11. P r o te c ţ ia m e d iu lu i în c o n ju r ă to r '

11.1. C onsideraţii generale

Definiţie: Proiectul de Pact Internaţional privind Mediul şi Dezvol­tarea (Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii) propunea o definiţie generală în cadrul art. 1 al acestuia, prevăzând că „se înţelege prin mediu materia în ansamblul său, resursele naturale, inclusiv patri­moniul cultural şi infrastructura umană indispensabilă activităţilor social-economice”2.

O altă definiţie juridică a mediului o oferă Convenţia privind răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de activităţi periculoase pentru mediu, redactată de Consiliul Europei şi deschisă spre semnare la Lugano, la 21 iunie 1993, şi care, în cadrul definiţiilor cuprinse de art. 2 la punctul 10 menţionează3: ,M ed iu l cuprinde:

— resursele naturale abiotice şi biotice, cum sunt aerul, apa, solul, fa u n a şi flora , precum şi interacţiunile între aceşti factori;

— bunurile care compun moştenirea culturală; şi— aspectele caracteristice ale peisaju lu i".Protecţia mediului înconjurător se realizează pentru factorii de mediu

care se află sub suveranitatea statului sau pentru factorii de mediu situaţi în afara jurisdicţiei naţionale, protecţie care are loc în conformitate cu tratatele internaţionale în vigoare.

1 Pentru o viziune a doctrinei internaţionale asupra acestui capitol, a se vedea: P. Malanczuk, Akenhurst’s Modern Introduction to International Law, ed. a 7-a, Ed. Routledge, 1997; D.J. Harris, Cases and Materials on International Law, ed. a 5-a, Ed. Sweet & Maxwell, 1998; Th.R. Van Dervort, International Law and Organization, Ed. Sage Publications, 1998; A. Cassese, International Law, Oxford University Press, 2001; /. Brownlie, Principles o f Public International Law, ed. a 6-a, Oxford University Press, 2003.

2 D. Popescu, A. Năstase, Drept internaţional public, Ed. Şansa, 1997, p. 366.3 Referitor la definirea dreptului mediului, a se vedea M Du/u, Dreptul

mediului, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 76.

II. Protecţia mediului înconjurător 223

Accentuarea necesităţii de cooperare este determinată de înmulţirea şi diversificarea tipurilor de poluare, a surselor poluante şi a gradului periculos al unor poluanţi1.

în 1972, are loc la Stockholm, prima Conferinţă ONU asupra mediului uman. Conferinţa s-a constituit într-un prim semnal de alarmă pentru politica naţională a statelor în ceea ce priveşte mediul înconjurător şi dezvoltarea2.

în 1992 are loc la Rio de Janeiro, Conferinţa ONU privind mediul înconjurător şi dezvoltarea (UNCED). Dialogul tradiţional Nord/Sud a fost înlocuit cu trei categorii de ţări:

• ţări industrializate;• ţări în curs de dezvoltare;• ţări aflate în perioada de tranziţie spre economia de piaţă.Au fost adoptate două mari categorii de documente:a. instrumente juridice: Convenţia asupra diversităţii biologice şi

Convenţia asupra schimbărilor climatice;b. documente programatice: „Declaraţia de la Rio asupra mediului şi

dezvoltării”, „Principiile cu privire la fondul forestier” şi „Agenda 21”.în anul 2002 se desfăşoară cea de-a treia Conferinţă mondială a ONU

asupra mediului la Johanesburg, Africa de Sud. Cel mai important document este declaraţia de la Johanesburg, care cuprinde angajamentul statelor semnatare de a promova şi a consolida principiile de bază ale dezvoltării durabile - dezvoltarea economică, socială şi protecţia mediului, la nivel local, naţional, regional şi global3.

11.2. C oncepte şi principii

Anumite concepte şi principii au apărut în jurisprudenţa internaţională şi în doctrină cu peste trei decenii înaintea Declaraţiei din 19724. Acestea

1 Referitor la etapele formării şi ale afirmării dreptului internaţional al mediului, a se vedea M Duţu, Dreptul mediului, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 14.

2 D. Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Ed. AII Beck, 2003.3 D. Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Ed. AII Beck, 2003, p. 14.4 Referitor la principiile dreptului mediului, a se vedea M. Duţu, Dreptul

mediului, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 107.

224 14 prelegeri de Drept Internaţional Public

nu se refereau la un factor sau altul ca o componentă a mediului, ci ca o componentă a teritoriului de stat1.

Poluarea a fost combătută, în cadrul unor tratate, încă din a doua jumătatea a secolului al XlX-lea, dar nu se urmărea o combatere a poluării per se, ci numai în măsura în care apa poluată devenea nocivă pentru piscicultură.

In general, se invoca principiul latin sic utere to ut alienum non laedas (foloseşte ceea ce îţi aparţine în aşa fel încât să nu producă daune altuia)2.

Din 1978, Comisia de Drept Internaţional începe lucrările de codifi­care în domeniu. Lucrările s-au concretizat în proiectul „Răspunderea internaţională pentru consecinţe prejudiciabile decurgând din activităţi care nu sunt interzise de dreptul internaţional”. Lucrările la acest proiect au fost finalizate în 1990 şi cuprindeau 36 de articole3.

Până în prezent, dreptul internaţional nu conţine un principiu de drept convenţional sau cutumiar (după unii autori) în materie. Conform planului de acţiune pentru perioada 1973-1977, pentru probleme de mediu, un asemenea principiu ar trebui să exprime obligaţia statului de a se asigura că activităţile desfăşurate pe teritoriul său sau în zone aflate în mod legal sub jurisdicţia sau controlul statului, nu vor produce daune mediului înconjurător al altor state sau unor zone situate dincolo de jurisdicţia naţională.

In plan instituţional se creează Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu înconjurător (PNUE), Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii (UICN), Agenţia pentru Protecţia Mediului a Comunităţilor Euro­pene, care ia naştere în urma amendării din 1987 a Tratatului de la Roma.

11.3. O bligaţii cu caracter general ale statelor în dom eniul protecţiei m ediului

Una dintre obligaţiile cu caracter general se referă la angajamentul statelor de a preveni şi a reduce pericolul, riscul care implică un grad

1 Primele menţiuni cu privire la protecţia mediului sunt identificate în anul 242 î.e.n., când împăratul indian Asoka dispune protecţia peştilor, a animalelor terestre şi a pădurilor. Pentru evoluţia din perspectivă istorică a reglementărilor privind protecţia mediului înconjurător, a se vedea D. Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Ed. AII Beck, 2003, p. 31.

2 Pentru o prezentare mai detaliată a aplicării principiului sic utere to ut alienum non laedas, a se vedea D. Marinescu, op. cit., p. 67.

3 A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internaţional public. Sinteze pentru examen, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 394.

/ / . Protecţia mediului înconjurător 225

sporit de periculozitate, precum şi angajamentul de a preveni şi a reduce poluarea. în această direcţie, statele au încheiat tratate bilaterale şi multilaterale. Dreptul internaţional al mediului continuă să se dezvolte în plan multilateral pe bază sectorială, iar în plan bilateral s-au încheiat convenţii cu caracter general. De exemplu1:

• Convenţia de la Basel privind controlul transportului peste frontieră a deşeurilor periculoase şi al eliminării acestora, 1989;

• Convenţia privind studiul de impact asupra mediului în context transfrontier adoptată la Espoo în anul 1991;

• Convenţia asupra efectelor transfrontiere ale accidentelor industriale adoptată la Helsinki, în 1992;

• Convenţia asupra securităţii nucleare adoptată la Viena, în 1994;• Convenţia asupra protecţiei pădurilor tropicale;• Convenţia pentru combaterea deşertificării în ţările grav afectate de

secetă şi/sau de deşertificare, în special în Africa adoptată la Paris în anul 1994;

• Convenţia pentru protecţia şi utilizarea cursurilor de apă trans- frontieră şi a lacurilor internaţionale adoptată la Helsinki, în 1992, şi Protocolul privind apa şi sănătatea la această convenţie adoptată la Londra, în anul 1999.

Aceste convenţii mai pot avea ca obiect2:a) Obligaţii de colaborare cu caracter general şi de permanenţă cu

privire la schimbul de informaţii, evaluarea situaţiei şi consultarea preala­bilă asupra măsurilor ce trebuie luate:

• Convenţia europeană asupra poluării atmosferice transfrontiere pe distanţe lungi, Geneva, 1979.

b) Protecţia cursurilor de apă:• Acordul dintre Uruguay şi Argentina privind regimul fluviului

Uruguay, 1975;• Convenţia dintre Germania, Franţa şi Luxemburg privind canali­

zarea fluviului Moselle, 1956;• Convenţia pentru cooperarea privind protecţia şi utilizarea durabilă

a fluviului Dunărea, adoptată la Sofia, în anul 1994.

1 Pentru o evoluţie a normelor privind protecţia mediului înconjurător, a se vedea I. Diaconu, Tratat de drept internaţional, voi. III, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 111.

2 A se vedea şi A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internaţional public. Sinteze pentru examen, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 395.

c) Protecţia unor ecosisteme:• Convenţia asupra zonelor umede, de importanţă internaţională, în

special ca habitat al păsărilor acvatice, Ramsar, 1971;d) Protecţia unor resurse naturale ale mediului:• Convenţia africană privind conservarea naturii şi a resurselor sale

de la Alger din 1968;e) Protecţia mediului marin:• Convenţia privind dreptul mării de la Montego Bay, 1982;• Convenţia privind protecţia Mării Baltice de la Helsinki, din 1974;• Convenţia privind protecţia Mării Mediterane de la Barcelona, din

1976;• Convenţia privind protecţia Mării Negre de la Bucureşti, din 1992.

11.4. O bligaţii cu caracter specific ale statelor în dom eniul protecţiei m ediului

în baza protocolului din 1988 al Convenţiei privind poluarea transfron- tiere, părţile se angajează să reducă cu 30% emisiile de bioxid de sulf1.

în baza protocolului din 1989 al Convenţiei privind poluarea trans- frontiere, părţile se angajează să reducă emisiile de oxid de nitriu.

Convenţia pentru protecţia stratului de ozon de la Viena din 1985 şi Protocolul de la Montreal din 1987 asupra substanţelor care reduc stratul de ozon, stabilesc cadrul juridic pentru monitorizare, evaluare şi coo­perare între părţi, iar Protocolul prevede reducerea cu 50% a cloroflo- rocarbonului.

Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică a adoptat la 26 septem­brie 1986 două convenţii referitoare la notificarea rapidă a unui accident nuclear şi, respectiv, la asistenţa în caz de accident nuclear.

Convenţia de la Basel din 1989 prevede obligaţii concrete privind interzicerea transportului deşeurilor periculoase în afara ţării fără auto­rizaţie, modalităţile de etichetare a acestor deşeuri, reglementează docu­mentele speciale de transport, condiţiile în care se poate face autorizarea, obligaţiile specifice privind transmiterea informaţiilor în cazul producerii unui accident etc.

Convenţia privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de faună şi floră de la Washington prevede obligaţii concrete privind comerţul cu

226 l-t prelegeri de Drept Internaţional Public

1 A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internaţional public. Sinteze pentru examen, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 397.

/ / . Protecţia mediului înconjurător 227

specii sălbatice, măsuri ce trebuie luate de părţi pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor convenţiei, măsuri privind posibilitatea de informare a publicului asupra rapoartelor anuale şi asupra celor bianuale privind măsurile legislative, regulamentare şi administrative luate pentru aplicarea Convenţiei.

Protocolul de la Kyoto la Convenţia-cadru a ONU asupra schimbărilor climatice (UNFCCC - 1997) conţine angajamente de limitare cantitativă şi reducere a emisiilor cu gaze cu efect de seră faţă de nivelul anului 1989, în perioada obligatorie 2008-2012, aşadar este un instrument de luptă împotriva încălzirii globale1.

Acordul prevede, pentru ţările industrializate o reducere a emisiilor poluante cu 5,2% în perioada 2008-2012 în comparaţie cu cele din 1990.

Pentru a intra în vigoare, trebuia să fie ratificat de cel puţin 55 de naţiuni (condiţie deja îndeplinită), care să producă 55% din emisiile globale de dioxid de carbon. Această ultimă condiţie a fost îndeplinită în octombrie 2004 prin ratificarea de către Rusia a protocolului.

După Conferinţa de la Marrakech (noiembrie 2001), a şaptea confe­rinţă a părţilor semnatare, 40 de ţări au ratificat Protocolul de la Kyoto.

în octombrie 2004, Rusia, responsabilă pentru 17,4% din emisiile de gaze de seră, a ratificat acordul, lucru care a dus la îndeplinirea cvoru­mului necesar pentru intrarea în vigoare a protocolului. în noiembrie 2004, ţările participante erau în număr de 127, inclusiv Canada, India, Japonia, Noua Zeelandă, Rusia, cei 25 de membri ai Uniunii Europene.

în decembrie 2008, statele membre UE au adoptat o serie de obiective ambiţioase, ca parte dintr-un pachet de măsuri concrete de luptă împotriva schimbărilor climatice. Acestea includ un angajament de a reduce, până în 2020, emisiile globale de gaze cu efect de seră ale UE cu 20% faţă de nivelurile din 1990 şi de a creşte cota energiei regenerabile în consumul de energie cu 20% pe teritoriul UE. Fiecare stat membru are un obiectiv individual care reflectă potenţialul său de a produce energie regenerabilă. Obiectivul UE de reducere a emisiilor va creşte cu 30% dacă alte ţări dezvoltate sunt de acord să facă acelaşi lucru printr-un acord global.

în decembrie 2009, Summit-ul de la Copenhaga consacrat climei s-a încheiat cu un acord minim ce urmează să fie adoptat. în acord este bine formulat obiectivul de a limita încălzirea planetei cu cel mult două grade Celsius. Nu există, însă, angajamente constrângătoare în privinţa reducerii

1 A. Năstase, B Aure seu, C. Jura, Drept internaţional public. Sinteze pentru examen, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 397.

228 14 prelegeri de Drept Internaţional Public

emisiilor de gaze cu efect de seră. Reuniunea viza încheierea unui acord pentru reducerea gazelor cu efect de seră, care să urmeze Protocolului de la Kyoto, după 2013.

Conferinţa Naţiunilor Unite privind schimbările climatice (COP 17) s-a desfăşurat în decembrie 2011, la Durban (Africa de Sud), principalele rezultate fiind lansarea unui proces care să conducă la adoptarea unui viitor acord cu valoare juridică obligatorie la nivel global, decizia privind prelungirea Protocolului de la Kyoto.

Decidenţi la nivel înalt - preşedinţi, premieri, miniştri - şi experţi din 196 de ţări au negociat vreme de 14 zile un set amplu de documente şi decizii de natură politică, economică, financiară şi tehnologică menite să consolideze acţiunea climatică la nivel global, în baza cadrului multila­teral furnizat de Convenţia cadru a Naţiunilor Unite privind Schimbările Climatice (UNFCCC) şi de Protocolul de la Kyoto la această Convenţie.

întrucât prima perioadă de angajament sub Protocolul de la Kyoto, care prevede obligaţii de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, va înceta în 2012, unul dintre subiectele intens dezbătute a fost continuarea Protocolului cu o a doua perioadă de angajament, care să încorporeze obligaţii pentru statele dezvoltate. Conform Deciziei adoptate la Durban de Conferinţa Părţilor sub Protocolul de la Kyoto, a doua perioadă de angajament sub Protocolul de la Kyoto va dura fie 5, fie 8 ani, decizia urmând să fie luată până la sfârşitul anului 2012, printr-un amendament legal la Protocol. Părţile care îşi vor asuma în continuare ţinte obligatorii de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră sub Protocolul de la Kyoto au condiţionat această decizie de stabilire a unei foi de parcurs (roadmap) către un viitor acord global cu valoare juridică obligatorie.

Acest acord ar urma să intre în vigoare imediat după terminarea celei de-a doua perioade de angajament sub Protocolul de la Kyoto şi să pre­vadă ţinte obligatorii de reducere a emisiilor pentru toate ţările puternic emiţătoare de gaze cu efect de seră, inclusiv cele considerate în curs de dezvoltare (printre acestea, China, India, Brazilia), dar şi pentru ţări dez­voltate care acum nu sunt parte la Protocolul de la Kyoto (cazul Statelor Unite ale Americii). Documentele finale ale COP 17 de la Durban stipulează lansarea unui proces menit să se finalizeze cu un instrument legal până cel târziu în 2015, menţionând că acest instrument va prevede ţinte de reducere a emisiilor pentru toate Părţile la viitorul acord.

Forma viitorului acord va fi decisă în cadrul un nou organism subsidiar, denumit „Grup de lucru ad-hoc privind Platforma de la Durban pentru acţiune intensificată în domeniul schimbărilor climatice”, care

II. Protecţia mediului înconjurător 229

trebuie să-şi definitiveze mandatul nu mai târziu de 2015, astfel încât viitorul acord să intre în vigoare şi să fie implementat începând cu anul 2020. Uniunea Europeană şi statele sale membre, dar şi reprezentanţii statelor insulare mici sau ai celor mai puţin dezvoltate ţări ale lumii şi-au exprimat îngrijorarea faţă de refuzul celorlalte economii majore de a-şi asuma la Durban ţinte mai ambiţioase de reducere a emisiilor. în vederea diminuării riscului de agravare a impactului schimbărilor climatice la nivel global, rămâne necesară o decizie cât mai rapidă a marilor emiţători de gaze cu efect de seră privind acceptarea dle noi angajamente, care să limiteze creşterea temperaturii globale la maximum 2°C faţă de perioada pre-industrială până la sfârşitul anului 2050. Uniunea Europeană şi-a exprimat hotărârea de a continua eforturile în domeniul combaterii schim­bărilor climatice, atrăgând însă atenţia că acest proces nu poate evolua prin efortul unei singure entităţi (UE), care generează doar 11% din totalul emisiilor de gaze cu efect de seră la nivel global.

COP 17 a mai consemnat la Durban progrese pe următoarele compo­nente:

- consolidarea mecanismelor flexibile sub Protocolul de la Kyoto, ce recompensează inclusiv financiar acţiunile de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră;

- progrese în consolidarea modalităţilor de monitorizare - raportare - verificare a reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră, în special ale ţărilor dezvoltate;

- dezvoltarea cadrului privind finanţarea pe termen mediu şi lung a acţiunilor de prevenire şi combatere a efectelor schimbărilor climatice în ţările în curs de dezvoltare;

- operaţionalizarea Comitetului Tehnic Executiv şi a Centrului şi a Reţelei tehnologice în domeniul schimbărilor climatice până în 2012, în scopul promovării şi al intensificării cercetărilor în domeniul tehnolo­giilor de mediu, care vor sprijini acţiunile de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră şi acţiunile de adaptare la efectele schimbărilor climatice în ţările în curs de dezvoltare;

- posibile reconfigurări ale cadrului de acţiune destinat combaterii efectelor schimbărilor climatice la niveluri sectoriale, precum cele din domeniul agriculturii.

Guvernul canadian a anunţat în decembrie 2011, după Conferinţa Naţiunilor Unite privind schimbările climatice (COP 17) din decembrie 2011 de la Durban, că ţara pe care o reprezintă intenţionează să se retragă din cadrul Protocolului de la Kyoto. Canada devine, astfel, prima ţară din

lume care se retrage din acordul internaţional privind limitarea emisiilorde C 0 2.

în Uniunea Europeana a intrat în vigoare, începând cu 1 ianuarie 2012, Emissions Trading System. De la data menţionată, fiecare linie aeriană care utilizează un aeroport european este obligată să participe la schemă de compensare a poluării cu emisii de dioxid de carbon.

11.5. Răspunderea şi com pensarea1

Până în prezent, principiile răspunderii şi compensării nu şi-au găsit o reglementare adecvată în convenţiile internaţionale, cu toate că, în baza Declaraţiei de la Stockholm, statele s-au angajat să dezvolte dreptul interna­ţional privind răspunderea şi compensarea pentru daunele transfrontiere2.

Răspunderea este considerată o soluţie secundară în raport cu măsurile de prevenire şi reducere a efectelor negative asupra mediului3.

Este controversată problema dacă răspunderea trebuie atribuită statului şi pentru actele licite, adică pentru consecinţele prejudiciabile ale faptelor care nu sunt interzise de dreptul internaţional.

în legătură cu răspunderea obiectivă, Comisia de Drept Internaţional consideră că răspunderea se impune pentru toate faptele grave, dar lasă statelor putinţa de a decide asupra reparaţiei, pe baza echităţii şi a echili­brului de interese4.

O altă problemă este aceea dacă standardele stabilite pot constitui temei pentru răspundere sau pot fi invocate doar în calitate de criteriu al unei conduite diligente de care trebui să dea dovadă toate statele.

Comunitatea Europeană acordă o importanţă deosebită armonizării legislaţiilor privind protecţia mediului înconjurător. Această problemă a fost proclamată ca principiu în programul de acţiune privind mediul, pe perioada 1973-1977.

230 14prelegeri de Drept Internaţional Public

1 D. Popescu, A. Năstase, Drept internaţional public, Ed. Şansa, 1997, p. 379.2 A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internaţional public. Sinteze pentru

examen, ed. a 5-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 397.3 D. Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Ed. AII Beck, 2003, p. 435.4 Referitor la răspunderea pentru vătămări aduse mediului, a se vedea

M. Duţu, Dreptul mediului, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 221.

11.6. R egim ul ariilor protejate şi al m onum entelor naturii'

Aria protejată reprezintă zona delimitată geografic, cu elemente naturale rare sau în procent ridicat, desemnată sau reglementată şi gospo­dărită astfel încât să atingă unele obiective specifice de conservare, ea cuprinde parcuri naţionale, rezervaţii naturale şi ale biosferei, monumente ale naturii şi altele. Aria protejată este definită ca fiind zona cu perime­trul legal stabilit ce are un regim special de ocrotire şi conservare, zonă în care există specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni biografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică sau culturală deosebită".

Constituirea ariilor protejate şi declararea de monumente ale naturii ocupă un loc important în cadrul modalităţilor, al mijloacelor de protecţie şi conservare a naturii.

Categorii de arii protejate:a) Rezervaţiile naturale sunt zone de o frumuseţe particulară conţinând

elemente sau specii animale sau vegetale ce posedă caracteristice unice, reprezentative. Ele cuprind suprafeţe de teren sau de apă, destinate conser­vării unor medii de viaţă caracteristice. Există rezervaţii naturale forestiere, botanice, geografice, speologice, ornitologice, zoologice, maritime etc. Ele sunt supuse unui regim de protecţie, strict din partea statului, fiind interzise activităţile şi accesul omului, cu excepţia scopurilor ştiinţifice.

b) Parcurile naturale sunt supuse controlului statului, având limite ferm stabilite. Accesul publicului este permis, însă, vânătoarea şi pes­cuitul fiind permise numai în anumite condiţii.

c) Rezervaţiile ştiinţifice cuprind ecosisteme deosebite, specii de plante şi animale de importanţă ştiinţifică naturală, ce reprezintă subiect de studiu pentru cercetarea şi cunoaşterea ştiinţifică.

d) Monumentele naturii cuprind specii de plante şi animale rare sau pe cale de dispariţie, arbori seculari, fenomene geologice unice de interes ştiinţific sau peisagistic (peşteri, chei, cascade). Ele desemnează un element natural individualizat, concret şi fac parte din ariile protejate.

Pentru asigurarea măsurilor speciale de protecţie a bunurilor patri­moniului natural, se instituie un regim juridic diferenţial pentru catego­riile de arii protejate stabilite la nivel naţional şi internaţional.

11. Protecţia mediului înconjurător 231

1 M. Duţu, Dreptul mediului, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 290.

2 D. Marinescu, op. cit., p. 240.

232 14 prelegeri de Drept Internaţional Public

Pe plan internaţional au fost adoptate următoarele convenţii cu inci­denţă în acest domeniu:

- Conferinţa Generală ONU de la Stockholm, 1972, unde s-au adoptat Recomandările 37 - document internaţional ce reglementează protecţia ariilor şi a monumentelor naturii. Se cere guvernelor să-şi unească şi să-şi coordoneze eforturile pentru gospodărirea zonelor protejate, să încheie acorduri în domenii ca: schimbul de informaţii, dispoziţii legislative de interes mondial, protecţia plantelor şi animalelor, reglementări privind pescuitul, vânătoarea etc.

- La Conferinţa ONU şi UNESCO pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură de la Paris din 1972, s-a adoptat Convenţia privind patrimoniul cultural şi natural, care şi-a propus să realizeze o reunificare şi reconciliere între patrimoniul cultural şi cel natural, considerate componente ale patrimo­niului universal, pentru a cărui ocrotire trebuie să coopereze întreaga comunitate internaţională;

- Convenţia asupra protecţiei naturii în Pacificul de Sud - 1976 reco­mandă crearea de zone protejate, parcuri şi rezervaţii naţionale în această zonă a globului;

- Convenţia Bennelux în domeniul conservării naturii şi al protejării peisajelor, din 1982, propune delimitarea şi acordarea unui statut special zonelor protejate transfrontaliere şi a zonelor importante pentru speciile migratoare;

- Acordul Internaţional asupra pădurilor tropicale, Geneva, 1983;- Convenţia asupra conservării naturii şi a resurselor naturale, Kuala

Lumpur, 1985 - care prevede 2 categorii de zone protejate, respectiv parcurile naţionale şi rezervaţiile.

Protecţia atmosferei în dreptul internaţional1Atmosfera reprezintă stratul de aer din jurul Pământului, respectiv

„masa de aer ce înconjoară suprafaţa terestră, incluzând şi stratul de ozon”. Aerul este un element natural important al mediului, indispensabil vieţii şi sănătăţii oamenilor, faunei şi florei, ce trebuie protejat prin toate mijloacele, atât sub aspect cantitativ, cât şi calitativ. Poluarea aerului, datorată creşterii concentraţiei unor constituenţi normali ai atmosferei sau unor compuşi străini (elemente radioactive etc.), impune perfecţionarea regimului juridic de protejare a acestuia prin reglementări în materie. Poluarea atmosferei a făcut la început doar obiectul jurisprudenţei.

1 D. Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Ed. AII Beck, 2003, p. 99.

11. Proiecţia mediului înconjurător 233

Datorită faptului că poluarea nu cunoaşte graniţe politico-administrative, ea reprezintă un fenomen global, fapt ce impune cu necesitate o cooperare internaţională pe bază de convenţii. Pe plan internaţional, regulile adoptate în materie se împart în: - reguli cu vocaţie universală; - reguli regionale1.

Primele reglementări internaţionale, care au formulat principii referitoare la protecţia atmosferei împotriva poluării, au fost adoptate între 1968-19712.

- Convenţia privind dreptul mării, de la Montego Bay, din 1982, pe baza unor principii se stabileşte un program naţional şi internaţional pentru reducerea poluării atmosferice şi transatmosferice;

- Convenţia-Cadru pentru protecţia stratului de ozon de la Viena, din 1985, sub auspiciile PNUE, urmată de Protocolul de la Montreal din 1987, prevedea cooperarea sistematică şi juridică între state, iar protoco­lul se referă la substanţele ce epuizează stratul de ozon şi la limitarea lor;

- Rezoluţia CE din 1986 - a stabilit regulile fundamentale ale protec­ţiei atmosferei cum ar fi: - legislaţiile naţionale să prevadă obligaţia reducerii poluării; - reglementările să se bazeze pe principiul prevenirii;

- Actul final al Convenţiei de la Helsinki, din 1975, cuprinde preve­deri referitoare la poluarea aerului, la prevenirea poluării şi eliminarea efectelor ei;

- Convenţia privind poluarea atmosferică la lună distanţă de la Geneva, din 1979, unde se consacră câteva reguli cu valoare de principii ca:

• protecţia omului şi a mediului împotriva poluării atmosferice;• reducerea şi prevenirea poluării;• elaborarea de politici şi strategii pentru combaterea poluanţilor

atmosferici;• schimburi de informaţii privind politicile naţionale, activitatea

ştiinţifică în domeniu, etc.;• consultarea dintre statele poluante şi cele poluate;• aplicarea unui program de supraveghere a transportului de poluanţi

de lungă distanţă pe continentul european.Poluarea atmosferică se poate produce de către 2 categorii de feno­

mene respectiv:

1 M. Dulu, Dreptul mediului, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 363.

2 I. Diaconu, Tratat de drept internaţional, voi. III, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 148.

234 14 prelegeri de Drept Internaţional Public

- fenomene naturale - furtuni de nisip, emanaţii de gaze nocive, praf sau alte substanţe produse de erupţiile vulcanice etc.;

- fenomene artificiale - datorită activităţilor umane.Poluarea atmosferei se manifestă prin 2 forme şi anume:- poluarea industrială - cea mai amplă şi mai nocivă formă de

poluare;- poluarea produsă de autovehicule şi aeronave prin gazele de eşapa­

ment şi emisiile motoarelor de aviaţie, zgomote, vibraţii etc.Smogul este un amestec de diverşi poluanţi şi vapori de apă pe care

aceştia îi condensează, având un impact negativ asupra mediului, vieţii şi sănătăţii umane.

Poluanţii din atmosferă se împart în 2 grupe mari, în funcţie de sursalor:

- poluanţi primari - emişi direct din surse identificate sau identifi­cabile.

- poluanţi secundari.Principalii poluanţi ai atmosferei sunt poluanţii sulfurici, carbonici,

minerali, compuşii azotului, pulberile sub formă de cenuşa şi fum, praful bacterian, substanţele radioactive, poluanţii sonori etc. Se estimează că, anual, ajung în atmosferă sute şi mii de milioane de tone de astfel de poluanţi.

Poluarea aerului generează fenomene de subproducţie, subnutriţie, distrugere progresivă a stratului de ozon, ploi acide ce reprezintă un adevărat flagel pentru viaţa omului, a plantelor şi a animalelor.

La Convenţia-cadru protocolul este modificat printr-un Amendament adoptat de părţile contractante la Londra, în 1990, prin care se stabileşte scurtarea termenului de reducere a producţiei şi consumului de gaze. La Copenhaga, în 1992, s-au stabilit termene ferme pentru eliminarea unor astfel de gaze sau substanţe de către statele industrializate.

Protecţia apei în dreptul internaţional1Apa acoperă o bună parte din suprafaţa Terrei: 97% ape sărate - mări

şi oceane - şi doar 3% ape dulci - calote de gheaţă, spaţii subterane, lacuri, fluvii, râuri, atmosferă etc. Apa este importantă pentru esenţa vieţii şi pentru înfăptuirea tuturor activităţilor umane, fiind folosită în alimen­taţie, agricultură, industrie, servicii, dezvoltarea urbanistică, transport şi

1 D. Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Ed. AII Beck, 2003, p. 121.

navigaţii. Datorită importanţei deosebite a apei pentru existenţa vieţii pe Pământ, se impune protecţia ei atât sub aspect cantitativ, cât şi calitativ1.

Una dintre cele mai vechi reglementării internaţionale legate de poluarea apei este Codul Suediei, din 1734.

Poluarea apei a fost definită la Conferinţa internaţională privind poluarea apelor din Europa de la Geneva, din 1961, ca fiind „modificarea directă sau indirectă a compoziţiei sau stării apei, ca urmare a activităţii oamenilor, astfel încât ea devine neadecvată utilizării”2.

In Recomandarea Consiliului OCDE din 1974 se precizează că prin poluare se înţelege „introducerea de către om, direct sau indirect, de substanţe sau de energie cu consecinţe prejudiciabile, de natură a pune în pericol sănătatea umană şi sistemele ecologice”.

Poluarea apei poate fi voluntară sau accidentală. Există 5 categorii de poluanţi de natură fizică, chimică, biologică, bacteriologică şi radioactivă.

Primul document internaţional în materie, care impune riguroasa protecţie a resurselor de apă, este Carta Europeană a Apei, adoptată de Consiliul Europei în 1968, şi care cuprinde o serie de reguli şi principii care ulterior au primit consacrare juridică, astfel:

- resursele de apă nu sunt inepuizabile;- calitatea apei trebuie prezervată;- apa nu are frontiere;- apa este un patrimoniu comun al naţiunilor;- poluarea apei este interzisă.Adunarea Generală ONU a adoptat în 1980 o Rezoluţie, prin care

intervalul cuprins între 1980-1990 a fost proclamat „Deceniul interna­ţional pentru apă potabilă”, încercându-se prin aceasta o mobilizare a tuturor statelor lumii pentru protecţia şi dezvoltarea acestor factori de mediu. Principiile aplicabile protecţiei şi managementului apelor procla­mate de acest document au constituit punctul de plecare al altor docu­mente adoptate la nivel internaţional în materie, care au adus contribuţii esenţiale cu privire la protecţia apelor.

Actele juridice internaţionale consideră că principalele forme de poluare a apelor sunt reprezentate de:

- poluarea cu substanţe chimice şi hidrocarburi;

11. Protecţia mediului înconjurător 23 5

1 /. Diaconu, Tratat de drept internaţional, voi. III, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 130.

2 M. Du(u, Dreptul mediului, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 379.

- poluarea datorată exploatării navelor;- poluarea prin substanţe lichide şi solide periculoase transportate de

nave;- poluarea prin ape uzate, prin deşeuri, resturi menajere şi industriale;- poluarea de origine atmosferică;- poluarea rezultată din explorarea şi exploatarea solului, a subsolului,

a fundului mărilor şi oceanelor, etc.Programul de aplicare al Agendei 21, elaborat în 1997 în cadrul

Sesiunii Speciale ONU, consacrată apei, se adresează ţărilor dezvoltate cărora le propune să recurgă la „punerea în aplicare graduală de politici orientate spre acoperirea preţului, o alocare echitabilă şi eficace a apei şi promovarea conservării apei”.

Protecţia calităţii apelor pe plan internaţional include o vastă şi complexă activitate de cooperare şi colaborare, sub forma tratatelor, a convenţiilor sau a organismelor internaţionale.

Deşi apele planetei constituie un tot unitar, regimurile juridice de protecţie a lor variază în funcţie de categoria apelor ocrotite. Ca efect al constatării diversităţii regimurilor juridice de protecţie, s-a impus necesi­tatea cooperării internaţionale în scopul prevenirii şi al combaterii poluării apelor, al administrării şi al gospodăririi lor judicioase.

a) Protecţia jurid ică a apelor continentale1. în cadrul unor conferinţe regionale, s-au adoptat o serie de declaraţii, reguli şi documente cu referire la necesitatea protejării şi gospodăririi raţionale a apelor din continentul european.

- Regulile de la Helsinki, din 1966, este primul text în materie adoptat de ONU, acest act introducând conceptul de „utilizare echitabilă şi raţională a unui bazin de drenaj internaţional”;

- Carta Europeană a Apei adoptată în 1968 de CE, cuprinde o serie de principii;

- Conferinţa de le Stockholm din 1972 unde s-a adoptat Declaraţia Reuniunii ce cuprinde un Plan de acţiune cu 5 Recomandări privind cooperarea internaţională în domeniul protecţiei apelor continentale împotriva poluării;

- Conferinţa ONU asupra apei de la Mar del Plata, din 1977 a avut drept obiectiv gestionarea raţională a apelor de frontieră.

236 14 prelegeri de Drept Internaţional Public

1 I. Diaconu, Tratat de drept internaţional, voi. 111, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 143.

11. Protecţia mediului înconjurător 237

în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE) de la Viena, din 1989, în Documentul Final al Reuniunii, se face apel la necesitatea cooperării statelor pentru protecţia apelor transfron- taliere împotriva tuturor surselor de poluare şi a elaborării de convenţii-cadru în domeniu.

Dintre convenţiile internaţionale încheiate în domeniul apelor amintim:- Proiectul de Convenţie Europeană asupra protecţiei cursurilor de apă

internaţionale împotriva poluării, de la Strasbourg, din 1973;- Convenţia relativă la protecţia Rinului contra poluării chimice, din

1985;- Convenţia privind protecţia cursurilor de apă transfrontiere şi a

lacurilor internaţionale, de la Helsinki, din 1992;- Convenţia privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabilă a

Dunării, de la Sofia, din 1994 (România a ratificat în 1995). în baza statutului Convenţiei, s-a înfiinţat Comisia Internaţională pentru protecţia Dunării.

h) Protecfia jurid ică a m ărilor şi oceanelor . Cauzele poluării marine sunt diverse şi pot fi voluntare sau accidentale. Poluarea mediului marin a devenit o problemă universală, globală, indiferent dacă poluarea are caracter regional sau mondial. Protejarea mediului marin se face în mare măsură cu ajutorul unor instrumente juridice multilaterale, universale şi regionale, prin care se încearcă coordonarea activităţilor statelor în cadrul conferinţelor şi organismelor internaţionale ce au loc în astfel de scopuri.

Dintre reglementările internaţionale putem aminti:- Convenţia ONU privind dreptul mării, din 1982, de la Montego Bay;- Convenţia internaţională pentru prevenirea poluării apelor mărilor

prin hidrocarburi, de la Londra, din 1954 - este primul document inter­naţional consacrat exclusiv prevenirii poluării mării, care a pus bazele adoptării măsurilor de prevenire a poluării mărilor cu petrol de la nave;

- Convenţia asupra platoului continental, din 1958, de la Geneva, unde se recunoaşte dreptul suveran al statelor riverane de a-şi exporta resursele sale naturale fară să stânjenească navigaţia;

- Convenţia internaţională asupra intervenţiei în marea liberă în caz de accidente cu hidrocarburi de la Bruxelles, din 1969;

- Convenţia asupra răspunderii civile pentru prejudiciile datorate poluării cu hidrocarburi, din 1969 - reglementează dreptul victimelor de a

11. Diaconu, op. cit., p. 130.

238 14 prelegeri de Drept Internaţional Public

fi despăgubite în aceste cazuri, responsabilitatea navei, cauzele exonera- toare de răspundere, limitele materiale ale răspunderii etc.;

- Convenţia asupra creării unui fond internaţional de indemnizare pentru pagubele produse prin poluarea cu hidrocarburi, din 1971;

- Declaraţia Adunării Generale a ONU asupra principiilor privind fundul mărilor şi al oceanelor, dincolo de limitele jurisdicţiei naţionale, din 1971;

- Convenţia referitoare la prevenirea poluării marine cauzate de operaţiuni de imersare efectuate de nave şi aeronave de la Oslo, din 1972;

- Convenţia internaţională pentru prevenirea poluării de către nave, de la Londra, din 1973 - are ca obiectiv conservarea mediului marin prin eliminarea completă a poluării internaţionale cu substanţe petroliere;

- Convenţia asupra prevenirii poluării marine de origine telurică, de la Londra, din 1973;

- Tratatul privind interzicerea instalării unor arme nucleare şi al altor arme de distrugere în masă pe fundul mărilor şi oceanelor, încheiat între Moscova, Londra şi Washington, în 1971.

Protecţia fondului forestier1Pădurile reprezintă cel mai important stâlp de rezistenţă al sistemului

ecologic, având o importanţă existenţială în viaţa oricărui popor, ca factor de geneză, conservare şi dezvoltare. Funcţiile multiple (ecologice, sociale şi economice) ale pădurii presupun instituirea şi existenţa unor mijloace de protecţie adecvate ale acesteia. Pentru realizarea funcţiilor pădurii este necesar un ansamblu de mijloace de protecţie care să armonizeze sfera intereselor ecologice, sociale şi economice2.

Protecţia faunei sălbatice în dreptul internaţional3Globalizarea concepţiilor a condus la prefigurarea gestionării speciilor

sălbatice nu numai izolat, ci şi în cadrul ecosistemelor. Una dintre dispoziţiile cele mai perfecţioniste şi semnificative este reprezentat de textul art. 2 alin. (2) din Convenţia de la Canberra (20 mai 1920) privind conservarea florei şi faunei Antarcticii, care enunţă principiile conservării speciilor sălbatice, având ca habitat Antarctica. Instrumentul juridic ce

1 D. Marinescu, Tratat de dreptul mediului, Ed. AII Beck, 2003, p. 186.2 M. Duţu, Dreptul mediului, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010,

p. 356.3 D. Marinescu, op. cit., p. 230.

II. Protecţia mediului înconjurător 239

cuprinde cele mai bune soluţii pentru problemele pe care le ridică conservarea speciilor sălbatice este Acordul ASEAN din 9 iulie 19851.

Contigenarea reprezintă una din tehnicile cele mai perfecţioniste de gestionare a speciilor de floră şi faună, constând în stabilirea predeter­minată a numărului de specimene care pot fi prelevate, ţinându-se cont, eventual, de vârsta şi de sexul lor, precum şi de repartiţia acestei cantităţi printre speciile care pot fi explorate. Convenţia pentru protejarea focilor în apele Pacificului septentrional, semnată la Washington, la 7 iulie 1918. aplică acest sistem.

Convenţia de la Berna din 1979 interzice culegerea, adunarea, tăierea, dezrădăcinarea intenţionată a plantelor strict protejate şi prevede interzicerea distrugerii speciilor din fauna sălbatică strict protejată. O anexă specială enumeră mijloacele şi metodele de vânătoare şi alte forme de exploatare interzise separat:

- pentru mamifere - capcană, groapă, exploziv, plase, otrăvuri şi momeli otrăvite, gazare, afumare etc.;

- pentru păsări - ramuri înmuiate în clei, păsări vii orbite sau mutilate, folosite ca momeală, surse luminoase artificiale, oglinzi etc.

Tratatul semnat la Oslo, la 22 noiembrie 1957, prevede măsuri restrictive privind vânarea focilor în Atlanticul de Nord-Est, iar Acordul dintre Canada şi Norvegia, semnat la 15 iulie 1971, prevede restricţii privind vânătoarea de foci şi conservarea populaţiei acestei specii în Atlanticul de Nord-Est.

O convenţie europeană referitoare la protecţia animalelor în trans­portul internaţional a fost adoptată la Paris, la 13 decembrie 1968, deşi ea nu se referă la animalele sălbatice decât în o parte din clauzele sale, un anumit număr de dispoziţii este comun şi animalelor vizate, fie că sunt domestice, fie că sunt sălbatice2.

1 /. Diaconu, Tratat de drept internaţional, voi. 111, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 151.

2 M Du(u, Dreptul mediului, ed. a 3-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 326.