor, problema este legată de încălcarea unui anumit tip de intimitate și a unor tabuuri din copilărie. Cu bandiţii, chiar dacă am mulţi prieteni din copilărie, rude și cunoștinţe care se învârt în aceste medii, nu e simplu să pătrunzi în cercul lor, pentru că noi suntem „specii” diferite. Pen­tru noi, ei sunt hoţi, bandiţi, iar bandiţii trebuie să fie în pușcărie. Iar pentru ei, noi suntem „fraieri”, adică o „specie” care me­rită să fie furată. Însă trebuie să înţelegem că, pentru ei, furtul este o formă de muncă ce are un grad maxim de risc, dar și de pro­fit. Oricum, ei gândesc în alţi parametri, au alte legi și altă etică decât cele ale „fraieri­lor”. Marea problemă în cercetarea grupu­rilor marginale este legată mai întâi de cum pătrunzi acolo. Sunt grupuri închise, suspicioase și au un mare talent în a­i „citi” pe majoritari. Ei știu că puterea, reprezen­tată de majoritari, nu vine niciodată cu „gânduri de pace”. Pornesc mereu de la premisa: au venit, deci au un interes. Am avut avantajul să am pe cineva apropiat care este hoţ în toată legea. E o mare auto­ritate în lumea lor. Prin urmare, am mers cu „recomandare”. Iar la ei funcţionează  asta.

Dacă spui că ai venit din partea lui X, care e o autoritate, ţi se deschid toate ușile. Dar oricum e complicat să lucrezi cu ei, pentru că ei știu că ești un „fraier”. Cea mai impre­sionantă întâlnire a fost cu un hoţ care a stat în pușcărie mai mult de jumătate din viaţă, vreo 43 de ani. Dar cel mai dureros – pentru mine, cel puţin – este timpul pe­trecut cu clanul cerșetorilor. După ce stai puţin cu ei, nu mai ești același om. Trebuie să ai nervii și psihicul foarte tari ca să re­ziști. Abia aștept să termin cartea asta, pen­tru că e una care îmi consumă multă ener­gie emoţională. Dacă Sectanţii e un soi de manual alternativ de studiu al religiilor, Bandiţii cred că va fi un manual educativ alternativ, în negativ. De la acești oameni poţi învăţa enorm.

„Această subcultură a penalilor este una dintre cele mai puternice în ţări precum URSS sau SUA”

Primul volum al trilogiei, Sectanţii, apărut anul trecut la Polirom, a fost o combinaţie între documentarea rigu­roasă și latura autobiografică. Proba­bil cea din urmă lipsește acum. De unde provine fascinaţia ta pentru bandiţi? Ai cunoscut mulţi în copilărie?

Prima carte se ocupă de „îngerii Dom­nului”, oameni buni, care vor să mântuiască lumea prin viaţa lor, cuvântul lor, puritani și riguroși în toate. Sunt dispuși la sacrifi­ciu, se organizează exemplar, construiesc instituţii în jurul lor, un soi de chibuţuri în care se simt ca în sânul lui Avraam. Sau cel puţin încearcă. Bandiţii sunt un grup ra­dical opus: sunt îngerii căzuţi. Culmea e că au un soi de magnet, atrag foarte mult. Strada îi adoră, sunt modele pentru copii și adolescenţi. De ce? Mai ales în cultura imperiului rus și a celui american, pe care le știu ceva mai bine. Această subcultură a penalilor este una dintre cele mai puternice în ţări precum URSS sau SUA. Firește că și pe mine m­a atras într­o perioadă, iar car­tea cred că tratează cumva în oglindă în­gerii buni și pe cei căzuţi. Sunt multe în­trebări care mă chinuie de ani de zile și încerc să răspund acum prin aceste po­vești ale unor oameni marginali.

Din ce puncte de vedere înţelegerea marginalilor este esenţială pentru să­nătatea societăţii și a fiecăruia dintre noi?

Este o imagine în negativ. Cum poţi să judeci un cerșetor când habar nu ai ce se află în spatele său, când nu îi cunoști trage­dia? Cum poţi să judeci un hoţ când habar nu ai de condiţiile în care a devenit astfel? Ce îi face să fie așa cum sunt? Crede­mă că nu au nici o genă defectă. Mulţi dintre ei conduc state în ţările din est. Am discutat și cu bandiţi deveniţi oligarhi. Marginalul poate foarte ușor să ajungă în centru. Lu­mea privită prin ochii lui arată radical dife­rit decât cum este privită prin ochii puterii, ai majoritarului. Una e să fii vânat și alta e să vânezi.

Într­un anumit sens, sectanţii des­pre care ai vorbit în volumul precedent se situează cumva în centrul lumii. Deși sunt niște marginali, ei întruchipează un mod de a fi autentic, însă care, din păcate, este tot mai dificil de realizat în lumea de azi. Ai descoperit autenticita­tea bandiţilor?

Puţini marginali vor să rămână acolo unde sunt. Majoritatea grupurilor  margi­nale religioase pe care le­am cercetat au îmbrăţișat după ’90 un soi de discurs ofi­cial al hegemonului și se îmbată cu o teolo­gie a bunăstării de tip american neoliberal, care îmi displace profund. Cum e posibil ca aceia care au putut să înfrunte mașină­ria stalinistă să cedeze în faţa primului ar­gint verde? Rezultă că sectanţii au devenit parte a puterii și deci s­a terminat cu ei. Dar mereu apar alţii, doar că în cu totul alte con­diţii. Bandiţii fac același traseu. După  ’90 s­au simţit cel mai bine, căci o lume libera­lizată la maximum, cum a fost a noastră, este paradisul pentru ei. E liber la marele jaf. Aici sunt mai multe lucruri complicate, dar e clar că au ieșit victorioși și s­au plasat în centru. Însă periferia, mai ales în contex­tul unei sărăciri tot mai mari a unor pături sociale, reproduce la nesfârșit aceste cate­gorii sociale. Și această societate nedreaptă produce ultimii metafizicieni, care își pun o singură întrebare: banii sau viaţa?

Pentru că tot vorbeam despre auten­ticitate, ce anume ne blochează accesul către ea în lumea de azi?

Ce este autenticitatea? Probabil este atunci când omul își asumă ceea ce este și  nu ascunde prin diverse trucuri acest lucru. Este atunci când gândirea și vor­bele unei persoane corespund cu faptele ei. Știi de ce au bandiţii tatuaje? Pentru că ei sunt un soi de „oameni goi”, fără haine și brizbizuri. Tatuajele reprezintă CV­ul și istoria lor. Noi, „fraierii”, ne punem haine fiţoase pentru a ne da de multe ori ceea ce nu suntem. Intelectualul, fiu de ţăran și muncitor cu balega încă pe papuci, odată ajuns la oraș, își pune papion, căci vrea să se dea diferit de originea lui, să se demarce. Hainele au o anumită putere de a falsifica lucrurile. Bandiţii nu au la dispoziţie aceste trucuri. În general, oamenii simpli nu prea se dau ceea ce nu sunt. Minciuna este una dintre cele mai puternice instrumente ale civilizaţiei. Producem lumi artificiale, iar asta nu e neapărat rău. În general, anima­lele sunt cele mai autentice fiinţe, pentru că ele nu pot minţi. Povestesc pe larg des­pre asta în carte.

Spune­ne, te rog, care este imaginea pe care ţi­ai format­o în privinţa funcţio­nării (sau nu) a următoarelor instituţii: Parlament, Guvern, partide politice.

În acest moment, riscul cel mare este lipsa de încredere în aceste instituţii. Avem un stat foarte slab, cu instituţii slabe și aservite unor clanuri de interese, unor grupuri de finanţe etc., care la prima pre­siune cedează. Din păcate, sunt foarte puţin sensibile la nevoile și interesele cetăţeanu­lui. Mai nou, apleacă urechea la grupurile gălăgioase ale clasei de mijloc, care fac tă­răboi pe Facebook și în mass­media și au învăţat să se mobilizeze. Asta nu e rău, dar e foarte puţin. Cum spune un bandit  fai­mos de la noi: „Apăraţi­vă statul, că vi­l ra­dem!”. Eu nu sunt un fan al statului, dar în acest moment nu avem ceva mai bun să punem în loc, așa că trebuie apărat, întărit și pus la treabă în interesul cetăţenilor. Dar cum? Asta e o altă discuţie.

„A fi de stânga azi înseamnă să nu ai cu cine vota”

Care este rolul pe care crezi că l­ar avea societatea civilă?

Nu mai cred de ceva vreme în societa­tea civilă. Așa cum este ea construită, nu e decât un mecanism care luptă pentru pri­vilegiile unei mici pături sociale și e parte integrantă a puterii, chiar dacă mimează un soi de joc de presiune asupra acesteia. Este cât de cât funcţională pentru clasa de mijloc și pentru grupuri privilegiate, care sifonează bani pentru propriile jucării. Pătu­rile sociale defavorizate, ca să nu le zic de­clasate, în care se află majoritatea populaţiei acestei ţări, nu sunt reprezentate de nimeni, iar societatea civilă românească, cu mici excepţii, le ignoră și chiar le dispreţuiește profund. Suntem în situaţia de a reinventa noi mecanisme de rezistenţă și apărare. Poate că „apărare civilă” sună mai bine, dar trebuie construită și aceasta.

Ce înseamnă a fi de stânga în Ro­mânia de astăzi? Cum se conjugă cul­turalul cu politicul în România zilelor noastre?

Dacă iei în serios convingerile politice, valorile în care crezi, și eu îmi iau destul de în serios viaţa și convingerile, atunci a fi de stânga azi înseamnă să nu ai cu cine vota, să fii înjurat de mai tot establishment­ul cultural și mediatic conservator ce domină spaţiul nostru. Poziţia mea actuală este aceea de a mă solidariza nu cu grupul so­cial din care fac parte, cel de mijloc, ci cu păturile sociale defavorizate: muncitori, ţă­rani, șomeri, copii defavorizaţi, imigranţi etc. Clasa de mijloc din România are o mare problemă: nu e capabilă să­și vadă decât propriul interes și urăște profund pă­tura socială din care se trage, pentru că ma­joritatea sunt copii de ţărani și muncitori din prima și a doua generaţie, și nu de boieri sau de mari intelectuali. La fel e și cu  elita noastră intelectuală și jurnalis­tică: niște papagali decorativi, care ciugu­lesc din palma primei mâini întinse. Atât timp cât nu putem depăși acest cerc vicios, nu vom rezolva nimic. La ce­ţi ajută pala­tul, dacă trebuie să ridici un zid cât cel chi­nezesc pentru a te proteja? La ce­ţi ajută oare bogăţia, când în jur lumea suferă și este oropsită?

Interviu realizat de Gabriel Cheșcu

www.revistatimpul.ro august 2016

14 | CRONICI

Cronică de arte vizuale

Redefiniri ale peisajului urbanMaria Bilaşevschi

Circul domestic

2000-2016. O recapitulare

Ineditul manifestărilor artistice din acest an a fost dat de în­globarea unor noi zone de do­

cumentare. Plecând de la Piaţa Unirii, artiștii și­au ales o anumită zonă a orașului Iași – fie un cartier sau o casă izolată, fie un colţ de natură sau o șină de tren –, pen­tru a oferi o panoramă urbană cu elemente ce surprind ritmul și spe­cificitatea spaţiului.  Eterogenita­tea reprezentărilor probează  fap­tul că spaţiul urban nu este nici pe departe secat de resurse vizuale. În acest an, simbolurile culturale au făcut mai mult loc reprezentă­rilor urbane propriu­zise ori cău­tărilor de poziţionare în spaţiul și în timpul actual, raportate atât la condiţia socială, dar mai ales pro­fesională a artistului contemporan, înconjurat de mituri și tendinţe.

Revenind la istoria spaţiului și a personajului istoric reprezen­tativ atât pentru istoria modernă, cât și pentru locul în care se des­fășoară această tabără, Piaţa Unirii, Rodica Crîșmaru conturează chi­pul domnitorului Alexandru Ioan Cuza pornind de la imaginea sur­prinsă de Carol Popp de Szath­máry, pictorul și fotograful perso­nal al acestuia. Imaginea în sine relevă o persoană diferită de cea

cu care este obișnuit privitorul, căutându­se reflectarea  umanu­lui, cu apăsările și scindările inte­rioare. Artista su bliniază vizibil această dualitate prin accentua­rea secţiunii de aur într­o subtilă dualitate cromatică, întregul an­samblu sporind starea de ambigui­tate între ceea ce se știe istoric și dimensiunea internă a fiinţei. Pe aceeași linie, George Cernat decu­pează un alt simbol istoric, statuia lui Alexandru cel Bun, făcând­o monumentală în comparaţie cu împrejurimile, redând astfel per­sonajului maiestuozitatea dimi­nuată în realitate de supraaglo­merarea urbană.

Continuând seria eroilor, Elena Boţan readuce la viaţă oa­meni, nu personaje din manualele de istorie, persoane uitate, despre care nu mai vorbește nimeni. Mo­zaicul realizat din dopuri are ro­lul  să atragă atenţia privitorului și să o poarte dincolo de aparenţă, îndemnându­l la introspecţie și

reconsiderare, personajul deve­nind elementul unui lung și ne­întrerupt șir de eroi fără nume, pierduţi în istorie.

Într­un un colaj redat expresio­nist, Gheorghe Isac surprinde un bloc sau, mai exact, un fragment de clădire cu redimensionarea ele­mentului de interes: hainele atâr­nate de sârmă pe balconul impro­vizat în faţa ferestrei transformă o imagine comună oricărei zone urbane din estul Europei, adesea gri și împovărată de propria greu­tate, într­o zonă animată.

Printr­o construcţie geome­trică în crescendo, Radu Băcăiţă ilustrează o suită de clădiri în care ritmul cromatic face în așa fel încât întregul ansamblu să pulseze sub greutatea tensiunii și a diso­nanţei urbane. Aceeași geome­trie a spaţiului o regăsim compu­să în mod ingenios de Mariana Cociurcă, sub forma unor cercuri și dreptunghiuri armonios îmbi­nate, ce sugerează o aglomeraţie

de așezări umane privită de la distanţă.

Anca Floroiu conturează un peisaj nocturn, cu personaje sus­pendate, ce amintesc de cele ale lui Baselitz, iluminate artificial de felinare stradale ori de lumina din case, punctând starea de dislocare și fragmentare a societăţii. Indi­vidualităţi aparent uniformizate, personajele sale par că se îndreap­tă încet, plutind, spre privitor.

Mihai Savin redă plastic un element central al orașului, Cine­matograful „Victoria”, rămășiţa unei perioade de prosperitate fa­nată. Însă artistul apelează la mijloace realiste, specifice artei americane interbelice (în special E.  Hopper), redând locului ma­gia și iluzia unei lumi artificiale, cu trăiri spectaculoase.

Ștefan Coman părăsește tem­porar sculptura pentru a se dedi­ca picturii. Punctul de plecare îl reprezintă autoportretul. Repre­zentarea propriei imagini prin

culoare, pornind de la modelul sculptat în piatră, emană senzaţia de  claustrofobie, de captivitate într­o  cușcă de sticlă. Deși utili­zează suprapunerile de straturi cromatice, artistul reușește, prin dungile verzi ce par că se scurg peste chip, să dilueze încărcătura, lăsând impresia decojirii formei umane pentru a dezvălui o mască de ceară. O posibilă aluzie la alie­narea și fragilitatea omului.

Alexandra Floarea vede în pei­sajul urban o pânză nesfârșită de cabluri folosite ca mijloace de co­municare, toate încolăcite ca un șarpe în jurul unui stâlp ce se înalţă ca un totem industrial, iar Mădă­lina Toma surprinde din esenţa orașului temelia acestuia, întor­cându­se la ziduri ca elemente fundamentale în ascensiunea pe verticala concret fizică, dar mai ales pe cea spirituală.

Expoziţia taberei se desfă­șoară în prezent la Galeria „Cu­pola”, fiind un omagiu adus cita­delei în care, pe un traseu aparent solitar, artiștii ne îndeamnă să ve­dem dincolo de structuri și mituri, să ne oprim pentru a surprinde orașul așa cum este: o oază de frumuseţe, lumină, umbră și di­versitate.

Tabăra de arte vizuale „Peisaj Urban”, organizată de Uniunea Artiştilor Plastici, filiala Iaşi, s‑a născut din dorinţa promovării tinerilor artişti, dar şi din necesitatea de a ilustra plastic un oraş a cărui modernitate a fost reprezentată la nivel artistic şi academic de nume importante ale artei vizuale româneşti.

Deplasarea accentelor, va­riaţiile de amplitudine, re­lativizarea progresivă a

poeticilor de prim­plan din primii ani ai secolului XXI se întreză­reau de prin 2006, odată cu debu­tul lui Gabi Eftimie (Ochi roșii polaroid. Acesta este un test), ur­mat de alte câteva cărţi (precum Umilirea animalelor, din 2010, semnată de Val Chimic) ce  pă­reau să confirme o tendinţă spre impersonalizarea discursului, teh­nicitate, ritm sincopat, percepţie „autistă” a realităţii, răceală și de­zangajare relaţională.

Despre postumanism a înce­put să se vorbească târziu și cu destulă prudenţă, critica preferând confortul formulelor și al etiche­telor deja uzate (polii fiind neo­expresionismul și minimalismul, între care există, desigur, o gamă largă de poetici și orientări). Dar cel care își asumă pentru prima oară deschis și cu o maximă com­petenţă teoretică postumanismul este Vasile Mihalache, în recentul său volum Mort după om (2016), la care voi reveni.

Gestul robotizat, vorbitul ca dinăuntrul căștilor de protecţie, o comunicare disperată, blazarea și neîncrederea în posibilităţile mij­loacelor poetice au câștigat în ul­timii șapte­opt ani tot mai mult teren. Mai exact, și cu referinţe concrete: ceva din vidul litera­turii beckettiene, sentimentul de imensă plictiseală, cinismul și

obiectivitatea rece ale romanelor lui Houellebecq sau ale filmelor lui Haneke, cruzimi preluate de la Generaţia X a lui Palahniuk & Fincher, dezavuarea tropilor și a oricărei forme de poetizare, a ori­cărei intenţii (până și a bănuielii) de liricitate sau sentimentalism. Dacă vom căuta aceste trăsături în poezia cea mai nouă, vom vedea că ele sunt prezente într­o măsu­ră mult mai mare și mai marcată decât ceea ce caracteriza în linii mari așa­numitul „douămiism”.

Privind înapoi, pare evident că, în primul deceniu al secolului, s­a impus nekrorealismul  – sin­tagmă folosită pentru prima dată de Ștefan Manasia, în volumul său de debut, Amazon și alte poeme, din 2003), însă impulsurile nekro se găsesc din plin la destui poeţi ai perioadei –, pesimismul grefat pe un imagism greu și întunecat, obsesia eului, visceralitatea (apă­sată uneori până la suprasaturaţie) sau disperarea existenţială (expe­diată cu ușurinţă de mulţi comen­tatori și critici leneși drept „mize­rabilism”), împărtășite într­o mai mică sau mai mare măsură de ma­joritatea poeţilor afirmaţi în primii

ani ai mileniului. Dintre aceștia s­au detașat câţiva autori foarte diferiţi: Dan Sociu (de până la Poezii naive și sentimentale, deși dădea semne de viraj spre o altfel de poezie încă din a doua parte a plachetei Pavor nocturn), Mana­sia, T.S. Khasis, Ruxandra Novac, Domnica Drumea, Elena Vlădă­reanu, Teodor Dună, Rita Chirian și, într­o mare măsură – determi­nantă, spun unii, pentru poezia acestei generaţii –, Marius Ianuș (până să îmbrăţișeze o formă de fanatism ultraortodox, care i­a strangulat poezia după 2010).

Excepţii de la acest „regim nocturn” au fost (Răzvan Ţupa, V. Leac, Vlad Moldovan), dar im­presia generală a rămas cea a unui deceniu în care s­a scris pre­ponderent o poezie beligerantă și vehementă (a fost citată ca pre­cursoare, cel puţin în cazul „frac­turiștilor”, literatura avangardei, în special Geo Bogza), ale cărei gesturi de revoltă au ajuns până la urmă, previzibil, să fie golite de orice conţinut.

Radu Vancu, a cărui persona­litate începe să se contureze tot mai clar începând cu a treia sa

carte de poezie, Monstrul fericit, este probabil, după 2010, cel mai prolific și mai elogiat poet al pe­rioadei, confirmând, prin Frânghia înflorită și 4 A.M. Cantosuri do­mestice, promisiunile din Biogra­phia litteraria și Amintiri pentru tatăl meu. Dan Coman, salutat la debut ca o mare speranţă, greu de situat sau de încadrat în vreo categorie (deși trecut și el, din aceeași exasperantă comoditate terminologică, la „neoexpresio­niști”), rămâne probabil singurul poet de după 2000 care a de­monstrat în cele trei volume pu­blicate (Anul cârtiţei galbene, Ghinga și Dicţionarul Mara) că există viaţă după suprarealism, pentru că a știut să evite autosu­ficienţa și sterilitatea afectată a „urmașilor” lui Naum.

Desigur, „Generaţia 2000” nu a fost nici pe departe o mișcare unitară sau un grup cu o dogmă unanim acceptată. Pe de o parte, am avut fronda și spiritul anar­hist­protestatar al poeţilor fractu­riști – care nu numai că au fost cei mai vizibili și mai vocali cam între 2000 și 2004, dar au și dat, prin Marius Ianuș (Manifest anarhist

și alte fracturi și Ursul din con­tainăr), Ruxandra Novac  (Eco­graffiti), Elena Vlădăreanu (Fisuri și Europa. Zece cântece funerare) și Domnica Drumea (Crize), pri­mele cărţi intens dezbătute ale „noului val”. Pe de altă parte, poe­ţii mai puţin asumaţi social, dar ultragiaţi și ei din diferite motive, păstrând un sentiment pronun­ţat  al rupturii dintre eu și lume. Maniacali și morbizi, trăind tot felul de apocalipse interioare, ei jucau pe cartea organicului de­gradat, pe indispoziţii, compulsii, tensiuni sau crispări narcisiste. Contrastele puternice și deseori violente din poezia lui Adrian Ur­manov (Cărnurile cannonice și Sushi), Rita Chirian (Sevraj, Poker face), Ștefan Manasia (Amazon, Cartea micilor invazii), T.S. Kha­sis (Arta scalpării), Teodor Dună (Catafazii, De­a viul) și Dan Co­man (Ghinga) au fost înregistra te și tratate de cronicari, cu foarte rare excepţii, superficial, deși între poeţii citaţi sunt distanţe pe care numai dorinţa criticilor de a­și ușura viaţa a făcut să fie trataţi in corpore ca „douămiiști”.

Iar ceea ce s­a petrecut în ul­timii șase­șapte ani a fost o modi­ficare graduală de ton și viziune, care a dinamizat un context ce începuse să se osifice.

Claudiu KomartinNu cred că le‑a scăpat celor care urmăresc fenomenul poetic actual şi tendinţele exprimate în ultimii ani în cărţile celor mai buni debutanţi o schimbare tot mai vizibilă în raport cu discursurile dominante cam dintre 2000 şi 2010.

nr. 209 www.revistatimpul.ro

CRONICI | 15

Ce mai face Arta? Cum care artă? Arta Popescu

Cronică de carte

Straturi emoţionale urbaneOana Maria Nicuţă Cronică de arte vizuale

Expoziţia ne aduce în aten­ţie cinci lucrări video și două tipuri de lucrări: in­

dividuală și colaborativă. Cei doi artiști se orientează spre crearea unor proiecte colaborative, unul dintre rezultate fiind expoziţia de faţă, The Jaguar Sleeps (Jagua­rul doarme), un video prezentat în premieră la Iași. Așa cum susţine și textul curatorial, The Jaguar Sleeps face trimitere la ideea de transformare prin acţiune, luptă, desăvârșire. Similar celorlalte lu­crări ale acestei expoziţii, lucrarea de faţă presupune o incursiune metaforică într­o lume a sentimen­telor, poate chiar sentimentalistă, lovită de grotescul psihedelic al artificialităţii digitale.

Celelalte patru videouri pre­zentate în expoziţie sunt reali­zate individual de artiști și prece­dă, din perspectiva momentului execuţiei, acest ultim video. Pline de un substrat metaforic, dar și de un realism subtil, controlat, acestea trimit, în ansamblul lor, la un sens mai mult filosofic decât pragmatic, social sau politic al vieţii. Reflecţia asupra vieţii, a sensului și a condiţiei sale, pier­dut în negura vremilor, face ca spiritul unui modernism retro­avangardist să fie prezent ca o constantă în aceste opere. În lu­crările ei, Katy B. Plummer caută

să dramatizeze aproape patetic scenarii inspirate de lucrări din istoria artei moderne. Cele două videouri prezentate ne aduc în atenţie interpretări performative ale artiștilor Joseph Beuys și Paul Gaugain. În Pieta (2014), artista interpretează în faţa camerei un cântecel despre sensul artei unui iepure imens, omagiind perfor­mance­ul din 1965 al lui Joseph Beuys Wie man dem toten Hasen die Bilder erklärt (Cum să­i ex­plici tablouri unui iepure mort). Scenografia îi aparţine de ase­menea artistei, care își realizea­ză singură costumele. Meditaţia asupra mediului artistic, ca parte a sensibilităţii colective și ca mo­tor social, se transformă aici într­o interpretare menită să asigure publicul de relaţia pe care arta o poartă cu sine – sentimentul sinis­tru al morţii și al trecerii timpu­lui și actul viu, plin de emoţie. Cat’s Cradle (2016) pune în miș­care performativ scena în care Iacob se luptă cu un înger, totul

pe fundalul unei muzici populare bretone. Partea a doua a videoului ne arată două perechi de mâini care joacă aţa (Cat’s Cradle este un joc de copii în care partenerii încearcă să obţină cât mai multe forme din mânuirea pe degete a unei sfori). La fel de metaforică, lucrarea ne pune în faţă conflic­tul, lupta și drama în care binele

și răul sunt actorii unei veșnice istorii ce domină existenţa coti­diană sau spirituală.

Implicat în realităţile sociale mai mult decât colega sa, Kuba Dorabialski transformă politica stângistă radicală, contopind­o cu o poetică personală, nostalgică și melancolică, înscrisă tot pe li­nia modernismului. All of Them

in There (2016) este o lucrare vi­deo ce reunește fotografii și frag­mente video selectate din timpul călătoriei artistului în Serbia, Macedonia, Bulgaria și România, în care brutalitatea arhitecturii socialiste se combină cu masele compacte, forţa și capitalul mo­ral și social al aces tora. În I have some Regrets/ I have no Doubts (2015), un grup de oameni aflaţi într­o pădure și poziţionaţi în cerc transferă succesiv o butu­rugă de la unii la alţii mimând un ritual religios, în timp ce un na­rator anonim argumentează sau contraargumentează pe seama regretelor, îndoielilor sau chiar a existenţei unei Divinităţi pal­pabile. Jocul acesta fără sfârșit, hipnotic, ne introduce în sfera unui misticism artificial și a unei poetici construite.

Expoziţia ne aduce în prim­plan metafora unei lumi încărcate de tensiune, emoţio­nală sau conflictuală, prin acte performative video, care își opresc însă mesajul la limita ecranului. Deși implicarea noastră este so­licitată, ea se oprește la nivelul contemplării pasive a unor stări și trăiri ce ne rămân exterioare. Poate că acest tip de interacţiu­ne este specific totuși societăţii contemporane, dominată de co­municarea digitală, hiperreală și intens mediată.

Începutul lunii august i‑a adus publicului ieşean o expoziţie de artă video găzduită de galeria Borderline Art Space. Expoziţia That Time You Held My Hand In The Glow Of A Burning City (Momentul acela în care m‑ai ţinut de mână în incandescenţa unui oraș care arde) a reunit doi artişti contemporani australieni a căror preocupare constantă o reprezintă mediul

artei video şi digitale: Katy B. Plummer şi Kuba Dorabialski, curatoriaţi de Tangent Projects.

Primul volum din seria inti­tulată Opere s­a numit Fa­milia Popescu și a cuprins

primele două volume de poezie ale autorului: Familia Popescu (1987) și Cuvânt înainte (1988). La jumătatea acestui an, la aceeași editură, a apărut și cel de­al doi­lea volum al Operelor, intitulat Arta Popescu, cuprinzând  volu­mul omonim, publicat iniţial în anul 1994.

Dacă în cele două volume cuprinse în Opere I zisa lui Ma­rin Sorescu se confirmă, Cristian Popescu fiind un veritabil vlăs­tar urmuzian, dar afirmându­și totuși originalitatea prin impeca­bilele tablouri de familie turnate în aliajul citadin al postmoder­nismului românesc, în Opere II, respectiv Arta Popescu, se ob­servă atât o detașare de stilis­tica lui Urmuz, cât și o depășire a obsesiei familiei.

Volumul Arta Popescu este structurat pe două secţiuni majore: „Ce mai face Arta” și „Moartea mea din flori”. În cea dintâi, poetul realizează o serie de eseuri confesive despre artă, scrise sub forma unor poeme în

proză ale căror personaje prin­cipale sunt fie Arta – personali­zată sub chipul unei iubite din popor –, fie Însuși Dumnezeu și ai săi înger­îngerași, caz în care gândurile poetului se metamor­fozează în psalmi postmoderni mustind de oralitate citadină, acesta stând la taclale cu Dum­nezeu așa cum ar sta cu un vechi prieten la o bere. Cu această abor­dare aparent golănească, Cristian Popescu ar putea fi acuzat de blasfemie de spiritele ultrasensi­bile din punct de vedere religios. Dar nici urmă de așa ceva. Căci, prin crearea acestui climat de fa­miliaritate extremă cu divinita­tea, poetul nu face altceva decât să­i propună cititorului un Dum­nezeu mult mai apropiat de oa­meni și de nevoile lor curente, pământești, ca și cum Rugăciu­nea domnească s­ar concentra în cuvintele: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă­ne­o nouă astăzi”.

Fapt perfect previzibil, dacă ţi­nem cont de faptul că, istoricește vorbind, poetul descrie în aceste poeme în proză o perioadă din viaţa românilor dominată de ne­siguranţa zilei de mâine.

Cea de­a doua secţiune a căr ­ţii, „Moartea mea din flori”, este o veritabilă comedie neagră, redac­tată tot sub forma unor poeme în proză de factură postmodernă. Poetul lasă să se înţeleagă că își simte apropiatul sfârșit (cartea apare în 1994, iar el moare la înce­putul lui 1995), dar nu se lasă do­borât psihic de această presimţire sumbră, ci adoptă atitudinea ca­thartică a ciobănașului moldovean din Mioriţa: privește moartea în faţă, cumva cu dragoste, ca pe o iubită menită să­i împlinească des­tinul sau măcar să­l elibereze de chinul vieţii trăite într­o  socie­tate neconformă cu valorile sale. Poemele abundă de umor negru, de haz de necaz. Apare din nou

Dumnezeu, dar acum Acesta stă la taifas cu Sfântul Petru,  hotă­rând să­i dea poetului în grijă ru­brica „Decese” de la ziar. Poetul devine astfel specialist în necro­loguri nonconformiste.

Volumul Arta Popescu a fost, din păcate, ultima carte antumă a poetului și ziaristului Cristian Popescu. Cu toate acestea, prin faptul că la nivel stilistic ne des­coperă un alt Cristian Popescu decât cel din Familia Popescu, unul mai copt din punctul de ve­dere al construcţiei postmoder­niste, precum și din perspectiva discursului poetic, ne putem da seama că moartea sa a răpit un scriitor în plină ascensiune, un poet lucid, bine ancorat în rea­litatea socială, dar și literară a vremii sale, un om ce întrunea toate premisele pentru a deveni o voce demnă de luat în seamă, un barometru al societăţii româ­nești postrevoluţionare.

Romeo Aurelian Ilie

Numele lui Cristian Popescu este poate complet necunoscut pentru generaţia de cititori a anilor 2000. Cu toate acestea, el a fost un poet reprezentativ al generaţiei ’90. Unul despre care Marin Sorescu a consemnat: „Cristian Popescu este un poet insolit, închegat deocamdată în descendenţă urmuziană. Îl consider pe Cristian Popescu peste nivelul lui Cărtărescu”. Din păcate, a murit la începutul anului 1995, la doar 35 de ani.

Spre sfârşitul anului 2015, Editura Tracus Arte a demarat un proiect editorial ce se impunea de multă vreme, şi anume reeditarea operelor lui Cristian Popescu, sub forma unei integrale.

www.revistatimpul.ro august 2016

16 | CRONICI

Angelo Mitchievici

Cronică de film Cronică de teatru

Dana Ţabrea

Francofonia rusă

România, ţara cu numărul cel mai mare de festivaluri...

„Cine are nevoie de Franţa fără Luvru? Cine are nevoie de Rusia fără Ermitaj?”, se întreabă retoric Sokurov în filmul pe care‑l dedică unei alianţe mutuale între inamici, un francez şi un german preocupaţi să păstreze intact patrimoniul

cultural adăpostit de marele muzeu din Paris în timpul ocupaţiei naziste. Mai precis, să‑l păstreze departe de amatorii de artă nazişti din preajma lui Hitler, spoliatori fără scrupule.

R omânia e ţara cu numărul cel mai mare de festivaluri de teatru pe cap de locuitor. Cu toate acestea, Iaşul, aspirant nu de mult la titlul de capitală culturală europeană, nu mai are sau nu are încă un festival reprezentativ. În afară de festivalul de nişă de la Teatrul

pentru Copii şi Tineret „Luceafărul”, Festivalul Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iaşi (FITPTI), orice iniţiativă festivalieră a eşuat după prima ediţie. Au existat în trecut şi alte festivaluri de teatru în Iaşi, proiectate pentru alte tipuri de nişe şi categorii de public, ce au durat un anumit număr de ani, dar care rămân amintiri (de exemplu, Festivalul de Teatru Evreiesc de la TNI).

Astăzi, la modă sunt festivalurile de film sau cele de muzică, pentru că sunt ceva mai generaliste în ma­

terie de selecţie a publicului și nu com­portă riscuri, oricât de specializate ar părea prin denumirea lor. Poate de aceea Festi­valul Internaţional al Educaţiei (FIE) a op­tat pentru o mixtură festivalieră, fără ecou însă în comunitatea ieșeană. La ultima ediţie, FIE aproape că nu s­a simţit: dacă nu citeam în program, nici nu aș fi zis că orașul trece prin efervescenţa unui festi­val (la antipod, situez Sibiul, când orașul vibrează pe durata FITS).

Apoi, un festival de teatru real ajunge să definească un oraș, să­l scoată din ano­nimat, să­și educe publicul și să­l distreze în același timp (entertainment­ul care nu face rabat de la calitate nu suportă cono­taţii negative), să aibă profit fără a renunţa la pretenţiile elitiste, să își dezvolte poten­ţialul turistic fără a face din acest aspect unul primordial, să faciliteze comunicarea lipsită de prejudecăţi dintre artiști și cri­tici, dar și legătura cu publicul larg atât prin spectacolele selectate, cât și prin ac­tivităţile specifice (colocvii, mese rotunde, lansări de carte etc.). Având în vedere ase­menea motive, majoritatea orașelor din România și­au creat un festival reprezen­tativ: Bucureștiul – Festivalul Naţional de Teatru (FNT), pe lângă paleta diversifica­tă de multiple festivaluri pe care o oferă; Clujul – Întâlnirile Internaţionale (IIC), pe lângă alte festivaluri pentru tinerii crea­tori; Timișoara  – Festivalul European al Spectacolului/Festivalul Dramaturgiei Ro­mânești (FEST\FDR), alături de  festiva­lurile de nișă ale teatrelor german și ma­ghiar; Aradul – Festivalul Internaţional de Teatru Nou (FITN), alături de un festival de teatru clasic, Craiova – Festivalul  In­ternaţional „Shakespeare”; Brăila  – Fes­tivalul „Zile și Nopţi de Teatru la Brăila”; Constanţa – Festivalul Internaţional „Mi­turile cetăţii” etc.

În cazuri excepţionale, un festival mi­grează dintr­un oraș în altul, din motive administrative, urmându­și iniţiatorul/directorul festivalului, (re)conferind iden­titatea altui oraș, un aspect destul de greu de înţeles. Pentru că festivalul se dezvoltă într­o și pentru o comunitate cu un anu­mit specific, nu în jurul unei personalităţi. Dar această problemă e destul de  frec­ventă, manifestându­se la case mai mari și altfel: prin megalomanie în privinţa propriului festival și dejucând planuri in­cipiente. Festivalul nu este un cult al unei așa­zise personalităţi urcate pe un soclu fictiv, pe motiv că, fără respectivul perso­naj, festivalul ar dispărea. După cum un festival nu trebuie să pună accent pe tea­tre, ci pe creatori (în ceea ce privește se­lecţiile de spectacole făcute) și pe nevoile

publicului. În această privinţă, se poate cădea iarăși în două capcane, egale prin consecinţe: subevaluarea sau  supraeva­luarea gusturilor publicului. Iar dacă gus­turile nu se discută, totuși, acestea se dis­pută (în polemici cordiale și argumentate), se formează și se educă. Iar un festival de teatru e locul perfect pentru a disputa și forma gusturi în sensul cel mai pozitiv, mai benefic și mai fertil.

Din ce motive a ajuns România atât de bogată în materie de festivaluri nu­mi stă în atribuţii să investighez. Mai curând, să identific specificul fiecărui festival de tea­tru, în măsura în care se poate vorbi despre așa ceva, dincolo de conceptul nișă  (spe­cializare, adresabilitate ţintită). Iar atunci când un festival este la prima ediţie, să îi urez bun­venit în peisajul atât de aglome­rat, dar atât de divers al festivalurilor din România. În această privinţă, cel mai recent festival nou­înfiinţat, dar cu o tradiţie so­lidă de la care se revendică (primul festi­val naţional de teatru antic, 1978­1981) este Festivalul Internaţional de Teatru „Mitu­rile Cetăţii” de anul acesta, organizat la Constanţa de Teatrul de Stat (20­26 iunie).

Propunându­și să reconfigureze te­mele mitologiei antice în context actual, festivalul plusează pe ingredientele care au devenit un must­have al teatrului con­temporan: dans și song, dar și proiecţie, pantomimă, măști etc. Spectacole de tea­tru instrumental (Homocordus, Franţa; Actorchestra, în regia lui Horia Suru), fa­bule sau mitologii contemporane (Ești un animal, Viskovitz!, în regia lui Tudor Lucanu; Electra și Leonce și Lena, în regia lui Mihai Măniuţiu; Antigona, Franţa; De ce Hecuba?!, în regia Ancăi Bradu; Dionysos, în regia lui Daniele Salvo; Uciderea lui Gonzago, în regia lui Ion Sapdaru; Șobo­lanul rege, în regia lui Radu Dinulescu; Othello, în regia lui Suren Shahverdyan), dar și spectacole având mai mult o com­ponentă educativă, de popularizare a mi­tologiilor (Hades și Persefona, realizat cu studenţii de la Facultatea de Arte din ca­drul Universităţii „Ovidius” din Constanţa; Metamorfozele iubirii, în regia lui Liviu Manolache). Dintre spectacolele ce reva­lorifică mitologia cu mijloace actuale (miș­care scenică, muzică live), unele suprali­citează soluţiile regizorale, umbrind jocul actorilor (Othello), altele supralicitează scenariul sau mesajul, eclipsând soluţiile regizorale (Uciderea lui Gonzago,  Șobo­lanul rege), însă majoritatea vin cu o pro­porţie echilibrată a elementelor  (text­re­gie, personajul VIP – personajul colectiv/restul actorilor, raportul dintre mijloacele folosite: proiecţie, mișcare scenică, inter­venţii individuale exemplare de coregra­fie, song de la cântec live la recital instru­mental sau jelanie­monolog etc.).

Cei care sunt familiarizaţi cu regizo­rul rus Alexander Sokurov știu prea bine că un documentar semnat de

el – în fapt, o docudramă – nu poate fi un simplu documentar. Iar Francofonia chiar nu este, cu toate că subiectul este bine do­cumentat. În fapt, avem un fel de declara­ţie de dragoste încărcată de frustrări și de subtile reproșuri adresate mamei soacre, Europa, și o interesantă reflectare în oglin­da rusă a poveștii franco­germane.

Filmul este deschis de o serie de foto­grafii vechi, care­i înfăţișează pe Tolstoi și Cehov, apoi fotografii cu oameni obișnuiţi, fotografii de grup. Marele om și poporul din care provine, acel strat al latenţelor. Apoi, o dramatizare nu tocmai fericită filmată la Luvru, cu o Marianne având o cușmă fri­giană pe cap, alegorie a Revoluţiei Franceze, încarnarea Republicii, pe post de Sibilă, rostind celebra deviză „Liberté, Égalité, Fraternité” și generalul Bonaparte strâm­bându­se comic.

Discursul ironic se învârte în jurul felu­lui în care francezii au pierdut războiul, lă­sându­se ocupaţi și declarându­și capitala „oraș deschis”, reluându­și firesc existenţa de zi cu zi. Contraponderea o constituie sacrificiul uman și material al Rusiei din timpul războiului, bătălia pentru Stalingrad, foametea, moartea, oroarea și tratamentul diferenţiat pe care germanii l­au aplicat deo­potrivă rușilor, socotiţi o rasă inferioară, și patrimoniului lor artistic. Or, rușii, ne lasă Sokurov să înţelegem, împărtășesc aceleași valori și, asemeni francezilor, au avut o mare revoluţie, Revoluţia din Octombrie. Aceste contraste configurează substratul polemic al filmului lui Sokurov. Regizorul lasă să „scape” fără nici un comentariu un portret al lui Stalin. Lipsa vreunui comentariu în aceste circumstanţe constituie ea însăși un comentariu în sine!

Parisul e un oraș pustiu, dar își revine la viaţă, Luvrul e un muzeu golit, pânzele fiind ascunse în provincie, în diferite cas­tele, pentru a fi protejate de lăcomia inva­datorului. În tot acest timp, Sokurov ţine legătura cu un prieten aflat pe mare, Dirk, ocazionând câteva reflecţii despre ocean și despre ideea de infinit, pe care ne­o propune pentru a trece la oceanul interiorităţii, ine­fabilul sufletesc din care se hrănește litera­tura rusă. Filmul este organizat caleidosco­pic, pe multiple planuri, cu o libertate de mișcare deplină, care este cea a emoţiei și reflecţiei. Este unul dintre filmele care par că gândesc sincron cu vizualul, dincolo de dramatizările cam artificioase, singurul ele­ment evidenţiat stângaci (intenţionat?) de regie. Contemplarea chipurilor din tablouri – „popor”, îi numește Sokurov, deși în cea mai mare parte este vorba despre membrii aristocraţiei franceze imortalizaţi pe pânză – este completată de constatarea că portre­tul este specific artei europene (și romanul

la fel, ne spune altundeva Milan Kundera). Tocmai de aceea Sokurov poate contempla figuri care au trăit cu secole în urmă.

Dar să ne întoarcem la subiectul prin­cipal. În vara anului 1940, Jacques Jaujard, directorul Muzeului Luvru, în vârstă de 44 de ani, se întâlnește cu contele german Wolff­Metternich, de 46 de ani,  însărcina­tul din partea Germaniei cu „conservarea” patrimoniului artistic francez. Sokurov le reconstituie biografiile, fiind atent la rolul jucat de ei pe scena istoriei, dar și la decli­nul lor ulterior. Regizorul rus privilegiază o serie de momente importante din istoria artei, cum ar fi edificarea Luvrului ca mu­zeu (vezi evaluarea contribuţiei arhitectu­lui Pierre Lescaut sau chiar istoria vizuală a Marii Galerii), oprindu­se asemenea unui contemplativ vizitator asupra câte unei sculpturi sau a unui tablou pentru a me­dita  pe marginea lor. Această meditaţie e una care pune în legătură războiul, arta, puterea și memoria.

Arta apare ca un loc privilegiat al în­tâlnirii și dezbaterii marilor teme, deve­nind un punct focal în ghidajul pe care ni­l face Sokurov în marele muzeu. Există un fel de joc de ștafetă, discursul face loc tă­cerii, care face loc imaginii, lăsând cuvin­telor posibilitatea de a fi asimilate pe fon­dul imaginii. Întregul film al lui Sokurov, ca și Mama și fiul (1997) sau Tată și fiu (2003), devine un poem grandios, emoţionant. Să nu ne înșelăm însă, pentru că el este tot­odată un eseu, un mesaj polemic adresat prin intermediul Franţei întregii culturi eu­ropene, în care cultura rusă se socotește o parte însemnată. Tolstoi, Cehov, figurile tutelare interogate retoric, invitate să re­vină la viaţă o spun cel mai bine. Este ceea ce ne leagă. Cât despre ceea ce ne desparte, figura lui Stalin ne oferă o întreagă docu­mentaţie.

nr. 209 www.revistatimpul.ro

JURNAL | 17

Roxana Patraş

Nu putem evada din istoria noastră

Anecdota rimează

Simona Preda

Draga mea,

Chiar dacă par extrem de profunde și fertile pentru imaginarul său artistic, le­

găturile prinţului Matila Ghyka cu Moldova s­au sublimat într­un pattern de viaţă aparent complex, misterios, parcă imposibil de deslu­șit. Plecând și revenind la Dumbră­veni și Botoșani, urmărind lucră­rile de reamenajare a pavilionului de vânătoare din Serafinești și vi­sând să se întoarcă acolo după în­cheierea tuturor călătoriilor, Matila își va fi asumat moldovenismul ca pe un blazon cu care se mândrea. Chintesenţă de trăsături rasiale și istorice, diplomatul român își ex­prima identitatea moldavă ca pe o necesară reducţie a complicatei formule cosmopolite la care îl obli­gau meseriile sale, pe de o parte, și zelul său pentru cunoaștere, pe de altă parte. Să fie greșită așadar găsirea unei soluţii de coerenţă a vieţii lui Matila Ghyka? O soluţie în spiritul artei, și nu al  adevă­rului? În ciuda aspectului haotic, extrem de complicat al vieţii ilus­trului personaj, mi s­a părut că

secvenţele biografiei sale s­ar or­dona după un model al arabescu­lui, ca serie infinită. Iar serialitatea, al cărei sens nu poate fi decât cău­tarea unei soluţii de „demateriali­zare” a vieţii (în linia „spiritismu­lui” formulat în teoriile lui Gustave Le Bon și Henri Poincaré), m­a fă­cut să revin asupra unui pasaj din memorii, unde Matila evocă  pri­ma vizită a soţiei sale la domeniul Balș din Dumbrăveni.

Pe scurt, Matila îi arată soţiei sale, Eileen (ea însăși urmașă a unei prestigioase familii irlandeze), o versiune a decăderii vechii aristo­craţii à la roumaine: parcul arată ca o junglă sălbatică, terenul de te­nis e acoperit de buruieni, iar ogarii superbi, crescuţi de unchiul Leon anume pentru partidele de vână­toare, se corcesc cu câinii hoinari. Umblând în voie pe uliţele satu­lui, devenit „un simbol al decăde­rii Balșilor”, urmașii ogarilor mai păstrează un fel de frumuseţe, dar sunt „fricoși și vicleni”. Într­adevăr, nu din cauza istoriei mari, care­i aduce pe comuniști la putere, își pierd urmele și numele urmașii lui Leon, Vladimir și Ivan. Se spune că,

mai înainte de 1944, Ivan  Ghika ar fi preferat să­și vândă  jumăta­tea de moșie, să cheltuiască tot și să se aventureze în Franţa, unde o căsătorie avantajoasă l­ar fi scos din sărăcie. Printre localnici cir­culă și azi vorba că, în anii ’90, un anume Ivan Ghika (bătrân și cu baston, cu un aer de dandy și de zurbagiu) ar fi vizitat fosta casă a familiei, transformată între timp în spital, și ar fi reconstituit pla­nul interioarelor după ritmul vie­ţii de altădată. În fine, se pare că acest personaj afișa cu dezinvol­tură spiritul excentric al înainta­șilor săi, susţinând că nu­l intere­sează afacerea retrocedărilor. Unii își aduc aminte că ar mai fi spus despre el următoarele: „bogat am fost și bogat am rămas”.

El însuși moștenitor al pădurii de la Serafinești (din care obţine un venit frumos), Matila Ghyka re­vine împreună cu Eileen în locu­rile copilăriei sale și, amândoi, însufleţiţi de reprezentarea unui trai idilic și de bogăţia  resurse­lor, decid să­și construiască acolo un loc de retragere numai al lor. La data aceea, adică prin 1922,

unchiul Leon își părăsise „insta­laţiile” de la Dumbrăveni și pre­fera să­și conducă afacerile de la distanţă. Matila povestește că, în ciuda cultului Bălșeștilor pentru generalii Ecaterinei  I (ale căror portrete, ne aducem aminte, tro­nau în sufrageria conacului), mo­șierul căpătase un fel de aversiu­ne faţă de ruși, mai ales după 1917, când armatele bolșevice trecuse­ră Prutul și devastaseră aproape toată moșia, cu excepţia băii și a mașinăriilor terapeutice. Pe de altă parte, unii clevetitori susţin că Leon Ghika și­ar fi schimbat stilul de viaţă din cauza legii ex­proprierii, adoptată în 1921. Numă­rându­se printre cei exceptaţi, el reușise să primească dublu faţă de suprafaţa cuvenită (aproximativ 300 de hectare). De data asta însă, Leon, cel zis „Magnificul”, nu mai este împins de curiozitate pentru „spiritismul” electronilor sau de avântul inovaţiilor pe bază de electricitate, ca la începutul seco­lului, când preluase moșia. Dim­potrivă, el cade într­o pasă așa­zi­când materialistă, lăsându­se de acum în voia plăcerilor materiale

și trăind pe picior mare într­o splendidă casă din Botoșani. Ca atare, Leon va decide să conducă Dumbrăveniul prin delegaţie, mai ales că, între timp, devenise pose­sorul unui automobil galben, cu care se plimba în lungul și în latul moșiei sale.

În 1929, unchiul Leon moare în condiţii neelucidate (memoria­listul trece sub tăcere acest mo­ment) sau mai curând „dispare” misterios, asemenea bizarului doctor­experimentator Balthazar Cherbonneau, dintr­o celebră nu­velă a lui Théophile Gautier, Avatar. Dincolo de nota anecdo­tică a acestor amănunte biografi­ce, trebuie să reţinem că marea pasiune pentru electricitate (deo­potrivă a unchiului, a nepotului și a tuturor oamenilor de la începu­tul secolului) nu e decât expresia exterioară a unei veritabile obse­sii a dematerializării, ce reprezin­tă o dimensiune fundamentală a vieţii și operei lui Matila Ghyka, pentru care materia nu era decât electricitate pură, masa fiind doar o aparenţă, un efect al inerţiei. De aceea probabil, în seara când am ajuns și eu la Dumbrăveni, în­tr­un început de vară fierbinte, aerul se făcuse atât de transpa­rent, încât am avut impresia că sufletul lui Matila a rămas întot­deauna acolo.

Pasiunea sa pentru trecut și povești pare să fi venit din copilărie și a rezistat  trep­

tat, așa cum spune în prezentarea sa, când i­au plăcut poveștile, apoi guma de mestecat, apoi romanele lui Jules Verne, apoi semianda­luzul Corto Maltese, apoi Anton Lupan, Lepa Brena și Marilyn Monroe. Iar toate par a fi surcla­sate în timp de povești! Cu alte cuvinte, Clio rezistă!

Volumul Nu putem evada din istoria noastră. Cea mai frumoa­să poveste (vol. II, Curtea Veche Publishing, București, 2016) cu­prinde scenariile serialului 5 mi­nute de istorie, care nu au fost publicate în primul volum, intitu­lat Cea mai frumoasă poveste. Scenariile în varianta lor TV au fost editate, dar frazele au fost păstrate cât mai aproape de stilul original, adăugându­se note și tri­miteri bibliografice. Este un de­mers binevenit de popularizare a istoriei și de reconfigurare a unor tipare, dat fiind succesul de care s­au bucurat serialele televizate.

În „Prefaţă”, autorul trasează limitele și nuanţele discursului istoric, pentru că nimic nu este alb­negru sau șanjabil: „Istoria este cea mai frumoasă poveste (…). Is­toria este uneori crudă, ironică sau nedreaptă (…). Desigur că Is­toria vorbește și despre bine, și despre rău, și despre victime, și despre călăi, și despre fapte eroice, și despre orori de neimaginat”. Ne lansăm din start într­o paradigmă în care accentul cade pe istorie, discurs și inteligenţă, fără excep­ţionalitate, fără excese, exaltări sau

sufocări. Volumul debutează cu o construcţie silogistică cu un iz fin de secol al XIX­lea, dar perfect apli­cabilă și în contemporaneitate: „Aceia dintre români care se  je­nează cu istoria ţării lor fie nu cu­nosc acea istorie, fie au o impresie falsă despre istoria altora, fie am­bele la un loc”. Concluzia firească ar fi că cine manifestă rezerve nu cunoaște. Ideea de jenă implică sine qua non necunoașterea, o for­mulă elegantă de a scoate din sce­nă ignoranţa. Fără îndoială, Clio preferă exerciţiile de inteligenţă!

Cum e istoricul sau cum ar trebui să fie? Evident, sine ira et studio, după modelul lui Tacit, iar frazele „spuse sau scrise de un profesionist al istoriei nu trebuie să aibă foarte multe adjective”. „Să o privim fără încrâncenare și fără frunţi încordate, să o judecăm fără jigniri la adresa noastră sau a vecinilor (…). Vreau doar să spun că, orice am face, noi nu putem evada din trecutul nostru. Orice am spune, nu­l putem schimba. Ce a fost a fost – doar că depinde de noi să spunem ce și de ce a fost (…). Istoria e mai rar un joc în alb­ne­gru și mult mai des o infinitate de

nuanţe intermediare între aceste extreme.”

Care ar fi miza? „Preocuparea noastră principală, astăzi, nu tre­buie să fie înfrumuseţarea (sau înnegrirea) trecutului, ci construi­rea unui viitor mai bun”  – altfel spus, o racordare la realitatea pre­zentă, o repoziţionare în  contex­tul actual și faţă de provocările contemporane.

Propunerea din pagini este de fapt o poveste pe care trebuie să ne­o asumăm cu bune și cu mai puţin bune. O poveste din trecut, dar de departe cea mai frumoasă și cea mai interesantă. Avem șansa să ne convingem în contextul po­vestirilor propuse: „Prin noi înșine” versus „Politica porţilor deschise”, „Înscenarea de la Tămădău și com­promiterea PNŢ”, „Planul Marshall și stalinizarea României”,  „Insti­tuţiile Securităţii în RPR”, studiile de caz Gheorghe Gheorghiu­Dej, Gheorghe Maurer sau Mihail Sa­doveanu, Rezistenţa anticomunis­tă din munţi, ideea cincinalelor, a pionieriei, relaţiile cu Iugoslavia, cu Bulgaria, metroul bucureștean și Casa Poporului, Cenaclul  Fla­căra, Cântarea României, vizita lui Nicolae Ceaușescu la Washington etc. reprezintă în sine tot atâtea provocări pe care istoricul le­a abordat în contextul emisiunilor. Există și o interesantă paranteză referitoare la comunism și  inter­pretarea lui în cheia  determinis­mului și a cauzalităţii: rolul unor actori ai momentului și cum au ajuns aceștia să schimbe cursul is­toriei. „Noi trebuie să ne împăcăm

cu Istoria noastră și să o cunoaș­tem cât mai bine.”

Dacă avem de învăţat ceva din istorie, dacă există un rol mo­ralizator al acestei discipline, dacă reţetele trecutului mai sunt aplica­bile și pe noile realităţi, dacă „noi” mai suntem „ei”, „Istoria nu ne fe­rește să facem greșeli, dar măcar ne poate feri să facem de două ori aceeași greșeală”. Sunt probleme ce rămân în discuţie și probabil de aici rezidă farmecul istoriei. Clio seduce!

Este istoria (în fond, discursul despre istorie) doar un exerciţiu de inteligenţă, de imaginaţie, de reprezentare sau are și un real rol educativ? Învăţăm ceva din isto­rie? Dacă da, ce anume și în ce mă­sură? Spre final, Adrian Cioroianu propune un admirabil exerciţiu contrafactual, tentantul „ce s­ar fi întâmplat dacă?…” Volumul se în­cheie cu o afirmaţie categorică, și anume aceea că „a fi conforta­bil cu propria ta istorie implică o  doză substanţială de cunoaș­tere”. Cu toate acestea, rezultatul nu rezistă în timp, este interpreta­bil și este dreptul lui Clio să se plaseze în zona speculativ­intero­gativă: „Competiţia dintre teme­rile și certitudinile noastre, dintre orgolii și dezamăgiri va continua”, dar face parte din jocul lui Clio de a ne arăta una sau alta dintre faţe­tele sale!

Îmi asum fiecare cuvânt atunci când afirm că Adrian Cioroianu este autorul unuia dintre cele mai originale tipuri de discurs istoric postdecembrist. Dovadă stau atât impecabila construcţie a frazei, niciodată rigidă sau crispată, cât şi excelenţa argumentaţiei, ironia şarmantă şi fina complicitate cu cititorul. Fără frivolităţi şi lamentări desuete, lipsit de

panseuri moralizatoare şi de o coerenţă ireproşabilă, Adrian Cioroianu a spart tiparele istoricului de tip „xenopolian” – cu perciuni şi cu verdicte –, impunând o nouă atitudine şi un nou suflu.

Scrisoarea IV

Dematerializare

www.revistatimpul.ro august 2016

18 | ANALIZĂ

Democratic blues Note inutile

Generozitatea politicului

Islamul şi burkini, Papa şi terorismul, islamul şi şcoala auto

R ândurile de mai jos nu reprezintă recomandări de lectură, ci teme şi subiecte despre care semnatarul acestui text ar dori să ştie mai multe. Am ales doar patru, deşi numărul corect este, desigur, mult mai mare. Apoi, nu îndrăznesc să‑mi declar public interesul decât pentru chestiuni asociate ştiinţei politice –

evident că lista este mult, mult mai lungă.Ținuta burkini a declanşat un nou scandal în Franţa legat

de islam (islamism?). O piscină din sudul Franţei a fost privatizată la sfârşitul lunii iulie de o asociaţie consacrată „libertăţii femeii” (sic!). Femeile erau invitate acolo doar îmbrăcate în costumul de baie burkini. Mai multe

personalităţi politice, inclusiv primarul localităţii respective, au protestat, iar evenimentul a fost anulat. Ceea ce s‑a întâmplat este însă simptomatic. Este clar că o minoritate musulmană vrea să‑şi impună semnele distinctive în societatea democratică şi laică franceză. Sub pretextul „dreptului la diferenţă”, asociaţia respectivă (de altfel, vă închipuiţi că mai sunt mii ca ea) primeşte bani publici, pe care îi utilizează, de fapt, pentru a impune aşa‑zisele „drepturi comunitariste”.

Lucian Dîrdală Bogdan Călinescu

Așadar pe primul loc vin îngerii (mai) buni ai lui Steven Pinker. Ideea că nivelul violenţei a scăzut

astăzi la cote inimaginabile în urmă cu câteva secole sau chiar câteva decenii mi se pare greu de contestat. Dar The Better Angels of Our Nature: Why Violence Has Declined este o excelentă provocare pen­tru cineva care își asumă pesimismul în politică, deși a avut privilegiul să trăiască anul memorabil 1989. Am senzaţia că va trebui să recitesc mai atent câte ceva din literatura etichetată facil drept  „idealism” și că e nevoie de o relaxare a mecanisme­lor de apărare ce se autoactivează atunci când întâlnesc formule de genul „ascen­siunea Raţiunii”. Apoi, cred că a venit momentul să revăd câteva din enunţu­rile­cheie referitoare la influenţa mediu­lui social asupra comportamentului uman, peste care ajunsesem să trec cu prea mare ușurinţă. Nu trec cu vederea numeroasele critici la adresa volumului, dar trebuie să spun că acest text mi­a redeschis gus­tul pentru întrebări naive și curajoase, de tipul celor din studenţie.

Ajungem la neuroștiinţe și la avan­sul pe care îl pot genera acestea în cerce­tarea politică. E un subiect despre care se vorbește foarte mult și despre care eu știu, din păcate, foarte puţin. Nu cred că generaţia mea va deveni martora sacrifi­cării teoriei politice pe altarul „neuropo­liticii”, dar s­ar putea ca mulţi politologi să se trezească împinși tot mai mult spre cadranul non­știinţific al grilei îndelet­nicirilor intelectuale. Nu știu dacă ar fi foarte rău – în definitiv, de aici au pornit acum multă vreme. Tot ce pot spune acum este că mi­aș dori să știu mai multe des­pre mecanismele biologice aflate la baza creării atitudinilor politice, dar și despre șansa noastră de a ridica bariere etice în calea eventualelor abuzuri ale știinţei, presupunând că asemenea instrumente ar ajunge cândva în mâini nepotrivite.

Din lista de patru teme nu putea lipsi marea criză financiară și economică pe care am traversat­o acum câţiva ani. În trecut, am venit în contact cu texte ce în­cercau să așeze în diverse tipologii bul­versările majore ale sistemului economic internaţional. Fără a încerca să pătrund în zone ce nu­mi sunt foarte familiare, simt că am nevoie de o înţelegere teore­tică mai bună a efectelor crizei asupra politicilor publice și, în anumite cazuri, asupra regimurilor. Lucrările bazate pe „cea de­a doua imagine inversată” (pen­tru a folosi formula consacrată de Peter Gourevitch la sfârșitul anilor ’70) sunt importante pentru promotorii abordărilor structuraliste în înţelegerea politicii  in­ternaţionale. Mi­aș dori ca, pornind de la

intuiţia că variabilele sistemice au ge­nerat răspunsuri de politică publică va­riabile de la un stat la altul, să aflăm mai multe despre experienţa românească. E im portant să înţelegem ce s­a întâmplat în zona euro, mai ales că ţara noastră va trebui să ia o decizie în privinţa aderării, dar simt nevoia de comparaţii între Ro­mânia și alte ţări aflate în poziţii similare în anii 2008­2012.

În fine, ajung la o temă pe care am abordat­o de câteva ori în acest colţ de pagină: degradarea democratică. E una dintre priorităţile agendei mele de lec­tură și cercetare, așa că pot fi subiectiv. Aș vrea să știu mai multe despre modul în care poate fi recitită și (re)criticată li­teratura consolidării democratice, în vogă în anii ’90 și în prima parte a anilor 2000. Mi se pare nesatisfăcător enunţul potrivit căruia acel corp de literatură a fost bun pentru o altă epocă, iar acum avem nevoie de altceva: trebuie să vedem de ce în acei ani nu s­a acordat suficientă aten­ţie riscurilor apariţiei unor mesaje ultra­naţionaliste, xenofobe și șovine care au ajuns să corodeze ţesutul social al noilor democraţii est­europene. Iar dacă depă­șim graniţele continentului nostru, cu pei­sajul său instituţional specific (dominat de Uniunea Europeană), cred că literatura democratizării ar trebui confruntată mai tranșant cu cea a statelor eșuate și a ten­tativelor mai mult sau mai puţin reușite de construcţie naţională și etatică.

Acestea ar fi așadar patru teme sem­nificative și interesante. Nu mă îndoiesc de faptul că lista ar putea fi îmbogăţită și rafinată de cititorii acestei pagini. Din fericire, politicul este generos cu cei in­teresaţi.

Diferenţa de celălalt nu e doar un privilegiu personal, intim, ci și un comportament public ce dispre­

ţuiește obiceiurile normale dintr­o ţară occidentală. Cu câţiva ani în urmă, eram cu fetiţa mea pe stradă (în Franţa, bine­înţeles), iar ea s­a speriat de o femeie îm­brăcată din cap până în picioare într­o burqa neagră. Acum câteva săptămâni, o bună prietenă a făcut o deplasare în Marsilia, la un stagiu de perfecţionare. Într­o după­amiază însorită a ieșit la plimbare cu două colege pe Canebière, pitorescul bulevard ce duce în port. După numai câteva minute, au fost obligate să se întoarcă la hotel. Mai mulţi tineri le­au urmărit și le­au înjurat. Precizez că cele trei femei au în jur de 50 de ani… Nu cred că e nevoie să precizez că tinerii respec­tivi erau musulmani. De fapt, ei au înju­rat trei franţuzoaice care trăiesc normal, se îmbracă așa cum vor și se plimbă libere. Ura tinerilor se manifesta faţă de felul lor de viaţă! Este un episod extrem de îngri­jorător, ce s­a petrecut în Franţa lui 2016! E adevărat că majoritatea populaţiei din Marsilia este probabil algeriană…

Papa Francisc mi­a adus o teribilă de­cepţie. Într­o declaraţie făcută la  înce­putul lunii august, după asasinarea părin­telui Hamel într­o biserică din Franţa, Papa a afirmat că nu poate condamna violenţa islamului, deoarece ar fi nevoit

să o condamne și pe cea a creștinis­mului. Este o afirmaţie extrem de gravă, de  o corectitudine politică deconcer­tantă, mai ales după ce un slujitor al Bisericii Catolice a fost ucis în timpul slujbei! Fidel acestei ideologii, Papa a afirmat că „liberalismul este un tero­rism” și a condamnat în mai multe rân­duri economia capitalistă. Bineînţeles că stânga franceză jubilează, iar dreapta e pierdută… Papa întruchipează într­o mare măsură poziţia Bisericii Catolice Fran­ceze, care este foarte discretă în ceea ce privește problemele sociale, de stânga, în economie (La Croix e un ziar precum Libération…) și fără curaj faţă de teroris­mul islamist…

Ambigue și naive sunt și poziţiile li­bertarienilor francezi. Ei consideră că imigraţia are același rol benefic precum în America secolului al XIX­lea, fără să facă vreo diferenţă între imigraţia mu­sulmană și restul… Au o încredere oarbă în integrarea celor care vin în Occident și văd totul prin prisma libertăţii și a in­tegrării prin muncă. Din păcate, nu e chiar așa de simplu pentru o populaţie pentru care islamul e și religie, și ideologie.

Breaking news. În momentul redac­tării acestui articol, am aflat că într­o loca­litate situată la câţiva kilometri de orașul Lyon s­a deschis o școală destinată ex­clusiv femeilor!

nr. 209 www.revistatimpul.ro

LABIRINT | 19

Stelian Dumistrăcel Martori ai derivei

Boii şi carul

Pentru incompetenţa  idio­matică în discuţie (anu­lând­o pe cea expresivă)

avem ilustrări mai vechi. De exem­plu, după titlul Dracula Park sau caii din faţa căruţei, deplân­gând faptul că cercetarea arheo­logică a spaţiului avut în vedere pentru amplasarea respectivu­lui loc de distracţii nu s­a făcut înainte de „anunţarea debutului acestui proiect și de vânzarea acţiunilor către populaţie”, au­toarea, Cristina M., conchidea (ironic!), operând substituiri: „Nu se găsesc multe pe la noi, dar de specialiști în punerea cai­lor în faţa căruţei nu putem spu­ne că ducem lipsă” (Adevărul, 19.03.2002; subl. n.).

Firește, acuzăm, pe de o parte, lipsa „cunoașterii lucruri­lor” (Eugeniu Coșeriu); proba­bil, pentru astfel de moraliști (!), carul pare a fi un mijloc de trans­port cumva autopropulsat,  așa­dar o primejdie pentru cai, respec­tiv pentru boi! Pe de alta, tentaţia de a recurge ilogic la mijloace ale expresivităţii populare, la ni­vel didacticist. Or, cândva, Marin Preda (de la a cărui naștere s­au

împlinit, pe 5 august, 84 de ani) a schiţat o adevărată strategie de acceptare a parimiei, atât ca formulare, cât și din perspectiva statutului emiţătorului: un poli­tician de la oraș, în campanie electorală, le debitează ţăranilor pilde într­un stil ce renunţă la puterea sugestiei: „Bă, trebuie să pui boii înaintea carului, nu caru’ înaintea boilor” (Marele  singu­ratic, IV/I).

Neînţelegerea imaginii ori­ginare de care ne ocupăm este rizibilă și din perspectiva unui paralelism romanic: ocupându­se de „universaliile frazeologice”, ra­portate la expresivitatea prover­belor, și a locuţiunilor, Eugeniu Coșeriu s­a referit chiar la enun­ţul în discuţie: „Este, fără îndoială, mult mai «expresiv» a spune [în italiană] mettere il carro innanzi

ai buoi, cu o metaforă care evocă imediat un context vădit para­doxal  – carul trebuie să fie tras de boi și numai dacă se află în urma boilor; înainte, împiedică mersul lor sau, în afara metafo­rei, împiedică dezvoltarea nor­mală a unui proces  –, decât a spune «a pune sfârșitul înain­tea  începutului» sau «a pune carul înaintea casei»; în aceste cazuri, expresia este mai puţin vioaie ori e săracă în conţinut. Este evident însă că locuţiunea [spaniolă] poner el carro delante de los bueyes (ca și varianta sa franceză mettre la charrue de­vant les bœufs [sau cea româ­nească a pune carul înaintea boilor]) își datorează eficacita­tea sa «lucrurilor» înseși, aso­ciaţiilor și ideilor care se referă la lucruri, nu asociaţiilor pur

lingvistice, aparţinând limbii ita­liene (sau franceze [respectiv limbii române])” (Limba func­ţională, pp. 252­253).

Ca excurs, iată, în treacăt, alte câteva astfel de paralelisme metaforice, ilustrând mentali­tăţi ale ocupaţiilor primordiale: 1.  rom. „ochiul stăpânului în­grașă vita”; fr. „l’œil du maître engraisse le cheval”; it. „l’occhio del padrone ingrassa il cavallo”; germ. „das Auge des Herrn ma­cht das Vieh fett”; 2. rom. „a se culca odată cu găinile”; fr. „se coucher avec les poules”; germ. „mit den Hühner zu Bett gehen”; rus. „ložitjsja s kurami”; 3.  rom. „calul de dar nu se caută de dinţi”; fr. „à cheval donné on ne regarde pas à ses dents (à la dent, à la bouche, à la bride)”; it. „a caval donato non si guarda

in bocca”; germ. „einem ges­chenkten Gaul sieht man nicht ins Maul”; engl. „don’t look a gift horse in the mouth”. Even­tual, ca bază documentară pen­tru continuarea discuţiei privind receptarea contemporană.

În sfârșit, normalitatea pri­vilegiată a poziţiei boilor este prezentă, firește, și într­un cân­tec de inimă rea: „Și­am să beu, batu­l amarul/ Și­am să beu boii și carul!”. Iar pentru necunoaște­rea lucrurilor din mediul rural, ră­mânând în preajma atelajului tra­diţional, reluăm o zicere evaluată „Nu vezi ce prostii vorbești?”: „În­jugă sacii la car și hai la moară, să măcinăm boii!” (T. Pamfile, Jocuri de copii, I). Relaţii ce s­ar putea să nu­i deranjeze pe eseiștii contemporani cu neavenite  în­clinaţii paremiologice.

Autoarea acestor rânduri zguduitoare aparţine prin naștere familiei Ben­

gescu, familie ce avea să dea culturii române și franceze două figuri importante: Maria Ben­gescu, jurnalistă și critic de artă, și George Bengescu, reputatul bibliograf al operei lui Voltaire. Nu acesta este însă motivul pen­tru care traiul nefericit al acestei femei de acum două secole este scos din uitare în cartea  sem­nată de Nicoleta Roman, „Dez­nădăjduită muiere n­au fost ca mine”. Femei, onoare și păcat în  Valahia secolului al  XIX­lea (Editura Humanitas, București, 2016, 407 p.). Călăuzită de o re­marcabilă răbdare și pasiune, do­rinţa ei a fost să culeagă din arhi­vele primei jumătăţi a secolului al XIX­lea nenumăratele mărturii capabile să reconstituie drama femeii în familie și în societate.

Documentele consultate de autoare au asigurat o bază  te­meinică de analiză: ce putea fi mai potrivit pentru studiul ei decât diversele fonduri din Ar­hivele Naţionale și din arhive judeţene privind cu deosebire afacerile de judecată din Ţara Ro­mânească din secolul al XIX­lea până la momentul Unirii? Mai mult decât atât. În afară de ex­ploatarea surselor documentare, Nicoleta Roman a știut să pro­pună o lectură mai generală a

temei, mergând de la proiecţia ei în lumea înaltă a literelor  – în stihurile lui Barbu Paris Mu­muleanu, de exemplu – până la percepţia ei „populară”, în ca­lendare, dar mai ales în folclo­rul cules de un Simion Florea Marian, de pildă, fără a uita dis­poziţiile legislative, atitudinea Bisericii și a slujitorilor acesteia sau chiar impresiile călătorilor străini.

La baza cercetării sale ră­mân însă documentele istorice, cercetătoarea fiind convinsă, pe urmele lui Paul Veyne, că „isto­ria este cunoaștere prin docu­mente” (p. 21), cele consultate de ea confruntând­o, dacă nu cu corvezile vechii paleografii chi­rilice, cel puţin cu o bună parte dintre acestea în descifrarea scri­sului românesc din perioada stu­diată. Nicoleta Roman știe că documentele nu sunt totul în re­construcţia istorică a trecutului. Lucrările lui Philippe Ariès, Peter Laslett, Natalie Zemon Davis, Ar­lette Farge etc. și­au găsit  locul

cuvenit în lecturile sale, deschi­zându­i largi orizonturi metodo­logice spre abordarea modernă a temei. Fără posibilitatea, regre­tată chiar de autoare, de a putea conduce ana liza până la nivelul cunoașterii cantitative.

Cu toate acestea, ea a dis­pus de elemente mult mai solide

decât cercetătorii secolelor pre­cedente. Este cazul informaţiilor extrase din catagrafiile  locuito­rilor Ţării Românești (în 1838, 30 500 de familii de plugari să­teni, 1 200 de familii de plugari orășeni, 600 de familii de mazili, 443 de familii de patentari etc.), cărora le aparţinea o parte din populaţia feminină ce face su­biectul acestui studiu. „Ușa” pe care Nicoleta Roman o deschide astfel „spre lumea femeii secolu­lui al XIX­lea” nu conduce spre toate ipostazele posibile ale aces­tei vieţi. Ideea că „oamenii feri­ciţi n­au istorie” (Simone de Beau­voir) nu este mai puţin valabilă în cazul femeilor: singurele care au motive să rupă vălul tăcerii sunt cele a căror existenţă este prea grav ameninţată pentru a nu avea curajul de a lua conde­iul în mână și a­și plânge sufe­rinţele în faţa divanelor de jude­cată. Așa s­a constituit un bogat corpus de mărturii, capabile să scoată din uitare alte „trecute vieţi de doamne și domniţe”

decât cele de viţă domnească, de care s­a ocupat odinioară cu ta­lent Constantin Gane.

Analiza autoarei marchează astfel un pas important în explo­rarea modului de viaţă al femeii la nivele sociale mult mai largi: de la soţiile de negustori și bo­iernași, aparţinând deci catego­riilor înstărite ale societăţii, la roabele din casă, slujnice sau fe­tele orfane. Interesul principal al cărţii este însă datorat mai ales capacităţii acesteia de a reda di­versele ipostaze ale condiţiei fe­minine: femeile văduve, femeile divorţate, femeile retrase între zi­durile mănăstirilor, orfanele („să­racele fete ale nimănui”), tine­rele în circumstanţele căsătoriei (cu un accent deosebit pe ritua­lul răpirii), femeile aflate în exer­ciţiul diferitelor activităţi spe­cifice (moașe, guvernante sau doici, slujitoare la stăpân), pre­cum și unele fapte cu totul deo­sebite asociate rolului lor: infan­ticidul, farmecele și vrăjitoriile, prostituţia, furtul etc. Exemplele de viaţă alese de autoare pentru a ilustra toate aceste aspecte au meritul de a face evocarea vie și pasionantă. Ele constituie firele din care a ţesut cu măiestrie ima­ginea pitorească a tapiţeriei sale, o imagine nu doar a femeii, ci și a societăţii românești văzută prin prisma ei.

Ştefan Lemny

O uşă deschisă spre viaţa femeii în secolul al XIX-lea

Urmărind problema „universaliilor frazeologice”, o postare recentă de pe internet ne provoacă revenirea la discuţia despre una dintre expresiile figurate româneşti prin care este exprimată metaforic anomalia. La bază se află reprezentări din mediul ocupaţiilor tradiţionale; aşadar, a pune carul înaintea boilor înseamnă „a fi nepriceput, stângaci; a face ceva altfel decât este normal”. Or, într‑un text despre raportul dintre preţurile reprezentând

cultivarea porumbului şi cele de la vânzarea lui, un „expert” conchide amar: „Și te întrebi: nu s‑a întors cumva treaba pe dos, nu s‑au pus boii înaintea carului?” (titlul articolului este „Preţul cu… boii înaintea carului!”, revista‑ferma.ro). De altfel, autorul este mai „tare” în ceea ce priveşte o terminologie nouă: „bonificaţie de fidelitate”, „traderi”, „preţuri de operare”, „jucătorii pieţei” etc., astfel că nu ne prea miră considerarea normalului drept o răsturnare a lucrurilor!

Î n septembrie 1832, o femeie îşi plânge pentru a treia oară în faţa Logofeţiei Dreptăţii din Țara Românească „traiul rău” pe care l‑a avut cu soţul ei, clucerul Alexandru Samurcaş. „Dumnezeule, care era să auză sudălmile şi ocările de tot felu cari acest fel de cinste îmi era pă tot ceasul de la dumnealui? Dă care groază cu adevărat m‑am dus la râu

să mă înec, pentru asemenea trai şi groază am catadicsit şi la otravă” (p. 169).

www.revistatimpul.ro august 2016

20 | VITRALIU

Cotidianul comunist

Triade existenţiale

Câmpuri minate

Ideologia transportului

Mioara Anton

Îmi place să merg cu trenul. Probabil îmi amintesc de trenurile copilăriei, călătoriile spre taberele de vară, cu şniţele şi chiftele pentru orele de drum de la marea cea mare către munţii răcoroşi. Autobuzele, metroul, tramvaiul sunt şi ele locuri în care poţi intra în contact cu oamenii, chiar dacă uneori nu vrei asta neapărat. Dar te ajută să‑ţi înţelegi limitele şi ceea ce te deranjează la ei sau ceea ce apreciezi la ceilalţi. Este ocazia excelentă să‑ţi testezi stereotipurile socioculturale. M‑am întristat să aud în România opinii

de genul: numai ţăranii merg cu trenul/autobuzul etc. Impresia era că, dacă „te respecţi”, trebuie să‑ţi plimbi fundul în maşina personală.Teodora Manea

Ascensiunea i­a fost însă stopată de valul represiunii care s­a abătut asu­pra partidelor comuniste subordo­

nate Moscovei. Stalin nu mai avea încre­dere în soldaţii săi, iar cei care luptaseră în Spania și în rezistenţa franceză erau sus­pectaţi ca fiind spioni și trădători! Îndepăr­tarea din armată l­a descumpănit pe Valter Roman, mai ales că motivele excluderii îi păreau pe cât de neclare, pe atât de absurde. Mai mult, tăcerea apăsătoare a celor din conducerea partidului era o invitaţie des­chisă la asumarea vinovăţiei.

Într­o scrisoare adresată lui Gheor­ghiu­Dej, Valter Roman deplângea atmosfe­ra de suspiciune care se crease în jurul său, cerând evaluarea corectă a faptelor: „Eu nu sunt nici trădător, nici spion (…). Mulţi, chiar din prietenii mei apro piaţi, au început să mă ocolească, să se uite la mine cu ochi sus­pecţi. Ei nu și­au putut închipui că eu sin­gur nu cunosc motivele îndepărtării mele din armată și, fiind în perioada verificărilor, au ajuns la concluzia că măsura luată ar fi în legătură cu trecutul meu”.

Abandonat de foștii camarazi, Valter Roman se simţea epuizat, disperat și de­moralizat: „Prea mult sufăr în ultimul timp fără să știu de ce”. Foarte atentă la semna­lele venite de la Moscova, conducerea de la București s­a aliniat fără rezerve noilor tendinţe, iar foștii membri ai brigăzilor

internaţionale au fost marginalizaţi sau înde­părtaţi din partid. În cazul lui Valter Roman, verdictul Comisiei Controlului de Partid, condusă de C. Pârvulescu, a venit abia în 1954. Pentru abaterile grave constatate („ca­rierism”, „individualism”, „fracţionism”, „lipsă de vigilenţă”), comisia l­a sancţionat cu vot de blam, pedeapsă de care a fost ab­solvit abia în 1966.

Folosirea ca mesager în timpul Revo­luţiei ungare din 1956 nu l­a reabilitat pe deplin în ochii lui Gheorghiu­Dej. Valter Roman a intuit că o reevaluare a trecutului era mai mult decât necesară. Într­o scri­soare adresată liderului PMR, în octombrie 1961, el admitea că represiunea de la începu­tul anilor ’50 se datora „acţiunii criminale a grupului Pauker­Luca”, care avusese ca re­zultat îndepărtarea din partid a unor „cadre vechi, devotate”. Valter Roman nu­i putea ierta Anei Pauker încercarea de a­l implica într­o vastă conspiraţie, căreia îi căzuseră victime foști voluntari din brigăzile  inter­naţionale din Spania. În lumina dezvălui­rilor comisiilor de anchetă, V. Roman avea

toate motivele să­l considere protector pe Gheorghiu­Dej: „Și atunci mi­am dat seama că în situaţia plină de suspiciuni creată de grupul Pauker­Luca există un braţ protec­tor puternic, există cineva care are grijă de noi și asta m­a liniștit, deși în acea perioadă am avut frământări serioase”. Un adevărat joc al memoriei distorsionate.

Mai mult, intervenţia sa din timpul ple­narei din noiembrie­decembrie 1961 a fost o demonstraţie de echilibristică politică și retorică a obedienţei. V. Roman s­a alăturat fără ezitări corului general, care a proiectat o imagine imaculată a prim­secretarului: „Adevăratul conducător este cel a cărui strălucire încălzește totodată și inimile oa­menilor. Eu așa l­am cunoscut pe tovarășul Gheorghiu­Dej în toate ocaziile”. În ciuda declaraţiilor menite să­i probeze loialitatea absolută, cariera lui V. Roman în structurile de putere ale Partidului Comunist nu a fost una de anvergură, rămânând director al Editurii Politice și profesor de socialism știinţific la Institutul Politehnic.

Falimentul utopiei comuniste pe fon­dul exceselor regimului Ceaușescu i­a de­clanșat o „criză de conștiinţă” împărtășită cu bunul său prieten George Macovescu: „Înainte, noi, comuniștii, spuneam: oameni, fiţi comu niști! Acum spunem: comuniști, fiţi oameni”. Un îndemn tardiv, care lăsa să se întrevadă că în jocul cu trecutul Valter Roman fusese un învins.

Este greu de spus cum cauzele socio­economice au schimbat realitatea, dar amintirea mea din comunism era că

transportul cu trenul funcţiona destul de bine. Părinţii mei lucrau la CFR și ne bucu­ram toţi de permise la clasa I. Probabil era un privilegiu, dar trenurile erau frumoase. Compartimentele aveau șase locuri, erau ro­șii, plușate, cu perdeluţe cafenii. WC­urile au fost dintotdeauna insalubre, dar asta e altă poveste. Revenind la trenuri și la ideo­logia generală a transportului, în timpurile comuniste, pentru a evita aglomeraţia pe șosele la sfârșit de săptămână, era regula numerelor de înmatriculare: duminici „cu soţ” sau „fără soţ”.

Din perspectiva ideologiei occidentale „verzi”, trebuie să spun că limitarea numă­rului de autoturisme personale și perfecţio­narea infrastructurii și a transportului în comun au fost idei excelente. În aproape toată România, reţelele de cale ferată erau electrificate, ceea ce nu­i nici acum cazul în Anglia. Dar trecutul românesc a fost negat și distrus cu o voluptate apocaliptică, fără să se discearnă lucrurile bune ce ar fi putut să fie salvate și continuate.

Ideologia occidentală consumeristă a  afectat transportul după revoluţie, iar

guvernanţii au adoptat, cumpărat și instituit mijloacele de transport „moderne”. Adică trenurile regionale din Germania,  proiec­tate pentru distanţe de o oră, au fost cum­părate și puse pentru distanţe de șase­șapte ore, cum ar fi între București și Iași. Nu mai vorbesc despre scaunele inconfortabile, dar punctul­cheie, toaletele, a început să nu mai funcţioneze. Nu de puţine ori, rapidul Iași­București a oprit pe câmp, invitând pa­sagerii disperaţi la o ieșire în peisaj.

Dincolo de această anecdotă, trenurile occidentale sau cel puţin cele englezești mă fac să invidiez găinile free­range pentru spa­ţiul lor vital. Pasagerii sunt sardinaţi cu ge­nunchii la gură în scaune minuscule. Veci­nătatea forţată devine greu de suportat.

Îmi vin în minte maxi­taxiurile răsă­rite în Iașul anilor ’90, pline și transpirate. Apoi, tramvaiele reciclate din Austria sau Germania, care au pătruns pe piaţa Estului odată cu lanţurile de magazine și redefi­nirea shoppingului. „Te­am văzut aseară la Billa!” suna ca o șoaptă de amor social, în­semnând: „Și eu cumpăr tot de acolo, pen­tru că am bani și vreau calitate!”.

Transportul în comun s­a transformat pentru mine într­un prilej de observaţie so­cială. Am încercat să ghicesc de ce se urcă

la o anumită staţie și mă verificam prezi­când staţia de coborâre. Desigur, nu vreau să poetizez, pentru că uneori era trist. Tram­vaiul dintre 5.00 și 6.00 dimineaţa, cu oame­nii obosiţi și ursuzi, duhnind a transpiraţie și alcool, nu era deloc fascinant. Oamenii erau triști, mergeau spre o zonă industrială de unde se puteau întoarce șomeri oricând. Peisajul era gri, iar oamenii erau la fel. Dar altfel, cum aș fi putut să știu de existenţa lor?

De cele mai multe ori, alegem să trăim într­un bol de cristal, învârtindu­ne în ace­leași cercuri mici, pe care le definim disperat ca fiind pline de sens. Dar oare sunt?

Dincolo de avantajele sau dezavanta­jele transportului, ca în orice practică umană,

ideologia este prezentă. Capitalismul a sti­mulat un nou tip de individualism, compe­tiţie și redefinire socială, în care mașina personală tinde să exprime statutul social. Ignorarea regulilor de circulaţie devine pri­vilegiul celor puternici.

Versiunile occidentale ale capitalismu­lui, cu grija faţă de mediu, modalităţile dife­rite de autodefinire socială și grija statului de a crea infrastructuri comunicaţionale, au adus bicicleta ca mijloc de transport. Mer­sul cu bicicleta este și el ideologic, fiind în­soţit adesea de mâncarea bio, de diete care invocă suferinţa animalelor și chiar de ab­senţa televizorului, care este văzut în aceste contexte ca o modalitate de informare/dis­tracţie inferioară și dăunătoare educaţiei copiilor. Să ai TV color în anii ’80 însemna să fii cineva. Să nu ai TV deloc în 2016 în­seamnă același lucru în Vest.

Fie că te plimbi cu BMW­ul, fie că pe­dalezi sau te uiţi pe fereastra vagonului, ideologia este prezentă în toate opţiunile noastre. Este o iluzie să crezi că poţi fi liber sau independent, dar cel puţin poţi fi contra­dictoriu. Și poţi aloca timp să fii printre oa­menii care, altfel, nu ar fi invitaţi niciodată în viaţa ta.

Valter Roman, una dintre figurile emblematice ale istoriei comunismului românesc, a cunoscut de‑a lungul carierei sale în structurile partidului atât gloria, cât şi şocul dizgraţiei. Înrolat în mişcarea comunistă ilegală, a participat ca voluntar în Războiul Civil din Spania, unde a comandat divizia „Ana Pauker”. În 1939, după înfrângerea taberei republicane, ajungea în Uniunea Sovietică, lucrând în perioada războiului la Radio Moscova,

secţia în limba română. După 1944, a revenit în România pentru a construi o lume nouă, alături de trupele învingătoare ale Armatei Roşii. Experienţa militară îl îndreptăţea să‑i solicite Anei Pauker, în 1947, cooptarea sa în Secţia Militară a CC al PCR. O astfel de cerere nu pornea din considerente personale, ci avea în vedere exclusiv „reuşita muncii noastre în cadrele armatei unde m‑aţi pus şi pe mine şi unde vreau să‑mi fac datoria în mod conştient”. A fost răsplătit pentru eforturile sale prin acordarea gradului de general‑maior (1948) şi prin numirea ca locţiitor politic al şefului Marelui Stat Major.

nr. 209 www.revistatimpul.ro

Gheorghe Zărnescu s­a născut în localitatea Cașin, judeţul Bacău, în anul 1953. A crescut în lumea

caldă a satului moldovenesc și, ca mulţi alţi copii de la ţară, a păzit vitele familiei, ocupaţie care îi lăsa timp suficient imagi­naţiei să zboare.

„Dacă nu eram artist, aş fi fost un căutător”

„Și bunica, și mama ţeseau iarna co­voare, așa că trebuia să intru și eu cumva în domeniul artistic. Și o făceam cu mare ușurinţă. Dinainte de a merge la școală, mâzgăleam pereţii cu diverse figuri în cărbune. Mai târziu, când am ieșit pe câmp cu animalele, m­am apucat să încrustez coaja beţelor, la fel ca mulţi confraţi de la  ţară. Nu știu de ce am ales exprima­rea plastică. Poate că ea m­a ales pe mine. Pasiunile au venit mai târziu, când am în­ceput să descopăr în cărţi diverse lucruri misterioase. În timp, aceste pasiuni au devenit tot mai puternice. Nu știu ce aș fi fost dacă nu eram artist, dar în orice do­meniu aș fi fost un căutător”, povestește Gheorghe Zărnescu. Aceste perpetue is­codiri și curiozitatea sa ieșită din comun l­au făcut mai târziu să opteze pentru Liceul de Artă „Octav Băncilă” din Iași, apoi pentru Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, pe care l­a absolvit în 1972. Patru ani după aceea, s­a specializat la Hochschule für ange­wandte Kunst (Academia de Arte Aplicate) din Viena, unde l­a avut ca maestru pe reputatul sculptor Wander Bertoni, unul dintre părinţii fondatori ai Art Club, în 1946 (potrivit altor surse, în 1947), una dintre cele mai avansate platforme pentru tinerii

pictori, sculptori, scriitori și muzicieni angajaţi în lupta pentru autonomia artei moderne. Din 1983, Gheorghe Zărnescu a revenit la Bacău, unde lucrează și acum ca profesor la Liceul de Artă „George Apostu”. „Îmi place să am prieteni tineri, care vin cu idei din viaţa contemporană și din exprimările ei. Chiar dacă nu sunt interesaţi să rămână în domeniu,  con­vieţuind un număr de ani împreună, ne aduc tuturor un plus de învăţăminte și un suflu revigorant”, mărturisește artistul.

„Mă sperie lumea care se formează acum”

Primul lucru pe care­l constaţi în faţa unei lucrări semnate de Gheorghe Zărnescu e că nu te afli în faţa unei concluzii, ci a unei ipoteze și ai certitudinea că aceste prospecţiuni vor continua și cu altfel de ipoteze, poate total diferite de cea la care privești. „Mă interesează emoţia cu care e transpusă ideea, nu ideea în sine. Nu am teme favorite, multe îmi sunt inspirate de materialul cu care lucrez. Dacă, la un moment dat, îmi vine în minte ceva in­teresant, care aparţine unei alte serii, o reiau cu plăcere. Alteori, repet unele teme din dorinţa de a întări emoţional  trans­punerea unei idei sau de a­i arăta o altă faţă”, susţine sculptorul. De aceea, spune el, nu s­a gândit niciodată să­și defineas­că într­un fel sau altul stilul: „Există dife­renţe între etapele mele de exprimare, dar ele sunt rezultatul căutărilor, al ne­voii de a mă exprima diferit de alţii, și nu pentru a mă încadra într­un stil anume”. În aceeași cheie apreciază și expoziţiile. „Cele mai interesante evenimente la care am participat au fost cele cu artiști foarte diferiţi, și nu cu artiști de care să mă

apropii ca idei sau mod de lucru. Acest contrast creează în mintea spectatorului serii de întrebări și direcţii pentru  ima­ginar, îl implementează în spaţii emoţio­nale diverse, îi arată că lumea în care trăim este de o mare diversitate”, este de părere Gheorghe Zărnescu.

Lucrările sale deschid mici ferestre către această realitate diversă, văzută prin ochii artistului, încorporată într­un univers cu figuri bizare, obiecte­simbol, tăciuni și mesaje încriptate. I­am cerut sculptorului Gheorghe Zărnescu o imagine a univer­sului său. „E cu de toate”, mi­a răspuns. „Mă bucură cam tot ceea ce bucură pe fie­care și mă întristează ceea ce ne  întris­tează pe toţi. Mă sperie lumea care se for­mează acum, distrugerea armoniei, lupta îndârjită a credinţelor religioase, teroris­mul. Nu Dumnezeu a creat toate astea, ci oamenii, cu mintea lor limitată. Mă înve­selesc adunările cu prietenii la un pahar cu vin, unde toate ideile își găsesc un uni­vers în care să pot trăi.”

În privinţa integrării lucrărilor sale în arta mileniului al treilea, artistul este de părere că arta contemporană este fas­cinantă, extrem de diversă și în deplină concordanţă cu toate domeniile trecutu­lui  și cu tot ceea ce a fost până acum. „Cred că mai degrabă încerc să mă inte­grez, decât să fac o figură aparte și mă bucur când mă apropii cumva de ceilalţi căutători din domeniul contemporan. Dacă îţi însușești arta clasică și tot ce înglobează ea despre compoziţie, ritm, armonie și ce­lelalte, este imposibil să nu poţi intra în acest amestec cu tot ce este contemporan și să nu aduci ceva nou conceptului de creaţie artistică. Cred că ceea ce face ca o exprimare să devină artă este aportul de trăire, sensibilitate, inventivitate și frumos pe care aceasta îl aduce.”

EXCLUSIV | 21

Gheorghe Zărnescu, Căutătorul Adina Scutelnicu

Sculptorul băcăuan Gheorghe Zărnescu este unul dintre artiştii români cu o viziune absolut specială, o personalitate distinctă în peisajul artistic actual. Un Căutător. A primit zeci de premii pentru lucrările sale, unul dintre cele mai recente fiind marele premiu al expoziţiei‑concurs Saloanele Moldovei (2015), şi a fost beneficiarul unei onorante burse Herder, acordată de Universitatea din Viena. În plus, este unul dintre discipolii celebrului sculptor Wander Bertoni, cu care a studiat vreme de patru ani la Academia de Arte Aplicate

din Viena, iar numele său are o pagină de prezentare pe site‑ul prestigioasei Saatchi Gallery din Londra. Cu toate acestea, Gheorghe Zărnescu a optat pentru o viaţă oarecum retrasă, de dascăl la Liceul de Artă „George Apostu”. După dispariţia soţiei sale, remarcabila plasticiană Dany Madlen Zărnescu, a donat peste 100 dintre lucrările lor Muzeului de Artă din Bacău. A militat, alături de alţi artişti, pentru înfiinţarea unui muzeu local de artă contemporană, dar, după cum el însuşi spune, „autorităţile se gândesc probabil la alte proiecte, iar propunerea a rămas o amintire”.

www.revistatimpul.ro august 2016

22 | ESEU

Idei în agora

Cel de‑al treilea reflux al democratizăriiDan Pavel

Psih(o)analiza subiectivă

O fi casa chiar de piatră?

Lavinia Maria Pruteanu

Profesorul de political scien­ce de la Harvard arăta că, de fapt, în ultimele două se­

cole, tot timpul au fost ţări care s­au democratizat și altele care au regresat către regimuri auto­ritare, dictatoriale sau totalitare. Sensul este dat de calculul arit­metic: dacă sunt mai multe ţări care se democratizează, este flux; dacă mai multe ţări se dedemo­cratizează, este reflux.

Dacă procedăm strict aritme­tic, anumite fenomene sunt de­rutante. După prăbușirea URSS, teoretic, 15 foste republici sovie­tice începuseră democratizarea. După venirea la putere a lui Putin, Rusia este în reflux. Dacă presu­punem că toate celelalte 14 con­tinuă democratizarea (ceea ce nu este cazul), avem o singură repu­blică în reflux. Numai că este vor­ba despre cea mai mare ţară din lume, din punct de vedere al su­prafeţei. Raportul 14­1 ne poate in­duce în eroare. Cea mai populată ţară din lume, China, nu a pășit încă pe drumul democratizării (este doar în proces de liberali­zare), în vreme ce alte 30 de state se democratizează. Dar ele nu re­prezintă nici măcar o cincime din populaţia Chinei.

Recenta tentativă de lovitură de stat din Turcia a fost urmată de măsuri antidemocratice  luate de Erdogan. A rising power, mem­bră NATO, dar aspirantă cu spe­ranţe diminuate la UE, Republica Turcă este în plin reflux. Este o ţară­cheie în regiune, conside­rată până de curând statul isla­mic cel mai avansat în procesul democratizării. În raportul dintre flux și reflux, influenţa externă a unor state este crucială.

Sunt semne ale refluxului de­mocraţiei în lume, dar și semne ambigue sau cu relevanţă redusă. Criza democraţiei din multe ţări considerate ca fiind consolidate poate fi considerată începutul celui de­al treilea reflux. Or, într­o democraţie consolidată, sunt ne­numărate criterii care trebuie luate în considerare. Dacă pilo­nii instituţionali ai democraţiei sunt puternici, ei rezistă la orice fel de criză, așa cum s­a  întâm­plat în ultimul secol. Să luăm în considerare cel mai mediatizat proces politic din lume: alegerile prezidenţiale americane. Multă

lume a intrat în panică din pri­cina faptului că „ascensiunea lui Arturo Ui nu poate fi oprită” în SUA. Nominalizarea lui Donald Trump drept candidat la preșe­dinţie din partea Partidului Re­publican și șansele sale de a ajunge președinte au fost diag­nosticate de unii drept un re­gres al democraţiei. Trumpismul este populismul erei digitale. Or, populismul în politica america­nă a fost o constantă. Iar alegerile

democratice nu mai pot fi câști­gate fără tactici populiste. S­au schimbat doar actorii: la aceste alegeri au strălucit Bernie San­ders și Hillary Clinton, pe lângă Trump.

Indiferent cine va fi ales pre­ședinte, cele care vor hotărî ca­litatea democraţiei americane vor fi Congresul SUA (puterea le gislativă), situaţia de la Curtea Supremă de Justiţie (puterea ju­decătorească) și alegerile locale

(o parte importantă din puterea executivă). După moartea jude­cătorului Antonin Scalia, repu­blicanii au blocat nominalizările făcute de Barack Obama, cu ar­gumentul fals că președintele nu ar trebui să facă nominalizări la Curtea Supremă în an electo­ral și mai ales în ultimul an de mandat. Cu toate acestea, pilonii democraţiei sunt la locul lor.

Însă, dacă ar fi ales Trump pre­ședinte, contextul internaţional ar putea să redevină favorabil state­lor autoritare. Implicarea  dove­dită a serviciilor secrete ruse  în alegerile americane este un semn: celelalte mari puteri înţeleg miza unor schimbări de nuanţă în po­litica externă a (încă) singurei su­praputeri militare. Dacă factorul presiune externă nu mai acţionea­ză în sensul democratizării, ţările autoritare pot înclina balanţa către dedemocratizare. Este dovedit  că, la nivel internaţional, șansele de pace/război, dezvoltarea și bună­starea depind în mare parte de ponderea statelor democratice faţă de cele nedemocratice.

Teoria lui Samuel Huntington privind cel de‑al treilea val al democratizării descria faptul că valurile precedente – de fapt, fluxurile – erau urmate de refluxuri. Explicaţiile sale au fost date în The Third Wave. Democratization in the Late Twentieth Century, iar teoria sa este una descriptivă, nu de natură normativă. În natură, fluxurile mărilor şi oceanelor sunt urmate de refluxuri. În politică, ştim doar că primul flux şi cel de‑al doilea au fost urmate de refluxuri.

Nu ştim însă dacă şi cel de‑al treilea flux, început în 1974, cu Revoluţia Garoafelor din Portugalia, va fi urmat de un reflux.

De ce argumentul suprem este datoria, obligaţia, și nu bucuria de a fi cu ce­

lălalt? Celălalt, pe care teoretic, prezumtiv și practic, dar mai ales legal, l­ai ales liber și „nesilit de nimeni” să­ţi fie alături la bine și la rău. Se pare că răul are mai mari sorţi de izbândă, contrazi­când înţelepciunea populară, con­form căreia binele învinge. Nici nu vreau să mai insist asupra sintagmei „până când moartea ne va despărţi”, pentru că mi se pare perimată, caducă.

Educaţia propovăduită trans­generaţional ne furnizează min­ciuni pernicioase de genul „pe tine te­a adus barza” sau „au trăit fericiţi până la adânci  bătrâ­neţi”, pe care le asimilăm  cu­minte și naiv în copilărie și care

se transformă pervers în pattern mental la maturitate. Am  întâl­nit atât de multe fete și femei care au tot felul de fantasme le­gate de rochia de mireasă și de ziua nunţii, dar nici un gând, nici o idee despre ce se va  în­tâmpla începând cu următoarea zi de după nuntă, despre ce  în­seamnă o căsnicie... Poate doar o  bifare a succesului de statut social.

Mai există și exprimarea ne­fericită: „familia este celula de bază a societăţii”, care mie perso­nal îmi provoacă frisoane claus­trofobice. Dar pe care mulţi o rostesc cu mare emfază, doar la nivel superficial și ipocrit, căci dacă pătrunzi în interiorul mult râvnitei celule, afli cum diafana­i membrană adăpostește teribile

(și, evident, nerezolvate) angoase sau frustrări, între cei doi soţi sau între ei și copii, de natură emo­ţională sau sexuală. Aici se nasc certurile pentru avere, disputele pentru poziţia socio­profesională, aici își au originea idilele extra­conjugale.

Cred că, de fapt, se  supra­pun confuzional mai multe no­ţiuni, atunci când se pornește spre zămislirea mariajului, une­ori incompatibile între ele, într­un haloimis pe care fiecare și­l redi­mensionează subiectiv, în funcţie de structura psihică, educaţie, ex­perienţa de viaţă, motivaţie, și de la care are așteptări adeseori su­praevaluate sau nerealiste. Astfel, căsătoria este o instituţie, bazată pe o relaţie contractuală între parteneri. Dragostea, iubirea sunt

sentimente, sexualitatea se află în legătură cu dorinţele instinc­tuale și cu necesităţile/trebuin­ţele umane. Infidelitatea sexuală nu se identifică perfect cu  infi­delitatea emoţională și, oricum, au parte de tot felul de interpre­tări maladive. Rutina vs dorinţa de noutate, care sunt inevitabile, par a fi uitate mereu în planurile matrimoniale. Peste toate, reali­tatea dovedește că omul nu este o fiinţă monogamă.

Însăși expresia Casă de pia­tră! s­a îndepărtat de sensul originar, cel care îndeamnă la întemeierea, cu credinţă în Dum­nezeu și iubire de oameni, a unei familii numeroase. Poate ar fi mai potrivit să ne dorim și să ne adaptăm la o casă din mate­riale mai puţin convenţionale,

specifice vremurilor contempo­rane,  dar care uneori se dove­desc a fi durabile. Să­i privim cu mai puţină consternare pe divor­ţaţii de lângă noi, să avem pro­priile noastre relaţii mai puţin încorsetate în cutume rigide, să echilibrăm balanţa dintre bucu­rie și datorie, să nu ne  înţepe­nim în nefericiri de ordinul de­ceniilor, să...

Ori să reflectăm asupra dia­logului pe care l­am auzit într­o piesă de teatru radiofonic (și pe  care îl citez din memorie) între un „el” mai tomnatic și o „ea” mai văratică: (el) – de ce ai apărut atât de târziu? De ce nu pot să te iubesc așa cum visez? (ea) – încă nu­i prea târziu! Și pu­tem să ne iubim mai mult decât visăm!

Zilele trecute, sporovăind cu cineva – un bărbat –, observ cum i se schimbă privirea placidă cu care mă acompania într‑una vorace de‑a dreptul. Trecuse pe lângă noi o domniţă atrăgătoare, practic foarte cool şi sexy, ca să mă exprim feisbucistic. Pentru că o cunoşteam, îl întreb dacă ar dori să îl prezint, mai ales că n‑o ştiam implicată în vreo relaţie. Simpaticul meu interlocutor sare ca fript, zicându‑mi că el are obligaţii, e căsătorit. După ce am epuizat rapid

gândul cvasiadmirativ – ce bărbat serios, totuşi, dom’le! –, îl intreb (sau mai curând mă întreb) de ce majoritatea răspunde, invariabil, la fel. De ce nu răspunde nimeni (sau prea puţini, în tot cazul), că mariajul său/lor este o plăcere?! De fapt, mai există un răspuns, la fel de detestabil: asta mi‑e crucea/ trebuie să‑mi port crucea!, încununat de un oftat prelung şi o privire semnificativă! Cât de autentic, cât de funcţional, cât de productiv sau de benefic poate fi un astfel de mariaj?

nr. 209 www.revistatimpul.ro

Privindu­l în perspectivă, avem profilul unui destin literar mai degrabă ingrat.

Nu discut despre cauzele extra­literare, pentru că acestea sunt arhicunoscute. Plecând din ţară la începutul deceniului al nouă­lea, Hurezeanu a ratat ani buni șansa de a fi măcar citat de co­mentatori. Întorcându­se în ipos­taza de analist politic și retrăgân­du­se undeva la marginea lumii scriitoricești, fostul echinoxist a lăsat să se înţeleagă că el însuși acceptă liniștea sedimentată  din jurul cărţilor sale. Uitat de isto­riile literare (aparţinând uneori unor critici care, în cronici, nu­și ascunseseră entuziasmul), nu­mele său revine astăzi în atenţie împreună cu o întrebare: cât de mult spune, luată în valoare ab­solută (epurată deci de context, oricare ar fi acesta), poezia lui Emil Hurezeanu?

Dată fiind o atare premisă, n­am să mă refer la marile poe­me­pledoarii de felul Generaţiei câștigate sau al Declaraţiei de absenţă. Deși îmi plac și deși lo­cul lor e fără îndoială lângă ma­nifestele lui Mircea Cărtărescu (Am căpătat un exemplar din „Howl” semnat de Ginsberg sau Lasă să fie) sau Magda Cârneci (O, generaţia mea sau Ana Ipă­tescu de bloc), aerul lor conjunc­tural ne poate amăgi. Fiindcă nu

așa e, în al său întreg, poezia lui Emil Hurezeanu (Opera poetică, ediţie îngrijită și prefaţă de Ion Bogdan Lefter, referinţe critice de Alexandru Dumitriu și Andreea Teliban, Editura Paralela 45, Pi­tești, 2016). Ceea ce împărtășesc aceste piese cu restul e  dicţiu­nea. Aceeași elevaţie a tonului, aceeași preferinţă pentru frazarea amplă și curată, lipsită de intru­ziuni și incidente. Dincolo de ele se află configurat un spaţiu  in­tens personal, de neregăsit nici la congenerii lui (cărora Hurezeanu le spune fatalist „comorienţi”, fără a presimţi la data aceea  dezas­trul biografic al multora dintre cei por niţi la drum deodată), nici la alţi poeţi români. Deși nu­și refuză deliciile livrești sau enci­clopedice, autorul Lecţiei de ana­tomie nu le orchestrează specta­cular. Ceea ce, la alţi poeţi dotaţi cu instinctul bibliotecii, sunt ve­ritabile havuzuri și cataracte zgo­motoase la Hurezeanu devine o simplă imersiune. O „baie

de  cul tură”, cum o numea Doi­naș, cu o formulă fericită. Un eveniment, dar unul profund in­tim, derulat cu  gesturi mici și lente și care, abia în această for­mă, întreţine reflecţia asupra frontierelor  tra gice. În această linie se înscrie, de pildă, un poem ca Addenda la nimic (p. 110), unul dintre cele  mai definitorii și mai învăluitoare:  „La Sibiu, în copilă­ria mea, înainte ca ea să devină/

O tinereţe banală jumătate săl­batecă, jumătate  li terară/ Cum mi­a plăcut și mie  să cred c­am avut citind Monsieur Teste/ Deseori mergeam cu  tram vaiul să cumpăr cireșe./ Mi­am amin­tit dureros de clar acest  epi sod citind, iarăși,/ Dar mai  târziu, scrisorile trimise de Radu Stanca, din Sibiu./ În vremea când și el folosea tramvaiul cu cireșe –/ când mai târziu, la Viena am regăsit tramvaiul cu cireșe/ la urechi, era prea târziu –/ Și am stabilit legă­tura stranie/ – acele legături care ne distrug viaţa, dându­i sensul –/ Între această întâmplare uitată și următorul vers scris de mine:/ «Cireșe mari cum atârnau de nervi străluminându­mi calea»/ I­am spus asta apoi criticului Ion Negoiţescu și el zicea/ Că­i destul de interesant cu o neîncredere tot mai tristă/ Pe când ne vedeam în același oraș sau aiurea./ Nu știu încă ce e mai important între ce trăiești și nu e/ Și ce afli mai târziu c­a fost de fapt”.

Câte dintre calităţile acestui extras nu sunt cunoscute ca ti­pologii recente, dar cum ratează toate substanţa poeziei lui Emil Hurezeanu! E atât de nesemnifi­cativ, de exemplu, că există refe­rinţe și că acestea se proiectează și în planul cotidian, reporteri­cesc aproape; e atât de puţin im­portantă heraldica simbolică a unei urbe cu solidă tradiţie; sunt însușiri care, odată ce apar, se di­sipează, absorbite și metabolizate de ultimele versuri, cu o valoare morală excepţională. Elegiace fiind, ele mizează totuși pe  alt­ceva decât pe lamentaţie. E un ritual și, odată cu el, o cerebrali­zare stoică. La fel ca poemul dă­ruit lui Mircea Ivănescu (p. 103), în care nici politicul și nici măcar reverenţa discipolatului nu ocupă prim­planul.

Pentru Emil Hurezeanu, ma­rile teme se ascund în detalii.

CRONICI | 23

Actualitatea literară

Strategia Naţională a Locuirii (1)Politica arhitecturii

Der liebe Gott steckt im Detail

Dragoş Dascălu

Locuirea este şi trebuie să rămână principala preocupare a actorilor din lumea construcţiilor. Locuinţele individuale şi colective formează atât majoritatea fondului construit existent, cât şi majoritatea proiectelor în derulare. Cu toate acestea, în România post‑’89 nu s‑a pus problema unei strategii privind locuirea (sau, în general, a unei strategii coerente de dezvoltare a teritoriului), iar consecinţele le trăim zilnic: densităţi foarte mari la periferie, „ghetoizarea” unor părţi ale oraşului, lipsa sau insuficienţa infrastructurii în noile dezvoltări

(utilităţi, parcări, drumuri), îngreunarea traficului etc. De aceea, apariţia recentă a Strategiei Naţionale a Locuirii este lăudabilă.

Cosmin Ciotloş

Strategia adună și sintetizea­ză o serie diversă de analize asupra locuirii din România

(a problemelor fizice ale fondului construit, legislaţie, instrumente financiare și programe guverna­mentale destinate construcţiei sau reabilitării de locuinţe), reu­șind astfel să ofere o imagine re­lativ complexă a domeniului.

Propunerile nu sunt dezvol­tate pe larg, dar asta nu le face mai puţin interesante.  Regân­direa managementului  blocuri­lor de locuinţe și sprijinirea aso­ciaţiilor de proprietari pentru lucrări de reabilitare și  repara­ţii extinse sunt soluţiile posibile pentru gestionarea fondului con­struit învechit. Propunerea ar putea fi extinsă și către reabili­tarea spaţiilor dintre blocuri sau sprijinirea asocierii între mai multe asociaţii de proprietari

pentru construirea unor dotări comune (locuri de joacă, par­cări supraetajate). Se propune regândirea programului „Prima Casă”. Conceput ca motor de re­pornire a pieţei imobiliare după criză, acest program a dus la o creștere puternică a cererii în centrele urbane, cu rezultatul previzibil al creșterii preţurilor. Problema este faptul că, prin creșterea preţurilor, locuinţele care încă se încadrează în  fon­dul garantat prin acest program sunt în general foarte mici ca suprafaţă, uneori improprii pen­tru o familie aflată la început. Strategia propune  transformarea programului într­o schemă de ușurare a accesului la o locuinţă pentru persoanele cu venituri reduse. Unul dintre efectele bene­fice va fi reducerea supraîncăl­zirii pieţei imobiliare, similară

astăzi cu perioada 2007­2008. O altă propunere interesantă este sprijinirea apariţiei societă­ţilor cooperative locative și a aso­ciaţiilor pentru locuinţe. Aceste structuri economice sunt  pre­zente de multă vreme pe pieţele europene și sunt unul dintre ac­torii care ajută la controlul și stabilizarea preţurilor pentru menţinerea accesibilităţii locu­inţelor.

Strategia Naţională a Locui­rii este un document care poate ajuta la o dezvoltare mai coeren­tă a construcţiei de locuinţe în România. Este și un prilej bun de dezbatere pentru un proiect pe termen mai lung. Calităţile acesteia sunt evidente, iar strate­gia, ca document, merită citită. Totuși, aceasta nu este perfectă. Unele propuneri sunt cel puţin discutabile.

Oricâte aprecieri ar fi primit la debut, în 1979 (iar dosarul de receptare atestă aceste aprecieri), Emil Hurezeanu pare să fi rămas undeva în spaţiul intermediar, neprecizat, al propriei generaţii poetice. Când s‑a reapropiat de uneltele sale, după Revoluţie (a doua sa carte a apărut în 1994), era deja cam târziu. Gestul său a lăsat probabil

impresia unei reparaţii tacite, blânde, animată mai degrabă de nostalgie.

www.revistatimpul.ro august 2016

24 | AGORA

Presa Timpului

Revista de cultură contemporană Timpul este disponibilă și prin serviciul de abonamente.Solicitările pot fi trimise pe www.revistatimpul.ro/abonament.

Un exerciţiu de arheologie a viitorului

Radu Vancu

Dacia literară, nr. 2 (141), vara 2016

Am comentat entuziast, la vremea ei (adică atunci când a apărut nu­mărul anterior, de primăvară, al

Daciei literare), prima parte a anchetei excelente realizate de Cristina Hermeziu și Monica Salvan sub genericul Cartea mi­graţiilor. Obiecte în exil. Am citat atunci in extenso dintr­un inteligent și tulburător text­confesiune al lui George Banu, care mi s­a părut că ţinea capul de afiș al an­chetei  – sigur, absolut toate textele care compuneau ancheta erau remarcabile, însă cel al lui Banu era și cel mai întins ca nu­măr de pagini, și cel mai radical confesiv dintre ele (în fond, un autoportret  com­pus, în maniera lui Arcimboldo, din obiec­tele migrante care au traversat existenţa lui George Banu). În numărul de acum al Daciei literare e mai greu să identifici un astfel de cap de afiș în a doua parte a an­chetei – textele, de asemenea toate remar­cabile, sunt relativ egale ca întindere, încât centrul de greutate e peste tot și niciunde.

Ancheta e însă la fel de emoţionantă și de memorabilă ca și în prima ei parte.

Florin Bican își amintește cum, la  fie­care  trecere de graniţă, revenea cu pa­chete enorme în care transporta cărţi, adesea, dicţionare grele, „de se cruceau vameșii”. Singura dată când a încercat să aducă ceva mai practic a fost privit cu milă de aceiași vameși, fiindcă obiectele în speţă, adică bananele (destinate fiului său), intraseră deja și pe piaţa  româ­nească. Însă „obiectul” cel mai  emoţio­nant (pentru mine) adus de Florin Bican din migraţiile lui e o amintire – aceea a unui homeless autointitulat „Mr. Positi­vely Positive”, pe care l­a întâlnit într­o noapte în San Francisco; după ce i­a vor­bit îndelung și întemeiat despre frumuse­ţea obiectivă a lumii, homeless­ul a refuzat banii lui Bican, spunându­i că e mai indi­cat să­i dăruiască unei femei care dormea și ea sub cerul liber și avea SIDA în fază terminală. Iar apoi, la despărţire, i­a cân­tat, „cu faţa aureolată de zâmbet, un cân­tec nepământesc de frumos”. (Admit că, încordându­mi auzul, am avut nu rareori impresia că aud cântecul lui „Mr. Positi­vely Positive” în câteva colţișoare ale an­chetei realizate de Cristina Hermeziu și Monica Salvan.)

Pentru Anca Fronescu, „migraţiile” au inclus și ele deplasarea unui număr zdra­văn de cărţi, cât să­i umple de­a dreptul casa, „mai ales din București, New York și Londra”. Însă au implicat și doi ursuleţi de pluș, Teddy și unul fără nume, dar de trei ori mai mare decât Teddy, precum și „dul­ceţuri și șerbeturi, mirodenii și ceaiuri”, bulbi de lalele aduși din sate oculte din Olanda, „prăjituri sau bomboane sau cio­colate speciale cu iz și parfum olandez”. Însă centrul afectiv al acestui bric­à­brac e tot o carte: „cea pe care o iubesc cel mai mult e cărticica despre scoici pe care mi­a dăruit­o tatăl meu când aveam 4 zile. Ori­unde merg, strâng și aleg scoici cu o me­ticulozitate de neînvins”. Semn că, pentru Anca Fronescu, dincolo de tot bric­à­brac­ul realului, natura lui e încă literaturocentrică.

Plecată în 1990 la Londra, Stefania Kenley revine în București în 1997, „pen­tru prima oară după șapte ani de peregri­nări”. Între timp, adică în acești șapte ani scurși de la plecare, orice obiect pe care l­ar fi putut aduce din Occident se găsea deja și în România. Prin urmare, a ales să aducă în ţară câteva cutii de diapozitive ce rezumau și ilustrau ceea ce lucrase cu

studenţii de la Școala de Arhitectură și Pei­saj din cadrul Greenwich University. Puţine imagini la fel de sugestive ale „obiectelor migrante” ca depozite de timp mai pot fi găsite în anchetă.

Spaţiul nu mă lasă, din păcate, să re­zum și contribuţiile la anchetă semnate de Jozefina Komporaly, Gabriela Lupu, Cătălin Pavel și Cristina Simion. Sunt la fel de directe, la fel de intense, la fel de atașante ca și cele rezumate până acum. În vreme ce citeam ancheta pasionantă condusă de Cristina Hermeziu și Monica Salvan, mi­am amintit că o școală moder­nă de înţelegere a arheologiei preferă să o definească drept explorare diacronică a relaţiei omului cu obiectele. Înţeleasă ast­fel, ancheta despre Obiectele în exil e un tulburător și profund exerciţiu de arheolo­gie recentă, la capătul căruia înţelegi plin de ușurare că, într­o lume atât de reificată, mai există totuși oameni capabili să facă obiectele să se umanizeze. În acești oa­meni, care altundeva sunt numiţi „sarea pământului”, e singura speranţă pentru lumea care stă să se nască. Încât, într­un anume sens, exerciţiul acesta aplicat pe obiecte ale trecutului e, în fapt, unul de arheologie a viitorului.