Gogu Dușumea, bunul meu amic de la patru, are un mod original de a-și câștiga existența. Duce gunoiul celor cărora le e prea lene sau sunt prea ocupaţi. Pe la zece seara termină. Seara? se va mira cititorul... gunoiul nu se duce seara! Asta e însă doar o superstiție... Statistica spune că optzeci la sută din gunoi este dus seara, de către bărbați. Şi cine mai are chef să ducă gunoiul la opt jumate, spre exemplu, când încep meciurile?

Ideea i-a dat-o Doru, de la șase, atunci când nevastă-sa, Oana, l-a trimis cu gunoiul exact după ce începuse repriza a doua. Doru s-a conformat, deşi se vedea clar că mai degrabă ar mânca vreo trei ouă crude decât să se deplaseze până la tomberonul care e la mama naibii...

Coborând, s-a gândit că ar fi bine, totuşi, dacă tot a ieşit, să dea pe gât şi o sută de votcă la „Pensionarul vesel”. Aşa, de răzbunare. La „Pensionarul” s-a întâlnit cu Nicu. Nicu tocmai dusese și el gunoiul şi acum se desfata cu o bere la halbă. Şi se uita, absorbit, la barmaniță, care, sictirită, dezlega o integramă. L-a salutat absent pe Doru, şi au început să vorbească despre tot felul de chestii neinteresante. Ce plictisitor e Nicu ăsta, se gândea Doru. La un moment dat lui Doru i s-a părut că barmanița i-a făcut cu ochiul şi a devenit brusc interesat de subiectul discuţiei. A mai luat o votcă şi încă o halbă pentru Nicu. Nicu, în culmea fericirii. A sunat telefonul lui Doru. Florin Maimuţă – „Pumnii mei minte nu are”. „Măi, Dorule, tu mai ai de gând să vii acasă? Unde umbli?”. Doru vorbea cu Oana și o soarbea din ochi pe barmaniță. A închis brusc şi a mai cerut o votcă.

După tam-tam-ul de acasă, Doru l-a sunat pe Gogu şi de atunci necazurile au luat sfârșit. Ieri, însă, Gogu a căpătat un guturai strașnic și m-a rugat, ba chiar m-a implorat să îi țin

locul. “Nu pot să-mi permit să fiu neserios, oamenii ăștia au nevoie de mine”, mi-a spus, cuprins de frisoane. M-am gândit că ar fi o experiență interesantă și am acceptat.

Gunoiul! Câte fărâme de viață nu aruncăm, uneori, rătăcite printre ambalaje nefolositoare, impasibili, fără să ne gândim la povestea lor care este și o parte din povestea noastră...

Așa am aflat că lui Jan i-a scris o fată. Mi s-a părut cam insensibil Jan. La opt seara, era deja mangă şi cânta „Of, viaţa mea” cu două piţipoance de la etajul unu. I-am explicat de ce am venit, iar el a zâmbit tâmp, mi-a dat sacul cu gunoi, zece lei (din greşeală) şi a trântit uşa în urma mea. A deschis însă aproape imediat și mi-a aruncat și o scrisoare mototolită, nedesfăcută încă. „Pune-o și pe-asta la tomberon, frate” mi-a spus, clătinându-se.

Dar curiozitatea mea i-a pus palma la gură conștiinței și, în momentul în care cei trei erau prinși într-un interminabilă vocabulă manelistică, am desfăcut plicul. Pe hârtia roz, parfumată, era așternut un scris tremurat.

„Dragă Jan, nu ştiu ce vei gândi când vei citi acestă scrisoare, probabil vei spune că altceva nu ştiu decât să mă plâng de ceea ce mi se întâmplă... dar am senzaţia că mi se întâmplă numai lucruri neplăcute. Am încercat să nu-ţi mai scriu despre problemele mele, probabil că ai şi tu altele pe cap, dar simt nevoia să mă descarc. Mă întreb, oare chiar nu poţi trece peste obiceiul de a-mi scrie o scrisoare la aproape două luni? Uneori cred că eşti foarte ocupat şi nu ai timp de mine, atunci te înţeleg, iar alteori mă întreb cum se va sfârşi această relaţie. Scuză-mă, Jan, dacă te plictisesc, aş vrea să îţi scriu şi altceva dar mă simt golită de idei, mă întreb dacă nu ar fi mai bine să rup această scrisoare, în fond cu ce eşti tu de vină pentru ceea ce trăiesc eu... nu eşti obligat să-mi suporţi ideile... dar nu am cu cine să vorbesc şi simt că explodez. Jan, te rog să îmi scrii, orice, chiar şi un singur rând, dar să fie de la tine... Aştept răspunsul tău ca pe un drog ce mă face să uit suferinţa singurătăţii...”

Nu am citit mai departe. M-am gândit doar că hârtia aceea roz, parfumată, trebuie să fi costat prea mult, totuși.