Camera Plus. Bienala de fotografie contemporană şi imagine...

Anul XVI Nr. 206

Fondat la 15 martie 1876

www.revistatimpul.roRevistă de cultură contemporană n Serie nouă n mai 2016 n 24 pagini n 5 lei n Se distribuie în

George Bondor

Camera Plus. Bienala de fotografie contemporană şi imagine dinamică

Campania electorală. A fost sau n‑a fost?Pagini coordonate de Sorin BocanceaOpinii semnate de Georgeta Condur, Marius Ghilezan, Mircea Kivu și Alexandru Radu n

POLIS 4‑5

Biblioteca de filosofie medievală: AnselmPagini coordonate de George BondorOpinii semnate de Alexander Baumgarten, Daniel Coman, Emanuel Grosu și Ioan Alexandru Tofan n

FILOSOFIE 8‑9

INTERVIU 12‑13

EXCLUSIV 21

Pictorul asaltat de îngeri. Cristian Diaconescu n

Cosmin Ciotloş

Privirea lui Lucian Raicu n

ACTUALITATEA LITERARĂ 23

Această ediţie conţine suplimentul dedicat Serilor Filmului Românesc 2016 n

Doina Ruşti:„În faţa stilului frumos mă extaziez o clipă. La construcţie particip de la un capăt la altul” nÎn pofida existenţei unei

admirabile generaţii de artiști vizuali, Iașul a ră

mas în ultimii ani fără o manifestare majoră de artă contem

porană. Desigur că toată lumea își amintește de Periferic, Bienala de

artă contemporană iniţiată în 1997, cu opt ediţii la activ, ultima în 2008, și care a format gustul pentru arta contemporană al publicului ieșean, ale cărui preferinţe în materie de artă erau – și în mare măsură încă sunt – destul de conservatoare.

După opt ani, echipa care a realizat Perifericul revine cu un nou proiect. În perioada 2030 mai 2016 se desfășoară ediţia pilot a Bienalei de fotografie contemporană și imagine dinamică, având titlul Camera Plus. Inima și creierul ei este același Matei Bejenaru, artist vizual și profesor de fotografie la Universitatea de Arte ieșeană. Publicul de artă contemporană, format în timp la Iași în jurul Perifericului și al revistei Vector, are din nou ce vedea. Principalele expoziţii pot fi vizitate până pe data de 30 mai: Arhive nomade (curator Cristian Nae, artiști: Dan Acostioaei, Tudor Bratu, Alexandra Croitoru, Tatiana Fiodorova), Events with no cause: I, II (curator Lavinia German, artiști: Andrei Nacu, Mihai Nistor, Andrei Venghiac, Bianca Basan, Lucian Bran, Nona Inescu, Alex

Maxim, Mihai & Horaţiu Șovăială), Arhitecturi clinice pentru un viitor compoziţionist (curator Cătălin Gheorghe, artiști: Matei Bejenaru, Michele Bressan, Andrei Mateescu, Mona Vătămanu, Florin Tudor, Silvia Amancei, Bogdan Armanu). La acestea se adaugă performanceul audiovideo ZERO, al Dianei Dulgheru (Minim), conferinţa „Etica fotografiei și politica imaginii pe timp de criză”, la care au participat Pascal Beausse (director al Colecţiei de Fotografie din cadrul Centre National des Arts Plastiques din Paris), Călina Bârzu, Louise Clements, Laurenţiu Fuiorea, Markus Hartmann, Corina Ilea, Diana Mărgărit, Raluca Nestor, Ana Lúcia Coelho Pereira da Silva Nobre, moderator fiind Cristina Moraru, un atelier critic, un atelier destinat recenziilor de portofolii de fotografie, prezentarea arhivei fotografice Minerva, cu negative fotografice din ziarele clujene ale perioadei comuniste (Răzvan Anton și Denes Miklosi), precum și o proiecţie de filme experimentale ale lui Ion Grigorescu.

Iașul se reînscrie astfel pe harta evenimentelor importante ale artei contemporane din România. Evenimentele și expoziţiile din cadrul bienalei reprezintă un apel la atenţie în faţa detaliilor cotidianului, cu scopul de a ne educa privirea în așa fel încât să observăm și să arhivăm

tulburările modernităţii tehnologice, dar și maladiile vieţii în comunismul românesc, analogiile imperceptibile între aspectele vieţii de atunci și cele ale realităţii de astăzi, trecerile și deplasările subtile între „înainte” și „după”. Realitatea monolitică a ideologiei comunismului este deconstruită prin punerea în relief – prin documente programatic fragmentare – a memoriei personale, afective, uneori compulsive, atentă mereu la analogiile private, o parte esenţială a construcţiei subiectivităţii și a creării sferei de autonomie, atât cât era ea posibilă sub dictatură și atât cât este ea posibilă în lumea dominată de tehnică.

Dacă Iașul revine în actualitate cu un nou festival, realizat în mod profesionist, problema existenţei unui spaţiu destinat unor manifestări de amploare ale artei contemporane se pune cu atât mai pregnant. Să ne amintim că acesta a și fost unul dintre punctele slabe ale candidaturii Iașului pentru titlul de Capitală Europeană a Culturii. Poate ar fi momentul să avem la Iași un Centru al Artei Contemporane, construit după modelul ZKM din Karlsruhe: un centru al actualităţii artei, al interacţiunii artei cu cercetarea, dar și al arhivării istoriei artei contemporane, în care și festivalurile de artă ar putea fi arhivate, devenind vizibile publicului pe termen lung.

www.revistatimpul.ro mai 2016

Conturi deschise de Filiala București a O.A.R.

Cont în lei:Banca Raiffeisen, sucursala Victoria:IBAN:RO43 RZBR 0000 0600 1676 3741BIC: RZBRROBU

Cont în Euro:Banca Raiffeisen, sucursala Victoria:IBAN:RO42 RZBR 0000 0600 1676 3759BIC: RZBRROBU

Director:Daniel Şandru

Redactor‑şef:George Bondor

Redactor‑şef adjunct:Gabriel Cheşcu

Colegiul de redacţie:Ștefan Afloroaei, Al. Călinescu, Daniel Condurache, Liviu Leonte, Dan Petrescu, Alexandru Zub

Editori coordonatori:Sorin Bocancea, Radu Vancu, Andrei Giurgia, Adina Scutelnicu

Rubrici permanente:Mioara Anton, Maria Bilaşevschi, Emil Brumaru, Bogdan Călinescu, Cosmin Ciotloş, Dragoş Dascălu, Lucian Dîrdală, Stelian Dumistrăcel, Claudiu Komartin, Teodora Manea, Angelo Mitchievici, Roxana Patraş, Dan Pavel, Lavinia Maria Pruteanu, Dana Țabrea

Redacţia:Cornelia Păduraru (tehnoredactare), Rodica Crîşmaru (grafică), Andrei Cucu (fotoreporter),Roxana Petraru (PR & editor web)

Responsabilitatea opiniilor exprimate în paginile revistei aparţine autorilor.

Redacţia şi administraţia:Aleea Copou, nr. 3, Iaşi – 700460Tel.: 0040 (232) 277998

Marcă înregistrată la OSIM cu nr. 90797

ISSN–L 1223 – 8597

ISSN 1223‑8597

E‑mail: [email protected]/RevistaTimpul.ro

Revistă de cultură contemporană editată de Asociaţia Revistei TIMPUL şi susţinută de Grupul Editorial Adenium.

Publicaţie decorată de Preşedinţia României cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, categoria F, „Promovarea culturii” (Decretul nr. 471/2016).

Donează în conturile campaniei pentru salvarea casei lui Enescu din Mihăileni, judeţul Botoșani:

2 | ACTUALITATE

Povestea festivalurilor nu e nouă în România, de aceea am încercat o formulă combinată. Nu ştiu dacă mi‑a ieşit. Am adresat însă câteva întrebări facultative participanţilor. Cred că orice scriitor şi‑ar dori ca posteritatea să‑l savureze ca pe o carte bună. Cum v‑a schimbat imaginea asupra lui Ștefan Aug. Doinaş participarea la mesele rotunde şi la lecturile de la Arad? Care consideraţi că este momentul cel mai reuşit din festival şi de ce? Credeţi că formula găsită pentru organizarea festivalului este potrivită în abordarea

scriitorului Ștefan Aug. Doinaş? De ce? Cum aţi îmbunătăţi ediţia următoare a festivalului?

Cleopatra Lorinţiu

O întâlnire arădeană sub semnul amintirii lui Ștefan Aug. Doinaș, or

ganizată de Lia Faur, care ma contactat (modern!) pe Facebook, ma determinat să mă mobilizez și să iau lunga cale a Aradului. A fost și pentru mine prilejul amintirii maestrului, pe care lam „imortalizat” în filmul de aproape o oră, Excelenţa în cultură, produs de TVR Cinema și avândui ca producător pe Lucia HossuLongin și ca operator pe Liviu Pojoni. Este un film din anul 2000, distins cu premiul APTR. O reuniune modernă în felul în care a fost organizată, altfel decât eram obișnuită cu întâlnirile culturale și în care am remarcat pasiunea tinerilor autori de ași citi producţiile, de ași auzi vocea! O altă lume, un alt ritm al lucrurilor, o detașare de schemele manageriatului cultural local, căci, sinceră să fiu, nu am întâlnit pe nimeni din structurile locale (Consiliu Judeţean, Prefectură etc.). Câteva întâlniri fugare, o bună intenţie vădită, o amalgamare de întâmplări. Pun la dispoziţia doritorilor transcrierea întregului interviu cu Doinaș pe http://cleopatralorintiu.net/ doinas. Admir tenacitatea Liei Faur și buna ei intenţie de a propune celebrarea unei mari valori a culturii române, dincolo de mode, timpuri, șefii temporale și, vai, părelnice.

Marin Malaicu‑Hondrari

E greu să îmi mai schimbe cineva sau ceva imaginea asupra lui Doinaș (mai de

grabă asupra Aradului), pentru că pentru mine Doinaș înseamnă în primul rând Atlas de sunete fundamentale, minunata lui antologie de traduceri cu care am crescut, alături de antologia de poezie americană a lui Mircea Ivănescu și de panorama poeziei universale a lui A.E. Baconsky. Așa că, pentru mine, Doinaș rămâne omul (extrem de important) de la care am învăţat poezie. Îmi pare foarte bine că la Arad există oameni care se străduiesc săi păstreze memoria vie, îl pun în discuţie, cu atât mai mult cu cât sa văzut cât este de simplu și de comod să sari la gâtul unui

om de la înălţimea unui scaun universitar sau cotrobăind prin arhive. Nu vreau să se înţeleagă că miaș dori măcar o clipă ca adevărul să fie ascuns. Nu, dar nici nu vreau să existe suprainterpretări. Pentru o mai bună înţelegere a rândurilor de mai sus, vă rog să citiţi cartea lui Radu Cosașu Viaţa ficţiunii după o revoluţie. E foarte simplu, și comod, și politically bla bla bla să condamni pe cineva când trăiești întrun sistem care te îndeamnă să condamni.

Cred că cel mai reușit moment din festival a fost lectura de la teatru. Ca de obicei, poezia și proza în direct nu au dezamăgit, mai ales că au fost atâtea voci și toate diferite.

Formula găsită pentru organizarea festivalului cred că e cum nu se poate mai potrivită, pentru că pune în discuţie nu numai opera lui Doinaș, ci și viaţa, iar ăsta e un mare plus pentru organizatori, cei care acceptă de dragul autorului să se pună în situaţii deseori incomode.

De ce trebuie neapărat îmbunătăţit ceva dacă acel ceva funcţionează deja foarte bine?

Claudia Dragoş

O astfel de abordare a operei lui Ștefan Aug. Doinaș promovează principiul

superiorităţii artei în faţa alegerilor contextuale. Festivalul a fost accesibil nu numai publicului specializat, ci și publicului larg și mai ales elevilor. Din poziţia mea de profesor, am observat acest aspect care se potrivește cu încercarea noastră de a transmite nu doar valori universale, ci și locale, iar arta lui Doinaș transcende timpul.

Festivalul le dă elevilor posibilitatea unei alte perspective asupra a ceea ce înseamnă cultură, diferită de ceea ce transmite școala. Cadrul săptămânii ,,Să știi mai multe, să fii mai bun” reprezintă timpul și locul potrivite, deoarece exact aceasta este menirea ei: educarea tinerilor întro manieră nonformală, dincolo de bariera catedrei. Am trăit bucuria de a vedea elevii angajaţi în discuţii directe cu scriitori și profesori și cred că acest fapt îi va apropia mai mult de literatura contemporană.

Radu Vancu

Lia Faur a reușit la Arad ceea ce orice organizator de festival literar visează

să reușească, și anume să dea unui eveniment, preţ de câteva zile, efervescenţa aceea strălucitoare, care, altfel, îi este specifică literaturii doar pe pagina scrisă. Scriitorii sunt de regulă fiinţe mai degrabă solitare, aricioase, cu asperităţi de tot soiul. Pentru ai aduna vreme de mai multe zile la rând și pentru a scoate din interacţiunea lor această suită de evenimente armonice despre care vorbeam, e nevoie de un talent special, asemănător cu al dirijorilor. Lia Faur îl are cu prisosinţă, iar Aradul ar face bine să il capitalizeze preţ de cât mai multe ediţii.

În ce mă privește, cele mai intense momente ale festivalului au fost cele ale întâlnirilor cu liceenii. Borges scrie undeva că unul dintre cele mai dificile lucruri din lume e să discuţi despre literatură cu câţiva adolescenţi inteligenţi. A fost, nui vorbă, dificil, dar a fost de asemenea foarte tonic săi vezi pe acești tineri punând problema exact în acei termeni care nu te lasă niciodată să trișezi, să umbli cu jumătatea de măsură, să te eschivezi. A fost momentul din festival care ma făcut să simt, lucru atât de rar, că toată rodomontada asta cu scrisul merită. Nu le pot fi îndeajuns de recunoscător (lor și Liei Faur) pentru asta.

Andrei Mocuţa

La prima ediţie din 2015 a festivalului lam redescoperit pe Doinaș – recu

nosc, după o foarte lungă pauză – împreună cu elevii de la „Vasile Goldiș”, iar în acest an, la o binevenită a doua ediţie, împreună cu elevii de la Colegiul „Elena Ghiba Birta” și poetul Vasile Dan.

Toate evenimentele au avut însemnătatea lor specifică. A fost un festival concentrat, fără momente moarte, cu autori valoroși, care au stârnit interesul publicului (și așa restrâns) arădean. Un festival reușit trebuie să pună accentul în primul rând pe dialogul dintre scriitorii invitaţi și public, astfel că, în locul

unor pledoarii exclusive despre Doinaș, mai potrivite ar fi workshopurile creative pornind de la Doinaș. Ceea ce cred că sa întâmplat la Arad, prin implicarea mai activă a publicului neobișnuit în provincie cu asemenea evenimente selecte.

Gabriel Andreescu

Cât de confuză în repere este lumea în care trăim! Sa ajuns, iată, ca oame

nii să simtă nevoia săl apere pe Ștefan Aug. Doinaș de „gura lumii” și să iniţieze evenimente culturale dedicate importantului om de cultură în orașul său natal, cu teama, deloc aiurea, deloc dezminţită de evenimente, că ar putea da socoteală pentru fapta lor. La Festivalul „Zile și seri de literatură Doinaș”, unde am ajuns răspunzând propunerii unei entuziaste poete (Lia Faur), am asistat la emoţia cu care organizatorii se întrebau: „Va veni sau nu va veni (invitatul)?”; „Ce va scrie (un adversar al ideii) în presa locală?”. Or, cum nota Virgil Nemoianu, Doinaș e poetul care a îmbogăţit percepţia nuanţată a realului, a sporit cunoașterea adâncurilor psihice, a conservat și îngrijit autoidentificările omului de către comunitatea lingvistică în care sa născut și a trăit. Iar ac tele scriitorilor care lau denigrat pe Doinaș, „figura cea mai vrednică de veneraţie a poeţilor români din generaţia vârstnică”, au fost (comentariul aceluiași Ne moianu) adevăruri inchizitoriale simpliste și dubioase. Atunci, de cine ar trebui apărat Doinaș? Cine și cui îi poate cere socoteală?

Miruna Vlada

Mia plăcut foarte mult aerul firesc al festivalului, în fiecare dintre

momentele sale. Spun asta pentru că am început să duc dorul firescului la multe dintre evenimentele literare autohtone, mai ales cele ce se intitulează pompos „festivaluri”. A fost un eveniment autentic, în care am descoperit scriitori noi, voci locale, un Arad senin, dar și puţin amorţit, o Lia ca un atlas cultural cu multe proiecte pe umeri… Păstrez o amintire frumoasă din

Radiografia sufletului unui festival

Pagini realizate de Lia Faur

nr. 206 www.revistatimpul.ro

ACTUALITATE | 3

prima zi și din discuţia prietenească ce sa legat între invitaţii la festival pe tema redescoperirii lui Doinaș și a revistei Secolul 20 (21). Am depănat firesc amintiri și apoi am atacat tema „grea” a poeziei politice, care nea provocat pe toţi la opinii și contraziceri. Apoi, întâlnirea cu elevii de liceu de a doua zi a decurs foarte bine, deși mi sa reconfirmat cumva crisparea cu care profesorii de română aleg să vorbească despre poezie. Iam simţit pe copii temători și neantrenaţi în jocuri de scriere creativă, dar sper că am reușit să le transmit puţin din pasiunea mea pentru literatură. Lectura de poezie din noapte, de la cafeneaua de la etaj a teatrului a fost cu adevărat magică. Vocile poeţilor, amestecate cu vocile publicului provocat la lectură de Răzvan Ţupa, și lumina joasă, și melancolia… Cred că acea seară mia rămas imprimată ca fiind cel mai poetic moment al întregului festival, unde totul parcă sa legat de la sine – și lecturile noastre, și poveștile despre satul natal al lui Doinaș, și spiritul său.

Aceasta cred că ar fi definiţia acelui firesc pe care ar trebui să îl atingem atunci când vrem să menţinem vie memoria unui mare scriitor. Cred că Festivalul „Doinaș” a reușit acest lucru, poate chiar și prin polemicile pe care lea creat involuntar.

Alina Ledeanu

La Arad, un spirit tânăr a dominat „Zilele și serile de literatură Doinaș”. Pe

afiș, fotografia poetului abia ieșit din adolescenţă, aceea din panoul absolvenţilor de la „Moise Nicoară”, trimitea limpede la matricea formatoare arădeană, dar și la începuturile unui destin poetic perfect conturat în 1939: debutul avusese loc în Jurnalul literar al lui G. Călinescu, primul său caietjurnal era doldora de poezii și traduceri publicate în periodice reprezentative. Primele cărţi din biblioteca personală de școlar divulgă – exersate caligrafic – variantele viitorului pseudonim literar, iar corespondenţa liceanului Popa cu prietenul și colegul Deliu Petroiu cuprinde aproape tot repertoriul tematic ce se va închega în eseu rile de maturitate și chiar de senectute. Începuse să scrie un roman, declara că are „nădejde – încrederea lui Hugo la 15 ani – că voi realiza ceva”, avea conștiinţa propriei valori, se simţea „os de domn”. Când a părăsit Aradul pentru Universitatea sibiană, viitorul student Ștefan Popa era deja poetul Ștefan Aug. Doinaș.

Am admirat viziunea neconvenţională a poetei Lia Faur în organizarea celor cinci zile încărcate de evenimente. Tinereţea în spirit mi sa părut a fi deviza aleasă de poetă, chiar dacă participanţii (arădeni sau din ţară – poeţi și prozatori, critici și cercetători, artiști media sau dansatori) aparţineau unor generaţii diferite. Spaţii „altfel”, neașteptate pentru găzduirea verbului poeziei și prozei, au dat nerv și farmec întâlnirilor; în câteva licee, elevii au fost provocaţi de

Marius Chivu și Miruna Vlada să fantazeze în ateliere de scriere creativă; Radu Vancu, Marin MalaicuHondrari și Răzvan Ţupa au citit pentru liceeni; dialogul cordial și chiar voios dintre poeţi, prozatori și critici sau prezentarea revistei Secolul 21, condusă de Doinaș ani buni după 1990, ca pe o instituţie independentă și formatoare, sau petrecut, inclusiv „la miezul nopţii”, în cadrul relaxatboem al cafenelelor ArtCafe și Boeme Teatru.

Ceea ce nu înseamnă că au lipsit seriozitatea și rigoarea dezbaterilor, mai ales în abordarea contextelor sociopolitice cu care

sau confruntat scriitorii români înainte de decembrie 1989. Lansarea cărţii lui Gabriel Andreescu Existenţa în comunism. Represiune, colaboraţionism și rezistenţă intelectuală sub regimul comunist la principala librărie din oraș, precum și masa rotundă moderată de Liliana Corobca de la Palatul Primăriei despre „Statutul scriitorului: cenzuri, prejudecăţi, influenţe”, chiar dacă anunţată pe un ton șugubăţ ca un „joc interactiv, mai în glumă, mai în serios”, sau transformat în adevărate colocvii pe o anumită temă. Interesul asistenţei

pentru ambele subiecte (instituţii represive din România comunistă: Securitatea și cenzura) și profunzimea discuţiilor neau făcut să regretăm timpul insuficient de care dispuneam cu toţii.

Ajuns în acest an la a doua ediţie, din iniţiativa și prin tenacitatea Liei Faur, Festivalul „Doinaș” promite să devină o construcţie durabilă. Însuși faptul iniţierii sale și dovada că el continuă răspund la două întrebări esenţiale: în ce fază se află receptarea operei lui Doinaș la mai bine de un deceniu de la dispariţia fizică a autorului? Cum rezistă ea schimbării stilului de

lectură, exploziei informatice și informaţionale din ultimii ani?

Academia Română a dat propriul răspuns: invitaţi la Arad de Lia Faur întrun colocviupream bul al festivalului, criticii literari Eugen Simion și Mircea Martin au vorbit despre importanţa poeziei lui Doinaș în contextul neomodernismului românesc. În același cadru, Aca demia Română și Primăria Aradului au decis să publice împreună integrala operei marelui scriitor, întrun tiraj care să o aducă pe rafturile tuturor bibliotecilor importante din ţară.

Liliana Corobca

Pentru mine, care nu mam născut în România, o vizită întrun oraș nou este o pro

vocare. Am găsit un Arad încântător, înfloritor și, dacă luăm în considerare (și) apa tulbure a Mureșului, tulburător. La sfârșitul anului trecut am publicat un roman, Imperiul fetelor bătrâne, din care nu citisem niciodată în România. Abia acum, la Arad, am avut o primă lectură. A fost, de fapt, un recital nocturn al tuturor scriitorilor invitaţi, interesant și prin conţinut, și prin diversitate, o ocazie de a asculta

autori pentru prima oară, de ai descoperi chiar. Miza participării mele la festival a fost însă discuţia despre cenzură. De fapt, în cărţile publicate pe această temă, citasem copios din niște eseuri mai puţin cunoscute ale lui Ștefan Aug. Doinaș, câteva reflecţii legate de autocenzură, limbaj esopic, tipurile cenzurii etc. Mam gândit că ar fi potrivit să readuc în discuţie ideile lui Doinaș, atât de actuale, în privinţa cenzurii. La jocul nostru „dea cenzura” au fost atâtea intervenţii, întrebări, completări, încât nici nu am reușit să prezint

tot ce îmi propusesem. Faptul că o temă știinţifică și austeră a trezit mult interes a fost o surpriză.

Îmi vor rămâne mult timp în memorie plăcutele discuţii cu colegii scriitori din seara de după evenimentele oficiale. Sper ca festivalul să ajungă o tradiţie și să aibă viaţă lungă.

Răzvan Ţupa

Toate discuţiile la care am participat miau arătat că impresia cu care venisem

la Arad era greșită. Credeam că scandalurile în care a fost îngropată amintirea lui Doinaș încă îi acoperă valoarea literară. La festival, am constatat că fiecare aberaţie spusă despre poet este doar zgomot de fond, iar pe un autor important poţi săl identifici și după numărul deformărilor cărora ia fost supusă percepţia și lea rezistat.

Miau plăcut toate lucrurile pe care leam văzut. Și lansarea din librărie cu Marius Chivu și Radu Vancu în mare formă, dar și masa rotundă de la final, despre cenzură, miau format reflexe noi legate de discuţiile din jurul literaturii. Best of pentru mine a fost lectura din teatru. Să vezi cum fiecare încearcă să câștige publicul și nimeni nu se limitează la o lectură liniară a fost o revelaţie pentru mine și o ocazie sămi definesc și mai bine modul de lucru în ce privește punerea în scenă pentru poemele mele. Vorbim despre una dintre formulele ideale de valorificare a influenţei pe care a aduso un poet. Dezbateri, discuţii, lecturi cu invitaţi aleși atent. Aș asigura o mai bună reflectare a fiecărui aspect în parte din festival. Simt nevoia unei arhive în care să pot găsi ceea ce sa discutat, ceea ce sa citit. E un ajutor de care fiecare cititor are nevoie. Autorii arădeni ar avea nevoie să li se ofere șansa de a se identifica mai mult cu evenimentul și să fie ajutaţi să treacă peste iluzia opoziţiei dintre invitaţii din ţară și cei locali.

Adrian G. Romila

La Arad, în aprilie, sub egida lui Ștefan Aug. Doinaș, am prins câteva minunate

„zile și seri de literatură”, cu evenimente culturale consistente și cu dese momente de convivialitate reconfortantă. Adaug, pentru completarea tabloului meu afectiv, decorul „retro” al micii Viene de la marginea vestică a României, vremea superbă și pe cei câţiva tineri, talentaţi și empatici scriitori.

În centru a fost personalitatea autorului Vânătorii cu șoim, despre care am aflat lucruri inedite. Dar în primul rând mia plăcut diversitatea manifestării. Dinspre Doinaș, comunism, politică, cenzură și poezie, am iradiat liber spre literatura vie. Am schimbat idei, am gustat texte și cărţi ale celorlalţi, neam întâlnit cu liceeni și am simţit din plin frumuseţea inteligenţei dialogale.

Bravo, dragă Lia Faur! Nar fi rău totuși să ai, pe viitor, o echipă și să nu mai faci totul de una singură, chiar dacă ceea ce faci iese foarte bine!


4 | POLIS

Cele două mize ale actualei campanii electorale

Campania electorală.

Pagini coordonate de Sorin Bocancea

După un sfert de secol în care campaniile electorale au însemnat mobilizări uriaşe de resurse materiale şi umane, iată că în 2016 avem o campanie în care legea nu le îngăduie candidaţilor decât tipărirea câtorva afişe. Permisă a fost campania în „stil clasic”

înainte de intrarea în perioada legală de campanie. Asistăm în acest sezon electoral, al alegerilor locale, la un fenomen invers decât în cele precedente: până acum, începerea campaniei electorale însemna umplerea panourilor cu afişe, apariţia peste tot a bannerelor şi mash‑urilor, montarea corturilor electorale, programarea unor concerte etc. Acum, începerea campaniei a însemnat strângerea tuturor materialelor electorale şi interzicerea oricărui spectacol pentru susţinerea unui candidat. Nici pentru publicitatea în presă nu au fost bani. Apar o serie de întrebări. Ce au avut de făcut candidaţii în campanie, ce le‑a fost permis să facă, ce le‑a fost îngăduit să spere? A rezolvat limitarea fondurilor de campanie problema transparenţei utilizării lor? Ce şanse a avut un candidat care nu şi‑a putut masca propria campanie în acţiuni administrative, aşa cum au putut face cei aflaţi în funcţii? Dispariţia dimensiunii spectaculare a procesului electoral a adus un plus de democraţie?

Mircea Kivu

Iisus nu a creştinat lumea prin Wi‑Fi

Marius Ghilezan

1. Corupţie sau anticorupţie? Conform sondajelor de opinie, românii sunt extrem de preocupaţi de extinderea corupţiei în ad

ministraţie. Parcă sfidând aceste constatări, o serie de personaje care au pe rol dosare penale instrumentate de DNA cer în aceste alegeri votul concetăţenilor. Adrian Severin, Marian Vanghelie și Robert Negoiţă la București, Olguţa Vasilescu la Craiova, Călin Cherecheș la Baia Mare, Mircia Muntean (condamnat definitiv) la Deva, Antal ÁrpádAndrás la Sfântu Gheorghe, Mircia Gutău (alt condamnat definitiv) la Râmnicu Vâlcea, Marius Stan și eternul Eugen Durbacă la Galaţi sunt doar câteva exemple.

Culmea e că tot sondajele ne spun că acești candidaţi chiar au șanse de a fi aleși. Sar putea să fie doar o problemă de notorietate, contracandidaţii lor urmând poate a se face cunoscuţi în timpul campaniei electorale. Oricum, exemple din trecut ne arată că, nu o dată, electoratul a ales după alte criterii decât cele de integritate. Este destul de probabil ca, la nivelul comunităţilor locale, primarii corupţi să aibă acces la reţele subterane, prin care să controleze o masă semnificativă de alegători.

Oricum, după 6 iunie vom ști dacă popularităţii DNA și a șefei sale îi este sau nu un real sprijin popular în lupta împotriva corupţiei și mai ales a corupţilor.

2. Vechea clasă politică sau noul val. Noua lege electorală a făcut posibilă apariţia unor partide noi, multe dintre ele locale sau regionale. Uniunea „Salvaţi Bucureștiul”, Partidul Oamenilor Liberi din Târgu Mureș, Partidul pentru Argeș și Muscel, Partidul Uniunea pentru Codlea și altele prezintă alternative la vechile partide credibile și mai ales cu relevanţă în comunităţile respective. Vechile partide au imaginea afectată de scandalurile de corupţie în care sunt implicaţi liderii centrali și, totodată, au avut probleme în a găsi înlocuitori pentru potenţialii candidaţi care leau fost „invalidaţi” de către DNA.

Din păcate, unele dintre noile partide care ar fi putut candida cu șanse semnificative, cum e Partidul Pentru Iași, au fost împiedicate să se înregistreze în timp util. Altele nu au reușit săși organizeze reţelele necesare strângerii semnăturilor de susţinere cerute de noua lege electorală. Așa se face că participarea noilor actori politici la aceste alegeri locale e mai scăzută decât mam așteptat atunci când am militat pentru modificarea Legii partidelor.

Rămâne de văzut dacă electoratul va fi atras de oferta noilor partide, astfel încât să se constituie în exemple de succes, care să stimuleze viitoarea apariţie a unor noi formaţiuni politice, eventual, alianţe în perspectiva alegerilor parlamentare din toamnă. Oricum, trebuie spus că, chiar dacă nu vor reuși să câștige mandatele de primar, noile partide vor trimite în consiliile locale reprezentanţi capabili să tulbure liniștea convenienţelor stabilite între partidele „tradiţionale”.

Campania electorală din 2016 a fost sublimă, dar a lipsit cu desăvârșire. În precampanie, ora

șele erau invadate de bannere și afișe mari, pentru a fi date jos, ca la un ordin, în prima zi de campanie. România pare a fi singurul stat european în care campania electorală se termină înainte de a începe.

Așa au decis parlamentarii încă din 2015. Legea alegerilor locale prevede că tricourile, afișele mari, pixurile și bannerele sunt interzise. Vechile litre de mălai rămân o amintire. Ospeţele cu mici și bere sunt ilegale. Și atunci, cum se face comunicarea politică? Doar la locul de afișaj și online. Afișele nu pot fi mai mari de 50/35 centimetri. Atât. Dar Iisus a creștinat lumea fără WiFi.

Alegătorii trebuie seduși, dar prin ce mijloc?

Lăsând la o parte lipsa programelor de politici administrative ale candidaţilor, legea ajută doar partidele cu structuri de masă. Nu comunici prin afișe, dar exiști prin siglele de pe buletinele de vot și în percepţia alegătorilor. Este o amăgire că onlineul aduce voturi. În zadar se chinuie candidaţii săși promoveze ideile puţine,

dar fixe, prin tot felul de acuarele pixelate. Photoshopul ajută la goodlookingul și la urcările pe catwalk ale starurilor, nu la adunat voturile în sac. Măicuţele, îndestulate alteori de bunătăţi electorale, trebuie convinse. Dar cum? Prin comunicarea directă, cea mai veche și cea mai eficientă tehnică de manual. Dar, pentru asta, candidaţii trebuie săși depășească limitele și săși roadă pingelele. Nau de ales.

Românii au acces la reţelele sociale în proporţie de peste 50%. Pentru a fi eficiente, campaniile online trebuie să aibă strategii de viralizare. Dar, cum majoritatea paginilor alergătorilor după voturi sunt anoste, aduc puţine dintre rezultatele așteptate. Nu e destul să fii cunoscut, trebuie să convingi electoratul. Dezbaterile electorale de la televiziuni sunt lipsite de farmecul bătăliilor. La radio se bate apa în piuă, iar mesajele sună dogit.

La București, un candidat independent a cheltuit peste 100 000 de euro online. Rezultatul? Nu va scoate mai mult de 9%. Cei care dau like nu sunt votanţi garantaţi, mai ales că majoritatea nu au buletin de capitală. De ce e lipsit de șansă? Pentru că nu a desfășurat o campanie la firul ierbii.

Ia fost mai comod să transmită mesaje din Olimp, dar Nicușor Dan nu e Zeus.

Practic, de lipsa campaniei beneficiază autorii legii. Cele două partide mari: PNL și PSD.

Dar cum sar putea schimba paradigma? Prin crearea unor emoţii colective. Dar, pentru a te juca cu sentimentele și trăirile oamenilor, trebuie să ai o strategie. Majoritatea candidaţilor au secretare pe post de consilieri politici. Nu poţi răzbi în junglă pe tocuri și în crinolină. E la mintea cocoșului.

A câștigat Iohannis graţie reţelelor de socializare? Răspunsul e ca la Radio Erevan: dacă nu închideau serviciile secţiile de vot din străinătate, lacrimile lui Coldea rămâneau doar pe hârtie top secret.

Legea electorală, bună, rea, a supus lumea politică la un examen de maturitate.

Iisus a creștinat prin apostoli lumea de pe trei continente. Pe vremea aceea nu existau nici autobanduri informatice, nici relee de retransmisie, darămite diario minima de malis. Au izbândit pentru că aveau ce nu au agenţii electorali de azi: credinţă.


POLIS | 5

Georgeta Condur

Alexandru Radu

Până când DNA ne va despărţi

Reformă electorală?

A fost sau n‑a fost?

Cu mai mulţi ani în urmă, un candidat la primărie a mers la un ziar ca să cumpere spaţiu publicitar

în campanie. „Se poate o casetă color pe prima pagină, albnegru pe restul sau o jumătate de pagină. Asteas preţurile.” „Nu, vreau ceva mai ieftin”, a zis candidatul. „Dar de câţi bani vreţi?” „De atâţia”, a răspuns candidatul, pronunţând o cifră care celuilalt i sa părut ridicol de mică. „Aaa, păi de banii ăștia pot să vă dau la rubrica «Decese». Fără chenar!”

Miam amintit întâmplarea când am citit limitele cheltuielilor pentru un candidat la primărie: 5 250 de lei pentru o comună și 7 350 pentru un oraș, chiar dacă e unul ca Mioveni, cu peste 30 000 de locuitori. „Cu banii ăștia nu poţi face nici măcar o înmormântare mai acătării”, mia venit să exclam (și nu e deloc o exagerare). Întrun municipiu ca Iașiul, cu 350 000 de locuitori, suma maximă pentru un candidat la primărie este de 52 500 de lei, adică, dacă ne gândim tot la evenimente de familie, cam cât o nuntă fără mare fast.

Există și plafoane pe categorii. De pildă, poţi să faci cercetări sociologice în limita a 30% din total. Întro comună ca Florești (Cluj), cu 20 000 de locuitori, un sondaj trebuie făcut pe circa 1 000 de respondenţi, cam tot atâţia cât pentru București și, pentru oricine cunoaște costurile reale, este evident că, practic, se exclude posibilitatea ca un candidat să facă o astfel de cercetare, ca să nu mai spunem că ar rămâne doar câteva sute de euro pentru tot restul, de la benzină, chirii pentru săli, tipărituri și distribuţia lor, plata mandatarului financiar sau a vreunui consultant și până la materialele din presă, fie și de la rubrica „Decese”.

După ce sa tolerat nepermis mita electorală, a fost un dezmăţ de finanţări la negru și sau făcut fraude grosiere, bravii noștri politicieni au sărit din lac în puţ și sau gândit să interzică și să complice aproape tot ce ţine de campanie. Când nu e în stare să asigure respectarea riguroasă a unor legi echilibrate, un stat impotent trece la interzicerea (cvasi)totală, astfel că România e azi ţara în care nu se poate fuma nici în cluburile private pentru fumători și nu se poate face campanie aproape deloc în perioada de campanie.

Candidezi și vrei săţi inscripţionezi propria mașină? Nu poţi, pentru că sunt interzise mașinile inscripţionate. Vrei ca tinerii din staff să fâlfâie două steaguri când vorbești? Steagurile nu sunt permise. Vrei să mergi pe străzi cu un grup de susţinători în tricouri inscripţionate? „Este interzisă utilizarea în campania electorală a tricourilor, jachetelor și gecilor.” Nai voie nici măcar să te faci sandwichman și să te plimbi cu două panouri legate la gât, ca ţăranul prins de Cuza cu ocaua mică și plimbat cu ocalele de gât prin târg. O rogi pe nevastăta săţi facă niște cocarde. Vrei săţi faci singur, la calculatorul de acasă, un clip sau un site? Nu se poate: „competitorii electorali nu pot produce materiale de propagandă electorală în regie proprie”, apoi „nu se pot primi donaţii în bunuri și nu pot fi acceptate servicii prestate cu titlu gratuit”. Totul trebuie plătit, încadrat în plafoane, trecut prin mandatarul financiar și formulare complicate, încât oricărui om cinstit și neobișnuit cu treburile astea îi vine să se lase păgubaș.

În schimb, tot ce nu se poate face sau e limitat în campanie se poate și chiar sa

făcut înainte de aceasta, întro perioadă cu reglementări minime și în care sunt posibile malversaţiuni mai mari. Este chiar comic faptul că începerea campaniei a dus la retragerea afișajului existent deja.

Accentul ar fi trebuit pus pe transparenţa finanţării și pedepsirea infracţiunilor de natură electorală, nu pe limitarea drastică a finanţării proprii și a mijloacelor de campanie. Aveţi impresia că acum e imposibilă mituirea alegătorilor? Păi, mita electorală era interzisă și de vechea lege, iar acest lucru nu a stopato. Credeţi poate că noile reglementări exclud plăţile la negru? Erau interzise și înainte. Ba chiar, cu atâtea limitări absurde, apelarea la servicii deghizate pare aproape stimulată.

Sa spus că astfel vor avea toţi șanse egale. Dar, în timp ce noii candidaţi, fără destulă notorietate și pârghii de influenţă, nu pot nici măcar în garaj săși facă un steag și să se plimbe cu el pe stradă, cei care deţin deja funcţii taie panglici, distribuie tichete pentru pensionari, organizează evenimente din bani publici și folosesc sinecuriștii și braţele caracatiţei de interese ca agenţi de influenţă.

Campania e tăcută și ternă, ca o înmormântare sărăcăcioasă. De murit, mor doar prestatorii cinstiţi de servicii de campanie, candidaţii noi și interesul publicului pentru bătălie. Întotdeauna deţinătorii funcţiilor (incumbents) au avut un avantaj, dar acum e și mai mare. Avem un singur tur și o campanie leșinată, așa că ei își freacă mânuţele, zic „bogdaproste” șiși bagă sub patrafir, în bocetele înăbușite ale publicului, încă un mandat. Și o să rămânem tot cu ăia, până când DNA ne va despărţi.

De prin 2007 încoace, reforma electorală pare să fi devenit o preocupare majoră a partidelor politice

și, ca atare, a reprezentanţilor acestora în parlament. Ne amintim, bunăoară, că în 2008 decidenţii noștri politici au elaborat așanumita lege a votului uninominal, prezentată la acea vreme drept leacul minune al însănătoșirii vieţii parlamentare, a celei politice în general. Că votul uninominal nu a fost deloc un panaceu politic au recunoscuto chiar parlamentarii atunci când, în 2015, au fost obligaţi să modifice legea alegerii deputaţilor și senatorilor, chiar dacă au făcuto în sensul reîntoarcerii la ceea ce popular se numește „votul pe liste de partid”. Însă spiritul reformei a continuat săi bântuie pe politicienii noștri, astfel că, tot în 2015, parlamentul a schimbat condiţiile finanţării campaniilor electorale, în sensul restricţionării acestora.

E drept, toate aceste noi reglementări juridice veneau pe fondul creșterii accentuate a neîncrederii populare în clasa politică, a adâncirii clivajului dintre cetăţeni și politicieni și, din perspectiva teoriei sistemice, am putea spune că au avut rolul unor schimbări de echilibru. Dar ale căror efecte directe iau surprins din nou în primul rând pe politicieni. Așa se și explică de ce, cel puţin până în momentul oficial al declanșării campaniei electorale pentru scrutinul din 5 iunie, tema care a dominat agenda publică a fost aceea a controversei privind modalitatea de alegere a primarilor: întrunul sau în două tururi – o dezbatere necesară, dar tardivă în condiţiile date.

Acum, după debutul campaniei electorale, candidaţii și susţinătorii lor politici se arată surprinși și totodată nemulţumiţi de condiţiile restrictive ale Legii 113/2015, a finanţării campaniilor electorale, căreia trebuie să i se supună în demersul lor de a convinge electoratul să îi voteze. E foarte adevărat că, în urma adoptării acestei legi, campania electorală se anunţă a fi una anostă, în comparaţie cu ceea ce eram obișnuiţi în anii electorali anteriori, lipsită în primul rând de opulenţa afișajului stradal. În fapt însă, cei surprinși ar fi trebuit să fie poate cetăţenii votanţi, și nu politicienii, angrenaţi, de voie, de nevoie, în procesul de administrare a mult clamatei reforme politice, care, iată, presupune și modificarea strategiilor electorale. Că aceștia au rămat blocaţi în proiectul unor campanii electorale „clasice” sau, cel puţin, că au fost luaţi pe nepregătite de „noile” reglementări din materie este mai degrabă semnul unei politici a formelor fără fond. Și nu ar fi exclus ca la toamnă să ne întoarcem la spectacolul electoral specific precedentelor alegeri. Ar exista totuși și o parte plină a paharului, în măsura în care actuala campanie electorală, așa lipsită de spectacol cum a debutat, poate constitui în sine un examen al capacităţii reformatoare a politicianului român.


6 | FOCUS

Terminus Valparaiso

Vă rog să staţi la rând, ajunge pentru toţi!

Andrei C. Şerban

La aproape trei ani de la dispariţia lui Alexandru Muşina, un demers editorial asemănător cu cel al Editurii Tracus Arte – de a aduna în două volume întreaga operă poetică a scriitorului braşovean – poate fi considerat atât un gest de profundă grijă adresată literaturii autohtone a ultimilor decenii, cât şi un frumos gest de prietenie închinat uneia dintre cele mai îndrăgite apariţii ale spaţiului cultural român recent. La limita dintre jovialitate şi cinism, dintre discreţie şi epatare,

personalitatea lui Alexandru Muşina a fost rareori separată de procesul receptării creaţiei sale. Nu întâmplător, cea mai sigură modalitate de a te ataşa de poezia lui Muşina era aceea de a‑l asculta recitându‑şi propriile scrieri.

Recitindui cu acest prilej editorial opera poetică, o mai veche convingere per

sonală a fost reactualizată: în sânul unei culturi careși adjudecă din ce în ce mai mult un mizerabilism autovictimizant, în care martirajul cochetează cu suferinţa resimţită la nivel organic, Alexandru Mușina pare să rămână cel mai important autor dintre (foarte) puţinii săi coechipieri ce redau poeziei autohtone acea trăsătură pe care, întrun complex de superioritate naţional, neo asumăm pe deplin: umorul. Dar nu acel umor gratuit al jovialităţii tradiţionale, ci latura incisivă a unui discurs cotidian care coagulează în subtext realitatea exterioară decodificată subversiv. Prins oarecum între două generaţii poetice careși concretizau spiritul de frondă la adresa unui sistem absurd printro tendinţă evazionistă, de reinventare dese ori onirică a unor universuri fan tasmatice, tendinţa de al plasa pe Alexandru Mușina întro

categorie asemănătoare poate fi foarte tentantă.

Totuși, universul său liric nu este un exerciţiu de procesare metaforică (cel puţin, nu la modul absolut) a cotidianului care, ca întrun butterfly effect, să creeze la celălalt capăt al universului ficţional contrareplica imaginară a unei lumi în descompunere. Lumea poetică marca Mușina este mai degrabă rezultatul unui proces lucid și cinic de eviscerare a unui organism lingvistic mult prea leneș în restabilirea propriilor mecanisme de funcţionare. Ceea ce în mod normal am numi clișee, în scrierile lui Mușina, aceste insuliţe textuale devin niște pârghii care catalizează o incisivitate consumată chiar în măruntaiele stereotipiilor discursive. Finalitatea pare mereu aceeași: literatura care nu se consumă decât în exterior, decât în producerea artificială a unor emoţii de duzină pe baza unui reţetar epuizat, ignorând principiile interne ale unui limbaj

al imediatului pare o grotescă fricţiune a unor organisme vide. Mult mai frumos spus, „Un animal gâfâind/ Sub alt animal. O vacă, o poezie”. Ironia, până la urmă, rămâne emblema distinctivă a unei preștiinţe, a unei cunoașteri

predeterminate a obiectului deconstruit. Iar Mușina știe cel mai bine acest principiu. Dulceamară sau acidă, hazoasă sau tragicomică, tranșantă sau aparent naivă, poezia sa devine însuși obiectul propriei deconstrucţii. O oarecare tendinţă de regândire la rece a limbajului poetic întrun proces de autoreflectare a unor mecanisme discursive, să le zicem, consacrate. „Dar nimeni/ Nu poate înţelege și scrie”, ne spune pe ascuns scriitorul, în miezul unui text care jonglează întrun mod aparent natural cu istoria personală pe care neo recreăm în pragul interacţiunii cu realitatea.

Recunoscut de Caius Dobrescu drept „un poet al demnităţii umane”, Alexandru Mușina devine un scriitor cult pentru generaţia sa tocmai pentru că nu fuge din calea realităţii, refugiinduse în sânul unei fantezii metaforice atunci când congenerii săi o fac. Ceea ce reușește Mușina să creeze în opera sa

poetică nu se poate traduce, în schimb, nici ca o abdicare în faţa cotidianului. Personajele sale – un melanj colorat de trenduri americane la limita kitschului, de mode occidentale ori de sonorităţi preţioase restaurate în baza unei anumite formule autohtone de o incisivitate aproape inocentă – sunt, de fapt, emblemele unei realităţi care pare să se falsifice pe sine însăși. Chiar și în absenţa unei tendinţe escapiste. Pe baza unor astfel de premise, creaţia lui Alexandru Mușina, înșelătoare prin aparenta lejeritate cu care atacă automatismele de limbaj ori contextele cotidianului frust, complexă prin profunzimea demersului de restaurare a unor formule textuale aparent epuizate, marchează unul dintre cele mai importante momente ale emancipării liricii autohtone de sub jugul autoimpus al unui tragism ce pare să nu mai promită decât o nefericită întoarcere în miezul unui nucleu poetic supralicitat.

De ce era nevoie de un tot poetic mușinian? În primul rând, dintrun con

siderent pragmatic: volumele de poezie separate se găsesc greu sau deloc. Or, în cazul profesorului brașovean, coexistă instanţa unui foarte bun teoretician cu cea a unui excelent practician. Teoriile poetice și eseurile lui Mușina, fără exemplificarea propriilor sale creaţii și experimente, încercări și formule, ar risca să răsune doar întrun cerc local, nedrept de mic în comparaţie cu utilitatea unui astfel de mentorat. Apoi, în contextul în care suficient de mulţi tineri cred încă în faptul că poezia există doar în manualele școlare, cum să nu te grăbești să recuperezi un revoluţionar ale cărui reflexe culturale trec de la poezia politică prin cea cotidiană, apoi erotică, ajungând până la poeme pentru copii? Judecând numai după numărul și calitatea poeţilor ieșiţi

din mâna formată, dar nu intruzivă a lui Alexandru Mușina, și tot ar fi fost o prioritate editarea de urgenţă a volumelor întro singură operă. Dar, dincolo de aceste argumente principiale, poemele trebuiau vărsate întrun întreg care săși poată sta sieși ca dovadă pentru standardul ridicat impus nu numai prin talent, cât și printro muncă programatică și acerbă. Căci, vorba picantă a poetului în discuţie, „inspiraţia fără meserie este muget”.

Concentrând personalitatea întro sintagmă, Caius Dobrescu îl caracterizează pe Alexandru Mușina în prefaţa volumului ca pe un poet al demnităţii umane. Având în vedere această generoasă trăsătură, mă opresc la un etaj intermediar al ei, cel al onestităţii. Alexandru Mușina nu sa folosit niciodată de calea mai ușoară. Înainte de ’89, nu sa refugiat în mirajele unor realităţi – nici fizice, nici lingvistice – oferite

de descoperirea beatnicilor. Nici nu a evadat întrun univers intim, circumscris de cotidian. Manifestul pe care a înţeles să îl exprime sa reflectat în texte și în afara lor. A considerat poezia un act public, dar totodată extrem de personal. Scrii pentru alţii, dar nu poţi să scrii decât despre ceea ce contează cu adevărat pentru tine. Ca în experimentele biologice, Mușina a testat mai întâi pe el, de la invidii și orgolii literare asumate și tocmai de aceea savuroase la critici civice, probleme fiziologice, îmbătrânire, sens. A pus propriile porniri temperamentale sub semnul satirei și a rămas un observator lucid pentru orice risca să devină inginerie socială, chiar dacă „viaţa ia dat și lui niște pumni în gură”. Nu întâmplător, conform unei note din 1985 a unui informator al Securităţii, după lectura patriotică a unui tânăr, Mușina a urcat pe scena

Casei de Cultură din Brașov, de unde a perorat că Cenaclul Celor Nouă (pe carel conducea) nu este o tribună patriotardă, interzicând din acel moment folosirea cuvântului patrie.

Tot onest a fost Mușina și când, în faţa unor merite de disident care i se atribuiseră după ’90, a admis amar că a acceptat și el, ca mulţi alţii, o cale de înţelegere cu regimul, fără eroizarea ulterioară a unor gesturi literare. Da, a scris poezie subversivă, dar a scriso cu ochii la ușă.

Toată documentarea știinţifică pe care Alexandru Mușina a pregătito în apărarea poeziei, toţi poeţii pe care ia introdus în ABCul învăţării nu lau deturnat de la acutizarea celor mai sensibile (și uneori invizibile) partituri care pot rezona în cititor. Prin urmare, sa profesionalizat tot mai solid ca poet al tensiunii, fie că a fost cinic și a vorbit despre

mizerie, fie că dintro picătură de singurătate a construit o reţea subterană de ironie. Iar aici e din nou vorba despre onestitate: având acces la o multitudine de trucuri, de feerii cu care săși uimească cititorul sau de cârlige de limbaj cu care săl agaţe, fiindui astfel facil să pună tehnica la treabă pentru o poezie „de succes”, a ales să no facă. A devenit, cu alte cuvinte, cu atât mai responsabil cu cât a controlat mai bine reţetarul poetic, în sprijinirea practică a propriei afirmaţii: „Poezia nu e un lux, nu e o distracţie, nu e nici tovarășa educatoare, ci o formă de înţelegere a lumii, de culturalizare a ei”. Iar asta nu e deloc puţin, dacă aducem în vecinătate două dintre cele trei „antologii în viaţă” despre care am vorbit mai sus, ușor recognoscibile. Dar, în sfârșit, a ieșit și opera poetică mușiniană. E bine, ce mai contează curtea vecinului?

Nu ştiu cum reuşesc unii să‑şi facă antologii sau volume cu opera poetică încă din timpul vieţii, iar pentru un poet de calibrul lui Muşina au trebuit să treacă trei ani de la moartea lui pentru ca o operă poetică integrală să iasă pe piaţă. Pavor nocturn, Căderea sau Drojdie, poeme‑star din „antologiile în viaţă”, sunt într‑adevăr reprezentative prin specificul expresiei sau ale câte unei trăsături generaţioniste. Niciunul însă nu poate concura cu poemul cult Budila‑Express,

elegia sarcastică ce tratează, după cum spunea undeva George Perian, un traumatism existenţial specific unei întregi generaţii.Ioan Şerbu


ANCHETĂ | 7

Verticalitatea care emană din poezieAndrei Dósa

Un parcurs

Ceea ce mă umple de îndoială în privinţa acestui demers e relaţia mea pre

cară cu moralitatea, în sensul că nu știu cât de demn maș comporta în situaţiilimită. Prin urmare, cum să scriu despre un om care sa comportat demn întro perioadă istorică nu tocmai roz? Comportamentul lui în pagină denotă stăpânire de sine. Întotdeauna am avut o relaţie de atracţierespingere faţă de dialogul inserat în poezie, dar Alexandru Mușina a avut curajul să scoată la lumină o serie de personaje din mitologia proprie și să le atribuie întrebări incomode. Și a făcut asta pe vremea când discursul cotidian era contaminat de o senzaţie de frică ce venea din subteran. E greu de crezut că, printre atâţia soldaţi, morminte, astenii și descompunere, printre atâtea relaţii de subordonare și erotism precar, ochii aceștia au continuat să radieze albastrumetalic.

Generaţia mea a avut posibilitatea de a învăţa din mers, de a se contamina cu modele și valori la modul lejer, tocmai pentru că informaţia era deacum peste tot. Întro ceainărie din Brașov care astăzi nu mai există și care avea un mic raft cu cărţi, am răsfoit o antologie nu prea atrăgătoare, tipărită pe o hârtie proastă și mam oprit asupra unui titlu: Oda a VIa. Anima. Habar naveam cei „anima”, ce este poezia contemporană sau ce înseamnă „dumnezeu samforizat” și nici nu miam pus atunci problema. Însă întunericul intens al poemului sa adăugat întunericului în care trăiam. A fost absorbit. Iar miezul ăsta întunecat al sufletului niciodată nu minte, el te atrage spre lucrurile pe care ţi le dorești cu adevărat. Astfel, câţiva ani mai târziu, am nimerit întrun loc în care se impuneau exerciţii de scriere creativă menite să dezvolte gândirea critică și să ascută privirea pentru a ne ajuta să descoperim elementele neobișnuite ale vieţii cotidiene. Să vedem dincolo de faţadă. Și în spatele celui care iniţiase acest curs se afla tot ceea ce scrisese el până atunci. Era marca lui, poezia lucidităţii care nu permite concesii nici faţă de tine, nici faţă de ceilalţi. Poate cel mai important lucru care mia fost insuflat de ironia lui fină e că sunt multe poziţii și ipostaze false, pe care mi le îngădui datorită slăbiciunilor mele și că trebuie să încerc să le denunţ. Și că asta doar prin scris se poate face.

Revin uneori asupra câte unui poem deal lui Alexandru Mușina, îi desfac mecanismul, învăţ schema lui discursivă, îl rescriu ca să fur meserie. Visez că întro bună zi o să scriu ceva la fel de mișto ca BudilaExpress. Tânjesc după verticalitatea care emană din poezia lui. Un gând naiv îmi spune că, oprindumă asupra ei, însușindui mecanismele, ceva din verticalitatea lui mi se va transmite prin osmoză.

Ramona Hărşan

The devil is in the details

Cred că e de neocolit – deși presupun că e, de asemenea, indiscutabil și evident,

oricât de exigenţi am vrea să fim – să încep prin a afirma că Opera poetică a lui Alexandru Mușina e o cartesărbătoare și o cartefestin. Sărbătoare pentru că, intelectual vorbind, nu poate fi altfel să ţii în(tro) mână (la rigoare!) integrala poeziei uneia dintre cele mai puternice, mai distincte și mai influente voci ale generaţiei ’80. Sunt două volume care adună cam 1 000 de pagini de texte sine qua non pentru orice literat sau iubitor de poezie cât de cât responsabil. O întreprindere nu doar remarcabilă, ci necesară, în condiţiile în care, așa cum amintește Caius Dobrescu în prefaţa cărţii (intitulată atât de inspirat, chiar cu o expresie a lui Alexandru Mușina, „Calea regală a poeziei”), scrisul său „nu a avut un drum ușor înainte de ’90”, iar primele ediţii ale volumelor lui, deși nu imposibil de procurat, nu se găsesc nici astăzi tocmai la îndemână. Sigur că autorul însuși a fost un antologator neobosit, inclusiv în ceea ce privește propria operă poetică, dar la fel de sigur este (așa cum o știe orice cititor serios de poezie) că antologia – în primul rând, operă de popularizare, de „socializare” a textelor – nu poate (și nu își propune, de fapt)

să suplinească experienţa primară, autentică a lecturării volumelor complete. Experienţă pe care integrala apărută la Tracus Arte o restituie cu prisosinţă: totul e de găsit aici, de la Strada Castelului 104 până la poemele din Gelatină (secţiunea „aplicativă” din Teoria și practica literaturii) și la volumul postum Dactăr Nicu & his Skyzoid Band. Sunt cuprinse, de asemenea, întro anexă substanţială, Dermata lui „Andor Vass” și volumul de „poezii pentru copii între 3 și 103 ani” Și animalele sunt oameni, ambele apărute în 2002.

Recunosc că am ţinut să fac această afirmaţie întru câtva puerilă (cum că „totul e de găsit aici”) pentru ami da ocazia să mă explic. Sau, mai precis, să explic de ce vorbeam la început, distinct, nu doar despre o sărbătoare, ci și despre un festin. Deși la o privire superficială pe cuprins, de pildă, poate să pară redundantă prezenţa în duplicat a unor poeme care au fost reluate de la un volum la altul, delicii nebănuite îl așteaptă în amănunte pe cititorul meticulos, pasionat de detaliu (sau pe cercetătorul „venitor”). Pentru cunoscători, the devil is in the details: ei vor găsi aici micile variaţiuni apărute la reeditarea unor texte (vezi, de exemplu, Întâia experienţă. Omul de celofan, versiunea 1984 din Strada Castelului… versus versiunea 1992 din Lucrurile…); vor observa care texte au stat ascunse înainte de 1990; în alte cazuri, vor descoperi că au fost introduse micile modificări, corecturi sau

chiar adăugiri postpublicare pe care Alexandru Mușina – poet„artist”, teribil de pretenţios cu sine, niciodată complet „împăcat” cu textul – le făcea uneori, în vederea unor eventuale republicări, caligrafiind cu stiloul pe propriile cărţi. Or, acesta cred cu tărie că este înainte de toate meritul extrem de atentului și dedicatului redactor de carte Cristina Vasilică și rezultatul direct al gradului de intimitate pe care la dobândit în lunga sa experienţă cu scrisul mușinian (sau, de ce să nu spunem, cu Alexandru Mușina însuși, pe care la cunoscut îndeaproape în postura sa atât de riguroasă de editor).

Pe scurt, chiar dacă aspectul exterior al „obiectului carte” nu e chiar de natură să farmece privirile grăbite, Opera poetică oferită de Tracus Arte are două atuuri incontestabile: 1. este prima sinteză exhaustivă a poeziei lui Alexandru Mușina și 2. este o sinteză cât se poate de profesionist și temeinic alcătuită, însoţită de texte de prezentare poate nu ample cantitativ, dar consistente calitativ (pe coperta a patra a volumului I scrie Al. Cistelecan, menţionam mai devreme prefaţa lui Caius Dobrescu) și cu aporturi seducătoare pentru împătimiţi. Un fel de Silène rabelaisiană, dacă vreţi: o cutiuţă aparent oarecare pe o tarabă, așteptând cu interiorul doldora de lucruri preţioase.

Daniel Puia Dumitrescu

Alexandru Muşina – Poetul, Cetatea

„Încerc să îmi imaginez o lume fără poeţi, fără poezie: ar fi o lume încremenită.” Acestea

sunt cuvintele lui Alexandru Mușina din Poezia – teze, ipoteze, explorări (Aula, 2008), cuvinte care, în opinia mea, descriu foarte bine demersul poetic și teoretic al maestrului, de la Cinci și Strada Castelului 104 până la Dactăr Nicu & his Skyzoid Band; 19822013, peste treizeci de ani de poezie.

Nu pot să vorbesc despre Opera poetică a lui Alexandru Mușina, în cele două volume de la Tracus Arte (2015), fără a mă referi mai degrabă la autor, la maestrul Mușina, cel care, timp de două decenii, a schimbat mentalităţi la Facultatea de Litere brașoveană. În același timp, trebuie să mă refer la poetul și teoreticianul literar brașovean și în raport cu Cenaclul de Luni, „materialul meu de studiu” și „cantonamentul” poeţilor optzeciști. Dacă poetica celor două volume amintite mai sus va fi cu siguranţă discutată de criticii literari, perspectiva celui care încearcă

să îmbine istoria literară cu o sociologie a fenomenului poate fi una, sper eu, inedită. De aceea, voi privi Opera poetică a lui Mușina plecând de la momentul București, sfârșitul anilor ’70, dar și de la dubla sa orientare, de poet și teoretician literar.

În numeroasele convorbiri pe care leam avut, povestea foarte mândru despre atmosfera de cămin din 6 Martie, despre camera pe care a împărţito cu Romulus Bucur, Nino Stratan și, pe rând, Roman Istrati ori Daniel Pișcu. Nu numai în opinia lui, ci și a poetului arădean menţionat aici, această atmosferă, din care sau născut și poeziile „bune” ale lui Pișcu, de exemplu, a ajutat foarte mult și la conturarea primului său volum de poezii, Strada Castelului 104. Modelat în camera de cămin și cizelat în „bătăliile” din Cenaclul de Luni, stilul lui Mușina și preferinţele pentru poezia americană ori britanică a începutului de secol XX vor sta la baza primelor teorii ale profesorului universitar brașovean de mai târziu. Încă din notele pe care leam consultat în Arhivele CNSAS și despre care am vorbit în O istorie a Cenaclului de Luni, din convorbirile telefonice, din scrisorile trimise lui Romulus Bucur la Arad, lui Sorin Preda la Bacău sau lui Ion Pop la Cluj, putem observa primele sale „zbateri”, primele teorii legate de poezie și poeţi, dar și primele idei despre antropocentrismul optzecist.

Pornind și de la aprecierea deosebită faţă de Ezra Pound, poetul și teoreticianul, Alexandru Mușina aprofundează aceste două direcţii, o dublă orientare ce poate fi observată și atunci când analizăm diversele forme de discurs poetic pe care le adoptă dea lungul timpului. Când se joacă în diverse moduri, precum în Și animalele sunt oameni, în Cordilio, Bibinia & comp. sau chiar în Dactăr Nicu & his Skyzoid Band ori când adoptă un ton mai sobru, în Lucrurile pe care leam văzut (19791986) sau în Personae, Mușina lucrează precum un maestru păpușar, ţine toate sforile și știe când și pe care să le manevreze. Aceasta poate fi și urmarea trainingului lunedist, dar și a unui fapt pe care îl menţionează în ultimul interviu pe care mi la acordat, în toamna lui 2011: „Noi am avut șansa de a debuta foarte târziu. Nu am debutat cu poeme juvenile și, mai ales, nu am fost prinși de valul succesului, pentru că, atunci când ești tânăr și ai succes, te termină, te zăpăcește. Eu am debutat la 30 de ani, Iaru pe la vreo 27, Coșovei mai repede, 25, și Cărtărescu la fel, 25, Romulus Bucur pe la 28, deci după 25 de ani a debutat practic toată lumea. Și cred că a fost spre binele nostru”.

Opera poetică a lui Alexandru Mușina (Tracus Arte, 2015) este, în opinia mea, cel mai bun portret care i se face complexului om de cultură brașovean, este cea mai bună dovadă că poezia scoate lumea din încremenire, că, atâta timp cât Poetul se află în Cetate, viaţa nu își pierde frumuseţea și dinamica ei.

Pagini coordonate de Radu Vancu

După Mircea Cărtărescu, Alexandru Muşina este al doilea mare poet optzecist căruia îi apare integrala poetică. Aşa cum am dedicat la vremea ei o anchetă integralei poetice a lui Cărtărescu, găsim necesar (de o necesitate deopotrivă estetică şi etică)

să dedicăm ancheta de faţă integralei poetice a lui Muşina.


8 | FILOSOFIE

Daniel Coman

Anselm şi critica secolului al XIV‑lea

Biblioteca de filosofie medievală: Anselm

Pagini coordonate de George Bondor

Maturitatea unei culturi filosofice începe să se simtă din momentul în care sunt traduse toate operele importante şi, în plus, când există traduceri concurente, aparţinând aceleiaşi generaţii de traducători sau unor generaţii succesive. Abia atunci poţi spune că se poate discuta serios filosofie în limba acelei culturi, iar exegeza, dezbaterile de idei şi cursurile universitare au la dispoziţie instrumentele de lucru strict necesare. În cazul textelor vechi, traducerea nu poate fi separată complet de interpretare. Este şi cazul lui Anselm,

important teolog al secolului al XI‑lea, canonizat drept sfânt, care a jucat un rol hotărâtor în disputele de idei ale Evului Mediu. Dosarul de faţă discută situaţia traducerilor din Anselm în limba română şi contextul general mai larg al studiilor medievale.

Alexander Baumgarten

Anselm în limba română

Latinii universitari ai secolului ai XIVlea au fost puși, dea lungul mai multor generaţii,

în faţa unor provocări ale întrebării dacă obiectul suprem al teologiei poate fi cunoscut, măcar atât cât cunoașterea să fie transmisă, iar poziţia profesorului ei să fie justificată în universitate. Ideea că teologia este o știinţă în sensul riguros al termenului, adesea întrun sens preponderent hermeneutic, a ocupat minţile acestui secol. De la teologia engleză a lui Ockham, Bradwardine, Chatton sau Wodeham și până la atmosfera pariziană creată în jurul unor personaje precum Thomas de Argentina sau Grigore de Rimini, urmaţi de Godescalc de Nepomuk sau de Iacobus de Altavilla, problema comună a construcţiei unei legitimităţi a cunoașterii teologice a fost strâns legată de o interogaţie a tradiţiei și o selecţie a autorilor vechi, pe care urmau puse fundamentele acestei noi știinţe. Această știinţă însă purta amintirea unei traume, suferite în 1277: naturalismul aristotelic, modelat de tradiţia neoplatonismului arab, intrase întro confruntare radicală cu teologia creștină; în urma acestei confruntări rezultaseră o serie de propoziţii cenzurate, care cereau eliminarea din imaginea asupra lumii a ideii că Dumnezeu sar raporta prin intermediari la lumea creată și că această lume ar fi eternă și complementară unui intelect unic pentru toţi oamenii, garant al supremei fericiri a acestora. Acest program de eliminare a presat asupra profesorilor secolului următor de a modifica imaginea lumii și de ași selecta, în consecinţă, noi autori ai tradiţiei, care să ocupe primul plan al citărilor. Acești autori au fost Augustin și Anselm.

Cei doi formau o continuitate problematică, iar asocierea lor făcea ca Augustinul secolului al XIIIlea să nu mai fie identic celui frecventat în secolul următor. Reapariţia pe

scenă a lui Anselm modifica imaginea augustinismului, accentuând câteva idei majore ale episcopului Hipponei. Mai întâi, o valorificare a teoriei augustiniene a subiectivităţii în direcţia unui concept al asentimentului – formă de expresie a sinelui în raportarea sa la obiectul credinţei și al adevărului în bună legătură cu tratatul anselmian Despre adevăr. În al doilea rând, o înţelegere a limitelor intelectului omenesc în direcţia unei puteri de semnificare propoziţională a realităţilor de dincolo de experienţă pe care noua generaţie de teologi a numito „semnificabilul pe cale complexă” și care valorifica limitele argumentului ontologic formulat de Anselm în Proslogion. În fine, o etică pentru care fericirea intelectuală de la 1277 primea o replică în celebra teorie a dreptăţii și a satisfacţiei în faţa păcatului originar în termenii căreia Anselm interpretase Întruparea în De ce sa făcut Dumnezeu om.

Îmi ajung deschiderile acestor două paragrafe pentru a propune o analogie. Contextul nostru epistemic prezintă un număr de similarităţi, mutatis mutandis, cu provocările secolului al XIVlea. Filosofia limbajului a reluat de mult teoria lui complexum significabile sub forma teoriei wittgensteiniene a lumii și a stărilor de fapt, oferind o nouă trasare a limitelor de cunoaștere în faţa fenomenului lumii. Replica teologică, cuplată adesea cu fenomenologia, a vizat, pe de altă parte, o teorie a obiectului donat, care legitimează eforturile subiectului de gândire a transcendentului. În al treilea rând, ideea raportului dintre știinţă și credinţă, care interpretează credinţa ca asentiment al intelectului și al voinţei este un concept util oricărei filosofii dornice de a ajunge „la lucrurile însele” (mizând pe faptul că assensus, asentimentul, numai în română sau franceză nu se mai opune clar lui consensus, consensului prin

care înţelegerea tacită a grupului uman asupra semnificaţiei realităţii se poate face foarte ușor cu preţul minciunii).

Anselm este, așadar, un autor de revizitat, care merită să facă parte din sursele de reflecţie disponibile în bibliotecile noastre. O serie a operelor sale, bilingvă, adnotată, ordonată și precisă filologic, teologic și filosofic e încă absentă, chiar dacă o zecime a operelor sale are deja o formă în limba română. Chiar dacă se resimte lipsa, timp de decenii în cultura noastră, a preocupărilor teologice, De ce sa făcut Dumnezeu om a fost tradus în 1997 cu talent filologic și atenţie precisă a comentariilor de Emanuel Grosu. Reluarea lui ar fi utilă întro serie a operelor anselmiene, în care sinoptica lor să conducă la comentarii noi și la o confruntare cu tradiţia receptării acestui text în secolele următoare, prea puţin studiată astăzi, în general. Încercasem în 19961998 versiuni din Proslogion și Monologion: maș bucura să le reiau, bilingv, ștergând din ele urmele lipsei mele de experienţă de acum două decenii și suprimând entuziasmele comentariilor care trădau mai degrabă exaltări juvenile decât răbdarea studiului. A apărut apoi, în „Biblioteca Medie vală”, Despre libertatea alegerii, în versiunea Laurei Maftei, un text care merită abia de acum atenţia celor care vor să lectureze o nouă versiune a teoriei rectitudinii voinţei în alegerea deliberată. În fine, avem o foarte frumoasă versiune a tratatului Despre adevăr, datorată lui Cristian Bejan și Andrei Marinca (2015, Ratio et revelatio), un text fără de care Despre minciună al lui Augustin e doar o frumoasă promisiune. Însă toate acestea sunt, încă, foarte puţin din curgerea unei tradiţii a cărei recuperare poate da identitate, siguranţă de sine, instrumente de confruntare și maturitate limbii și minţii capabile să o realizeze.

Se știe că, indiferent de cum a fost reconstruit, argumentul ontologic, pe care modernii Descartes ori Kant lau aplicat concepţiei lor despre lume,

este de origine anselmiană. Dar moștenirea anselmiană nu poate fi rezumată la un singur aspect al filosofiei lui Anselm, nici măcar la întreaga operă a acestuia, ci ea trebuie asumată împreună cu întreaga tradiţie de interpretare a textelor sale. Or, aici avem o lacună. Cunoaștem opera lui, avem o înţelegere a influenţei sale asupra modernitaţii, dar există o insuficientă examinare a termenului mediu care face tranziţia între cele două fenomene: Evul Mediu cu receptarea și interpretarea pe care a dato operei lui Anselm. Reeditarea dialogului anselmian De ce sa făcut Dumnezeu om?, în traducerea lui Emanuel Grosu, e o fericită ocazie de a glosa pe marginea acestui subiect.

Definit pe scurt, secolul al XIIIlea, aflat la confluenţa culturilor latină, greacă, arabă și iudaică, este unul al sintezei. Regiune comună atât pentru discursul filosofic, cât și pentru cel teologic, dialectica, încă din perioada lui Anselm, se prefigura ca instrument al sintezei raţiunii cu credinţa, al teologiei naturale cu cea revelată. Diversitatea rezolvărilor oferite problemei sintezei (Bonaventura, Toma de Aquino, Averroes) face din secolul al XIVlea un secol al criticii.

Critica secolului al XIVlea privește statutul dialecticii ca ancilla theologiae. Dialectica și teologia nu se pot sprijini reciproc. Este momentul istoric în care teologia și filosofia își despart căile. De aici rezultă numeroasele texte ale sentenţiarilor, în care se propune întemeierea teologiei ca știinţă paralelă și concurentă filosofiei, cu un obiect și instrumente proprii.

Ceea ce este frapant în această istorie universitară, locul în care divizarea se petrece fiind cel al textelor și exerciţiilor scolastice, este receptarea și replasarea lui Anselm din poziţia de precursor al sintezei în cea de fundament pentru noul spirit critic caracteristic secolului al XIVlea. Dacă secolul al XIIIlea moștenește, prin medierea Summei Halensis, un Anselm heterodox, franciscan, considerat o voce care susţine posibilitatea cunoașterii lui Dumnezeu și a demonstraţiei existenţei acestuia în mod pur raţional, secolul al XIVlea se întoarce la textul anselmian reinterpretândul întrun sens originar. Anselm e reinterpretat în lumina propriului proiect epistemologic: fides quaerens intellectum. Credinţa este postulată, nu întemeiată pe explicaţiile posibil sofistice ale dialecticii; ea se cere numai explicată, nu întemeiată.

Această turnură poate fi acceptată ca explicaţie pentru recuperarea lui Anselm, în secolul al XIVlea, ca unul dintre Sfinţii Bisericii Latine, binomul AugustinAnselm devansând, în tradiţia universitară, apelul la orice altă autoritate din patristica latină.


FILOSOFIE | 9

Emanuel Grosu

...debita nostra („...greşelile noastre”) şi satisfactio

Ioan Alexandru Tofan

Un dialog al lui Anselm de Canterbury şi recitirile sale

Cur Deus Homo este o operă cu o uimitoare logică internă. Prin metoda „axiomaticodeductivă” de abordare a subiectului, prin ipoteza foarte îndrăz

neaţă pentru un arhiepiscop (să presupunem că Cristos nu a existat niciodată – capitolul al zecelea al primei cărţi), prin faptul că elimină anumite teorii (de exemplu, cea a drepturilor diavolului) care circulaseră în Patristică, rămâne la fel de uimitoare ca și argumentul ontologic. În plus, este și un exemplu al modului în care atributele divine (dreptatea, bunătatea, atotputernicia...), pentru a fi corect înţelese, trebuie corelate între ele: Dumnezeu nu poate fi atotputernic fără să fie și drept, la fel cum dreptatea sa implică bunătatea, atotputernicia, omniscienţa, imutabilitatea... Și practic în această optică e construită întreaga demonstraţie a lui Anselm, care răspunde astfel întrebării foarte punctuale a interlocutorului său Boso, dar și perplexităţii multora: dacă omnipotenţa divină poate explica oricând Învierea și Înălţarea, cum poate fi ea, în ordine logică, pusă în acord cu nașterea, suferinţa și moartea Mântuitorului? Or, tocmai necesitatea conectării reciproce a atributelor divine face să nu mai pară deloc stranie sau reductivă, cum sa susţinut adesea, abordarea juridică, dominantă în demonstraţie. De altfel, nu e singura critică ce sa adus dialogului: conceperea satisfacţiei în termeni exclusiv cantitativi, ca și cum rezolutivă e numai posibilitatea (sau imposibilitatea) de a o achita, nu și intenţia de a o face; transferul recompensei pentru jertfă de la Cristos la om ca rezultat al unei „convenţii” între persoanele divine; că răscumpărătoare pare să fie numai moartea Mântuitorului, nu și viaţa, exemplară pentru om; că Duhul Sfânt nu își găsește loc în demonstraţie, totul părând să se reducă mai degrabă la celelalte două Persoane, Tatăl și Fiul – sunt doar câteva dintre obiecţii, ușor solvabile dacă, așa cum ne îndeamnă David Bentley Hart (Frumuseţea infinitului), nu vom pretinde operei mai mult decât șia propus autorul.

Prima traducere în limba română a dialogului (De ce sa făcut Dumnezeu om, Polirom, 1997) a fost un pas înainte în cadrul efortului de recuperare a unor texte, teme și abordări conceptuale pe care cultura noastră le ignorase decenii la rând. Limitele acestei ediţii ţin în special de adnotarea textului și de studiul introductiv, conceput aproape integral din perspectivă filologică.

O nouă ediţie ar presupune deci un efort dublu. În primul rând diortosirea traducerii, căci unele revizuiri

terminologice se impun; apoi, titlul De ce Dumnezeu sa făcut om corespunde mai bine topicii noastre, însă ambiguitatea intenţionată a titlului original ar putea credita și o variantă care să calchieze titlul versiunii italiene a lui Dario Cumer: Perché un Dio Uomo (De ce un DumnezeuOm), sugerânduse și în acest mod că intenţia dialogului este de a argumenta necesitatea unui DumnezeuOm ca autor al Răscumpărării (acest din urmă aspect fiind deseori invocat printre diferenţele dintre dialogul lui Anselm și scrierile patristice pe această temă – de exemplu, Cuvânt despre întruparea Cuvântului a lui Atanasie cel Mare). În al doilea rând, alcătuirea unui aparat criticinterpretativ care, conectând mai bine dialogul la ansamblul operei anselmiene, la cadrul mai larg al epocii, dar și la tradiţia patristică, să dea seamă atât de noutatea (în epocă) a abordării, cât și de consistenţa sau inconsistenţa criticilor care i sau adus. Cu atât mai mult cu cât, între timp, Anselm a devenit unul dintre autorii medievali bine cunoscuţi la noi: în afara unor studii care vizează varii aspecte ale operei anselmiene, au fost traduse integral Monologion (trad. de Al. Baumgarten), Proslogion (trad. de Al. Baumgarten), De libertate arbitrii (trad. de Laura Maftei), De veritate (trad. de Cristian Bejan).

Și fiindcă nici o analiză a dialogului nu poate ocoli termenulcheie, satisfactio, pentru efortul interpretativ ar fi benefică apropierea sa de conceptul care de fapt îl generează și care este la fel de important: debitum/debita („datorie/datorii”), prezent în „Tatăl nostru” (Et dimitte nobis debita nostra – „Și ne iartă nouă datoriile noastre” sau, după traducerea interpretativă care sa impus, „Și ne iartă nouă greșelile noastre”). Căci nu este exclus ca tocmai încercarea de al explica, alături de o serie de alţi termeni din Evanghelii (redemptio, Redemptor...), săi fi sugerat lui Anselm această mult discutată perspectivă juridică.

Dialogul Cur Deus Homo al lui Anselm de Canterbury a fost scris în 1098. Inedit în epocă prin intenţiile

sale, el descrie exemplar un gest al asumării credinţei: acela al limpezirii raţionale a conţinutului acesteia (Fides quaerens intellectum, cu formula din Proslogion). Ajungând pe această cale în chiar inima creștinismului, la taina Întrupării, autorul medieval pune un accent decisiv care îl apără deopotrivă de interpretarea după care conţinutul credinţei se reduce la ceea ce poate fi validat raţional, cât și de interpretarea după care raţiunea este doar un „înveliș” acceptabil al unei ordini a credinţei care se desfășoară independent de vocabularul în care se formulează. Alternativa formulează de fapt opţiuni care, la sfârșitul întregii tradiţii occidentale, încă se găsesc separate și aparent ireconciliabile. În capitolul I al lucrării (scrisă, după cum avertizează chiar Anselm, în grabă) poate fi circumscris un sens al relaţiei raţiunecredinţă care ghidează întreaga argumentare și care, de altfel, face ca distincţia de mai sus să se găsească în afara discuţiei: „Ei (cei care îi cer arhiepiscopului

să își „încredinţeze memoriei lor” argumentele, n.n.) cer aceasta nu pentru a ajunge la credinţă prin raţiune, ci ca să se bucure de înţelegerea și contemplarea a ceea ce ei cred și ca să fie – pe cât le stă în puteri – gata întotdeauna să răspundă oricui va cere socoteală despre ceea ce este nădejdea noastră (I Petr. 3, 15)” (Anselm de Canterbury, De ce sa făcut Dumnezeu om, traducere, studiu introductiv și note de Emanuel Grosu, Polirom, Iași, 1997, p. 59). Prin urmare, nu dispunerea metodologică în succesiune a raţiunii și credinţei este importantă pentru autor, la fel cum caracterul apologetic al „traducerii” raţionale este o consecinţă, nu un principiu al cărţii. Mai degrabă, ordinea raţională survine din interiorul credinţei, ca expresie a ordinii și a limpezimii creaţiei, sădită în chiar esenţa misterului de nepătruns al Întrupării. Mai jos, în același loc, Anselm vorbește despre „utilitatea și frumuseţea argumentaţiei”, al doilea atribut fiind în egală măsură important și nicidecum invocat doar retoric. Raţiunea nu este regăsită din exteriorul credinţei ca limbaj indiferent al acesteia, ci chiar ca formă a conţinutului ei,

a Adevărului pe care îl asumă și pe care apoi îl mărturisește.

Ca o aplicaţie, poate fi problematizată prezenţa și traducerea unui termen, central, din dialogul anselmian: satisfactio. Abia în astfel de cazuri, retraducerea se dovedește a fi mai importantă uneori decât traducerea însăși: neînţelegerea lecturii sau „scandalul” unei interpretări face necesară revenirea la textul original și la formulele și precizările care îl pot reda întro traducere nouă. Astfel este cazul conceptului de mai sus, care survine în contextul „demonstraţiei” raţionale a Întrupării. Mântuirea omului cere „satisfacţia” (satisfactio) achitată pentru păcatul care lezează onoarea (honor) Creatorului. Povara fiind prea mare, doar Dumnezeu poate să achite, de fapt, această satisfacţie și o face, în mod liber, prin Patimile Mântuitorului: „omul trebuie să achite satisfacţie, dar nu o poate face; Dumnezeu poate achita această satisfacţie, dar nu trebuie să o facă. De aici și necesitatea unui Dumnezeuom, care să cumuleze în sine, în chip desăvârșit, ambele naturi: cea umană, care trebuie răscumpărată, și

cea divină, capabilă să realizeze demersul răscumpărător”, sintetizează traducătorul, Emanuel Grosu, în studiul introductiv. Este cutremurătoare invocarea limbajului juridic în chestiunea teologică a Întrupării, iar o înţelegere deficitară a relaţiei dintre credinţă și raţiune (de data aceasta raţiune în sens juridic) poate face demersul lui Anselm de necitit. De fapt, însă, termenii folosiţi de arhiepiscopul de Canterbury descriu nu un raport juridic, cantitativ între Dumnezeu și om, cât mai degrabă o situaţie în care vină, răscumpărare sau datorie sunt termeni care descriu negativ un impas ontologic care va primi o soluţie teologică. Juridicul nu oferă o cale către teologic, iar Mântuirea nu este nicidecum o recompensă a Întrupării. Taina christică poate găsi însă în conceptul de satisfacţie forma unei crize care clarifică și circumscrie credinţa: în ciuda unei disproporţii infinite, creaţia este restaurată și mântuită prin dragostea, în surplus, a Domnului. Iar dialogul lui Anselm expune așadar, întro „demonstraţie” dialectică, miza și cutremurarea care însoţesc acest surplus.


10 | POEZIE

Ioana Vintilă

Poemeplayground

1. când eram mică mi‑am dorit întotdeauna să‑mi fac breton mama nu m‑a lăsat zicea că o să‑mi intre părul în ochi când mai creşte & o să prindă rădăcini

2. îmi rodeam unghiile nu puteam apuca nimic cu buricele degetelor mama îmi ungea mâinile cu cremă mentolată să nu mai usture atât de tare apoi săruta degetele pe rând zicea că nu vrea să se supere vreunul

3. altădată eram pe faleză nişte pescăruşi zburau tot mai aproape ai grijă pot fi ca liliecii ți se încâlcesc în păr îşi fac cuib acolo se ghemuiesc & fac din el hârtie creponată

4. purtam pulovere largi mânecile erau murdare de la creioane mama spăla & le întindea la uscat pe frânghia de rufe cu cârlige aveam mâinile chircite toată ziua

5. mă dădeam tare pe leagăn lăsam capul pe spate norii erau vata de sub pansament mama împingea când ajungeam în dreptul ei îmi zicea aici e capătul lumii

***sunt o femeie cu brațe inegaleşi riduri la fel

nu am acceptat revoluțiile promovate online steriletul să îmi prind părul

am fost construită după model aerodinamic: orice înclinație e aplanată

am văzut ce poate face un bărbat cu palmele rigide& cum un animal mic se cuibăreşte între plămâni

am pendulat între a râde fără a‑mi dezveli dinții & a mă da pe un leagăn din lemn crăpat

nici un bărbat nu m‑a pus pe vreun piedestal şi nu mi‑a arătat cum să iubesc îndeajuns de mult încât asta să salveze ceva

am căutat locuri cu frunze multe şi mâncate de omizi

nu am lăsat soarele să îmi acopere întreaga fațăo bătrână mi‑a spus cândva că e semn rău

ce ar trebui să fac atunci când fiecare zgomot e o inimă

pot să cred că nişte artificii vor fi venele cerului în noaptea asta: un copil se va naşte devreme fiindcă vrea să îşi lipească obrazul de cel al mamei

că aici sunt toate verile cu degete murdare de la cireşe & înghețată la colțul gurii

am fost decupată după preferințele oricărui bărbat

a luat o foarfecă

(femeie – păr pubian) (femeie – celulită pe coapse) (femeie – copil) (femeie – deget strâmb) = dragostea asta care se târăşte (femeie – inhibiții) (femeie – picioare scurte) (femeie – buze pline) (femeie – dragoste pentru tata) (femeie – alunițele de pe gât) (femeie – singurătate)

manifest

sunt mâna caldă care freacă rana uşor să circule sângele să nu se facă vânătaie

&unde‑ai fost, Cezara, când mi‑au desfăcut burta ca unui peştesă vadă de unde vine atâta tăcere unde‑ai fost, Cezara, când mi‑au îndesat mere în gură ca unui porc numai bun de tăiatunde‑ai fost, Cezara, când B. îmi ținea părul să nu‑l mânjesc cu vomă unde‑ai fost când toată lumea a crezut că o să se tragă dea cu Molotovurişi nu s‑a întâmplat nimic

Cezara, n‑am crezut în viitorul copiilor care se jucau cu păpuşi dezmembratesau în capacitatea minții mele de a face distincția între mine şi tine(mintea mea tânără ca un domino oricând gata să se dărâme)între vocea ta şi vocea meaciocane care‑mi zguduie căpățâna& ssssee ccclaaaattinăăă un clovn pe arcuri

unde‑ai fost, Cezara,când gropile au fost astupate & acoperite de hortensii unde‑ai fost când am visat că mi‑au tăiat părul luat virginitatea& m‑am trezit leoarcă de transpirație & îmi pipăiam & împleteam părul

unde‑ai fost, Cezara, când voiam să dau cu toate pancartele de pământ să mă dezbrac să mă întorc pe dos& să ies pe străzi poate aşa gazul fumul ar fi intrat în toți porii& hortensiile ar fi răsărit naibii mai repede

polaroid

n‑am văzut niciodată corpuri întinse pe străzicu sângele şiroind din afara capetelor sparte de patul kalaşnikovurilor& mâini curatecu gloanțe în fețele mai expresive decât ale oricărui model de pe catwalk& cu ochii deschişi fixați pe norii care poate vor aduce ploaiacu gloanțe în fericirea din dimineața respectivă când au luat ultima masă

corpuri cu toate tratatele de pace vârâte în plăgile împuşcate corpuri cu grenadele bătând ca nişte inimi în ele

n‑am văzut nimic din toate astea

tot ce‑am văzut a fost o asistentă cu fustă scurtă injectându‑mi capitalismul în venele profunde

& nu vreau decâtsă sperii un copil când vreau să‑i fac o pozăsă creadă că‑i o armăcă vreau să‑i scot creierii pe partea cealaltă

&poate aşa o să pot scrie despre corpuri întinse pe străzi cu gloanțe în fericirea din dimineața respectivă când au luat ultima masă cu gloanțe băgate până în ultima strângere de mână

de abia atuncipoemul ăsta o să‑nsemne ceva

Poeme câștigătoare la etapa națională a Concursului PEN New Voices, 2016


POEZIE | 11

Îngerii şi lucrările lor

Emil Brumaru

PastelFrumoase‑s pădurilePrin care trec aburiiCe ne coc murele…Copacii au scoarțelePline de faguriiDuşi pe meleaguriCu tărăboanțeleDe Puck şi de duhuriDe‑odinioarăCe râd prin văzduhuriDe nopți dulci de vară,Când pân’ şi TitaniaPupă măgarii,Căci totu‑n zădar‑îi…Castele‑s în Spania…

Cântec obositM‑am săturat de tot ce poate fiIluzie şi păpădiiȘi fluturi rupți de vânt la întâmplareȘi aruncați să moară‑ntre mărare,Mi‑e tot mai greu s‑aduc de la fântânăGăleata cu bucăți de apă, plină,Ca să te speli de dis‑de‑dimineațăPe trupu‑ncins de somn, pe ochi şi fațăȘi să‑mi şopteşti că suntem încă‑n viațăȘi c‑o să mai clădim o zi‑mpreunăDin dragoste şi din minciună…

Vlad A. Gheorghiu

Întoarcereagasoline

„I worry primarily about whether there are nightclubs in Heaven.” (Tom Waits)

când a plouat şi a fost frigam scos cartela din telefon şidin el a curs sânge când am băgat‑oînapoim‑am plimbat cu el prin casă pânăcând hainele mi s‑au lipit de corpude în bucătărie două colegemişto, din noul valcu inimă Red Bull şiplămâni Pall Mallîşi atingeau genunchiicu sutienele desfăcute şi eu lângă elecu ochii mari făceam mişcări familiareşi ele tot urcaucu mâinile pe eleşi ele se tot atingeau şi eu cu eleîmi treceam discret degetul prin gaura din pulovero gaură mică, făcută de o molie neîndemânaticăîncă în prima zi demuncă.

converse all stars

bă Andrei, poatee bine să nu vin azi acasă să tevăd beat pe scaunul de nuiele cum te uiți iarla Die Hard şi iar să‑mi povesteşti cum ai fi făcut tualtfel scena cu pistolul lipit de spatele luiWillis da poate nu vin azi acasăsă‑ți găsesc iar tinder‑prada întinsă pe masa din bucătărie cu mesaj peea mulțumim, căminul 6bă Andrei, până mă întorc poate‑ți pui şi tupantaloni pe tine şi mai ieşi din casăpentru că încă‑i lumină afară şi oraşul ăstaîncă nu ne strânge de gâtşi poți merge pe jos laalimentară şi să te învârți printre rafturi că nopțile‑stot la fel de lungi şi aicişi viața aici începetotdupă ce treci de casă laCarrefour.

Texte din volumul Întoarcerea, în curs de apariție

siguranță

ca orice ombun

mă trezesc de câteva ori pe noapteşi‑mi pipăi cu bucurie fața şicu aceeaşi bucurie mă îndes în pilotade puf şilas maşina Whirlpoolsingură pe holsă‑mi facă ordinepe interior.

liniștea satului după o zi de muncă

mai greu să intri decât să ieşidin sat salvarea n‑a maitrecut pe aici de când a făcut infarctbăiatu’ lui Marius când acopereafânul ud cu muşamaua pe care opuneau ai lui pe masa de paştil‑a udat ploaia şi el era cardiac cabunică‑su dar şi‑a meritat‑o pentrucă era cel care ducea caii bătrâni la abator şidin gâtul mâinii cu o lovitură simplăşi curată calul era jos cu ochii deschişi şivăzând asta mă încerca un puternic sentimentca de tristețe, să‑i zic aşacă tot lacrimi aveam la ochi când cu mâneca leştergeam ca atunci când suntsingur în curtea bisericii la parastas şi‑mimut prietenii cu pixuldin pomelnicul de vii pe cel de morți.

lovitură puternică

incert mic plăpândbătut de vânt ca un ghiocel în ianuarie

am crescut printre ei şi eierau cei care îi umileau pe toți cei ca mineîi strigau pe cei mai slabi fetița sau doar îiînjurau de mame şi morți ne călcau pe şireturila sport sau ne trăgeau palme peste ceafăpeste ochi sau pumn la ficat a fost mult pânăne‑am prins că putem da şi noi lovitură puternică la rotulăla fotbal sau genunchi în testicule când puneau capacla baschetpe toți aceştia îi uram şi noi şi aşteptam ziua încare o să ne ridicăm din pat şi cu putere vomscuipa chiştocul de țigară pe care l‑am mestecat toatănoaptea, ne vom da jos de lângă supermodelelenoastre cu pantalonii încă traşi peste genunchişi nu vom lăsa bacşiş pentru livrarea rapidădeşi m‑a salutat cu respecte

incert mic plăpândbătut de vânt ca un ghiocel în ianuarie.


12 | INTERVIU

Doina RuştiScriitoare reprezentativă a literaturii române contemporane,

Doina Ruşti s‑a impus ca romancieră prin tematica diversă, arhitectura textuală, construirea unor personaje memorabile, fabuloasa prelungire a mitului în realitate şi a realităţii în poveste şi, nu în ultimul rând, prin subtilitatea limbajului. Dintre cele opt romane publicate

(Omuleţul roșu – 2004, Zogru – 2006, Fantoma din moară – 2008, Lizoanca la 11 ani – 2009, Cămașa în carouri și alte 10 întâmplări din București – 2010, Patru bărbaţi plus Aurelius – 2011, Mămica la două albăstrele – 2013, Manuscrisul fanariot – 2015), trei au fost distinse cu premii de prestigiu: Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române (Lizoanca la 11 ani), Premiul Uniunii Scriitorilor din România (Fantoma din moară) şi Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (Zogru). Horia Gârbea a subliniat valoarea prozei semnate de Doina Ruşti: „Foarte puţini scriitori în viaţă au obţinut toate cele trei mari premii (cel al Academiei se acordă o singură dată) şi niciunul într‑un interval atât de scurt ca Doina Ruşti”. Traducerea operei în numeroase limbi, cronicile pozitive, invitaţiile la târguri şi evenimente internaţionale sunt dovezi incontestabile ale talentului scriitoarei. Doina Ruşti locuieşte în Bucureşti, este profesor universitar şi scenarist.

Cum și‑au pus amprenta locurile co‑pilăriei și ale adolescenţei asupra viitoa‑rei romanciere? Cum percepeţi acest spa‑ţiu acum? Aveţi locuri preferate, de care vă simţiţi puternic legată?

Mam născut la Comoșteni, un sat din sudul ţării, aproape de Dunăre, mai exact, de insula Copaniţa, care astăzi nu mai aparţine României. Pe vremea copilăriei mele, era locul pescarilor și al vânătorilor, un mic paradis, alături de pădurile și bălţile estuarului aproape exotic al Jiului. Imaginea copacilor în apa băltoasă, mirosul de mușchi vegetal, mireasma indecisă a unui somn mare, spintecat cu cel mai fin cuţit din bucătăria noastră sunt doar câteva dintre reperele copilăriei mele. La 15 ani am plecat la Iași, unde miam făcut liceul și facultatea. Singură, întrun oraș în care oamenii mi se păreau atât de diferiţi de tot ceea ce văzusem până atunci, încât primii ani sau dus încercând să anticip acţiunile celor din jur. În Iași miau plăcut câteva lucruri: Biblioteca Fundaţiilor, castanii înfloriţi în luna mai, casa Nataliei Negru, devenită cantina „Iustin Georgescu” și grădinile din cartierul Copou. Nu mia plăcut dulcea ipocrizie a moldoveanului mediu, rămasă pentru mine, chiar și astăzi, un inutil mister.

Spaţiul acţiunii în Manuscrisul fanariot este Bucureștiul. În ce constă, în opi‑nia dumneavoastră, farmecul acestui oraș? Ce mai păstrează Bucureștiul actual din farmecul Bucureștiului de odinioară? Ce vă atrage în mod deosebit în Capitală, ce locuri și ce străzi vă plac, ce aţi schimba din atmosfera acestui spaţiu?

Dintre locurile prin caream trecut, Bucureștiul seamănă cel mai bine cu atmosfera din casa bunicilor mei. Este un spaţiu familiar,

caremi topește sufletul, pentru că în fibra lui trăiesc încă strămoșii mei. Naș schimba nimic din atmosfera lui, dar, dacă mi sar permite să fac curat, aș începe cu tarabele de pe străzi, în special cu cele din faţa magazinului Unirea, cu cele care se tot înalţă periodic printre statuile de la Universitate, cu piaţa din faţa Ateneului…

„Am avut mentori care s‑au lipit de mine şi mentori care habar n‑au avut de existenţa mea”

Ce persoane sau personalităţi au avut rolul de mentori în devenirea dum‑neavoastră, din toate punctele de vedere (moral, estetic, intelectual etc.)? Ce cărţi v‑au marcat și v‑au modelat? Aţi avut modele literare, repere critice, mentori spirituali?

Am avut foarte multe modele, dictate de împrejurări, de simpatii sau de cărţile pe care leam îndrăgit. Am avut mentori care sau lipit de mine și mentori care habar nau avut de existenţa mea. Bunica dinspre tată a constituit, de departe, cea mai puternică influenţă. Nu neapărat benefică, dar decisivă. Era o femeie cu o personalitate apăsătoare, din care cauză educaţia mea de bază cuprinde în principal lecţia războiului. A mă confrunta cu bunicămea devenise pentru mine un fel de cheie a vieţii, iar peatunci aveam o dorinţă obsesivă: nu cumva să fac ceva din ceea cemi spunea ea. Și, recunosc, erau multe sfaturi bune, care probabil mar fi transformat întrun om de succes social. Cel mai mult sa străduit să mă înveţe valoarea muncii, inoculândumi ideea să nu muncesc pentru nimeni pe gratis. Aproape că nu făceam nimic

Am un vis de fundal, încă din copilărie, în care intru cu hotărâre în cabinetul dentistului și accept cu seninătate aparatul dentar caremi aliniază dinţii la milimetru. Și, odată ajunsă aici, fac acea grimasă caremi catifelează arterele șimi zic: ceaș mai fi fără dinţii mei strâmbi, caremi arată toată răzvrătirea? Doar un om cu zâmbet larg. De la acest vis începe o nouă carte.


INTERVIU | 13

„În faţa stilului frumos mă extaziez o clipă. La construcţie particip de la un capăt la altul”fără să fiu răsplătită. Mă plătea să tai zarzavatul. Îmi dădea bani ca sămi strâng lucrurile din cameră. Însă, chiar șiașa, nu voiam să fac nimic din ceea ce mă ruga să fac. Nu suportam controlul. Nu lam suportat niciodată. Și, în semn de protest la timpurile trecute, dea lungul vieţii, miam făcut aproape un principiu din a nu cere niciodată bani pentru munca mea, pornind de la faptul că orice relaţie negustorească ucide legătura de dantelă care leagă oamenii adevăraţi și face praf plăcerea de a construi. Căci un muncitor nu este un robot, ci un om care progresează pe cel mai bun drum: plăcerea de a face ca lucrurile să se miște din cauza sa.

Ce vă place sau nu la un text literar?Îmi place cum se leagă o poveste. Să

urmăresc chingile subţirele care fac din personaje, descrieri și dialoguri o construcţie. În faţa stilului frumos mă extaziez o clipă. La construcţie particip de la un capăt la altul. Dintre marii scriitori, William Faulkner este cel mai aproape de modul în care văd lumea și simt pulsul vieţii. Nu are artificii, nu are derapaje. În interiorul Yoknapatawphei lui am iubit și am suferit. După ceam citit Absalom, Absalom, ani întregi am simţit aburii acelei narcoze pe care o cunosc numai fanii înrăiţi ai operei lui. El este un constructor. Cât despre ceea ce numi place… sunt și aici multe. Numi place textul din care răzbate aroganţa scriitorului.

„Manuscrisul fanariot este o carte de suflet. În ea se află geografia viselor mele”

Intrând în „atelierul” ultimului ro‑man, ce a însemnat Manuscrisul fanariot pentru viaţa de zi cu zi a Doinei Ruști? Cum aţi reușit să ieșiţi din isto‑ria care se face pentru a pătrunde în cea care se „scrie”? Cum aţi reușit să aduceţi, atât de vie, de palpitând, cu‑loarea epocii, dându‑i astfel romanu‑lui valoarea unui document, a unui „manuscris” ce închide între paginile lui monografia unei epoci, nu doar a unei iubiri?

Manuscrisul fanariot este o carte de suflet. În ea se află geografia viselor mele.

Cum spuneam mai înainte, viziunea mi se întemeiază pe anii copilăriei, căci în casa bunicilor mei pulsa o viaţă care venea din timpuri vechi. Locul ăla era un labirint. Îmi plăcea să mă ascund în cufere, iar dintre acestea pe unul mil aduc aminte foarte bine. Era un lădoi îmbrăcat întrun material solzos, pecetluit cu chingi de fier. Eram convinsă că este făcut din piele de zmeu. Capacul bombat avea încuietoare de fier, în formă de gheare. În cufărul acesta, care nu era singurul din casă, se aflau rochii de borangic, moștenite de bunica mea de la bunica ei, bijuterii, dintre care mărgelele ocupau primul loc, mănuși aurii, conduri brodaţi cu fir de aur, clopoţei minusculi pentru poalele rochiilor, beteală adevărată, oglinjoare poleite cu argint și pătate de vreme, iar, printre multe alte lucruri, întruna dintre cutiile ascunse în lemnul cufărului plin de sertare secrete, printre bani vechi, documente și frunze de tutun, se afla și o casetă cu mărţișoare seculare, păstrate de pe vremea când bunica mea o numea „adevărată”. Iar despre ele miar plăcea să vorbesc puţin: erau mărţișoare de argint și de lemn, obiecte fine și simbolice, dintre care îmi vin în minte o pălăriuţă de pai cât unghia, un baston cu măciulie cap de leu, de asemenea minuscul, și mai ales o inimioară de argint pe care era gravată litera M, împodobită cu ghirlande de trandafir. Lucrurile de acest gen aveau fiecare povestea lor. În cufăr se afla rochia pe care o purtase nu știu care femeie înainte de a fi răpită ori mărgelele unei tanti pe care nu apucasem so cunosc. Casa în care am descoperit lumea avea numeroase încăperi largi. În aproape fiecare existau șifoniere uriașe, cu ușile acoperite de oglinzi. În special de unul negru îmi amintesc, cu un capitel pe care se sprijineau sfere și cununi sculptate, la care nu se putea ajunge decât cu scara cea mare. În acest șifonier erau ţinute pălăriile, caschetele, bonetele, gulerele de blană, beretele pe care îmi plăcea să le probez. (Pe una dintre ele o mai păstrez încă. Este un fel de capișon din catifea tare, verde, strânsă la ceafă cu o fundă.) Urmau sobele cu coloane albe, candelabrele cu zeci de lămpiţe, mesele cu sertarele doldora de obiecte neobișnuite și, nu în ultimul rând, bibliotecile rotunde, albe, așezate prin toată casa, dar mai ales întro cameră, devenită, în timpul copilăriei, a secretelor mele murdare, căci acolo am citit Decameronul, fără știrea nimănui. Casa asta avea și o pivniţă monumentală, cu multe bolţi și firide, dar mai ales un grajd cu iesle și o magazie în care zăceau alte acareturi de interes, printre care și două trăsuri îmbrăcate în pluș, una verde și alta indigo. În această casă am copilărit, învăţând de timpuriu ce este un poloveac, cum arată o saca, noi înșine având una de toată lauda, ori cum se ceruiesc lubeniţele pentru iarnă. De aici, din casa părintească, vine Manuscrisul fanariot.

Ce apreciaţi cel mai mult la o per‑soană? Ce nu vă place la cei din jur?

Înainte de aprecieri, este simpatia. Dacă un om numi place la prima întâlnire, există puţine șanse sămi placă după aceea, pe parcurs. Iar dintre calităţi, apreciez în special curajul unui bărbat de ași declara sentimentele. Loialitatea. Recunoștinţa. Sunt numeroase lucrurile care numi plac, dar am toleranţă în cele mai multe situaţii, pentru că știu precis că orice om poate să evolueze. Totuși, voi menţiona ceva cemi face rău: când văd că cineva dă întrun om căzut. Sunt multe

situaţii când oamenii decad la un moment dat, își pierd poziţia socială, își pierd puterea, iar o sumă de inși sar pe ei. Oricât de mult miar displăcea acel om, nu voi fi niciodată de acord cu cei care îl lovesc după detronare.

Aveţi nostalgii? Dar visuri?Da și mai ales da. Sunt câteva lucruri

din trecutul meu care mă îmblânzesc. Despre ele nam povestit niciodată. No so fac nici de data aceasta. Cât despre vise… sunt atât de multe! Am vise de duminică, de exemplu, cel cu inelul care mă face invizibilă. Am vise de fortificare, în care

mă lupt cu nedreptăţile. Visez să scriu o carte pe teme SF. Am, de asemenea, numeroase vise de dragoste. Și, bineînţeles, am un vis de fundal, încă din copilărie, în care intru cu hotărâre în cabinetul dentistului și accept cu seninătate aparatul dentar caremi aliniază dinţii la milimetru. Și, odată ajunsă aici, fac acea grimasă caremi catifelează arterele șimi zic: ceaș mai fi fără dinţii mei strâmbi, caremi arată toată răzvrătirea? Doar un om cu zâmbet larg. De la acest vis începe o nouă carte.

Interviu realizat de Mihaela ChiribăuAlbu


14 | CRONICI

Circul domestic

Cazemata Stoiciu (I)

Cronică de arte vizuale

Pop iconsMaria Bilaşevschi

Pe o scenă a artelor vizuale în care intenţiile plastice par adesea că plutesc întro derivă browniană, în care

realitatea este recunoscută și confirmată doar atunci când este imitată pe scară largă, Alexandru Racu, prezent pe simezele Galeriei Dana din Iași, nu se cantonează întrun stil, lucrările sale fiind o asimilare ironică a iconografiei de masă, dar și un pretext pentru semnificarea sa ca artist vizual chiar prin acele mijloace pop ce își autosubminează perpetuu seriozitatea. Ce face ca imaginile artistului să devină iconuri? Faima evidentă a unor personaje, asamblările ingenioase ale unor imagini inoculate în mentalul vizual drept repere ale consumerismului de tip Pop Art suprapuse propriei imagini, redusă astfel la stadiul de clișeu, ori poate subtila critică ce rezultă chiar din polemica voită cu lumea care creează mitul iconului?

Alexandru Racu este un observator mai degrabă decât un comentator al contemporaneităţii, transformând straturile de culoare cu accente hiperrealiste și suprarealiste întro iconografie proprie. Putem încadra expoziţia în trei cataloage distincte, cu un numitor comun. O parte se conturează ca replică la ironia de tip Pop Art, cea dea doua se joacă cu elemente suprarealiste, iar ultima pune accent pe elemente hiperrealiste. Alexandru Racu este un iluzionist al memoriei colective

și al suprafeţei picturale. Sub exteriorul aparent inocent și extatic, picturile sale sunt încărcate din punct de vedere psihologic cu aspecte ce ţin de celebritate și sexualitate. Asemenea lui Roy Lichtenstein, Alexandru Racu preia un clișeu și îi organizează formele astfel încât acesta, prin propriile mijloace, săși depășească condiţia.

Artistul își pune întrebări cu privire la originalitatea și unicitatea unei opere de artă, în special cu privire la reproducerile unor reclame sau imagini de larg consum, contestând că acestea sunt o formă de artă „adevărată”. Autoportretele sale ne prezintă o altă polemică: oare sunt acestea autobiografice, în sensul că preiau experienţele trăite, ori sunt reprezentări ale persoanei sale ca artist? Cred în demersul sincer al artistului de autodescoperire. Alexandru Racu caută și creează o artă care nu doar reprezintă o persoană sau un obiect, ci una care nu este o imitaţie a realităţii, ci o realitate prin ea însăși.

Lucrările sale sunt prelungirea propriei vieţi, semnalând și demontând convenţiile, încorporând din amalgamul culturii vizuale acele elemente care îl fac săși completeze jurnalul pop. Captivant prin coerenţa discursului plastic, artistul trece de la parodierea pseudosimbolurilor la dislocarea și translatarea unor imagini clasicizate, inserând ironii fine, care doar prin apropriere își dezvăluie conţinutul critic.

Fiecare epocă fabrică imagini. Fiecare imagine fabrică un mit. Mitul actual, al celebrităţii, al formei, al ambalajului, o estetică a banalului ce exaltă superficialul, este suprapus sinelui, palpabilului, realului – în definitiv, umanului.

Fără să fie neapărat un Gică Contra expansiv ca Alexandru Mușina, instigator hâtru care se hrănea din

provocările intelectuale pe care le arunca tot timpul și cu orice ocazie (sunt convins că, atunci când va apărea întro ediţie completă, și nu doar în foiletonul captivant din Vatra, jurnalul său va stârni un mare interes), Stoiciu șia clădit reputaţia unui ins dificil, ce rezistă în convingerile sale ca întro cazemată. Fără să se transforme chiar în insurgenţă, intransigenţa lui L.I.S. a făcut ca, după propriai candidă mărturisire, să fie „pus cu forţa președinte de judeţ” la Focșani, pentru ceva mai puţin de trei luni, după răsturnarea regimului Ceaușescu. Stoiciu era un poet ce publicase deja patru volume: La fanion (1980), Inima de raze (1982), Când memoria va reveni (1985) și O lume paralelă (1989), despre care se vorbise la Radio Europa Liberă și care avea o oarecare notorietate în orașul vrâncean.

După ’90, când se mută la București (devenind pentru o perioadă redactorșef la Contrapunct, unde se ceartă cu toată lumea), Stoiciu publică noi volume de poezie, în care componenta etică e tot mai prezentă și care îi vor consolida reputaţia: Poeme aristocrate (1991), Singurătatea colectivă (1996), Ruinele Poemului (1997), Postospicii (1997) și Poemul animal (Crepuscular) (2000), precum și un volum de memorialistică și două romane. Copleșit de premii (Premiul USR, Premiul Academiei Române, Marele Premiu ASPRO, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din București), mai cu seamă pentru

Singurătatea colectivă, prezent în cele mai importante antologii ale perioadei (cele alcătuite de Alexandru Mușina, respectiv Marin Mincu), Stoiciu pare la începutul secolului XXI unul dintre poeţii de bază ai 80ismului. Andrei Bodiu a scris un studiu excelent despre poezia lui, trecândul printre cei șase poeţi (ceilalţi fiind Cărtărescu, Iaru, Mariana Marin, Mureșan și Mușina) a căror operă o tratează în volumul Direcţia 80 în poezia română (2000).

Poezia lui Liviu Ioan Stoiciu e depresivă, cătrănită, spăimoasă, dar în același timp virilă, scrutătoare, cu momente de veridică robusteţe, extrăgânduși expresivitatea și forţa brută dintro ambiţie disperată de ași învinge pulsiunile thanatice și tenebroase. Stoiciu nu e un scriitor tonic, nu e fermecător, „simpatic”, polimorf, și asta fiindcă nu io permite o structură sufletească ce pare complicată, dar a cărei simplitate e aceea dintotdeauna a marilor indispuși, a celor conduși o viaţă

întreagă de o pasionalitate bipolară. Și asta nu neapărat în sensul unei patologii, ci mai curând ca în învăţăturile Sf. Toma din Aquino – la Stoiciu, totul se întâmplă dintro extremă în alta, scurtcircuitul din care se produce poezia sa e mereu între doi poli ireductibili (dragoste/ură, speranţă/disperare, plăcere/durere, reconciliere/manie). Stoiciu nu are prea mare legătură cu trăsăturile de manual ale generaţiei sale. Asta sa mai spus și chiar sa accentuat, pentru ai scoate în relief originalitatea. Dacă ar fi săl asemănăm cu cineva din poezia românească postbelică, aș spune că e o combinaţie neobișnuită între Ion Gheorghe (probabil ultimul mare poet al ţărănimii și autorul pe nedrept ignoratelor Elegii politice) și Marin Sorescu (evident, cel din La Lilieci).

La fel ca Sorescu, Stoiciu caută în prima lui carte, La fanion, să construiască un epos în răspăr; la fel ca la Sorescu, și în poemul lui Stoiciu e o bolboroseală de glasuri ce se întretaie, se suprapun, se învălmășesc,

iar din această polifonie se glisează în mai multe direcţii „de lucru”: pe de o parte, prozaicul și anecdoticul, banalul și cotidianul, pe de alta, dimensiunea mitizantă. Rezultatul e o combinaţie neașteptată și foarte proaspătă între lumea colorată a unei halte (gospodine și ceferiști în mediul lor, pe care Stoiciu îi cunoaște foarte bine, căci acolo își are rădăcinile) și panteonul clasic grecesc. Iar cu Ion Gheorghe, Stoiciu împărtășește poate tonul guturalglo duros, poezia sa e sincopată și cultivă chiar întro mai mare măsură decât poetul Scrisorilor esenţiale rostirea scrâșnită, rebarbativă.

L.I.S. nu lucrează în sensul „bunei struniri” a versului, a cărui tăietură e mereu neașteptată, de fapt, cezura pare arbitrară, cert e că „rândurile” textului său poetic au o paradoxală vioiciune astenică. Stoiciu caută mereu directeţea, sarcasmul și afurisenia îi sunt la îndemână (dat fiind că umor sau ironie navem a găsi în poezia lui), dar parcă prea abuzează de ele – mai ales dacă ai citit suficiente volume în care face acest joc. Parcă nici o noutate nu a încorporat scrisul lui Stoiciu pe măsură ce cărţile sau adunat, poetici contemporane au evoluat în diverse direcţii, noi autori au devenit repere incontestabile, unele linii de evoluţie sau stins în mod natural. Iar diferenţa dintre a nu face nici un compromis stilistic sau concesii vreunei mode literare și suficienţa auctorială e uneori aproape insesizabilă.

Scriitor productiv şi constant, de neocolit în antologiile, studiile şi panoramele poeziei româneşti de după 1980, Liviu Ioan Stoiciu a făcut multă vreme figură de nonconformist şi inadaptabil, arătând nu o dată, fără insolenţa calpă sau jucată a altora, faţa unui rezistent,

a unui opozant încruntat şi umoral. Intransigenţa sa, dublată de un spirit nu atât tăios, cât scrâşnit, posac, veşnic nemulţumit, a părut mereu autentică, fiind confirmată de poezia pe care o scrie de aproape patru decenii. În cazul său, aşa cum e omul sunt şi ritmurile dintotdeauna ale scriiturii sale.

Claudiu Komartin


CRONICI | 15

Constantin Piştea

Supravieţuitor între sacoşe

Cronică de carte

Muzeul de Artă. Cronologii paraleleOana Maria Nicuţă

Cronică de arte vizuale

Fiecare poveste de dragoste are ceva inedit în miezul ei, însă probabil nu multe re

laţii se încheagă la o franzelă cu smântână, pe o bancă din parc. Orice cititor ar mușca din acest viermișor gras, agăţat în vârful acului de domnul Cosașu…

Începutul acaparant este urmat de o avalanșă de epistole către același fiu inexistent, despre care aflăm că lucrează pentru o firmă de tăiat gheţari din Groenlanda, avalanșă în care tonul părintelui se schimbă rapid de la „dragul meu inestimabil” la „măi băiatule”, iar fiul nu refuză schimbul de monede, „gratulânduși” tatăl, pe care îl consideră „anxios pisălog” și îl abordează tranșant, fără complicaţii inutile, cu „domnule”. Tatăl îi reproșează că sa dus unde „șiau înţărcat vikingii

iepele”, iar băiatul ajunge de acolo, de la capătul lumii, chiar în miezul lucrurilor: tocmai a primit un teanc de articole pe care tatăl lea scris în anii ’50, în Scânteia tineretului. Vreo 20 de articole sunt, conform părerii fiului inexistent, „întradevăr îngrozitoare”. Tatăl se simte nevoit să (se) explice, săși justifice alegerile, chiar dacă în schimbul de scrisori tot mai ramificat intervine și mama inexistentă, care, la fel de directă ca și atunci, în parc, îi reproșează: „Trebuia săl trimiţi – scurt – la cărţile tale și punct. În afara lor, un scriitor nu dă lămuriri”.

Ma distrat și ma cucerit jocul acesta imaginar, condus cum altfel decât ireproșabil de maestrul Radu Cosașu. Succesiunea de epistole, care câștigă alţi și alţi semnatari în timp ce mesajele sunt

din ce în ce mai dificil de temperat – scriu, printre alţii, tatăl fostei logodnice a fiului inexistent

(acum, colonel la pensie) și o inexistentă Veronică din Afula, care îl ia cu „Relule drag, mai topit!” –, parcă are rolul de a readuce în atenţie Supra vieţuirile, din careși trage nu doar autoironia și autocritica, ci și disecarea neostoită a opţiunilor (ca să nu zic justificarea unor ale geri de cândva, pe care unii le pot considera astăzi ne demne).

Același stil este și în partea secundă a cărţii, în care tot epistolar scrie un fost șef al cenzurii, către Oscar Rohrlich, „cel care de 40 de ani încearcă săl sugrume pe scriitorul Radu Cosașu din București și nu izbutește”. Domnul Rohrlich, ajuns „un ipohondru moral, pândit de o scleroză a sistemului autoironic”, este asaltat de scrisorile lui Reznicek, șeful fostei cenzuri, pe carel zărește

la un moment dat la o coadă, cu o sacoșă roșie în mâna stângă. Asta după ce, la începutul primei părţi, când cu cristalizarea sentimentelor vizavi de cea care avea să devină soţia inexistentă, sacoșa în care tânărul Radu Cosașu ducea franzela și drojdia de bere fusese „albastră, de nailon”. Sunt detalii, însă mie mi sau părut semnificative, mai ales că, simpatizant al acelui Radu Cosașu care scrie în Gazeta Sporturilor și semna până nu demult în Dilema Veche, miam încasato recent de la un cunoscut: „Cine, domle, Cosașu? Păi, nu știi că acum câteva decenii făcea propagandă pentru ăia roșii?”. Născut după cutremur, am tăcut. Miar fi fost și greu să leg ceva. Domnul Cosașu o face de atâta timp și pe unii tot nu ia convins.

Fascinaţia redescoperirii unei arhitecturi valoroase a fost însă dublată, dacă nu chiar

concurată, de redeschiderea celor patru muzee adăpostite de Complexul Muzeal „Moldova”. Aflate încă în curs de reamenajare, muzeele au reușit să suscite interesul publicului prin câteva expoziţii deocamdată temporare.

Din această categorie fac parte și cele trei aparţinând Muzeului de Artă, care aduce în faţa privitorilor, prin intermediul acestor expoziţii, trei cronologii diferite. Cea mai actuală este definită de expoziţia Artiști ieșeni contemporani, ce reunește lucrări ale artiștilor locali în viaţă, acesta fiind singurul criteriu de legătură posibilă între exponatele aranjate parcă în grabă pe panouri fragile. În lipsa unui text curatorial, este dificil să ne dăm seama de intenţia care a stat la baza selecţiei lucrărilor și dacă acestea aparţin colecţiei muzeului. De neînţeles este și absenţa unor medii consacrate și definitorii pentru epoca noastră, precum instalaţia artistică, fotografia, noile medii (video, artă digitală etc.), și a artiștilor ieșeni care le utilizează. Continuând descinderea cronologică, descoperim în sălile din latura sudică expoziţia dedicată Maeștrilor artei interbelice românești în colecţiile Muzeului de Artă Iași. Este o expoziţie elegantă, chiar dacă are un iz clasicizant, apropiat de estetica

salonului românesc din perioada din care provin și lucrările, care oferă publicului ocazia reconectării cu mediul artistic interbelic autohton. Numeroasele lucrări expuse demonstrează întocmai specificitatea artei autohtone, aflată mereu la intersecţia dintre influenţele europene, temele locale sau tradiţionale, abordate cu moderaţie sub aspectul inovaţiei formale, și, nu în ultimul rând, gustul publicului românesc. Singurul aspect care incomodează aici este predilecţia pentru apelativul maestru, discutabil în contextul în care modernitatea se dispensa de școli și tradiţie, legitim în măsura în care unii dintre artiștii expuși au fost la rândul lor creatori de școală în contextul artistic autohton.

Coborând și mai mult pe axul cronologic, descoperim două săli dedicate unei expoziţiiproiect. Maeștrii picturii românești în patrimoniul Muzeului de Artă are loc în cadrul proiectului de cercetare colaborativă desfășurat începând cu anul 2014 între Complexul Muzeal „Moldova”, Universitatea

de Arte „George Enescu”, Institutul de Chimie Macromoleculară „Petru Poni” și firma Romsoft, proiect ce presupune crearea unui sistem inovativ de mediere artistică interactivă destinat valorificării patrimoniului de artă al muzeelor din România. Acest proiect

corespunde noilor tendinţe în studiile muzeale centrate pe vizitator, pe dezvoltarea online a colecţiilor și mai ales pe sporirea metodelor de interacţiune cu vizitatorii.

Interacţiunea dintre public și lucrările de artă din cadrul unei

expoziţii trebuie să rămână o constantă preocupare a instituţiei muzeale. În aceste condiţii, neasumarea actului curatorial, așa cum este în cazul acestor expoziţii, este și mai dificil de înţeles. Ne vorbesc lucrările însele, ne vorbește textul de sală, conceput atent și riguros, dar, în același timp, actul expunerii rămâne în sfera anonimatului, iar Istoria însăși cu siguranţă că nu se mai poate pretinde să se scrie singură astăzi de la înălţimea colecţiei permanente, autoritare, imperturbabile și distante. Expoziţiile temporare, cum sunt cele amintite, însă de autor sunt benefice, în contextul în care muzeul de astăzi se dorește a fi un partener de dialog. În toate instituţiile de acest tip din ţară, constrângerile de ordin financiar au determinat o scădere constantă a numărului de muzeografi și curatori capabili să se angajeze la un asemenea travaliu de concepţie, însă avem soluţii funcţionale pozitive în acest sens. De pildă, Muzeul Naţional de Artă Contemporană a reușit externalizarea unei însemnate părţi din aceste atribuţii, prin concursuri de proiecte curatoriale lansate public. Poate că una dintre soluţiile fericite pentru muzeele de artă finanţate de statul român ar fi tocmai oferirea posibilităţii colaborării între specialiștii interni ai acestor instituţii și creatorii de conţinut externi angajaţi temporar.

În volumul Viaţa ficţiunii după o revoluţie (Editura Polirom, 2016), la început, este fiul inexistent. Domnul Radu Cosaşu (Oscar Rohrlich) i se adresează cu „dragul meu”, marchează momentul – 40 de ani de la asasinarea lui Kennedy – şi intră într‑o confesiune care promite a fi sinceră, despre mama inexistentă a fiului inexistent. Ea, „femeia cu cei mai frumoşi ochi din lume”, căreia i‑a cumpărat cândva drajeuri din coajă de portocală şi faţă de care sentimentele s‑au cristalizat într‑un mod de povestit nepoţilor: el îi ducea unei mătuşi din Filaret o sticlă cu drojdie de bere şi o franzelă albă;

ea l‑a luat scurt la rost: „Ce‑i cu sticla asta?”, după care i‑a propus să cumpere nişte smântână şi să împartă frăţeşte pâinea pe o bancă din Parcul Ioanid.

După aproximativ opt ani de lucrări de restaurare, consolidare şi amenajare, realizate în două etape distincte, în ultimele zile ale lunii aprilie, Palatul Culturii şi‑a recăpătat statutul de centru cultural al oraşului, deschizându‑şi porţile unui public nerăbdător, curios, dar, mai presus

de toate, supus unei reale lipse a unor instituţii muzeale puternice.


16 | CRONICI

Angelo Mitchievici

Cronică de film Cronică de teatru

Dana Ţabrea

România, mon amour

Debutul în regie al scriitorului Attila Bartis

Singurul film pe care l‑aş fi menţionat până acum din filmografia lui Nap Toader ar fi fost Nuntă în Basarabia (2010), unde regizorul reuşea să ofere datele unei comedii reuşite, cu exces de culoare locală şi cam atât. De aceea, 03.ByPass a constituit o surpriză, un altceva semnificativ care‑l apropie pe acest regizor

de Noul Cinematograf Românesc. Economia de mijloace, finalul anticlimactic, feliile de viaţă servite fără condimente estetice sau ruminaţii morale, limbajul brut, nefinisat al vorbăriei‑jargon, o anumită doză de ironie cinică, personajele împrumutate banalului etc. desenează un profil minimalist filmului semnat de Nap Toader.

Regie/Rendezés de Attila Bartis

Regia: Attila Bartis

Asistent de regie: Kölcze Kata

Distribuţia: Korpos András, P. Béres Ildikó, Kádár Noémi, Kiss Bora, Kilyén László, Bartha László Zsolt, Galló Ernö, Csíki Szabolcs, Varga Balázs

Scenografia: Márton Erika

Compania Tompa Miklós, Teatrul Naţional Târgu Mureş, 11 martie 2016, în cadrul showcase‑ului desfăşurat cu ocazia a 70 de ani de teatru permanent la Târgu Mureş

Conceput sub forma unui work in progress, Regie îl plasează pe Regizor (Korpos András) în

sala de spectacol, de unde actorii (așezaţi în cealaltă parte a sălii) își preiau rolurile din scenele ce se desfășoară cu întreruperi, sub direcţia sa. Actorul Korpos András seamănă fizic izbitor de mult cu Attila Bartis. Pe alocuri, însuși scriitorul Attila Bartis devine vizibil din spatele personajului, prin replici autoironice: „Nici eu nu sunt [Cine miar plăcea să știu că sunt]. Și încerc să rezolv acest conflict interior scriind și regizând prostii de genul ăsta./ Și ce ai vrea să fii?/ Călugăr budist”.

Actorii sunt atât personajele din piesa de teatru subînţeleasă (János – soţul Olgăi – mama lui Lili – nepoata lui Sándor, Péter – cel mai bun prieten al lui János și amantul Olgăi), cât și actori în scenariul construit la vedere prin momentele de repetiţie (Regizorul, Klára, Palika, Anna, Laci). Modul de a plasa persoane în personaje sau personaje în personaje, redate apoi de actori, prezent în montare a devenit foarte interesant în teatrul contemporan, fiind utilizat și de alţi regizori preocupaţi de aspectele metateatrale ale unui spectacol.

Întrun anume sens, personajele nu mai sunt în căutarea Autorului, pentru că dramaturgul, în persoana Regizorului (János), a scris o piesă de teatru despre el însuși, care nu admite hazardul. Actorii trebuie să accepte interpretările regizorale privind psihologia personajelor, Regizorul controlând scenele cu minuţiozitate. De fapt, dirijarea este mimată, deoarece corecţiile Regizorului vin în întâmpinarea unui joc actoricesc impecabil, până în momentul în care acesta se îndrăgostește de mezina trupei și nu mai poate controla nimic, nici măcar propria voinţă. Chiar și Klára fusese odinioară protagonista unei idile cu maestrul; de aici natura relaţiilor polemice dintre Regizor și actriţa din rolul principal.

În pofida fragmentării prin întreruperea fiecăreia dintre cele 12 scene, scenariul are suficientă coerenţă. Textul lui Attila Bartis e complex, reunind elemente politice (tatăl protagonistei a fost procuror și cândva la condamnat pe soţul ei János la 10 ani de închisoare, pentru că activase întro grupare contrarevoluţionară în 1956) și psihologice de mare fineţe (disputele dintre actori și Regizor), cele din urmă sfârșind prin maxime pe care adesea le găsim presărate în scrierile sale („Singurul lucru pentru care suntem în stare să ucidem e adevărul”).

De la ţipătul ca de pescăruș cu care debutează spectacolul, trecând prin confruntări cu realitatea pe care nu o poate accepta (violul timpuriu, sinuciderea mamei, ipocrizia tatălui, relaţia cu cel mai bun prieten al soţului

și faptul că la lăsat pe acesta din urmă să moară, chemând prea târziu ambulanţa), refugiinduse în minciună și cedând nervos (visele, discuţiile cu femeia necunoscută, pereteleoglindă, Bora Kiss), P. Béres Ildikó joacă rolul unei femei fruste, dar complexe prin capacitatea de disimulare și autodisimulare. Lui Bartha László Zsolt îi reușesc momente nuanţate psihologic – chinuit de remușcări, împărţit între pasiune și promisiunea făcută prietenului. Kádár Noémi are un rol divers, de la nepoata candidă la fiica necruţătoare faţă de propria mamă (în rolul lui Lili), apoi de la gâsculiţa îndrăgostită (în rolul actriţei care o joacă pe fiica Olgăi) la detașare neașteptată.

Încă de la început, protagonistul (autorul manuscrisului) moare, aflândune în situaţia postmodernă a absenţei autorului. Regizorul este prezent în sală și e pus în postura dictatorului regizoral, fiind jucat de un actor. Astfel că textul/spectacolul este în mare parte despre cum se negociază relaţiile dintre personaje, intensitatea rolurilor, nuanţele actoricești în timpul lucrului efectiv la spectacol. Numai că ultimul cuvânt pare săl aibă întotdeauna Regizorul interpretat de Korpos András, sfidător, impunânduși mereu propriile reguli, asemenea unui Dumnezeu ce se joacă cu actorii, ca și cum aceștia ar fi piese pe o tablă de șah. Foarte importantă în acest sens este replica lui Bartha László Zsolt (în rolul lui Péter sau jucândul pe actorul Laci), atunci când Regizorul apelează la detalii din viaţa personală a actorului Laci pentru al stimula să joace în sensul dorit de el: „Nu juca șah cu mine”.

Jocul dea Dumnezeu ia însă sfârșit atunci când Regizorul se îndrăgostește (simbolic, el aruncă un avion de hârtie); în mai multe momente, Korpos András își dovedește capacitatea de improvizaţie scenică. Jocul se complică, pentru că idila e pe punctul de a se termina, nu din cauza mariajului perfect, ci pentru că tânăra actriţă îl minţise că nu are prieten. Însă jocul ia întradevăr sfârșit atunci când aflăm că Regizorul, trufașul contrarevoluţionar, fusese, de fapt, un turnător.

Attila Bartis este scriitor, dramaturg şi scenarist, iar recent a pus în scenă la Târgu Mureş prima sa dramă. Intitulat mai mult decât sugestiv Regie, spectacolul este o mostră de teatru nou (minimalist, cu accent pe calităţile actorilor,

folosind mijloace actuale), într‑o atmosferă sumbră, cehoviană.

Cei patru scenariști, Alin Ludu Dumbravă, Dan Sorin Stăiculescu, Nap Toader și Dan Stăiculescu, au reușit să confere dia

logului o anumită nervozitate ironică la confiniile cu bășcălia și jemanfișismul pe care le întâlnim și în Moartea domnului Lăzărescu al lui Cristi Puiu, mediul profesional fiind același. Filmul se joacă în trei (vezi și titlul), reprezentând echipajul unei ambulanţe: o doctoriţă (Monica – Medeea Marinescu), asistentul medical (Lucian – Alexandru Potocean) și șoferul ambulanţier (Doru – Gabriel Spahiu). Intervenţia la locul unui accident de motocicletă cu un mort și un rănit oferă și un tablou al meseriei în care exerciţiul de cinism al șoferului se combină cu o nervozitate abia reţinută a doctoriţei. Evaluarea relaţiilor dintre cei trei este inteligent construită în trepte, informaţia este și ea livrată dozat. Astfel, aflăm că doctoriţa este în divorţ și se află în etapa dificilă a partajului, Lucian este amantul ei ocazional, fapt disimulat de jocul unei severităţi de camuflaj, iar în orizontul de interes al acestuia se află o altă relaţie, cu o jună infirmieră etc.

Până la un punct, filmul se construiește prin acumulare de detalii, de faţete, de banalităţi întro noapte obișnuită, când un tată beat cheamă salvarea pentru fiul său care a luat o supradoză și un bătrân învăţător face infarct. Parcursul acesta zigzagat, zapând de la un caz la altul, minus încărcătura tragichipnotică a unui nocturn univers bântuit mia reamintit de Bringing out the Dead (1999) al lui Martin Scorsese, unde nu se întâmplă nimic neobișnuit, dar ceea ce se întâmplă devine spectral în lumea nebănuită a nopţii. Nap Toader detonează însă acest calm aparent, această insensibilitate profesională cu un eveniment care bulversează rutina. Sub salteaua bătrânului învăţător, un client mai vechi al serviciului de ambulanţă, șoferul descoperă numeroase pachete cu dolari. Tentaţia este considerabilă, întrun context favorabil însușirii banilor: bătrânul are un fiu în America, dar acesta nul vizitează, nu are nici un fel de rudă, echipajul de pe ambulanţă este responsabil prin lege doar de bunurile aflate asupra pacientului, nimeni nu știe de acești bani, casa este închisă în prezenţa unui martor, ceea ce le conferă un alibi substanţial, iar bătrânul nuși revine și decedează în cursul nopţii. Aceste detalii nu vin deodată, ci treptat, instalânduse obsesiv odată cu tensiunea din conștiinţa celor trei: doctoriţă, asistent și șofer. Criza este amplificată de refuzul iniţial al doctoriţei de a lua banii, de relaţia intimă pe care o are cu Lucian, de perspectiva unei existenţe precare a tuturor celor aflaţi în această situaţie. Doru îl convinge pe Lucian, care o convinge pe Monica, iar banii sunt luaţi și împărţiţi egal, iar filmul se termină aici, fără nici un comentariu. Tăietura finală chirurgicalsobră, anticlimactică este ireproșabilă, ca și cea care închide filmul lui Cristian Mungiu, 4,3,2.

Însă faptul divers este plin de nuanţe, dincolo de psihodrama carel acompaniază, iar detaliile sunt esenţiale. Primul cadru al filmului oferă scena unui accident de motocicletă: două trupuri sunt aruncate pe marginea drumului. Un bărbat care ţine un copil pe bicicletă oprește și

jefuiește chiar și de îmbrăcăminte cele două trupuri lipsite de apărare. Totul se petrece pe tăcute, sub ochii copilului care așteaptă impasibil la marginea drumului. Ambulanţa se oprește pe drum în faţa unei căruţe trase de un măgar, fără proprietar. Șoferul o scoate în afara carosabilului și ia câţiva struguri din căruţă pentru el și pentru colegi. La benzinărie, Lucian pune benzină în motocicletă și o șterge fără să plătească. Membrii echipajului unei ambulanţe găsesc niște bani pe care nui revendică nimeni și, după un scurt moment de ezitare, șii însușesc. Există o serialitate a furtului pe care doar amploarea loviturii finale neo scoate la suprafaţă, deși semnificaţia gestului este aceeași. Această serialitate a gesticulaţiei, abil inserată în film, conduce nu atât către doctrina ilustraţiei morale, ci către reflexul mentalitar. În orizontul concluziei stă înţelepciunea locală a „omului sub cârma vremii”, cum spunea Miron Costin, și anume că viaţa e scurtă, nesigură, precară, la confiniile cu indigenţa și hazardul: șoferul ambulanţei își plătește cu mărunţiș benzina, trezind suspiciunea casierului. Reflexul mentalitar vorbește în replica magistrală a lui Doru, când se referă la banii descoperiţi sub saltea: „Ne ia banii statul”. Întradevăr, conform procedurilor, poliţia ar urma să facă o anchetă de rutină a doua zi cu privire la decesul bătrânului și banii să fie confiscaţi. Înregistrarea în dimensiunea derizoriului a momentului revoluţiei din 1989 reflectă o înţelegere particulară a istoriei ca neșansă, iar invocarea lui Kant de către doctoriţă, „cerul înstelat deasupra mea și legea morală în mine”, face obiectul rizibilului total. Mai eficient decât orice studiu sau statistică, regizorul te face să realizezi că în orizontul lumii în care trăim nu există nici un arbitru moral, nici o instanţă supremă (Dumnezeu, Conștiinţa, Respectul de Sine, Opinia Publică etc.), ci un spaţiu deschis relativizărilor morale, al compromisului de orice fel și al șansei unuia în care se transformă nenorocirea, neșansa celuilalt.


OPINII | 17

Roxana Patraş

Dincolo de zid, spre utopie: Giorgio de Chirico

Scrisoarea I

Matila Ghyka, moldoveanul

Anecdota rimează

Simona Preda

Dragă Ilina,

Zilele astea am realizat că sau făcut doi ani de când ne scriem. Acum, când mă uit înapoi, mi se pare că o

mână misterioasă a întreţinut toată corespondenţa asta. Ţiaduci aminte cum am descoperit, încă de la prima epistolă, că împărtășeam amândouă fascinaţia pentru Matila Ghyka? Asta a fost întradevăr o lovitură de hazard care avea să guverneze ritmul mesajelor noastre, dândule o aură matiliană și, ca atare, niţel alchimică. Om universal, veritabil cetăţean al lumii, filosof al știinţei și estetician de mare acurateţe, Matila pare să ilustreze postura Magului călător prin excelenţă (iar cunoscătorii știu că, dintre toate arcanele tarotului, numai cărţii Magului nui poţi rezista!). Ca atare, voi încerca să reconstitui aici și acum atmosfera Iașilor din vremea copilăriei prinţului devenit călător. Îţi spun sincer că, mergând pe urmele lui (autour de son Jassy, ca să parafrazăm un titlu celebrissim), am ajuns să mă întreb dacă nu cumva Matila credea că e „mai fericit decât Ulise” – în mod vădit, mai fericit chiar decât toţi avatarii săi, de la Aeneas la Leopold Bloom –, tocmai pentru că el pleca șiși dorea să se reîntoarcă aici, în „mica sa patrie”, la Iași sau la Dumbrăveni. Care să fie oare legătura dintre obsesia unei cunoașteri integratoare, universale, ostentaţia originii sale moldovenești și fericire?

Întradevăr, formula sintetică a celor două volume de memorii matiliene (Escales de ma jeunesse, Heureux comme Ulysse…), traduse și la noi în 2014, este una a fericirii. Știu că pe tine nu te sperie cuvintele mari, așa că nu mie frică să spun că aceste priveliști, nemediate de suspiciunea și scleroza criticismului, reprezintă de fapt propunerea de fericire a lui Matila Ghyka. Dar, ca săţi explic o așa „revelaţie”, sunt nevoită să recurg la un termen consacrat de artele memoriei în Renaștere, simbol pus în evidenţă cu oare care discreţie de însuși naratorul romanului Ploaie de stele. Cum poate deja anticipezi, e vorba despre Phoenix, pasărea de foc ce se înalţă din noianul înceţoșat și difuz al amintirilor. Întradevăr, recitind recent proza matiliană de ficţiune și nonficţiune, am ajuns să înţeleg, în sfârșit, cum a reușit acest prinţ moldav să convertească toate cruzimile memoriei – deci toate dorinţele și geloziile aparţinând ordinii entropice a percepţiei – întro ecuaţie a fericirii, întro formulă transcendentă a Vieţii.

Mam întrebat însă de unde o fi provenind în cazul său mândria de ași exhiba originea moldovenească, cu tot cu melancolia subiacentă, ţinută la vedere ca o bijuterie de preţ? Am pornit de la ipoteza eseurilor tale din Viaţa Românească (78/2014, 8/2015) și… am început să mă plimb pe străzile Iașilor. Dar a trebuit sămi imaginez nu un oraș primăvăratic,

ci o cetate respirând ușurel și diafan de sub zăpezi, „cu dantela neagră și exactă a pomilor despuiaţi de frunze”, cu multe ciori, ca în tablourile lui Bruegel. Apoi, mam fixat asupra „amintirii celei mai stăruitoare” rămase din plimbările copilului pe străzile fostei Capitale: „bisericile zvelte și casele cu acoperișuri înzăpezite”, „ferestrele luminate ale magazinelor, ademenind cu vitrinele lor trecătorii înveșmântaţi în blănuri”, „muzica zglobie a clopoţeilor de la sănii”, „panorama colinelor acoperite deopotrivă de zăpadă”, „clădirea pântecoasă a Cetăţuii”, toate evocând „calmul unei gravuri vechi”. E fără îndoială că această imagine arhetipală nu sa pierdut. Dimpotrivă, am regăsito în momentul apariţiei Dorotheei Wallenstein (alias Dux) în romanul Ploaie de stele. Figura sa frumoasă e încadrată de griurile vestimentaţiei. Ea însăși parcă se desprinde dintro gravură veche. Și dacă decorul aproape boreal al Vienei păstrează sufletul Iașilor între 1881 și 1891, când micul Matila e trimis la Paris, atunci interioarele caselor lui MaleenLouis din Viena și Londra („unde fiecare mobilă îi trezea o amintire din copilărie”) prelucrează de fapt „o poză” mentală a interiorului casei copilăriei, despre care găsim detalii în primul volum al memoriilor: „Casa din Iași era aproape în întregime în stil Biedermeier (…) cu lucruri solide și confortabile, importate odinioară de «mătușa Balș»”. Această mătușă Balș se numea

Ana Schaeme și, chiar dacă Matila zice că făcea parte „din mica burghezie săsească”, lumea Iașului o cunoștea drept actriţa de la Burgtheaterul din Viena. Din idila cu un boier moldovean, superbei Ana nui rămăsese decât un fiu (Muţi), care ar fi înnebunit, zic gurile rele, din cauza pariatului la cursele de cai. Ea a lăsat moștenirea bunicii lui Matila cu condiţia (grea!) de a se îngriji de acest nebun. Unii vor zice că descâlcirea acestei (melo)drame de familie nu „rezolvă” ostentaţia moldovenismului din purtarea diplomatului român. Se prea poate… Jumătate muntean, jumătate moldovean, Matila însuși purta un nume incert: deși înfiat de un autentic Ghika, el nu pomenește niciodată despre acești Ghikulești, ci despre ramura din Dumbrăveni a familiei, care era considerată impură, din cauza celei dea doua căsătorii a bunicii Catiţa Balș cu Leon Gheoca, ceși zicea „GhikaDumbrăveni”. În fine, imagineazăţi ce putea simţi micul Matila când se întâlnea cu nebunul Muţi pe coridoarele caselor lăsate de Ana Schaeme sau când auzea aceste povești! Eu una am ajuns la convingerea că încă de atunci atenţia copilului sa educat să nu observe scandalul și mizeriile din jur, sa educat în spiritul fericirii lui Ulise. Contemplând aceleași coline spre care privea și el, am putut săl zăresc pe micul Matila stând la fereastra sufrageriei din turn, afundânduse în albul calm și tămăduitor al zăpezilor de altădată.

Utopia propune sfârșituri sau începuturi, escatologii și crezuri, iar arta – în special elementele ce ţin

de registrul arhitectonic – devine unul dintre cele mai interesante spaţii de imaginat viitorul, tocmai datorită acestei extraordinare capacităţi transformiste. Pictura și arhitectura implică transformarea unei anumite faze întro lume și implică sine qua non proiectul, utopia. Ca exemplu îl propun pe Giorgio de Chirico. Artistul propune o evadare, însă nu propune descifrarea misterului. În faţa tabloului, trăiești cu siguranţă incertitudinea că vei putea face acest lucru. Este o lume închisă, ermetică, suficientă sieși, iar urbanul și naturalul nu se contopesc, nu hibridează neapărat.

Orașul virtual, fictiv presupune o alternativă urbană, deși încremenită, care propune limita, reperul ultim. Prezenţa artei lui Giorgio de Chirico este ambiguă și neliniștitoare. Este o pictură imobilă și misterioasă, cu un desen clar și un ecleraj artificial. Ritmicitatea umbrelor transformă

totul întrun timp magic. Născut în ţara zeilor, artistul sa format la München, a stat sub semnul lui Nietzsche și al lui Böcklin și, implicit, a avut o anumită deschidere către clasic, către arhitrave și coloane. În 1910 petrece o perioadă la Paris, când îl cunoaște și pe viitorul său prieten, Guillaume Apollinaire. Atunci este momentul când pictura lui se blochează în perspective neliniștitoare, metafizice, aidoma versurilor poetului francez, care transpune în poezie imaginea războiului: „Entends la terre véhémente/ Vois les lueurs avant d’entendre les coups…”

După izbucnirea Primului Război Mondial, tentaţia pictorului este de a da o ordine, o alternativă și o coerenţă lumii decăzute. Se creează aceste universuri citadine paralele, liniștite și misterioase. Deși arta italiană de la începutul anului 1900 pare a se îndrepta încet, dar sigur către curentul futurist, iar Boccioni, Balla și Severini încep să își scrie propriul manifest, pe Giorgio de Chirico pare să nu îl intereseze deloc ideea de vivacitate

citadină și de realitate haotică. Dimpotrivă, deși, prin viziunea sa utopică, se consacră tot lumii contemporane, dinamismul și deplasarea par să nul pasioneze, iar picturile lui strălucesc prin încremenire.

Arta sa comportă o pronunţată notă metafizică, o solemnitate studiată, în care manechi nele de ghips, echerele, coșurile de fabrici și străzile galbene se suprapun întrun univers paralel și ambiguu. Utopia creată de el se articulează din succesiunea spaţiilor, a scobiturilor și a planurilor. Giorgio de Chirico este printre primii moderniști care șiau construit propriul oraș imaginar și care au recurs la recuzita citadină pentru ași crea propria utopie. Umanul apare rar în picturile sale. Uneori, câte o siluetă străbate stingheră străzile, iar prezenţa ei nu face parcă decât să accentueze singurătatea, probabil „pour dépeupler un monde dont je suis absent” (Paul Eluard, Giorgio de Chirico). Fie că se numesc Nostalgia infinitului, Ora metafizică, Misterul și melancolia unei străzi, Strada galbenă sau Gara din Montparnasse, pânzele sale sunt, fiecare în parte, episoade ale aceleiași utopii, proiecţiile unui spaţiu – prin excelenţă citadin – care să ofere o alternativă și o coerenţă lumii reale prăbușite de război.

Ca proiect al imaginarului, utopia a sedus dintotdeauna şi nici nu avea cum să fie altfel. A reprezentat prin excelenţă locul perfect de nicăieri, irealizabil şi speculativ, imaginat de atâtea ori şi în atâtea moduri. Utopiile sunt proiecte, proiecţii, începuturi, manifeste, ilustrarea unor vise. Odată create, cel puţin pentru un moment, ele par soluţia zero, de parcă sunt cele mai bune din lume. Ca propunere de model artistic, spaţial, s‑a folosit de ideea juxtapunerii

perspectivei şi a elementelor de zid. Deschis sau închis, gol sau plin, umbră sau lumină şi multe alte dihotomii.


18 | ANALIZĂ

Democratic blues Note inutile

#statulinfectatFranţa şi România la Zilele „Hayek” din Iaşi

Nu‑mi amintesc exact de când mă pasionează condiţia adjectivului în ştiinţa politică. Probabil că a început acum vreo douăzeci de ani, pornind de la un text despre substantivul meu preferat: democraţia. De mai multe ori citit şi frecvent citat în încercările mele de a scrie pe această temă, articolul respectiv –

„Democraţia cu adjective” – era în primul rând un îndemn la disciplină în analiza comparativă, iar de aşa ceva avem mereu nevoie. Cei doi autori, politologii americani David Collier şi Steven Levitsky, ilustrau însă modul în care un atribut bine ales poate ataca frontal sau pieziş substantivul determinat.

Î n zilele de 12 şi 13 mai 2016, Institutul „Hayek” România a organizat la Iaşi a IV‑a ediţie a conferinţei internaţionale „Free Economy, Free Society”. Am avut onoarea şi plăcerea să particip la aceste evenimente cu o conferinţă intitulată „Franţa, Europa,

România”, la dezbaterea „Mirajul justiţiei sociale, între Piketty şi Anti‑Piketty” şi la lansarea a trei cărţi publicate de institut în seria Hayek: Tendinţa gândirii economice, Soarta liberalismului şi Teoria structurii de producţie.

Lucian Dîrdală Bogdan Călinescu

Am fost impresionat de ceea ce se face în Iași pentru cauza liberală. In

stitutul „Hayek”, condus magistral de profesorul Gabriel Mursa, ajutat eficient de fostul rector Vasile Ișan și Clubul Libertăţii, cu tinerii săi implicaţi în bătălia împotriva socialismului, sunt două exemple de urmat pentru toţi cei care iubesc libertatea. De asemenea, am fost extrem de impresionat de calitatea și promptitudinea cu care au fost organizate programele din aceste zile.

Recunosc însă că am avut emoţii și am simţit o oarecare jenă atunci când a trebuit să vorbesc despre Franţa în faţa unui public alcătuit din studenţi, dar și din profesori sau persoane diferite. Cum aș putea să redau o situaţie economică teribilă și un context politic încordat, așa cum le cunoaște Franţa astăzi, fără să provoc mirarea (sau stupoarea) celor din sală? Am preferat să spun lucrurile așa cum sunt: dincolo de gastronomie, vinuri, brânzeturi, peisaje, Dacia Logan (cel mai bine vândut autoturism anul trecut în Franţa) și superbul Paris, Franţa o duce foarte prost. Bineînţeles, comparaţia – economică și socială – e făcută mai ales cu celelalte ţări bogate din Europa sau de peste Ocean. Și totuși, la Institutul pe carel conduc – Institut de Recherches Economiques et Fiscales –, ne luptăm de ani buni pentru introducerea în Franţa a unui impozit proporţional unic și în favoarea unui pilon de pensii cu fonduri private. Ei bine, aceste lucruri există deja în România, nu în Franţa…

Sigur, salariile sunt mult mai mari în Franţa și sistemul public este avantajat faţă de cel privat. Însă, dacă e să comparăm nivelul școlar, și în Franţa situaţia e cam slabă. În clasamentele internaţionale, Franţa e prost situată, în ciuda unui buget enorm alocat școlii (și universităţii): 7% din PIB sau peste 120 de miliarde de euro. Dar cu ce rezultate?

Universitatea franceză – la care oricine se poate înscrie – e dominată de ideologia stângistă și de sindicate, acordând titluri de nobleţe absolvenţilor. Un student care a terminat ENA – Ecole Nationale d’Administration – are cariera asigurată în cele mai mari funcţii din stat, interzise muritorilor de rând…

În privinţa politicii, sunt similitudini destule. Și în Franţa, sălile de judecată ale tribunalelor sunt pline de politicieni aflaţi sub acuzare: trei foști președinţi ai statului, doi foști primminiștri, mai mulţi miniștri, un fost președinte al Consiliului Constituţional au fost deja condamnaţi ori au procesele în curs de desfășurare… Sigur, privind numărul de condamnări, România bate Franţa. Dar aceste exemple nu sunt prea glorioase pentru ţara lui Montaigne și a lui Voltaire. De altfel, cum se explică această decădere? Și cum a devenit Franţa atât de antiliberală atunci când în trecutul său economic, filosofic și istoric sunt atâtea personalităţi liberale: Turgot, predecesorul lui Adam Smith, JeanBaptiste Say, Benjamin Constant, Alexis de Tocqueville, Frédéric Bastiat, Jacques Rueff, Raymond Aron, JeanFrançois Revel și mulţi alţii…

Multe ar fi de spus despre paradoxurile Franţei de astăzi, cum ar fi putinismul politicienilor de dreapta sau reminiscenţele marxiste la cei de stânga, manifestaţiile violente ale tinerilor ce au făcut ca guvernul socialist să abroge o lege a muncii, atmosfera propice antiliberalismului ce beneficiază de clauza ideologiei celei mai favorizate, problema islamismului ce pare de nerezolvat, deși e din ce în ce mai acută… Fără să uităm isterizarea ecologistă din presă și televiziuni, alte opinii fiind cenzurate sau ironizate.

Și Franţa, și România au nevoie de o societate civilă organizată și activă, pentru a înfrânge aceste derive utopice.

Democraţia de faţadă, neliberală, deficitară sau, mai târziu, democraţia

suverană a președintelui Vladimir Putin ne spun toate că respectivele sisteme ar merita în primul rând un alt substantiv. Era, desigur, epoca în care începeam și noi să facem semnul de „la revedere” propriei democraţii originale.

Mai târziu, am început să fiu mai atent la adjectivele care însoţeau termenulcheie al disciplinei (desigur, pot exista păreri diferite), acela de stat. Pe unele leam tratat cu indiferenţă, pentru că mi se păreau facile sau pentru că nu făceau dreptate mașinăriei impresionante ce se ascunde în spatele substantivului. Altele însă au rămas pe listă, dar mult în spatele conceptului stat slab. Fratele lui mai mare, statul eșuat, a început să ne bântuie mai energic după sfârșitul Războiului Rece, deși se mai arătase și până atunci. Dar el părea să umble pe alte continente – o idee, sa văzut clar, greșită. Statul slab însă e un pacient la care trebuie să te uiţi ceva mai atent ca săi pui diagnosticul. Oricum, ni la pus Uniunea Europeană, în spatele formulelor politicoase prin care eram invitaţi să ne întărim capacitatea de a aplica politicile comunitare. Și bine ar fi fost

dacă ar fi făcut și ea, prin propria structură, dovada faptului că antonimul construcţiei de mai sus este statul puternic, nu cel gras.

Democraţia deficitară și statul slab mi se par două unelte ideale pentru a săpa în sistemul politic românesc. Pentru mine, prima rămâne mai comodă, dar a trebuit să mă obișnuiesc și cu cea dea doua. În timp, am căutat adjective care să ne zugrăvească situaţiile de agravare a bolii sau a bolilor de care suferă un stat slab. Spre exemplu, de ce nu mai pot guvernanţii să ridice sabia pentru a face dreptate? E prea grea sau au pierduto aseară la cărţi? Ajungem așadar la corupţie – mai bine zis, ajungem pentru că deja au ajuns ei.

Aici, lucrurile se complică: gama de adjective aflată la dispoziţia democraţiei și a statului este mare. Unele au ca efect, așa cum scriam mai sus, punerea în cauză a substantivului însoţit. Spre exemplu, nul bănuiesc de rele intenţii pe președintele George W. Bush atunci când eticheta drept „vibrantă” democraţia românească, sub tandemul IliescuNăstase. Dar, dacă îmi vine relativ ușor sămi închipui ceva ce ar trebui să fie – dar nu este – democraţie, nu la fel stau lucrurile cu conceptul stat. Un stat încetează să mai

răspundă la acest nume doar dacă își pune singur capăt zilelor sau dacă ajunge să fie capturat de oameni în uniforme străine.

Problema e că, uneori, mai periculoasă este coaliţia între oamenii îmbrăcaţi în propriile uniforme, cei în costume sobre de funcţionari publici, întreprinzătorii mai deschiși la modă, plus cetăţeni în halate, salopete, robe și, Doamne ferește, sutane. Acum, în epoca reţelelor sociale, neam atașat de hashtaguri cu adjective, iar #statulcapturat e printre cele mai populare. Lansat de o jurnalistă de investigaţie care îi persecută în ultima vreme pe plagiatorii magna cum laude și pe rentierii securităţii naţionale, ne spune povestea unei răpiri. Aproape totul sa petrecut conform normativelor în vigoare, rapid ca o cristalină licitaţie de munte și lin precum uvertura la Nunta lui Figaro cu nepoata ministrului.

Ceea ce dovedește, dacă mai era nevoie, că nimic nu este mai practic decât o teorie bună. Captura statului nu înseamnă moartea, ci infectarea lui. E un parazit de care nu mai scapă niciodată cei operaţi la bunsimţ cu sau fără diluarea dezinfectantului, dar care nu provoacă bube decât în cazuri extreme. Nici măcar zornăitul cătușelor nu prea mai are efect.


LABIRINT | 19

Stelian Dumistrăcel Martori ai derivei

Psih(o)analiza subiectivă

Revenirea exploataţiei

(Psiho)drama vieţii la bloc

Cum, necum, ești conectat la realitatea comunităţii în care trăiești, afli că unii

au probleme familiale din cauza banilor, că trebuie să aleagă între plata facturii la gaze și a analizelor medicale, între plata „meditaţiilor” copilului pentru bacalaureat și a amărâtei vacanţe anuale de șapte zile, pe un sordid litoral autohton, între plata impozitelor și tot felul de alte cheltuieli inevitabile.

Alte dialoguri sau monologuri stridente fonic (că, dacă nar fi, nu sar povesti) îţi conduc gândurile spre relaţiile de cuplu. Ţi se oferă neașteptata ocazie de a face o introspecţie energică, în regim de urgenţă. Realizezi că există tot felul de problematici nebănuite până în acea clipă sau, dimpotrivă, cu care te identifici total. E reconfortant uneori; alteori, e surprinzător să afli motivele certurilor conjugale. Sunt gelozii de toate felurile, încrâncenate sau permisive: „Am văzut eu că nu ţiai dezlipit ochii toată seara de individul ăla de pe terasă, care

stătea cu spatele la noi”. Sau: „Am zis eu ceva când am aflat că teai întâlnit cu tipa aia despre care zici căi deșteaptă? Dacar fi așa de deșteaptă, șiar găsi un bărbat mai de Doamneajută, nu sar uita la unul ca tine!”.

Sunt tușe de toate culorile în tabloul managerial al casei: „Cât de iresponsabilă ești să cheltui banii de întreţinere pe o porcărie de poșetă, în loc săi ţii pentru mine când moi duce la pescuit cu băieţii!”. Sau: „Dacă mai găsesc tubul cu pasta de dinţi sugrumat la mijloc, plec la mama”. Sau: „Dacă mai pui atâta sare în mâncare, divorţez”. Sau: „Ai stat toată dimineaţa la vecina. Noroc că pe mine mă preocupă educaţia

copilului și neam jucat pe tabletă!”. Sau: „Nu mă respecţi deloc! Tot timpul deranjezi franjurile de la covor!”.

Ce să mai zic de polemicile ideologice sau estetice? Valsând printre etaje, detaliile picante în lupta pentru telecomandă nu întârzie să apară, mai ales că deștepţii ăia de la Pro TV au curmat atât de cinic și inuman epopeea cumva milenară (în sensul că a început în mileniul anterior) a eternului Tânăr și neliniștit! În funcţie de momentul zilei, îţi dai seama de concurenţa acerbă dintre Simona Gherghe și Teo sau dintre Gâdea și Rareș Bogdan ce răzbate din apartamentele familiștilor. Pentru că, din alte apartamente, tinerii

slobod până la o dureroasă saturaţie ritmuri și versuri a căror profunzime îmi scapă, în care Ana e sfătuită obsesiv și pe bună dreptate să nu mai plângă, iar Mihail suspină la nesfârșit, simţinduse ucis de ea. Probabil de eroina visată de Carla.

Viaţa la bloc nu te lasă să rămâi doar un observator distant și neimplicat, ci îţi oferă și mult râvnita oportunitate a socializării. Se construiesc interrelaţii complexe și pasionale pornind de la numărul deficitar al locurilor de parcare, de la cheltuielile comune de întreţinere ori de la deszăpezit… Doar când mai moare vreun vecin ne întâlnim consensual, pioși și săritori, sub umbrela

întrajutorării financiare și a unei triste și succinte evocări.

Când am început să scriu acest text, aveam în minte replica lui J.L. Moreno pe care ia dato lui Freud: „Ei, bine, dr. Freud, eu încep acolo unde tu te oprești. Tu îi întâlnești pe oameni în mediul artificial al biroului tău, iar eu îi întâlnesc pe stradă și acasă, în mediul lor natural. Tu le analizezi visele, eu încerc să le dau curajul de a visa din nou”. Așa că miam procurat cea mai la îndemână variantă de a reflecta asupra psihodramei, ca metodă psihoterapeutică de explorare a relaţiilor interumane. Îi iubesc în egală măsură pe Freud și pe Moreno, în încercarea mea continuă de a înţelege cât mai mult infinitatea manifestărilor psihicului uman. Și constat mereu că nu există limite…

Locuitul la bloc are tot felul de avantaje, dacă îţi sufleci cu hotărâre mânecile şi purcezi la a gândi pozitiv, aşa cum preceptele sociale în vogă îţi „sugerează” indecent de imperativ. Bunăoară, oricum ai circula, per pedes sau cu liftul, afli cu precizie când e dezlegare la peşte, care‑i ziua în care dospesc cozonacii, când se vântură varza murată

ori se dichisesc zacuştele şi dulceţurile. Dacă nu eşti fudul de urechi, îţi creionezi mental o minunăţie de matrice sociometrică, demnă, ce‑i drept, de cauze mai nobile…

Lavinia Maria Pruteanu

Concurenţa și macularea. Atrage atenţia faptul că, în momentul de faţă, în

discursul public, are loc o adevărată concurenţă între substantivele exploatare și exploataţie, care la începuturi numeau fie „faptul de a valorifica resurse, bogăţii naturale”, fie „întreprinderea economică ce valorifică/exploatează terenuri, păduri, mine”, fie „terenul, pădurea, mina etc. aflate în exploatarea/valorificarea unei unităţi economice”. Dar mai întâi a fost exploataţia, franţuzism (atestat încă de la mijlocul secolului al XIXlea) care, treptat, a pierdut teren. Beneficiarul a fost exploatare, ce sa fixat temeinic în uzul curent, folosit iniţial doar cu sensurile enumerate anterior. Sub semnul discursului social și apoi al celui socialist și comunist, au intervenit ideile de „obţinere în mod abuziv a unui profit”, „însușirea (abuzivă) a rezultatelor muncii cuiva”, în propaganda comunistă (și) de la noi, sloganul care a maculat oficial cuvântul fiind „exploatarea omului de către om”, cu exploatatorii – profitori, asupritori și exploataţii – asupriţi, oprimaţi sau obijduiţi. Asemenea termeni au devenit markeri lingvistici ai „socialismului”, trataţi… mobilizator chiar în dicţionare, în articole proiectate ca texte destinate parcă „învăţămân tului ideologic”;

iată un enunţ dintruna dintre cele mai fidele reflectări, după model sovietic direct, a „marxismleninismului”: „Numai în socializm (sic!), odată cu dispariţia proprietăţii private asupra mijloacelor de producţie, se lichidează (!) clasele exploatatoare și exploatarea” (Dicţionar enciclopedic moldovenesc, Chișinău, 1989, s.v. exploatare).

Eclipsarea și revirimentul. Întrucât ultima atestare documentară privind prezenţa cuvântului întrun limbaj funcţional, de care sa dispus pentru Dicţionarul Academiei (t. 1/8; 2010), datează din 1915 (Victor Păcală, Monografia comunei Rășinari), putem constata că exploataţia a rămas, până în ultimul deceniu al secolului trecut, doar ca variantă („învechită”) în inventarul dicţionarelor. Dar, în primul rând în documente referitoare la agricultură, ce urma să se dezvolte în condiţiile economiei de piaţă, sa ivit la diferite niveluri problema existenţei unor structuri rentabile, concurenţiale, numele tehnice ale acestora au ocolit termenul ce se… maculase, fiind asociat, măcar involuntar,

cu vechea luptă de clasă (!). Și iată reflexe (fără îndoială, și sub influenţa engl. exploitation, din directive ale Uniunii Europene): de la Legea 83/1993, cu formularea „credite destinate extinderii exploataţiilor agricole proprietate privată” la programele SAPARD privind „investiţiile în exploataţiile agricole” (31.03.2006), până la formula „exploataţii agricole de subzistenţă (…) fără personalitate juridică” (al căror număr sa redus „semnificativ în ultimii ani” – Capital, decembrie, 2014).

Interesant este faptul că termenul (măcar aparent) tabuizat în ceea ce privește zona agriculturii rămâne funcţional în domenii cu mai puţin impact public, cum ar fi mineritul; de pe internet, cităm numele unor structuri economice: „Exploatarea Minieră Petrila Sud”, „Exploatarea Minieră de Cariere Berbești”. Tot așa, apelativul cândva proscris apare curent pe internet în postări intitulate „exploatare portuară”, „exploatare petrolieră”, respectiv „exploatare piscicolă” (numită și „fermă” sau

„amenajare”). Este vorba, până la urmă, despre un termen prezent și în diverse titulaturi: „Facultatea de Silvicultură și Exploatări Forestiere Brașov”.

Linia de plutire. Întrebuinţarea incriminatoare a termenului exploatare se păstrează însă în discursul din zone ţinând, în general, de domeniul eticii și echităţii sociale: Ministerul Muncii, Familiei, Protecţiei Sociale și Persoanelor Vârstnice emite dispoziţii privitoare la „Prevenirea și combaterea exploatării copiilor prin muncă” (cf. și „Ziua Mondială împotriva Exploatării Copiilor prin Muncă”). La fel de îndreptăţită este și apariţia apelativului întrun enunţ ca „exploatarea imaginii minorului în audiovizual”, calificată ca o formă de abuz. Mai sarcastic, mai în serios, se vorbește despre „exploatarea sexuală a femeilor în politică”. Și, deoarece, cu trecerea timpului, rănile retorice se mai vindecă, iată, de exemplu, chiar destructurarea sloganului marxist citat anterior: „Exploatarea femeii de către om: condiţia degradantă a fetelor din showbiz” (evz.ro).

Așadar confruntarea continuă.

O istorie pilduitoare privind presiunea pragmaticului asupra sorţii cuvintelor în discursul public ne‑o oferă termenii româneşti (a) exploata şi exploataţie, ce constituie nucleul unei „familii” apărute în secolul al XIX‑lea, pornind de la împrumuturile din franceză exploiter şi exploatation. O familie care a crescut când, după alte împrumuturi din franceză din acelaşi grup onomasiologic, a fost creat pe teren românesc substantivul exploatare. Și, etimologiceşte,

totul a decurs normal atât timp cât procesul denominaţiei a vizat doar terenul economiei. Perturbări s‑au ivit când terminologia de bază, din franceză şi din română, a resimţit amprenta ideologicului şi politicului (la noi şi sub influenţă rusească).


20 | VITRALIU

Cotidianul comunist

Teodora Manea

Triade existenţiale

Cineaştii, la rampă!

Trei conferinţe

Ceaușescu a cerut în repetate rânduri ca filmele românești să se inspire din

„șuvoiul realităţii contemporane”, ceea ce a sporit și mai mult dificultăţile cineaștilor de a se adapta nevoilor ideologice ale partidului. În 1972, Alexandru Ivasiuc era numit director al Casei de Filme nr. 1, însă, după numai un an, scriitorul se vedea învins de inerţia aparatului și de excesele cenzorilor. Întro scrisoare adresată lui Ceaușescu la 20 octombrie 1973, Ivasiuc acuza calitatea slabă a filmelor românești, mediocre, în opinia sa, și în conţinut, și în forma artistică: „Vă scriu acum pentru că nu cred că în acest moment de încordare a tuturor eforturilor pentru lichidarea unei seculare rămâneri în urmă ne putem permite luxul să fim sceptici – în cinematografie sau în creșterea oilor”.

Cinematografia românească se afla în postura unui veșnic candidat la un examen de admitere ce nu reușea să treacă de etapa selecţiei. Ce anume crease o astfel de stare de lucruri? Șabloanele, canoanele, intervenţiile repetate ale „controlorilor infailibili” care modificau radical ideea originală a filmului, motivând că „drama e

prea dramatică, problema e neoportună, imaginea e prea tare sau prea slabă”, viziunile erau prea artistice și mai puţin ideologice, „hieratice” sau „naturaliste”. În urma scrisorii, Ceaușescu ia solicitat lui D.R. Popescu să evalueze starea cinematografiei. Acesta a pus obiecţiile lui Ivasiuc pe seama unei pregătiri teoretice abstracte, ruptă de realitatea clocotitoare a vieţii. Raportul lui D.R. Popescu anunţa o înăsprire a controalelor și sancţionarea celor care comiteau acte de indisciplină, regizori, scenariști sau tehnicieni. Demersul lui Ivasiuc, în loc să ducă la limitarea puterii cenzorilor, lea sporit și mai mult atribuţiile.

Întro situaţie delicată sa aflat în 1984 regizorul Mircea Daneliuc, care îi propusese Casei de Filme nr. 2 un scenariu intitulat Scrisori

tandre, inspirat din romanul Patul lui Procust al lui Camil Petrescu. Întârzierea nepermisă a derulării proiectului la convins pe Mircea Daneliuc de faptul că beneficia de un „tratament special”, menit săl scoată din cinematografie. Intervenţiile abuzive ale cenzurii avuseseră ca rezultat și oprirea difuzării filmului Glissando, ceea ce a dus la noi proteste din partea regizorului, care a ameninţat autorităţile cu greva foamei și emigrarea. În cazul Scrisorilor tandre, cenzorii de la Secţia Propagandă și Presă au acuzat inconsistenţa personajului principal, în opinia lor fiind strecurate prea multe „inadvertenţe, invective sau vulgarităţi”. La prima vedere, sar crede că exis tau prea multe deficienţe pentru canoanele rigide ale puritanismului socialist, dar,

în realitate, ceea ce deranja era zugrăvirea hibelor sistemului. În nota asupra scenariului se preciza că regizorul eșuase în a contura „eroul pozitiv, figura luminoasă a cercetătorului, modelul înaintat pe toate planurile, al omului de știinţă (…). Așa cum este scenariul acum, parcă anume sa dorit să se prezinte faţa neagră a activităţii din medicină, din cercetare, a intelectualului, în general: Gheorghiu, secretarul știinţific al institutului, intrigant și imoral; Vișan și alţi medici de la direcţia sanitară, aranjori de posturi pentru favoritele lor și ale prietenilor lor, doctorul Vasiliu de la «Sanepid», ușuratic, aventurier”. Practicile negative din administraţia statului socialist nu trebuiau săși facă loc și întrun film artistic. Cel care a întocmit nota a propus în final două soluţii:

fie se realiza o ecranizare după Patul lui Procust, iar spectatorii luau filmul ca atare, fie se rescria scenariul astfel încât „eroii să fie cercetători, oameni de știinţă, modelul omului înaintat”. După protestele regizorului soldate cu depunerea carnetului de partid, sa decis difuzarea filmului Glissando (septembrie 1984), în vreme ce Scrisorile tandre au fost trimise spre o nouă evaluare la Consiliul Naţional pentru Știinţă și Tehnologie, al cărui verdict a fost de asemenea negativ. Nici în varianta refăcută a scenariului, Mircea Daneliuc nu a reușit să imprime personajelor sale puritatea morală reclamată de cenzori.

Amestecul direct al paznicilor ideologici, la care se adăugau numeroasele conflicte și adversităţi personale, precum și birocratizarea excesivă au făcut irespirabilă atmosfera din cinematografie, care sa menţinut până la căderea regimului comunist, cu reverberaţii și în anii care au urmat.

La începutul anilor ’70, cinematografia a intrat în atenţia lui Ceauşescu. Mai puţin interesat de calitatea artistică a filmelor, dar îndeobşte preocupat de valoarea lor propagandistică, secretarul general al partidului şi‑a impus voinţa şi în domeniul celei de‑a şaptea arte. Presiunea constantă a cenzorilor pentru respectarea canoanelor

ideologice, conflictele care măcinau breasla, dotarea tehnică precară şi fondurile insuficiente au fost obstacolele cu care s‑au confruntat „creatorii din domeniul cinematografiei”.

Mioara Anton

Dar, cum spuneam, sub acest glorios ghiveci academic plin de lalele, stau

alt gen de râme care sapă adânc în solul motivelor. Ele spun: trebuie să justific bani din proiect. Sau: îmi place Barcelona, dar cum dracu’, că nam mai ieșit nicăieri! A, Parisul, hai că sărim și noi! Sau poate regăsim și reînnodăm o veche iubire. Sau poate plecăm și nu ne mai întoarcem. În fine, las râmele și vă las cu motivele personale, care se vor ghemui deleuzian și rizomatic la răcoare și umezeală.

Dar există conferinţe și conferinţe, iar unele, puţine, e drept, își pun călcâiul în pragul academic al devenirii. Și mai puţine dintre ele ne schimbă macazurile existenţiale. Cu manierismul meu aproape mistic, mă opresc iar la trei.

Paris, Sorbona, 1996Corespondând cu un profe

sor din Elveţia franceză pe tema identităţii indiscernabilelor leibniziene, am aflat de conferinţă și

am vrut să merg. Era vara în care terminasem studiile, în perioada franceză a carierei mele. Leam scris și am primit invitaţia, apoi am alergat pe la ambasade după vize. Da, un timp de tristă amintire. Fiind fiică de ceferist, aveam un drum european gratuit. Sau aproape gratuit. Pentru ca plecarea mea să fie posibilă, bunica a vândut vaca, sămi dea bani. Tata era în șomaj. Socialismul se terminase de construit, iar societatea era în faza de furat.

Am traversat Europa în cinci zile cu trenul, trezită mereu în miez de noapte ca să arăt vize și pașapoarte. Dar am ajuns acolo, în inima Europei, am ascultat nume mari ale filosofiei în Sorbona. Am văzut Parisul, lumea de dincolo de zid. Am fost invitaţi la Primăria orașului și am ciocnit șampanie cu primarul. Miam cumpărat Derrida, am vizitat Centrul Pompidou, miam băgat degetele în Sena. Apoi mam întors. Și de aici începe efectul existenţial al conferinţei. După ParisSorbona a urmat BulargaBaza 3, noul meu loc de muncă. Orele îmi începeau

la 7.00 dimineaţa, așa că la 6.00 eram în tramvaiul duhnind a transpiraţie, băutură și sărăcie. Unde era Parisul? Am început să scriu obsesiv în jurnal că Parisul nu a existat niciodată. Dar a existat și a fost suficient ca să mă scoată din acceptarea mediului meu, ca fiind singura lume posibilă.

Cheia, 2005Prima mea conferinţă de bio

etică pe pământ românesc.„Hai, bă, dă cheile alea, că

au venit fetele de la Iași!”, spune una dintre organizatoare. Mă uit în jur la medicii universitari cu care venisem din Iași și care amorţiseră de stupoare și de oboseala drumului lung. „Mă scuzaţi”, spun, „dar noi nu suntem un ansamblu folcloric, așa că vă rog să nu vă adresaţi cu «fetele de la Iași!»”. Doar ce mă întorsesem din Germania, unde eram „Frau Doktor Manea”, așa că, oricât de mult aș fi acceptat sălbăticia Carpaţilor și mârlănia Bucureștiului, așa ceva era prea mult. Ca rezultat, camerele single au dispărut

miraculos și a trebuit să împart cu altă „fată de la Iași” o cameră dublă, cu pat matrimonial!

Miaduc aminte că vorbeam ca din transă, una dintre acele ocazii când gândurile și cuvintele doar curg și totul pare ușor și natural. Dacă nu ar fi fost alt gen de cioban în sală, care a încercat să latre că bioetica nu are dea face cu filosofia sau cu etica și că sunt destui medici pe felie ca să mai fie loc și pentru alţii. Gradele de mârlănie și cumva sentimentul că aceasta devine structurală mau făcut sămi revizitez priorităţile existenţiale. Și am decis să plec.

Royal Society of Philosophy, 2007

În octombrie 2007, la un an după ce abdicasem de la cariera mea academică, primesc invitaţia neașteptată de a vorbi despre România și cercetarea celulelor stem. Cineva din reţeaua mea germanoelveţiană organizase în Londra un congres în colaborare cu Societatea Regală de Filosofie.

Ca în visele mele cele mai bune. Conferinţa era gata, nici nu mai trebuia să pregătesc mult. Dar, oricât de mult miaș fi dorit, nu am putut să fiu acolo. Abia născusem, iar corpul meu devenise altceva, o masă de lichide, hormoni, tăieturi, umflături și dureri. O parte din el era acum lângă mine, disperată să fie ocrotită, hrănită și încălzită de trupul pe care tocmai îl părăsise. Am simţit că nu puteam sta în faţa altor oameni și să le vorbesc de parcă nu sar fi întâmplat nimic cu mine. Când ești tânăr, corpul este ceva de la sine înţeles, nul întrebi dacă vine sau nu după tine. Probabil că asta a fost prima experienţă când am descoperit că am un corp și că raţiunile lui (sau ce naibai în el!) pot fi diferite de ale mele. Conferinţa aceasta nu a avut loc niciodată și mă marchează ca o ocazie pierdută. La scurt timp, o asistentă mă înregistra la dispensar fulltime mum, schimbândumi dramatic identitatea. Doar o altă lume posibilă.

Cum a revenit primăvara, noile ghivece și râmele lor se aliniază pentru noi proiecte.

Lumea merge la conferinţe din diferite motive, care se ascund ca râmele sub ghiveciul umed şi plin de semnificaţia diseminării rezultatelor. Ca o metaforă sexuală ce este, conectată cu logo‑falo‑centrismul gândirii occidentale, ea presupune că, după strângerea roadelor cercetării, când eşti plin până la gât de idei valorase, te duci şi izbucneşti în faţa comunităţii academice, care se va împărtăşi din roadele

şi plăcerile cercetării tale. Adicătelea tu arunci sămânţa şi poate cineva o va prinde: ba te va pune în vreun proiect, ba te va invita la un volum colectiv, depinde pe unde le stă şi lor grantul. Of, am uitat feedbackul, adică partea în care audienţa îşi dă cu părerea şi te beşteleşte sau te laudă, depinde pe cine şi din gaşca cui ai citat.


EXCLUSIV | 21

Pictorul asaltat de îngeri. Cristian Diaconescu

Adina Scutelnicu

Cristian Diaconescu este unul dintre artiştii singulari ca stil şi personalitate ai lumii plastice româneşti contemporane. Are o pictură unică, uşor recognoscibilă, dar inconfortabilă, caracterizată de culori stridente şi linii frânte, agresive, şi accente viscerale pe care el însuşi o cataloghează în zona unui expresionism figurativ. Personajele – regi, îngeri, preoţi, el însuşi – sunt iraţionale, kafkiene, ciudate, uneori naive. Are zeci, poate sute de participări

la expoziţiile de grup organizate de Uniunea Artiştilor Plastici şi şase expoziţii personale, cea mai recentă, Uman, fiind organizată primăvara trecută, la Galeria Dana. S‑a născut în 1976, la Bacău, unde a absolvit Liceul de Artă „George Apostu”, iar din 1996, când a intrat la clasa de pictură a profesorului Corneliu Ionescu din cadrul Universităţii „George Enescu”, s‑a stabilit în Iaşi.

Atelierul de pe strada Lăpușneanu al lui Cristian Diaconescu este un spaţiu de câţiva metri pătraţi, parcă mai mult înalt decât larg, în care sunt îngră

mădite zeci de pânze, câteva sculpturi, uleiuri, acrilice și alte asemenea agarlâcuri artistice. O umezeală rece, de primăvară, intră pe geamul deschis, pe care trebuie să iasă mirosul uleiurilor șial terebentinei.

„Am crescut cu Dumnezeu în inimă”Înfofolit și cun șorţ împestriţat cu pigmenţi, Cristian

Diaconescu stă peun scăunel, în faţa șevaletului. Pictează portretul unui prieten. Îmi spune că sa debranșat acum vreo câţiva ani din cauza costurilor prea mari. „Astăiarnă, deși na fost chiar frig, nam rezistat în atelier. Am terorizato pe Oana (n.a. – Oana este soţia lui Cristian Diaconescu) cu mirosurile, că pictam acasă. Și mai pictam și cu uleiuri… trei zile puţeau de te scoteau din casă. Mă gândesc să mă rebranșez”, face el introducerea. Apoi, în timp ce migălește la chipul prietenului, începe sămi povestească despre vremurile frumoase trăite la Bacău, în casa bunicului său. „Bunicul a fost preot și ma susţinut foarte mult în activitatea mea artistică, fiindcă a crezut co să fac pictură bisericească. Avea casa parohială chiar lângă liceu, iar în pauza mare mă duceam să mănânc acasă. Eram un răsfăţat”, spune. Influenţa bunicului preot avea să transpară ulterior în pictura sa, în veșmintele preoţești ale personajelor, deși susţine că bătrânul a avut înţelepciunea săi lase libertatea de ași alege singur modul de relaţionare cu Dumnezeu. Nu se consideră un om religios, în accepţiunea clasică a termenului, dar îmi spune că a crescut cu Dumnezeu în inimă.

Obsesii şi reflexii artisticeDupă terminarea liceului, a dat admitere la Universitatea

de Arte „Nicolae Grigorescu” din București, dar a picat și sa reorientat spre o facultate aflată mai aproape de casă. Așa se face ca ajuns la Iași, unde, în 1996, a intrat la Pedagogia Artei. Un an mai târziu, sa transferat la secţia Pictură a Universităţii de Arte ieșene. În timpul facultăţii a întâlnito pe Oana, cu care sa și căsătorit, la 21 de ani. „Părinţii noștri habar nau avut. Am făcut cununia civilă, cum se numea, în Săptămâna Mare, în toiul Postului Paștelui din 1997. Toată lumea sa supărat pe noi, inclusiv bunicul, care ma susţinut

financiar și în timpul facultăţii. Neau reproșat că o să ne lăsăm pe tânjală, că no să ne mai ţinem de carte. Lea trecut supărarea la sfârșitul anului școlar, când leam arătat carnetele de note.” Căsătoria propriuzisă, religioasă, au făcuto la părintele Dumitru Merticaru de la Biserica Banu, care este supranumit și „preotul artiștilor”. „Am fost foarte emoţionaţi. Și părintele la fel mi sa părut, probabil pentru că eram foarte tineri. Neam întâlnit după o vreme, la un vernisaj, și a fost o scenă amuzantă. «Mă mai ţineţi minte, părinte?», lam întrebat. La câte perechi a cununat părintele Merticaru, probabil că nu mă mai știa șimi zice: «Să mai vii pe la mine, poate mă ajuţi să mut niște cărţi!». Mă confundase.”

După terminarea facultăţii și până la prima angajare, câţiva ani mai târziu, a fost o perioadă extrem de grea, povestește artistul. „Din fericire, am fost ajutaţi și, întrun fel, am rezistat. Apoi mam angajat la o firmă de vitralii și mozaicuri, iar lucrurile au început să se schimbe”, spune el. Sarcina lui era să deseneze chipuri, mai ales chipuri de sfinţi și îngeri, iar lucrările făcute la serviciu iau influenţat și pictura. „Înainte, aveam o pictură stilizată, mai puţin figurativă. Când am început să desenez chipurile pentru viitoarele mozaicuri, orice făceam acasă, îmi ieșeau numai îngeri. Îngeri peste îngeri, nu mai scăpam de ei. Și mau «ţinut» o bună bucată de vreme”, își amintește. Interesant este că înaintea îngerilor, singurele personaje au fost regii, iar povestea lor nu este una tocmai obișnuită. „În studenţie am locuit o perioadă în căminele din complexul «Tudor Vladimirescu» și una dintre imaginile care mau marcat în timpul vieţii căministe au fost toaletele, «tronurile», cum li se spunea. Am avut o serie de regi călare pe tron, dar în câţiva ani au plecat.”

Lumea personajelor în oglindăAcum este perioada autoportretelor. Sa imaginat în fel

și chip, în veșminte sobre, amintind de cele clerice, cu păsări, pictând și chiar călare pe un cerb. De ce un cerb, lam întrebat. „De ce nu?”, mia răspuns „Așa mia venit. E un cerb frumos! Am și foarte multe personaje în haine preoţești.” Am vrut să aflu dacă sunt preoţi. „Nu știu, dar seamănă cu mine. Nu?”, mă întreabă la rândui, arătândumi o pânză cu ceea ce pare a fi un autoportret. În lucrările viitoare crede că va picta mulţimi, pentru că îl impresionează, și, desigur, autoportrete. „Cred că o sămi fac autoportrete o viaţă întreagă. Mai ales că am început să mă cunosc mai bine. Rembrandt nu șia făcut o grămadă de autoportrete cu Saskia?”, glumește. „Când mă simt în largul meu, fac compoziţii cu multe personaje. Îmi plac și suprafeţele mari. Dacă aș putea, aș picta personajele în mărime naturală, pentru că îmi place să mă desfășor. Din păcate, sunt limitat de spaţiu. O pânză mai mare numi încape pe ușă”, adaugă. Lam întrebat dacă se poate trăi din artă. „Da, dar greu, fiindcă publicul nu pare interesat să cumpere artă. În Iași, cel puţin. Și spun asta pentru că există lucrări și preţuri pentru toate gusturile și pentru toate buzunarele. Găsești picturi și cu 200 de lei, dar lumea nu este interesată, deși, paradoxal, vine la vernisaje.” Este de părere că dacă ar exista impresariat de artă, lucrurile sar mai schimba, dar „din păcate, noi centrăm, noi dăm cu capul, cum se spune. Asta înseamnă și alergătură, și lucru, iar una din două va ieși prost. Ne străduim, dar rezultatele nu sunt mulţumitoare”. Nui place să vorbească despre lucrurile care nu merg bine; brusc, schimbă registrul, arătândumi din cap chipul de pe șevalet: „Portretul prietenului parcăi al lui Nichita Stănescu. Mă mir că nu seamănă cu mine!”. „Cear mai trebui să spun despre tine?”, îl întreb. „Cam atât, cred.”


22 | ESEU

Idei în agora

Toată lumea ţine cu LeicesterDan Pavel

În multe cazuri, exaltarea discursului de factură emoţională ţine locul raţionalităţii

sau al bunuluisimţ și complică mai mult relaţiile cu Chișinăul și cu moldovenii de peste Prut. Agenda personală a politicianului român este mai puternică decât realitatea. Ideea vehiculată în mod mai mult sau mai puţin transparent este că nu putem face mare lucru pentru Moldova. Mulţi se regăsesc în această paradigmă a insuccesului cultivat de neputinţă și profită electoral de ea.

Ar fi bine să ne întrebăm sincer ce putem face pentru Republica Moldova dincolo de emoţiile unei revederi cu braţele deschise și cu flori peste Prut. Realitatea edulcorată nu este decât o soluţie temporară pentru România și Republica Moldova. La fel și sentimentul nobil al milei. Donaţiile de produse alimentare și cărţi pentru moldoveni pot fi interpretate și în paradigma unei condescendenţe a românilor faţă de fraţii de peste Prut. Trebuie să depășim această etapă și să ne eliberăm

de sub imperiul unor vocabule ce sau transformat în etichete, respectiv „moldoveni săraci” și „moldoveni puţin știutori de carte românească”.

PR pe genunchi, nu din inimă!

Ce instituţii sau entităţi românești sar potrivi mai bine specificului moldovenesc și cum am putea începe să construim o relaţie organică în timp?

Prin societatea civilă există mai multe idei și proiecte, însă fără o consistentă susţinere politică. Nu am văzut nici măcar o dezbatere reală pe subiectul Chișinău. O societate nu are nevoie doar de o societate civilă eclectică și de câţiva politicieni

mai luminaţi pentru a putea să facă un pas înainte în această direcţie. Relaţiile au nevoie de un anumit grad de aprofundare, dar și de susţinerea populaţiei. Mulţi înţeleg să folosească discursul patriotic cu Moldova (mărturisind tacit sau tăinuind) doar întro paradigmă geopolitică. Ei speră întrun fel că situaţia actuală a României se va îmbunătăţi de la sine doar prin extinderea graniţelor actuale. Alţii trăiesc în propriul discurs emoţional și nu pot realiza o apropiere binevenită între teorie și practică. Unii, mai nou, au descoperit trendul intitulat „Republica Moldova” și vor să parvină odată cu înălţimea valului.

Multă vreme, Moldova a fost un subiect prin excelenţă secundar în spaţiul public, ce se regăsea foarte rar pe buzele politicienilor români. Acum, a devenit un trend. Prin urmare, atenţia noastră nu se concentrează în direcţia bună. Ne interesează mai mult PRul decât un proiect realist de lungă durată. Și tot în baza acestui PR pe genunchi interpretăm și protestele de la Chișinău.

Un trend numit Republica MoldovaDumitru‑Alexandru Filimon

R omânii suferă de un sindrom istoric posttraumatic în raport cu Republica Moldova. Aici avem de‑a face cu o curioasă turnură a lucrurilor. Văzută din ramă, povestea Chişinăului pare mai mult o naraţiune cu Feţi‑Frumoşi şi Ilene Cosânzene, care conferă un plus la CV‑ul politicianului populist, deprins cu un patriotism de faţadă.

De luni de zile, Leicester City a fost pe primul loc și a reușit săi învingă pe

„granzii” fotbalului britanic, dar cum au fost mereu atâtea răsturnări, era posibil ca oricare dintre marile echipe săși revină. Culmea, the challenger a fost Tottenham Hotspur, dar echipa antrenată de italianul Claudio Ranieri sa ţinut tare.

De două decenii, „doar” patru cluburi cu investiţii fabuloase au reușit să câștige Premier League; patronii sunt miliardari străini care au investit în cea mai prosperă (și prestigioasă) afacere sportivă din lume. Bugetul fiecăreia este mai mare decât bugetul combinat al tuturor jocurilor sportive din România sau din alte ţări. Sau făcut studii care demonstrau corelaţia dintre investiţiile și rezultatele unor echipe care înainte contau mai puţin. Cazurile Chelsea (Roman Abramovici) sau Manchester City (șeicul Mansour bin Zayed Al Nahyan) au devenit paradigmatice, fiind imitate și în alte campionate europene sau de the newcomers din Rusia, Ucraina, iar mai nou din China și India. (Pentru curioși, cifrele sunt accesibile pe internet.)

Chiar dacă sunt echipe puternice și în alte ţări, numai veniturile obţinute de Premier League pentru drepturile de difuzare

(televizată sau online) au crescut fabulos în ultimii ani. Faţă de perioada 20102013, când suma era de 1,77 miliarde de lire sterline, în perioada 20132016, drepturile de televizare au crescut cu 70%, adică 3,01 miliarde; în 20162019,

sau mărit tot cu 70%, ajungând la 5,13 miliarde. Bineînţeles, meciurile difuzate preponderent erau cele ale echipelor bogate. De aceea, multe dintre meciurile lui Leicester nici nu au fost difuzate (programul Eurosport de la

noi a ratat multe partide; noroc însă că aproape orice meci poate fi văzut online).

De când Leicester a început să ameninţe cvadricefalitatea din Premier League, fanii obișnuiţi din Marea Britanie și din lume șiau dorit să câștige această echipă ieșită din comun, dar cu un buget modest. Deși marile cluburi au avut pierderi enorme, nimeni nu a încercat să împiedice victoria micii echipe. Totul sa jucat pe teren, iar strategiile lui Ranieri au dat roade. Suporterii oricărei echipe modeste din lume au început să creadă din nou că oriunde se poate repeta performanţa. Cu vreo douătrei etape înainte de confirmarea succesului, povestea a devenit trendy, intrând și în atenţia presei mondiale. Sa vorbit despre „redemocratizarea” celui mai popular sport din lume, „demonopolizare” (cu toate că termenul monopol se referă la un singur actor), „miracol” sau „revenire la normal”. La Hollywood există deja un scenariu care va fi transformat (se speră) întrun film de succes pornind de la ascensiunea spectaculoasă a lui Vardy (golgheterul

lui Leicester, care acum joacă și în naţionala Angliei).

În afară de „cultură”, una dintre principalele „moșteniri” ale Imperiului Britanic este sportul modern competitiv, practicat pe baza unor reguli, cu arbitri și spectatorisusţinători. Însă ideile britanice de „fairplay” și „suporter” își fac loc cu greutate. În Anglia, când Liverpool este condusă acasă (chiar și cu 05), tot stadionul cântă You Never Walk Alone. La noi, când o echipă sau un jucător au perioade proaste, inclusiv la echipa naţională, „suporterii” își huiduie, înjură (de preferinţă de mamă) și insultă favoriţii, ba chiar îi scuipă. Suporter înseamnă sprijinitor și sprijin în momentele cele mai grele. Leicester există de mai bine de un secol. A jucat mai mult în liga secundă, dar nu a fost huiduită și părăsită de suporteri. Iar încrede rea în echipă a meritat. Până la urmă, Leicester a câștigat, iar toată lumea ţine cu ei. Ca și în literatură sau în viaţă, până și în fotbal, ca să meriţi încrederea, din când în când, trebuie să câștigi. Adevăraţii suporteri sunt însă aceia care te sprijină chiar dacă nu câștigi niciodată campionatul.

În Marea Britanie, fotbalul este o instituţie. Și o forţă civilizatoare. Indiferent de ligă, în jurul echipelor locale s‑au format trainice legături comunitare. De aceea, toată lumea s‑a mirat că sondajele de opinie din ultimele luni semnalau o mutaţie partizanală: indiferent cu ce club ţineau fanii, preferinţa a doua era pentru Leicester City. Dacă erau fani Manchester United (ori City), Liverpool, Arsenal, Chelsea sau ai oricărei alteia, iar echipa lor favorită nu putea câştiga Premier League, toţi ar fi vrut să câştige Leicester. Revelaţia avea la începutul sezonului o cotă la pariuri de 5 000/1.


JURNAL | 23

Actualitatea literară

Privirea lui Lucian Raicu

Cosmin Ciotloş

Dragoş Dascălu

GospodariiPolitica arhitecturii

Primarii sunt actori mai importanţi decât am putea crede. Sau, cel puţin, ar putea fi. Tocmai de aceea, îndemnul preşedintelui de a vota „oameni integri şi buni gospodari” e cu atât mai important. Nu vom vorbi aici despre integritate. Alegerea unui primar cu probleme (de integritate, morale sau penale) condamnă localităţile la subdezvoltare şi reflectă un electorat captiv sau complice. Dar calitatea de a fi „gospodar” o acceptăm ca pe un dat. Trebuie primarul să fie un „gospodar”?

Un bun „gospodar”, dincolo de o tentă ușor autoritară a termenului, a

celui care posedă și dispune după bunul plac de o gospodărie, este, în general, cel care gestionează bine problemele actuale, imediate, cotidiene: repararea drumurilor, curăţenia școlilor sau deszăpezirea. Mai mult, răspunsurile și solu ţiile sale sunt, în general, reţete standard care tratează efectele. Problemele de aglomerare în trafic sunt „rezolvate” prin lărgirea străzilor și suplimentarea locurilor de parcare acolo unde este cerere (de obicei, în centrul orașului). Lipsa locurilor de muncă este „rezolvată” prin construirea unor parcuri industriale de zeci de hectare. Problemele de criminalitate sau vandalism sunt „rezolvate”

prin amplasarea de camere video. Altfel spus, un bun gospodar este cel mai bun menţinător al stării prezente și al sistemului actual. Dar un primar poate și trebuie să fie mai mult decât un „gospodar”, căci localităţile pot fi mai mult decât niște „gospodării”.

Orașele au potenţialul de a fi mai puternice decât statele naţionale. Nu vorbim doar despre date demografice. Unele orașe au capacitatea de a inova, de a asigura o dezvoltare economică sustenabilă, chiar dacă ţara, din cauza multiplelor interese, a instituţiilor cu greoaie proceduri de durată și a aparatelor suprabirocratizate, nu se mișcă în același ritm sau în aceeași direcţie. Primari precum Jaime Lerner din Curitiba anilor ’70, Aníbal Gaviria

din Medellin sau, mai aproape, Edi Rama din Tirana au contribuit la o dezvoltare a orașelor (economică, dar mai ales socială) dincolo de cea a ţării și chiar

diferită, bazânduse pe acţiuni la scară mică, dar cu impact major.

La o altă scară, în 2006, Ken Livingstone, fostul primar al Londrei, pornea iniţiativa C40,

o reţea de 60 de orașe și primari care să schimbe modelele bunelor practici în domenii precum gestionarea economică, a energiei, a mobilităţii urbane, a deșeurilor, a apei sau a urbanismului. Acestea șiau propus implementarea unor standarde pentru reducerea amprentei de carbon, care depășește standardele actuale asumate de guvernele naţionale. Astfel de primari nu șiau propus să fie doar gospodari și să gestioneze bine localitatea. Ei creează oportunitatea unei reinventări coerente a orașului.

Poate că este imposibil să găsești astfel de primari pentru toate localităţile din România. Poate că unele localităţi au nevoie doar de buni gospodari. Dar să nu ne mulţumim doar cu atât.

Susceptibili faţă de programul autonomiei esteticului, recunoaștem fără grimase

că Raicu la practicat spontan, iar acest detaliu (pe care altora ne grăbim săl imputăm) ne mesmerizează. El însă e credibil. Fiindcă pentru el a scrie despre cărţi a fost abia în al doilea rând o meserie: primordial, sa angajat în asta ca întro asceză existenţială. Lucrul se vede pretutindeni și nu lipsește nici din scurtele comentarii radiofonice care compun acest volum. În câteva sute de cuvinte, Lucian Raicu se ambiţiona să restituie cu graţie de erudit toate fișele sufletești ale celui pe carel comenta. (Eseul despre Gogol e un asemenea fișet, ameninţând să dea pe dinafară.) Comentândui pe Philippe Sollers, Jean Paulhan, Guy Scarpetta, Bernard Frank, Gérard Genette, Milan Kundera și pe atâţia alţii, Raicu își respectă principiile, chiar având dea face cu o literatură de idei (căci se dă în

vânt după eseuri sau după faptul de presă, după micile focuri de artificii ale interviurilor tipărite în revistele franţuzești de prestigiu). El nu schematizează, în schimb, urmărește carnaţia umană a acestora. Consecinţa? O galerie splendidă de portrete intelectualmente vii.

E, cum spuneam, vorba despre inaderenţa lui Raicu la egoism și la trucurile retorice ale acestuia (din care, să nu ne prefacem că nu știm, fac parte și rezumatul, și sentinţa), inaderenţă dusă până întracolo încât ar putea fi luată drept lipsă de spirit critic. În definitiv, ne putem întreba, când și cu cine anume a fost Raicu exigent în cronicile sale? Bun, să concedem: Lucian Raicu na fost un sniper, ca alţii, nu șia făcut un titlu de glorie din a semnala declinul unui poet în vogă. Ca să ne punem de acord cu personalitatea sa mai degrabă blajină (deși nu influenţabilă), ar trebui să privim chestiunea cu o curiozitate sinceră și revelatoare. Recunosc că decisesem să citesc cele 111 scrisori din Paris cu gândul acesta ascuns. Și că, deschizândo, mam bucurat să descopăr cât de delicat răspunsese deja Simona Sora întrebării mele nerostite: primul text, izolat de celelalte secţiuni în chip de exergă,

rezumă și asumă tocmai un asemenea act de radicalism. Din memoriile lui Sviatoslav Richter, Raicu extrage o situaţie în care, nu trebuie bătută nici o șa ca să pricepem asta, își recunoaște propriile reflexe. Pe scurt, pentru Richter, faptul că o doamnă îndrăznește săl interpreteze prost pe Beethoven e impardonabil. Nu face economie nici de vorbele grele, numindo „nerușinată” și „ticăloasă”. Iar toate astea de la ce? De la senzaţia de impostură, de la impudoarea cu care respectiva cucoană na înţeles că nu se poate da buzna întro capodoperă. E ceea ce, în definitiv, îl irită și pe Raicu. Câtă vreme dialogul se poartă în termenii călduţi ai contemporaneităţii și ai valorilor sensibil egale, înţeleptul comentator nu caută gâlceavă. Nici când propoziţiile abrazive șlefuiesc ideea (și când provin din conștiinţa unui Canetti, cum se întâmplă întrun rând) Raicu nu se molipsește.

Nu sare în mijlocul luptei. Ascultă, analizează, ia aminte. Când însă o carte ca Levantul are parte de un tratament nu simplu nedrept, ci insidios nedrept, cititorul asistă (în ceea ce mă privește, participativ) la o execuţie în efigie. Dând, la ceva vreme după apariţia poemului lui Mircea Cărtărescu, peste o recenzie a lui Gheorghe Grigurcu, criticul constată că laudele deacolo erau îndoite cu remarci acide: totul nar fi fost, pe dedesubt, decât o marcă a asteniei creatoare, o formă de meșteșug parodic și tot așa. Nu rezervele în sine îl nemulţumesc pe Raicu (deși, una câte una, acestea sunt amendabile), ci timbrul mărunt, poltron, ipocrit și, sub raportul culturii, profund provincial în care acestea sunt livrate. Grigurcu pare că vrea să joace dublu, ascunzânduse în penumbrele propriilor epitete. Ceea ce, pentru un nictalop al lecturii ca Lucian Raicu, trebuie să fi fost profund dezamăgitor.

Dacă deficitul de metodă i‑a caracterizat pe foiletoniştii generaţiei ’60, deficitul de egoism pare a‑l individualiza, dintre toţi, pe Lucian Raicu. Echidistant, dar nu mecanic, calculat în aprecieri, dar nicidecum un tactician al vieţii literare, autorul celor 111 scrisori din Paris (ediţie îngrijită de Simona Sora, cu o prefaţă de Petre Răileanu, Editura Institutul Cultural Român, Bucureşti, 2016) face astăzi, în posteritate, o stranie figură de moralist (zic stranie pentru că nu s‑a ipostaziat ca atare

şi nu a glosat pe marginea ei). Proiectăm în el întregul angelism pe care‑l presupune imaginea unui critic literar adevărat.


24 | AGORA

Presa Timpului

Revista de cultură contemporană Timpul este disponibilă și prin serviciul de abonamente.Solicitările pot fi trimise pe www.revistatimpul.ro/abonament.

Critica – o construcţie de constelaţiiRadu Vancu

Dacia literară, nr. 1 (140), primăvara 2016

E foarte frumos, inclusiv grafic, acest număr de primăvară al revistei Dacia literară, având pe copertă o

fotografie extraordinar de emoţionantă a lui Radu Afrim, cu câţiva cai păscând întrun crâng ceţos, de o culoare verzuie și dizolvantă, care e culoarea nostalgiei înseși. E o copertă care rimează minunat cu interiorul revistei, întrucât nostalgic și dizolvant e și grupajul tematic al numărului, intitulat Cartea migraţiilor. Obiecte în exil (I), în care Cristina Hermeziu și Monica Salvan întreabă câţiva scriitori, critici, jurnaliști și traducători care au părăsit România înainte de 1989 care au fost criteriile după care șiau ales obiectele atunci când au plecat din ţară, dacă au pierdut sau au uitat acasă pe unele dintre ele, care sunt primele cadouri făcute și primite după plecarea din ţară, dacă există serii de obiecte în locuinţele lor de astăzi care atestă apartenenţa lor culturală multiplă, „mobilitatea” lor, cum o numesc cele două excelente jurnaliste. Rezultă un grupaj (din care cel de faţă e doar episodulpilot) foarte emoţional, cald, de o consistenţă umană cum rar am mai întâlnit recent în vreuna dintre revistele culturale autohtone.

Pentru George Banu, apartamentul personal, în care au rămas dea lungul vremii sute de imagini ale chipului uman, de la fecioare bizantine la diverși pictori și călători din toate colţurile lumii (fiindcă e un devot al chipului uman, indiferent la „abstracţie”), e „o instalaţie”, dar și „o confesiune implicită”. Spune ceva, firește, și încă ceva esenţial acest atașament al unui critic (de asemenea esenţial) de teatru pentru avatarii istorici ai chipului omenesc. Descoperind aceste mici condensări istorice ale umanului carel așteaptă prin talciocuri chinezești sau prin anticării pariziene, înţelegând căl așteptau tocmai pe el și reacţionând la chemarea lor, Banu le transportă în apartamentul lui ticsit, unde caută – și cel mai adesea găsește – amplasarea lor ideală în relaţie cu noul spaţiu și timp în care le reintegrează. Și conchide: „Îmi iubesc obiectele cărora leam găsit un loc just, ca și prietenilor ce se constituie întro constelaţie a cărei precisă dispo ziţie stelară mă reconfortează”. Această bruscă, neașteptată colocaţie a obiectelor cu constelaţiile nu are cum să nu recheme în mintea cititorului acel adagiu al lui Walter Benjamin care sună astfel: „Ideile sunt pentru obiecte ceea ce sunt constelaţiile pentru stele”. Și înţelegem astfel că ceea ce construiește

George Banu din constelaţiile obiectelor și ale prietenilor săi sunt idei sau, mai precis spus, aproximări istorice și geografice ale ideii umanului, pe care le dispune în constelaţii a căror logică evidentă și inescapabilă nu ar fi existat totuși fără hazardul peregrinării lui prin amintitele talciocuri și prăvălii de antichităţi. Ele sunt (aceste constelaţii, vreau să spun) foarte exacte corelative obiective ale Teatrului însuși – fiindcă și teatrul e, în fond, tot o constelaţie de aproximări istorice și geografice ale ideii umanului, pe care criticul le recunoaște și le dispune în constelaţii al căror sens (atunci când criticul e mare, precum în cazul de faţă) pare întru totul evident și indiscutabil, cu toate că nu e preexistent meditaţiei și acţiunii criticului. O construc ţie de constelaţii e una dintre cele mai poetice și mai exacte definiţii ale criticii (nu numai teatrale), iar apartamentul lui George Banu, „instalaţie” și „confesiune implicită”, e un core lativ obiectiv ideal al criticii înseși. Din nou, nu numai teatrale.

Mai scriu în acest grupaj în egală măsură emoţionant, inteligent și atașant Rodica Binder (despre plecarea în Germania în anii finali ai dictaturii ceaușiste și despre angajarea la Deutsche Welle), Angela Bratsou (despre plecarea în Grecia, tot în anii glorioși ai comunismului românesc,

cu toate bunurile personale îngrămădite întrun vagon de vite), Jan Cornelius (despre plecarea în Germania în decembrie 1977, plecând cu o viză de turist și o valiză cu haine în ceea ce era aparent doar o scurtă vizită, dar urma să fie în fond o evadare cvasidefinitivă), Dinu Flămând (primul obiect despre care a înţeles că e o formă de timp sedimentat a fost o cămașă de obuz descoperită în copilărie în podul casei, devenită apoi, prin hazard obiectiv, o frumoasă vază cu flori de câmp – în fond, o metaforă readymade pentru felul concret în care frumuseţea poate mântui lumea, inclusiv pe cea a obuzelor).

Urmează o amplă anchetă privind „Intelectualul și biblioteca publică”, la care răspund Adrian Alui Gheorghe, Liviu Antonesei, Vasile Baghiu, Alexandru Călinescu, Iulian Ciocan, Elena Leonte, Magda Ursache, Radu Nica, Elena Chiaburu și Mircea Morariu. Sunt texte despre Eminescu, Topârceanu, Birlic, Iași, ba chiar și despre revista Arici Pogonici. În tot, Dacia literară din primăvara lui 2016 arată ca o revistă culturală și serioasă, dar și vie, doldora, în grupajul ei prim, de o emoţie care trece prin pagină ca sângele prin tifon, contaminândute și mișcândute așa cum enorm de puţine dintre revistele românești de azi o mai fac.

„Distincţia acordată de Președintele României înseamnă pentru noi, cei care formăm astăzi echipa redacţională a revistei Timpul, recunoașterea valorii unei publicaţii care, de 140 de ani, creionează cultural și publicistic normalitatea pe care încercăm să o propunem ca normă în spaţiul public, aceea care se regăsește în civilitate, dialog și argumente ideatice. Este, desigur, și o reverenţă faţă de toate generaţiile redacţionale succedate în toţi acești ani de existenţă jurnalistică, după cum este și meritul unei echipe tinere și entuziaste care, în numai doi ani de zile, a reușit să impună revista Timpul ca reper axiologic, ca platformă de dezbatere, ca etalon al presei culturale românești. Editată la Iași, dar deloc provincială, revista Timpul este astăzi departe de a fi glasul unei singure voci. Publicaţia noastră reprezintă glasul unei generaţii care se exprimă polifonic și critic, care se poate plasa în diferite arii ideologice și culturale, dar care, în același timp, înţelege importanţa cultivării dialogului” (Daniel Șandru).

Camera Plus. Bienala de fotografie contemporană şi imagine...

Documents

Transcript of Camera Plus. Bienala de fotografie contemporană şi imagine...