EDITORIAL CRONICI Daniel Șandru Mama și copilul pentru...

Director:Daniel Șandru

Redactor‑șef:George Bondor

Redactor‑șef adjunct:Gabriel Cheșcu

Colegiul de redacție:Ștefan Afloroaei, Al. Călinescu, Daniel Condurache, Liviu Leonte, Dan Petrescu, Alexandru Zub

Editori coordonatori:Sorin Bocancea, Radu Vancu, Andrei Giurgia, Adina Scutelnicu

Rubrici permanente:Mioara Anton, Maria Bilașevschi, Emil Brumaru, Bogdan Călinescu, Cosmin Ciotloș, Daniel Cristea‑Enache, Dragoș Dascălu, Lucian Dîrdală, Stelian Dumistrăcel, Claudiu Komartin, Teodora Manea, Angelo Mitchievici, Roxana Patraș, Dan Pavel, Lavinia Maria Pruteanu, Dana Țabrea

Redacția:Petre‑Emil Juverdeanu (corector),Cornelia Păduraru (tehnoredactare), Marius Asiminei (art designer), Rodica Crîșmaru (grafică), Andrei Cucu (fotoreporter)

Responsabilitatea opiniilor exprimate în paginile revistei aparține autorilor.

Redacția și administrația:Aleea Copou, nr. 3, Iași – 700460Tel.: 0040 (232) 277998

Marcă înregistrată la OSIM cu nr. 90797

ISSN – L 1223 – 8597ISSN 1223 – 8597

E‑mail: [email protected]/RevistaTimpul.ro

Revistă de cultură contemporană

editată de Asociația Revistei TIMPUL și

susținută de Grupul Editorial Adenium.

Această ediție apare cu sprijinul

EDITORIALTIMPUL 140: continuitate a tradiției și discontinuitate ideologică (Daniel Șandru) ...... 3

ACTUALITATE▶▶▶Pagini coordonate de Andrei GiurgiaBerlinala 66, o ediție cu de toate pentru toți (Irina Margareta Nistor) ............................................ 4

RESTITUIRIScurtă istorie a Timpului (Mihaela Mocanu) ........ 6

POLIS ▶▶▶Pagini coordonate de Sorin BocanceaRomânia și Monarhia (Lucian Dîrdală, Petre‑Emil Juverdeanu, Alexandru Muraru) ....... 10

FOCUSPrin gaura improvizată a peretelui (Andrei C. Șerban) .................................................... 17Hasta la memoria siempre! (Ioan Șerbu) .............. 18

ANCHETĂ ▶▶▶Pagini coordonate de Radu VancuAmintiri din comunism (Andreea Apostu, Cosmin Ciotloș, Bogdan Federeac) .......................... 19

DOSAR ▶▶▶Pagini realizate de Roxana PatrașDosarul unei cărţi‑eveniment (Ioan‑Alexandru Grădinaru, Diana Mărgărit, Andreea Mironescu, Ana‑Maria Stan) .................. 23

FILOSOFIE ▶▶▶Pagini coordonate de George BondorRealizări recente în filosofia românească (Ștefan Afloroaei, Mihail‑Valentin Cernea, Florin Crîșmăreanu) ................................................... 28

PROZĂÎngeri tociți (Adrian Alui Gheorghe) ..................... 34Tot felul de înscrisuri medicale (Adrian G. Romilă) ................................................... 36

POEZIEUrâta (Radmila Popovici) ........................................ 38Îngerii și lucrările lor (Emil Brumaru) ................. 39Poeme (Krista Szöcs) ................................................. 40Poeme (Alexandra Turcu) ........................................ 41Poeme (Mihai Firică) ............................................... 42

INTERVIUGabriel Badea‑Păun: „Biografia lui Carmen Sylva rămâne cea mai cunoscută dintre cărţile mele publicate în România” (Simona Preda) .......................................................... 44Andrei Șerban: „Nu‑mi place niciodată să primesc pietre în spate, pentru că nu‑i plăcut și nu de asta lucrez” (Andrei Giurgia) ................... 52

CRONICIUn fel de Mama și copilul pentru ea, dar și pentru el (Constantin Piștea) ....................... 57Cristian Simionescu, o reverență (Claudiu Komartin) .................................................. 59Steve vs Jobs (Angelo Mitchievici) .......................... 601 + 1 = 1 (Dana Țabrea) ......................................... 61Pritzker 2016 (Dragoș Dascălu) ............................. 64Black Subdivisions (Maria Bilașevschi) ................. 65Prezența absenței: conceptualismul romantic în arta fotografică a lui Andrei Venghiac (Cristian Nae) ................... 67

FĂRĂ AGENDĂ„Mă simțeam bine în pielea mea apolitică”. O mărturie a lui Nicolae Manolescu (Daniel Cristea‑Enache) ........................................... 70

OPINIIScrisoarea III. Castelul cărților de tarot (Roxana Patraș) .......................................................... 72

ANALIZĂDemocrație și condiții: eșecul unui mecanism (Lucian Dîrdală) ....................................................... 74Din Paris. Michel Tournier, limba franceză, Parisul, trotuarele, Sciences Po (Bogdan Călinescu) .................................................... 75

LABIRINTGazetarul: registre stilistice (Stelian Dumistrăcel) ................................................ 76O scrisoare pierdută rămâne pierdută sau despre cum viața bate arta (Lavinia Maria Pruteanu) ...................................... 78Întregul ca miză a unui dialog (Simona Preda) ........................................................... 79

VITRALIUStrict confidențial: denunțuri și anonime (Mioara Anton) ........................................................... 80Un artist român în China comunistă (Codruț Constantinescu) ........................................... 83Trei iubiri (Teodora Manea) .................................... 85

EXCLUSIVArtistul cu mască de sudură: sculptorul Sorin Purcaru (Adina Scutelnicu) .......................... 88

ESEUDe la Abraham Lincoln la The Simpsons. Între Trumpofilie și Trumpofobie (Dan Pavel) ................................................................. 92La porțile utopiei (Doru Costea) ............................ 93

PRESA TIMPULUIGellu Naum 100 (Radu Vancu) ............................. 95

nr. 203-204 www.revistatimpul.ro

| 3EDITORIAL

Daniel Șandru

TIMPUL 140: continuitate a tradiției și discontinuitate ideologică

Anul acesta, pe 15 martie, aniver‑săm 140 de ani de la apariția publicației noastre. Nu este

neapărat un moment al bilanțului, câtă vreme Timpul merge mai departe. E doar un popas menit să ne permită a ne trage puțin sufletul, așa cum au făcut‑o probabil și alte generații redacționale, așa cum o vor face, la fel de probabil, cei care ne vor urma.

Situați în prezent, privim cu reve‑rență spre trecut, pentru a le mulțumi

tuturor celor care au asigurat, de‑a lungul vremurilor, existența spiritului acestei pu‑

blicații, dar ne îndreptăm totodată privirea optimistă către viitor, conștienți însă, precum alpinistul din meta‑fora popperiană referitoare la „sursele cunoașterii și ale ignoranței”, că nu am atins nici pe departe cel mai înalt vârf al muntelui și că este posibil ca, atunci când ceața se va fi risipit, un alt vârf să apară la orizont. Avem deci suficiente motive să ne bucurăm de prezența benefică a îndoielii, ceea ce ne îndreaptă spre singura certitudine care asigură colocvialitatea specifică dialogului intelec‑tual pe care îl practicăm în paginile revistei, aceea că nimeni nu deține adevărul absolut.

Dacă ar fi să identific principalul element ce asigură continuitatea tradiției pe care Timpul o poartă cu sine, aș spune că acesta e dat de spiritul critic. Ca publicație conservatoare (în a doua jumătate a veacului al XIX‑lea) sau ca o gazetă liberală (în prima parte a secolului tre‑cut), ca „tribună a democrației și libertății” ori ca revistă de cultură (imediat după 1990), Timpul a redat mereu în paginile sale această virtute intelectuală, luând poziție nu doar față de problemele controversate din spațiul civic, ci raportându‑se și la fenomenele culturale importante într‑o manieră ce a presupus atitudinea interogativă. Ca atare, regăsirea identității critice a publicației reprezintă și pentru noi, cei de astăzi, un permanent exercițiu de re‑cuperare, în contextul căruia prezența lui dubito se ma‑nifestă nu doar prin raportare la obiectul analizei (fie acesta o problemă care ține de literatură, filosofie, po‑litică, arte etc.), ci și față de propria noastră situare în ra‑port cu el. Mizând pe acest joc al onestității fundamen‑tate pe asumarea subiectivității în înțelegerea lumii noastre, avem siguranța unui echilibru de tip „metretic”. Iar acesta din urmă nu ar fi, cred, posibil în lipsa tradiției a cărei continuitate suntem datori s‑o recunoaștem.

Continuitatea tradiției nu exclude însă, așa cum re‑zultă din chiar istoria publicației, discontinuitatea ideo‑logică. Ceea ce îmi pare a fi benefic în existența acesteia din urmă e câștigarea pariului diversității ideilor. E și o formă de a prețui prezentul, recognoscibilă în faptul că paginile revistei sunt deschise dialogului bazat pe argu‑mente, pluralismului axiologic și, în mod evident, opinii‑lor asumate responsabil. Timpul este, în sine, un act de cultură democratică, iar această realitate e rezultatul principiului asumat de actuala echipă redacțională încă de la primul număr al seriei noi, apărut în urmă cu exact doi ani. Am considerat că, într‑o societate marcată de deficit democratic, la întreținerea căruia au contribuit, și în trecut, ca și azi, intelectualii înșiși, este necesar să încer‑căm a construi punți pentru dialog, indiferent de opțiunile ideologice, fie acestea culturale ori politice, ale celor in‑teresați de ceea ce se întâmplă în spațiul nostru public și cultural. Desigur că remanențele mentalității totalitare, replicate individual și la nivelul conștiințelor intelectuale, se constituie în continuare în obstacole pentru dezbate‑rea autentică. Totuși, e cu atât mai provocator să încerci a răspunde monologului autoritarist cu decența unei invi‑tații democratice la dialog. Și e foarte interesant, aș adăuga, să vezi cum „căpitanii culturali” – spre a modifica ușor o sintagmă aparținându‑i lui Adrian Marino – reacționează la ludicul inerent unei asemenea invitații. Pentru că aici se află punctul unui conflict ideologic pe care prezentul Timpului îl marchează, acela dintre serenitatea opiniilor libere, proprie „oamenilor ideilor” (Lewis A. Coser), și în‑crâncenarea specifică oamenilor unei singure idei.

Tocmai din acest motiv, cred că intersecția aceasta, cumva dialectică, dintre continuitatea tradiției și discon‑tinuitatea ideologică face ca publicația noastră să fie un mediu fertil pentru pregătirea viitorului. De altfel, dincolo de temele abordate în paginile Timpului, toate evenimen‑tele organizate în ultimii doi ani, cu sprijinul unei game variate de parteneri instituționali, de la editarea supli‑mentelor revistei și susținerea unor importante festiva‑luri în diferite zone ale țării, trecând prin organizarea de conferințe și dezbateri pe teme de acută actualitate și ajungând până la proiectul de impact național și trans‑frontalier al Campaniei „Oamenii Timpului”, se consti‑tuie în piloni pentru ceea ce ar putea însemna mâine un spațiu public al normalității. Adică al recunoașterii valo‑rilor, al exercițiilor de admirație pentru alteritate și diver‑sitate, în fine, al depășirii unui provincialism identitar pe care încă îl purtăm, din variate motive, în ranița istoriei noastre recente. Deci să pășim cu încredere mai departe.

www.revistatimpul.ro februarie-martie 2016

ACTUALITATE4 |

Berlinala 66, o ediție cu de toate pentru toți

Nimic nu e mai complicat decât să fii nevoit să alegi între 400 de filme, dintre care poți să vezi maximum 40. Sigur că dintre ele nu pot lipsi cele 18 din competiție, cele românești sau măcar cele cu o contribuție autohtonă, un clasic și vreo câteva gale. Directorul festivalului,

Dieter Kosslick, inconfundabilul personaj cu pălărie de fetru și fular roșu, care ne duce imediat cu gândul la celebrul afiș al lui Toulouse‑Lautrec ce îl înfățișează pe Aristide Bruant, ne‑a invitat pe Route 66, asemenea îndemnului din 1946 al cantautorului neîntrecut Nat King Cole: „Get Your Kicks on Route 66”. Într‑adevăr, în sălile de cinema care împânzesc Berlinul, găsești cu siguranță ceva care să te fascineze.

Subiectivi fiind, am început să răscolim ca să găsim tot ce‑i românesc, proiectat între 11 și 21 februa rie 2016. În competiția oficială n‑am avut de această

dată nici un film care să prezinte de sine stătător România, dar în nemțescul 24 de săptămâni al lui Anne Zohra Berrached, în care o îndrăgită vedetă de stand‑up comedy e pusă în complicata situație de a alege dacă să între‑rupă sau nu o sarcină, în condițiile în care știe dinainte că va fi un copil cu sindrom Down, un rol de mică întin‑dere, dar intens, i‑a fost încredințat viitoarei protago‑niste a peliculei lui Cristian Mungiu, Maria Drăguș, fost shooting star reprezentând Germania, în același an când din partea României era aleasă Cosmina Stratan, din După dealuri, al doilea succes al aceluiași regizor la Cannes, în vreme ce Maria strălucise deja în Panglica albă a lui Michael Haneke.

Cosmina a revenit și ea într‑un film horror, Shelley, tot cu o sarcină, de data asta mai degrabă în stilul lui Roman Polanski și al său Rosemary’s Baby, acceptat în Secțiunea Panorama, semnat de un danez de origine iraniană, Ali Abbasi, turnat în Suedia și în care starul nostru reușește să se detașeze net de ceilalți actori și să contureze un personaj cu mult mai pregnant decât cele confuze care o înconjoară. Cu un zâmbet extrem de ex‑presiv și ironic, face ca o intrigă relativ banală, a unei neclare posedări diavolești, să‑i dea Elenei (fata venită să câștige bani în Occident și care de nevoie se lasă convinsă să poarte în pântece copilul familiei unde este angajată) o dimensiune deloc superficială sau de rutină. Drama Soy Nero, o coproducție germano‑francezo‑me‑xicană, îl are coscenarist, alături de regizorul Rafi Pitts, un mentor interesant al Proiectului „Aristoteles”, de documentare imaginate în doar câteva săptămâni, inițial

la Sibiu și apoi la Vama, în Bucovina, pe un adevărat doctor de dialoguri și nu numai, Răzvan Rădulescu, care adaugă o tușă de umor negru de cea mai bună calitate. Soarta tânărului mexican, care e dispus să intre în Armata americană și să lupte în zonele cele mai pericu‑loase, doar ca să primească mult visatul Green Card, care să‑i confere dreptul de a deveni aproape american, este cutremurătoare.

Irina Margareta Nistor


| 5ACTUALITATE

Statele unite ale dragostei, din nou o coproducție majoritar poloneză, l‑a ales pe Oleg Mutu să facă ima‑ginea pentru o serie de vieți aflate în primii ani de după căderea comunismului, patru femei care nu‑și găsesc locul, deși, în principiu, libertatea este mult mai mare. La documentare, deja emigrată în America și măritată cu un chinez, Livia Ungur își invită publicul la Hotel Dallas, cel construit în Slobozia, prilej de întoarcere în anii ’80, când serialul american făcea furori la noi și nu numai, dând lecții de capitalism sălbatic. Patrick Duffy, mândru, cu tricolorul în piept, marșează la această aventură, pe care o găsește incitantă.

And‑EK Ghes… în traducere, din romani, O zi minu‑nată, a fost prezentat în Secțiunea Forum, la cinemato‑graful Arsenal, unde se și petrece una dintre scene. Philip Scheffner și Colorado Velcu, care comunică la filmări într‑o limbă inventată și supranumită filorado, descriu viața unui clan mutat în Vest, cu mari nostalgii pentru supraproducțiile indiene în care se văd deja ju‑când. Existența familiilor emigrate este una grea, pentru că e aproape imposibil să supraviețuiești cu aproape 165 de euro pe lună, mama să fie în țară închisă, iar copiii să meargă totuși la școală. Eventual, toți cei șapte.

În rândul generației 14+, O noapte în Tokoriki a făcut furori. Scurtmetrajul Roxanei Stroe nu este unul politic, așa cum este moda la Berlinală, ci unul cât se poate de universal valabil, petrecându‑se la un majorat sărbătorit într‑o discotecă îngrijorător de primitivă, undeva într‑un sat în care se circulă cu căruța, fapt care însă nu împie‑dică marile pasiuni. Aplauzele entuziaste de la final și‑au găsit ecoul în premiul CICAE (Confédération Internatio‑nale des Cinémas d’Art et d’Essai). El se datorează cu siguranță și muzicii extrem de bine alese, dar și actorilor, mai cu seamă protagoniștii Cristian Bota și Cristian Priboi.

Succes românesc: Ilegitim, în regia lui Adrian Sitaru

Pentru noi, cel mai așteptat dintre toate este cel care va avea premiera națională pe 18 martie, respectiv Ilegitim, inițial, o piesă de teatru scrisă de Alina Grigore (așa a început și un alt succes berlinez, Eu când vreau să fluier, fluier, cu diferența că textul Andreei Vălean a fost pus în scenă, de la el pornind mai apoi Florin Șerban). Scenariul finalizat și regizat de Adrian Sitaru se învâr‑tește tot în jurul unui avort. Un posibil secret bine păs‑trat, cum că cei doi gemeni, băiat și fată, nu ar fi fost doriți, și o idilă incestuoasă permisă în Țările Nordice, dar subiect de nesfârșite controverse ceva mai la Sud, toate astea duc la conflicte între un tată autoritar medic și cei patru copii ai săi, dintre care doar una dintre fete, Gilda, e ceva mai împăciuitoare. Construit pe alocuri din improvizații de foarte bună calitate, filmul explică suc‑cesul la juriu și sper că în egală măsură va fi apreciat și de public atunci când va veni pe marile ecrane. Cu o ar‑hitectură foarte ingenioasă, Ilegitim își cucerește rapid spectatorii, care se află în dilema alegerii unui personaj preferat, toate fiind la fel de umane. Inclusiv veșnica

obsesie a replicii autohtone care cade ușor în vulgar e rezolvată printr‑o corecție binemeritată de la generația responsabilă la cea încă foarte teribilistă.

Și cum în Estul fostului comunism, de voie, de ne‑voie, nostalgiile sunt adesea cam aceleași, remarc unul dintre cele mai intense documentare, Complexul RDG‑ului, în care există voci pro și contra, adesea din necunoștință de cauză sau dintr‑o memorie prea scurtă față de dramele celor de dincolo de cumplitul Zid al Berlinului, care pe mulți i‑a costat viața sau libertatea. Diferența esențială este că în Germania fostele victime sunt invitate în școli ca să povestească despre experien‑țele nefericite prin care au trecut și s‑o facă nu numai credibil, ci cu foarte multă căldură omenească.

Gianfranco Rosi, marele câștigătorUrsul de Aur a plecat însă în Insula Lampedusa,

acolo unde descind mii de refugiați din Africa și Orientul Mijlociu atunci când nu sfârșesc dramatic pe mare sau pe plaja ce părea uitată de lume până de curând. Pe par‑cursul întregului festival, s‑a reiterat ideea că se așteaptă donații pentru cei năpăstuiți și chiar s‑au organizat vizio‑nări la care au fost invitați o parte dintre cei bătuți de soartă. Gianfranco Rosi și‑a dat seama de la început că merge la sigur cu un asemenea subiect și cu siguranță nu i‑a fost greu să‑și găsească finanțare în Italia și Franța. Cam din aceeași familie de idei și tragedie face parte și Hedi, o coproducție franco‑tunisiano‑belgiană realizată cu sprijinul fraților Dardenne, ceea ce i‑a asigurat un Urs de Argint actorului cu zâmbet trist, Majd Mastoura.

Nici Balcanii n‑au rămas mai prejos. Moarte la Sarajevo, în regia ingenioasă și inteligentă a lui Danis Tanovic, a plecat cu Marele Premiu al Juriului. La celălalt capăt al Asiei, am descoperit o nouă perspectivă pentru o istorie veche, Lav Diaz și pelicula sa, pe care a reușit s‑o ducă la capătul celor 482 de minute, cu sprijinul celor din Singapore. La Secțiunea Regie, din nou ușor previzibil, dar și foarte meritat, a câștigat Mia Hansen‑Løve, cu L’avenir, concentrat pe caracterul puternic al unui per‑sonaj interpretat de Isabelle Huppert. Cu siguranță că filmul i‑a mers la inimă președintei juriului, multitalen‑tata Meryl Streep. Trine Dyrholm, pentru rolul din Kollek‑tivet al lui Thomas Vinterberg (pe care Independența Film îl va aduce pe marile ecrane din 3 iunie, mai cu seamă că The Hunt al aceluiași regizor a funcționat foarte bine), a luat premiul de interpretare feminină, deși concurența era mare, inclusiv protagonista din 24 de săp‑tămâni, Julia Jentsch, dar și Nicole Kidman ori Laura Linney, ambele din Geniul, rămas, nu se știe de ce, în ceață, de parcă ar fi fost de‑a dreptul invizibilă traiecto‑ria unui scriitor (chiar genial, de unde și titlul) și a edi‑torului său, care reușește să pună ordine într‑o operă îngrijorător de stufoasă.

În 2016, recolta cinematografică berlineză a fost una deloc la întâmplare. Rămâne de văzut doar câte dintre titluri vor ajunge să fie vizionate legal de cinefilii noștri.

Pagini coordonate de Andrei Giurgia


RESTITUIRI6 |

Publicația a apărut la început cu subtitlul Ziar po‑litic, comercial, industrial și literar și cuprindea în structura sa rubrici precum: „Știri telegrafice din

țările străine”, „Știri telegrafice ale Timpului”, furnizate de Agenția Havas, „Cronica internă”, datată cu zilele sti‑lului vechi și nou, „Din afară”, „Revista ziarelor”, „Tele‑grame externe”, „Ultimele știri” și „Foiletonul”.

De la tribună a puterii la ziar de opoziție

Gazeta avea în redacție trei nume grele în epocă: Eminescu, Caragiale și Slavici, cei trei alcătuind un triumvirat, care a făcut din publicația grupării conserva‑toare una dintre cele mai importante publicații ale vremii. Articolele politice, semnate inițial de Gr.H. Grandea, neagreat în cercul Junimii și al Convorbirilor literare, sunt încredințate ulterior de Maiorescu lui Slavici. La insistențele acestuia, Maiorescu și Iacob Negruzzi, care doreau o nouă orientare a ziarului, M. Eminescu pără‑sește postul de bibliotecar de la Iași și se angajează ca redactor la Timpul, spre sfârșitul lunii octombrie 1877. Vreme de șase ani, Eminescu publică fără semnătură, cu puține excepții, articole politice, cronici interne și ex‑terne, note, recenzii și studii. Venirea poetului în redac‑ție se face simțită în calitatea și varietatea articolelor: partea literară a publicației se îmbunătățește considera‑bil, sunt publicate articole de sociologie, istorie socială, analiză a stărilor politice din țară și din afară. La puțin timp după venirea lui Eminescu în redacție alături de Slavici, vine și Caragiale. Chemat de Eminescu, Caragiale intră redactor la Timpul în primăvara anului 1878 și va rămâne până în primăvara anului 1881. Chiar dacă nu‑mele celor trei nu figurau pe frontispiciul ziarului, ei purtau răspunderea materialelor publicate în paginile Timpului. I. Slavici colaborează cu proză, recenzii și note,

I.L. Caragiale, cu articole de fond, precum „Naționali liberali” (29 martie 1878), „Liberalii și conservatorii” (8 aprilie 1878), „Ce este centrul?” (14 noiembrie 1878), cu reportaje parlamentare, știri interne și externe, note, informații și cronici teatrale. Eminescu, la rândul său,

Scurtă istorie a Timpului

Un moment aniversar este un prilej de bilanț, de analiză retrospectivă a ceea ce s‑a înfăptuit, fiind în același timp un moment oportun construirii de noi proiecte. În urmă cu 140 de ani, la 15 martie 1876, vedea lumina tiparului, la București, primul număr al revistei Timpul. Ziar al puterii conservatoare, Timpul avea să devină, în scurtă vreme, odată cu instalarea liberalilor

la putere, principalul ziar de opoziție. Conducerea publicației îi fusese încredințată scriitorului și gazetarului Gr.H. Grandea, urmând ca, la începutul anului 1877, direcțiunea gazetei să fie preluată de Titu Maiorescu. Începea astfel ascensiunea Timpului, care, într‑o perioadă scurtă, a reușit să se impună în peisajul presei autohtone atât prin detenta problematicii abordate, cât și prin ținuta discursului jurnalistic, net superior celui cultivat în epocă.

Mihaela Mocanu


| 7RESTITUIRI

devine responsabil de paginile de politică internă și ex‑ternă. Scrisul eminescian depășește doctrina conserva‑toare, jurnalistul manifestându‑și libertatea de a da glas convingerilor politice, chiar și atunci când acestea nu rezonau cu politica celor care susțineau financiar gazeta. Poetul dă strălucire Timpului, făcând din acesta un eta‑lon al scrisului jurnalistic în epocă. De altfel, era curentă în acea perioadă preluarea textelor din gazeta conserva‑toare în celelalte publicații ale vremii. Pe de altă parte, polemica cu redactorii de la Românul a făcut la vremea respectivă deliciul contemporanilor, care asistau la due‑lul ideatic a doi dintre cei mai cunoscuți jurnaliști ai vremii. Ziarul liberalilor „era atacat în cultura lui super‑ficială și în concluziile lui grăbite de un om care‑și chib‑zuia fiecare gând și care măsura forma potrivită cu dânsul”, oferind prilejul unor ample excursuri paideice gazetaru‑lui Eminescu (Nicolae Iorga, Istoria presei românești, Muzeul Literaturii Române, București, 1999, pp. 152‑153).

Din redacția TimpuluiOriginalitatea ideilor exprimate de poet în paginile

de ziar își află rădăcinile în vasta experiență de lectură și în puterea creatoare ale autorului, dar, fără îndoială, și în atmosfera particulară ce caracteriza redacția Timpului. Paginile de memorialistică lăsate de Slavici și Caragiale ne ajută să refacem starea de spirit și relațiile speciale dintre gazetari. Despre prietenia dintre Eminescu și Caragiale, Slavici notează: „Doi oameni în multe privințe foarte deosebiți, care se căutau unul pe altul și se bucurau când puteau să petreacă un ceas, două împreună. Era o plăcere nu numai pentru dânșii, ci și pentru orișicine care vedea cum petrec împreună” (Ioan Slavici, Amintiri: Eminescu, Creangă, Caragiale, Coșbuc, Maiorescu, Edi‑tura Minerva, București, 1983, p. 157). Chiar dacă deose‑birile de structură erau foarte mari – unul iubea singu‑rătatea, pe când celălalt prefera compania prietenilor, unul vedea în trebuințele omenești sursa tuturor sufe‑rințelor, pe când celălalt considera că satisfacerea ori‑cărei trebuințe constituie o plăcere, ceea ce i‑a apropiat, spune Slavici, era, înainte de toate, cultul formei. „Țineau amândoi să‑și cetească împreună scrisa mai nainte de a fi dat manuscriptul la tipar. Lucrul acesta era foarte cu‑minte, ei însă nu se mărgineau să cetească, ci începeau să și discute mai întâi asupra limbii, apoi și asupra cu‑getărilor și se pierdeau în discuțiuni în vreme ce pagi‑natorul din tipografie cerea mereu manuscris. Erau însă amândoi de părerea că anume cele ce au să fie cetite de mulți trebuie să fie scrise cu multă îngrijire, și nu țineau seamă de stăruințele paginatorului, care nu‑și dădea seamă că «limba păsărească» e propagată de oameni care scriu cu ușurință” (Ioan Slavici, op. cit., p. 160).

O parte însemnată a Timpului era dedicată litera‑turii originale: rubricile „Foiletonul Timpului”, respectiv „Partea literară” cuprindeau atât traduceri din litera‑tura universală (Schiller, Edgar Allan Poe, Jules Verne, Al. Dumas tatăl, Cervantes, N. Gogol, Al. Pușkin, Jules Mary, Leon Allard ș.a.), cât și creații ale scriitorilor români:

Al. Macedonski semnează Odă închinată armatei ro‑mâne (nr. 178/1877) și Baladă ( nr. 214/1877), I. Slavici, nuvelele O viață pierdută (nr. 21/1877) și Budulea Taichii (nr. 148/1880); din Convorbiri literare sunt reproduse poezii de M. Eminescu, proză de Iacob Negruzzi (Foi căzute, nr. 33/1877), I. Creangă (Povestea lui Harap‑Alb, nr. 181/ 1877; Popa Duhu, nr. 249/1881), schimbul de scrisori dintre I. Ghica și V. Alecsandri (nr. 95/1880), articolele Beția de cuvinte în „Revista contimporană” (nr. 200/1878) și Lite‑ratura română și străinătatea (nr. 18/1882). În paginile ga‑zetei semnează cronici literare T. Maiorescu, M. Eminescu, I. Slavici, I.L. Caragiale, Al. Vlahuță și N. Iorga, iar D. Rocco și N. Popa publică diverse cronici dramatice și artistice.

Primele dificultățiEminescu ajunge să scrie și să corecteze, în perioada

vacanțelor de vară, aproape tot ziarul. Însemnări despre această perioadă găsim la Vlahuță: „El era pe atunci re‑dactor la ziarul Timpul. Conștiincios și muncitor peste măsură, de multe ori, Eminescu ducea singur greutățile gazetei. Câte nopți petrecute cu condeiul în mână! Ș‑a doua zi, palid, nepieptănat, plin de cerneală pe degete, c‑un teanc mare de foi scrise intra în tipografie, unde rânduia materia, redacta informații, făcea corecturi, și numai sara,


RESTITUIRI8 |

când gazeta începea să se vânture la roată, atunci își aducea aminte că e trudit și n‑a mâncat nimic în ziua aceea… Când veneau căldurile nesuferite ale verii, pa‑tronii de la Timpul plecau toți pe la băi, Eminescu stetea neclintit în București, mistuindu‑se și luptând până la jertfă pentru onoarea și triumful altora, soldat credincios și nefericit” („Amintiri despre Eminescu”, Revista nouă, 15 iulie 1889).

Orientarea pe care Eminescu o imprimă Timpului, de critică severă a stării de lucruri din țară, va trezi ne‑mulțumirea conservatorilor, care îl vor înlocui pe poet din funcția de redactor‑șef. Pe de altă parte, indepen‑dența editorială a gazetei va genera scăderea contribu‑țiilor financiare pe care Timpul le primea din partea șefilor grupării conservatoare. Ziarul întâmpină dificul‑tăți de ordin financiar, Caragiale și Slavici pleacă din redacție, din cauza presiunilor exercitate asupra lor, iar Eminescu se vede în situația de a scrie singur întreaga gazetă: „Eu rămân cel mai amăgit în afacere, căci am lu‑crat din convingere și cu speranța în consolidarea idei‑lor mele și un mai bun viitor. Dar nu mai merge… Simt că nu mai pot…, mi‑ar trebui un lung repaus… Și cu toate acestea, ca lucrătorii cei de rând din fabrici, un aseme‑nea repaus nu‑l pot avea nicăieri și la nimeni. Sunt stri‑vit, nu mă regăsesc și nu mă mai recunosc. Aștept tele‑gramele Havas, ca să scriu, iar scriu de meserie, scrie‑mi‑ar numele pe mormânt și n‑aș mai fi ajuns să trăiesc” (apud G. Călinescu, Viața lui Mihai Eminescu). Într‑o scrisoare din 12 august 1882 adresată Veronicăi Micle, poetul își mărturisea dezamăgirea: „Draga mea copilă – tu trebuie să‑ți închipuiești astăzi sub figura mea un om foarte obosit, de vreme ce sunt singur la negustoria asta de principii și peste aceasta bolnav care ar avea nevoie de cel puțin șase luni de repaus pentru a‑și veni în fire. Ei bine, de șase ani aproape o duc într‑o muncă zădar‑nică, de șase ani mă zbat ca‑ntr‑un cerc vicios în cercul acesta care, cu toate astea, e singurul adevărat, de șase ani n‑am liniște, n‑am repaosul senin de care aș avea atâta trebuință pentru ca să mai pot lucra și altceva decât politică. Quelle vie, mon Dieu, quelle vie!” (Dulcea mea Doamnă/Eminul meu iubit, Editura Polirom, 2000, p. 177).

După înlocuirea lui din funcția de redactor‑șef cu I.A. Cantacuzino, în februarie 1878, Eminescu continuă

să scrie la Timpul până în februarie 1883, când demisio‑nează, motivându‑și gestul prin faptul că nu fusese con‑sultat la numirea în redacție a lui N. Basarabescu. După plecarea lui Eminescu, la conducerea Timpului este nu‑mit Mihail Paleologu. În urma fuzionării Partidului Conservator cu Partidul Liberal‑Sincer, sub numele Partidul Liberal‑Conservator, Timpul fuzionează cu Binele public, iar în locul lor apare România. Organ al Partidului Liberal‑Conservator. La 13 noiembrie 1889, Timpul reapare, iar la 14 decembrie 1900 fuzionează cu Constituționalul, în locul lor apărând Conservatorul, ziar cotidian. Ultima serie (1923‑1924), aflată sub influența lui Al. Marghiloman, îl are ca redactor‑șef pe I. Joldea Rădulescu (I. Hangiu, Dicționar al presei literare româ‑nești. 1790‑1982, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987, pp. 335‑336).

Timpuri noiÎncercarea de resuscitare a gazetei de după Primul

Război Mondial nu are sorți de izbândă, Timpul fiind editat vreme de câteva luni, dar fără strălucirea și ecoul din epoca Eminescu‑Slavici‑Caragiale. Construind un arc peste timp, gazeta este reeditată, începând cu 13 ianua‑rie 1990, la Iași, ca hebdomadar, urmând ca ulterior să‑și reducă numărul de apariții la două (ianuarie‑mai 1993), respectiv la o apariție pe lună (din august 1993). Noul Timp îi avea la conducere pe Cassian Maria Spiridon (redactor‑șef), Dorin Popa (redactor‑șef adjunct) și Nicolae Panaite (secretar general de redacție). Începând cu numărul 3‑4/1991, Timpul renunță la subtitlul Tribună a democrației și libertății, acesta fiind înlocuit cu Revistă de cultură.

Din 1993, direcția literar‑artistică a Timpului este asu‑mată de Liviu Antonesei. Noua conducere își propune înscrierea în albia tradiției, prin repunerea în circulație a valorilor înfierate de dictatură. Revista tipărește în pa‑ginile sale texte eminesciene, versuri de Leonida Lari, Gellu Dorian, Liviu Ioan Stoiciu, Dan Laurențiu ș.a., iar un număr din 2000 îi este dedicat integral lui Eminescu.

După mai bine de 20 de ani, în numărul din ianua‑rie 2014 al Timpului, Liviu Antonesei anunța retrage‑rea de la conducerea publicației și încredințarea direc‑țiunii ziarului lui Daniel Șandru. Din echipa condusă de noul director al revistei fac parte George Bondor (redactor‑șef), Gabriel Cheșcu (redactor‑șef adjunct), iar colegiul de redacție îi cuprinde pe Ștefan Afloroaei, Al. Călinescu, Daniel Condurache, Liviu Leonte, Dan Petrescu și Alexandru Zub.

Cu o istorie de 140 de ani, care nu numai că îl înno‑bilează, dar îl și obligă, Timpul continuă să fie o publi‑cație a timpurilor sale, cultivând atitudinea critică a înaintașilor față de realitățile românești, reinventându‑se cu fiecare apariție, suscitând polemici, inițiind și susți‑nând campanii culturale de anvergură, reușind să fie una dintre cele mai active reviste de cultură de la noi.

Iar istoria continuă…


POLIS10 |

România șiAnul acesta se împlinesc

150 de ani de la sosirea lui Carol de Hohenzollern și

înscăunarea sa ca principe al României și 135 de ani de când acesta a fost încoronat rege, România fiind ridicată la rangul de monarhie, statut pe care îl va avea timp de 66 de ani. Ar putea părea puțin, la scara istoriei, dar înseamnă mult la scara istoriei României moderne, pentru că sunt anii în care țara noastră a optat pentru apartenența la marea familie a Europei Occidentale, traversând, la fel ca aceasta, atât democratizarea, cât și derapajul totalitar al anilor ’30. Sub conducerea lui Carol I, România a obținut independența și a ajuns monarhie (1881). Ca monarhie, și‑a adunat românii între aceleași granițe (1918), a pierdut o parte dintre teritorii (1940), le‑a recâștigat (1944), a trecut de partea învingătorilor (1944), pierzând însă, din nou, teritorii, pentru ca apoi Monarhia să devină o realitate falsificată și maculată de istoriografia comunistă.

Căderea comunismului din România nu a însemnat și plecarea comuniștilor de la putere, astfel că, în 1990, când a revenit pentru prima dată în România, Regele Mihai a fost întors din drum și expulzat. În 1992, va reveni și va fi ovaționat de peste un milion de români,

motiv pentru care, la următoarea venire în țară, în 1994, nu a mai fost lăsat să coboare din avion. Regimul Iliescu arăta țării că Monarhia nu va mai fi permisă în România. Timpul a trecut și opțiunea României pentru Europa Occidentală a schimbat și comportamentul moștenitorilor puterii comuniste. Guvernarea instaurată după 1996 i‑a redat cetățenia română Regelui Mihai I și a permis reabilitarea Monarhiei, fenomen la care a aderat mai târziu însuși autorul izgonirii Regelui, Ion Iliescu. Așa a fost posibil ca, după 2000, Regele să apară cu Iliescu & Co. la masă, iar în decembrie 2011 să țină un discurs în fața Parlamentului.

Începând cu 10 mai 2011, dând curs vechii dorințe a Regelui Ferdinand I de a conferi un caracter național și independent Casei Regale,

Regele Mihai I a anunțat renunțarea la legăturile dinastice cu Casa Princiară de Hohenzollern‑Sigmaringen. Din acel moment, vorbim despre „Casa Regală a României”.

Crizele republicii aduc periodic în atenție tema posibilității revenirii la monarhie. Nu avem un studiu recent care să măsoare nivelul actual al preferinței românilor pentru monarhie. Un studiu al IMAS de la începutul lui 2012 îl clasa pe Regele Mihai I în topul încrederii, cu 36,6%, peste toți liderii politici de atunci. În 2013, un studiu realizat de INSCOP arăta că 17,7% dintre români optau pentru monarhie constituțională. Într‑o societate în care Monarhia a fost demonizată peste o jumătate de secol, iar reabilitarea s‑a făcut târziu, acestea sunt procente serioase.

Chiar dacă România a parcurs 69 de ani de republică (depășind cu puțin perioada de monarhie, dar nu și pe cea a prezenței Casei Regale – 81 de ani), tema Monarhiei încă se menține într‑un segment destul de important al populației. Apar, în acest context, o serie de întrebări. Ce înseamnă astăzi Monarhia pentru România? Ce loc îi rezervă societatea românească în proiecțiile sale? Este posibilă revenirea la Monarhie după 69 de ani de republică? Ar rezolva ea bolile democrației românești?

Pagini coordonate de Sorin Bocancea


| 11POLIS

MonarhiaAlexandru Muraru

Reinstituționalizarea Familiei Regale și „noua monarhie”

Există astăzi un fenomen incontestabil al redesco‑peririi Coroanei de către români pe care societa‑tea în ansamblul său îl trăiește de un sfert de secol.

La scara istoriei, acest proces este încă la început, iar consolidarea sa nu trebuie privită în termenii unei curse sau ai unei competiții politice. Instituțiile, politicienii, elitele și comunitățile au contribuit și contribuie, în mă‑suri diferite, la această realitate, la acest proces de reașe‑zare a valorilor și a unei construcții statale și identitare. Regalitatea oferă astăzi perspectiva unui „altfel”, unui „alt‑ceva”, care se situează deasupra alternativelor politice sau a sistemelor de guvernare. Practic, așa arată perioada tranzitorie către reinstituționalizarea Familiei Regale a României. Reașezarea sa în locul istoric. Trecerea de la statutul de casă regală nedomnitoare la o altă etapă. So‑cietatea de astăzi percepe Familia Regală ca pe un actor distinct, care a reușit să‑și câștige un rol care nu i s‑a dat ușor, care a reușit să se facă utilă într‑un regim republi‑can, care a reușit, în definitiv, să convingă că toate fobiile anilor ’90 despre regalitate și dinastia românească erau roadele propagandei comuniste și ale celei postcomu‑niste. Românii au putut vedea, începând cu 1997 și mai ales cu 2001, că valorile pe care le promovează regalita‑tea nu sunt opuse României, ci complementare dezvoltării societății și democrației.

„Noua monarhie” nu trebuie privită doar ca o sim‑plă alternativă la republică. Acest lucru este cunoscut: Coroana transformă societatea, o personalizează, o meta‑morfozează aproape în integralitate, oferindu‑i un exem‑plu personal de leadership care se multiplică în comu‑nități, în vaste domenii, până la nivelul cel mai de jos.

Fenomenul reinstituționalizării Familiei Regale supra‑pune două realități, una în care sistemul politic s‑a con‑struit peste instituțiile ieșite din comunism și apoi din tranziție, și o alta, a unui chip nou, care aduce imaginea instituționalizată a unei Românii nevirusate de anii tota‑litarismului, singura legătură neîntreruptă cu perioada interbelică și cu istoria democrației parlamentare româ‑nești de dinainte de război.

Reinstituționalizarea Familiei Regale nu este un fe‑nomen unic în regiune, dar dimensiunea, anduranța, complexitatea, întinderea în timp fac din România un model singular în Uniunea Europeană. Din rândul sta‑telor foste comuniste, Bulgaria, Serbia, Muntenegru au trecut sau trec prin același fenomen, dar aici, unde pro‑centul opțiunii pentru monarhie face ca aceasta să fie o alternativă pentru sistemul politic, este evident că asis‑tăm la un proces societal și politic de anvergură. Românii nu mai privesc astăzi Familia Regală așa cum au făcut‑o în anii ’90, ca pe un actor aflat într‑o infinită bătălie pentru recunoaștere și legitimare, ci o încadrează între institu‑țiile care contribuie la identitatea națională și la un feno‑men unic de diplomație publică cu instrumente simbo‑lice, politice, civice, culturale, istorice, sociale etc.

InstituțiileRelația dintre Familia Regală și instituțiile românești

a depășit mult perioada „războiului rece” al tranziției autohtone de la comunism la democrație, iar după anul 2001, aceasta a devenit mai mult decât funcțională. Familia Regală a avut un rol activ în perioada procesului


POLIS12 |

de pre‑ și postaderare a României la Uniunea Europeană, un membru al acesteia, în persoana Principelui Radu, deținând vreme de șapte ani o poziție de reprezentare pe care statul român nu a mai avut‑o nici înainte, nici după acel interval (2002‑2008). Conexiunile Familiei Regale cu instituțiile românești sunt astăzi atât de nu‑meroase și de implicite, încât invitarea unui membru al său la ceremonia de investire a Președintelui Româ‑niei sau la alte momente statale este aproape un lucru firesc. Ceremonia solemnă anuală de la Peleș a între‑gului corp diplomatic acreditat la București la invitația Familiei Regale este un eveniment ce nu are nevoie de multe explicații suplimentare. Administrația Preziden‑țială, Parlamentul, Guvernul, ministerele, autoritățile locale, reprezentanțele diplomatice – toate acestea par‑ticipă și investesc legitimitate în acest proces, într‑un efort continuu de a crea punți pentru diverse proiecte sau momente instituționale în care Familia Regală aduce prestigiu, credibilitate, performanță, leadership, va‑lori unice și apartenență la un trecut pe care nici un alt vehicul instituțional nu îl deține. Necontenitul pro‑ces de lobby pe care Familia Regală îl face prin zecile de vizite anuale în străinătate și contactele instituțio‑nale subliniază dimensiunea acestui proces de insti‑tuționalizare.

Politicienii

Clivajul politic al anilor ’90 a făcut ca această relație generalizată dintre oamenii politici și Familia Regală să fie amânată mai bine de un deceniu. Când Familia Regală a revenit definitiv în țară, mulți dintre detrac‑torii Casei Regale au înțeles, în sfârșit, că ei nu se luptau cu Regele Mihai sau cu Principesa Moștenitoare, ci cu propria neputință de a vedea și de a construi România proiectată ca o națiune europeană, mândră, stabilă și prosperă. Astăzi, nu există grupare politică fără susți‑nători ai Casei Regale în interiorul său, ceea ce face ca un proces de „jos” în „sus” în ierarhiile politice să fie un fenomen în plină desfășurare. Oamenii politici nu își declară uneori simpatiile directe pentru Familia Regală și monarhie, contribuind involuntar la o „spirală a tă‑cerii”, ceea ce duce la evenimente și mai neașteptate. Discursul Regelui Mihai din octombrie 2011, în cadrul ședinței solemne în fața Camerelor Reunite ale Parla‑mentului, declararea prin lege a zilei de 10 Mai drept sărbătoare națională (atenție! „națională”, nu doar „le‑gală”, deci România are două zile naționale în mod ofi‑cial) și foarte probabila modificare a stemei naționale prin adăugarea Coroanei pe capul acvilei sunt tocmai consecințe politice instituționale născute din relația di‑rectă a Familiei Regale cu oamenii politici. O Constituție cu o republică parlamentară va da o forță și mai mare oamenilor politici și va muta centrul relației într‑o zonă foarte politică.

Societatea și eliteleÎn primul deceniu postcomunist, intelectualii publici

au grăbit ascensiunea temei monarhice. Acest fenomen s‑a modificat în timp nu pentru că Familia Regală nu ar mai avea susținere astăzi, dimpotrivă, ci pentru că prezența ei s‑a mutat în centrul societății, iar elitele nu au mai jucat rolul de actori principali. Legitimitatea Familiei Regale a intrat de suficientă vreme pe un drum al instituționa‑lizării și natura unui alt timp istoric a deplasat regalitatea din zona unei opțiuni care era poate instrumentalizată și utilizată pe drumul aproape fără întoarcere al unei con‑strucții identitare și politice fără precedent într‑o repu‑blică din UE. Drumul Familiei Regale către centrul socie‑tății a selectat indirect opțiunile politice, iar elitele sunt astăzi, prin discursul public și prin prezența lor în dezbate‑rea cotidiană, purtate către acest proces de reinstituționa‑lizare. Anii care vin vor evidenția rolul elitelor, pentru că „noua monarhie”, ca o construcție a regalității cu multe sensuri și acțiuni peste o familie nedomnitoare, va avea menirea să fie explicată, tradusă societății de intelectuali. Cu siguranță că tinerii vor juca aici un rol esențial; uni‑versitățile, noua elită culturală vor fi nevoite să dezbată, să problematizeze și să aducă elitele în arena societății.

ComunitățileRelația dintre Familia Regală și comunitățile locale

sau cele socioprofesionale este astăzi o performanță pe care nici un alt actor instituțional nu o poate concura. Liderii locali, elitele locale, membrii comunităților socio‑profesionale au nevoie astăzi mai mult decât de fonduri sau de sprijin logistic ori birocratic. Au nevoie de o insti‑tuție care să îi legitimeze ca actori primordiali la dezvol‑tarea României, la înrădăcinarea valorilor și principiilor sănătoase și autentice, să creeze punți cu alte comunități, să le ofere instrumente simbolice care să pună oamenii împreună și să dea personalitate într‑un proces complex de redescoperire a spiritului comunitar, a solidarității civice. Această legătură cu comunitățile locale – ca o tra‑diție a perioadei monarhiei constituționale, a simbolului Coroanei de a uni românii, breslele, asocierile de orice fel, într‑un efort de a naște microcomunități care să ac‑ționeze prin puterea exemplului – a adus Familia Regală în prim‑planul centrului și al provinciei. Patronajele re‑gale, decorările, galele, evenimentele caritabile, culturale, sportive și memoriale, eticheta furnizorilor regali, iniția‑tivele civice, festivitățile ceremoniale și multe altele au modificat ireversibil în bine percepția românilor asupra puterii Familiei Regale.

„Noua monarhie” este o redescoperire a regalității de către români care aduce Familia Regală în centrul socie‑tății, depășind granițele instituționale. Recunoașterea meritelor regalității, utilitatea sa dovedită cotidian și pre‑zența sa publică impresionantă fac România mai predic‑tibilă, mai onestă și mai valoroasă și salvează, cred, fără să vrea neapărat asta, performanța clasei politice și mai ales încrederea românilor în instituții și democrație.


| 13POLIS

Cred că orice discuție despre ideea restaurării mo‑narhiei în România, inclusiv pledoariile în favoa‑rea sau împotriva acestei soluții, trebuie să țină

cont de contextul mai larg al tranziției postcomuniste. Au existat, cred, trei momente în care elitele politice ar fi putut chema cetățenii să se pronunțe prin referendum.

La începutul anului 1990, o astfel de măsură ar fi ob‑ținut sprijinul unei părți importante din opoziția demo‑cratică, dar nu în orice condiții. Ni‑l putem imagina, cred, pe Corneliu Coposu denunțând o astfel de inițiativă și argumentând că, în acel moment, românii nu puteau lua o decizie informată, că era vorba doar despre o încercare a urmașilor fostului PCR de a‑și consolida puterea. Un referendum în acel moment ar fi dus, desigur, la un scor zdrobitor în favoarea republicii, însă nu ar fi dus la eli‑minarea de pe agendă a soluției monarhice.

Sfârșitul anului 1991 ar fi fost, cred, un alt moment favorabil. La acea vreme, au existat voci care susțineau că un referendum pentru forma de guvernământ ar fi trebuit (și ar fi putut) să preceadă votul asupra proiec‑tului de constituție. Un vot favorabil monarhiei ar fi re‑prezentat o invalidare implicită a eforturilor parlamen‑tului ales în 1990 și ar fi determinat convocarea unei noi adunări constituante. Și în acest caz însă, procesul s‑ar fi putut dezvolta doar într‑un cadru politic propice: dacă anii 1990‑1991 ar fi fost cu adevărat o perioadă de renaș‑tere a societății civile românești, dacă ei ar fi marcat nașterea unei dezbateri raționale și decente. Desigur, știm că nu a fost așa.

În fine, ne putem imagina că guvernarea dominată de Convenția Democratică ar fi adoptat o asemenea iniția‑tivă la sfârșitul lui 1996, făcând abstracție de prevede‑rea constituțională potrivit căreia stipulările referitoare la forma de guvernământ nu pot fi modificate. Ar fi fost nevoie de un larg consens public în favoarea unei ase‑menea consultări, pentru a nu se ajunge la acuzația că învingătorii încearcă să schimbe ordinea constituțională după propria voință. Se știe, acest consens nu a existat, iar Convenția Democratică nu a îndrăznit să aducă tema pe agenda publică.

Cred că instituția șefului de stat este importantă în orice regim aflat în tranziție, dar nu trebuie să îi atribuim un potențial cauzal exagerat. La noi, opțiunea pentru monarhie ar fi reprezentat, cel puțin în prima fază, un re‑zultat al proceselor politice din perioada de tranziție, nu un factor care să le modeleze. Dincolo de controversele

teoretice numeroase și interesante, literatura tranziției democratice pune accentul pe interacțiunile dintre actori, pe modul în care interesele și deciziile lor definesc trasee ale schimbării. Un monarh constituțional nu poate fi însă un jucător: el trebuie să îndeplinească rolul de arbitru.

Din multe motive, experiența tranziției democratice spaniole din a doua jumătate a anilor ’70 are o relevanță limitată pentru România. Regele Juan Carlos și‑a exerci‑tat influența pe întreaga perioadă a procesului, dar rolul său a fost determinant mai ales în faza preliminară, în care se proiecta deschiderea sistemului către competiția politică și electorală. În aceste condiții, monarhul a re‑prezentat un reper pe care toți actorii tranziției au fost ne‑voiți să‑l accepte, cu mai mult sau mai puțin entuziasm. Pe de altă parte, revenirea pe tron a Regelui Mihai nu s‑ar fi putut produce decât în urma unui proces de consultare publică, prin care s‑ar fi creat tabere pro sau contra restau‑rării monarhiei, iar contestarea instituției și a persoanei monarhului ar fi continuat și după eventuala restaurație.

De aceea cred că argumentul potrivit căruia regele și instituția monarhică ar fi reprezentat un punct de echi‑libru și consens nu este prea convingător, cel puțin pen‑tru etapele inițiale ale tranziției românești. Desigur că, în timp, s‑ar fi putut ajunge la o acceptare mai largă, iar monarhul ar fi putut începe să joace rolul de mediator și unificator. În fazele timpurii ale tranziției însă, deci‑sive ar fi rămas ciocnirile de interese între actori, într‑un cadru constituțional și legal fragil, pe fondul unei culturi politice modelate de regimul comunist.

Există apoi ideea că restaurarea monarhiei ar fi însem‑nat o ruptură mai clară cu trecutul comunist. Se observă că raționamentul merge în direcția opusă „analogiei spa‑niole”, dat fiind rolul jucat de Regele Juan Carlos, acela de punte între trecutul franchist și viitorul democratic. Problema rupturii de moștenirea comunistă este însă una dificilă în toate țările est‑europene, iar în România nu s‑a făcut simțită o voință politică impresionantă în această direcție. Fără a minimaliza în vreun fel importanța ges‑turilor simbolice, cred că despărțirea trebuie să se reali‑zeze în primul rând prin politici publice adecvate, care să permită dezvoltarea societății libere. Monarhia nu ar fi fost un obstacol, dar supraestimarea rolului pe care l‑ar fi putut juca nu este indicată.

Apropiat de argumentul de mai sus este cel care idea‑lizează în mod inoportun trecutul precomunist. Monar‑hia a avut merite indiscutabile în trecut, dar nu este cazul

Lucian Dîrdală

Monarhia – despre argumente și probabilități


POLIS14 |

să îi atribuim toate realizările națiunii noastre, după cum nu trebuie să greșim nici în cealaltă direcție, făcând‑o responsabilă de toate eșecurile și neîmplinirile. Ar fi bine să redescoperim România de altădată, să revedem – pe cât este posibil – contribuțiile tuturor actorilor societali. Uneori, argumentele promonarhiste exagerează rolul instituțiilor statului în dinamica societății. La fel se în‑tâmplă și cu rolul marilor personalități, inclusiv al regi‑lor României. O mare parte din moștenirea valoroasă a acelor epoci este creația unor oameni prea puțin influ‑ențați de puterile zilei. Uneori, pare să se ajungă la o deferență prea mare față de stat și față de politic în efor‑turile de revalorizare a trecutului.

Evident că în discursul favorabil restaurării monar‑hiei se regăsesc numeroase elemente pe care le‑am aso‑cia gândirii conservatoare. Atașamentul față de tradiție este, de altfel, o sursă importantă a preferinței pentru monarhie. Este normal ca un conservator să accentueze rolul important al instituțiilor în păstrarea valorilor co‑munității. În același timp, ar fi de așteptat ca un astfel de conservator să poată explica în ce condiții este posi‑bil și ce alte consecințe ar putea avea ansamblul de re‑forme pe care le‑ar presupune schimbarea formei de guvernământ.

În primii ani postrevoluționari am început edificarea unor instituții care oglindesc, până la urmă, meritele și defectele societății noastre. Acum, fereastra reformelor de anvergură pare aproape închisă, iar noi ne consumăm

energiile politice încercând – de cele mai multe ori, fără succes – să ameliorăm procesele guvernamentale din diverse arii de politică publică. Treptat, am început să includem pe agenda dezbaterii și teme mai noi, ale căror origini sunt adesea occidentale. Nu e vorba aici doar despre efectele integrării europene, ci și despre noile proiecte de extindere a drepturilor, de emancipare a celor discriminați, marginalizați sau privați pe nedrept de re‑cunoaștere. Societatea românească nu pare pregătită pentru repunerea în discuție a fundamentelor ordinii politice postcomuniste, deși insatisfacția față de perfor‑manțele sistemului este evidentă. Nu îmi pot imagina revenirea la monarhie altfel decât pe fondul unei crize majore, care să ducă la delegitimarea totală a sistemului și la apariția unui nou moment constituțional.

O eventuală revenire la monarhie nu ar mai repre‑zenta astăzi o schimbare de sistem, cum probabil că ar fi fost cazul în 1990, 1992 sau 1996. Ar fi vorba despre o transformare în cadrul sistemului democratic – posi‑bilă, dar improbabilă. În politică însă, cetățeanul poate gândi și spera dincolo de orizontul probabilităților. Op‑țiunea pentru forma de guvernământ este, pentru mulți români, o modalitate de participare expresivă. Partiza‑nii revenirii la monarhie exprimă valori care merită res‑pectate. Aceeași considerație trebuie acordată celor care, deși admit că proiectul politic al restaurației monarhice nu are șanse de succes, pun în cauză modul în care s‑a ales menținerea formei republicane, după 1989.


| 15POLIS

Istoria politică românească este inseparabilă de prin‑cipiul monarhic. Domnitorilor valahi și moldoveni Biserica, în persoana mitropolitului, le acorda unge‑

rea divină, iar, la rândul lor, aceștia înzestrau Biserica cu danii generoase de moșii și lăcașuri de închinare. Până și domnitorii fanarioți, simpli administratori ai sultanu‑lui otoman în provinciile dunărene, nu veneau în Țările Române fără ungerea patriarhului Constantinopolului. În aceeași tradiție au fost primiți și Hohenzollernii, care nu aveau nici un fel de legături de sânge cu familiile domnești și boierești din România. Ceea ce a contat în pri‑mul rând pentru oame‑nii politici care l‑au adus la București pe Carol I a fost conserva‑rea principiului monar‑hic și chiar întărirea lui prin redactarea Con‑stituției din 1866.

Devenit monarh constituțional, cu titlu de domnitor, apoi de rege (1881), Carol I a ur‑mărit de‑a lungul dom‑niei sale (1866‑1914) să consolideze și să per‑manentizeze dinastia prin ridicarea ei la ran‑gul de Coroană regală, simbolul suveranității pure, în care suverani‑tatea monarhiei se confundă cu cea a statului. Câștigarea independenței României în 1877‑1878 față de Imperiul Otoman, cel mai politic act al domniei lui Carol I, a vizat în primul rând suveranitatea monarhiei, fără de care dinastia și, implicit, stabilitatea politică a României nu puteau fi garantate. Nu întâmplător, coroana regală de oțel a Hohenzollernilor din România a fost fabricată din țeava unui tun otoman capturat la Plevna și, la fel, tot cu o profundă semnificație, trupul neînsuflețit al regelui

Carol I a fost așezat, în drumul dinspre castelul Peleș spre gara din Sinaia, pe afetul unui tun flancat de două steaguri zdrențuite în timpul luării Plevnei de către ar‑mata română.

În aceeași notă istorică, de acumulare a suveranității, Ferdinand I, succesorul regelui Carol I, a fost încoronat la Alba Iulia în 1922, ca rege al tuturor românilor – din nou, un act politic, cel mai important din timpul dom‑niei lui. Marea Unire din 1918 a completat suveranita‑

tea câștigată de Carol I după obținerea indepen‑denței prin întregirea teritorială a României. Ambele domnii au fost preocupate în mod spe‑cial de legitimitatea politică a monarhiei: independență, unire, adică suveranitate.

Dacă Ferdinand I, spre deosebire de Carol I, a introdus re‑forme sociale și demo‑cratice (reforma agrară, votul universal), depă‑șind astfel sfera de in‑teres a monarhiei pen‑tru suveranitate, aceasta s‑a datorat în primul rând condițiilor impuse de Marele Război din 1914‑1918, care a bulver‑sat structurile sociale și politice ale tuturor

statelor europene. (Totuși, dacă ne referim la reforma agrară din 1921, de o mare complexitate, desfășurată pe parcursul câtorva ani, situația economică a țărănimii nu s‑a îmbunătățit considerabil.) Este adevărat că România a evoluat enorm sub raport constituțional, politic, eco‑nomic și cultural în perioada 1866‑1927. Dar în privința celei mai arzătoare și mai presante chestiuni sociale, cea țărănească, eforturile și progresele nu au fost însemnate. Monarhia nu și‑a propus să influențeze societatea decât

Un singur tron și două suveranități: monarhia constituționalăPetre‑Emil Juverdeanu


POLIS16 |

în măsura în care implicarea socială i‑ar fi oferit noi câș‑tiguri în planul suveranității, ceea ce, evident, în ches‑tiunea țărănească nu a fost niciodată cazul. În această privință, mai degrabă domnitorul Cuza a intrat în con‑știința colectivă țărănească drept un mare reformator, decât Hohenzollernii.

Aceste succinte observații ne conduc la o chestiune mai puțin discutată, dar care merită analizată fie și su‑mar. Monarhia constituțională europeană a fost accep‑tată de la bun început ca o formă hibridă de guvernare, un compromis între două suveranități (coroane) irecon‑ciliabile: suveranitatea națiunii – tezaurizată în instituții parlamentare devenite mai târziu democratice, alese de cetățenii cu drept de vot – și suveranitatea lui Dumnezeu, întrupată de unsul său, monarhul. Cele două, deși au încetat de mult să se conteste violent sub formă de re‑voluții (nici nu mai este cazul în prezent, întrucât demo‑crația a triumfat în Europa), se află încă într‑o perma‑nentă competiție pentru transfer de putere, mereu dinspre monarh spre popor. Este suficient să observăm numai în cazul Marii Britanii, model prin excelență al monarhiei constituționale rezultate în urma Glorioasei Revoluții de la 1688 (deși ideea unei limitări nedivine, inițial de natură aristocratică, a puterii divine regale co‑boară până la 1215, când a fost redactată Magna Carta Libertatum), că monarhii constituționali au avut respon‑sabilități politice tot mai reduse, pe măsură ce spiritul republican, ajuns pe valul democratizării până la porțile palatelor regale, s‑a consolidat, astfel că regina Victoria, de exemplu, a încarnat cu mai multă vigoare spiritul monarhic decât Elisabeta a II‑a.

Desigur, ne putem întreba de ce Marea Britanie a reușit performanța să păstreze cu succes monarhia con‑stituțională mai bine de trei secole. Cred că explicația ține în primul rând de crearea imperiului colonial, care nu a fost o inițiativă a poporului, ci a monarhiei. Pierde‑rea coloniilor după 1947 a fost înlocuită cu o formă origi‑nală de imperiu, Commonwealth realms, peste care mo‑narhul britanic este încă suveran. În schimb societatea, odată democratizată, a devenit tot mai critică în privința trecutului colonial al Marii Britanii. Desigur, ar fi nepo‑trivit să presupunem că monarhia franceză a secolului al XVIII‑lea s‑a prăbușit doar din cauza unui singur fac‑tor istoric, dar nu putem să nu observăm că ea a intrat în epoca revoluției la puțin timp după pierderea coloni‑ilor din Canada și India.

În privința erodării principiului monarhic în favoa‑rea celui republican, nici România nu a făcut excepție de la acest curs european: regele Carol I a avut mult mai multă putere politică la dispoziție față de succesorul său, Ferdinand I, și acest lucru poate fi constatat din felul în care acesta, de exemplu, a impus rotativa guver‑namentală. Dincolo de explicațiile pendinte de tempe‑ramentul celor doi regi ai României sau de personalita‑tea prim‑miniștrilor care le‑au asigurat guvernarea („Regele domnește, dar nu guvernează!”), este indubita‑bilă diluarea puterii monarhice românești. Faptul că

după 1938 monarhia a derapat spre un regim autoritar nu trebuie să ne mire. În primul rând, cadrul general european nu mai era unul democratic, iar în al doilea rând, regimul de dictatură regală impus de Carol al II‑lea prin asumarea întregii puteri executive odată cu adop‑tarea Constituției din 1938 (regimul carlist) nu a fost făcută în spiritul tradițional al monarhilor constituțio‑nali europeni, ci mai degrabă după modelul conducăto‑rilor mișcărilor politice totalitare, care conduceau mul‑țimile prin charisma personală și printr‑un intens aparat propagandistic.

Monarhia românească, în ascensiunea sa istorică spre suveranitate, a urcat așadar două trepte necesare – independența (Carol I) și unirea (Ferdinand I) – și, la fel, a părăsit tronul României coborând aceleași două trepte – pierderile teritoriale din anul 1940, deci desfa‑cerea unirii (Carol al II‑lea) și pierderea independenței după ocupația sovietică începând cu 1944, deci pierde‑rea suveranității (Mihai I).

Suntem republicani de aproape 70 de ani. În cea mai mare parte a acestei perioade nu am fost o republică suverană, oricât ne‑am lăudat că suntem și că facem po‑litică mondială (crearea în 1974 a funcției prezidențiale a fost mai degrabă începutul cultului personalității lui Ceaușescu, și nu semnalul unei reale independențe față de Uniunea Sovietică). După 1989, nici un fel de dez‑batere națională nu a avut loc referitor la cum și de ce ne‑am trezit republică după secole de formă de guver‑nare monarhică, deși era ocazia potrivită să redeve‑nim monarhie. Am rămas republică în continuare și așa am fost acceptați în 2007 ca stat membru al Uniunii Europene. Integrarea în Europa și faptul că România este unul dintre susținătorii integrării politice a conti‑nentului spre o viitoare republică federală, Statele Unite ale Europei, determină, de această dată de bunăvoie, o re‑nunțare la suveranitatea națională. Revenirea României la monarhie în aceste condiții ar fi tardivă și greu de susținut (too little, too late), cu atât mai mult cu cât încă nu avem o dezbatere națională pe tema republică versus monarhie. Ce să mai vorbim despre memoria istorică grav afectată de mistificările ideologice comuniste?!

În Europa există o mare monarhie constituțională (Marea Britanie), care refuză constant orice viitoare adâncire a integrării politice europene, și câteva monar‑hii constituționale minore (Norvegia, Suedia, Danemarca, Olanda, Belgia, Spania) care acceptă pierderea suvera‑nității în favoarea Bruxelles‑ului. Europenizarea și, la o scară macroistorică, globalizarea sunt proiecte republi‑cane, care avantajează mai degrabă republicile, pentru că acestea suportă mai ușor știrbirea propriilor suvera‑nități decât monarhiile. Marea republică americană se află în avangarda acestui fenomen, urmată îndeaproape de Uniunea Europeană. Într‑o lume globalizată, monar‑hiile pierd tot mai mult sensul care le‑a generat: suve‑ranitatea pură. Și atunci, cât de realistă și cât de prag‑matică mai rămâne alternativa monarhică pentru o țară ca România?


| 17FOCUS

Prin gaura improvizată a peretelui

În epoca marilor răscumpărări violente ale rănilor de pe urma ceaușimii, a strigătelor de revoltă la adresa unui dictator mutilant, volumul Și eu am trăit în comunism (apărut la Editura Humanitas, la finele anului 2015) apare ca un exercițiu de vindecare temperat și atașant, ce se ferește de percutanța

revendicărilor tardive. Astfel, inițiativa editorului Ioana Pârvulescu nu inaugurează un discurs ideologic ori o (altă) încercare de depistare a țapilor ispășitori, ci o reconstituire din firimituri a unei panorame istorice, privite din intimitatea propriei perspective, pentru că, așa cum ni se precizează încă de la începutul volumului, „Forma în care ne trăim istoria este cotidianul”.

Cei 95 de autori care au contribuit la realizarea acestui volum (din care îi putem aminti pe Andrei Cornea, Andrei Pleșu, Antoaneta Ralian,

Mircea Cărtărescu, Gabriel Liiceanu, Ioana Bot, Victor Rebengiuc) marchează traseul lor prin România comu‑nistă, ale cărui stații de oprire includ munca patriotică, vizitele medicale, planurile de concediu, cozile infernale sau scenele din viața de elev.

Structura cărții posedă fizionomia unui puzzle de pastile confesive care dă impresia unui personaj colectiv desprins din teatrul modern, ale cărui inflexiuni inti‑miste ce frizează absurdul, tragicomicul involuntar ori scenariile catastrofale din miezul banalității sugerează reinterpretarea frapantă a unui cor tragic mizerabilist. Privite de la suprafață, istoriile fragmentate ale acestui volum par să imite minuția unui tablou divizionist, din a cărui paletă cromatică nu lipsesc secvențe rupte din grotescul orbitor al filmelor lui Kusturica ori din frumu‑sețea rece și translucidă, marcate de o cinetică dimi‑nuată, a peliculelor tarkovskiene. Lecturată astfel, cartea devine un furnicar de imagini vii, un aliaj bizar de rea‑litate distorsionată și halucinație diurnă, rupte parcă din cele mai bune pagini ale lui Bulgakov: tuburi de pastă de dinți umplute cu valută, biserici care dispar brusc peste noapte, în locul cărora se află acum parcări pline de ma‑șini prăfuite, mezeluri căptușite cu petice de blană cenu‑șie, cozi infinite în care oamenii înfometați cochetează cu moartea sau priveliști conferite de cai ce se hrănesc din ghenele aflate în spatele blocurilor.

Tocmai prin această complexitate a substratului ima‑gistic, prin această panoplie a scenariilor cotidianului defect, Și eu am trăit în comunism este o carte pe care

nu o poți povesti ori captura într‑o formulă unitară; me‑canismul înțelegerii volumului este poate însuși cel al înțelegerii istoriei recente. Prin urmare, sarcina de a te rezuma la una dintre istorisirile surprinse aici este cu atât mai dificilă. Totuși, una dintre cele mai percutante întâmplări amintite aici, atât prin atmosfera apăsătoare, cât și prin filonul tragicomic pe care îl activează, îi apar‑ține Gabrielei Tabacu: o femeie ce lucra la circ și‑a adă‑postit cei doi pitoni pe care îi dresa în baia apartamen‑tului său, pentru ca aceștia să nu moară de frig în timpul iernii. Pentru a le oferi cele mai bune condiții de trai, femeia făcuse în peretele comun al băii și al livingului niște găuri prin care le asigura celor două creaturi o aerisire destul de rudimentară, dar eficientă și posibili‑tatea de a‑i supraveghea îndeaproape, trăind mereu cu teama că, dacă cei doi pitoni vor muri, șansele ei de sub‑zistență vor pieri odată cu aceștia. Istorisirea prezentă, pe cât de emoționantă, pe atât de feroce, conferă aparent cheia metaforică a întregii cărți. Confesiunile cuprinse în volum le aparțin, de fapt, celor care, din camera de alături, privesc prin gaura din zid animalul feroce al is‑toriei pe care au reușit să‑l îmblânzească și totuși pe care nu îl mai pot alunga din spațiul lor intim, fie dintr‑o nevoie acută de a da sens propriului trecut și de a‑l ac‑cepta, fie dintr‑un atașament bizar față de acel animal a cărui extincție anticipează și pieirea celui ce îl suprave‑ghează. Paradoxal sau nu, tocmai această fraternizare cu animalul rece al istoriei pare să umanizeze mărturi‑sirile din volumul Și eu am trăit în comunism, mărturi‑sirile celor cărora nu le‑a mai rămas decât să se încăl‑zească lipindu‑se de corpul rece al acestei fiare imperfecte și superbe în ferocitatea sa.

Andrei C. Șerban


FOCUS18 |

Avusese un sejur în Cuba. Printre punctele turis‑tice de cel mai mare interes s‑au numărat câteva fabrici aflate într‑o stare deplorabilă (inclusiv cea

a vestitului rom Havana), un pachet de clădiri identice, în câmp – de fapt, școli, pentru că elevii muncesc pămân‑tul după ore – și un pod de vreo 20 de metri, promovat ca minune arhitecturală. În rest, magazine goale, inter‑dicții, sărăcie și chiar câțiva oameni care încercau să se mândrească de mica lor închisoare. Mi‑a sunat cunoscut: n‑am trăit mulți ani în comunism, dar a fost suficient cât să am, cu ajutorul prietenului, senzația de déjà vu. Pentru că, de multe ori, o privire turistică aruncată peste o zi din viața câtorva indivizi dă mai bine seamă despre contex‑tul socioeconomic în care se mișcă aceștia. Iar o colecție de astfel de mărturii construiește o istorie de interior, nepolitizată, nu literară, dar reală.

Este admirabil efortul Ioanei Pârvulescu de a strânge și a edita o asemenea colecție, cu diferența, față de exem‑plul de mai sus, că o face despre viața din România. Și eu am trăit în comunism nu este doar o altă carte despre co‑munism, nu vorbește despre cenzură, represiune sau Securitate, ci despre banala viață de zi cu zi. Despre ali‑mentară și cozi, despre pile și frig. Este aproape imposi‑bil de înțeles astăzi totala ruptură dintre Arcadia marilor realizări – raportată obsesiv, patologic în presa vremii – și locuitorii ei, pentru care problema cea mai importantă era aceea a procurării hranei. După cum total absurd ar fi să crezi astăzi că obții vreun avantaj oarecare cu un pachet de Kent. Tocmai de aceea, cartea face un apel la amintire cum nu demult făcea și În gura foametei a lui Alexei Vakulovski, un alt colaj dacă nu de întâmplări, ca în cazul de față, atunci de interviuri.

Autorul volumului e colectiv. Peste nouăzeci de per‑soane – unele personalități, altele mai puțin cunoscute, multe dintre ele fugite din țară încă dinainte de ’89 – au contribuit cu texte și amintiri. Enumerarea unor nume n‑are sens: flash‑urile decupate din anii sub Ceaușescu ar fi putut să fie culese aleatoriu, din orice oraș sau apar‑tament. Capitolele, fragmentate prin reportajele scurte ale unor autori diferiți, nu intenționează o concluzie.

Unii au trecut prin 42 de ani de comunism, deci ce con‑cluzie le‑ar mai trebui? Scopul este reașezarea pe masă a pozelor din magazinele pline de conserve și biscuiți și goale de orice altceva. Pentru cei născuți după ’90 sunt necesare unele explicații: sensul expresiei „ce se dă?”, a cozilor de sacoșe, a apei înghețate din bucătărie. Împăr‑țite pe teme („La serviciu”, „La muncă voluntară și patrio‑tică”, „La munci agricole”), episoadele se succed natural, detașat, fără resentimente sau acuzații, ca un documentar pe mai multe voci despre o țară străină. Rememorarea e laxă, presărată uneori cu butade. Umorul cu care se răs‑punde absurdului e reminiscent în relatări, umbră palidă a vechiului refugiu: hazul de necaz. Dacă salamul n‑are carne și casele n‑au căldură, ironia este din plin. De exem‑plu, se așază trei tineri în fața ușii unui magazin și ime‑diat în spatele lor se formează o coadă, fără să știe nimeni „ce se bagă”. Sau se primesc cu recunoștință pungi goale, colorate, drept cadouri, folositoare în rutina deținerii per‑manente a unei pungi sau plase în buzunar. Cine știe unde e posibil să se dea ceva. În fine, exemple sunt zeci.

Interesant mai este că, odată cu lectura, apar o se‑rie de observații: există fragmente povestite ce încă fac parte bine‑mersi din lumea de azi, de după 25 de ani. Iar asta e mai grav decât remarcele că „era mai bine pe vremea aia” sau decât florile proaspete de la capul lui Ceaușescu. Apoi, că pe cei sub 30 de ani îi interesează prea puțin ce s‑a petrecut în epoca tovarășilor, în care continuă să trăiască parțial, fără s‑o înțeleagă. Și cu atât mai puțin s‑o schimbe. Tocmai acest rol îl are cartea: împiedicarea uitării, fără încrâncenări tardive. Aș fi cu‑rios să știu care este media de vârstă a celor care‑o vor citi. De‑ar fi cât mai mică!

Și ar fi iarăși bine să se mai întâmple ceva. Să se revadă acest volum o dată la câțiva ani, pentru a împie‑dica obiceiul ciudat al memoriei care face lucrurile mai frumoase pe măsura îndepărtării de ele în timp. Iar, dacă cineva ar avea totuși rezerve că volumul nu poate reda viața din comunism, ar avea, desigur, dreptate. O carte nu poate oferi mai mult decât o nuanță. Restul poate fi oricând văzut pe viu în Cuba.

Ioan Șerbu

Hasta la memoria siempre!

R ecent, un prieten s‑a întors dintr‑o vizită în Caraibe. A fost nevoie doar de o ofertă last minute și de o destinație atrăgătoare pentru ca, în mai puțin de două minute, să ia decizia. Detaliile exacte nu l‑au prea interesat. Nu mică mi‑a fost mirarea când, întors în țară

după o săptămână, aproape n‑a avut ce să‑mi povestească. Iar ce mi‑a spus era, în orice caz, departe de ce îmi imaginasem eu.


| 19ANCHETĂ

Andreea Apostu

Pagini coordonate de Radu Vancu

Splendida carte coordonată de Ioana Pârvulescu, Și eu am trăit în comunism, e importantă în primul rând pentru tinerii care nu au trăit în comunism; poate funcționa ca un fel de memorie externă, indirectă, pentru cei care, din fericire, n‑au fost nevoiți să rețină în memoria lor directă acele vremuri de enormă răutate a istoriei. Ancheta noastră aduce în paginile revistei reacția

a doi tineri, născuți în 1989 și 1990, o reacție atât la cartea per se, cât și la acele vremuri.

Amintiri din comunism

Eu nu am trăit în comunism

„We shall meet in the place where there is no darkness.”(George Orwell, 1984)

M‑am născut în 1990. Sunt unul dintre așa‑numiții – în acea perioadă de tulbure exaltare a presei de la noi – „copii ai libertății”. Totuși, și eu am trăit într‑un fel în comunism, dar nu sub regimul propriu‑zis, ci în umbra lui. Am crescut cu poveștile unui străbunic deținut po‑litic și ale unor părinți care au trecut prin experiența stu‑denției în Bucureștiul anilor ’80, a cozilor interminabile la alimente, a răbdărilor prăjite și a speranțelor fripte. Copilăria îmi revine apoi în minte pe un fundal cenușiu și fantomatic: Bucureștiul postdecembrist pustiu și amor‑țit, un decor nu atât sărac, cât sărăcăcios, încropit din materiale proaste, dar cu pretenții de modernitate.

Și eu am trăit așadar cu cadavrul comunismului sub pat – tuns, frezat, îmbălsămat, doar vag schimbat la în‑ceputul anilor ’90. Așa că lectura volumului apărut de curând la Humanitas sub coordonarea Ioanei Pârvulescu, Și eu am trăit în comunism, a trezit în mine rezonanțe ciudate: citeam un trecut care era și nu era al meu, pe care nu l‑am cunoscut direct, ci prin urmele sale neliniș‑titoare. Încă de la primele pagini am avut impresia că această antologie alcătuită din peste 300 de povestiri

scrise de actori, medici, ingineri, scriitori, oameni de pro‑fesii, vârste și din orașe diferite este un pandant tipărit, adăugit, mult mai bogat în tonalități, al Amintirilor din Epoca de Aur al lui Cristian Mungiu, cu mențiunea că în Și eu am trăit în comunism nu este vorba doar despre perioada ceaușistă, ci despre toate cele patru decenii de regim totalitar. Iar asemănările sunt frapante. Dacă anii ’80, de pildă, nu mai stau, ca primul deceniu de comu‑nism, sub semnul execuțiilor arbitrare, al temniței grele și al arestărilor în masă, ei compensează prin teroarea decretului privind interzicerea avorturilor sau prin rațio‑nalizarea produselor alimentare, ce transformase țara într‑un imens spațiu concentraționar.

Nici un alt regim comunist din Europa de Est nu pare să se fi insinuat atât de profund și perfid în intimitatea oamenilor ca acela ceaușist, care a provocat prin decre‑tul său funambulesc moartea a mii de femei și traume psihologice ireversibile pentru familiile lor. Experimen‑tul acesta demografic a amintit uneori, la o scară mult mai largă, de un alt experiment, cel de la Pitești, în care deținuții erau puși să aleagă între propria viață și cea a colegului de celulă și de suferință. În chip asemănător, femeile care erau în pragul unei septicemii erau puse în fața unor opțiuni imposibile: propria viață (și soarta


ANCHETĂ20 |

eventualilor copii deja născuți, care ar fi rămas orfani) sau denunțarea doctorului care le ajutase să scape de sarcină. Sadismul alegerii era potențat de umilirea repe‑tată, grosolană a victimei, astfel încât moartea survenea pe fondul injuriilor și al refuzului obstinat de a dezvălui numele „complicelui”. Nici raționalizarea produselor ali‑mentare nu a fost un experiment mai puțin sordid. În acei ultimi ani, cozile la alimente, energia electrică și gazul intermitente erau parcă menite să îi țină pe oameni „ocu‑pați”. Esențială devenise supraviețuirea: găsirea hranei, gătitul la flacăra de gaz pâlpâitoare, încălzirea corpului pentru a face față celor 12 grade din casă. M‑am gândit fără să vreau, citind aceste povestiri, la șobolanii din 1984, care, luptându‑se să tră‑iască în cușca prea strâmtă, începeau să se muște între ei, în loc să muște mâna care îi oprima. Și, într‑adevăr, doar două lucruri păreau să nu lipsească niciodată în anii ’80: informatorii bene‑voli și oamenii Securității. Pereții aveau urechi, cheile nu reu șeau să închidă ușile, iar viața avea pereți netezi de sticlă, ca locuințele lui Zamiatin din Noi – un „noi” iluzoriu, în care oamenii se întorceau împotriva altora din proprie voință.

Nu avem de‑a face, prin urmare, cu o culegere de anecdote din vechiul regim, așa cum poate s‑ar fi aștep‑tat unii cititori. Din contra, cu câteva excepții savu‑roase (un elev răspunde, de pildă, la întrebarea învăță‑toarei „Copii, care este cel mai cunoscut personaj din bancurile românești?” nu cu numele tradiționalului Bulă, ci cu cel al tovarășului Nicolae Ceaușescu), poves‑tirile nu stârnesc hohote de râs. Umorul este deseori prezent, desigur, dar sub forma ironiei subtile, infuzate de amărăciune. În locul lumii burlești, absurde și disperate a lui Ionesco, am găsit at‑mosfera nu mai puțin absurdă, dar dezolantă și apăsă‑toare a pieselor beckettiene. A unor oameni reduși la elementar, mutilați parcă existențial, așteptându‑l la nes‑fârșit pe un Godot transformat într‑un carton cu ouă, un pui martirizat sau un kilogram de telemea. Am mai în‑tâlnit oameni așteptând autobuzul sau rata care nu mai venea, în frig, ploaie și noroi, a căror viață oscila între ce nușiul diurn al lumii ceaușiste și bezna nopților lipsite de lumină pe străzi și în case. În Sfârșit de partidă, Hamm îl întreabă la un moment dat pe Clov cum e afară,

iar Clov îi răspunde: „Negru deschis în tot universul”. De un negru deschis și uniform pare să fi fost și ultimul de‑ceniu de comunism, la fel de „obsedant” ca cel dintâi.

Regimul comunist a dat naștere, mai ales în ultima sa perioadă, unui absurd pe care l‑aș numi în același timp macabru și cinic, al unui sistem funcționând cumva în gol: angajații se prefac că lucrează, studenții reparti‑zați în fabrici și întreprinderi fără legătură cu domeniul lor de cercetare încearcă să își umple timpul stând de vorbă sau citind, funcționarele croșetează cu acribie, iar secretarii de partid umplu vrafuri de hârtii cu aceleași formule lipsite de sens, indiferent de conținutul rapoar‑telor. O birocrație monumentală și întortocheată, ase‑

menea obscurului castel kafkian. Casa Poporului nu este, de altfel, decât strălu‑cita materializare a acestei structuri: o carcasă goală, alambicată, copleșitoare prin complexitatea ei lipsită de funcționalitate.

Impresia apăsătoare este poate sporită de demersul în mare parte anticalofil al acestei antologii: povesti‑rile sunt scurte, nete, iar sim‑pli tatea țesutului narativ sporește caracterul frust al întâmplărilor. Nu e loc de iluzii, de înfrumusețări sti‑listice, iar din fiecare pagi‑nă transpare realitatea ime‑diată a acelei perioade. Însă acesta nu este nicidecum un eșec al volumului, căci tocmai asta își propune: să fie un fond documentar cât mai realist, al unei epoci care nu trebuie voalată. As‑tăzi au ajuns la maturitate (sau cel puțin la o maturi‑tate relativă) acei „copii ai libertății” care nu au trăit nici o clipă în comunism, iar cei ai anului 2000 își ispră‑

vesc acum adolescența. Po veștile se diluează cu timpul, accentele acute se pierd, iar de nostalgie nu ne‑am vin‑decat niciodată. O întâlnești cotidian, în discuțiile iscate în autobuze, pe ziduri, în sondajele de opinie care îl pla‑sează în continuare pe Nicolae Ceaușescu printre cei mai remarcabili conducători ai ultimului secol. Becul stins de pe coperta acestei atât de izbutite antologii nu amin‑tește doar de întunericul locuințelor comuniste, ci și de cel al minții. De unul am scăpat, de celălalt nu suntem nicicând feriți.

P.S.: Am totuși convingerea că, într‑o zi, cititorule, we shall live in a place where there will be no darkness.


| 21ANCHETĂ

Bogdan Federeac

Eu nu am trăit în comunism, dar l‑am cunoscut

Născut în vara lui ’89, nu pot să mă plâng de viața din comunism, cum nu mă pot mândri că am fost pionier sau șoim al patriei. Dar locul natal, un

orășel din nordul Botoșaniului, precum și cenușiul de tranziție mi‑au lăsat amintiri ciudate, care aduc bine cu unele dintre cele cuprinse în cartea editată de Ioana Pârvulescu. Săveniul nu a existat ca oraș până la reforma administrativă din 1968. De aceea s‑a născut și a murit odată cu planurile mărețe ale lui Ceaușescu. Deși m‑am născut într‑un oraș tânăr, dintotdeauna mi‑l amintesc cu blocurile gri. Nici până acum nu s‑a reușit racordarea la rețeaua națională de distribuție a gazelor naturale. Apa de la robinet vine din iaz – nu e potabilă decât pe hâr‑tie! –, iar până prin 2010 curgea doar două ore dimineața și două‑trei ore seara; în timpul verii, programul era și mai scurt, iar iarna înghețau țevile și conductele. Cândva, Săveniul a avut și o centrală de termoficare, ce asigura iarna căldura și apa caldă. Centrala era atât de mică și de lipsită de eficiență, încât a locui la ultimul etaj (nu vă imaginați cine știe ce, e vorba despre etajul al treilea) însemna mai puțină căldură decât la vecini și apă cel mult călâie. Iar asta când nu se formau dopuri de gheață sau când nu crăpau conductele.

În iarna din 1993 sau 1994 a cedat (definitiv) centrala termică a orașului. Știu că dormeam îmbrăcat, cu fesul pe cap și șosete de lână în picioare și mi‑au rămas întipărite în memorie florile de gheață ce se formau pe geam, în interior. Eram fascinat de puterea frigului: suflam aer cald spre flori, iar în ele, după ce dispăreau pentru o clipă, reveneau mai mari și cu altă structură. Aveam sobă în casă, dar nu aveam lemne (câteva săptămâni, centrala ter‑mică a orașului a distribuit căldură). Reșoul a ars rând pe rând toate sârmele pe care le aveau ai mei în casă. Dar situația a fost remediată în câteva zile. La sfârșitul săptămânii, taică‑meu s‑a dus la bunici și s‑a întors cu o căruță în care erau vreo doi saci cu coceni uscați și alții cu tizici (într‑un județ din care lipsesc pădurile, tizicii, acele turte făcute din balegă de vacă și paie, sunt „lem‑nul” care te scoate din iarnă). Cât se făcea focul în sobă, era cald în două dintre dormitoare, dar dimineața erau aceleași flori de gheață la geam.

Nu am văzut biserici dărâmate sau mutate ca să facă loc altor clădiri. Am văzut doar clădiri care au fost lăsate să se dărâme. Concitadinii mei râd că orașul avea la înce‑putul anilor ’90 două case de cultură (la o populație de 8 500 de locuitori); una dintre ele era veche și avea ne‑voie de reparații, motiv pentru care – curată inovație! – în apropiere s‑a turnat fundația uneia noi. Acum, orașul

are sub 7 000 de locuitori și nici o casă de cultură: clă‑direa veche a fost demolată, iar pe fundația celeilalte se construiește un centru de afaceri. Până am intrat în clasa întâi, în oraș a funcționat chiar și un cinematograf. Îmi aduc aminte că între filmele lui Sergiu Nicolaescu s‑a difuzat și un film cu Jackie Chan. A fost printre ultimele filme care au rulat la „Patria” din Săveni.

Dar cele de mai sus nu sunt comunismul. Paginile volumului Și eu am trăit în comunism m‑au amuzat și m‑au îngrozit în același timp. Nu‑i poți cere unui tânăr să înțeleagă mecanismele prin care românii au reușit să supraviețuiască vreme de patru decenii. Deși tranziția pe care am cunoscut‑o a fost un purgatoriu, nu am știut ce ispășesc. Nu am cum să pun în balanță micile drame personale cu o relatare precum cea a lui Martin S. Martin: „Un coleg a povestit cum atunci când, într‑o iarnă cu frig în spital, a deschis pentru operație toracele unui copil, au ieșit aburi, așa cum ies într‑un abator înghețat când sacrifici un animal”. Sau pe cea a lui Cătălin Vasilescu despre două dintre maicile devenite infirmiere după ce multe dintre mănăstiri au fost desființate în 1959 și care au salvat cu căldura propriului trup patru copii născuți prematur într‑o noapte în care o pană de curent a pus în pericol secția de nou‑născuți a unui spital.

Nu pot să nu mă amuz căutând pe YouTube muzica agreată de Partid. Așa m‑am minunat de imaginea celor de la Tropical Fiesta, un band din Republica Centrafri‑cană, pozând în mijlocul unui câmp de sfeclă, dar și de piesa Cooperation Centrafricano‑Roumaine (1972), din care nu am înțeles decât numele iubiților conducători: Ceaușescu și Jean‑Bédel Bokassa. Am fredonat o zi în‑treagă Ceaușescu, na‑Bokassa! O mantră. În sfârșit, iz‑băvitoare.

Fotografie de Mihai Benea


ANCHETĂ22 |

Un eseu exemplar, fără bosă speculativă. Asta este, în țesătura ei intimă, această carte. Pentru cei care încă n‑au avut răgazul de‑a o răsfoi, câteva

fraze de familiarizare: Ioana Pârvulescu, editorul volu‑mului, a solicitat unui număr de 95 de autori (cuvântul trebuie luat în sensul cel mai larg cu putință, fiindcă nu pentru toți scrisul e o profesiune sau măcar o ocu‑pație) mărturii personale asupra anilor (mulți, puțini…) trăiți în comunism. Amănunte directe, aproape obiec‑tuale, epurate de digresiuni și de eventualul fantezism al interpretării. Nici reflecțiile ideologice n‑au fost ad‑mise. Caracterul anecdotic fiind implicit, a primat totuși revelarea faptului nud. Este ceea ce distinge de la bun început acest proiect de altele, cu care s‑ar putea con‑funda, de la Cartea roz a comunismului la, să zicem, secvențele cinematografice din Amintiri din Epoca de Aur. Ce se remarcă e că, dincolo de distribuția capito‑lelor (evident ulterioară), răspunsurile se așază de la sine pe coordonatele unor câmpuri magnetice. Ar fi fost improbabil, de exemplu, ca o rutină cotidiană cum era aceea a „cozilor” să nu se repercuteze în memoria au‑torilor. Sau ca, undeva, cândva, destui dintre aceștia să nu se fi ciocnit de obtuzitatea autorităților. Dintre cele douăzeci de secțiuni care „antologhează” bruioanele confesive („Orașul nostru drag”, „La muncă voluntară și patriotică”, „Școală”, „Medicale” etc.), una pare a se instila subtil în corpul celorlalte: se numește inspirat „Scăpate de sub control” și, practic, dă tonul volumului. Căci aproape toate întâmplările relatate urmează această cheie de portativ. Și anume că, totul fiind reglementat (până la pragul absurdului), exista întotdeauna ceva, un detaliu altminteri anodin, capabil să alunece pe lângă normă. O femeie de serviciu care să stingă lumina mai presus de voința decanului, o cireadă de vaci maidaneze, o încercare disperată de a fierbe un ou la lumânare. Parafrazând celebra formulă, avem aici viul care se de‑barasează de mecanic. În titlu, accentul cade pe trăit, nu pe comunism. Fiindcă, repet, aceasta nu‑i o carte cu tentații ideologice.

Sunt două ecrane mentale pe care mi se pare că Și eu am trăit în comunism s‑ar putea profila cu folos. Unul decurge din trista experiență numită Lumea de mâine, o carte în care, la 1945, Ion Biberi inventaria speranțele unor personalități culturale cu pondere în epocă. Oa‑meni iluștri, dotați cu instinct fabulos sau cu acuitate științifică mai presus de discuție (Călinescu, Arghezi, Enescu, P.P. Negulescu și alții ejusdem farinae), făceau acolo proba unui optimism de‑a dreptul naiv. Se iluzionau imprudent. Ce‑a urmat știm. Istoria i‑a contrazis brutal. Cartea sună azi sever ca o lecție: atât de tare se poate

înșela omul cu privire la viitor. Cu acest volum, Ioana Pârvulescu închide în chip necesar arcul de cerc inițiat în urmă cu 70 de ani. Extinde aria de selecție a respon‑denților. Trebuie spus că toți sunt oameni de foarte bună calitate intelectuală (o atestă scurtele prezentări din fi‑nal), chiar dacă doar o parte dintre ei sunt vizibili în spațiul public (cum sunt Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Mircea Cărtărescu, H.‑R. Patapievici, Vlad Zografi, Mihai Zamfir, Dan C. Mihăilescu ș.a.). În plus, editorul de azi are simțul practic al nuanței: cercetează trecutul, întot‑deauna imun la utopii, și lasă doar faptele să vorbească. Contra factum non est argumentum.

Ajung astfel la cel de‑al doilea ecran mental despre care vorbeam. Recursul la detaliul autentic nu are pon‑dere numai în raport cu adevărul de zi cu zi, ci și cu acela, mai înalt, vizat de mistici și artiști și care e revelatoriu și definitiv. Tarkovski povestește o asemenea scenă, în fața căreia recunoaște că imaginația sa a îngenuncheat: într‑un colț de Rusie, sub un cer umed, în plin câmp în‑fundat de noroi, un șir de soldați e condus spre execuție. Ajunși la zid, li se cere să se dezbrace de mantale. Unul dintre ei își scoate haina și, păstrând‑o în mâini, începe un veritabil joc al ezitărilor: caută cu privirea o pată de pământ uscat, pentru ca, azvârlind‑o, s‑o ferească de clisă. E un gest domestic, aproape tandru, de o incomparabilă și frisonantă inutilitate. Mi‑a revenit în minte, pregnant și repetitiv, citind aici (la p. 277) cum, pe masa de ope‑rație, un copil stătea cu toracele deschis. Iar din torace, de frig, se ridicau aburi.

Cosmin Ciotloș

Lumea de ieri

Fotografie de Radu Sandovici


| 23DOSAR

Dosar realizat de Roxana Patraș

Cartea lui Ovidiu Buruiană, Liberalii. Structuri și sociabilități politice liberale în România interbelică (Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2013, 692 de pagini), a primit Premiul „Mihail Kogălniceanu”, decernat în decembrie 2015 de Academia Română. Excelent documentat și bine ancorat în bibliografia occidentală, demersul profesorului ieșean a impus de la sine alcătuirea

unui dosar critic complex, capabil să răspundă provocărilor lansate de autor. Recenziile au fost realizate de specialiști din domenii diverse, precum istoria (Ana‑Maria Stan), literatura română (Andreea Mironescu), politologia (Diana Mărgărit) și comunicarea (Ioan‑Alexandru Grădinaru). Astfel, am încercat să surprindem nu numai o pluralitate de perspective, ci și interesul comunității academice românești pentru acele cărți‑eveniment care, deși nu beneficiază de promovarea marilor rețele de distribuție, își găsesc propriul drum spre cititorii competenți.

Dosarul unei cărţi‑eveniment

Ana‑Maria Stan

O monografie îndelung așteptată

Ovidiu Buruiană, unul dintre tinerii istorici care s‑au format și activează la Universitatea ,,Ale‑xandru Ioan Cuza” din Iași, le propune specia‑

liștilor, dar și publicului larg o cercetare complexă, cu informații dense și bine structurate. Printr‑o documen‑tare extinsă și o interpretare nuanțată, autorul a reușit să realizeze o radiografie multidimensională a liberalilor și liberalismului din România, considerând acest subiect unul dintre fenomenele care au modelat profund socie‑tatea românească interbelică. Analiza pătrunzătoare a istoricului este ajutată de uneltele metodologice ale so‑ciologului și politologului, pentru a oferi cititorilor o monografie a Partidului Național Liberal, dar mai ales a oamenilor care au aderat la ideile liberale din România anilor 1918‑1940.


DOSAR24 |

Cartea reprezintă, în multe privințe, o premieră în istoriografia românească, reușind să înnoiască, atât prin concepție, cât și prin datele prezentate, domeniul istoriei contemporane. Raportându‑se la modelele teoretice ale Europei Occidentale, în accepțiunea acesteia de matrice a ideilor liberale, Ovidiu Buruiană decriptează specificul liberalismului românesc interbelic, pe care îl consideră unul atipic. Datorită atât contextului sociopolitic de după tratatele de pace de la Paris‑Versailles din 1919‑1920, cât și penuriei de teoreticieni, ideologia liberală autoh‑tonă de după Marea Unire a rămas focalizată pe proble‑maticile comunității, trecând în plan secund interesul pentru drepturile persoanei. Cu îndreptățire, autorul afirmă: ,,Liberalismul românesc doctrinar se construiește ca o gândire a statului și a națiunii, mai mult decât a individului și a libertății subiectului uman” (p. 86).

Structura de rezistență a cărții semnate de Ovidiu Buruiană rezidă în analiza detaliată a rețelelor și legă‑turilor stabilite între diferite categorii de membri ai PNL. Comunitatea liberală din perioada interbelică oglindește în miniatură imaginea României sau, mai precis, a elitelor sociopolitice din mediul rural și urban. Într‑o primă etapă, istoricul ieșean ia în discuție struc‑tura organizațiilor liberale, urmărind apoi raporturile dintre acestea atât din punct de vedere statutar, cât mai ales din cel al ierarhiilor neconvenționale, împământe‑nite nu de norme interne formale, ci de practică și tra‑diție. Avem așadar o descriere a raporturilor de subordo‑nare și de dominare dintre periferie și centru, a rolului electorilor și potentaților locali (mari și mici). De mare interes sunt și paginile dedicate extinderii și funcțio‑nării Partidului Național Liberal în provinciile alipite României după 1918, care evidențiază preeminența Transilvaniei în preocupările liberale, precum și dezechi‑librele dintre aceasta și celelalte regiuni (Banat, Bucovina, Dobrogea).

Într‑o a doua etapă, Ovidiu Buruiană depășește pro‑sopografia clasică, aplecându‑se cu multă acribie asupra diferitelor tipuri de conexiuni existente între liderii li‑berali. Reconstituirea mecanismelor după care a func‑ționat lumea liberală românească interbelică dezvăluie o preponderență a relațiilor de rudenie (atât de tip ge‑nealogic, consanguin, pe verticală și/sau pe orizontală, cât și a celor de tip ,,înrudire prin alianță” – căsătorii, ra‑porturi nași‑fini etc.). Exemplele de ,,familii” și ,,clanuri” liberale oferite de autor se concentrează, cu mici excepții (de exemplu, familiile Moșoiu, Bogdan sau Imbroane), asupra Vechiului Regat al României, de altfel, teritoriul de predilecție al PNL‑ului. Pe lângă portretele unor ade‑vărate dinastii liberale – cum este cea a Brătienilor –, întâlnim numeroase alte exemple de grupuri familiale, cu grade variate de vizibilitate în politica centrală și locală, în spațiul public ori în diferite medii profesionale. Printre acestea, ne‑au reținut atenția paginile dedicate lui Richard Franassovici, liberal de Mehedinți, pe care l‑am întâlnit ca ambasador al României în Franța la sfâr‑șitul anilor ’30, în momentul delicat al izbucnirii celui

de‑al Doilea Război Mondial și al prăbușirii gradate a tradiționalei alianțe franco‑române.

Această cartografiere familială este, în opinia noas‑tră, partea cea mai valoroasă a lucrării lui Ovidiu Buruiană, stabilind un model pentru viitoare cercetări asupra elitelor politice interbelice din România. Prin realizarea sa, autorul a confirmat câteva dintre ipote‑zele lansate anterior de specialiști străini privind socia‑bilitatea elitelor Europei Centrale și de Sud‑Est, o socia‑bilitate bazată pe o viziune tradiționalistă asupra vieții, în care ,,poziția politică însemna negocierea accesului privilegiat la resurse și la recunoaștere socială” (p. 384). Capitolele pe care Ovidiu Buruiană le‑a dedicat presei și mijloacelor de propagandă liberale oferă, de asemenea, o perspectivă relevantă asupra peisajului mass‑mediei interbelice și se constituie într‑o sursă de primă mână pentru o viitoare sinteză despre jurnalismul românesc.

În concluzie, volumul de față exprimă una dintre vocile mature, închegate ale noii generații de istorici din România. Cercetarea lui Ovidiu Buruiană a elucidat cu succes teme mai puțin sau chiar deloc explorate ale spațiului românesc din prima jumătate a secolului XX, fiind o lectură obligatorie pentru toți cei interesați de evoluția vieții politice autohtone din acea perioadă. Lucrarea merită cu prisosință să își găsească locul pro‑priu în bibliografiile europene dedicate liberalismului și liberalilor.

Andreea Mironescu

Modernitatea și politica

Este politica o cucerire a modernității, un bun câști‑gat pentru individul de rând alături de alte como‑dități ale vieții moderne? Opera lui I.L. Caragiale,

elaborată la sfârșitul secolului al XIX‑lea și începutul secolului XX, dă mărturie despre această stare de fapt: în orașele Regatului, politica este o îndeletnicire „pentru toată lumea”. Toate personajele participă la construi‑rea discursului politic, în genere, interpretându‑l eronat, iar politicul intră la rândul său în literatură, ca intertext. Ceea ce dovedește că acesta nu este doar un discurs doctrinar, ci și unul social și, nu mai puțin, cultural.

Dacă în lumea antebelică a lui Caragiale politica este mai degrabă o chestiune mondenă, și nu una de repre‑zentativitate reală, reformele din „România întregită” de după Primul Război Mondial – în special noua Consti‑tuție, introducerea votului universal pentru bărbați și reforma agrară – creează condițiile unei profesionalizări


| 25DOSAR

a politicii, dar o fac și larg accesibilă, oferindu‑le parti‑delor o bază lărgită de electori, noi posibilități de dez‑voltare în teritoriu și de propagandă. Dedicată uneia dintre cele mai puternice structuri politice ale interbe‑licului românesc, cercetarea istoricului ieșean Ovidiu Buruiană, Liberalii. Structuri și sociabilități politice în România interbelică, are în atenție tocmai reglarea me‑canismelor vieții politice dintre cele două războaie. În această perioadă, care este una de recul al liberalismu‑lui pe plan european, Partidul Național Liberal domină scena politică autohtonă, stârnind însă și critici vehe‑mente din partea adversarilor. De pe această poziție, formațiunea liberală contribuie decisiv la dezbaterea politică, economică și culturală care a marcat moder‑nitatea interbelică, legându‑și numele de construcția României moderne.

Dar cine sunt liberalii? Figuri mitice ale istoriei na‑ționale, precum Brătienii, membri ai celei mai influente (și, deopotrivă, contestate) grupări politice, lideri charis‑matici sau ideologi din umbră, marginali și disidenți ai partidului, dar și oameni simpli, simpatizanți nu atât ai valorilor liberale, cât ai naționalismului progresist pe care PNL îl susținea în epocă. Nu întâmplător, mo‑nografia lui Ovidiu Buruiană este, așa cum anunță ti‑tlul, una dedicată liberalilor, și nu liberalismului. Ade‑rând la principiile metodologice ale istoriei sociale, cercetătorul ieșean urmărește aspectele doctrinare ale liberalismului românesc, corelându‑le permanent cu rețeaua – structurile imaginarului brătienist, pe de o parte, și rețeaua partinică și de propagandă a partidu‑lui, pe de altă parte – prin care liberalii construiesc și pun în circulație un discurs autolegitimat împărtășit la nivel național.

Modernitatea, observă Ovidiu Buruiană plecând de la Max Weber și Foucault, omologhează valorile dis‑cursiv, mai cu seamă în noile state naționale din Europa Centrală și de Est, unde, după 1918, organizațiile parti‑delor sunt fragile, iar problemele doctrinare ale libera‑lismului sunt altele față de tradiția vestică. În lipsa unei culturi democratice încetățenite în aceste state, masele – populația rurală cu o educație precară și fără exercițiul votului individual – participă pasiv la viața politică. Pentru aceștia, înțelegerea politicului nu este mediată de textele doctrinare, oricât de simplu ar fi ele alcătuite, ci de autoritatea liderilor organizațiilor sătești și de ar‑ticolele de propagandă din presă, mult mai accesibile și bucurându‑se de prestigiul textului tipărit. Celebra scenă literară a discuțiilor din poiana lui Iocan, descrisă de Marin Preda în romanul Moromeții, devine emblema‑tică pentru viața politică a satului românesc din anii ’30. Tot aici, primarul liberal Aristide, el însuși lider de par‑tid, se folosește de buna reputație a lui Ilie Moromete pentru a delapida banii strânși de săteni în scopul ridi‑cării unui monument al eroilor. Prin forța lucrurilor, proiectul liberal este, în România interbelică, unul al modernizării sociale, economice și culturale: pe acest din urmă palier, alături de „opera culturală” pe care și‑o

propun liberalii pentru a lumina votanții rurali, merită menționat și cazul modernismului literar lovinescian, asociat deschis cu liberalismul de către promotorul său. Ca text politic, discursul liberalilor este, în structurile sale de adâncime, unul al autolegitimării, în special prin cultul liderului charismatic, a cărui figură poate aluneca ușor în mitologie, așa cum s‑a întâmplat cu Ion I.C. Brătianu. Ovidiu Buruiană ne atenționează însă că, deși îi lipsește armătura doctrinară și dimensiunea intros‑pectivă, liberalismul românesc „nu este un simplu slo‑gan”. „Ei, liberalii, au preluat cu siguranță limbajul mo‑dernității”, edificând, în locul unei gândiri doctrinare, un ethos liberal, legat de evoluția istorică a statului național modern.

Dincolo de aplicațiile pe terenul istoriei sociale și al criticii ideilor, demersul analitic al lui Ovidiu Buruiană țintește către unul dintre cele mai rezistente mituri ale postcomunismului românesc: interbelicul ca „vârstă de aur” și, în special, liberalismul interbelic ca model de conduită politică și civică. Volumul de față reușește cu foarte mult tact să surprindă contradicția structurală a discursului liberalilor români din perioada interbelică, și anume afinitatea declarativă față de valorile și prin‑cipiile democrației, impuse în societate printr‑o practică politică autoritară.


DOSAR26 |

Diana Mărgărit

Ați spus cumva liberalism?

Probabil că unul dintre cele mai puternice mituri din mentalul românesc postcomunist a fost cel al vârstei de aur monarhiste. Ca o punte peste iureșul

comunist, realitățile noii Românii ce se proclama liberă și democratică își căutau rădăcinile într‑un trecut glo‑rios, progresist și emancipator. În 1990, aflate în căutarea unei identități legitimatoare, nou înființatele partide politice PNL și PNȚCD se revendicau de la formațiunile politice care marcaseră scena politică interbelică prin guvernele conduse într‑o epocă în care România se afla în plin proces de modernizare. Într‑un final, un asemenea demers mistificator se dovedea periculos în ambele sen‑suri. Pe de o parte, noul partid devenea o palidă replică a înaintașului său, asemenea unui nepot nedemn de glo‑ria bunicului său. Pe de altă parte, din istoria vechiului partid supus demitizării mai rămâneau puține pagini cu adevărat de aur. Ieșea astfel la iveală că bunicul decorat nu încasase glonțul jertfei pe câmpul de luptă, ci departe de linia frontului, în urma unui amantlâc periculos. De‑sigur, analogia este forțată, dar sensul său constă în a evi‑denția posibilele derapaje ale mitologizării. În aceeași notă, putem spera că vom putea întrevedea succesul nepotului doar ținând cont de ascendența familiei sale? Desigur că nu, dar nu strică totuși să ne aplecăm chiar și pentru câteva momente asupra isprăvilor bunicului, oricât de controversat și indigest ar fi acesta.

În contextul editorial al anului 2013, la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Colecția „Historica”, bunicul în cauză este liberalul interbe‑lic ana lizat de Ovidiu Buruiană în cartea sa, Liberalii. Structuri și sociabi lități politice liberale în România in‑terbelică. Ceea ce trebuie remarcat de la bun început este că aceasta nu este o carte despre PNL‑ul interbelic, deci nu despre partidul ca atare, ci despre membrul de partid și activistul liberal. Cu toate acestea, la finele lec‑turii voluminosului text (692 de pagini, inclusiv anexele, bibliografia și indicele numelor de persoane – cine ar fi crezut că sunt atât de multe lucruri de spus despre figura liberalului?), rămâne greu de făcut o distincție netă între dinamica de partid și rolul indivizilor care au asumat identitatea liberală în efervescența partidului.

Cartea tratează structura partidului, logica și eferves‑cența lui, modul său de a funcționa, doctrina, ideologia, identitatea și familiile liberale care s‑au implicat în jocul politic la fel de greu digerabil și discernabil atunci ca și acum. Liberalismul românesc al anilor 30’ a fost un libe‑ralism naționalist, antiindividualist, dominat de centra‑lism, etatism pus în slujba industrializării, a eficientizării

sectorului agrar, a progresului economic și a moder‑nizării, democratic și antiautoritar. După cum însuși Ovidiu Buruiană afirmă, „liberalismul românesc doctrinar se construiește ca o gândire a statului și a națiunii, mai mult decât a individului și a libertății subiectului uman. Este un liberalism pragmatic, și nu meditativ, preocupat de adaptarea la noua situație, de justificări economice” (p. 86). Atât de pragmatic este liberalismul interbelic, încât pare să ignore cu bună știință cultura politică sub forma ideilor și teoriei politice. Ceea ce mi‑a atras aten‑ția este constatarea autorului că gândirea liberală clasică nu se reflectă în publicistica românească sub forma tra‑ducerilor liberalilor clasici anglo‑saxoni sau a invocării lor în textele doctrinarilor. Se remarcă mai curând o aple‑care spre practica politică, în defavoarea studiului po‑liticii și a teoriei politice, ceea ce denotă într‑o oarecare măsură un anumit tip de superficialitate în înțelegerea complexității gândirii liberale, dincolo de aspectele stricte și rigide ale guvernării. În fond, tradiția politică nu poate fi creată în absența identificării valorilor, ideilor și princi‑piilor care fundamentează practica politică, iar sub acest aspect, liberalismul românesc poartă povara eșecului.

Un alt aspect interesant surprins de autor are în ve‑dere raportul dintre centru și periferie în organizațiile de partid care influențează activitatea lor politică locală și/sau centrală. Astfel, evoluția partidului cunoaște mo‑dulații și intensități diferite, de la un partid politic ierar‑hizat, centralizat, patriarhal, cu un lider incontestabil, care controlează și organizează în detaliu funcționarea acestuia, o arhitectură de putere rigidă, excesiv de rigu‑roasă și disciplinată, transferată pe linie de familie (vezi cazul Brătienilor), la unul în care liderul este contestat, lipsit de autoritate și măcinat de diferite facțiuni (vezi cazul I.G. Duca).


| 27DOSAR

Sunt prezentate grupuri eterogene, cu viziuni dife‑rite asupra evoluției partidului, a rolului pe care trebuie să îl joace în structurile sale femeile sau tinerii, cu per‑spective diferite asupra măsurilor necesare în guverna‑rea țării, cu modalități contradictorii de expresie în ofi‑cioasele și publicațiile vremii.

Despre toate acestea tratează Ovidiu Buruiană și des‑pre multe altele, într‑un tablou baroc, cu lume pestriță, șușanele și rivalități, detalii picante, legături de familie, numiri politice și tensiuni insurmontabile. Nu știu cum s‑au simțit alți cititori, dar, apropiindu‑mă de finele cărții, am început să înțeleg mai bine politica și cultura politică actuală. Dintr‑odată, animalul politic de azi mi‑a devenit mai cunoscut, mai aproape și poate mai simpatic.

Ioan‑Alexandru Grădinaru

Ontologia densă a arhivei

În ciuda vicisitudinilor politice sau culturale, în răs‑părul modelor și al capriciilor, datoria unui umanist autentic este de a fi la curent cu cele mai recente

reconstrucții pe care istoricii le fac asupra trecutului. În primul rând, contactul cu rezultatele cercetărilor noi constituie un instrument de igienă intelectuală: abando‑năm stereotipuri, renunțăm la câteva categorii de idoli explicativi la care mai devreme ne închinam, completăm schemele mentale deja formate cu detalii suplimentare. În al doilea rând, rafinarea metodologică din domeniul is‑toriei nu doar că deschide perspective proaspete, dar ne și zugrăvește un alt tip de tablou al „faptelor” îndeobște cunoscute. În al treilea rând, înnoirile de ordinul meto‑dei îl ajută pe istoric să regândească arhiva, ba chiar să includă în capitolul documentelor valoroase elemente pe care altădată le‑ar fi ignorat. Această dublă mișcare creează efectul dorit al multiplicării lumilor descrise/reconstruite, care nu se mai conformează unui singur registru de lectură a datelor (sau, cum am spune în epis‑temologie, unei singure paradigme). Abundența detalii‑lor conturează fără îndoială un profil mult mai compli‑cat al obiectului investigat față de liniile simple cu care suntem obișnuiți.

Lucrarea Liberalii. Structuri și sociabilități politice liberale în România interbelică, elaborată de Ovidiu Buruiană, vine să umple un anumit gol existent în isto‑riografia românească. După declarațiile autorului (p. 17), nu există în acest moment o abordare monografică a liberalilor și a Partidului Național Liberal, în ciuda exis‑tenței unui număr de contribuții substanțiale pe aceste teme. În plus, și mai greu găsim studii care să asume în

mod explicit punctul de vedere al sociologiei partidelor politice sau cadrele hermeneutice oferite de istoria so‑cială și culturală. Tocmai o asemenea întreprindere ne‑ar călăuzi în direcția înțelegerii mecanismelor de coagulare într‑un partid politic, asupra formelor de agregare a in‑tereselor sau asupra rolului în partid al membrilor mai mici. Demersul construit de autor se ferește atât de ispita modelului autoritar de interpretare (pentru care există o formulă consacrată a adevărului), cât și de unilatera‑litatea microistoriei, care este valorificată în cuprinsul cărții, dar nu îmbrățișată ca unic instrument tehnic.

Perspectiva oferită de sociologia partidelor politice îi permite lui Ovidiu Buruiană să exploreze structurile, re‑țelele de solidaritate și soluțiile de organizare din partid. Multe dintre elementele de ideologie – de regulă, discu‑tate în mod consistent și astăzi – capătă un alt miez se‑mantic atunci când sunt plasate pe acest fundal. Mai mult, cercetarea serioasă de arhivă relevă mai curând lipsa de omogenitate a liberalilor decât mult clamata lor unitate sau mult invocata lor disciplină viguroasă de partid (p. 244). Ceea ce descoperă, pe de altă parte, au‑torul este faptul că forța liberalilor a fost dată în primul rând de cultura organizațională și de buna așezare a structurilor partidului. Rolul liderilor charismatici nu poate fi negat, însă trebuie prezentat în mod corect în legătură cu elementele sus‑menționate. Foarte bine sunt relevate anumite tensiuni dialectice existente în viața partidului, de pildă, în relația dintre elite și membrii sim‑pli, dintre caracterul rural al României interbelice și agenda urbană a multor politicieni, dintre tendința na‑turală de „luminare a votului obștesc” (p. 386) și preocu‑parea pentru eficientizarea mecanismelor de propa‑gandă, dintre viziunea progresistă și sprijinirea unor programe cu caracter conservator, dintre elanul către o viață politică modernă, funcțională în sensul lui Max Weber și numeroasele comportamente senioriale de la vârf. Formațiune a elitelor economice, Partidul Național Liberal s‑a aflat în această perioadă între ideal‑tipul (din nou Max Weber!) occidental de a face politică și realita‑tea românească, supusă încă imperativelor tradiționale. Studiul familiilor liberale reprezintă un câștig autentic pentru cititor atât prin bogăția informațiilor, cât și prin efectul de real furnizat de descrierea interdependențelor și a influențelor. Autorul are curajul necesar să arate faptul că sociabilitatea liberală era constituită în jurul binomului putere – relații de rudenie, binom recuperabil, după toate probabilitățile, în egală măsură la nivelurile cele mai înalte ale partidului și la baza sa. Așa cum in‑spirat observă Ovidiu Buruiană, apartenența la un astfel de grup constituia o adevărată „rețetă de recunoaștere” (p. 384) pentru personajul în cauză, care se bucura de privilegiile implicite ale statutului său. În strânsă legă‑tură cu problema familiilor se află și secțiunile destinate cultului Brătienilor sau geografiei identitare. În plus, insistența metodologică asupra dinamicii interne a par‑tidului îl determină pe autor să analizeze în profunzime chestiunea disidenților.

Aveți în față o carte bună, pe cale să devină clasică.


FILOSOFIE28 |

Ștefan Afloroaei

Realizări recente în filosofia românească

La ce bun metafizica în astfel de vremuri?

Dacă articolele din revistele de specialitate și conferințele academice dau seama de actualitatea așa‑zicând științifică a filosofiei, cărțile rămân pe mai departe reperele de neocolit ale culturii

filosofice, indiferent de orientarea în care autorii lor se ancorează. În ultimele luni au apărut câteva contribuții remarcabile, care merită să fie cunoscute nu doar de specialiști, ci și de publicul larg. Vă prezentăm cu acest prilej trei dintre acestea. Cercetători și profesori cunoscuți, autorii volumelor și, totodată, autorii cronicilor de mai jos fac din filosofie un exercițiu viu al gândirii, al înțelegerii și chiar al vieții.

Pagini coordonate de George Bondor

Este absolut remarcabilă cartea semnată de Cristian Moisuc, Métaphysique et théologie chez Nicolas Malebranche. Proximité, éloignement, occasionna‑

lisme (cu o prefață de Vincent Carraud, Zeta Books, București, 2015, 398 p.). Înainte de toate, ea readuce în atenție câteva polemici filosofice și teologice impor‑tante – adevărate războaie în lumea ideilor – care au marcat modernitatea occidentală. Poți redescoperi în acest fel marile pasiuni și utopii ale omului modern, unele dintre ele recognoscibile și astăzi. În același timp, cartea reface o secvență emblematică din istoria modernă a metafizicii, chiar de la crucea secolelor al XVII‑lea – al XVIII‑lea, când, în cultura occidentală, metafizica apare

ca discurs dominant. Sunt repuse în discuție relația dintre filosofie și teologie, deopotrivă cea dintre știință și teo‑logie, acest echivoc și, uneori mai semnificativ decât termenii pe care în aparență îi leagă.

Autorul cărții, cercetător și asistent în cadrul Depar‑tamentului de Filosofie de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, a susținut deja o teză de doctorat asupra gândirii lui Malebranche (în cotutelă, Universitatea din Caen Basse‑Normandie și Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”). În cartea de față, Cristian Moisuc supune unei noi analize ceea ce exegeza a numit „cristologia filosofică” în cazul lui Malebranche. Filosoful a devenit cunoscut prin unele scrieri care au generat adevărate scandaluri


| 29FILOSOFIE

în comunitatea savantă a timpului: De la recherche de la vérité, Traité de la nature et de la grâce, Entretiens sur la métaphysique et sur la religion etc. Deși pleacă de la aceste scrieri, Cristian Moisuc nu se lasă atras de ideea unei expuneri cuminți a metafizicii sale, ci preferă o ana‑liză directă, sangvinică, tăioasă, în care invocă polemiștii redutabili ai filosofului. Ai în față istoria unor interpre‑tări tari, viguroase, Malebranche însuși fiind până la urmă propria sa interpretare (și‑a rescris neîncetat pa‑ginile publicate, le‑a refăcut de nenumărate ori până la sfârșitul vieții). Polemica se duce deopotrivă cu exegeza canonică, autorul observând în mai multe rânduri un efect oarecum pervers al acesteia: vorbind despre cristo‑logia lui Malebranche, mulți exegeți „introduc în analiză opiniile lor asupra lui Hristos și asupra relației dintre metafizică și teologie”. În consecință, se vede nevoit să aducă în atenție punctul de vedere al ortodoxiei teologice din vremea respectivă (mai ales prin scrierea lui Gustavo Costa, Malebranche e Roma, din 2003, unde sunt cerce‑tate documentele arhivelor Congregației pentru Doc‑trina Credinței, inclusiv rapoartele cenzorilor autori‑zați). În același timp, autorul apelează la literatura patristică, de pildă, la Grigorie din Nyssa, Maxim Măr‑turisitorul sau Anselm. El constată în acest fel că meta‑fizica lui Malebranche supune teologia – în varianta modernă a „teologiei raționale” – unor deformări nefe‑ricite. Filosoful francez caută să citească teologia creș‑tină în termenii unei metafizici a ordinii raționale: „cauză eficientă” și „cauză ocazională” (concepte ce ar traduce rolul Tatălui și cel al Fiului), „conexiune necesară” și „conexiune contingentă”, „rațiune” și „reprezentare”, „idee”, „atenție” etc. Astfel, dacă problema este cea a deciziei divine în privința celor aleși (de ce cutare ajunge salvat, iar cutare nu?), Malebranche refuză soluția tra‑dițională, ce trimite la voința suverană și impenetrabilă a lui Dumnezeu, întrucât ar ascunde ceva arbitrar sau profund irațional. Va căuta să explice caracterul perfect „rațional” al salvării și damnării, o anumită „legalitate” în chiar ordinea grației divine. Cred că la timpul respectiv Malebranche duce cel mai departe acest gând, aproape nebunesc, de a elabora o metafizică a cauzalității univer‑sale și, deopotrivă, de a citi teologia creștină în termenii acestei metafizici.

Să nu uităm însă că metafizica modernă a cunoscut și alte chipuri decât cel pe care Malebranche îl exaltă. René Descartes, cu maniera sa confesivă și cu ideea unei alternative de înțelegere, este incomparabil mai onest. O metafizică altfel gândită, mai rezervată, sceptică une‑ori, întâlnim la unii autori englezi (George Berkeley, de pildă). În spațiul german, Leibniz revine la o tradiție pentru care metafizica rămâne, conform unei formule aristotelice, la nesfârșit dorită și căutată. Înainte de toate, Blaise Pascal va pune în discuție orgoliul nemă‑surat al celor care cred că pot vorbi precis despre „prin‑cipiile prime și ultime”. Nu neagă însă metafizica în genere, ci caută să vadă care îi este locul și care sunt limi‑tele sale, oricând dincoace de cuvântul ultim, salvator.

Această atitudine – să‑i spunem în continuare metafi‑zică – poate fi elocventă și astăzi. Metafizica nu are nici un motiv să concureze teologia, pe de o parte, sau știin‑țele de inspirație matematică, pe de altă parte. Nu i‑a cerut nimeni acest lucru, chiar dacă, în epoca modernă, a crezut uneori că poate reprezenta ea însăși cunoaște‑rea ca atare. Mai rezonabilă s‑a dovedit atunci când a căutat să vadă în ce fel e posibilă înțelegerea de sine a omului, ce imagine a propriei lumi se află în joc, ce repere sunt sesizabile în ordine existențială și care sunt limitele gândirii și voinței omenești. În această privință, nu ar trebui să uite de marile iluzii și utopii care au încercat‑o frecvent în epoca modernă. Dacă atitudinea metafizică îi este omului constitutivă – ca și cea estetică sau cea științifică, cea tehnică sau cea religioasă –, atunci e firesc să aibă o bună deschidere către celelalte. Înainte de toate, e firesc să cultive simțul limitelor proprii, întor‑cându‑și privirea către ceea ce se întâmplă cu noi înșine în viața de toate zilele. Are astfel din nou în față, din‑coace de imaginea celor eterate, ce anume stă și ce nu stă în puterile omului. Despre toate acestea ne vorbește – într‑o manieră vie, cultivată și atrăgătoare – cartea sem‑nată de Cristian Moisuc, folositoare oricui dorește să afle care sunt mizele mari ale gândirii moderne și mai ales limitele ei inevitabile.


FILOSOFIE30 |

Mihail‑Valentin Cernea

O nouă reușită a cercetării filosofice din România

Volumul coordonat de Sorin Costreie, Early Analytic Philosophy – New Perspectives on the Tradition (Springer International Publishing,

Cham, 2016, 480 p.), reprezintă, pentru Departamentul de Filosofie Teoretică de la Facultatea de Filosofie a Universității din București, o încununare a eforturilor de a aduna cercetători reputați din tradiția analitică a studiului filosofic în cadrul BCAP (Bucharest Colloquium in Analytic Philosophy). Colocviul de Filosofie Analitică de la București a reușit o performanță remarcabilă pen‑tru cercetarea umanistă din România. Mai precis, vor‑bim aici despre prezența anuală la București a unora dintre cei mai mari specialiști din lume în ramurile di‑verse ale filosofiei analitice, fapt ce pune România pe harta destinațiilor importante pentru cercetătorii din toate universitățile importante din Occident aflați în căutarea unei „arene” academice în care aceștia să‑și confrunte ideile cu un public cât mai avizat. Fiind unul dintre numeroșii studenți care au ajutat de‑a lungul vre‑mii la organizarea acestui colocviu și cărora profesorul Costreie le mulțumește cu grație în prefața volumului, aș putea umple multe pagini povestind încrucișările ideatice fascinante la care am fost martor în cadrul pre‑zentărilor de la BCAP între profesori renumiți de la Oxford, Cambridge sau CUNY.

Colecția de articole îngrijită de Sorin Costreie are două calități importante, ce merită subliniate. În primul rând, este poate o premieră în istoria filosofiei românești când asemenea nume importante din filosofia analitică sunt reunite de un editor din România. Operele lui Graham Priest, Danielle Macbeth, Patricia Blanchette, Marco Panza sau, nu în ultimul rând, ale regretatului Jaakko Hintikka, cu toții prezenți în paginile volumului, sunt deja materie obligatorie la cursuri și seminarii de lo‑gică, filosofia limbajului, filosofia logicii sau filosofia ma‑tematicii. Și ceilalți cercetători, printre care se află și doi români (Gheorghe Ștefanov, lector universitar la Facul‑tatea de Filosofie din cadrul Universității din București, și Iulian Toader, cercetător și cadru didactic asociat al aceleiași facultăți), care contribuie la acest volum sunt foarte cunoscuți în cercurile de specialiști care se ocupă cu acest tip de problematică, chiar dacă nu au faima unui Hintikka sau a unui Priest. În genere, se poate spune fără exagerare că această carte îi reunește pe unii dintre

cei mai importanți autori contemporani din domeniul filosofiei de orientare analitică.

În al doilea rând, volumul este impresionant nu doar prin reputația academică a contribuitorilor săi, ci și prin profunzimea cercetărilor prezentate și a orizonturilor deschise de acestea. Scopul declarat al lucrării este să de‑monstreze că ideile celor ce sunt îndeobște considerați drept fondatorii tradiției analitice din filosofie (Gottlob Frege, Bertrand Russell, Ludwig Wittgenstein și Rudolf Carnap) nu pot fi muzealizate încă, ci se regăsesc într‑o


| 31FILOSOFIE

măsură relevantă în dezbaterile contemporane din lo‑gică, filosofia limbajului sau a științelor exacte și că o mai bună explorare a acestor autori fundamentali ne poate oferi căi de rezolvare pentru multe dintre dilemele care îi frământă pe cercetătorii angajați în aceste dificile ramuri ale filosofiei.

Filosofia analitică s‑a remarcat în istoria gândirii fi‑losofice din ultimul secol prin insistența autorilor prinși în această tradiție (de inspirație, în bună măsură, an‑glo‑saxonă) asupra clarității limbajului folosit în discu‑ția unei probleme filosofice și, de asemenea, prin con‑centrarea tematică în jurul logicii, filosofiei limbajului și a felului în care acest instrumentar poate fi folosit pentru a aduce contribuții în etică, estetică și filosofia politică. Analiticii cred că filosofia nu trebuie să fie în mod obligatoriu un exercițiu dificil de construcție a unui sistem filosofic ambițios. Mai degrabă, filosofii ar putea să se ocupe de clarificări conceptuale care să rezolve probleme importante din toate domeniile experienței umane. Acestea fiind zise, chiar și cu această insistență asupra clarității în exprimare, problemele abordate și aparatul formal folosit în filosofia analitică au ajuns la un înalt grad de specializare, iar pentru parcurgerea unui text analitic este nevoie de studiu temeinic, nefiind vorba despre acel tip de filosofie mai light, care poate fi citită în timpul unei călătorii cu autobuzul sau pe plajă. Cartea de față nu face excepție de la această regulă, iar mulți dintre autorii prezenți nu se sfiesc să folosească

sisteme formale și un anume tip de jargon logic accesi‑bil mai degrabă specialiștilor în domeniu decât pasio‑naților de filosofie.

Cu toate acestea, colecția poate să fie de interes și pentru publicul larg, mai ales datorită generozității te‑matice a articolelor reunite. Volumul se structurează în cinci grupaje tematice: primele patru se concentrează pe unul dintre părinții fondatori ai tradiției analitice (Frege, Russell, Wittgenstein și Carnap), iar ultimul aduce laolaltă lucrări care leagă mai mulți autori anali‑tici pe teme expuse în primele patru secțiuni. Această împărțire face din Early Analytic Philosophy – New Per‑spectives on the Tradition o lucrare foarte utilă, dacă nu chiar esențială pentru oricare cercetător sau student al filosofiei analitice, deoarece oferă o secțiune transver‑sală asupra exegezei contemporane privind operele acestor foarte importanți autori clasici, dar și o dimen‑siune istorică a problemelor cu care se ocupă filosofii analitici de astăzi, dimensiune deseori ignorată pe ne‑drept de aceștia.

În concluzie, această apariție editorială merită un salut călduros din partea noastră, reușind să impresio‑neze atât prin semnificația ei pentru lumea academică din România (autori deja clasici, strânși într‑un volum coordonat de un român și publicat la o editură de mare prestigiu), cât și prin calitatea înaltă a contribuțiilor și coerența cu care volumul își urmărește scopul, în ciuda diversității tematice abordate.

Despre multiplele sensuri ale analogiei aristoteliceFlorin Crîșmăreanu

La sfârșitul anului 2015, a apărut la Editura Univer‑sității din București cartea universitarului Cristian Iftode, Aristotel. Problema analogiei și filosofia

donației. Ca simplu cercetător care se ocupă de mai bine de zece ani de problematica analogiei, mă bucur sincer să aflu că în mediul academic autohton sunt persoane cu astfel de preocupări; cu atât mai mult cu cât această tematică, importantă în istoria ideilor, era catalogată în urmă cu doar câțiva ani de către unii dintre universitarii noștri drept o chestiune marginală, fără semnificație filosofică și cu atât mai puțin teologică (de pildă, analo‑gia este atât de neînsemnată, încât în dreptul lui Toma din Aquino se poate vorbi despre tot atâtea metafizici câte doctrine ale analogiei – și sunt câteva – îmbrăți‑șează în scrierile sale). Pe scurt, orice subiect despre

analogie nu ar însemna altceva decât o pierdere de timp, nicidecum o temă pentru o licență sau o lucrare de doc‑torat. Anii au trecut și sperăm că astfel de prejudecăți au fost depășite măcar în parte, de vreme ce au fost sus‑ținute lucrări de licență și chiar teze de doctorat pe mar‑ginea acestei problematici deloc simple. Fără nici o re‑zervă, analogia poate fi considerată una dintre „cele mai spinoase probleme ale metafizicii tradiționale” (p. 7).

Lipsa bibliografiei dedicate analogiei din spațiul nos‑tru cultural poate fi menționată atunci când sunt trecute în revistă motivele necunoașterii acestei teme cu impli‑cații metafizice și teologice. Pe de altă parte, ignoranța nu poate trece niciodată drept scuză. Semn de îndrep‑tare a lucrurilor, de normalitate în cele din urmă, în ultimii ani, problematica analogiei s‑a bucurat în spațiul nostru


FILOSOFIE32 |

cultural de o oarecare atenție, rezultând câteva studii care au fost scrise pe această temă. Amintesc aici textele semnate de Daniel Fărcaș („De la analogia entis la ana‑logia fidei”, Altarul Banatului, nr. 7‑9, 1998, pp. 38‑59), Alin Tat („Doctrina analogiei ființei la Sfântul Toma din Aquino. Postfață”, în Sfântul Toma din Aquino, Despre principiile naturii, traducere de Valentin Doru Căstăian, Univers Enciclopedic, București, 2001, pp. 95‑111), Valeriu Gherghel („Luther și declinul analogiei. Note despre simbolismul medieval”, Analele științifice ale Univer‑sității „Al.I. Cuza”, Filosofie, serie nouă, tomul XLIX, 2002, pp. 151‑157), Cristian Iftode („Dublul sens al ana‑logiei în opera lui Platon”, Annals of the University of Bucharest. Philosophy Series, 2, 2011, pp. 13‑27) și cele ale subsemnatului (menționez aici doar două lucrări în care am abordat problematica analogiei: Metafizică și teologie la Francisco Suarez, prefață de Anton Adămuț, Editura Universității „Al.I. Cuza”, Iași, 2012; Analogie și hristologie. Studii dionisiene și maximiene, prefață de George Bondor, Editura Universității „Al.I. Cuza”, Iași, 2015). Mai nou, la cele deja menționate se adaugă și car‑tea lui Cristian Iftode, pe care o avem în vedere în rându‑rile de mai jos. De acum, motivul lipsei totale a biblio‑grafiei pe această temă nu mai poate fi invocat.

Așa cum ne anunță autorul de la bun început, această carte are la bază teza de doctorat, cu titlul Rolul analogiei în elaborarea metafizicii aristotelice, pe care a susți‑nut‑o public în anul 2007, la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Cartea care a rezultat din teza amintită, Aristotel. Problema analogiei și filosofia dona‑ției, are o structură triadică, fiecare parte fiind, la rândul ei, împărțită în mai multe capitole; urmează trei anexe și bibliografia care încheie volumul.

Înainte de analiza dedicată Stagiritului, se trece în revistă contribuția predecesorilor săi cu privire la pro‑blematica analogiei; se insistă cu precădere asupra tex‑telor lui Platon, unde întâlnim un sens participativ al analogiei. Sens care se regăsește și, ceva mai târziu, în textele unor autori creștini, precum Dionisie Areopagitul și Maxim Mărturisitorul. Înclin să cred că forța cea mai mare a analogiei o întâlnim în folosirea ei teologică, așa cum reiese din textele unor Părinți ai Bisericii. În acest context, Cristian Iftode este îndreptățit să susțină că analogia, pentru a fi utilă în filosofie, trebuia să fie tre‑cută, din registrul matematic, exact într‑unul mai „slab”, mai puțin exact, transfer care a însemnat o anumită am‑biguitate. Această metamorfoză nu s‑a oprit aici, ana‑logia trecând și în registrul teologic (fiind întâlnită, de exemplu, în Corpusul Dionisian, menționat de Cristian Iftode la pp. 55‑57), dar acest aspect nu face obiectul cercetării prezentului volum.

Cum bine se știe, la origine, termenul analogie sem‑nifică proporția sau raportul între elemente ce par im‑posibil de conciliat, motiv pentru care s‑a afirmat că ana‑logia ar avea vocația imposibilului. Ne putem întreba, împreună cu Michel Foucault, pe ce „tablă”, conform cărui spațiu de identități, de similitudini, de analogii

ne‑am luat obiceiul de a distribui atâtea lucruri dife‑rite și totuși asemănătoare? O anumită stare de ambi‑guitate a planat mereu asupra acestei problematici, as‑pect ce a dus la multiple accepțiuni ale analogiei. În literatura de specialitate, se pot distinge două mari grupe de analogii: analogii ascendente și analogii des‑cendente, care, la rândul lor, se împart în alte subcate‑gorii. Pe de altă parte, unii autori vorbesc despre o altă diviziune, între analogia orizontală, care se regăsește în textele Stagiritului, și analogia verticală, care presupune principiul ierarhiei și se găsește în scrierile lui Platon, cu precădere în Republica.

Unii exegeți, cum ar fi, de exemplu, Gerald B. Phelan (Saint Thomas and Analogy. The Aquinas Lectures, Mar‑quette University Press, Milwaukee, 1941, pp. 38‑39), au văzut în analogie șansa de a depăși dilema Heraclit‑Par‑menide; adică, între mobilitatea deconcertantă a deve‑nirii și staticismul Ființei parmenidiene, analogia aduce cu sine ideea unei unități intrinseci, formale și necesare în sânul devenirii. Pe scurt, analogia deschide o cale între monismul absolut și pluralismul radical. Aristotel este, fără îndoială, unul dintre primii filosofi care luptă împotriva acestor două poziții extreme.


| 33FILOSOFIE

Bibliografia dedicată problemei analogiei în scrierile lui Aristotel cuprinde mai multe zeci de titluri, unele dintre acestea fiind utilizate și de Cristian Iftode în argumen‑tarea sau criticarea anumitor puncte de vedere, atunci când trece în revistă accepțiile pe care le primește ter‑menul analogie în textele Stagiritului, precum Poetica, Retorica, Metafizica, Etica Nicomahică și Categorii. Una dintre mizele exegeților vizează următorul aspect: oare doctrina analogia entis, așa cum a fost ea formulată de gânditorii scolasticii de limbă latină, este fidelă spiritu‑lui filosofiei aristotelice? Părerile interpreților sunt îm‑părțite, deoarece nici „textele aristotelice nu sunt atât de explicite în precizarea rolului analogiei” (p. 126).

Pierre Aubenque (Problema ființei la Aristotel, Editura Teora, București, 1998, pp. 137‑169) susține că singurul tip de analogie care se regăsește în opera Stagiritului este analogia de proporționalitate. Exegetul francez urmează în acest loc interpretarea propusă de F. Trendelenburg. La rândul său, F. Brentano, nemulțumit de poziția lui Trendelenburg, susținuse că la Stagirit se poate vorbi și despre un alt tip de analogie, analogia πρὸς ἕν, ceea ce mai târziu s‑a numit analogia de atribuire. Cristian Iftode analizează într‑un capitol trecerea de la analogia

matematică la analogia πρὸς ἕν și implicațiile pe care le presupune această metamorfoză.

Mai mult decât atât, P. Aubenque a respins ideea potrivit căreia problematica scolastică analogia entis ar avea rădăcinile în textele Stagiritului. Acestei inter‑pretări i se alătură și Alain de Libera. O poziție diferită întâlnim la autori precum A. de Muralt și Ch. Rutten. Chiar și așa, dacă acceptăm ca ipoteză de lucru interpre‑tarea conform căreia analogia ființei nu poate fi reven‑dicată ca provenind din textele Stagiritului, acest fapt nu înseamnă că textele lui Aristotel au fost străine cu totul de ceea ce a fost numită în scolastică analogia entis. Pentru a ajunge la această problematică, au fost coroborate cele două mari curente ale filosofiei: plato‑nismul și aristotelismul. Fără nici o îndoială, teoria ana‑logia entis este un produs al comentarismului medieval (grec, arab și latin), fiind fondată pe o serie de interpre‑tări și transformări ale gândirii aristotelice, care abia prin întâlnirea cu platonismul va deschide calea doctri‑nei analogia entis. De exemplu, plecând de la Categoriile lui Aristotel, comentatorii neoplatonicieni au suprapus peste paronime analogia ca o cale de mijloc între sino‑nime (univocitate) și omonime (echivocitate), ceea ce Alain de Libera numește „un platonism de contrabandă”. Se aplică și de această dată „principiul densității” propus de N. Kretzmann, care pretinde că „între două teze, în Evul Mediu există întotdeauna loc și pentru o a treia”. Dar Cristian Iftode nu‑și propune să urmărească doar acest lucru: „Miza pe care o am în vedere nu este însă aceea de a depista în textele aristotelice premisele doc‑trinei medievale a analogiei ființei și nici chiar sensul analogiei de atribuire. Așa cum avertizam de la început, altceva este în joc, nu atât un alt sens al analogiei, cât aproximarea, pornind de la teoretizările și utilizările analogiei în corpusul aristotelic, a unei modalități a «do‑nației» înțeleasă ca posibilitate originară a sintezei, lip‑sită de (nume) «propriu», însă totdeauna deja operantă în orice ocurență a analogiei” (p. 122).

Așadar Cristian Iftode intenționează în paginile căr‑ții pe care o avem în vedere să reflecteze „împreună cu Aristotel la unele dintre dilemele cu care se confruntă (și) filosofia actuală” (p. 17). Cititorul atent va descoperi, mai ales în a doua parte a cărții, argumentele oferite de autor pentru apropierea dintre filosofia aristotelică și cea contemporană, mai ales prin grila de lectură ofe‑rită de P. Ricoeur, J. Derrida și alții. Totuși, indiferent de perspectiva prin care interpretăm analogia, ea rămâne o chestiune mereu actuală, deoarece „analogia nu ține de cutare paradigmă culturală sau sistem de reprezen‑tări, ci angajează o formă de gândire pe care nu este posibil și poate nici dezirabil să o «depășim» vreodată complet” (p. 9).

Suntem convinși de faptul că lucrarea lui Cristian Iftode nu umple doar un gol în bibliografia autohtonă dedicată problematicii analogiei, ci trebuie plasată la începutul unei serii de texte viitoare dedicate analogiei în general și celei aristotelice în special.


PROZĂ34 |

„Îngerii de ghips se fac cu praf de ghips, cu apă și cu multă dragoste”, spuse mătușa Agripina ștergând cu șorțul său albastru, pătat de sosuri și grăsime

căpățâna cheală a unui înger făcut de soțul său, Anatol. Deși nu era mai mare de un deget, îngerul intrat pe mâi‑nile mătușii Agripina părea neastâmpărat, viu, încât fe‑meia părea să facă un efort considerabil ca să îl stăpâ‑nească pentru a definitiva opera soțului. Uleiul de pe șorț era numai bun pentru a da strălucire cheliei albe, aripilor strânse pe lângă corp, să scoată în evidență al‑bastrul siniliu al unei tunici cu care era îmbrăcat. L‑a șters cu unghia degetului mic în urechi, i‑a scos niște presupuși puchini din ochii negri care emanau o fixitate veselă, apoi l‑a pupat zgomotos pe frunte și l‑a așezat pe sobă. Da, era un înger foarte reușit. Pentru Anatol, această scenă intimă era suprema răsplată. Putea, de acum, să viseze la alt înger. Scena se repeta aproape săptămânal. Anatol, după ce își rezolva problemele de bărbat în casă, de om în comunitate, avea momentul lui de slăbiciune când se ascundea în micul său atelier de tâmplărie, unde prepara câte un înger. Niciodată doi. Atât, un singur înger, ca și cum atât l‑ar fi ținut inspirația, ca și cum atât i‑ar fi dat voie divinitatea. Mai mult, nu suporta ca cineva să fie în preajma lui atunci când pre‑lucra materialul vinețiu, pe care îl colora cu niște vop‑seluri pe care și le procura de la un magazin specializat din capitala regiunii, acolo unde ajungea rar, foarte rar, dar cu maximă eficiență. De obicei, dădea formă înge‑rului vineri seara, iar sâmbăta îl definitiva. Dar au mai fost momente când simțea așa, irepresibil, dorința de a modela un înger, indiferent de ziua din săptămână. Se închidea în atelier și își ducea la capăt treaba. Dar nici‑odată mai mult de un înger, să ne înțelegem.

După ce făcea îngerul și îl vedea așezat pe sobă, după ce trecea prin proba șorțului Agripinei, pe Anatol nu îl mai interesa ce se întâmplă cu figurina. Făcuse sute până acum, dar în casa lor abia dacă erau două duzini de figu‑rine cu îngeri de ghips, așezate în diferite lăcașuri, peste tot, ca și cum ar fi fost niște spirite bune, protectoare pentru liniștea familiei. Restul luau drumul bisericii din comunitate, la părintele Leopold, care era deopotrivă catolic, ortodox, puțin evanghelist, puțin baptist, dar se înțelegea bine și cu evreii sau cu cei fără nici o credință, toți frecventându‑l atunci când era cazul. La părintele Leopold am să revin, de altfel, pentru că hățișurile po‑veștii noastre ni‑l vor mai scoate în cale. Deci Agripina

prelua îngerii de ghips, îi evalua după cantitatea de dragoste pe care o simțea că intrase în compoziție, îi reținea pe cei mai grei din acest punct de vedere, iar pe ceilalți îi oferea părintelui Leopold. De asta, îngerii din casă erau înlocuiți după niște topuri ale Agripinei, nu‑mai că Anatol nu era prea atent la acest lucru.

Agripina știa, de exemplu, că acest înger, care stătea ca un pașă pe un mileu cât o palmă lucrat în igliță chiar de ea, așezat pe raftul de sticlă din fața oglinzii celei mari, a fost făcut în anul, la data de, când înfloriseră merii și ea a simțit primul pumnișor dat pe dinăuntru de cel care avea să fie primul lor copil, Antim. Iar acest înger, era gata să îți spună Agripina arătându‑ți o altă figurină de mărimea degetului gros de la mâna ei, așezat pe alt mi‑leu făcut cu ață gălbuie, așezat pe o măsuță din hol, era făcut în anul, la data de, când aflase că se va naște fiica lor, Amedeea. Era toamna, în septembrie. Îngerul, dacă îl miroseai, mai păstra aroma de mere coapte. Istoria casei, a familiei, putea fi scrisă cu îngeri de ghips, dar numai Agripina știa să o citească. Până și Anatol era uimit de această precizie a femeii sale. El însuși nu era în stare să deosebească două figurine una de alta, în general, îi ieșeau la fel.

Dar mai erau, în acel top al femeii, îngeri care mar‑cau întâmplări triste. Un înger era de pe vremea când ve‑niseră rușii în comunitate, în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial, și își făcură cartierul general în bise‑rică. Anatol și Agripina se căsătoriseră de vreo jumătate de an, nici nu a fost vorba de nuntă, nu erau vremuri prielnice pentru așa ceva, s‑au luat pur și simplu, atâta doar că Agripina și‑a schimbat domiciliul. Cum au ajuns rușii în comunitate, au trecut la scotocit casele în cău‑tarea bărbaților în putere, pe care îi adunau într‑un con‑voi drept prizonieri, și a femeilor care arătau cât de cât a femei, pentru plăcerile lor. Violurile au fost cu nemi‑luita. Atunci, Agripina a avut o idee salvatoare. A fiert niște frunză și niște coji de nucă verde, a adăugat niște seu în fiertură, a obținut o alifie cu care l‑a uns pe Anatol. Cu aceeași alifie și‑a uns și ea nasul și fruntea, iar în mo‑mentul în care trei soldățoi au intrat izbind cu cizmele ușa, beți și excitați, Agripina le‑a strigat: „Tifos! Tifos exantematic!”.

Cuvântul tifos i‑a oprit brusc și i‑a trezit pe soldățoi. Când l‑au văzut pe bărbatul galben pământiu sub pătură cu niște pete roșii, purulente pe frunte și pe femeia care se târa prin casă având aceeași culoare și aceleași simptome,

Adrian Alui Gheorghe

Îngeri tociți


| 35PROZĂ

au dat năvală spre poartă. Tifosul, care bântuia atunci și în Rusia, era boala sărăciei, nemiloasă și fără întoarcere. De asta, au însemnat poarta și, vreme de o săptămână, cât au stat la Klopi, nu au mai trecut de poartă. Agripina spiona drumul printr‑o spărtură din perdeaua de sac cu care înlocuise perdeaua din bumbac, plină de zorzoane cusute de mâna ei, pe care o ascunsese în sobă. Anatol nu a ieșit în această săptămână decât ca să își facă ne‑voile, iar într‑o noapte a meșterit, ciucit sub cerga sa, un înger din ghips. Era cel mai butucănos dintre toți, nu avea ochi, era știrb, haina nu îi era colorată, dar Agripinei i‑a plăcut așa și îl ținea în lăcașul de la sobă care se numea ocniță, acolo unde se ținea de obicei sarea ca să rămână uscată.

Alt înger care marca un moment trist era unul din perioada în care în zona Klopi venise o echipă de la regiune ca să îi oblige pe cei încă neconvinși să intre în cooperativa agricolă de producție cu toate pământurile pe care le posedau și cu atelajele pentru muncă. Pentru că Anatol și Agripina nu dețineau nici terenuri, nici ate‑laje, nu consideraseră că trebuie să se înscrie în acea cooperativă. Ei se hrăneau mai mult din lucrul mâinilor, amândoi fiind extrem de pricepuți. Anatol era în stare să îți facă un avion dintr‑un tractor și invers, pe când Agripina îți făcea cele mai aromate și mai gustoase za‑haricale și plăcinte cu mere sau cu morcov, că toată co‑munitatea poftea și se îndulcea cu bunătățile ei. După ce l‑au luat de acasă pe Anatol în dubă și l‑au dus într‑o clă‑dire dezafectată a unei vechi cariere de piatră și l‑au bă‑tut ca să semneze că intră în cooperativă, după trei zile

de foame și sete, și‑au dat seama că a fost o confuzie și l‑au lăsat în plata Domnului. Neavând cu ce să contribuie la consolidarea inventarului cooperativei, nu mai pre‑zenta interes. Când a ajuns pe jos acasă, după două zile de mers prin păduri și pe cărări sparte de ploi, arăta ca ultimul țigan. Agripina a plâns ca după mort. Plângea puțin și de bucurie că îl mai vede. Dacă l‑ar fi știut vino‑vat de ceva, ar mai fi înțeles. Dar așa? Anatol s‑a închis în atelierul său și a meșterit câteva ceasuri un înger de ghips. A ieșit unul aparte, avea aripile strânse sub burtă, era încrâncenat la chip, în timp două vânătăi i‑au apărut din senin sub ochi, iar pe unul din umeri i‑a apărut o floare ca de măcieș, numai că era de un roșu aprins. Pe acest înger Agripina l‑a pus pe raftul de pe peretele din‑spre răsărit, unde ținea și documentele casei.

Părintele Leopold nu punea preț pe îngerii aduși de Agripina, dar nici ea nu se întreba vreodată ce făcea pă‑rintele cu ei. Părintele îi arunca într‑o magazie, alături de resturile de cruci, de icoane vechi, crăpate și, când se adu‑nau prea multe lucruri acolo, făcea o curățenie generală și arunca totul la groapa din marginea comunității. Dea‑supra, ajutat de omul de serviciu de la biserică, răsturna din belșug pământ. Dacă vreodată vor fi făcute săpături în acea zonă, peste o mie, peste două mii de ani, arheo‑logii vor descoperi poate îngerii de ghips ai lui Anatol și în formele, în culorile lor vor descifra ceva din zbuciumul vremurilor noastre, numai bune de studiat atunci. Ce vor spune ele cu adevărat? Povești, povești cu siguranță.

(fragment dintr‑un roman în pregătire)


PROZĂ36 |

Adrian G. Romilă

Tot felul de înscrisuri medicaleCana albă de ceai se răcise pe masă, cu sfoara gri

a pliculețului atârnând în afară, ca un ombilic fusiform. Lingurița lucea – un obelisc de inox

ce‑și ițea vârful peste marginea de porțelan. Îi persista încă în nări mirosul de la spital, de pe hol, cât așteptase. Stătea cu capul în mâini și privea a nu știu câta oară toate documentele răsfirate în față. Erau tot felul de în‑scrisuri medicale, radiografii, RMN‑uri, scrisori, rezul‑tate de la analize. Mai important era ultimul tomograf, cu o lungă precizare de la neurolog, la care se tot uita, așezat sub ochi, bătând darabana și jucându‑se cu firi‑miturile pe care le simțea prin buricele degetelor. Se ridică, sorbi din cană și privi un timp pe geam, fără țintă. Trotuar, trecători în geci și pardesiuri, mașini, viață li‑chidă, colcăitoare.

Prin urmare, venise verdictul. Profesorul scrisese acolo, cu pixul verde și literele stâlcite, în rubrica de diagnostic, nu era cale de întoarcere, oricât ar fi vrut să se prefacă a nu fi fost decât o presimțire, un vis. Își re‑petase toată săptămâna, ca să se amăgească: nu, nu poate fi, n‑are cum, nu mi se poate‑ntâmpla, n‑am… Va fi bine. Crina și Maria îl liniștiseră și ele cum putuseră, nu putea fi vorba despre nimic grav, nimic iremediabil, să stea calm, o să vadă. Acum n‑avea ce să mai vadă. Stătea scris acolo, în hârtiile alea nenorocite, și ce e scris pe hârtie rămâne și sapă încet realitatea, împărțind‑o într‑un „înainte” și un „după” ce s‑a scris. Știa de mult asta, vorbise de atâtea ori despre, era în toate cărțile.

Termină ceaiul și puse cana în chiuvetă. Mai ridică o dată radiografiile și le lipi pe geam, la lumină, pentru a vedea clar, pe film, gâlmele albicioase care confirmau ce scria pe hârtie. Erau ca două povești care se comple‑tau, pe suporturi diferite sau, mai bine‑zis, erau ca un scenariu ecranizat excelent, fără cusur, ale cărui ima‑gini comprimate pe document, într‑o expresie verbală, le vedea descompuse pe film, în secvențe.

Spălă meticulos toate vasele, să nu mai aibă treabă fetele când or veni acasă și strânse ce mai era de strâns în frigider. Își târșâi papucii pe hol și puse din mers hai‑nele în cuier. În dormitor, televizorul mergea pe știri, era o pălăvrăgeală politică, îl stinse și așeză telecomanda încet pe masa de călcat. Liniștea din apartament părea

acum suspectă, ca și cum ar fi născut o stranie prezență pe undeva, greu de localizat, dar perceptibilă, grea. Afară, pe stradă, zgomotul mașinilor și claxoanele ve‑neau din altă lume, de dincolo de acvariul în care înota lent. Tresări când o frunză izbi fereastra și ateriză pe pervaz. Vântul suflă un pic mai tare și câțiva picuri anun‑țară o ploaie rece, care poate va veni mai târziu.

Se lăsă în genunchi, cu grijă, deschise sertarul de sub somieră, unde erau cutiile cu fotografii și albumele. Scoase câteva și le puse pe covor, una peste alta. Rămase câteva minute cu ochii în gol, oftă, își trecu mâna dreaptă peste față, obosit. Deschise capacul uneia dintre cutii. Erau acolo plicuri mari, groase, cerate, așa cum le așezase meticuloasa de Crina. Citi, în timp ce le răsfira: „Cununie, 1996”; „Nuntă”; „Mare, Costinești, 1997”; „Mare, Mamaia, 1998”; „Botez Maria, 2000”; „Grecia, 2008”; „Noi la Radu, 2010”; „Bunica și bunicul, 1992”; „Pe Bucegi, 1993”; „Final de facultate”; „10 ani de la liceu”; „Diverse”; „Maria, 2 ani, 2002”; „Maria, 10 ani, 2010”; „Maria, clasa I”. Se opri și începu


| 37PROZĂ

să le desfacă la întâmplare, privind pozele. Zâmbea din când în când, ridica din sprâncene sau se încrunta, cu subînțelesuri. Puse deoparte, într‑un teanc separat, unele dintre fotografii, pentru reevaluări ulterioare, pentru fixat în album sau pentru comentat cu fetele.

Într‑una stătea cu Maria în brațe, goală‑goluță, pe plajă. El era în slipul galben, cu picioarele depărtate, înfipte în nisip, iar Crina, alături, radioasă, în costumul de baie cu roșu și dungi albastre, făcea cu mâna obiec‑tivului. Fetița îl strângea cu brațele‑i micuțe de după gât, în timp ce fața ei drăgălașă, cu un zâmbet până la urechi, îi era lipită de a lui. Părul blond, lung, buclat arăta că apa nu reușise să‑l ude prea tare. În jur se putea observa viermuiala de oameni care se bucurau de fierbințeala verii și de libertatea vacanței. Își aminti că atunci îi cum‑părase primul colac de înot, sub forma unei rățuște albe, cu aripile conturate în maro și ciocul în roșu aprins. Se bucurase mult fetița, toată ziua stătea în apă numai de dragul lui. Tot atunci se certase tare cu Crina, a doua ceartă serioasă de când se căsătoriseră, motive de bani și de socri, dar se împăcaseră pe seară și o invitase la un pahar de vin în restaurantul hotelului. Făcuseră dra‑goste intens în noaptea aceea, în timp ce pe Maria o lăsaseră la familia din Timișoara, să se joace cu băieții

și să doarmă la ei. Aveau o cameră‑apartament pe care nu și‑ar fi permis‑o niciodată, în nici o vacanță. Atunci a schimbat prima roată la mașină, în parcarea hotelu‑lui și a fost un adevărat spectacol, fiindcă nu mai repa‑rase niciodată o pană de cauciuc. Maria și băiețeii din Timișoara îl asistaseră curioși și puseseră o grămadă de întrebări. Crina bea cafea cu părinții băieților în șez‑longurile din balcon și‑l priveau de sus, aruncându‑i ironii și râzând. Le răspundea și el cum putea, printre prezoane și ridicări de cric, ca să nu rămână mai prejos. Fusese atunci o noapte de pomină, povestiseră, spuse‑seră bancuri, băuseră și se distraseră până dimineață, când copiii, epuizați de joacă și de veghe, căzuseră la întâmplare pe paturi.

Se auzi cheia la intrare, se ridică dintre mulțimea de poze și merse pe hol. Crina salută, lăsă poșeta și sacoșa de cumpărături pe fotoliu și‑l sărută scurt. Se descălță de cizme și, în drum spre baie, îi aruncă peste umeri: „Ce‑i cu tine, măi băiete, de ești așa întunecat? Iar te‑ai certat cu Marius? Iar probleme la serviciu? N‑ați mai re‑zolvat cu raportul?”. „Nu‑i asta, Crina, e altceva…” Femeia se întoarse cu mâna pe clanța toaletei. El îi făcu semn cu capul spre masa din bucătărie, unde erau documentele medicale. „A venit rezultatul. E rău!”


POEZIE38 |

dangăteși bună și rea ardereade vii în creierca într‑un crematoriusecret al poemelorîn schimbul putrefacțieidătătoare de viață

de dinlăuntru priveștistrălucirea orbitoarea oscioarelor corpuluide litere în flăcări simțifierbințeala buricelordegetelor născătoarede foc veșnicneiertat oricândiertător

durere a facerii cea maidintre toate pentrucele mai calculateconstelații de cuvinte

paratrăsnet ultrasunetîn urechea cu auz absoluta timpului orb șchiopmut niciodată surd

eu ei ele tac el audemiriadele de nuanțeale tăcerii

dumnezeu vedeși sub plapumă spunecopila mea de cinci ani cu mâna la țâță dumnezeuvede microcivilizațiilefirului de praf cu ochiulneînarmat dumnezeu trimitepeste tot anticorpii păciiprinde în hora uniriivirușii și bacteriile care mișcălumea înaintea eisă se poată privi din fațăca‑n oglindă oglindafiind chiar trupul

Radmila Popovici

Urâtași sufletul luireflectoare

aleargă ușor dintr‑un braț în altul îmi strivește celulele moartele înroșește pe cele indecise în umăr cu capul greu de tot ce nu știu și n‑au cum să știe adoarme umăruldoare ca mărul mușcat de verde în tâmple ca‑n templedang dang dangdangăte dangă‑tedangă‑mi‑te

chealăplete de noapte de iarbăcascade valuri cuiburidin care nu ți‑ai luazborulun om striga la poartăbăiețele cheamă pe taică‑tunu‑s băiețel mi‑au țipatlacrimile n‑am mai ieșitîn drum toată vara tatam‑a tuns chilug pe capaveam numai nori

nici vorbă de fundițe agrafecoafuri cocuri pe ascunsîmi puneam părulmamei tăiat greucastaniu nu mă prindeaaveam gene și sprâncenealbe

codiță de mâță râdeaude mine fetele bobocsuflă‑n foc măporecleau băiețiiplângeam cu forfecuțatăiam în bucățivisele flutură‑plete

a doua zi mă tundeamscurt măturamdupă mine ascultam oreîn șir nothing compares to youde sinéad o’connor așaam îndrăgit cântăreațacheală și albinoșiiîn părul meu au dormitlumina lunii cărțile cititepe jumătateorice poemscris mă costă unsmoc de nervimai mic ori maimare

timpuricasă de bătrâni în pântecul meu amneziianemii aiureli amețeli

această mână de copii cu guri și tălpi de nepupat în zoriînainte de culcare așteaptăgângurind gândacii coridoarelor mișună caută gânduri fluide pereții fac bube sub coajă

ce timpuri trăim răsună o vocestrăină cine suntem o întreb dispare

afară e noapte de‑o lunăurlătoare


| 39POEZIE

Emil Brumaru

Îngerii și lucrările lor

***Dânsa era încolăcită de‑un șarpeUriaș și‑i plăcea că o strângeȘi printre coapse i se prelingeSpre‑a‑i sâsâi în ureche plăceri mai aparte,

Cum ar fi să muște cu gura ei caldă un măr,Cotorul cu tot cu sâmburi să îl înghită,Și sânii, cu palmele strânși, așa tolănită,Să‑i dea, ca și coama castanie de păr

Celui mai drag și mai singur din paradis,Căci trupul ei alb de mult i l‑a promis…

Nerușinarea ta…Nerușinarea ta îmi face‑atât de bine,Îmi scoate din țâțâni moi coropișnițiCa dintr‑o humă groasă, cântul vineÎnvolburat, îți pune tandre prișnițiPe sufletul tău tainic de zeițăSuită pe dulapuri, cățăratăPrin arbori, să mai iște înc‑o fițăSecretă, și intimă, și perlată,Cleștar sfărmat în iarbă, pe podele;Oh, urme șterse cu obrajii‑ncinșiDe îngerii cei devotați și triști,Cu‑aripile ca niște vechi perdeleMototolite‑n grabă spre‑a spălaCu hărnicie blasfemia dulce‑a ta…

evantaiviitorul urmărește cu infinitatea de ochi cum îmi gravez pe pieleapietrei străvezii minutelede reculegere

mă ține de mână părintește când îmi brodez zilele de doliucu atomii sclipitoriai exploziilor

îmi scrie scrisori lungi ca să am răbdare cu ceara din stupii părăsiți de acasă pentru lumânările care învie de la săruturi și chiote

mă păzește din fașă ca pe cenușa de argint din cutia evoluțieiinhalându‑măuneori când vinul vinii mă amețeșteîl ajung din urmă să‑i aranjez gulerul acoperindu‑mi surâsul cochet cu evantaiul

nocturneduminică lasă‑mă să deochi sânul de munte al nimfei cum alăptează cu nori stratus și cumulus albastrul sătul abia la chindie să dezghiocmarea de sare să amestec praful cu umbrele șifacăsecoacăserupăseducăsecusuteletoateleuitatele să mă curăț de silabe ca de blestem

țintesc punctulerelor himere depăn misterul crește pe clipă ce scade invadându‑mădezgolindu‑mă definitiv

iată chiar acum nocturne de chopin își schimbă rochiile

văd vezi și tudegete albe și negre aprind pe clape muzica și ea le cântă o cartegeamuri sparte un vânt și‑o vântoaicăvalsează furtunacapete sub coifurivând libertatearheologi dezgroapă lacrima giganticănumai șerpii știu să păstrezeîn văgăunile lortainele lumii închid ochii și‑i văd răsărind pe ai tăi cititorule de vise

curățenie generalăo dată în anotimp fac curățenie generalămătur înjurăturile de pe pereți scutur hainelede orgolii spăl perdelele de închipuiri dezgropși îngrop florile șterg geamurile pe dinafarăde amprenteledemonilor alung în cărți personajele căzute în prăpastia dintre paturi aspir praful trupurilor noastre tușesc încă o lună arunc toate cârpeleîn foc focul desenează o mână cu degetefulguind

(Din volumul Urâta, în curs de apariție la Editura Vinea)


POEZIE40 |

PoemeKrista Szöcs

ne‑am uitatsperiați laceasul taxiului

că trebuie să coborâmși nu avemdestui bani

am făcut fotografii carevor fi introduseîn manuale

lumea curioasăva alergadupă îmbrățișările

noastre

încă nu m‑am decis care parte a zilei e cea mai inutilămă gândesc la asta tocmai când fricaanalizează colțul plictisitor al camerei

am vrut disciplină și puțin farmecrăbdarea nu funcționează niciodată

am vrut sinceritate palmă pe umăr și osingură idee de comunitate la fel cumam vrut păianjenul să urce să nu se așeze

pe zidurile peste care s‑au întins versiunile îmbunătățite ale prietenilor

haideți să ne eschivăm cu toții să fugim de lucrurile care ne‑ar putea speria să ne prefacem că putem oferi (destulă) afecțiune

fricile colective sunt cele mai periculoase orice îți creează suspans continuu duce la deteriorare oricât de neajutorat vei vrea să pari cineva te va crede (mai) puternic și sub formă de dialog te vei strădui să‑ți spui că nu ești

nu poți face față unei mașinării mai lucide decât tine

unde‑i angoasa anxietateace mai învinovățești când ești acuzat de greșeli care te‑au făcutsă sari peste micul‑dejunsă te simți încolțit de legi care nu s‑au scris (încă)

haideți să zâmbim cu toțiiipocriți și târfe

să zâmbim eficace către cei care n‑au avut curaj să ne avorteze


| 41POEZIE

Alexandra Turcu

singurătate3.m‑am mutat aici pentru că în casa

astanu sunt poduri de pe care să

mă aruncaștept să vină dimineațamă urc în patmă ridic pe vârfuriși mă întreb cum ar fi dacă

stau minute în șir în fața oglinziiși mă uit la ochii obosițistau ore în șir în cadățin picioarele desfăcutemă gândesc la burta meaca la o pungă de pufuleți cu surprizeîmi doresc o mașinuță pe caresă o asamblez după instrucțiuni

câteva momente în care o disperare ușoară

trece dintr‑un braț în celălaltca un leagăn mișcat de vântdau bluza la o parteîmi mișc palma în jurul sânului stângpalpezcele două umflături sunt încăacolo

5.în fiecare zi aceleași frustrăriam prea multe algocalmineși nu e nimeni cu care să le împartîn cealaltă parte a lumiiun doctor se uită la creierul meu

țin pisica în brațeinima ei bate de două ori mai

puternic decât inima meaîmi prind părul în coadănu las transpirația să se adune

pe ceafănu las urmele roșii de pe spatesă se înmulțească

în capul meusunetul unui televizor cu puriciamintirea 1: era dimineața devremeși ai ieșit să aduci flori în casăamintirea 2: era duminică searași mi‑ai promis cădupă ce mă arunc eute arunci și tu

mă apropii de fereastrăși privesc artificiile de la mijlocul

zileisemnale mici că viața nu mergemai departe

9.din punctul ăsta, pot să vădtot ce se întâmplă pe cealaltă parte

a străziiîmi ascund fața în spatele perdeleicontrolez greața care mă ținede azi‑dimineață într‑un punct fixîmi mângâi părul apoi obrajiiși‑mi zic că totul va fi bine

fac curățeniescot de sub pato grămăjoară de unghii roaseși încă una de fire de părfumez jumătate de țigară

urmăresc apele care crescîncerc să mă apropii șiamintirea taca un gard electricmă aruncă cu 3 pașiînapoi

7.cuiva căruia să‑i trimit mesajecând mănânccând mă uit la filmcând îmi iau o bluză nouăcând îmi vine să plâng șifug în baie șimă lipesc cu spatele gol de faianță

aici totul se întâmplă mult prea repede

trei zile până se termină antibioticulîncă număr spațiile goale din folieca să fiu sigură că nu am luat de

două orimedicamentele

adorm repedecâteodată, zic o rugăciune scurtăpentru cele două umflături de pe

sânul stângvisez că suntem micine așezăm pe pervazși ne legănăm picioarele deasupra

orașului

10.de câteva zile, aerul din casă e tot

mai calddesenez omuleți pe geamul aburitși apoi îmi imaginez că altcineva

i‑a lăsatacolo pentru minestau ore în șir sub plapumăși apoi șterg cu grijă transpirația

de pe gâtscot toate hainele de vară din dulapși le întind pe pat

stau pe spatecăldura îmi inundă creierul la fel cumrâurile inundă vegetația din

împrejurimiterapie ușoară cu electroșocuripornesc cu degetul din locul dintre

sâniși cobor până la linia chiloțilorapoi mă opresc brusc

mă uit la fotografii alb‑negrusperanța că oamenii aceia mai

existăși unul dintre ei va veni aiciși mă va pregătipentru tot ceea ce trebuie

să urmeze

Poeme


POEZIE42 |

PoemeLacrimi gemenede azi înainte plata se va face în sâmburiargintul e doar al săracilorcerul albastru fixat deasupra noastră de cuiele domnuluisuntem două lacrimi care se scurg pe o halbă cu bere recesau poate ploaiade dinaintea noastră

ai sau nu aiproteza dintre cuvintescos din uz și aruncat în tăcere

departe de ochii lumiiascuns de frivolitatea capitalei sentimentaletrofeul fricos râde de vânător dar se așază cuminteîn bătaia puștii

Biografii sterpe, iubiri pe sferta plecat cu bucata sa de aur spre orașul bogatsă vezi marginile gropilor recent săpatenu poți fi decât un nătărău altfelsalvat iarăși de iepurele uriașbun doar pentru o șaorma cu varzăcu de toate ne‑ar putea completa inginerul de sunetcel care adună forța vântului și ne cere să ascultămtăcuțipână ne dă sângele pe nas

chirciți de după perdele sfâșiate dimineața

câteva imagini sfărâmate din seara trecută am fost împreună

am rămas singuri și goiîn mijlocul drumului ca iepurii speriați de prea

multă dragostede impetuosul sentiment al iubirii

miros de carne tânără dinspre tarabe

praf și pulbere pe biografia stearpăurme adânci pe ziduribine gândit îți spuio bucată de carne în formă de inimă nu‑i totuși o inimăpe grupuri ne‑au ordonat iubiți

ritmicfaceți dragoste din ce în ce mai mulțiasta ne va folosi la cevaaventura ne va fi de folos

tresar de sub o blană de iepure uriaș

Ea vine întotdeauna la șapteaștepți în gară până pe‑nseratvisezi să recuperezi sfertul de ceasprin cartiere pe lângă blocuri locatarii stropescgrădinile la metru pătrat fumeziea vine întotdeauna la șapteazi nu a venit

o tuse alergică trezește gara la viață

Am scris și‑am tăcutnu‑i totul un joc pe cearceaful de mătasete întreb cine aruncă în vânt cenușa atâtor zilemărgele de sticlă parfumul din oglindă evantaiuldovezile dragostei risipite nonșalanturmele noastre dovada că am iubit am trădat iar am iubitflămând ca un lup de tinesă mai pot visa mi‑ar trebui matilda cea plină de cârpepăpușa cu rochie zdrențuită care nu spune nici mama

nici tata

mi‑am strivit oasele picioarelor cu lovituri de maestrurâzând cuiele m‑au străpunsle‑am înfipt în palme meticulosfluture gigant golit de culoarearipi frântepiesă în insectarcioburi și bucăți de frânghie

dar oare cine cântă cine fredonează neîncetat în noaptede sub zidul prăbușitfirul de sânge care se scurge nu înseamnă nimicnu ne ajunge din urmănu ne mai sperie matildao cârpă aruncată în focpe un colț de pagină am scris și‑am tăcuttoate acestea vor fi spuse în cele din urmă

Mihai Firică


INTERVIU44 |

A explora biografiile înseamnă a examina mitul, înseamnă să te întrebi ce semnifică el de fapt pentru societatea contemporană.

„Pe data de 18 februarie comemorăm 100 de ani

de la trecerea în neființă a reginei Elisabeta. Propun așadar să construim discuția pornind de la volumul Carmen Sylva, uimitoarea regină Elisabeta a României, iar prima mea întrebare este legată chiar de alegerea subiectului. Într‑un fel, numele dumneavoastră se asociază cu această biografie a reginei. De ce ați ales să scrieți despre Elisabeta de Wied?

Sunt născut la Sinaia, clasele primare le‑am urmat la școala pe care toată lumea încă o numea din obișnuință „Carmen Sylva” și de fiecare dată când ne întorceam către casă însoțiți de bunica, ea ne povestea, în timp ce urcam spre Furnica, din Poveștile Peleșului! Când am devenit pionier – s‑a întâmplat la Fântâna lui Manole din curtea Mănăstirii Curtea de Argeș –, am fost duși să vizităm biserica episcopală și învățătoarea ne‑a pus atunci să ne scoatem cravata roșie care tocmai ne fusese dată (lucru care mi s‑a spus că m‑a contrariat tare mult) și ne‑a arătat Evanghelia cu miniaturile pictate de Regina Elisabeta în amintirea fiicei sale, Principesa Maria. Apoi, stră‑străbunicul meu patern a fost Vasile D. Păun, cel care a fost trimis la Sigmaringen să îl pregătească pe viitorul

Gabriel Badea‑Păun

Gabriel Badea‑Păun este istoric de artă, doctor „Magna cum laude” al Universității Paris IV Sorbona, autor al mai multor studii, printre care și volumele Carmen Sylva, uimitoarea

regină Elisabeta a României (Editura Humanitas, 2003, editată apoi în alte cinci ediții, cunoscând chiar o versiune franceză și una germană), Portraits de société: XIXe‑XXe siècles (Citadelles et Mazenod, 2007, distinsă cu Prix du Cercle Montherlant‑Académie des Beaux‑Arts în 2008), Mecena și comanditari. Artă și mesaj politic (Noi Media Print, 2009, distinsă cu Premiul „Tzigara‑Samurcaș” din partea Fundației Magazin Istoric), Le style Second Empire. Architecture, décors et art de vivre (Citadelles et Mazenod, 2009, lucrare distinsă cu Prix Second Empire de la Fondation Napoléon în 2010), Pictori români în Franța (1834‑1939) (Noi Media Print, 2012). Menționez că istoricul Gabriel Badea‑Păun este Cavaler al Ordinului „Meritul Cultural” (2009) și în anul 2010 a fost distins cu Medalia pentru Loialitate „Regele Mihai”.


| 45INTERVIU

„Biografia lui Carmen Sylva rămâne cea mai cunoscută dintre cărţile mele publicate în România”

Principe Moștenitor Ferdinand, dându‑i lecții de limbă și de istorie românească. Aveam mai multe fotografii cu dedicație înrămate, una e chiar deasupra biroului meu, aveam și multe dintre cărțile sale. Cumva, Carmen Sylva era foarte prezentă, dar nu ca personaj istoric, ci mai curând ca un personaj de ficțiune în afara istoriei care se învăța. Când am început studiile de istorie la Universitate, încurajat de unul dintre profesorii de ar‑hivistică, am mers la Arhive și am citit coresponden‑țele și alte acte păstrate de la primul cuplu regal. Ast‑fel a încolțit ideea biografiei, care a fost precedată în 1993 de o expoziție intitulată Elisabeta, Doamna și Regina României, găzduită la Muzeul de Istorie și Artă al Municipiului București și realizată împreună cu Adrian‑Silvan Ionescu, precum și de antologia Versuri alese, apărută la Editura Eminescu în 1998, ce reunea mai bine de o sută de traduceri din lirica lui Carmen Sylva. Personajul în sine, cu nenumăratele sale fațete, adesea contradictorii, m‑a fascinat. Este un personaj

ieșit din comun, pentru că în spatele imaginii Reginei – o apariție atipică pusă în scenă asemenea unei actrițe, a scriitoarei prolifice care își punea pana în slujba Coroanei, atrăgând atenția asupra noii sale țări prea puțin cunoscute – se ascundea de fapt o femeie tristă, adesea deprimată, cu trăiri de o mare intensitate. A‑i repovesti viața, la mai bine de 80 de ani după ce dispă‑ruse și după alți 50 în timpul cărora prezența ei fusese de‑a dreptul ignorată, a fost pentru mine o încercare dificilă. Existau mai multe biografii și sute de articole apărute în presa vremii în toată Europa, unele dintre ele împănate cu anecdote care până la urmă sufocau perso‑najul principal. Existau, desigur, și hagiografii și pam‑flete care nu adăugau, dar nici nu excludeau ceva, cu‑prinzând doar niște stări de spirit trecătoare. Există, în fond, viața autoarei așa cum o visează și o clădește, există în același timp povestea acestei vieți scrisă de specia‑liști, de prieteni sau admiratori. Toți au avut o singură ambiție: să scoată la iveală sensul unei existențe.


INTERVIU46 |

Vă invit să vorbim despre volumul dedicat Reginei Elisabeta, despre reeditările sale de‑a lungul anilor și despre maniera în care a fost recepționat de public. Traducerea a fost semnată de Irina Margareta Nistor…

Într‑adevăr, biografia lui Carmen Sylva rămâne cea mai cunoscută dintre cărțile mele în România, poate și datorită faptului că a avut cinci ediții apropiate în timp – între 2003 și 2012 – și a avut o lansare pe măsură la Institutul Cultural Francez. Lansarea s‑a făcut în pre‑zența MMLL Regele și Regina și era pentru prima dată când onorau cu prezența un astfel de eveniment. Judecând după numeroasele articole apărute în presă, a fost chiar neașteptat de bine primită, cel puțin pentru mine. Era prima și a rămas, din păcate, singura biografie regală din colecția „Casa Regală” a Editurii Humanitas scrisă de un român, deși a fost tradusă din limba fran‑ceză de o bună prietenă, Irina Margareta Nistor. Inițial, ar fi trebuit să apară concomitent și la o editură franceză, dar în cele din urmă aceasta a renunțat, considerând că subiectele românești nu interesează în mod deosebit.

Prin urmare, ediția franceză a mai așteptat până în 2011, an în care a apărut și ediția în limba germană, în tradu‑cerea Silviei Irina Zimmermann, ea însăși autoarea unui doctorat despre literatura lui Carmen Sylva în serviciul Coroanei la Universitatea din Marburg și a noilor ediții în limba germană a volumelor Reginei. Pregătim împre‑ună pentru anul viitor o ediție a corespondenței perso‑nale dintre Regina Elisabeta și Regele Carol I, păstrată la Arhivele Naționale.

Care a fost implicarea reginei Elisabeta în viața politică și culturală a României? Poate ne dați detalii și despre proiectele sale filantropice și de mecenat.

Multă vreme, ideea general acreditată în istoriogra‑fia românească, susținută de altfel și de Regina Maria în Povestea vieții mele – interesată în crearea propriei ima‑gini distincte, de suverană implicată în decizia politică –, a fost că Regina Elisabeta, ori din nepricepere, ori din lipsă de interes, s‑a ținut departe de scena politică, pri‑vilegiind activitățile filantropice și de mecenat cultural tradițional atribuite unei Regine consoarte. Într‑o oare‑care măsură, acest lucru este adevărat, însă foarte bo‑gata corespondență pe care a purtat‑o cu Regele Carol demonstrează că era la curent cu tot ceea ce se petrecea în viața politică din țară și din străinătate. În ce măsură l‑a putut influența pe Rege în privința unora dintre deci‑ziile pe care le‑a luat este mai dificil de spus, deși numi‑rea în 1913 drept candidat la Tronul Albaniei a nepo‑tului ei, Wilhelm de Wied, este evident ideea Reginei, pe care a și susținut‑o activ în presa europeană. De la venirea în România, obligată de rangul ei înalt, Regina Elisabeta patrona mai bine de douăzeci de societăți de caritate dintre cele mai diverse, de la un centru pentru copii părăsiți la numeroase societăți de încurajare a in‑dustriei casnice. Printre toate aceste proiecte exista unul care îi era cel mai drag, mai ales că, după 1900, începuse chiar ea să aibă mari probleme cu ochii… „Vreau să pun bazele unei colonii pentru orbi”, spunea ea, „în care să trăiască la un loc, cu familiile lor, nevăzătorii și văză‑torii, căci majoritatea oamenilor sunt diferiți sau vor să fie”. Ideea fondării acestei colonii, numită foarte poetic Vatra Luminoasă, s‑a născut pe la 1898, dar abia în 1902 a început Regina să lucreze cu adevărat acolo. Să fii orb și sărac în România anilor 1900 însemna că nu‑ți rămâ‑nea decât să cerșești. Pentru a integra orbii de toate confesiunile și naționalitățile, le‑a oferit șansa să trăiască decent, imaginând un cartier cu case mici, dar cochete, situate pe atunci la marginea de est a Bucureștiului. Casele urmau să fie construite din fondurile de cari‑tate pe care le patrona, orbii putând să lucreze aici și să se instruiască într‑o școală dotată cu o vastă bibliotecă în Braille. În acest proiect, regina a fost ajutată de un fost tipograf, pe nume Teodorescu, care, atins de cecitate totală, a încercat multă vreme să îmbunătățească tehni‑cile de tipărire pentru nevăzători. În acest scop, el a in‑ventat o tiparniță mult mai performantă. Cu tiparnița lui Teodorescu, un orb putea tipări până la cinci mii de


| 47INTERVIU

pagini pe zi! Regina preconiza chiar, pe la 1907, să tipă‑rească și cărți în esperanto, pentru ca toți orbii din lume să se poată înțelege mai ușor între ei. Pentru a atrage fondurile necesare în vederea construirii acestei colonii, regina a demarat un întreg dispozitiv publicitar al pro‑iectului, a dat interviuri în ziarele românești și străine și a invitat pe toată lumea să facă donații. Prin interme‑diul revistei franceze Femina, de circulație europeană în epocă și pe care Elisabeta o admira pentru contribuția ei la răspândirea literaturii feminine, așa cum i‑a decla‑rat unui reporter venit la Sinaia, ea le‑a propus colecțio‑narilor de autografe o carte poștală împodobită cu una dintre maximele sale: „Pentru 5 franci minimum și fără plafon maxim”. Ea și‑a prezentat proiectul chiar și pre‑ședintelui SUA, Theodore Roosevelt, care se declara

admiratorul ei după ce îi citise The Rhapsody of the Dâmbovitza, volumul de traduceri ale unor poezii popu‑lare românești, realizat împreună cu Alma Strettell. De asemenea, ea conta pe vânzarea tiparniței Teodorescu în străinătate. Reușita a fost reală și foarte importantă. Tiparnițele au fost vândute până în Australia și America. Dar, cum sumele din donații, din vânzarea tiparniței Teodorescu, precum și din cea a autografelor nu au fost suficiente, regina și‑a pus în joc și fondurile personale, adică 46 000 de franci, peste jumătate din venitul său anual, care era de 82 000 de franci. Fondurile din aloca‑ția reginei erau de 72 000 de franci. Primele patru pavi‑lioane au fost construite în 1906, iar când proiectul a fost, din păcate, abandonat la moartea reginei, fuseseră deja ridicate vreo cincizeci de case.


INTERVIU48 |

„Elisabeta a semnat primul său volum cu un pseudonim enigmatic: Carmen Sylva”

Din 1880, Elisabeta începe să‑și publice volumele sub pseudonimul Carmen Sylva… Vorbim despre ac‑tivitatea sa literară?

Dintre mesajele de compasiune primite la moartea fetiței sale, principesa Maria, nici unul nu a impresio‑nat‑o mai tare pe principesa Elisabeta ca poezioara Glas venit de dincolo de stele, trimisă de Vasile Alecsandri, pe atunci cel mai renumit poet român. Într‑o scrisoare datată 2/14 iunie 1874, diplomatul Ion Alecsandri îi po‑vestea fratelui său, poetul, întrevederea pe care o avu‑sese cu principesa când îi prezentase condoleanțe: „Audiența mi‑a fost acordată atât de principesă, cât și de cumnatul său, principele Leopold. De aceea, de îndată ce a citit scrisoarea ta, exuberanța principesei, mai im‑presionabilă ca niciodată, a putut să se manifeste în familie și să fie urmată de un schimb de idei și de la‑crimi care m‑au făcut să nu mă pot stăpâni, mai ales la lectura versurilor. Ele au făcut ca acele prime senzații să fie și mai puternice și propriile mele lacrimi s‑au gră‑bit să salute frumusețea lor… Întâile cuvinte ale princi‑pesei, după ce s‑a mai liniștit puțin, au fost: «Oare n‑am să‑l pot vedea și pe fratele dumneavoastră? Prezența lui mi‑ar face mult bine»”. Într‑o scrisoare din 5 noiembrie 1903 adresată biografului ei George Bengescu, Elisabeta scria: „Când dragul nostru poet Alecsandri mi‑a vorbit despre talentul meu și mi‑a zis pentru întâia oară: «Noi!»,

m‑am îmbujorat toată și mi s‑a oprit respirația. Mi‑am zis: e un mare poet și‑mi spune: «Noi!». Când, mai târziu, i‑am pictat ilustrația pentru poemul Concertul în luncă, am plasat discret acolo o ruină înconjurată de silfide care dansează și formează împreună cu ruina cuvântul Nous”. Ocazia de a fi publicată s‑a ivit câteva luni mai târziu. În timpul unei șederi la Franzensbad, a primit vizita am‑basadorului Rusiei, Wilhelm de Kotzebue, care fusese cândva consul în Moldova și deja tradusese în germană și publicase în 1857, la Berlin, sub titlul Rumänische Volkspoesie, Poezii populare românești, adunate de Alecsandri în culegerea sa de folclor românesc. Kotzebue a fost cel care i‑a relevat reginei talentul poetului. „Neîndrăznind încă să‑i prezint opera personală”, îi scria Elisabeta biografului său George Bengescu, i‑am arătat traducerile mele de poezii românești, care erau pline de greșeli și stângăcii, căci, deși trecusem deja de treizeci de ani, n‑aveam nici cea mai mică noțiune clară despre arta poetică. Cel mai bine am învățat‑o traducând”. Încurajările au venit și din partea romancierului Paul Lindau, care a convins‑o în 1878 să‑și publice în două periodice germane, Gegenwart și Magazin für die Lite‑ratur des Auslandes, mai multe traduceri sub pseudoni‑mul E. Wedi, o anagramă a numelui său. Ecourile favo‑rabile care i‑au însoțit încercările în presa literară germană au făcut‑o pe Elisabeta să se gândească să își publice propriile versuri, rezervate până atunci doam‑nelor sale de onoare. Carol nu vedea cu ochi buni un asemenea proiect, temându‑se de un eșec ce ar fi putut dăuna prestigiului Coroanei, dar a acceptat, lăsându‑se convins de entu ziasmul lui Alecsandri și de faptul că operele soției sale circulau deja în manuscris în înalta societate din București. Poziția sa avea să se schimbe total și să accepte chiar să prezinte primul volum al so‑ției în fața Academiei Române, câteva luni mai târziu. De la jumătatea lui iunie 1879 până în primăvara lui 1880, în momentele de mare cumpănă în privința sănătății, Elisabeta s‑a încăpățânat totuși să scrie versurile care aveau să‑i consacre debutul. Rezultatul a constat în trei lungi poeme: Sapho, Hammerstein și Furtuni, opere de peste două sute de pagini. Elisabeta a semnat primul său volum cu un pseudonim enigmatic: Carmen Sylva. Poate chiar la îndemnul lui Carol, spre a delimita clar poeta de regină. În privința alegerii pseudonimului, toți biografii reginei sunt de acord cu aceeași versiune. În timpul unei audiențe la Palat, la începutul anului 1880, Alecsandri a întrebat‑o pe Elisabeta dacă și‑a ales un pseudonim, pentru că publicarea primului său volum bătea la ușă. Se gândise să își ia ca nume Carmen (lati‑nescul pentru „cânt”), ca un omagiu adus latinității re‑gatului său, dar un singur nume nu i se părea suficient. Spre a fi credibil, pseudonimul trebuia să fie compus din două nume. Încercase mai multe cuvinte latinești. A crezut un moment că a găsit soluția în Avis („pasăre”), dar, la sugestia doamnei sale de onoare, Zoe Bengescu, a renunțat la el pentru Sylva („pădure”), care îi amintea de pădurile copilăriei de la Neuwied, pe care le‑a îndrăgit dintotdeauna. Așa a început „uzina de vise”, cum o numea


| 49INTERVIU

Regina Maria pe predecesoarea sa, publicând mai bine de 50 de volume de versuri, proză, dramaturgie și afo‑risme, publicate în germană și franceză, traduse în aproape toate limbile europene. „Când îmi vine o idee”, scria ea, „indiferent că vreau sau nu, trebuie să mi‑o ex‑prim și s‑o strecor în versurile mele; doar cu acest preț îmi regăsesc liniștea. Ambiția mea e să scriu îndeajuns de firesc, pentru ca fiecare să aibă impresia că ar putea face la fel. Aspir să pot prezenta adevărul sub o formă acceptabilă și fără asprime, spre a‑mi alina astfel povara sufletului. Acest lucru presupune un bagaj literar prea‑labil, baza, și mai cu seamă presupune să fi trăit toate acestea și trebuie ajutat de maturitatea personalității noastre… Lucrurile, odată scrise, le uit într‑o asemenea măsură încât nici nu le mai recunosc ulterior. Pe scurt, când scriu, am sentimentul unei descărcări electrice”.

Câteva cuvinte despre antologia de aforisme și poezii Fluturi sărutându‑se (Curtea Veche Publishing, 2013)

În 1882, Carmen Sylva a publicat la Calman‑Lévy (Paris) un tom de aforisme intitulat Les Pensées d’une reine (Cugetările unei regine), o cărticică scrisă în limba franceză ce reunea peste două sute de cugetări, împărțite

pe mai multe capitole: viață, omenire, iubire, fericire, spirit, artă, datorie, orgoliu, politică. Volumul, remaniat cu contribuția lui Pierre Loti, care o vizitase la Sinaia în septembrie 1887, urma să fie republicat în 1888 și să fie distins de Academia Franceză cu Prix Botta. Este pro‑babil volumul lui Carmen Sylva care a rezistat cel mai bine trecerii timpului. Editorul francez care a publicat biografia a fost cucerit de aceste aforisme. Precedasem fiecare capitol de un aforism ca motto, iar editorul mi‑a cerut un text în care să explic geneza volumului, deoa‑rece intenționa să realizeze o nouă ediție, care a și apă‑rut în 2013. Concomitent, m‑am gândit să îl reiau și în versiunea românească, dar însoțind aforismele de poe‑zii și de o bogată iconografie. Traducerea aforismelor a fost semnată de Doina Jela Despois, cu o prezentare grafică de excepție. Marele specialist al lui Loti, Alain Quella‑Villéger, interesat de prietenia literară dintre scriitorul francez și Regină, tocmai a terminat un volum ce reunește corespondența pe care cei doi au purtat‑o și mi‑a cerut să îl prefațez. Volumul va apărea la Editura Vremea, în traducerea Silviei Colfescu, la toamnă, iar în ediție franceză urmând să fie prezentat la casa lui Loti de la Rochefort.


INTERVIU50 |

„Grigorescu a fermecat‑o încă de la prima lor întâlnire”

În contextul istoriei Principatelor Române, în care figurile feminine sunt foarte puține, cum a fost imortalizată fotografic și plastic imaginea Elisabetei de Wied? Poate ne povestiți câte ceva legat și de pa‑siunea sa pentru arta lui Grigorescu.

Portretul unui suveran, deși poartă trăsăturile fizice care îl fac recognoscibil contemporanilor și generații‑lor următoare, este unul idealizat, care exclude orice pa‑siune imediată. Este imaginea funcției celui reprezentat, înconjurat cel mai adesea de un decor evocator. Anumite abateri de la rigoarea portretului erau permise în cazul portretelor consoartelor, acestea fiind excluse de la actul politic decizional. În contextul istoriei Principatelor Române, în care figurile feminine sunt foarte puține, iar în secolul al XIX‑lea, cu excepția celei de a doua soții a Domnitorului Gheorghe Bibescu, Marițica Văcărescu, sunt persoane mai curând șterse, imaginea Elisabetei de Wied, Doamna și Regina României, era fondatoare, mai ales că trebuia să se afle la originea unei linii dinastice.

Încă de la sosirea ei la București, în 1869, noua Doamnă a țării a fost prezentată românilor grație litografiilor și gravurilor mai mult sau mai puțin izbutite ieșite de sub presa maiorului Dimitrie Papazoglu. Primele portrete realizate de artiști importanți încep să apară însă cu cinci ani mai târziu. George Peter Alexander Healey, portretistul președinților americani din anii 1870 și 1880, pictează trei portrete în costum național, păstrate la Muzeul Național de Artă, la castelul Peleș din Sinaia și la cel de la Neuwied, care, fără îndoială, fuseseră date de Elisabeta familiei sale. Și Franz von Lenbach trece prin București, într‑o scurtă vizită, în 1880. Portretul fi‑nal este la familia de Wied, iar pastelurile pregătitoare se găsesc acum la Muzeul Național de Artă. Poate cel mai reușit portret dintre toate acestea a fost însă cel intimist realizat de Nicolae Grigorescu în 1879‑1880 și care o re‑prezenta în cabinetul ei de lucru de lângă sera din ve‑chiul Palat Regal, în rochie de interior. În prezent, ta‑bloul se găsește în posesia M.S. Regele, care mi‑a permis reproducerea lui pe coperta primei ediții (cea din 2003), a biografiei pe care am consacrat‑o lui Carmen Sylva. Chiar dacă gustul personal al Principesei Elisabeta se în‑drepta mai curând către pictura academică (Frederic Watts,


| 51INTERVIU

Lawrence Alma‑Tadema, Franz von Lenbach), Grigorescu a fermecat‑o de la prima lor întâlnire. În primăvara lui 1880, îl invită chiar să facă parte din suita sa în timpul unei că‑lătorii la Neuwied. Pasiunea pentru arta lui Grigorescu a sporit în timp, astfel că, pe la 1900, ea ajunsese să aibă una dintre cele mai importante colecții ale artistului. Între 1895 și 1899, Jean‑Jules‑Antoine‑Lecomte du Nouÿ a realizat alte portrete de aparat ale Reginei Elisabeta destinate Palatului Regal din București și aulei Univer‑sității din Iași, care însă au fost distruse. În 1914, François Flameng a realizat un altul, pandant cu chipul Regelui Carol I pentru Biblioteca Fundației Carol I, aflat în pre‑zent la Muzeul Național de Artă. Multe altele au fost pic‑tate de apropiați sau pictori mai puțin îndemânatici, adesea după fotografii. Cele mai multe dintre aceste efigii au rămas necunoscute marelui public, câtă vreme a trăit regina. Singurul mai cunoscut a fost Carmen Sylva ascultând vocile pădurii, al lui Lecomte du Nouÿ, aflat în prezent în sala nouă de muzică a Castelului Peleș. A fost deseori reprodus de presa franceză când era pomenită re‑gina și însoțea nota sa biografică din dicționarul Larousse. Portretele sale fotografice erau însă răspândite pretutin‑deni, pentru că interesul pentru fotografie nu era ceva

nou la curțile regale europene. Regina Victoria a Angliei și împărăteasa Elisabeta a Austro‑Ungariei adunaseră mari colecții fotografice, martore ale principalelor eve‑nimente istorice din epoca lor sau simple portrete de familie. De asemenea, acestea au pozat pentru foto grafi celebri, însă fără a încerca să‑și creeze o imagine diferită de cea de suverane. Pentru ele, fotografia rămânea ace‑lași instrument de propagandă ca și gravura sau pictura aulică. Elisabeta căuta însă să‑și impună noua identi‑tate, pe cea de regină‑poetă. Dându‑și seama de forța acestei noi tehnici, Carmen Sylva și‑a compus chiar ea poza, cu ajutorul unui fotograf de geniu, bucureșteanul Franz Mandy. Rezultatele începutului colaborării lor sunt instantaneele câtorva tableaux vivants, în stilul lui Margaret Cameron. Elisabeta era înconjurată de un impresionant decor baroc. Începând din 1885, ea a în‑ceput să se individualizeze, iar ceea ce se afla în jur era într‑o ordine desăvârșită, tocmai spre a o pune în va‑loare. A devenit astfel o statuie, respectiv cea a perso‑najului Carmen Sylva, mereu surprinsă în timpul ocupa‑țiilor sale: scrisul, pictatul, muzica sau brodatul.

Interviu realizat de Simona PredaFotografii din arhiva personală a lui Gabriel Badea‑Păun


INTERVIU52 |

Nu e de mirare că Pierre Boulez spunea foarte des că toate casele de operă ar trebui bombardate. Și îl înțeleg, pentru că opera trebuie să meargă spre viitor, nu spre trecut.

„

Andrei Șerban

A făcut regie încă din timpul liceului și a reușit să realizeze o mică „revoluție” cu Năpasta. A părăsit țara pentru o bursă cu gândul că va reveni, dar destinul i‑a pregătit altceva.

A ajuns să monteze pe cele mai mari scene ale lumii, să fie recunoscut, apreciat, aplaudat sau criticat, dar toate acestea l‑au făcut mereu să meargă mai departe și să aducă în fața publicului de fiecare dată ceva nou. Revine în țară mereu pentru public și este mereu pregătit pentru orice fel de critică. În ultimii ani, a colaborat intens cu Opera Națională Română din Iași, unde spectacolele montate de el se joacă și astăzi cu casa închisă. Recent, a primit titlul de cetățean de onoare al Municipiului Iași. Regizorul Andrei Șerban va reveni la Iași anul acesta, unde va pune în scenă spectacolul Văduva veselă, într‑o montare actuală și savuroasă.

Domnule Andrei Șerban, ce simțiți dumneavoas‑tră în anul 2016? România vă vrea sau nu vă vrea, până la urmă?

E o întrebare încuietoare, dar, de câte ori am revenit, publicul a comunicat cu foarte multă căldură și foarte mare deschidere la absolut tot ce‑am făcut. Oriunde am fost, și la București, și la Iași, și la Cluj, am simțit că pentru ei merită să vin. Pentru ei și pentru cei cu care lucrez, pentru că și cu actorul sau cântărețul am avut întotdeauna o relație adevărată și foarte umană, care mă satisface pe multe planuri. Acestea sunt motivele pen‑tru care revin în România: ca să lucrez, ca să mă simt bine și să am bucuria, satisfacția că spectatorii primesc mesajul meu. Am unele probleme cu criticii. Mulți dintre ei dau și cu pietricele, și cu bolovani în mine. Și cu unii colegi de breaslă, atât din teatru, cât și din operă, cu care nu lucrez. Asta e de înțeles, pentru că nu‑i aleg pe toți să lucrez cu ei și nici nu pot, dar dacă e vorba despre România, cei mai mulți mă vor.

Ați vrut să faceți actorie la început, după care v‑ați dat seama că vreți să mergeți spre regie. Cum v‑ați antrenat pentru asta?

Adevărul e că am avut într‑un fel noroc. Văd foarte mulți tineri cărora astăzi le e foarte greu să aleagă un drum în viață, fiindcă sunt atât de multe tentații. Care este calea mea? Eu nu mi‑am pus această întrebare, nu voiam și nu știam să fac nimic altceva decât să fiu în teatru. Știu că ăsta este singurul loc care mă atrage, e ca o che‑mare fără nici un dubiu, fără nici o îndoială, dar nu știam


| 53INTERVIU

„Nu‑mi place niciodată să primesc pietre în spate, pentru că nu‑i plăcut și nu de asta lucrez”

ce voiam să fiu în teatru. Voiam să fiu actor, regizor, mașinist… S‑a întâmplat să fac și actorie și îmi pare bine că am învățat și asta, pentru că am aflat cum e să fii și în partea cealaltă, nu să fii doar în sală și să‑i critici pe cei de pe scenă. E important să vezi cât e de greu să fii pe o scenă și cât de grea și fragilă e această meserie de actor sau cântăreț. Să vezi cum e să fii expus altora și să te expui pe tine însuți.

În clasa a XI‑a ați pus în scenă Năpasta. Cum ați fost privit după acest spectacol? Ce spuneau cei din jurul dumneavoastră? Colegii, apropiații…

Eram elev de școală și evident că eram foarte îndrăz‑neț, pentru că am luat Năpasta și am făcut cu totul alt‑ceva decât se aștepta lumea de la Caragiale. Pentru liceu, a fost un fel de revoluție în teatru, iar asta cu siguranță m‑a determinat să continui și să dau examen la Teatru, unde se intra foarte greu pe vremea mea.

„În America, un student trebuie să plătească pe an 50 000 de dolari doar ca să studieze actoria”

Domnul Radu Penciulescu v‑a îndreptat către regie. Spuneți‑mi cum procedați cu cei care sunt acum sub supravegherea lui Andrei Șerban? Cu stu‑denții pe care îi aveți, îi îndrumați, le spuneți exact ce au de făcut și care vă ascultă. Cum decurge actul profesoral al lui Andrei Șerban?

E diferit, pentru că sunt în America, la Columbia University, și conduc Catedra de Actorie, iar studenții care vin să lucreze cu mine și cu alți profesori trebuie să îndeplinească niște condiții foarte dure din punct de vedere financiar. Fiind o universitate privată, un student trebuie să plătească pe an 50 000 de dolari doar ca să studieze actoria. Pe lângă asta, trebuie să‑și plătească


INTERVIU54 |

masa și cazarea, deci sumele sunt exorbitante. Problema e că cine intră în școală a trecut deja prin primul an și mai are încă doi. Îmi este foarte greu să‑i spun cuiva la fina‑lul primului an că nu cred că și‑a găsit calea, pentru că ar însemna că a pierdut cei 50 000 de dolari.

Și ce faceți în situația asta?Trebuie să‑i încurajez, să lucrez cu ei cât mai mult, să

le dau tot ceea ce pot din bagajul meu de experiență și să sper că ceva se va deschide în ei în timp, ceea ce nu întot‑deauna e cazul, dar aceasta e diferența între o societate de nivel capitalist înalt, cum e America, unde ești nevoit să cedezi în fața presiunilor financiare, pentru că sigur universitatea are nevoie de banii acestor studenți. De cele mai multe ori, mă aflu într‑o poziție delicată, chiar și din punct de vedere moral, pentru că sunt pus în situa‑ția de a păstra pe cineva de care nu sunt convins că va face carieră. Nu este ceva de care să fiu foarte mândru.

Sunt dezamăgiți cei care nu reușesc din prima?În America sunt 50 de școli de teatru doar în New York,

așa că, dacă nu intră la Columbia, intră în altă parte. Sigur că numele Columbiei este foarte important și că îi atrage pe foarte mulți în New York. E cea mai veche universitate din regiune și sigur că pentru ei ar fi for‑midabil să intre. Există o consolare că, terminând școala, pot să meargă în orice colegiu sau universitate din America și să predea actorie. Pot deveni profesori, pen‑tru că au automat diploma care să le permită acest lucru.

Ce ați învățat de la părinți ca să ajungeți ceea ce sunteți astăzi?

Tatăl meu era fotograf. A fost președintele Asociației Fotografilor din România și a luat multe premii interna‑ționale. Cred că de la el am talentul vizual și simțul artistic.

De la mama, care a fost profesoară de limba română, cred că am moștenit grija pentru detaliu, pentru studiu, pentru dorința de a învăța. Astăzi, ideea de a învăța ceva nu mai este chiar la modă, așa că am fost un norocos.

„Cred că teatrul e un instrument foarte bun de a ne ajuta să devenim poate mai sensibili, mai inteligenți”

De mic erați fascinat de ceea ce se întâmplă în spatele cortinei…

Acum nu prea se mai folosește cortina în teatru, pen‑tru că de la Brecht încoace ne‑am învățat fără ea, dar continui să fiu fascinat de ideea necunoscutului, pentru că în teatru lucrăm ca să găsim ceva ce nu știm, ca să descoperim ceva ce există foarte adânc în subconștien‑tul nostru, dar care trebuie să iasă la iveală. Invizibilul, neștiutul, tot ceea ce ține de un adevărat sens al para‑doxului și al misterului vieții. Cred că teatrul ne ajută foarte mult să devenim poate mai sensibili, mai inteli‑genți și să realizăm că tot ceea ce facem în viață e să ne deschidem spre ceva care va rămâne etern necunoscut. Trebuie să încercăm să intrăm în această ceață a necu‑noscutului și să vedem ce ne e dat nouă acolo.

Vreau să vorbim puțin despre episodul 1969, când ați obținut acea bursă. Practic, putem spune că de acolo a pornit ascensiunea dumneavoastră interna‑țională. V‑ați gândit vreodată ce s‑ar fi întâmplat dacă nu obțineați bursa? Cum ar fi arătat cariera dumneavoastră?

Când am plecat atunci, abia terminasem facultatea. Lucrasem la Piatra Neamț, la spectacole care au fost toate foarte bine primite și premiate în festivaluri na‑ționale și internaționale. Lucrasem la Teatrul Bulandra, cu Liviu Ciulei. Eram tânăr, plin de proiecte. Pe atunci, în România încă exista, având în vedere evenimentele din Cehoslovacia, un fel de idee de libertate, în care cen‑zura încă nu se impusese. De aceea, anii ’60 au fost ex‑traordinari. Creativitatea mergea bine pe toate planurile,


| 55INTERVIU

erau foarte mulți regizori, multe spectacole bune, mulți actori buni. Nici nu m‑am gândit să plec, pentru că nu voiam. În America am plecat cu o valiză mică, pe trei luni de zile, crezând că voi reveni și voi continua. Des‑tinul a vrut ca, odată ajuns în America, să primesc mai multe propuneri și am amânat revenirea în țară. După șapte ani, mi‑am dat seama că nu voi mai reveni și că între timp Ceaușescu strânsese șurubul foarte tare. Fu‑sese în China și în Coreea și învățase ce înseamnă re‑voluția culturală, un lucru odios. Dacă nu aș fi plecat, nu aș fi făcut spectacolele pe care le puteam face. Exista o îngrădire a viziunii pe care am simțit‑o toți cei care am trăit sub comunism. Nu m‑aș fi dezvoltat și nu aș fi avut posibilitatea să mă dezvolt spre orizonturi atât de dife‑rite, de străine, dacă nu aș fi ajuns în America. Aș fi fost poate un regizor bun și aș fi trăit altfel. Karma a vrut să ajung acolo…

Spuneați la un moment dat că, în America, opera și teatrul sunt echivalente cu divertismentul. Simțiți că lucrul acesta se întâmplă și în România?

Nu e de mirare că Pierre Boulez, compozitorul care a murit recent, spunea foarte des că toate casele de operă ar trebui bombardate. Și îl înțeleg, pentru că opera tre‑buie să meargă spre viitor, nu spre trecut. Ce înseamnă să mergi spre viitor? Înseamnă să ai curajul să mergi spre necunoscut, să mergi spre ceea ce nu știi. În România, șabloanele, manierismele, ideile învechite conform că‑rora opera trebuie făcută într‑un anumit fel sunt încă destul de dezvoltate. În lume nu se întâmplă așa ceva. Timpul înseamnă schimbare. Nu se poate reveni înapoi. De aceea vin la Iași, pentru că Beatrice Rancea este

singurul manager de operă care m‑a invitat și aici pot face lucruri foarte bune, pentru că este o deschidere extraordinară.

De‑a lungul carierei, ați încercat să aduceți mereu ceva nou. Ați fost criticat, aplaudat și mereu s‑a creat în jurul dumneavoastră o atmosferă pozitivă. Spuneați odată că cel mai mult ați fost criticat pentru spectacolele de operă (Fidelio, Lucia di Lammermoor). Cum au fost momentele astea? Cum le retrăiți acum?

Le retrăiesc într‑un mod dureros, pentru că niciodată nu am vrut să provoc în sensul negativ. E destulă nega‑tivitate în viață, în jur. Nu avem nevoie să mergem la operă sau la teatru ca să producem și mai multă nega‑tivitate. Și într‑un caz, și în altul, am vrut să fac ceva nou, am vrut să mă îndepărtez de ideea romantismului, a clișeului romantic și am vrut să fac ceva ce are vibrația unor întrebări pe care ni le punem astăzi. Toți așa‑zișii specialiști în operă, și la Donizetti, și la Beethoven, au crezut că este un fel de infamie și au creat scandalul pe care l‑au creat. Dar, iată, la Paris, după 22 de ani de la acest scandal, Lucia va fi programată încă o dată la anul. A fost reluată de nu știu câte ori, iar publicul vine și acum. O apreciază și o aplaudă în picioare. Deci e nevoie de timp pentru a te debarasa de anumite clișee.

V‑ați obișnuit cu această situație?Nu m‑am obișnuit, pentru că nu‑mi place niciodată

să primesc pietre în spate, pentru că nu e plăcut și nu de asta lucrez, dar poate că asta este karma pe care trebuie să mi‑o asum.


INTERVIU56 |

„Urăsc sentimentalitatea în artă”Cum a fost în cazul spectacolului Turandot?Turandot a fost de la început un succes de public, de

presă și s‑a jucat la Covent Garden mai mult decât orice spectacol din secolul XX. A fost cea mai lungă producție. Se întâmplă să am și succese absolute, dar ceea ce vreau nu este să mă bazez pe laurii succesului, nici să mă in‑timidez de pietrele care mi se aruncă. Vreau să pot lucra și să caut mereu altceva.

Cum vă asumați un eșec?Au fost multe momente de eșec și nu sunt deloc plă‑

cute. Nu sunt plăcute mai ales când ești în New York și citești The New York Times, singurul ziar care contează. Imediat după premieră apare cronica și vezi că un critic te distruge. Odată cu asta, știi că spectacolul nu va avea o viață lungă, pentru că publicul, când citește cronica, nu va veni la spectacol. E dureros, pentru că ai lucrat foarte mult și nu ai fost înțeles. Dar și din asta învăț ceva: data viitoare voi fi mai clar, lucrurile vor fi mai precise, mai pe înțelesul oamenilor.

Trilogia antică vă urmărește mereu? E cel mai bun spectacol cu semnătura lui Andrei Șerban?

Nu cred că e cel mai bun, dar sigur e cel care a creat cel mai mare șoc, pentru că, atunci când l‑am făcut și la New York, și la București, a creat un fel de mic cutremur

și prin asta cred că e cel mai radical din tot ce am făcut până acum, dar nu e cel mai bun spectacol. Sunt multe spectacole pe care le consider mult mai bune și mult mai complexe.

Trăirile personale se regăsesc în spectacolele pe care le montați?

Evident că, atunci când lucrez, esențializez sau con‑centrez multe momente din viața mea, mai fericite sau mai triste, pe care le‑am trăit încă din copilărie și pe care niciodată nu încerc să le fac sentimentale, pentru că urăsc sentimentalitatea în artă. Încerc să mă detașez de ele, pentru că le privesc de la distanță pe scenă și atunci, într‑un fel, mă ajută să trec peste ele mai ușor decât dacă n‑aș avea teatrul. Teatrul e terapeutic în sensul ăsta.

În luna septembrie veți monta spectacolul Văduva veselă la Iași?

Sper! E a treia montare, dar e cu totul altceva, cu alt regizor, nu are nici o legătură cu ce am făcut până acum. Iar criticii ieșeni care mă acuză că revin la Opera din Iași ca să fac montări pe care le‑am făcut în alte țări nu vor avea satisfacția nici de data aceasta, pentru că spectaco‑lul va fi cu totul altceva. Va fi o premieră absolută și, oricum, chiar atunci când fac reluări, le fac dezvoltând, făcându‑le mai complexe, mai bogate, mai interesante. Niciodată nu sunt ca niște copii xerox pentru ceea ce am făcut înainte. Nu pot să fac așa ceva.

Interviu realizat de Andrei Giurgia


| 57CRONICI

Constantin Piștea

Un fel de Mama şi copilul pentru ea, dar și pentru el

Ioana mai este cunoscută ca Prin‑țesa Urbană. Are un blog foarte apreciat (în general, de mămici,

dar nu numai) și a reușit să coagu‑leze o comunitate puternică, atipic de empatică pentru România de azi, în care „ele” își spun „pumoasele” – un fel de frumoase pufoase, dacă acest spațiu cultural îmi permite. „Pumoa‑sele” au tot soiul de inițiative, se ajută reciproc și apar la nevoie una pentru cealaltă precum muschetarii lui Dumas. Această solidaritate de breaslă, de nișă ori de sectă – nici nu știu cum să‑i spun, din moment ce în familia lor intră și mămici, dar și domnișoare singure și neatinse de flacăra vieții –, așadar această în‑trajutorare despre care am auzit, fi‑rește, de la o mămică m‑a determi‑nat să arunc o privire asupra primei cărți scrise de Prințesa Urbană. Și nu am avut un singur motiv.

Cu ceva vreme în urmă, cartea, care am înțeles că include multe dintre textele de pe blog ale Ioanei, era în topul vânzărilor unei librării online. Sigur, alături de titluri îndo‑ielnice, fiecare pe nișa lui de cititori, însă O să te țin în brațe cât vrei tu și încă o secundă era și a rămas alt‑ceva în acest top al vânzărilor. Sin‑gura carte despre naștere, familie și despre educarea copiilor din topul la care fac referire. Așadar nu tema,

ci altceva a vândut cartea. Poate chiar grupul „pumoaselor” să fi contribuit la succesul de marketing. Fiecare „pumoasă” o fi cumpărat câte 20 de exemplare, să și le pună printre bor‑canele de zarzavat. Ei, glumesc, nu vă ofuscați, dragelor! Fie care și‑a cumpărat probabil exemplarul său, pe care l‑a însoțit de autograful au‑toarei la unul dintre evenimentele doldora de lume la care și‑a prezen‑tat cartea.

Pentru a găsi o explicație cât de cât serioasă pentru succesul acestei cărți, am purces la lectură. Și‑am dat, și‑am luptat cu puțină chinuială, pe‑acolo pe unde se vorbește despre dilatație și de cât de greu i‑a fost Ioanei la prima naștere (astăzi are doi copii frumoși și deștepți; muah!), însă, ce să vezi, a început să‑mi placă, nu târziu, ci chiar devreme, din mai multe motive. Le‑aș enumera mate‑matic, dar mi‑e teamă că mă veți privi ca pe unul care a citit așa ceva cu creionul în mână și n‑aș vrea să vă las chiar impresia asta, drept pentru care vă spun că stilul scriiturii e unul simplu și direct, foarte amuzant pe alocuri, iar conținutul, plin de învă‑țăminte, fără să pară didactic, pre‑cum unele cărți de parenting de as‑tăzi, care‑ți explică în detaliu ce să faci ca să scapi bebelul de gaze ori care este vârsta la care se trece la diversificarea mâncării.

Cartea Ioanei Chicet‑Macoveiciuc e un soi de rezumat bine structurat, cu tot cu soluții, al problemelor pe care, să zicem, cinci mămici și le‑ar putea expune reciproc în vreo două ore de stat cu copiii în parc. Nu există aici nimic spus pe ocolite ori cu pudoare, de la durerea nașterii la întoarcerea la sexul cu soțul de după perioada aceea ciudată și interesantă deopo‑trivă, care ține aproximativ de la

Despre cartea Ioanei Chicet‑Macoveiciuc, O să te țin în brațe cât vrei tu și încă o secundă (Editura Univers, 2015), am văzut aproape în unanimitate păreri feminine entuziaste, deși sunt convins că lângă unele doamne și domnișoare care

au citit confesiunile de aici s‑au așezat și niște domni ori prințișori curioși.


CRONICI58 |

aflarea veștii legate de sarcină și până la repatrierea hormonilor res‑ponsabili cu plăcerea sexuală.

Ca femeie, viitoare mamă, cartea aceasta ar putea să‑ți fie de mare ajutor. Ai putea să afli, la prima mână, multe detalii despre cum să‑i faci față noului statut. Ca bărbat, viitor tată, chestiunea stă asemănător: știi să anticipezi mai ușor stările partene‑rei, să o înțelegi și îți dai seama că, oricând, orice e numai o etapă, ceva trecător, de care mai degrabă trebuie să te bucuri, în loc să stai posomorât ca un condamnat la o viață veșnică fără sex și cu orăcăituri.

Prințesa Urbană a reușit un fel de Mama și copilul pentru ea, dar și pentru el, pe un ton mai mult decât accesibil, iar acest lucru, chiar de‑ar fi singurul, ar justifica succesul cărții. Ioana Chicet‑Macoveiciuc sigur a scris despre ce se pricepe cel mai bine: viața ei. Și a făcut‑o nu neapă‑rat cu gândul de a vinde, ci pentru a le fi de ajutor altora, care vor să vadă cum să‑ți crești o familie, chiar dacă începi de la single și de la un job care te ține „în priză” de dimi‑neața până seara. Totul pare firesc, precum în textul scris de soțul Ioanei, prins și el aici, printre postări de blo‑guri și amintiri comico‑dramatice, soț care‑și povestește experiența co‑naș‑terii: „Stai și te gândești la nașterea copilului tău și‑ți închipui că va fi cu surle și trâmbițe, că se vor auzi mă‑car tobe și trompete și că pământul se va opri puțin din rotație până când se naște copilul, dar de fapt lu‑crurile se petrec cât se poate de în liniște și pe neobservate: afară e o zi ca oricare alta de primăvară, cu puțină ploaie și vânt și un pic de soare, iar înăuntru se întâmplă cel mai important lucru din viața ta de până atunci”.

O carte recomandată nu doar celor interesați de procreare și de educația copiilor, ci și celor care vor să scrie ca să vândă. Rețeta, dacă tot veni vorba, e simplă: fiți direcți, amu‑zanți, cu emoția și pasiunea la pur‑tător! Prințesa Urbană așa a făcut și a reușit să‑și țină cititoarele (și citi‑torii) în brațe cât au vrut ele (ei). Și încă o secundă.


| 59CRONICI

Cristian Simionescu, o reverențăClaudiu Komartin

L‑am cunoscut pe Cristian Simionescu cu exact cinci ani înainte să primească Premiul „Mihai Eminescu Opera Omnia”. Aveam 20 de ani și ajungeam la Botoșani pentru prima oară, ca laureat al Premiului pentru Debut. Mi‑l amintesc într‑o cârciumioară lipită de teatrul din oraș (sau făcând

chiar parte din incinta acestuia?), sorbind visător dintr‑un pahar în compania mai puțin visătorului Dan Sociu, care gesticula încercând să convingă un public inexistent de ceva fără îndoială foarte important.

Mi‑a rămas în minte – și fie‑care întâlnire pe care am avut‑o, cred că de fiecare

dată la Botoșani, mi‑a confirmat această impresie – profilul de poet autentic al lui Cristian Simionescu, ce dă mereu impresia că are probleme de atenție sau de concentrare ori că privește de‑a dreptul prin tine, absor‑bit de cine știe ce viziuni sau reverii de nepătruns. Asta doar în aparență, pentru că poetul te surprinde când ți‑e lumea mai dragă, vorbindu‑ți ca unui vechi cunoscut despre care știe surprinzător de multe și ale cărui gesturi și retrageri le‑a surprins și înregistrat din globul de sticlă în care pare că locuiește, exclusivist și totuși generos și bonom.

De citit, l‑am citit inițial pe Simio‑nescu mai mult prin antologii – de la prima lectură mi s‑a revelat ca un poet pe care ar fi fost cazul să‑l cunosc mai bine: îmi aduc aminte că volu‑mul II din Poezia română actuală de la sfârșitul anilor ’90 al lui Marin Mincu avea pe la mijloc textele foarte moderne (și în mod evident „emanci‑pate” de scoriile 60‑ismului canonic) ale unor poeți pe care atunci îi des‑copeream cu mirare și încântare: Vasile Vlad și Cristian Simionescu.

Așa încât Cristian Simionescu a rămas pentru mine mai mulți ani autorul greu de fixat și enigmatic al Maratonului, lungul poem în care își dă măsura vocației și valorii sale. Sunt, pe drept cuvânt, de neuitat câ‑teva secvențe din acest text pe mai multe voci, pentru care desigur că îl invidiez pe neașteptatul câștigător

al Premiului Național de Poezie de acum șapte ani: „Sărutăm pe cei că‑săpiți și pe căsăpitori,/ pe cei care pipăie glanda moale a întunericului. Cu aceleași/ mâini ciupesc fundul madonelor. Din măcelărie dai în sa‑lon,/ din salon în crâșmă, din crâșmă în sala de rugăciuni, de aici/ în dor‑mitor, din culcuș în sala de operații. Cum să‑l iubești/ pe arhitectul care ne făcu acest hotel în batjocură?”. Sau: „Pene și fracuri, aluatul de sub voi/ a stat ascuns de rușine. Piei goale, să văd în goliciune/ cum vă vin membrele, capul care sfida dea‑supra/ țoalelor, el singur neînveș‑mântat, acum privindu‑și corpul gol:/ Huse ale nopții, așterneți provizo‑riu mila peste carnea/ expusă vederii unanime, în râsul bufonilor…”

Pe lângă Maratonul (1985), citi‑torul acestui atât de discret poet al limitelor și al unui eticism subtil & substanțial va descoperi și alte cărți

în care merită să intri: Vicleniile ocea‑nului (1980) sau Insula (1988), pen‑tru care Cristian Simionescu merită așezat astăzi în prima linie a poeți‑lor 60‑iști și 70‑iști pe care i‑a dat această parte a țării, alături de Cezar Ivănescu și Mihai Ursachi, ambii dis‑păruți prea devreme, precum și de Emil Brumaru, toți trei premiați la Botoșani cu ceea ce a fost vreme de un sfert de secol cea mai importantă distincție de acest fel din România. Asta până ca Nicolae Manolescu să îngroape distincția cu câteva premieri frauduloase (maximul acestei mai‑muțăreli a fost atins în 2015, odată cu premierea vicepreședintelui USR, adică a ușierului domnului Mano‑lescu, Gabriel Chifu), la care e și je‑nant să ne mai referim.

Rămân atașat de imaginea lui Cristian Simionescu, de ritmurile sale domoale și de ingenuitatea pe care o profesează și mă bucur pentru alege‑rea făcută în 2009 de juriul Premiului „Mihai Eminescu”, deși s‑a spus (nu o dată) că premiantul acelui an e mult prea discret, într‑o literatură în care regula cinică spune că trebuie să fii mai bătăios decât ceilalți când vine vorba despre imaginea pe care tre‑buie să o impui pentru o receptare maximă a poeziei tale…

Iată că se poate și altfel, cu toate că, în aceeași ordine a lucrurilor, întru totul firesc ar fi fost ca premiul să fie luat și de Vasile Vlad, poet la fel de original și de greu încadrabil, ocolit cu obstinație an de an de juriu până când a ajuns să nu mai fie nici no‑minalizat.


CRONICI60 |

Steve vs Jobs

Angelo Mitchievici

Pentru a crea impresia volumetrică a unui cub, trebuie ca o parte dintre laturile sale să fie mai mici – cu alte cuvinte, cubul să nu fie perfect. O spune Steve Jobs, care este departe de a fi perfect – mai precis, la fiecare confruntare, îi ies la suprafață incongruențele, nedesăvârșirile, raznele, bizareriile, sarcasmul

și duritățile care‑l fac aproape imposibil. Însă forța pe care o degajă creează impresia volumetrică a unei personalități covârșitoare, care pur și simplu ia tot aerul din jur.

Biopicul lui Danny Boyle care poartă numele perso‑najului principal este un film făcut într‑o cutie, chiar dacă aceasta are trei compartimente, trei mo‑

mente ale lansării a trei produse, sfârșind cu celebrul iMac, produse care au schimbat (inter)fața lumii în care trăim. Nu întâmplător, prima lansare, din 1984, face aluzie la celebrul roman al lui Orwell și la o nouă ordine.

Michael Fassbender aduce o contribuție decisivă la personaj, însă regizorul ține duhul în sticlă, arătându‑i pe rând puterile într‑un teatru de culise. Marele show are parte doar de câteva secvențe, piesa se joacă după cortină, unde, rând pe rând, Steve, asemenea unui actor de mare clasă, își confruntă demonii înainte ca spectacolul să în‑ceapă întotdeauna la fix. Există desigur și chipurile fami‑liare ale colaboratorilor: Steve Wozniak, cel care a inițiat proiectul Apple, Joanna Hoffman, directorul de marke‑ting, excelent interpretată de Kate Winslet, Jeff Daniels, fostul CEO de la Apple, o fostă iubită din tinerețe și fiica pe care Steve insistă să nu o recunoască, preferând pater‑nității un calcul al probabilităților.

Fassbender i‑a conferit personajului o stranie combi‑nație de incisivitate și autism. Steve pare blocat afectiv, iar micul joc psihanalitic inițiat de Jeff Daniels cu pri‑vire la situația sa de copil adoptat, dar nedorit nu e lipsită de motivație, mai ales că reverberează în dificila relație tată‑fiică. Însă constituie un fapt secundar față de verbo‑zitatea personajului. Danny Boyle nu lasă o singură se‑cundă de respirație, printr‑un alert sistem de pase, un fel tiki‑taka dramatic, iar Steve Jobs relaționează cu diferite personaje, discuția fiind deseori întreruptă și creându‑se sentimentul unei urgențe, al unei presiuni, al unei între‑vederi iminente, astfel că personajele trebuie să se con‑centreze să‑și transmită mesajul cât mai repede.

Totul pare să fie contracronometru, iar în intervale scurte se comunică lucruri de o maximă duritate: consi‑derații despre eșec, despre impostură, despre incapacita‑tea de a iubi, despre cinismul operațiunilor de marketing, dar, un fapt foarte important, și ceva din viziunea lui Steve Jobs, așa cum ni‑l construiește scenaristul Aaron Sorkin. În această privință, nu poți să nu remarci profilul faustic al personajului, amestec de magician și impostor fabulos, cu intuiții formidabile și un apetit de recunoaștere insațiabil. În compoziția sa intră totodată un fel de modestie cu iz

anahoretic, ce pare să vină dintr‑un fel de singularitate parțial mizantropică, parțial psihotică. Danny Boyle între‑ține iluzia că personajul său trăiește fiecare clipă la o ten‑siune insuportabilă, cu o vitalitate agresivă și nemiloasă, dar cu viziunea dumnezeiască până la superbie a gran‑domanilor de geniu, a unei cosmogonii internautice care uneori nu e decât un hocus‑pocus briliant.

Tot ceea ce se află în jur gravitează literalmente în jurul lui. Cu toate acestea, prietenii și colaboratorii foarte apropiați opun rezistență forței de atracție pe care o re‑prezintă Jobs. Fiecare dintre ei, luați în parte, sunt exce‑lenții instrumentiști ai unei orchestre de mare clasă, însă dirijorul lor este Steve Jobs, iar instrumentul său este întreaga orchestră – cel puțin, așa sună parabola pe care ne‑o livrează personajul. Surprinzător, în jurul său se află și afecțiunea, pe lângă admirație, iar în armătura aparent inexpugnabilă a egoistului se află fisuri care lasă să se întrevadă o sensibilitate reprimată. Danny Boyle a creat cu ajutorul talentatului Fassbender un personaj excesiv, care exprimă însă esența visului american: succesul. Aproape orice devine tolerabil prin prisma succesului pe care‑l au proiectele sale, fără ca personajul să fie transfor‑mat într‑o rețetă. Cel care îndrăgește versurile lui Dylan Thomas este departe de a fi doar un genial om de mar‑keting. Vibrația, neliniștea celui care se află într‑o perma‑nentă explorare se face simțită în fiecare replică.

Danny Boyle a reușit să creeze un personaj a cărui vibrație energetică pare să o incorporeze pe aceea a o mie de vieți. Mai mult decât atât, scenaristul a făcut ca fiecare replică să conteze, filmul având forța unei exce‑lente piese de teatru.


| 61CRONICI

1 + 1 = 1Atuul regizorului care își montează propriul text poate fi valorificat de la respectarea

cu strictețe a literei sale la jonglarea cu piesa scrisă (adaptarea propriului script) sau până la o punere în scenă complet diferită. În acest din urmă caz‑limită, modul de scriere ar fi complet diferit de modalitatea transpunerii scenice, asistând la o dedublare

a autorului în regizor și dramaturg. Modificând intențiile textului scris chiar de el, regizorul poate ajunge în conflict cu dramaturgul din el, situație în care, în lumea teatrală de astăzi, se folosește un pseudonim pentru sfera dramaturgică, autorul păstrându‑și numele real pentru zona scenică.

Dana Țabrea

Alteori, jucându‑se cu propriul scenariu, regizorul poate simți nevoia unor modificări ce conduc spectacolul într‑o manieră care să îl încadreze

într‑o tipologie la care nu ne‑am fi gândit dacă nu apărea mizanscena. Cred că acesta din urmă e cazul scriitorului și regizorului Lucian Dan Teodorovici, despre care până nu demult am remarcat că scrie teatru într‑o manieră vizual‑regizorală, ca și cum ar regiza din fotoliu, prin telecomandă, și regizează textocentric. De altfel, întregul spectacol (deloc susținut energetic) tinde spre teatrul postdramatic.

Abordarea regizorală, plecând de la piesa de teatru Unu + unu (+unu…), prinsă în volumul cu același titlu, subintitulat Niște comedii (Editura Cartea Românească, 2014), a trecut deja printr‑o serie de exerciții scenice înainte și după publicarea în acest volum: un spectacol‑lec‑tură în cadrul FITPTI 2013, dar și un spectacol‑lectură la Suceava și Rădăuți, în 2014. În primă instanță, distribu‑ția era complet diferită, pentru ca, ulterior, să se modifice mai aproape de spectacolul prezentat la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași – un spectacol pentru actori, în forma teatrului de text, sunet și lumini, cu decor minima‑list (trei stâlpi de curent), actualizat (plasmă, glob disco) pentru a corespunde noii abordări. Ar mai fi de notat faptul că această nouă interpretare spectaculară com‑pletează registrul comic, marșând spre absurdul comic, cu o ușoară notă tragică.

Se poate spune că regizorul e în căutarea distribuției ideale pentru piesa sa. Numai că nu toți actorii sunt pre‑gătiți să joace nondramatic. Unii au puternice amprente regizorale din alte spectacole în care au evoluat (Ada Lupu, Doru Aftanasiu). Iar uneori textul/regia nu pretinde non‑expresivitate scenică, ci reversul, prin schimbarea regis‑trului dinspre comic spre tragic (Ionuț Cornilă). Însă, per ansamblu, jocul este voit șarjat, pentru a genera efectul de distanțare de rolul încredințat (Horia Veriveș, Dumitru Năstrușnicu, Ada Lupu, chiar și Radu Homiceanu, dar în mai mică măsură). Delu Lucaci a jucat în toate cele trei spectacole de scenă regizate de Lucian Dan Teodorovici (Prăpădul, TNI, în 2013, Sînt o babă comunistă, Ateneul Tătărași, în 2013 și cel în discuție), dar și în variantele de spectacol‑lectură ale lui Unu + unu…, rămânând fidelă

rolului atribuit în acest spectacol, entuziasmului de a juca și colaborării cu regizorul.

Dacă la primul contact cu textul, în 2013‑2014, am fost interesată de valențele poetico‑filosofice ale piesei, acum am urmărit cu interes cum textul se lasă încet‑încet mo‑delat spre a dobândi profil scenic. Comicul de limbaj rămâne într‑o mare proporție o trăsătură a sa, numai că e un umor rafinat, intelectualist, pe care publicul nu reu‑șește să‑l guste spontan. Remarcam atunci că „scenariul este actual în special prin tema manipulării exercitate


CRONICI62 |

de mass‑media, reușește să creeze suspans în privința finalului și se citește pe nerăsuflate”. Lucru pe care nu l‑aș putea spune despre spectacolul de acum: nu se lec‑turează pe nerăsuflate, ci pe îndelete, iar suspansul a dis‑părut. Chiar dacă ritmurile muzicale abrupte, folosite pentru intrările și ieșirile personajelor, anunțate cu em‑fază de Povestioare (Ada Lupu), sunt de regulă folosite în filme pentru a genera tensiune, cu acest prilej, scopul lor este de a fragmenta parcursul narativ, pentru a induce o anume paradoxalitate între așteptări și acțiune scenică, o desprindere de story și de rolurile dramatice (automa‑tisme, intrarea în roluri a actorilor la vedere, executând mașinal didascaliile recitate de Ada Lupu). În acest ultim sens, excelează Horia Veriveș și îl urmează Dumitru Năstrușnicu, hoții de pavele ce nu înțeleg drama sinuci‑gașului fără elan, jucători de barbut, buni conductori no‑nelectrici de comic de limbaj și nondramatism.

Foarte binevenită e repoziționarea Povestitoarei, ac‑trița dobândind un rol mai amplu decât inițial, făcând introducerile, încheierea și legăturile dintre scene, pu‑nându‑și în valoare potențialul pe mișcare scenică, ne‑restricționat, mimând interlocutori absenți, dublând vocea actorului înregistrată. Un alt mijloc folosit este înregistrarea video, ce simulează transmiterea în direct a știrilor sau parodiază reclamele TV pe care le fac ac‑torii. Luminile mizează pe contrastul galben‑albastru.

Muzica realizată de sound designer‑ul Ana Teodora Popa este foarte reușită (jingle‑uri puternice, beatboxing).

O imagine șocantă în spectacol, un flash expresio‑nist, când potențialul sinucigaș, adică protagonistul piesei (Ionuț Cornilă), Tânărul 1 (Dumitru Năstrușnicu) și Tânărul 2 (Horia Veriveș) formează o triadă a crucifi‑cării (în prezența verbalizată a Mariei Magdalena), trimite la romanul Circul nostru vă prezintă, publicat de Lucian Dan Teodorovici în 2002. În roman apărea aceeași temă a sinuciderii tratată și în Unu + unu…, numai că acolo mai mulți sinucigași, marionete umane în serie, roiesc în jurul personajului principal, un sinucigaș fără vocație, care considera sinuciderea „un act artistic dedicat divinității”.

Astfel că motivul sinucigașului nehotărât e reluat și pus de această dată în raport cu tema comunicării inter‑umane ratate, a societății de consum alienate (chipsuri, vin, publicitate, rating, spirit de turmă etc.), a familiei destrămate, a primatului interesului individual meschin și egoist în fața dramei celuilalt, a mecanizării relațiilor dintre oameni, până la simularea interiorității, exacerba‑rea egoului vidat de orice consistență etc.

Perspectivismul speculat conceptual și raportat la individul uman ca entitate unică, inconfundabilă, impo‑sibil de înlocuit (lumea ca sumă de perspective indivi‑duale unice și dacă cineva se sinucide/dispare etc., lumea ca sumă se schimbă și ea) este concretizat în spectacol


| 63CRONICI

și jonglat în direcții diverse: problema cuplului în suma lui 1 + 1, problema societății (ne)reacționând ca un tot unitar (1 + 1 + 1 +...), problema de ordin psiho‑sociopolitic privind manipularea maselor (efecte subliminale, TV etc.), dar și contagiunea afectivă (oamenii se iau unii după alții în acțiunile lor, astfel că cel coborât de pe stâlp mai încasează și o mamă de bătaie de la semeni). Pro‑tagonistul descoperă că nonsensul vieții e dublat de cel al sinuciderii (care și așa era lipsită de motiv). Privită „de sus”, în ansamblu, fie lumea și o sumă unică, aceasta „arată exact la fel”, chiar dacă scădem un „unu” din suma lui „unu + unu…”

Dacă remarcam finalul deschis din spectacolele‑lec‑tură, de această dată, Lucian Dan Teodorovici pune punc‑tul pe i: 1 + 1 = 1 în sens negativ (pentru că mai există unul pozitiv) – protagonistul e singur (tema singurătății umane iremediabile), sub stâlp, comunicând la telefo‑nul mobil (accent pe alienarea produsă de tehnică în era postmodernă) cu soția complet impasibilă (simulată, desigur, tot de Ada Lupu).

Unu + Unu… de Lucian Dan TeodoroviciRegia: Lucian Dan TeodoroviciDistribuția: Ada Lupu, Ionuț Cornilă, Dumitru Năstrușnicu, Horia Veriveș, Doru Aftanasiu, Delu Lucaci, Radu HomiceanuScenografia: Rodica ArghirMuzică originală: Ana Teodora PopaFoto & video: Constantin DimitriuLumini: Bogdan PăliePremiera: 24 februarie 2016, Teatrul Național „Vasile Alecsandri”, Iași, Sala Uzina cu Teatru


CRONICI64 |

Dragoș Dascălu

Pritzker 2016Pritzkerul onorează inventivitatea dincolo de formă, creativitatea care depășește

limitele artificiale ale domeniului și, peste toate, dorința de experiment în arhitectură. Este una dintre cele mai importante distincții pe care le poate dobândi un arhitect. Laureatul Pritzker 2016 este arhitectul chilian

Alejandro Aravena, confirmând că 2016 este anul său în arhitectură.

Despre Aravena am mai vorbit în paginile Timpul, atunci când acesta a fost desemnat curatorul Bienalei de Arhitectură de la Veneția de anul

acesta. De aceea nu voi relua descrierea sa și a birou‑lui ELEMENTAL. Important este că ceea ce a înclinat balanța în favoarea lui Aravena a fost munca sa expe‑rimentală în domeniul locuințelor sociale. „Echipa ELEMENTAL parti‑cipă la fiecare fază a complexului proces de a le oferi locuin‑țe celor cu mai puține resurse: discuții cu po‑liticieni, avocați, cerce‑tători, locuitori, admi‑nistrații și constructori, pentru a obține cel mai bun rezultat în bene‑ficiul rezidenților și al societății (…). Această abordare inventivă lăr‑gește scopul tradițio‑nal al arhitectului și îl transformă într‑o figu‑ră universală, cu scopul de a găsi o soluție cu adevărat colecti‑vă pen tru mediul con‑struit” (din motivarea juriului). Tipul cel mai interesant de locuințe sociale propus este re‑prezentat de proiec‑tul Quinta Monroy (Chile). Pe locul unei favele au fost propuse locuințe pentru cele 100 de familii care locuiau pe tere‑nul respectiv în mod ilegal. Soluția a fost o structură urbană de tip cvartale, cu o curte interioară și locuințe semicolective date în proprietate rezidenților. Inova‑tiv este faptul că Aravena recunoaște că respectivele familii au o experiență de construire adaptată nevoilor,

construindu‑și singure primele adăposturi și case. Ast‑fel, locuințele au fost concepute minimal, oferind ca spațiu doar strictul necesar (băi, bucătărie, cameră), dar structura lor permite și încurajează extinderea lor în timp, în funcție de nevoile rezidenților.

Dar faptul că balanța a fost înclinată de experimen‑tul în locuire socială are și o altă semnificație. Expe‑

rimentele de locuire – și în mod particular cele de locuire socia‑lă – s‑au făcut cu pre‑cădere în perioadele de mari schimbări în arhitectură și urba‑nism. S‑a experimen‑tat cu moduri diferite de locuire socială la începutul secolului al XIX‑lea, în plin avânt al epocii industriale, au făcut‑o și moder‑niștii din perioada in‑terbelică sau arhitec‑tura participativă din anii ’60‑’70 (care, din păcate, nu a avut un impact suficient de puternic asupra prac‑ticii de arhitectură). Astfel, premiul Pritzker acordat lui Aravena confirmă faptul că ofe‑rirea unor locuințe ac‑cesibile ca preț este principala provocare a orașelor secolului XXI

și că arhitectura, așa cum este practicată astăzi, și com‑plexul de factori și actori care o influențează nu sunt capabile să ofere nimic fără inovație și, de ce nu, fără o mutație a profesiei. Cât despre locuințele sociale din România, vestitele ANL‑uri, ele nu pot decât să sugereze că vom pierde din nou șansa sincronizării.


| 65CRONICI

Maria Bilașevschi

Black Subdivisions

B lack Subdivisions este titlul sub care se desfășoară în prezent expoziția semnată de Alexandra și Alexandru Floarea în cadrul Galeriei „Grand Hotel Traian”. Ambii artiști depășesc imaginarul convențional prin impunerea unei amprente personale pe fiecare suprafață, fie că e

o piesă de design vestimentar, grafică sau pictură.

Cei doi tineri artiști, Alexandra Floarea, absolventă a secției Pictură din cadrul Universității de Arte ieșene, și Alexandru

Floarea, student în anul al III‑lea la secția De‑sign vestimentar, explorează semnificația con‑ceptelor de construcție și deconstrucție, asam‑blaj și ready‑made, prin tehnici neconvenționale ale domeniului de exprimare artistică, având ca punct de plecare structuri ancestrale și forme organice.

Alexandra Floarea se distanțează de canoa‑nele clasice ale picturii de șevalet, reevaluând noțiunea de compoziție prin procedee ce țin mai degrabă de tehnologie. Portretele artistei sunt create prin suprapuneri de straturi de culoare pe elemente transparente, prin tehnica decalcoma‑niei (ce datează încă din secolul al XVIII‑lea), dar pe un suport cât se poate de actual: dispozi‑tive LCD pregătite pentru intervenția cromatică cu mult timp înainte.

Lucrările Alexandrei Floarea sunt structuri dihotomice. Într‑un prim plan, la nivelul vizibilu‑lui, dihotomia rezultă din juxtapunerea pe struc‑tură a compoziției cromatice, care se dezvăluie ca o structură aparent superficială, ce căptușește derma sistemului de adâncime. La nivel concep‑tual, artista manipulează prin textură percepția vizuală, însă această dirijare a ochiului spre sub‑stratul creator de formă este supusă hazardului și aleatoriului, așa cum și forma finită a lucrării nu este rezultatul unei planificări minuțioase, ci al intuiției.

Privind formele abstracte ori portretele cu o doză de neclaritate prestabilită, privitorul se află în fața propriilor chestionări legate de rolul său într‑o societate manipulată prin informații


CRONICI66 |

incomplete și un vizual denaturat. Malformațiile la nivelul principiilor și sufletului, lipsa filtrului per‑sonal care să discearnă autenticul de fals se acumu‑lează în lucrările Alexandrei Floarea în straturi ale dezumanizării și autosubminării. Artista nu se po‑ziționează împotriva ființei contemporane, ci o di‑secă, iar în anumite cazuri o recontextualizează și o înzestrează cu calități umane, ce radiază difuz dinspre adâncime spre suprafață.

Un alchimist postmodern, Alexandru Floarea expune creații vestimentare ce sunt veritabile in‑stalații, inspirat fiind de textura rocilor vulcanice, lignit, cărbune și de forme de sorginte animalieră (coarne de berbec sau căprior, carcase de păsări). Artistul construiește treptat, prin ardere, topire, ali‑pire a fetrului sau a blănii, forme ce amintesc de primordial și efemeritate. O rochie maiestuoasă ce pare că a erupt din freamătul lavei vulcanice, pie‑trificată în timp, veghează asupra spectatorilor. Nu numai tehnica prin care a fost creată impresio‑nează privitorul, ci și accesoriul principal, integrat în compoziție, amplasat în centrul piesei vestimen‑tare: o țeastă de cal. Artistul nu tratează craniul ca pe un memento mori, ci ca pe o transfigurare, o des‑coperire a sensului propriei integrări printr‑un pro‑ces de dezintegrare ce exprimă realitatea sub forma unei călătorii analitice a propriului eu.

Aceluiași proces de „carbonizare” îi sunt su‑puse și accesoriile ce abundă în elemente organice. Din fiecare pantof emerge un element osos, coarne de cerb, gheare, aglutinate cu silicon, smoală sau sare mare, deasupra cărora planează un corb pro‑fetic. Alexandru Floarea este un scenograf subtil; el nu plantează aleatoriu obiectele, ci coordonează o mise‑en‑scène în care lumina, culoarea, îmbinarea elementelor, mișcarea privitorului în jurul lucrării conlucrează la efectul final.

O expoziție în care jumătățile se susțin reci‑proc, Black Subdivision presupune, pe lângă explo‑rarea unor tehnici și materiale neconvenționale, explorarea sinelui în incisivitatea disturbantă a prezentului.


| 67CRONICI

Prezența absenței:conceptualismul romantic în arta fotografică a lui Andrei Venghiac

În luna februarie, recent înființata instituție de artă contemporană apărută în peisajul cultural ieșean Borderline Art Space a demarat un program finanțat de Asociația Fondului Cultural Național, axat pe încurajarea noilor media și a practicilor artistice experimentale. Deși spațiul, manageriat de George Pleșu,

are alura unei galerii comerciale tipice, prezentându‑se vizitatorului drept un cub alb cuminte, modernist și minimalist, programul anunțat în acest an se apropie mai mult de semnificația vehiculată de numele său – acela de spațiu liminal, de nișă, care invită la transgresarea multiplelor bariere ce limitează, în cele din urmă, percepția vizitatorilor și expectanțele publicului.

Cristian Nae

Din păcate, viața culturală ie‑șeană este recunoscută pen‑tru gusturi tradiționaliste.

Publicul preferă o reverie care dese‑ori se hrănește din trecutul glorios al urbei și manifestă un soi de ape‑tență pentru moderație și cumpă‑tare și un excesiv respect pentru is‑torie, excesele și spiritul avangardist fiind rareori pe placul unui public de artă modest ca număr și puțin culti‑vat în istoria și discursul artei con‑temporane. Prin urmare, noile me‑dia, intrate deja în marile muzee (chiar dacă în departamente dedi‑cate în mod special fotografiei și imaginii dinamice), ca să nu mai vorbim de arta digitală, sunt la Iași încă manifestări de nișă. Cu atât mai puțin este gustată arta cu un pronun‑țat caracter discursiv, precum cri‑tica instituțională, arta performativă sau instalația site‑specific. Publicul ieșean, într‑o covârșitoare majori‑tate, chiar și cel cultivat în zona lite‑raturii, pare să înțeleagă rareori care sunt mizele unor asemenea inter‑venții artistice, punctuale și efemere,

deseori cu o raportare critică la so‑cietatea de astăzi; iar exercițiul inte‑lectual solicitat de asemenea lucrări de artă, care nu se rezumă la a reda aspecte din realitatea înconjurătoare potrivit unei sensibilități artistice cultivate după canoanele secolului al XIX‑lea, pare obositor și este de‑seori refuzat în favoarea unor satis‑facții senzoriale facile. Așa se ex‑plică faptul că, deși în Iași activează deja de ceva vreme un spațiu de artă contemporană care a preluat și am‑plificat moștenirea Asociației Vector (tranzit.ro/Iași), a fost nevoie de încă o instituție care să chestioneze nu doar situarea sa la granița de est a Europei, ci și rolul inerent emanci‑pator al oricărei construcții institu‑ționale, fie că este asociată profitului vizat de galeriile comerciale sau asociațiilor nonprofit, într‑un ase‑menea peisaj cultural.

Expoziția recent deschisă de Andrei Venghiac la Borderline Art Space, cu titlul Persona. Performing the Imperceptible Self (Persona. Performând sinele imperceptibil),

prezintă o serie de lucrări fotogra‑fice produse în perioada 2014‑2015 de artistul băcăuan stabilit momentan în Suedia. Absolvent al Universității ieșene de Arte, Secția Fotografie, vi‑deo‑procesare computerizată a ima‑ginii, Andrei Venghiac a continuat cu un masterat în arte vizuale la Acade‑mia Valand din Göteborg, fiind între timp expus în cadrul mai multor proiecte expoziționale de grup des‑fășurate în Suedia, Irlanda, Dane‑marca, Belgia, România, Moldova și Statele Unite ale Americii.

Aspectul și discursul acestor fo‑tografii este aparent incomod: ele nu se încadrează în nici un gen pic‑tural tradițional – nu sunt nici pei‑saje, nici portrete; sunt sculpturale fără a fi monumentale și au un aspect plat (deadpan), fără a fi lipsite de afect; sunt sublime, sub o înfățișare banală. Privitorul lor necesită însă o prealabilă familiarizare cu un gen artistic precum cel al artei concep‑tuale care nu se reduce nicidecum la intelectuale exerciții lingvistice sau la o searbădă poezie concretă, ci,


CRONICI68 |

asumând preeminența ideii asupra rea‑lizării formale care i se subordonează, transgresează astfel cu nonșalanță me‑dii și practici reprezentaționale aparent autonome. Arta conceptuală poate lua orice formă. Cel puțin două sunt exem‑plele artistice din arta conceptuală în raport cu care fotografiile lui Venghiac pot fi mai ușor înțelese: unul este repre‑zentat de conceptualismul romantic mos‑covit din anii ’70, îndeosebi de grupul Acțiuni Colective, celălalt de practicile conceptualiste discrete, minimal perfor‑mative ale olandezilor Bas Jan Ader sau Guido Van der Werve. Ambele împărtă‑șesc o predilecție pentru categoria este‑tică a sublimului și pentru asumarea contingenței, a rolului constructiv al în‑tâmplării în structura subiectivității, mergând până la destructurarea acesteia prin absurd. O subtilă ironie amară se degajă din ambele forme de artă. În ca‑zul grupului Acțiuni Colective, actanții, artiști ruși captivi într‑un univers totali‑tar pe care îl criticau tocmai în ideea re‑formării ideii de colectivitate, reclamând formalizarea și ritualizarea excesivă a vieții cotidiene din comunism, realizau acțiuni în natură cu caracter straniu, misterios și absurd. Doar o documenta‑ție fotografică a acestor acțiuni desfășu‑rate fără public, în care toți cei prezenți la eveniment erau și participanți nemij‑lociți, devenea accesibilă ulterior. Aceste fotografii joacă un rol constructiv în re‑ceptarea operei de artă de către privito‑rii lor – martori indirecți ai acțiunilor re‑gizate pentru cameră. În cazul lui Bas Jan Ader, artistul performează eșecul, apro‑piindu‑se, în performance‑ul său final, din care a dispărut, fiind plecat într‑o călătorie solitară pe mare, cu o ambarca‑țiune de mici dimensiuni, de o căutare a sublimului, întruchipând un erou tragic, care nu este departe de spiritul roman‑tismului. Este vorba însă despre un ro‑mantism abstract, care nu refuză efec‑tele poetice și afectul din construcția operei de artă, însă renunță la exotic, pitoresc și sentimental, precum și la ex‑cesele naționaliste ale romantismului istoric; se apropie de sublim, refuzând pateticul; comunică, fără a fi confesiv; este anonim, impersonal și minimal, fără a fi însă obiectiv, transpersonal și banal; explorează cotidianul și locul comun, privilegiind însă detaliul, evenimentul


| 69CRONICI

catastrofic, anomaliile și fragmentul excepțional.

Abordate cu un asemenea filtru de lectură, imaginile propuse de Andrei Venghiac devin ele însele exerciții de reprezentare a imper‑ceptibilelor transformări personale, care sunt rezultatul acutizării unei sensibilități pronunțate a propriei singularități, deja manifestate de artist în lucrări realizate în perioada studiilor sale din țară. Dacă în acele lucrări timpurii artistul înscena si‑tuații absurde pentru a pune în evi‑dență disconfortul creat de lipsa unui loc propriu, dificila integrare în societatea și în arta românească, în lucrările expuse la Borderline, pro‑duse după plecarea din țară, Venghiac devine mai reținut, acutizându‑și totodată singularitatea. El constru‑iește un personaj solitar, anonim și impersonal, o mască (persona) con‑fecționată după modelul eroului tra‑gic în versiunea sa romantică. Acest personaj este redat fotografic frag‑mentar, în posturi nefirești, imobil și inert, de camera devenită ea însăși un personaj conceptual, un ochi de‑corporalizat. Fie că iese în natură, singur în mijlocul unei păduri (un mare loc comun al romantismului), fie că este surprins la fel de solitar într‑un peisaj urban lipsit la rândul său de trăsături distinctive, artistul care creează devine mereu un altul; uneori, se confundă cu natura în care se reintegrează (luând conturul unei crengi de copac sau simulând aparențele unui buștean); alteori, își maschează chipul cu o umbrelă

care își pierde utilitatea imediată, subliniind astfel absurdul discret al situației produse.

Fotografiile rezultate în urma acestor scurte momente performa‑tive nu sunt așadar cadre documen‑tare, ci fragmente autonome dintr‑o potențială narațiune cinematică, ca‑mera jucând aici un rol constructiv în materializarea absenței, a imper‑ceptibilelor transformări ale sinelui puse în scenă de autorul imaginilor. Actele performative reprezentate, aparent neînsemnate, nu sunt așa‑dar secundare momentului surprins de obiectiv; dimpotrivă, fiecare ase‑menea gest face parte dintr‑un sce‑nariu atent elaborat, menit să core‑grafieze spațial prezența absenței. Camera fotografică devine un ochi aproape autonom, exterior, asociat privitorului, care înregistrează pro‑cesul prin care Andrei Venghiac re‑nunță la propria identitate, devine un personaj lipsit de trăsături dis‑tinctive, se emasculează treptat, fără a putea dispărea pe deplin din po‑vestire. Dimpotrivă, detaliul prezen‑ței declanșatorului în aceste imagini sugerează faptul că artistul rămâne în control asupra propriei ficțiuni artistice. El indică faptul că repre‑zentarea respectivă este regizată, că fotografia semnifică în mod conven‑țional, și nu funcționează indexical, drept urmă sau mărturie a unei si‑tuații reale, exterioare, că imaginea rezultată este urma unei sensibili‑tăți ce rămâne imanentă operei de artă mai curând decât a unei meca‑nice și deseori oarbe impregnări cu

materialitatea lumii. În vocabularul propriu unei filosofii a devenirii pro‑puse de Gilles Deleuze și utilizate de curatorul Cătălin Gheorghe, am putea spune că fiecare proces de deterito‑rializare a sinelui este însoțit de o reteritorializare pe un alt plan, pe care artistul se ferește să îl fixeze, să îl articuleze pe deplin, să îl strieze.

În final, aș spune că imaginile produse de Andrei Venghiac pot fi privite drept reprezentări ale trans‑localizării, dezrădăcinării și înstrăi‑nării ca epifenomene ale migrației și traducerii culturale, abordată însă la nivelul psiho‑geografiei mai de‑grabă decât la cel al topografiei cul‑turale sau al geopoliticii. Alienarea privește aici registrul reprezentări‑lor mentale și al memoriei perso‑nale, afectate de o dublă inadaptare fecundă, mai curând decât cel al re‑prezentărilor colective marcate de stereotipuri culturale și simboluri identitare. În acest registru al artei, practica fotografică, cea performati‑vă și cea conceptuală se articulea‑ză consecvent și convingător, gene‑rând reprezentări vizuale discrete și totodată memorabile.

Andrei VenghiacPersona. Performing the Imperceptible Self16 februarie – 22 martie 2016Borderline Art Space, IașiCurator: Cătălin Gheorghe


FĂRĂ AGENDĂ70 |

Daniel Cristea‑Enache

„Mă simțeam bine în pielea mea apolitică”O mărturie a lui Nicolae Manolescu

În acest număr aniversar al revistei de cultură contemporană Timpul voi reproduce un fragment din volumul la care lucrez în această perioadă, Convorbiri cu Nicolae Manolescu. Textul de mai jos constituie răspunsul la una dintre „rundele” convorbirilor noastre: „Destui intelectuali de‑ai noștri au intrat în Partid nu din convingere, ci, după cum

au declarat după ’90, fiindcă această adeziune devenise ceva mai degrabă, formal și general valabil, un «tipizat» de tipul buletinului de identitate. Dumneavoastră de ce nu ați făcut ce făcea cam toată lumea «bună», nici în 1968, nici ulterior?”.

„Când am terminat facultatea, în 1962, cu un an întârziere, din cauza exmatriculării (o

mai fi existând cuvântul?), absolven‑ții, aproape fără excepție, «erau repar‑tizați» în învățământul gimnazial sau liceal. Să nu te surprindă pasivul verbului: e drept că noi alegeam nu‑mele localităților de pe o listă afișată și în funcție de clasificarea fiecăruia la absolvire, dar de repartizat ne re‑partizau alții. În fond, procedeul nu era chiar așa de rău. Se poate spune că locul de muncă ne era, într‑un fel, asigurat. Din nefericire, nu se afișau decât locuri marginale și existau nu‑meroase excepții printre absolvenți, unii fiind repartizați separat de ma‑rea masă. Cele mai multe școli dis‑ponibile erau la țară. În 1962, figu‑rau pe listă doar două orașe, Fetești și Târgoviște. Eu eram clasificat al treilea, după Toma Pavel și un coleg orb, care urma să primească reparti‑ție la o școală specială și nu intra, așa‑zicând, în discuție. Eu și Toma am dat cu banul, lui revenindu‑i nu știu ce școală medie (așa se chema liceul înainte de reforma din 1966) din Târgoviște, iar mie Școala medie de băieți nr. 2 din Fetești. N‑aveam

de gând să ne ducem la post și n‑am semnat angajamentul. Refuzul nu comporta nici un risc. Abia peste câțiva ani avea să se introducă obli‑gația de a‑ți plăti școlarizarea, dacă refuzai postul. Am plecat la Botoșani în armată, unde am rezistat două săptămâni și am izbutit să fiu «refor‑mat», odată cu Mihai Zamfir, colegul meu de an, și să mă întorc acasă. Foarte curând, am primit o nouă re‑partiție, la Institutul Pedagogic din Târgu Mureș, pe care de asemenea

am refuzat‑o. Voiam să ajung cu orice chip la Facultate. George Ivașcu, pe care îl avusesem profesor în anul V, câți se făceau pe vremea aceea (pro‑babil ca să compenseze cele doar zece clase de liceu!), îmi încredin‑țase cronica literară săptămânală a Contemporanului încă din martie, așa că aveam din ce trăi. Un articol însemna 360 de lei, din care 8 lei era impozitul, ceea ce însemna peste 1 400 pe lună. Mă consideram un fel de șomer de lux, mai ales dat fiind că


| 71FĂRĂ AGENDĂ

leafa unui preparator (primul grad universitar) era, cum aveam să aflu cu un an mai târziu, de 888 de lei. Ce puteai face cu acești bani nu e greu de explicat. Stăteam în gazdă, cu o chi‑rie de 200 de lei pe lună (la început fusese 100 de lei), prânzul la o can‑tină oarecare varia între 1,50 și 5 lei, un cataif (pe vremea aceea puteam mânca dulciuri!) 1,05 lei, un kilo‑gram de halva 6,30 lei, iar unul de biscuiți 9 lei și așa mai departe. Tatăl meu, profesor de liceu în prag de pensie, avea 750 de lei. Nu era mult, dar era destul, mai ales dacă nu aveai alte obligații.

În 1989, lector fiind și după 22 de ani, primeam 5 000 în mână. Nu mai știu cât se făcuse între timp kilogra‑mul de halva. Spun toate astea ca să vezi că, materialicește, nu conta dacă erai lector, conferențiar sau profesor. Nu țin minte cât «pierdeam» pe lună la leafă. În orice caz, nu prea mult, câteva sute de lei imediat înainte de Revoluție (continui s‑o numesc așa fiindcă am trăit‑o în stradă și știu ce s‑a întâmplat), iar, cum spuneam și altădată, norma didactică era exact aceeași de la lector în sus. Condu‑ceam teze de licență, făceam inspec‑ții de gradul I profesorilor de liceu, doar doctorate nu acordam, dar nici toți profesorii universitari n‑aveau acest drept.

Ani buni, doctorate de literatură română au condus la Universitatea din București Șerban Cioculescu (el mi‑a fost conducător și în 1970, și în 1974, fiindcă am avut, loaza de mine, nevoie de două încercări ca să trec concursul!), Ovid S. Crohmălniceanu și Ion Dodu Bălan. Ne consolam cu ironie că formăm liga lectorilor pe viață. Cum să nu ne fi lăudat cu sta‑tutul nostru de nedepășit, când ne nu‑meam Mihai Zamfir, Mircea Martin, Leonida Teodorescu și atâția alții, unii, membri și premiați ai USR (teza mea de doctorat a primit premiul pentru critică, fiind publicată în două ediții înainte de a fi recunoscută ca atare). Ce motive aveam să mă plâng?

Motivele pentru care n‑am intrat în PCR n‑aveau legătură cu nepro‑movarea universitară. Alții, deși au făcut pasul, tot lectori au rămas, cei mai mulți până în 1990, când Mihai Șora era ministrul Învățământului și Paul Cornea, secretar de stat pentru mediul universitar, iar eu, rectorul UB și când am obținut ca toți să fim pro‑movați profesori plini, inclusiv eu.

Niciodată și, cred, nici unul dintre noi n‑a resimțit situația aceasta ca pe o nedreptate. Aveam raporturi nor‑male cu toți colegii, indiferent de gradul didactic, ne respectam mu‑tual și ne vedeam de treabă. Cu PCR,

lucrurile erau mai complicate. Nu neapărat în sensul că aceia dintre noi care nu erau membri ar fi fost discriminați. Din contra, aveam și unele avantaje, de pildă, de a nu par‑ticipa la ședințe idioate, de a nu fi trași la răspundere pentru te miri ce «nerealizare» a Facultății, de a nu primi sarcini în afara celor didactice. N‑aș putea totuși să spun de ce în 1989 rămăsesem singurul de la Catedra de Literatură Română «fără partid» (aceasta era expresia pe atunci) și printre foarte puținii din întreaga Facultate. Cu alte cuvinte, de ce ma‑joritatea cedaseră. Cel mai probabil, din speranța că vor deveni conferen‑țiari și chiar profesori.

Îmi păsa atât de puțin de o even‑tuală promovare, încât nici măcar nu mi‑am pus această problemă în toți acei ani. Știam, oricum, că nu mă va da nimeni afară. Nu mă pot lăuda că am rezistat eroic la presiuni. O dată sau de două ori s‑a întâmplat să mi se propună. Dar fără insistență sau amenințare. Răspunsul cel mai amu‑zant care mi‑a dat prin cap, într‑un moment în care se vorbea despre ne‑cesitatea «rotirii cadrelor», a fost că nu vreau să mă numească decan. Am fost lăsat în plata Domnului. Și am continuat să mă simt bine în pielea mea apolitică.”


OPINII72 |

Roxana Patraș

Scrisoarea III

Castelul cărților de tarot

Draga mea Camelia,

Atrasă în mreaja drumurilor ce se bifurcă, am ajuns fără să vreau la expoziția Dalí din

Palatul Cantacuzino de la Bușteni. O parte din ea, cea conținând acua‑relele din seria Divina Commedia, a ajuns și la Iași, pe la sfârșitul lui no‑iembrie. Cred că toată lumea bună, ieșită la promenadă pe Lăpușneanu, a zărit afișul… Mi se pare că acesta reproducea singura poză pe care o făcusem și eu în vizita de la palat, adică Profeția divină a exilului lui Dante. E vorba despre un joc de ele‑mente corpusculare, pe care Dalí îl tot practica în anii ’50, când se apu‑case de „dinamitat” madone. Dacă te‑ai fi uitat cu atenție, ai fi văzut cum, în instantaneul unei explozii, se con‑turează trăsăturile delicate ale unei siluete surprinse în rugăciune. Fără îndoială, nu nasul „rinocerizat” al Galei i‑a servit drept model, ci vreun tablou rafaelit, expresie pe care pic‑torul pare să o fi căutat cu obstina‑ție de la un punct încolo. Cât despre publicul care se nimerise, la fel ca mine, în somptuosul castel al Naba‑bului, ei bine, acesta părea să‑l caute pe adevăratul Dalí… Cum? Tu încă nu ai aflat care‑i adevăratul Dalí? Păi, e acela cu ceasurile lichide, cu tigrii și cu rodiile, idolul tuturor sno‑bilor. Aproape că‑mi părea rău să constat că, pentru ocazionalii degus‑tători de artă, Tarotul, creat de pictor anume pentru a măguli fanteziile ocultiste ale soției sale, nu producea nici o mirare.

De altfel, acest public căutător de recreație estivală nu pierdea absolut nimic. Dacă vei avea curiozitatea să compari Tarotul lui Dalí cu alte seturi (Visconti‑Sforza, Mantegna, Burdel, Etteilla, Vacchetta, Gumppen‑berg, Rider‑Waite‑Smith, Scapini, Crowley‑Harris ș.a.), vei descoperi că acesta este, în ciuda faimei sale, un eșec pus sub o semnătură celebră. În orice caz, Dalí dă de înțeles că n‑a priceput nimic din forța magică a „triumfurilor”, predându‑se unui ba‑nal joc de colaje. Lipsit de intuiția adâncimii arcanelor, el s‑a ținut de‑parte de misterele ce te pot privi drept în ochi: cartea arhetipului, car‑tea personalității, apoi înfricoșătoa‑rea carte a destinului. Vizitatorii cas‑telului aveau deci mare dreptate să nu se lase distrași de neinspirata fi‑gurație suprarealistă.

Trebuie să‑ți spun că, în ciuda nefericitelor sale întrebuințări pe vremea comuniștilor, frumusețea locului nu are aerul deznădăjduit al altor reședințe boierești, ci mai cu‑rând un fel de „șic”, repus în circui‑tul public datorită restaurantului, gră dinii și splendidei priveliști care dă spre crucea de pe Caraiman. Îmi aduc aminte că o astfel de atmosferă întreprinzătoare am întâlnit în Pa‑latul Biscari din Catania, unde prin‑cipele moștenitor Ruggero Moncada di Paternò venea în fiecare zi la ora 12.00 pentru a‑și „vinde” povestea ilustrissimilor săi strămoși. La sfâr‑șitul vizitei, călătorii foarte osteniți erau îndemnați să coboare în cra‑mele principelui sau chiar să adaste în camerele amenajate la demisol.

Dacă vremurile ar fi fost mai îngă‑duitoare, poate că un astfel de vlăstar întreprinzător s‑ar fi ridicat și din familia Nababului.

Dar aici nu ne‑a întâmpinat un castelan fermecător și poliglot, ci un ghid care ne‑a condus, cu maximă eficiență și celeritate, prin toate în‑căperile. Spațiile goale incită imagi‑nația. Pentru o clipă, am avut iluzia măreției imperiale; de la somptuosul balcon cu coloane brâncovenești, împodobit cu o splendidă ornamen‑tație heraldică, am putut cuprinde cu privirea întreaga lume, cu splen‑dorile și mizeriile sale. Câteva foto‑grafii dădeau seamă despre bogăția de altădată, concurând în cunoștință de cauză fastul regal al Peleșului și alimentând fanteziile împătimiților de anecdote. Se spune că Nababul ar fi vrut să‑l acopere cu monede de aur orientate cu marginea în sus ca să încapă cât mai multe, tot așa cum circulă vorba că ar fi vrut să‑și pa‑veze curțile exterioare cu același metal scump.

Construindu‑l după gustul stră‑moșilor săi, Gh.Gr. Cantacuzino pro‑punea aici o istorie paralelă a mo‑narhiei. Într‑adevăr, umplând cu imaginația spațiile golite și rezugră‑vind pereții opaci, am ajuns să mă întreb ce‑ar fi fost dacă în locul Ho‑henzollernilor ar fi urcat pe tronul României o dinastie pământeană? Atât friza ilustrând scuturile fami‑liilor înrudite (Cantemir, Mavrocor‑dat, Rosetti, Racoviță, Sturdza, Mo‑ruzi, Bibescu, Băleanu, Văcărescu, Paleologu, Cantacuzino, Comnen), cât și picturile votive, înfățișându‑i


| 73OPINII

pe strămoșii Cantacu zinești, dau de înțeles că Nababul se propunea ca unic reprezentant al acestor presti‑gioase încrengături. Chiar dacă, la vremea înălțării palatului, crucea de pe Caraiman nu exista, întreaga fa‑milie trebuie să fi nutrit sentimentul grandorii sale; în fond, domeniul lor se deschidea spre un pisc mai semeț decât celebrul Vârf cu Dor, cel cântat

de locatarii Peleșului și de toți închi‑nătorii acestora.

Cu toate că Gh.Gr. Cantacuzino a încercat să trezească în toți des‑cendenții săi gustul monumentalu‑lui, al traiului luxos și mai ales al ve‑chii obârșii nobiliare, moștenitorii au preferat să înstrăineze splendida proprietate. Prin vânzare, s‑a pier‑dut și cifrul secret al poveștii sale.

Dacă vei ajunge acolo, vei avea im‑presia că, din chenarele lor, cele 12 siluete zugrăvite pe pereții marii săli de bal – domni și domnițe îm‑brăcați în aur și hermină – te pri‑vesc blajin, crunt sau sideral, gata să‑ți dezvăluie misterul. Întocmai ca figurile arhetipale, imposibil de des‑lușit, dintr‑un foarte vechi pachet de Tarot.


ANALIZĂ74 |

Lucian Dîrdală

Democrație și condiții: eșecul unui mecanism

Pentru prima dată după 1989, România se situează pe o poziție superioară Ungariei în clasamentul calității democratice, conform evaluărilor organizației Freedom House (raportul Freedom in the World 2016). Este vorba, desigur, despre o cădere accentuată a vecinului nostru de la vest: România nu progresează, dar se menține la cotele anilor trecuți, ceea ce nu este rău.

Partizanii condiționalității ex‑terne vor sugera că rolul prin‑cipal în cazul țării noastre, dar

și în cel al Bulgariei, îl are monito‑rizarea europeană. Mecanismul de Cooperare și Verificare (MCV) în do‑meniul justiției este un instrument util, pentru că influențează matricea de costuri și beneficii a elitelor po‑litice, încurajându‑le să nu trișeze. Cuplarea lui cu admiterea în zona Schengen a fost o soluție bună pentru a convinge guvernele de la București și Sofia să adopte reforme sau să le in‑timideze atunci când apăreau riscuri de derapaj.

Totuși, cât timp va persista acest efect? Condiționalitatea UE a dat rezultate bune atunci când guver‑nele naționale vizate au avut în față o traiectorie clară și un orizont de timp rezonabil. Acum, după patru ani și jumătate de la blocarea ade‑rării României și Bulgariei la spațiul Schengen, nu mai există așa ceva. Avem de‑a face cu monitorizări teh‑nice care contribuie prea puțin la configurarea opiniei guvernelor de la Berlin, Haga sau din alte capitale re‑ticente, dar aceste decizii vor fi strict politice și, mai mult, se știe foarte bine că ele vor fi puternic influen‑țate de opinia publică internă.

Se pune atunci întrebarea: pre‑supunând, prin absurd, că România și Bulgaria ar înregistra progrese no‑tabile în următorii doi ani, ar exista vreo șansă ca olandezii sau germanii să fie mulțumiți? Cel mai probabil, răspunsul ar fi negativ, pentru că oa‑menii obișnuiți rareori se informea‑ză suficient de mult încât să poată

renunța la clișee. Guvernele respec‑tive ar putea să comunice cu cetățe‑nii și să‑și asume argumentul că ex‑cluderea celor două țări din zona de liberă circulație nu se mai justifică. Dar, din motive care țin de comodi‑tate politică, guvernele nu vor pro‑ceda astfel.

Mai mult decât atât, în viitorul apropiat, guvernele naționale vor evita pe cât posibil să‑și deranjeze cetățenii cu solicitări care să aibă

legătură cu noii membri sau cu vreo extindere de orice fel. Olandezii vor respinge probabil prin referendum acordul de asociere UE‑Ucraina. Deși rezultatul acestei consultări nu este constrângător, guvernul de la Haga nu va putea să ignore acest verdict, cu prețul creării unui blocaj de pe urma căruia vor pierde aproape toți cei in‑teresați – mai puțin Rusia domnului Putin. E greu de crezut că, într‑un asemenea mediu, autoritățile olan‑deze vor renunța prea ușor la vetoul impus aderării României și Bulgariei la spațiul Schengen.

Treptat, clasa politică româneas‑că își dezvoltă o tot mai mare imuni‑tate față de aceste condiții și criterii.

Până în momentul izbucnirii crizei imigranților, aderarea la zona de li‑beră circulație ar fi reprezentat un atu electoral semnificativ pentru orice guvern, indiferent de compoziția sa politică. Acum, pe fondul îngrijorări‑lor referitoare la propriile frontiere, nici liderii și nici alegătorii nu ar pre‑mia excesiv o astfel de realizare.

S‑a intrat într‑un triunghi al stag‑nării: politicienii reproduc fără con‑vingere discursul justiției indepen‑dente, dar în realitate nu se mai simt constrânși; cetățenii sunt dezintere‑sați sau încep să respingă ingerin‑țele externe, după modelul maghiar; în fine, autoritățile comunitare reali‑zează că progresele sunt nesemnifi‑cative și se simt obligate să mențină un instrument în care nu mai cred.

Blocajul în privința aderării la spațiul Schengen nu este cauzat doar de eșecurile României în privința luptei anticorupție sau de lipsa pro‑greselor în asigurarea independenței justiției. El este generat și de pre‑tențiile ipocrite ale unora dintre par‑tenerii occidentali, care nu doresc să‑și asume deschis starea precară în care se găsește astăzi proiectul euro‑pean și, în consecință, nu îndrăznesc să apere valorile comunității în fața unor electorate sceptice și atrase de populism. În fine, un rol important în acest circuit al stagnării îl are Co‑misia Europeană, ale cărei monitori‑zări par să aștepte rezultate pe ter‑men scurt de pe urma unor schimbări structurale. Între timp, experții ei se pot pregăti pentru viitoarele monito‑rizări, pentru că și în alte state‑mem‑bre democrația pierde teren.


| 75ANALIZĂ

Bogdan Călinescu

Din Paris. Michel Tournier, limba franceză, Parisul, trotuarele, Sciences Po...

La sfârșitul lunii ianuarie a murit Michel Tournier. Îl consideram ultimul mare romancier francez în viață. I‑am citit toate cărțile, iar pe două dintre romanele lui le‑am devorat: Le roi des aulnes (Regele arinilor) și Vendredi ou les limbes du Pacifique (Vineri sau limburile Pacificului), acesta din urmă fiind și prima lui carte, publicată la vârsta de 42 de ani.

Dincolo de calitățile extraordinare de povestitor pe care le avea, am fost uluit de capacitatea lui Tournier de a continua aventurile lui Robinson Crusoe, aventuri care erau cât pe ce să‑l facă să câștige Premiul Goncourt (ceea ce se va întâmpla trei ani mai târziu, cu Regele arinilor).

Tournier a revigorat romanul de aventuri și a readus pe scenă personaje și eroi cunoscuți:

Robinson Crusoe, Vineri, Gilles de Rais, Ioana d’Arc, regii magi, Abel și Cain, Moise, Moș Crăciun, căpcăunii, Göring… Se pare că, înainte de a muri, lucra la o carte cu și despre vampiri.

Înmormântarea lui Tournier nu a fost celebrată la „nivel național” și nici nu au fost prezente două milioane de persoane, ca la funeraliile lui Victor Hugo. Ministerul Culturii a trimis un director de cabinet care cu siguranță nici nu auzise de el.

Ministerul avea, evident, altceva mai bun de făcut. Se ocupa, îm‑preună cu Ministerul Educației, de distrugerea limbii franceze. Cum Franța și francezii se plictiseau și nu aveau alte griji, politicienii au decis să schimbe ortografia. După istorie și morală, reprezentanții politici se ocupă acum și de limba franceză. Ei decid cum se scriu corect cuvintele, și nu Academia. Într‑un (nou) avânt egalitarist – scrisul corect e privile‑giul clasei dominante, nu‑i așa? –, au decis să suprime accentul circumflex și să transforme felul în care se scriu mai multe cuvinte (vezi câteva exem‑ple mai jos). „Complotul împotriva ac‑centului circumflex e un complot îm‑potriva culturii”, scrie Franz‑Olivier Giesbert în revista Le Point. Încă un efort, stimați socialiști, și cuvântul furculision va intra și el în dicționa‑rul limbii franceze.

Tot în numele mixității sociale, primărița Parisului a decis să fuzio‑neze patru arondismente (din 20). E vorba despre buricul Parisului sau arondismentele 1, 2, 3 și 4. La Paris, fiecare arondisment are viața lui. Nu e aceeași lume și nu au aceleași ca‑racteristici. Se pare însă că amestecul și centralizarea reprezintă calea cea mai sigură spre bunăstarea poporului. Ideologii ne impun felul de a gândi și modul de a locui.

Trotuarul nu le mai aparține pie‑tonilor… De când s‑a decretat că e nevoie de piste pentru biciclete și de coridoare pentru autobuze, e tot mai greu de mers pe trotuare. În primul rând, sunt din ce în ce mai mulți bici‑cliști care nu vor să respecte sensul

interzis și o taie pe trotuar. De aseme‑nea, e o modă cu trotinetele. Copii, adulți și bătrâni merg cu trotineta pe trotuar într‑un echilibru incert, fiind un pericol permanent pentru pietoni. Dacă îi mai pun la socoteală și pe cei care merg cu rolele sau ex‑crementele câinilor, trotuarul a de‑venit un pericol public. Le cer ier‑tare ecologiștilor, însă acum prefer să iau mașina.

Când am terminat Sciences Po, la mijlocul anilor ’90, Institutul era încă o școală de elită. Făcea parte din categoria grandes écoles, cu mult peste nivelul universităților. Cei care făceau această școală erau aproape siguri că vor obține o slujbă bună în domenii diverse, de la administrație publică până la sectorul bancar. Imediat după ce a fost numit direc‑tor în 1996, Richard Descoings a de‑cis să „democratizeze” instituția, su‑primând examenul de admitere și acordând locuri tinerilor din medii sociale „defavorizate”. 20 de ani mai târziu, rezultatele acestor reforme sunt contestate chiar de Curtea de Conturi, în ultimul său raport. „Des‑chiderea” socială nu a avut conse‑cințele sperate, iar Institutul a pier‑dut din prestigiul pe care îl avea. S‑au făcut însă eforturi financiare. Noul director nu mai are salariul pe care și‑l atribuise socialistul Richard Descoings (537 000 de euro pe an). Probabil tot în scopul democratizării instituției…


LABIRINT76 |

Stelian Dumistrăcel

Gazetarul: registre stilistice

Fără nici o umbră a intenției de a aduce atingere marii exegeze de poetică eminesciană, considerăm că înțelegerea ansamblului potențelor lingvistice ale scriitorului este neîntreagă în lipsa cunoașterii scrisului din universul publicisticii sale. Nu numai pentru faptul că presa a fost dintotdeauna creuzetul utilitar al exprimării prin care, în limbă, au trecut

toate inovațiile lexicale, în combinații cu fondul de bază și topite în diverse turnuri stilistice, ci și pentru că ziarul constituie și spațiul de verificare ulterioară privind acceptarea și funcționarea schimbărilor în evoluția limbii exemplare. Pe de altă parte, în cazul unui mare creator literar, ziaristica reprezintă un teren sigur de pătrundere în laboratorul (altfel, cu riscuri de a rămâne secret) al exercițiilor de stil, întru împlinirea vocației și talentului său de a comunica și de a se comunica.

Ne vom referi aici doar la o matrice stilistică a exprimării publicistice eminesciene, folosirea așa‑numitelor enunțuri aparținând „discursu‑

lui repetat”: locuțiuni figurate, parimii, citate, devenite adevărate sloganuri, din cultura, respectiv din literatura cultă universală etc. Pornind de la investigații anterioare, putem distinge chiar caracteristici ale unor etape din scrisul lui Eminescu la ziare și reviste. Astfel, pentru o primă perioadă a gazetarului (Albina, Federațiunea, Familia), am remarcat prezența, într‑un registru coloc‑vial, mai ales în Curierul de Iași, a mijloacelor de expri‑mare proprii vorbirii populare: locuțiuni expresive, zică‑tori, comparații figurate uzuale, adesea, numai evocate sau adecvate contextual. Deoarece această sursă de si‑tuare a enunțiatorului la nivelul posibilităților și gustu‑lui diverselor categorii de cititori este prezentă și în cea de‑a doua etapă a scrisului publicistic eminescian, ci‑tăm exemple și din ultimele sale articole, cu trimiteri la monumentala ediție (inițiată de Perpessicius) Opere, vol. IX‑XIII, 1980‑1985 (indicăm paginile).

Comuniunea cu cititorul pe terenul expresivității poate fi ilustrată prin turnuri ce țin de „partea netraduc‑tibilă a unei limbi”, acele „tiparuri neschimbate cari… dau fiecărei limbi o fizionomie aparte” (IX, p. 487); pre‑zentăm câteva cazuri (de observat tonul polemic). Nu‑mirea, în senatul Imperiului Otoman, a unui pașă cele‑bru pentru că fusese „singurul ministru în toată Europa care nu știa citi și scrie” este salutată în stil popular: „Unu la mână și cei mulți înainte” (IX, p. 316). În octom‑brie 1876, poziția diferitelor state europene față de evo‑luția războiului cu Turcia este comentată sugestiv: cu‑tare țară „n‑are gust să se bată pentru ochii frumoși ai bancherilor din Londra”, altele nu stau bine cu finan‑țele „și războiul se știe că‑i feciorul lui bani gata ș‑a lui mână spartă” (IX, p. 231). Iată și orchestrarea unei zicători, în Influența austriacă asupra românilor din Principate:

față de aspiranții la privilegii, „Domnul era cu mâinile le‑gate” și „Vodă, adică statul, putea să zică da, Hâncu zi‑cea ba și pe‑a lui Hâncu rămânea, iar neamul lui Hâncu creștea din ce în ce” (IX, p. 167).

După intrarea la Timpul, fără să renunțe la acest re‑gistru, gazetarul Eminescu trece la formule ale unui discurs cu rezonanțe oratorice, de dezbatere publică în cadru național, nivel căruia îi răspunde citarea destul de frecventă a dictonului latinesc. Notăm câteva incipi‑turi: „Calumniare audacter semper aliquid haeret” (XI, p. 265), „Habemus Papam” (XII, p. 118) sau „Propter vi‑tam vivendi perdere causas”, enunț urmat de explicație și de motivarea aducerii în pagină: „a pierde, pentru a‑și păstra o viață nemernică, tot ce dă valoare vieții omenești, iată formula după care…” (ibidem, p. 447). În cuprinsul articolului, dictonul are funcția de comen‑tariu în registru filosofic, respectiv servește drept con‑cluzie de etapă: „Dar nu face nimic! Quod licet Jovi non licet bovi” (X, p. 205), eventual cu adăugarea de lăr‑gire a proiecției: semnificația repetării termenului în ex‑presia românească „om și om” este explicată prin „Ecce homo… Darwini, omul adus la ultima, cea mai simplă ex‑presie cu putință” (ibidem, p. 211). Frecvent, dictonul la‑tinesc este citat cu funcție de peroratio: „Sapienti sat” (ibidem, p. 447), „Hinc illae lacrimae!” (XI, p. 247), „Ex ungue leonem” (XII, p. 401), „Si tacuisses, philosophus mansisses!…” (XIII, p. 30).

Nu lipsesc trimiterile la enunțuri expresive din limba franceză: „Tant de bruit pour une omelette” (X, p. 171), „Calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose” (XII, p. 174) sau italiană: „Si non è vero è ben trovato” (IX, p. 388). La rigoare, nici sintagma expresivă turcească nu este disprețuită: pentru caricatura politi‑cii „de cafenea”, ziaristul imaginează caracterizarea de către un turc a guvernului liberal drept „genabet‑tacâm (tacâm de haimanale, de stâlpi de cafenea)” (X, p. 214).


| 77LABIRINT

Ca tehnică, impresionează aplicarea empirică a re‑gulilor de modificare a enunțului aparținând discursu‑lui repetat, după tipuri de „quadripartita ratio” codificate de Quintilian. Mai întâi, un caz în care trunchierea enun‑țului liturgic ia aspect de adăugare (adiectio): „Ale tale dintru ale tale, Brătiene!” (XI, p. 438; vezi, anterior, „Ecce homo… Darwini”). Frecvent, se recurge la substituire (immutatio): într‑o scrisoare în limba germană către Titu Maiorescu din 1877, Eminescu sacrifica renumita deviză a Ordinului Iezuiților („Ad majorem Dei gloriam”) în favoarea „Junimii”: „Ad majorem Junimea gloriam”, dar poetul opera curent substituiri, atât în textul francez („Totul e să‑și facă trebușoarele și – après eux le déluge”; XI, p. 280), cât și în traducerea acestuia („După voi po‑topul!”; XII, p. 78). Semnalăm, din Timpul, și un exercițiu de virtuozitate, dubla substituire, în partea a doua a unei construcții bimembre: „Ei, nici salcia pom, nici Caradalele români” (pornind de la numele unui adversar politic; XII, p. 379); forma canonică fusese notată de gazetar cu gra‑fia latinizantă sub care apăruse într‑un ziar de la Bolgrad: „Niqui salcia pom, niqui ciocoiul hommu” (XII, p. 95).

În legătură cu această figură de construcție, deose‑bit de frecventă, în general, la gazetari și literați, subli‑niem faptul că îi datorăm lui Eminescu o primă observa‑ție (probabil pentru stilistica românească) referitoare la

utilizarea substituirii, chiar în textul jurnalistic. Gazeta‑rul ironiza „lecțiile de franceză” pe care un periodic bă‑căuan le dădea unei publicații concurente locale, în care apăruse formula „on revient toujours à ses pénates”, respinsă de periodicul contestatar, cu gratuită pedante‑rie, prin următoarea argumentare, citată de Eminescu in extenso: „Aceasta nu este franțuzește. În limba fran‑ceză se zice «on revient à ses amours»!, «on revient à ses moutons»! dar «on revient à ses pénates» întâi că nu ex‑primă ideea ș‑apoi nu se zice niciodată”. În finalul artico‑lului său din Timpul (1880), Eminescu, acceptând jocul de idei servit de utilizarea tropului, după ce analizează numeroase greșeli de exprimare ale ziarului pedagog de ocazie, are prilejul să‑l persifleze: „Mai dă și lecțiuni stri‑gând că: on revient à ses moutons!” (XI, pp. 95‑96).

Iată și o observație privind aspectul discutat al stilu‑lui eminescian. Perpessicius nota că proverbele extrase de poet din manuscrisul lui Iordache Golescu, Pilde, povățuiri i cuvinte adevărate…, sunt mărturia „unui spi‑rit metodic ce‑și pregătește armele unei culturi active”. Dar în manuscrisele lui Eminescu se găsesc și „liste oa‑recum improvizate, dictate de imediate nevoi practice, din care‑și alimentează opera ziaristică, atât de bogată în expresii populare” (în prefața la volumul VI din seria citată, 1963).


LABIRINT78 |

Lavinia Maria Pruteanu

Cum mi se umple sufletul de incântare când văd sălile de spectacol abundând de adolescenți și tineri! Ce proaspăt mi se pare aerul pe care îl respir în aglomerația târgurilor de carte sau în librării atunci când sunt reduceri de preț la cărți! Cu câtă emoție savurez

fiecare like sau link ce indică preocupări culturale! Și totuși… Atât de multe „perle” sunt în lucrările elevilor și studenților, atât de multe comportamente inadecvate, atât de multe interpretări și analize superficiale…

O scrisoare pierdută rămâne pierdută sau despre cum viața bate arta

De curând, am revăzut O scrisoare pierdută, la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași. O piesă clasică, lecturată și comentată obligato‑

riu în ciclul preuniversitar. Foarte probabil, subiect de teză sau de bacalaureat. Rămâne, astfel, o premisă im‑portantă printre imperativele constituirii unei culturi generale solide. O piesă dulce‑amară, în care „te” râzi suculent dacă ești dotat cu circumvoluțiunile cerebrale minimale – basics, cum ar spune unii contemporani – și lăcrimezi picant dacă Natura sau, după caz, Divinitatea ți‑a dăruit lacrimi excedentare. Consistența și dozajul, aflate la superlativ, ale ingredientelor folosite: conflic‑tul dramatic principal, dar și cel secundar, gradarea ten‑siunii dramatice, elementele comicului de limbaj, de si‑tuație, de caracter, de nume, de intenție sunt atât de bine reliefate și transpuse de perfecționistul Caragiale.

Am fost și la minunata, absurda, suprarealista, psi‑hanalitica Metamorfoză a lui Kafka. Am văzut diferite puneri în scenă ale ultracelebrei La Traviata. Sunt abor‑dări ce respectă cu fidelitate atmosfera epocii sau plasează acțiunea în timpurile noastre. La fel, Romeo și Julieta.

Dar de ce aduc în discuție aceste opere? Ce le unește în această înșiruire? Printre trăsăturile comune, am putea identifica faptul că nici una dintre ele nu a fost creată în contemporaneitatea noastră, dar că fiecare a trecut tes‑tul timpului, al notorietății și al universalității temelor. Valoarea lor este dată și de perena actualitate a subiec‑telor. Apare însă și chestiunea manierei de receptare a lor. Personal, nu am preferințe rigide în legătură cu vi‑ziunea regizorală, apreciez atât tradiționalismul, cât și modernismul, atunci când fiecare dintre ele au sens și valoare estetică.

Majoritatea școlarilor din vremurile noastre, așa cum observăm cu toții, au disponibilitatea și interesul limitate

pentru lectură. În cazurile fericite, preferă să vizioneze o piesă de teatru sau un film care durează două‑trei ore, decât să citească o carte în câteva zile. Și mai puțin timp este acordat comprehensiunii în sine, din nefericire! Așadar ce înțeleg ei atunci când află din spectacolul O scrisoare pierdută că adversarii politici (de atunci? de acum?) se pot șantaja cu ajutorul mass‑mediei de tipul Antena 3 sau B1 TV? Căci, pe afișul spectacolului, piesa apare ca aparținându‑i chiar lui I.L. Caragiale, nu că ar fi o adaptare a textului. Iar dramele Violettei Valéry se dezumflă, devenind doar niște dramolete. Cum să nu găsească leacul, cum să moară de tuberculoză în actul III, când în actul I filmează cu o cameră video și își vizuali‑zează selfie‑urile pe un ecran plat? De ce sunt etichetați niște adolescenți care descoperă fiorii primei iubiri și se încăpățânează, în ciuda presiunii familiale și sociale, să își trăiască inflăcărata pasiune ca fiind devianți sau, mai rău, candidați siguri la delincvența juvenilă? Cea mai celebră și mai aplaudată poveste de dragoste din istoria omenirii nu e despre trăiri și sentimente profunde, re‑beliune, fuga de acasă, minciună, complot și, din păcate, droguri, moarte și sinucidere? Povestea lui Romeo și a Julietei se pare că nu a avut destinul unui romance de Hollywood, încununat cu un placid happy‑end, așa cum pretind obsesiv ipocritele convenții sociale! Nici nu vreau să‑mi mai amintesc cât de tare m‑au enervat hăhăielile unor spectatori frumoși și tineri la kafkiana suferință a gândacului!

Dar, dincolo de întrebări retorice sau nu, de dezamă‑giri și bucurii, mi se limpezește tot mai clar în minte că „perlele de la bac” sau cele din viața cotidiană își au justificările lor. Și sunt cauzate de noi, actanții educației, culturii și societății în general, prin prisma păcatului superficialității. Mare păcat!


| 79LABIRINT

Perspectiva gnoseologică pe care o prezintă Buber continuându‑și teoria ține de valențele pe care i le conferă Eului din relația Eu‑Acela, ca subiect al cu‑

noașterii și al înțelegerii. Spațiul prin excelență al acestui tip de relație este societatea, întrucât dialogul nu presu‑pune o suspendare a lumii din afară, ci, dimpotrivă, o deschidere către ea. În relația dintre Eu și Acela se dez‑voltă personalitatea fiecăruia, respectul reciproc, des‑chiderea pentru și față de celălalt. În acest dinamism, granițele înguste ale Eului se desființează, se dizolvă, rămânând numai autenticitatea dialogului, a comunică‑rii, a creării împreună, a adevărului descoperit împreună. Se presupune că tindem în același timp către rigoare în propriul sistem, dar și către deschidere, pentru că, în fond, ca oameni, suntem înclinați ontologic spre dialog, fie‑care în egală măsură Eu și Tu, ființând într‑o dualitate ce cheamă unitatea, iar lipsa dialogului ar reprezenta într‑un fel decăderea din însăși condiția umanității. Ca o concluzie la teza buberiană, se poate spune că dialogul este atât posibil, cât și necesar și că, teoretic, există toate datele ca el să aibă loc. Este firesc să menționăm că există însă și reversul medaliei, întrucât s‑a sădit din timp și sâmburele controversei care nu lasă loc formării între‑gului și care nu mizează pe acest scop. Aruncând o pri‑vire trecutului, se remarcă faptul că grecii făceau distinc‑ție între dialog (dias‑logos, dias însemnând „a separa cu scopul de a uni părțile”) și eristică (respingerea partene‑rilor unul de către celălalt, artă a disputei, a controversei, care folosește argumente subtile, caracteristică școlii fi‑losofice din Megara), eristica neavând ca finalitate prin‑derea în dialog, cu atât mai puțin urmărirea întregului.

Revenind la ideea unității și a finalității, putem afirma că dialogul în sine are o miză, întregul, și niște condiții sine qua non de existență sau pentru a nu fi ratat. În primul rând, pentru a nu eșua în antidialog, dialogul pre supune cunoașterea și mai ales recunoașterea celui‑lalt într‑o condiție egală de demnitate. O altă condiție ține strict de conștientizarea faptului că scopul nu este

poziția fiecăruia; prin urmare, partenerii unui dialog tre‑buie să privească dincolo de propriile vanități și orgolii, mai exact, către locul de întâlnire al acestui construct. Propriul succes al partenerului unui dialog poate repre‑zenta, de fapt, eșecul, ratarea dialogului, întrucât prota‑goniștii nu s‑au mai întâlnit dincolo de poziția lor.

Dialogul este, în fond, un act complex, din care nimeni nu iese devalorizat, ci, dimpotrivă, crește, acumulează, iar prin mijlocirea lui se încurajează gândirea critică și nu exclude întrebările de natură teoretică, reflexivă sau analitică. De la Socrate la Platon, dialogul ne ajută să ne descoperim, în fond, pe noi înșine, să adâncim o idee. Multe dintre dialogurile lui Platon au drept conținut clarificarea unor concepte sau noțiuni (vezi Cratilos, unde vorbirea, adică limbajul, este denumită o „unealtă instructivă” pentru transmiterea înțelegerii). Într‑un dia‑log se unesc mai multe lumi, însă, în același timp, a fi o ființă dialogală presupune mai exact a fi în funcție de celălalt. Dialogul marchează diverse valori expresive – sentimente, atitudini, ezitări –, iar protagoniștii, perso‑najele, participanții se prezintă singuri prin modul lor de a vorbi și prin ceea ce spun.

Un dialog nu este neapărat o transmitere de informa‑ție, cât o construcție, iar din această perspectivă dialogul presupune și o selecție dintr‑un repertoriu de posibilități, întrucât întregul poate fi construit verbal (non verbal sau textual‑vizual), miza fiind crearea de sens, care conduce către această idee. În orice variantă aleasă, dialogul im‑plică deschidere, întoarcere către celălalt, iar această pre‑supoziție este perfect valabilă, fie că ne situăm în dome‑niul filosofiei, al religiei, al artei sau al științei – în fond, registre complementare, cu adevăruri specifice, la care se ajunge pe căi diferite în căutarea întregului. Este ac‑ceptat faptul că, mai devreme sau mai târziu, acestea vor manifesta convergență, iar dialogul între parteneri poate deveni posibil, poate avea o miză. Odată condițiile întru‑nite, numai atunci întregul – ca punct de sosire, dar în același timp ca punct de plecare – adună toate eforturile.

Întregul ca miză a unui dialog

Simona Preda

Construiesc argumentul mizei pornind de la teoria lui Martin Buber (Eu și Tu, Editura Humanitas, 1992) conform căreia omul este, prin natura sa, o ființă dialogală, iar relația în sine este un eveniment ontologic, întrucât spațiul ei este locul de manifestare a spiritului. Mai mult decât atât, filosoful austriac postulează și un adevăr aprioric: „Orice om posedă, înaintea oricărei experiențe

sociale, un partener care este Tu‑ul înnăscut”, dar în același timp orice om este menit unei relații cu altul.


VITRALIU80 |

Mioara Anton

Strict confidențial: denunțuri și anonime

Denunțurile și anonimele au fost o categorie aparte în masa scrisorilor adresate conducerii de partid și de stat. Rolul lor a fost de a semnala derapajele din administrație, de a‑i denunța pe funcționarii corupți sau pe cei care îndrăzneau să critice partidul, de a reclama abuzurile și,

nu în ultimul rând, de a contesta deciziile arbitrare ale puterii. În cele mai multe cazuri, denunțurile erau expediate în numele apărării unor principii superioare, ce reglau buna funcționare a societății socialiste.

Febra denunțurilor se declanșa fie în preajma eve‑nimentelor importante ale partidului (conferințe, congrese care presupuneau alegerea sau confirma‑

rea în funcții), fie atunci când abuzurile funcționarilor deveneau de nesuportat. Spre deosebire de anii ’50, când prin denunțuri se demascau dușmanii văzuți și nevă‑zuți ai regimului de democrație populară, în socialismul mediu‑dezvoltat (așa cum generic îl numea Ceaușescu), rolul lor era de a purifica partidul și structurile de stat de elementele care încălcau disciplina și nesocoteau mo‑rala societății socialiste. Denunțurile au urmat traiecto‑ria maturizării politice a regimului. Nu se mai regăsesc în cuprinsul lor formulele care au făcut carieră în timpul regimului Gheorghiu‑Dej („dușmani de clasă”, „reacțio‑nari”, „agenți provocatori”, „sabotori”, „spioni” etc.), ci s‑au adaptat contextului social și economic ce le‑a generat. Trimiterea la un trecut politic compromițător sau la ori‑ginea socială nesănătoasă erau folosite doar pentru a da un plus de greutate denunțului.

Moravuri îndoielniceDin pură indignare și fără să fi suferit vreo nedrep‑

tate, I.F. expedia, în februarie 1971, o anonimă prin care denunța comportamentul abuziv și imoral al unor înalți funcționari din Ministerul Justiției, cu deplina complici‑tate a adjunctului Secției CC al PCR, C. Vasiliu. Atitudi‑nea acestuia era pusă sub semnul întrebării: „Cum a ajuns așa de sus, pentru care merite, nu știu, simt doar că nu este ceva în regulă, că nu acolo îi este locul pe care‑l merită. I se potrivește bine porecla dată de tov. Cornescu

de la Tribunalul Suprem, de «Iago» din justiție. (…) Acestui om căruia îi plac femeile și băutura, care atunci când face chef îi place să facă și scandal, care frecventează barurile…” Date fiind toate aceste abateri, I.F. își exprima îndoiala asupra capacității celor incriminați de a se pune în slujba justiției și adevărului.

Moravurile îndoielnice au făcut obiectul unui amplu denunț semnat de „un grup de muncitori de la combi‑nat” adresat lui Dumitru Coliu, membru al CC al PCR, prin care era acuzat comportamentul abuziv al prim‑se‑cretarului județului Timiș, Ilie Făsui. Rețele de influență,


| 81VITRALIU

afaceri amoroase încurcate, o soție autoritară și obișnuită să trăiască într‑un lux orbitor erau învinuiri așezate pe o listă foarte lungă. Grupul indignat cerea intervenția autorităților și declanșarea unor anchete care să conducă la stabilirea adevărului: „Toată lumea știe că nevasta dirijează toate în acest oraș, iar el o ascultă de frică pen‑tru că l‑a prins cu mai multe femei, dar este interesul ei să tacă că astfel pierde tronul și toate condițiile pe care le are la ora actuală și pe care nu le merită. Un astfel de element conduce județul, este în comitetul central su‑pleant, ce rușine, se poartă urât cu lumea, ce rușine”.

Depunerea candidaturii pentru alegerea într‑o func‑ție superioară de partid a mobilizat conștiințele celor mulți. Propusă ca delegat la al X‑lea Congres, Florența Munteanu, secretar al comitetului de partid la Fabrica Textilă din Pitești, a stârnit o adevărată furie în sânul „maselor de salariați și comuniști”. În cazul ei, erau dezonorante apartenența la o familie cu un trecut legi‑onar și comportament imoral: „Rugăm din suflet lipsiți partidul de acești lingușitori care sunt buni numai de rânjit”. În același registru intra și Titus Popovici, a cărui candidatură pentru Comitetul Central i‑a nemulțumit vecinul, care acuza deficiențe grave de comportament ale scriitorului care nu‑l recomandau pentru o funcție atât de înaltă: „Titus Popovici nu înțelege conviețuirea dintr‑un bloc nici din punctul de vedere al liniștii, orga‑nizând petreceri zgomotoase până în zori, care împie‑dică liniștea în apartamentul meu și speriindu‑mi copii noaptea în acest mod”.

Din dorința de a da cât mai multă greutate informa‑țiilor pe care le furnizau partidului, dar mai ales pentru că știau care erau consecințele unor astfel de acuzații, anonimii vigilenți au folosit deseori apartenența la Miș‑carea Legionară ca principal argument al denunțului lor. Nici istoricul Ștefan Pascu, rector al Universității din Cluj‑Napoca, nu a fost scutit de acuzația de legiona‑rism. Denunțul a venit din partea unui coleg de breaslă, Simion Pop, profesor de economie politică la Facultatea de Filosofie a Universității din București. Numirea lui Ștefan Pascu ca delegat la Congresul al X‑lea i‑au re‑deșteptat lui Simion Pop amintiri dureroase privind activitatea fascistă a celui incriminat: de la publicistica în presa de dreapta a vremii („articole și studii cu con‑ținut xenofob”) la recrutarea de voluntari pentru „bata‑lioanele Iuliu Maniu”: „Prin o astfel de alegere se aduce o profanare la adresa comuniștilor care au căzut vic‑time fascismului, o sfidare a comuniștilor care au lup‑tat în ilegalitate și o nesocotire a principialității revo‑luționare de care este călăuzit Partidul Comunist Român”. Pentru Teodor Huidu, asistent la Facultatea de Matematică‑Mecanică a Universității din București, posibila numire a academicianului Grigore Moisil ca delegat la congres era nepotrivită cu linia partidului, întrucât cel din urmă avusese cu diferite ocazii păreri care nu numai că nu coincideau cu linia partidului, dar chiar aveau un „iz reacționar”. Denunțului nu i s‑a dat curs, deoarece academicianul nu figura pe listele congresului.


VITRALIU82 |

Relații neprincipiale

Oameni mici și oameni mari s‑au găsit prinși în plasa denunțurilor anonime: mica corupție, afacerile amoroase, traficul de influență, acumularea de averi, încălcarea moralei socialiste. Ce se ascundea însă în spatele unui denunț anonim? Invidia, conflictele perso‑nale, istoriile de viață zbuciumate care au alimentat de‑a lungul anilor această corespondență specială. Anonimele au pus în mișcare mecanisme de suprave‑ghere și control ale vieții celor incriminați. Erau minu‑țios analizate trecutul politic, studiile, activitatea în cadrul partidului (pentru membrii de partid), atitudinea față de regim și, nu în ultimul rând, era investigată fapta pentru care fuse seră denunțați. În cele mai multe cazuri, informațiile din scrisori se confirmau, dar existau și si‑tuații în care comi siile de anchetă constatau că acuza‑țiile erau nefondate.

Frământați de „indignare și de ură”, un grup de mun‑citori de la Exploatare și Reparații Utilaje din cadrul Întreprinderii de Construcții Industriale și Montaj Brașov hotărâseră să denunțe „faptele mârșave și de ne‑tolerat” ale șefului secției Iacob Borda. Lista lungă a abuzurilor invocate de cei nemulțumiți se înscria într‑un tipar comun al practicilor gestionării puterii într‑o uni‑tate socialistă: trafic de influență, comportament autori‑tar și discreționar („a instaurat un climat de lucru prin înjurături birjărești, stări de neurastenie, teroare, intrigi și șicane”), favoritism, nerespectarea normelor de pro‑ducție, acumulare de venituri. Sesizarea era un act de curaj pe care grupul înțelegea să și‑l asume, însă rezul‑tatele depindeau de reacția rapidă și protecția autorită‑ților: „Toți tovarășii care au participat cu curaj la această sesizare vă roagă în mod solemn a nu divulga sub nici un motiv identitatea lor (chiar dacă se vor descoperi) nici după terminarea cercetărilor, întrucât acești oameni lipsiți de scrupule și cu tentacule extrem de intime ar atrage represalii sângeroase împotriva unor oameni cin‑stiți, care vor să participe și ei chiar la o scară mai re‑dusă la curățirea climatului etic‑social de acești nimici‑tori ai avutului obștesc. (…) Ne exprimăm încrederea că cele cerute de noi vor fi respectate întocmai, că ne veți apăra în cazul în care vom fi descoperiți, prin însăși con‑ținutul sesizării și că acești «rozători» își vor primi răs‑plata cuvenită”.

Adversitățile profesionale au fost o altă sursă pentru scrisorile anonime. În 1979, „un grup de colegi mâhniți” de la Spitalul Fundeni îl denunța pe Ion Orha, medic primar și șef de secție, că făcuse uz de „relații neprinci‑piale” pentru a avansa în carieră, plecase cu burse în străinătate, cultivase relații în cercurile înalte ale puterii, își cumpărase bunuri scumpe (case, mașini) și ducea o existență extravagantă, care venea în contradicție cu austeritatea impusă de regim. Autorii scrisorii cereau analizarea sesizării lor cu mult simț de răspundere și

discernământ politic: „Noi știm cu toții că la ora actuală în țara noastră se desfășoară o vastă campanie împotriva acelora care au dobândit în mod ilicit și necinstit o serie întreagă de bunuri materiale și care sfidează societatea noastră socialistă”. Fără îndoială că nu principiile eticii și echității socialiste provocaseră mâhnirea celor care inventariaseră cu foarte multă atenție bunurile șefului de secție.

„Tendințe de căpătuială”

„Strict confidențial” reclamase în mai multe rânduri „o stare de fapte anticomuniste” și tipograful zețar Eugen Potopea din Cluj‑Napoca. La 29 septembrie 1981, revenea cu un nou memoriu în care semnala „sabotaje la adresa producției (…) pentru motive și scopuri perso‑nale înguste” care păgubiseră Cooperativa Electromag‑netica și Arta Decorativă din Cluj‑Napoca cu peste o jumătate de milion de lei. Demersurile sale repetate au dus la desfacerea disciplinară a contractului de muncă, un motiv în plus pentru ca petentul să ceară o anchetă corectă și reîncadrarea în producție. Hățișul administra‑ției locale l‑au obligat să se deplaseze la București pen‑tru a depune personal la CC un nou memoriu: „Ce spu‑neți, tovarășe Nicolae Ceaușescu, acest mod de rezolvare a sesizărilor, reclamațiilor și propunerilor oamenilor muncii desfășurat sub semnul calității comuniste de membri și activiști de partid corespunde cu politica pro‑pagată și difuzată de conducerea de partid și de stat a țării noastre?”. Ajuns într‑un moment de cotitură al exis‑tenței sale, Eugen Potopea considera că reîncadrarea în muncă ar fi dovedit funcționarea principiilor „sincerității, dreptății, echității sociale”.

Sub titlul „tendințelor de căpătuială”, în alte denun‑țuri erau semnalate abuzuri ale secretarilor județeni de partid, afaceri de corupție, comerț ilicit cu bunuri și ali‑mente. Infracțiunile economice, traficul de influență, corupția puneau la grea încercare conștiința membrilor cinstiți ai partidului, care se vedeau obligați să denunțe, sub protecția anonimatului, stările de fapt foarte grave care afectau bunul mers al societății socialiste. Multe dintre anonime acuzau constituirea unei noi „aristocrații muncitorești”, care înțelegea să beneficieze de funcții și privilegii pentru a‑și spori averile și consolida pozițiile. Cei care scriau denunțuri declarau că din postura de apărători ai principiilor eticii și echității socialiste deve‑niseră victimele unei birocrații corupte.

Denunțurile au fost o formă de exprimare a loialității, dar și a nemulțumirilor rezultate ca urmare a neîndepli‑nirii promisiunilor avansate de puterea politică ( justiție socială, egalitate și acces neîngrădit la resurse, creșterea nivelului de trai etc.). Încurajate prin campanii oficiale, denunțurile au întreținut o atmosferă toxică și au indus în societate sentimentul difuz al fricii.


| 83VITRALIU

Regimurile comuniste interna‑ționale aveau nevoie să se cu‑noască, dar cum puteau face

asta altfel decât prin trimiterea de reprezentanți ai „intelectualității creatoare și progresiste” pentru a observa și a (de)scrie? Printre primii care au vizitat RP Chineză s‑a aflat dr. Petru Groza, în 1954 (totuși, chi‑nezii comuniști au avut nevoie de ceva timp pentru a aranja circuitele „turistice”). Béla Gy. Szabó a fost un artist grafic important al României secolului trecut, cu o bogată expe‑riență, expunând în nenumărate locuri și fiind apropiat de regimul instaurat la București după 1945, altfel cum s‑ar explica faptul că a putut călători nestingherit în Occi‑dent, unde a avut expoziții perso‑nale la Liège, Anvers, Bruxelles, Viena, New York, Ottawa etc.? Lui Szabó i s‑au aranjat două vizite în RP Chineză, în 1957 și 1958, în urma cărora a fost tipărit un masiv album, intitulat destul de modest Schițe de călătorie din China (Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1959), structurat cronologic, în care sunt reunite atât texte, cât și desene reprezentând noua realitate comu‑nistă. Încă de la începutul volumului, autorul își ia măsuri de precauție, așa cum făceau aproape toți călătorii

ideologici, scriind, parcă pentru a se dezvinovăți, că nu a exagerat și nu a poleit nimic în carte.

Volumul nu surprinde cu nimic, fiind doar o contribuție la imensa maculatură propagandistică pro‑dusă de aparatul comunist, grefat în România urmând standardele sovie‑tice. Imaginea de pe coperta albu‑mului reprezintă o tânără mamă ce ține în brațe un copil. Pe pagina de gardă sunt reproduse două desene

care vor să‑i inducă cititorului ideea că vechiul (Marele Zid Chinezesc stilizat) se împletește de minune cu noul comunist (un deal străbătut de o re țea de înaltă tensiune). Autorul dorește să ofere impresia că nu a plecat în China fără o minimă docu‑mentare prealabilă și că a consultat mai mulți orientaliști și artiști care fuseseră acolo, cu toții declarân‑du‑se încântați de șansa pe care o avea Szabó, care își pune în gardă

Codruț Constantinescu

Un artist român în China comunistă

Numărul scriitorilor, dar și al altor vectori de imagine (formatori de opinie) din România care au beneficiat de adevărate circuite ideologice în Uniunea Sovietică după 1945 este suficient de mare pentru a‑i încadra într‑o adevărată legiune a prietenilor URSS. Însă fenomenul nu s‑a rezumat la vizite programatice în URSS, căci victoria comuniștilor

lui Mao Zedong, susținuți de sovietici în cadrul războiului civil împotriva forțelor naționaliste ale lui Chiang‑Kai‑shek, susținute de americani, a oferit un nou tărâm utopic.


VITRALIU84 |

cititorii: „Nu intenționez să fac o prezentare idilică. China nu are ne‑voie de așa ceva. (…) Nu poți să nu spui cu cât devotament lucrează la construirea socialismului întregul popor muncitor”. În China, nu a în‑tâlnit cerșetori și nici chinezi beți, oamenii muncii îmbrăcându‑se sim‑plu și curat: „Ochii tuturor chinezi‑lor scânteiau la fel de inteligent, mă‑car că irisul lor negru se zărea prea puțin”. A vizitat mai multe locuri, precum capitala Beijing, unde se pre‑gătea o expoziție de grafică a RPR, Canton (de la Beijing la Canton a mers cu trenul, un bun prilej pentru a lăuda muncitorul feroviar chinez), Shanghai și Marele Zid. Béla Gy. Szabó folosește întreaga vulgată a călătorului înregimentat ideologic, care, pentru confortul călătoriei, ac‑cepta sume de bani substanțiale și se simțea obligat să se pună atât în slujba aparatului propagandistic din țara socialistă vizitată, cât și al celui din țara socialistă care l‑a pro‑pus și l‑a trimis „în delegație de Partid și Stat”.

Beijingul se moderniza accele‑rat, schelele acoperind cerul. Szabó vizitează o cooperativă artistico‑ar‑tizanală și Institutul „Pao‑chai”, unde erau păstrate gravuri pe lemn și ta‑blouri chinezești și unde „nu se au‑zea musca bâzâind, fiindcă în China nu se mai află muște”. Acest ultim aspect ținea de contextul politicii decretate de Mao împotriva celor patru flageluri, inițiată în 1958 (ală‑turi de muște, erau vizați țânțarii, șobolanii și vrăbiile), parte a isteri‑celor sale campanii, cu rezultate mai mult decât îndoielnice (după ce au ucis vrăbiile, „specialiștii” comu‑niști și‑au dat seama că nu rezolva‑seră mare lucru, pentru că ele ciugu‑leau nu numai boabele recoltelor, dar și insectele care afectau lanu‑rile!). Szabó vizitează și o lamaserie tibetană din Beijing (!), păstrată pro‑babil pentru a dovedi libertatea de care se bucurau cultele, și nu ratează manifestările grandioase prilejuite de sărbătoarea națională a RP Chi‑neze, 1 octombrie. „E cu neputință să nu remarci, dincolo de explozia

de culori, entuziasmul sincer. Mai multe inscripții îi urează lui Mao Tze‑dun să trăiască zece mii de ani”. De asemenea, Szabó inaugurează un pod, spre marele său entuziasm, poate și pentru că, asemenea altor artiști sau scriitori, are iluzia/impresia că îndeplinește și funcții oficiale, de re‑prezentare.

În anexele intitulate sugestiv „Reproduceri” găsim o combinație de portrete ale unor muncitori și ță‑rani chinezi, peisaje, obiective in‑dustriale, elemente de infrastruc‑tură (poduri, drumuri) și ipostaze din vechea Chină, transpuse mai degrabă într‑un registru ironic (cum ar fi imaginea unei statui de‑a lui Buddha în care acesta e… obez). Chiar dacă desenele realizate în tuș și cretă atestă indubitabil talentul artistic al lui Béla Gy. Szabó, albu‑mul are un iz de realism bolșevic, dovedind complexitatea fenomenu‑lui vizitei ideologice în comunism și imensa lui capacitate de a perverti un talent artistic, de altfel, cât se poate de onorabil.


| 85VITRALIU

Teodora ManeaS‑a scris obositor de mult despre iubire. Și s‑a scris în tot felul, de la poezie la filosofie,

de la memorii la literatură fantastică. Dar probabil că despre iubirile copiilor, despre cele pre‑erotice, nu se scrie prea mult. Ca fâșii de ceață ruptă peste câmpia dimineții, adulții le ignoră imaterialitatea, iar copiii sunt foarte stânjeniți

să vorbească despre ele și rămân prăfuite undeva printre amintiri cu ghiozdane.

Trei iubiri

Prima mea „mare iubire” a început în clasa a treia. L‑am văzut în curtea școlii jucând fotbal. El era într‑a cincea și era poreclit „Ochi‑de‑Pisică”. Le‑am

jurat prietenelor mele că, dacă nu am să mă mărit cu el, voi pleca la mânăstire. Încercam să‑l zăresc în fiecare zi. De altfel, el era motivația pauzelor mele în care o luam de mână pe Adina, prietena mea, și ne „plimbam” prin curtea școlii. Nu era mare lucru de făcut, curtea desfă‑șura un deșert dreptunghiular de beton cu linii și porți pentru fotbal și handbal. Într‑un colț creșteau niște duzi bătrâni, pe care‑i ciufuleam de fructe vara. La garduri veneau țigănci cu acadele, nuga, susan sau gumă de mes‑tecat CinCin. Printre zăbrele schimbam monedele pe acadelele care ne făceau limba roșie. Îl zăream aproape zilnic. Avea ochii neobișnuit de verzi, într‑un contrast total cu fața albă și părul negru. Această iubire tăcută a durat aproape cinci ani. Trei ani l‑am „văzut”, ultimii doi ani mi l‑am închipuit doar, pentru că terminase școala generală și dispăruse cu totul din peisajul zilelor mele. Cineva mi‑a spus că ar fi emigrat în Franța cu familia și că s‑a apucat de culturism.

În toți acești ani, am avut o singură conversație, care a fost de fapt o ceartă. Școala comunistă inventase „elevii de serviciu”. Și, ca orice structură ierarhică, erau „elevi de serviciu pe clasă” și „elevi de serviciu pe școală”. Într‑un ianuarie geros, prin 1986, eram „elev de serviciu pe clasă”, adică trebuia să stau în clasă și să șterg tabla. El a venit cu alt băiat, mi‑a spus că este „elev de serviciu pe școală” și că era ordin de la tovarășul director să iasă toată lumea afară în pauză.

— Eu nu ies, că sunt de serviciu! am ripostat, proba‑bil ca să‑i atrag atenția, pentru prima dată în trei ani.

— Trebuie să ieși, este un ordin! mi‑a spus autoritar, fixându‑mă cu ochii incredibil de verzi.

— Nu mă interesează! am rostit și am roșit impertinent.— Te iau de mână și te dau afară!Tonul devenise amenințător, dar asta m‑a făcut și mai

încăpățânată. Sau poate că doream să mă ia de mână…— Nu ai să îndrăznești! am șuierat nervoasă.Nu a îndrăznit, dar stătea acolo, în ușa clasei, contra‑

riat de copila nebună care‑i făcea probleme așa, din senin.— Aha, văd că ai blugi pe sub uniformă. Știi că nu

este voie cu blugi la școală. Am să te reclam!

— Nu mă interesează, pentru că eu îl cunosc pe tova‑rășul director. Sunt eleva lui preferată!

— Hai, bă, să mergem, că se termină pauza. Las‑o‑n pace! a zis prietenul lui și au ieșit dezamăgiți pe ușă.

Asta a fost prima și ultima noastră discuție.Da, aveam blugi capitaliști, ilegali și subversivi, îi

primisem de Crăciun de la un prieten de familie. Erau aduși din Franța, într‑o pungă roz cu pătrățele pe care scria „TATI. Le plus bas prix”.

De ce l‑am mai iubit aproape trei ani după acest in‑cident? Pentru că așa îl definisem eu, ca fiind „marea mea iubire”, iar o ceartă ca asta nu era destul ca să‑mi demo‑leze toate planurile existențiale, care oricum nu erau clare deloc.

*La examenul de admitere în liceu, în spatele meu, pe

rândul de la fereastră, soarele cădea peste părul lui și nu m‑am putut opri să nu mă întorc să‑l privesc. Avea părul neobișnuit de lung pentru tunsorile comuniste, ochii albaștri ca acvamarinul și pielea de un alb auriu, culoa‑rea mierii. Cred că tot examenul am fost într‑o stare de transă, atât de fericită pentru această întâlnire și spe‑rând nebunește că vom reuși amândoi. Înainte să mă caut pe mine pe listă (eram sigură că reușisem, iar mama tot mă căuta, neavând curajul să se uite pe prima listă), l‑am căutat pe el… Nu intrase. După doi ani, la treapta a doua ne‑am nimerit în aceeași clasă. Venise pentru mine? După un an în care îmi împrumutase o casetă cu Metalica, iar eu îi dădeam să copieze temele de câte ori dorea, l‑am întrebat pe cel mai bun prieten al lui dacă știe ceva despre sentimentele îngerului meu blond.

— L‑ai întrebat?— Da.— Și ce‑a zis?— A râs și a zis: „E prea deșteaptă pentru mine!”.— Și tu nu i‑ai spus că nu‑i așa și că‑s proastă…

Câteodată mai sunt și proastă.— Du‑te bă de‑aici!Mintea mea, cu toate produsele ei, mi‑a stat mereu

în drumul iubirilor, deși, ciudat, ea le‑a generat în primă instanță. Cel mai clar a fost cazul lui Phil.


VITRALIU86 |

*Printr‑a unșpea, descoperisem la vară‑mea un dic‑

ționar de neologisme și am început să‑mi fac liste de termeni grecești. Mi se păreau un fel de chei ale limbii, un cod secret cu care poți descifra toate cuvintele. Îmi amintesc și acum primul cuvânt care a generat pasiunea mea pentru greacă: cefaloclastia. Cum acasă nu aveam dicționare de greacă, am început să merg după ore la Biblioteca Județeană, care era la doi pași de mare și de Cazinoul din Constanța. Acolo am descoperit cărți vechi și interesante, nici nu mai știu cum am dat peste Hegel și așa, treptat, contrariată că nu înțeleg, am început să citesc filosofie.

Într‑unul dintre drumurile mele zilnice, am zărit un bărbat trist și misterios, care părea total detașat de orice

era în jurul său. A dispărut într‑o clipă în centrul aglo‑merat, dar peste săptămâni l‑am zărit iar și am început să‑l construiesc picătură cu picătură. L‑am numit Phil (de la philein, care înseamnă „a iubi”, „a căuta”, „a ur‑mări”). Mi‑am imaginat că locuiește într‑una dintre man‑sardele clădirilor superbe din Centrul Vechi, că este fi‑losof și că are casa plină de cărți și o pisică neagră care‑i toarce în brațe când citește. În vacanța de vară am început un jurnal în care mi l‑am închipuit într‑o lume specială pentru el, numită Mansardinezia, unde locuiau doar cei care citeau filosofie și puteau discuta despre artă. Era o lume perfectă, care levita peste oraș. De acolo de sus, banalitatea cotidiană se stingea sub luminile portocalii ale serii, iar marea răscolea mereu sufletele locuitorilor cu idei, dorințe și speranțe mărginite doar de orizontul altor lumi.


EXCLUSIV88 |

Artistul cu mască de sudură: sculptorul Sorin Purcaru

Artiștii sunt notorii pentru micile lor bizarerii. Despre Picasso, una dintre soțiile lui povestește că a luat‑o razna când a văzut o picătură de apă prinsă într‑o piatră de ametist și a încercat disperat s‑o „elibereze”; Dalí s‑a uns cu miere ca să atragă muștele, după care, îngrozit, a început să urle că se transformă în pește;

nu mai povestesc despre urechea tăiată a lui Van Gogh sau alte ciudățenii bine‑cunoscute venind din lumea artistică. Așadar, dacă o să vedeți un personaj obosit, cu o mască de sudură pe față, bântuind prin curtea Uniunii Artiștilor Plastici de pe strada Lăpușneanu, să nu vă neliniștiți, este un artist. Și nu e vorba despre o bizarerie: este sculptorul Sorin Purcaru, care își studiază lucrările din diferite unghiuri. Masca de sudură și oboseala, a descoperit el, îl ajută să elimine detaliile și să vadă esența, ansamblul. Între noi fie vorba, nu artistul, ci ansamblul, lucrările în sine sunt ciudate sau, mai bine zis, fantastice: fuziuni simbiotice, vii, de ființe‑obiect. Personajele lui sunt Clopotărese cu glas metalic, Oameni‑oglindă care îți pot reține în luciul lor o parte a spiritului, Zburători cu elice sau aripi care nu reușesc să se desprindă de pământ, Instalatori cu robineți și coturi‑membre sau Paznici ai ușilor, care‑ți pot deschide sau închide poarta unei lumi.

Adina Scutelnicu

Ziua în care m‑am întâlnit cu Sorin Purcaru a fost ciudată. Sediul UAP are un cerber mut, surd și orb, de care nu ai cum să treci – mă refer la sistemul

de închidere a ușii, care nu are nici o sonerie la care să țârâi, nici un microfon la care să vorbești, nici o cameră care să‑ți înregistreze prezența. Formula magică „Sesam, deschide‑te” este materializată într‑o cartelă pe care o posedă doar inițiații, iar eu nu sunt unul dintre ei. Mai mult, telefonul îmi murise. Până la urmă am reușit să intru, dar am dat de alți cerberi, o „Fetiță” care m‑a lătrat cum scrie la carte, din toți bojocii, și un motan care mi‑a aruncat niște fulgere de chihlimbar. Sub un cer gălbiu, decorat cu‑n curcubeu de februarie bine definit, am în‑tâlnit un Sorin Purcaru tușitor, răcit bocnă, care suda. Ce suda? Un Taur cu flamură, firește.

Venus din Willendorf în variantă gălățeanăSorin Purcaru este sculptor și lector la Facultatea de

Arte vizuale și Design, secția Sculptură din cadrul Uni‑versității „George Enescu” din Iași. S‑a născut în Galați, în 1971 și este absolventul unui liceu mecanic, unde a primit îndrumări decisive: „La spital cu voi, băieți, că nu sunteți buni de nimic!” (citatul îi aparține, după cum am aflat, unuia dintre dascăli) și care l‑a format și predat țării drept prelucrător prin așchiere. Pe la 14 ani a vrut


| 89EXCLUSIV

să se facă preot, ca străbunicul lui, dar nu s‑a dovedit vrednic. „N‑am fost în stare să învăț Mica Biblie, cu care mi‑am început activitatea teologică, așa că m‑am lăsat păgubaș”, a povestit. Cam tot pe la vârsta aceea a văzut într‑o revistă Urzica un elefant cu o femeie la gât – o satiră la adresa femeilor care purtau bijuterii din fildeș – și i‑a plăcut atât de mult acea femeie, încât s‑a apucat s‑o sculpteze în lemn de brad. N‑a fost mulțumit, fiindcă bradul e o esență improprie sculpturii (e moale, se aș‑chiază, crapă), așa că Venus a lui a fost refăcută în lemn de tei (mai omogen ca textură și mai rezistent la contra‑gere). „Semăna cu o Venus din Willendorf fecundă, cu forme generoase și eram extrem de încântat de munca mea. De‑atunci am devenit sculptor”, și‑a amintit. Și tot din acel moment a început să se informeze: „Citeam re‑vista Arta, care avea articole de substanță, deși era în plină perioadă comunistă, și mergeam și la sala de lec‑tură a Bibliotecii «V.A. Urechia». Așa am început să des‑copăr ce înseamnă arta și tot de‑acolo am început pro‑priul proces de culturalizare”.

Căutarea perfecțiunii prin imperfecțiuniPatru ani s‑a străduit Sorin Purcaru să intre la

Facultate. „După ce‑am terminat armata, am dat la Arhitectură, la București. Prima dată m‑am dus tabula rasa. După aceea, ba nu știam una, ba alta. A patra oară însă eram pregătit. Am dat la Iași, la Sculptură, unde erau 28 de oameni pe patru locuri. Și‑am intrat. Mi‑am dat seama că aici trebuia să fiu. Aici m‑am simțit și mă simt împlinit și liber să mă manifest așa cum consider. Libertatea mă caracterizează și am învățat acest lucru cu ajutorul Micii Biblii; această carte m‑a ajutat să‑mi dau seama ceea ce vreau să fac în viață”, a povestit sculp‑torul. Și a început să construiască metafore vizuale.

Cronologic vorbind, la început au fost Centaurii, ca melanjuri fantastice de om și animal, cu geneze în zorii artei grecești și pe care i‑a imaginat cu ajutorul unor schițe de idei. Ulterior, artistul a renunțat la desene, por‑nind de la realitate, de la obiecte – clopote, robineți, chei, broaște, piese disparate –, pe care le‑a transformat su‑biectiv intersectându‑le cu viețuitoarele. Acum reali‑zează inițial un desen spațial în fir de oțel prin care definește forma, inserția, direcțiile și relația cu spațiul, proporțiile. Totul este liber; îmi povestește că, la un mo‑ment dat, a vrut să înceapă o lucrare și și‑a potrivit un element metalic pe bancul de lucru pentru a‑l tăia, dar și‑a dat seama că are dimensiunea potrivită și că nu tre‑buie să taie elementul, așa că a construit conceptul în jurul acelei dimensiuni. În a doua etapă de lucru, îm‑bracă desenul spațial cu plăcuțe metalice sudate, dându‑i materialitate, iar finalul presupune finisarea. Asta poate însemna șlefuire ori culoare, patinare etc. „De multe ori aceste lucrări devin prototip pentru bronz. Bronzul cred că le împlinește cel mai bine ca material. Există, desigur, și o plăcere a jocului. Au fost lucrări pe care le‑am refă‑cut de trei‑patru ori numai de dragul metamorfozei;


EXCLUSIV90 |

uneori îmi impun să mă opresc și fac asta chiar dacă văd imperfecțiuni, pentru că ansamblul trăiește mai bine, câteodată, având zone imperfecte”, este de părere Sorin Purcaru.

Poporul Instalatorilor, Zeiţa Apă‑Canal și vocalitatea Clopotăreselor

Centaurilor le‑au succedat Instalatorii, o serie de personaje păstorite de o zeiță, Zeița Apă‑Canal. Insta‑latorii lui Sorin Purcaru sunt „niște oameni ca noi, nu‑mai că altfel”, cu membre‑robinet, sau sită de scurgere de la chiuvetă, sau, de ce nu, cot de legătură între țevi. Ascendenta lor, zeița, are drept cap ampenajul unei bombe pe care artistul a descoperit‑o într‑o tabără de creație, la Cucuteni. „S‑a potrivit la fix!”, și‑a amintit; „Tocmai citisem un articol despre explozia prețurilor la apă”. Și plebea, poporul Instalatorilor, a avut momentul ei de glorie, la Galeriile Cupola, unde Sorin Purcaru a vernisat expoziția intitulată Magazinul Instalatorilor. Denumirea evenimentului însă a generat confuzii și au existat cazuri când vizitatorii expoziției doreau de fapt să‑și cumpere un obertai (sic!). În Elveția însă, unde a expus împreună cu alți artiști, prima lucrare care s‑a vândut a fost un Instalator.

Clopotăresele, femeile cu forme generoase și ca‑pete de clopot, au pornit ca personaje cvasiumane și au avut un punct de inspirație deloc măgulitor: un scaun. „Nu mai țin minte unde eram și‑am văzut deodată un scaun cu picioare sculptate, ce semănau a femeie”, a explicat. Unele clopote sună, iar creatorul Clopotăreselor se bucură când, în expoziții, vizitatorii fac lucrările „să cânte”, pentru că, spune el, „altfel percepi lucrarea tactil și chiar sonor. Oamenii vin în expoziții, dau o roată și pleacă. Însă dacă interacționează cu exponatul, nu uită așa de ușor experiența. Ești stimulat și altfel”.

Îngerul zburător păzitorTemele sculpturilor par a trece dintr‑una în alta, iar

Clopotăresele s‑au transformat în Zburători. Cu elice sau cu aripi, Zburătorii lui Sorin Purcaru sunt oameni condamnați la eforturi sisifice și sterpe de a se ridica de la pământ. Există însă și o excepție, un Înger zburător cu aripi și clopot, prima sculptură din oțel inoxidabil. „Am ajuns să lucrez cu oțelul inoxidabil printr‑o întâm‑plare incredibilă: într‑o zi, când plecam de la facultate, m‑am întâlnit cu profesorul Ilie Bostan, care, dintr‑una în alta, mă întreabă de ce nu lucrez în inox. Îi spun că aparatura, electrozii și foile de inox sunt foarte scumpe și nu mi le permit. Pe Lăpușneanu, ne întâlnim cu Răzvan Pascal de la Galeria Dana, care‑mi spune scurt: «Ți le cumpăr eu». Și așa a fost… Un om de‑o generozitate ex‑traordinară, nu mi‑a cerut niciodată nimic în schimb. Firește, prima lucrare în inox, un Înger zburător, i‑am dăruit‑o. Îi sunt recunoscător”, a mărturisit sculptorul.


| 91EXCLUSIV

Mi‑e milă de Zburători… Chiar nu zboară? l‑am în‑trebat. S‑a gândit mai bine și mi‑a răspuns: „Numai unii. Puțin”.

Personaje de tranziție sunt și Paznicii ușilor, entități încărcate de responsabilitatea cheilor pe care le poartă și primele personaje imaginate de Sorin Purcaru, care au primit chipuri. Spune că rolul acestora este de a per‑mite (uneori chiar interzic) accesul dintr‑o lume în alta. Unde se află ei? Între două lumi, evident.

Oamenii‑oglindă sunt cele mai neconciliante perso‑naje, au cea mai puternică personalitate și, spre deose‑bire de Clopotărese, nu pot fi atinși. Poartă o oglindă curbată, convexă care face imaginea să explodeze spre exterior: „Dacă ar fi plană, oglinda ar arăta o imagine rigidă. Așa, Oamenii‑oglindă sparg conveniențele și‑ți arată un alt eu, păstrând însă ca preț al reflectării o parte din spirit. Există și în spatele suprafeței convexe o altă oglindă, concavă, neșlefuită, care reflectă o altă realitate”.

Acum, pe bancul de lucru sunt Taurii cu flamură, dar și o Besactea cu gânduri purtată de‑o femeie, care, de data asta, are chip. Am constatat că aproape toate per‑sonajele cară ceva. „Nu mi‑am dat seama, probabil sunt încărcate cu reflecțiile, cu emoțiile mele”, a explicat.

„Umorul în sculptură trebuie să aibă plasticitate”

Ar fi dificil de numărat expozițiile la care a participat Sorin Purcaru în ultima perioadă, dar pot spune fără să greșesc că sunt zeci de astfel de evenimente anual, și în țară, și în străinătate (Berna, Heidelberg, Hamburg etc.). „Am expus la un moment dat împreună cu pictorul Constantin Tofan, cu care rezonez foarte bine pe plan personal, și am remarcat că și lucrările noastre coabi‑tează foarte bine împreună. La Nürnberg, de pildă, unde Cristina Simion a organizat expoziția Traumland (Tărâmul viselor), la Tiny Griffon Gallery, am participat cu o serie de lucrări ca Mașina de zburătăcit, Mașina de forfecat Vise și Inima, lucrări circumscrise explorării volumelor, care s‑au armonizat foarte bine cu lucrările domnului Tofan. Cumva, ne completăm”. „Picioarele alungite ale personajelor sale sugerează o anume fragilitate, com‑pensată însă de dinamica figurilor surprinse în mișcări ample și, de cele mai multe ori, având brațele ridicate sau aripi deschise care sugerează înălțarea. Veți vedea încorporate în lucrările sale elemente decorative care sunt nu doar sublimări ale formelor geometrice esen‑țiale, ci și o dovadă de umor. Da, umorul în sculptură trebuie să aibă plasticitate, iar lucrările lui Sorin Purcaru sunt cea mai bună dovadă în acest sens”, este de părere dr. Cristina Simion, organizatoarea Traumland.

Sculptorul Sorin Purcaru are lucrări în numeroase colecții particulare din aproape toată Europa, dar și în spații publice, cum ar fi Zburătorul din Iskenderun, Turcia, însă își dorește ca sculpturile lui să ajungă în marile muzee. „Asta mi‑ar satisface orgoliul de artist, nu orgoliul acela banal care include vanitatea, îngâmfarea, mândria”, a ținut să precizeze Sorin Purcaru.


ESEU92 |

Dan Pavel

De la Abraham Lincoln la The Simpsons. Între Trumpofilie și Trumpofobie

Nu este zi în care să nu răzbată din presa liberală marea tulburare pricinuită de ideea că magnatul Donald Trump ar putea să ajungă președintele

Statelor Unite ale Americii. Ca o precizare terminologică, înțelesul termenului liberal dincolo de Oceanul Atlantic este similar celui de dincoace al termenilor social‑demo‑crat sau chiar socialist. Or, din fricile stângii sau ale dreptei față de anumiți monștri s‑au născut alți monștri. Frica de Germania lui Hitler a determinat ca Anglia lui Churchill și America lui Roosevelt să devină aliatele Rusiei Sovietice a lui Stalin. Din acest motiv, în Occident nu se recunoaște și nici nu se condamnă natura criminală a regimului sovietic. În timpul Războiului Rece, frica de stânga radicală sovietică și de serviciile secrete sovietice a născut în America fenomenul mccarthysmului. Mulți scenariști sau actori de la Hollywood și‑au pierdut „jo‑burile”, iar o serie de intelectuali simpatizanți comuniști și‑au denunțat propria țară, care încălca drepturile omului. După cum au dovedit însă documentele din fostele ar‑hive sovietice, paranoia „mccarthystă” era departe de a înțelege penetrarea sovietică la cel mai înalt nivel.

„Trumpofobia” este o formă nu prea sofisticată a ipo‑criziei democrației americane, care în ultimele două decenii a alunecat către acea formă de oligarhie contes‑tată vehement chiar de societate. Mă refer la mai multe fenomene, în particular la mișcarea anti‑Wall Street, cunoscută sub numele „Occupy”. În logică oligarhică, se prevede că la următoarele alegeri prezidențiale ameri‑cane se vor bate recordurile de cheltuieli electorale stabi‑lite în 2012, când Barack Obama a strâns donații în va‑loare de 1,072 de miliarde de dolari (din care s‑au cheltuit 985,7 milioane), față de oponentul său, Mitt Romney,

care a strâns doar 992,5 milioane (din care a cheltuit 992 de milioane). Or, spre deosebire de Barack Obama, Hillary Clinton, Mitt Romney sau Jeb Bush, cel puțin, Donald Trump își plătește campania electorală din banii proprii. Toți ceilalți (la republicani erau inițial 17 candi‑dați) își strâng banii de la diferite grupuri de interese și mari corporații.

Ideea dreptului universal de a alege și de a fi ales nu mai este de multă vreme altceva decât o vorbă goală peste Ocean. Îmi amintesc de discuțiile privind finanța‑rea campaniilor electorale din România, care pe bună dreptate au fost interpretate drept o formă de corupere a democrației, dar nu prea îndrăznește nimeni să com‑pare cifrele de la noi cu cele din America. Iar cheltuielile din campaniile electorale ale Occidentului european sunt de câteva zeci de ori mai mici decât în Occidentul ame‑rican, chiar și în cele mai prospere societăți.

„Fenomenul Donald Trump” este ceva firesc într‑o societate oligarhică. Pentru cei care studiază sau predau teoria democrației, exemplul SUA drept cea mai puternică democrație a lumii moderne este tot mai greu de folosit. El are o valoare istorică. La timpul prezent, ne putem doar referi la modul în care funcționează anumite insti‑tuții ale democrației, dar nu la substanța acesteia, care este egalitatea. Faptul că o mulțime de americani obiș‑nuiți îl iubesc pe Donald Trump (Trumpofilie), în timp ce atâția alții îl urăsc, este un semnal al îndepărtării de spiritul formulei lui Abraham Lincoln: „Democracy is government of the people, by the people, for the people”. Mai degrabă este valabilă formula lui Joseph Stiglitz, „of the 1%, by the 1%, for the 1%”, din care s‑a născut slo‑ganul mișcării Occupy („We are the 99%”).

Într‑un episod din anul 2000 al serialului‑parodie de desene animate The Simpsons, un personaj face o predicție de care oamenii și‑au amintit 15 ani mai târziu: „the Simpsons predicted a Donald Trump presidency” (https://www.youtube.com/ watch?v=ufRbpBR0wGU). Magnatul apărea caricaturizat cu sloganul „TRUMP –

AMERICA YOU CAN BE MY EX‑WIFE”. De fapt, predicția relua autopredicția lui Trump din 1987, când avea 41 de ani și declara că singurul obstacol în a deveni președinte (pe vremea aceea) era că nu își dorise asta și că va fi președinte când își va dori. Pe vremea aceea, cartea magnatului, The Art of the Deal, ocupa primul loc în New York Times Bestseller. Acum aproape trei decenii, Trump făcea demonstrații de modestie: „Nimeni nu a realizat mai mult decât mine la vârsta mea”.


| 93ESEU

Doru Costea

La porțile utopiei

Întrebat de un jurnalist de unde certitudinea afișată a intervenției americane în cel de‑al Doilea Război Mondial, Winston Churchill a răspuns zâmbind: „Am studiat cu atenție istoria”. A fost pentru mine, o dată mai mult, revelația dimensiunii de instrument științific pe care istoria o poate avea în gestionarea politică a evenimentelor contemporane.

Am mai întâlnit abordarea istoriei din perspectiva unui instrument științific, cu consecințe practice, într‑un cunoscut roman științifico‑fantastic al lui

A.E. van Vogt: Odiseea navei Space Beagle. Acolo, prin‑tre specialiștii trimiși să exploreze spațiul cosmic, se afla și un istoric. Menirea lui era să evalueze, prin raportare la ciclurile istoriei umanității, stadiile de dezvoltare ale civilizațiilor întâlnite și să configureze o reacție adec‑vată a pământenilor la contactul cu acestea. Cum ina‑decvarea ar fi însemnat război, soluțiile propuse de el s‑au dovedit a fi de cele mai multe ori salvatoare.

Logica evenimentelor contemporane se lasă, de ase‑menea, surprinsă și descifrată cu instrumente ce țin de știința istoriei. Jules Michelet, un precursor de marcă al acestei abordări pragmatice, scria că istoria nu poate fi rezumată ca o galerie de portrete regale.

La scara istoriei, nota Giambattista Vico, circum‑stanțe asemănătoare produc niște consecințe compara‑bile și, ceea ce este mai important pentru cercetători, previzibile. Inedit instrument de lucru în științele so‑ciale în general și în știința dreptului în mod special, istoria este, în cele mai bune cazuri, insuficient folosită, dacă nu de‑a dreptul neglijată. Formula „Cine uită istoria este condamnat să o repete” concentrează esența utili‑tății studiului istoric ca instrument de lucru.

Ne place să vorbim în ultimul timp despre unitate în diversitate fără să știm dacă suntem suficient de pre‑gătiți pentru ea. Dacă facem o scurtă incursiune în isto‑rie, descoperim că Europa e în căutarea unei identități, mai ales după ce a fost zguduită de cele două războaie devastatoare ale secolului trecut. De notat că părțile aflate atunci pe baricade au fost, în esență, aceleași: Franța și aliații ei tradiționali, pe de o parte, Germania și aliații ei tradiționali, pe de altă parte. Astăzi, tancurile germane defilează alături de cele franceze la parada din 14 iulie, doar că simbolistica apropierii, a înțelegerilor, a convergenței venită ca soluție tămăduitoare a rănilor de război s‑a vrut depășită.

Ideea unei Europe comune a prins contur ca soluție pentru evitarea conflictelor viitoare. Identitățile excesiv cultivate își arătaseră părțile întunecate. Orgoliile

națio nale generatoare de război se cereau a fi temperate fără ca prin aceasta să se ajungă la anihilarea lor.

Ideea unei Europe comune a prins contur ca răspuns politic la consecințele războiului. Ea a devenit un fapt odată cu primele acorduri comerciale multinaționale, generic cunoscute ca „Piața Comună”.

Politic asumată, identitatea europeană rămânea însă prizoniera economicului. Cantonată la nivelul declara‑țiilor de intenție, nu‑și putea depăși statutul unui sim‑plu deziderat de simpozion. Nici fotografiile de grup și nici convergența zâmbitoare a declarațiilor publice nu puteau substitui singura formă de funcționare a unui mecanism social: agregarea juridică a unei Constituții.

Franța, nu trebuie să uităm, stă la originea eșecului primei Constituții Europene propuse de Valérie Giscard d’Estaing. Poate că ar fi util să ne aducem aminte că, în esență, unul dintre articolele care au stârnit serioase controverse a fost acela al identității valorilor religioase, al fundamentelor civilizației europene. D’Estaing a în‑cercat să găsească un numitor comun al acestei identi‑tăți prin referirea la fundamentele valorilor creștine ale Europei. Sigur, n‑o să afirm că acesta ar fi fost singurul motiv pentru care Constituția Europeană a căzut la tes‑tul voinței populare. Au mai fost, desigur, și alte ele‑mente care vor fi justificat nemulțumirea Franței (ur‑mată îndeaproape de Olanda). Însă ceea ce vreau să scot în evidență este sensibilitatea chestiunii religioase, care, iată, a fost printre cele care au potențat nemulțumiri identitare.

Agregarea unei norme de drept presupune o percep‑ție publică, dacă nu comună, cel puțin apropiată, cu pri‑vire la valorile propuse spre reglementare. Mai simplu spus, trebuie să existe o percepție comună asupra acte‑lor antisociale, a gravității lor, a reprimării lor juridice, ca și asupra modalităților în care această reprimare se realizează.

În esență, o reglementare juridică, și aici o avem în vedere pe cea constituțională, implică nu numai un set de valori comune, dar și raportarea subiectivă a publicului la ierarhia acestor valori. Or, această exigență, singura care face posibilă cristalizarea unui text constituțional,


ESEU94 |

este greu de atins chiar și atunci când vorbim despre o singură națiune. Cu atât mai mult este dificilă această sublimare a esențelor valorice într‑un text constituțional atunci când vorbim despre un conglomerat de civilizații și culturi, cum este cazul Europei.

Nu e deloc întâmplător faptul că Franța, purtătoare istorică de stindard în domeniul drepturilor și libertăți‑lor cetățenești, și‑a asumat dificila sarcină a redactării Constituției Europene. Deși minuțios elaborată, mena‑jând cu scrupulozitate sensibilitățile naționale, Consti‑tuția propusă de Giscard d’Estaing a „picat” acest test. De unde se vede că unitatea diversității, trecând prin identitate, se menține deocamdată la porțile utopiei.

Tratatul de la Lisabona a fost un substitut încropit în grabă, un conglomerat de texte care, în loc să eviden‑țieze ideea de comunitate, a reușit mai degrabă să o submineze, scoțând și mai mult în relief disensiunile identitare ale membrilor Comunității Europene.

Incapacitatea redactării unei Constituții este, în ul‑timă instanță, simptomul juridic al inadecvării țărilor membre la comunitatea de valori propusă de autorii acesteia și, în consecință, la proiectul european.

Așa cum am arătat la început, constituirea unei națiuni, sedimentarea unor valori comune, la nivel istoric, a fost întotdeauna marcată juridic printr‑o lege fundamentală.

Eșecul apariției sale în Europa este, din această per‑spectivă istorică, proba de netăgăduit a veleităților iden‑titare ale actorilor implicați, ca și a faptului că momen‑tul istoric propus n‑a ajuns la maturitatea necesară.

Recentele evenimente de la Paris, dar și masivul flux de imigranți din nordul Africii și Orient pun în lumină șubrezenia eșafodajului juridic conceput să închege o Europă stabilă.

Prin raportare la o Constituție, Tratatul de la Lisabona reprezintă nu mai mult decât un compromis juridic. Este, în realitate, un conglomerat prolix de norme, care, în loc să impună prin principii, este mai degrabă o concesie făcută excepțiilor.

Or, în acest caz, excepțiile sufocă regula și numărul lor tinde să arunce în aer întreaga forță juridică de care construcția europeană are nevoie pentru a rezista. Acest lucru devine din ce în ce mai vizibil prin faptul că unele drepturi și libertăți fundamentale își redesenează pro‑filul și restrâng sfera de aplicare. Asta ca să ne referim numai la dreptul la liberă exprimare și la libertatea de circulație (devine din ce în ce mai evident că Europa nu este pregătită să facă față fluxului imigraționist).

Instrumentele juridice menite să asigure o gestio‑nare fermă a situațiilor de criză sunt puține. Pe acest fond, asistăm la neputința statelor membre de a gestiona coerent și mai ales unitar exercițiul acestor drepturi și libertăți. În absența unor norme constituționale, care ar fi pus la îndemâna statelor membre un instrument efi‑cient în vederea unei gestionări unitare a situațiilor de criză, excepțiile sunt la ele acasă. De aici și până la de‑gringolada granițelor din sârmă ghimpată n‑a fost decât un pas. Și nu cred că greșesc atunci când spun că acest pas a fost posibil din cauza excepțiilor pe care reglemen‑tările tratatelor de la Lisabona și Maastricht le prevăd

cu generozitate, în ideea aproape disperată de a menține o coeziune ajunsă, iată, la porțile utopiei.

Parcursul democratic al României a cunoscut în perioada interbelică o singură Constituție cu adevărat democratică: cea din 1923. Aceasta este și ea rezultatul nevoii de pace socială resimțită de societatea românească, profund zguduită de Primul Război Mondial. Nicolae Iorga notează în memoriile sale din perioada 1916‑1918 că întreaga clasă politică resimțea o datorie morală față de țăranii care luptaseră pe front. Ion C. Brătianu avan‑sase în acest sens propunerea realizării unei reforme agrare, dar l‑a sfătuit pe Regele Ferdinand să n‑o facă publică până la terminarea războiului. Avea probabil în vedere o reformă de suprafață care să mulțumească sol‑dații reîntorși la casele lor. Ferdinand însă, conștient de necesitatea și semnificația unei asemenea reforme, a de‑cis, în cursul unei vizite pe front, să facă publică inten‑ția de a le da țăranilor pământ, drept de vot și o nouă așezare constituțională. Discursul său în fața trupelor a entuziasmat (de notat că, ulterior, Brătianu avea să‑i re‑proșeze Regelui Ferdinand această indiscreție, politicia‑nismul bătrânului liberal și prudența la care anticiparea unei asemenea măsuri îl obliga spunându‑și cuvântul).

Constituția din 1923 reprezintă probabil piatra de temelie a națiunii române. Ea asigură o arhitectură juri‑dică de bun‑simț, ce a condus la prosperitatea notorie de după război.

Actuala Constituție a României este rodul frustrări‑lor juridice acumulate de români de‑a lungul celor 45 de ani de comunism.

Flexibilă și voit liberală în aparență, ea ascunde vicii care gripează mecanismele politice, cu consecințe care se văd cu ochiul liber. Timp de 25 de ani, la adăpostul ei a fost încălcat în mod constant principiul separației puterilor în stat. Prevederile referitoare la dreptul Gu‑vernului de a emite ordonanțe și ordonanțe de urgență (în fapt, o delegare a puterilor legislative către executiv) au făcut ca Parlamentul să devină, de facto, o anexă a executivului.

În materia regimului proprietății, tarele comunismu‑lui sunt și mai vizibile: în timp ce proprietatea publică este „garantată”, proprietatea privată este „inviolabilă”… Această nuanță aparent inofensivă are consecințe prac‑tice incalculabile.

Este necesară o privire specială asupra instituției Avocatului Poporului, fără tradiție în dreptul românesc, ce ar putea fi utilă dacă alegerea acestuia s‑ar face prin vot popular, direct, fie odată cu alegerile parlamentare, fie odată cu cele prezidențiale, astfel încât elementul de reprezentativitate, ce dă conținut mandatului său, să fie unul justificat democratic.

Recent, un referendum popular a decis că România ar trebui să aibă un sistem unicameral format din 300 de parlamentari. Viciile textului constituțional își arată din nou colții, nerespectarea deciziei populare nefiind în nici un fel sancționată de Constituție. Iată cum forma normei juridice anihilează conținutul democratic al voin‑ței electorale, mai puțin vizibil, dar la fel de eficient. „Echi‑vocul în forme, sămânța fertilă a abuzului în fond”, scria un reputat profesor de drept.


| 95PRESA TIMPULUI

Ceea ce a ieșit – adică albumul Gellu Naum 100, căruia, din rațiuni de comoditate, o să‑i

spun de acum înainte albumul Naum – este, fără discuție, pe mă‑sura poetului aniversat. Spun „ani‑versat” întrucât comemorat nu e un participiu care să i se potrivească unui poet atât de viu, atât de iubit, atât de admirat precum Naum. De la alcătuitorii albumului la poeți atât de diferiți între ei, precum Simona Popescu, Chris Tănăsescu, Iulian Tănase sau Dan Coman, la muzicieni precum Ada Milea, la mulți alți ar‑tiști de toate felurile, pe care nu‑i voi aminti aici, energeia pohetică a lui Gellu Naum coagulează o umanitate foarte diversă, care înțelege viul în contiguitate directă cu poezia lui – și, reciproc, face atât de vie o poezie ca‑pabilă să reunească atâtea energii.

Sunt, în acest album Naum, foto‑grafii, unele celebre, altele deloc cunoscute, dar foarte frumoase și cu atât mai emoționante; cronologic vorbind, cea dintâi dintre ele e din anul 1933, ea deschizând, de altfel, albumul, un portret hollywoodian și vag histrionic, cu poetul privindu‑ne meditativ și cu o curiozitate cumva entomologică, cu bărbia sprijinită cam prea teatral în palmă. Fabulos e grupajul de fotografii pa riziene din 1938, emoționante sunt fotografiile cu copila Lygia din 1938, atașante sunt fotografiile mai târzii de la Comana și din lunca Neajlovului; și vii, vii fără nici o scădere și fără nici un rid sunt poemele culese din Ma‑lul albastru, Tatăl meu obosit, Partea cealaltă, fragmentul din Zenobia,

pagina excerptată din Despre inte‑rior‑exterior, dialogul lui Naum cu Sanda Roșescu.

Ceea ce îl face atât de spectacu‑los, atât de atașant, atât de ușor de admirat și de iubit pe Naum nu e doar faptul că, în vremuri atât de minimaliste, el e un maximalist. În fond, toți poeții serioși îi cer poeziei cele mai maximale lucruri; ca și ei, Naum îi cerea poeziei chestiuni im‑posibile: să modifice timpul, spațiul, cauzalitatea etc. Să fie adică „acțio‑nism magic”, cu formula lui Novalis.

Ceea ce îl deosebește și îl face pe Naum atât de special este că, spre deosebire de aproape toți ceilalți, lui îi iese. Cumva bizar, cumva frisonant, îi iese, iar poezia lui, de la un punct încolo, chiar suspendă cauzalitatea, torsionează spațiul & timpul, face posibile mici sau mari întâmplări care pun logica în criză etc.

Spus altfel, poezia lui chiar e un obiect magic, în înțelesul cel mai tare al termenului, cel al lui Giordano Bruno și al lui Culianu deopotrivă. Îți vine și greu să‑i spui poezie, ai senzația că ai declasa‑o tratând‑o ca pe un discurs pur literar. Iar noi, iu‑bitorii acestui obiect magic, părem oficianții unui cult – precum cel al lui Bruno, de pildă. Ceea ce, sime‑tric, mi se pare că ne înalță. Nu știu dacă‑i vom putea fi vreodată îndea‑juns de recunoscători lui Naum pen‑tru acest dublu dar, al obiectului ma‑gic și al înălțării.

Și, fiindcă albumul Naum e tot un obiect magic, exact ca poezia lui, se cade să le fim recunoscători și Fundației „Gellu Naum” (adică, mai concret, lui Gheorghe Rasovszky, Sebastian Reichmann și Dan Stanciu) pentru albumul acesta aniversar, fru‑mos ca visele suprarealiștilor dintâi.

Gellu Naum 100

Anul trecut s‑au împlinit 100 de ani de la nașterea lui Gellu Naum. Prin urmare, Fundația „Gellu Naum” a marcat momentul prin publicarea unui spectaculos album de poeme și fotografii de și cu Naum. Selecția textelor le aparține lui Sebastian Reichmann și lui Dan Stanciu,

iar conceptul grafic (de la fotografii la layout) lui Gheorghe Rasovszky.Radu Vancu

EDITORIAL CRONICI Daniel Șandru Mama și copilul pentru...

Documents

Transcript of EDITORIAL CRONICI Daniel Șandru Mama și copilul pentru...