Masurile de Siguranta
-
Upload
isabela-brata -
Category
Documents
-
view
224 -
download
1
Transcript of Masurile de Siguranta
Capitolul I
Noţiuni introductive privind măsurile de siguranţă
Secţiunea I
Consideraţii generale
Măsurile de siguranţă erau definite în literatura juridică interbelică drept
„mijloace destinate sa preîntâmpine un rău care ameninţă şi care s-ar putea
produce în viitor”1, sau ca „reacţii sociale constând într-o privare sau
restrângere de liberatate, sau aducând atingere patrimoniului, luate în virtutea
legii de autorităţile judiciare împotriva delicvenţilor socialmente periculoşi
independent de responsabilitatea morala a acestora”.2
Într-adevăr, apărute la începutul secolului XX pe fondul unei aşa zise crize
a represiunii, măsurile de siguranţă suscită şi azi vii şi numeroase controverse
în ceea ce priveşte definirea lor, natura juridică, modul de reglementare.3
Dacă efortuile reprezentanţilor Şcolii, pozitiviste continuate de membrii
Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal au convins cu privire la necesitatea
introducerii măsurilor de siguanţă în legislaţiile naţionale, la aceasta
contribuind şi penaliştii români, în privinţa modului cum sunt reglemantate se
menţine încă o mare diversitate.4
1 Vintilă Dougoroz, „Drept penal”, Bucureşti, 1939, p. 637.2 N. Tanoviceanu, „”Les mesures de sûreté”, Paris, 1934, p. 7.3 Constantin Sima, “Măsurile de siguranţă în dreptul penal contemporan”, All Beck, 199 , pp. 28-65.4 Ibidem, p.29.
1
Secţiunea II
Noţiune şi caracterizare
Noţiunea de măsuri de siguranţă
Faptele comise şi prevăzute de legea penală sunt combătute cu ajutorul
pedepselor, dar săvârşirea lor poate releva şi anumite stări de pericol, care pot
determina sau contribui la comiterea altor fapte penale, comitere care trebuie
prevenită.
Această finalitate se realizează prin intermediul măsurilor de siguranţă.5
Măsurile de sigurantă sunt sancţiuni de drept penal ce constau în măsuri de
constrângere cu caracter pur preventiv, având drept scop înlăturarea unor stări
de pericol generatoare de fapte prevăzute de legea penală.6
Aceste stări depericol constau în anumite realităţi umane sau sociale care,
fiind implicate într-un fel sau altul în cauzalitatea unor fapte prevăzute de legea
penală şi puse în evidenţă prin săvârşirea acestora, pot contribui la săvârşirea
unor noi fapte antisociale. Pot fi menţionate printre acestea, starea în care se
află bolnavul mintal care, tocmai datorită incapacităţii de a-şi da seama de
faptele sale, a comis şi ar putea să comitaă şi în viitor acţiuni antisociale:
toxicomanul care, sub imperiul necesităţii de a-şi procura drogul pe care îl
foloseşte, a comis o faptă antisocială şi există pericolul real de a săvârşi altele;
meseriaşul sau profesionistul care, datorită incapacităţii, nepregătirii sau
modului în care exercită meseria, profesia sau ocupaţia a săvârşit şi poate
continua să săvârşească fapte antisociale, etc.
Aceste stări de pericole nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură
esenţială a infracţiunii fiindcă ele nu ţin de faptă, ci de persoana făptuitorului
ori de anumite lucruri ce au legătură cu fapta săvârşită de acesta.
Datorită cauzei lor specifice, stările de pericol nu pot fi combătute prin
aplicarea pedepselor, fiindcă nu se pune problema transformării conştiinţei 5 Costel Niculeanu, “Curs de drept penal- Parte generală”, Ed. Sitech, 2003, p. 304.6 Costantin Bulai, “Manual de drept penal- Parte generală”, All, 1997, p.584.
2
făptuitorului, cu atât mai mult cu cât, de cele mai multe ori, este vorba de fapte
săvârşite fără vinovăţie sau de stări ce nu ţin de conştiinţa şi voinţa
făptuitorului. De aceea pentru înlăturarea stărilor de pericol se folosesc măsuri
specifice, adecvate, care să anihileze pericolul săvârşirii unor noi fapte
antisociale interinare sau tratamentul obligatoriu al alienaţilor sau
toxicomanilor, interzicerea profesiilor sau meseriilor exercitate periculos,
confiscarea lucrurilor care au servit sau sunt destinate să servească la săvârşirea
de infracţiuni, etc. 7
Caracterizarea măsurilor de siguranţă. Caracteristici generale.
Deşi se iau faţă de persoanele care au săvârşit fapte prevăzute de legea
penală, măsurile de siguranţă au un caracter eminamente preventiv, vizează
înlăturarea stărilor de pericol şi prin urmare preîntâmpinarea de noi fapte
antisociale. Prin aceasta, ele se deosebesc de pedepse care au carcter represiv,
chiar dacă, întocmai ca şi acestea sunt sancţiuni de drept penal şi deci se aplică
împotriva voinţei făptuitorului, fiind şi ele măsuri de constrângere.
Spre deosebire de pedepse, care sunt totdeauna consecinţa răspunderii
penale, măsurile de siguranţă nu sunt determinate de existenţa răspunderii penale,
ci de aceea a stări de pericol, care este dată în vileag, prin săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală, ce poate să nu constituie infracţiune. Nu trebuie să fie
confundate măsurile de siguranţă cu măsurile de ocrotire sau cu măsurile
educative ce se iau de faţă de minori.8
Măsurile de siguranţă se deosebesc, în acelaşi timp, de măsurile preventive
reglementate prin legi extrapenale, cgiar atunci când sunt identice în conţinut cu
acestea (de exemplu, internarea bolnavilor minatali periculoşi, confiscarea
specială, expulzarea străinilor). Ca sancţiuni de drept penal măsurile de siguranţă
se iau numai de către organele judiciare şi numai faţă de persoanele care
săvârşesc fapte prevăzute de legea penală şi pentru acele fapte prin care se
dezvăluie starea de pericol.
7 Ibidem, p. 584.8 Ibidem, p.585.
3
Dimpotrivă, măsurile preventive, au drept temei fapte sau stări extrapenale,
chiar dacă servesc şi ele la prevenirea faptelor antisociale.
Este vorba în acest caz de prevenţiunea predictuală, care este o
prevenţiune extrapenală9, spre deosebire de prevenirea realizată prin măsurile de
siguranţă, care este o prevenţiune postelictuală, o reacţiune penală care implică
existenţa in dreptul penal.10
Deoarece, prin adoptarea măsurile de siguranţă se realizează o stare de
interdicţie pentru autorul unei fapte, legea impune obligaţă limitării măsurilor de
siguranţă doar la persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală, ele
reprezentând atât o protecţie, cât şi o incapacitate juridică pentru făptuitor.
Dacă prin modul de reglementare a măsurilor de siguranţă nu se urmăreşte
în mod direct identificarea unui anumit grad de pericol social al faptei săvârşite,
rezultă că asigurarea unei măsuri de siguranţă este impusă de necesitatea şi
utilitatea unei protecţii concrete faţă de făptuitorul unor acte prevăzute de legea
penală, doar pe durata limitată de existenţa stării de pricol.
Măsurile de siguranţă au scopul de a-l readapta pe făptuitor la exigenţa
vieţii sociale.11
Se poate considera că măsurile de siguranţă reprezintă mijloace juridice de
protejare a unor persoane care au comis fapte prevăzute de legea penală
(relizându-se un regim de favoare pentru o anumită categorie de făptuitori:
bolnavi mntali, toxicomani, persoane incapabile sau nepregătite pentru ocuparea
unei funcţii sau exercitarea unei profesii, dar şi mijloace juridice de constrângere
(interzicerea de a se afla în anumite localităţi a unei persoane condamnate;
expulzarea cetăţeanului străin care a comis o infracţiune; confiscarea specială a
unor bunuri ale persoanei condamnate).
Măsurile de siguranţă nu reprezintă o formă specifică a pedepselor penale
deoarece nu se aplică persoanelor care au comis fapte prevăzute de legea penală
9 Vintilă Dougoroz, “Explicaţii teoretice ale codului penal român- Partea generală”, Vol II, p. 639.10 Costică Bulai, op.cit, p.585.11 Iancu Tănăsescu, “Curs de drept penal”, All Beck, 2003, p. 678.
4
ca mijloc de constrângere şi de reeducare, ci ca „mijloace de prevenţie şi în
subsidar mijloace de constrângere”.
Întrucât măsurile de siguranţă nu fac parte din categoria pedepselor
penale, adoptarea acestora nu se raportează la individualizarea judiciară stabilită
prin art. 72 Codul Penal , „ci se ţine seama de natura şi gravitatea stării de pericol
şi de posibilitatea de înlăturare a acesteia”.
Măsurile de siguranţă se deosebesc atât sub aspectul duratei al organelor de
aplicare şi al conţinutului concret de unele „măsuri de prevenţie reglementate de
legi extrapenale”, deoarece măsurile de prevenţie (arestul pentru încălcarea
regulamentelor militare) se aplică pe cale administrativă, iar măsurile de siguranţă
doar de organele judiciare, după procedura legală.12
Caracteristici speciale
Pentru a se asigura o stare de siguranţă socialeă şi a se înlătura starea de
pericol caracteristică fenomenutui infracţional, prin art. 12 alin. Ultim Cod penal,
s-a stabilit ca în cazul modificăriii penale vechi cu o lege nouă, legea care
prevede măsurile de siguranţă se va aplica şi infracţiunilor care nu au fost
definitiv judecate la data intrării în vigoare a legii noi (se realizează astfel o formă
de retroactivare defavorabilă a legii penale).13
Dispoziţiile art.111 alin.2 prevăd în mod categorie că măsurile de siguranţă
se iau numai faţă de persoanle care au săvârşit o faptă prevăzută de legea penală,
fie că este vorba de luarea exclusiv a unei asemenea măsuri sau de luarea une
măsuri care însoţeşte o pedeapsă.
Fiind luate de organele judiciare şi intervenind numai faţă de persoanle
care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală măsurile de siguranţă se
deosebesc de măsurile preventive reglementate prin legi extrapenale, chiar atunci
12 Ibidem, p.679.13 Ibidem. p.680
5
când sunt identice în conţinut cu acestea (ex: internarea bolnavilor mintali
periculoşi).14
Deşi, necesitând în mod firesc impunerea unor privaţiuni sau resticţiuni,
măsurile de siguranţă au , în subsidiar, o componentă coercitivă, se deosebesc de
pedepse care au în principal caracterul de mijloc de constrângere şi în subsidiar
caracteruol de mijloc de prevenire. Pe de altă parte, în timp ce pedepsele sunt
sancţiuni penale şi totodată sancţiuni de drept penal, măsurile de siguranţă sunt
numai sancţiuni de drept penal.15
Întrucât măsurile de siguranţă sunt provocatoare de restricţii şi de interdicţii
privind exercitarea, drepturilor individuale, în cazul în care, deşi au fost dispuse
prin hotărârea organului judiciar, dacă legea s-a modificat şi nu mai sunt
prevăzute de legea nouă, măsurile de siguranţă încetează (dacă s-a început
executarea) sau nu se mai execută (dacă nu începuse executarea acestora).
În cazul concursului de infracţiuni, legea stabileşte prin art. 35 alin. Ultim
Cod penal că „măsurile de siguranţă de natuă deosebită luate în cazul
infracţiunilor concurente, se cumulează”, realizându-se astfel o formă concretă de
întâmpinare a săvârşirii faptelor penale şi de înlăturare a oricărei stări de pericol
apărută în faptele săvârşite de o persoană. Prin lege (art. 81, alin. 4 Cod penal) se
instituie obligativitatea asigurării unei stări de siguranţă astfel că şi în cazul
suspendării condiţionate a executării pedepsei, pentru preîntâmpinarea săvârşirii
unor fapte prevăzute de legea penală nu se dispune suspendarea măsurile de
siguranţă. Efectele specifice pe care le produc măsurile de siguranţă în sensul
menţinerii unor interdicţii, decăderi şi incapacităţii separate de fapta penală, de
pedeapsa penală aplicată, justifică aprecierea că acestea constituie sancţiuni de
natură penală.16
14 Constantin Sima, op. cit., pp. 66-67.15 Iancu Tănăsescu, op.cit., pp. 679-680.16 Iancu Tănăsescu, op.cit., pp. 679-680.
6
Secţiunea a III a
Referinţe istorice şi de legislaţie comparată
Măsurile de siguranţă ca sancţiuni de drept penal, deosebite de pedepse, au
apărut târziu în istoria dreptului penal, fiind incluse în legilaţiile penale abia în
secolul XX.
Elaborarea lor ca măsuri de apărare socială specifice a fost consecinţa
progreselor realizate în domeniul criminologiei, ca ştiinţă pluridisciplinară şi al
penologiei, care au evidenţiat existenţa unor stări umane şi sociale periculoase
fată de care pedepsele se dovedesc ineficace şi în acelaşi timp inutile. Au apărut
astfel, alături de pedepse, măsurile de siguranţă. Au existat însă şi înainte de
acestea unele pedepse care îndeplineau în realitate funcţia de măsuri de siguranţă,
deşi nu erau denumite ca atare (de exemplu deportarea sau regletarea în colonii
existente în unele legislaţii).
Treptat însă măsurile de siguranţă s-au impus în sistemul măsurilor de
apărare socială. În teoria dreptului penal au fost formulate apinii diferite cu
privire la natura juridică a măsurile de siguranţă.
Unii autori au susţinut că măsurile de siguranţă sunt măsuri administrative,
chiar în cazul în care sunt prevăzute de legea penală şi aplicate de instanţele
judecătoreşti, deoarece ele intervin nu pentru reprimarea unui fapt săvârşit, ci
pentru a preveni săvârşirea lui.17
Reprezentanţii acestei orientări au fost penaliştii italieni A. Rocco, V.
Manzini şi penalistul român I. Rădulescu (Curs de drept penal, 1937) „Măsurile
de siguranţă nu sunt o instituţie de drept penal, ci un drept administrativ- codul
nostru penal le prezintă astfel şi din punct de vedere terminologic şi sunt
prevăzute de Codul Penal şi de Codul de Procedură Penală doar din motive de
conexiune şi garanţie (V. Manzini, p. 216) Acest punct de vedere a fost prompt
criticat de doctrina românească: ” Este cunoscut că o prevedere reglemntată prin
17 Costică Bulai, op.cit., pp. 585-586.
7
textele Codului Penal, pentru ca la nevoie să înlocuiască pedeapsa sau să o
completeze care constituiesc sancţiuni penale. Dacă măsurile de siguranţă sunt
instituţii nepenale, preventive şi de ordin administrativ, pentru ce să fie înscrise în
chiar Codul penal care, după o tehnică bine precizată demult, nu trebuie să
cuprindă decât instituiţii penale, fie chiar şi indirect preventive. (N. Buzea, p. 25)
Această confruntare de idei este încă în actualitate, mai ales în doctrina
pemală italiană.
Autori prestigioşi precum Remo Pannain şi Giuseppe Battiol, deşi
consideră măsurile de siguranţă ca fiind „indubitabil una din cele mai însemnate
cuceriri ale timpurilot moderne în contra criminalităţii ” e refuză dreptul de acces
între sancţiunile de drept penal.18
Giuseppe Bettiol arată că infracţiunea constă în încălcarea normei juridice
penale, iar măsura de siguranţă derivă logic din starea de pericol social al
făptuitorului ăi câtă vreme nu există nici un precept care să impună individului să
nu fie periculos, măsura de siguranţă, care nu se găseşte în raport cu nici un
percept, nu poate fi sancţiune.
Acest raţionament este neconvingător: măsura de siguranţă nu are ca temei
numai starea de pericol a făptuitorului ci şi săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală (art. 204 din Codul Penal italian, art. 95 din Codul Penal spaniol, art.
111, alin. 2 din Codul Penal român), iar persoana este subiect al unui raport
juridic penal de conformare, astfel că nu se poate spune că nu există nici un
percept care să impună individului să nu fie periculos.
În doctrina italiană, disputa are şi un suport legislativ, deoarece măsurile de
siguranţă sunt reglementate în Codul Penal italian din 1930.
Într-o altă concepţie (E. Ferri, M. Altavilla) s-a susţinut identitatea dintre
măsuri de siguranţă şi pedepse, fiind în aceeaşi măsură cinsiderate măsuri de
apărare, socială ce pot să fie aplicate în funcţie de necesitate, pedepsele finnd
18 Constantin Sima, op.cit., p.35-36.
8
aplicate infractorilor responsabili, în timp ce măsurile de siguranţă sunt aplicate
iresponsabililor şi celor aflaţi în situaţii speciale. 19
Această concepţie care neagă orice diferenţă esenţială între măsuri de
siguranţă şi pedepse este susţinută şi în prezent, în special de către pertizanii
doctrinei noii apărări sociale. Se afirmă pe de o parte că pedepsele au ca scop
prevenirea infracţiunilor, iar pe de altă parte că aplicarea măsurilor de siguranţă
este garantată în ultimă instanţă prein recurgerea la pedepse, deci transformându-
se în pedepse. In raportul prezentat de Enrico Ferri în numele Grupului italian la
Congresul de la Bruxelles din 1926, organizat de Asociaţia Internaţională de
Drept Penla, statul organizează apărarea socială contra criminalităţii prin măsuri
de prevenire şi măsuri de represiune, aplicaţiile fie antedelictum, fie postdelictum.
Măsurile de siguranţă aparţin apărării represive contra crimei şi ele pot fie
să înlocuiască pedeapsa fie să o completeze. (E. Ferri)
Această opinie a prevalat în cadrul Comisiei de reformat a Codului Penal
francez, fiind susţinută şi de partizanii doctrinei noii apărări sociale.
Potrivit acestora, nu există o deosebire substanţială între pedepse şi măsuri
de siguranţă, ci numai o deosebire de destinaţie, pedepsele putând fi aplciate atât
capabilor cât şi incapabilor.20
Mulţi autori au susţinut că măsurile de siguranţă sunt ca şi pedepsele,
sancţiuni de drept penal, dar se deosebesc între ele prin natura şi funcţiile
lor:21pedepsele au în principal rol represiv şi numai indirect un caracter preventiv,
măsurile de siguranţă au un rol exclusiv preventiv; pedepsele sunt determinate de
vinovăţia făptuirorului, pe când măsurile de siguranţă sunt impuse de starea de
pericol a infractorului.
Această orientare este rezultatul compromisului dintre adepţii neo-
clasicismului şi pozitivismului juridic, deşi se deosebesc de pedepse prin natura,
funcţia şi incidenta lor, măsurile de siguranţă sunt acceptate în prezent în mod
umanim, ca sancţiuni de drept penal având o pronunţată funcţie de prevenţie.19 Constantin Sima, op.cit., p.37.
20 Ibidem, p. 37-38.21 V. Dougoroz, “Drept penal”, Bucureşti, 1939, p.631.
9
Promotorii acestei concepţii au fost penalistul elveţian Carl Stoos şi
fondatorii Uniunii Internaţionale de Drept Penal: Franz von Liszt, Adolphe Prins
şi Georg Van Hamel.
În anteproiectul codului penal elveţian din 1983 Carl Stoos a formulat
pentru prima dată, In mod concret, propunerea de a se investi judecătorul penal cu
competenţe care până atunci erau apanajul autorităţii administrative; pe lângă
scara tradiţională a pedepselor proiectul conţinea şi un ansamblusistematic de
măsurile de siguranţă.
Sub această denumire, măsurile de siguranţă au fost prevăzute pentru prima
oară în dreptul român în Codul Penal de la 1936. Şi în legislaţia anterioară
existau, sub denumirea de pedepse, măsuri care erau în fond măsuri de
siguranţă.22
De exemplu, Codul penal de la 1864 prevedea printre altele, confiscarea
specială, interdicţia de a se afla în anumite localităţi şi altele care nu erau de fapt
decât măsurile de siguranţă.
În Codul Penal de la 1936, măsurile de siguranţă erau prevăzute însă
laolaltă cu măsurile educative şi tutelare faţă de minori, iar unele dintre ele se
refereau la persoanele juridice. Codul penal de la 1968 a dat o regelentare
ştiinţifică măsurile de siguranţă, separând de aceste măsuri educative.23
Legiurile penale române vechi conţineau măsuri de prevenire care, fără a
purta o atare denumire, erau considerate fie ca pedepse complementare, fie simple
consecinţe ale condamnării.
Codul penal de la 1864 prevedea confiscarea specială (art. 37), interdicţia
de a se afla în anumite localităţi, aplicată celor care au prescris o pedeapsă
criminală (art.596 alin. 2) şi altele.
Codul penal român de la 1936 a fost unul din primele coduri penale
moderne care a reglementat materia măsurile de siguranţă în mod complet.24
22 Constantin Sima, op. cit., p.138.23 V.Dougorez, “Drep penal”, Bucureşti, 1939, p. 644; Gh. Nistoreanu, “Prevenirea infracţiunilor prin măsuri de siguranţă”, Accademia de politic Al. I. Cuza, Bucureşti, 1991, p. 29.
24 Constantin Sima, op. cit., p. 49-50.
10
La elaborarea sistemului măsurile de siguranţă prevăzut în Codul penal de
la 1936, legiutorul român a avut în vedere lucrările primului Congres al
Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal desfăşurat la Bruxelles în 1926, la care
Grupul Rmân a avut rol important.
Au fost avute în vedere terţele la cea de-a II a Conferinţă internaţională
pentru codificarea dreptului penal, desfăşurată la Roma în 1928 şi rezoluţia
Congresului Comisiei Internaţionale Penale şi Penitenciare, care a avut loc la
Praga în 1930.
În deplin acord cu aceste manifestări ştiinţifice internaţionale România a
adotat în 1936 un sitem unitar de măsuri de siguranţă destinate să completeze
cadrul mijloacelor de luptă contra criminalităţii şi să realizeze o eficientă
prevenţie postdelictuală.
O primă şi esenţială caractersitică a noilor sancţiuni era că aplicarea lor nu
ne putea face decât ca o consecinţă a săvârşirii de infracţiuni, spre deosebire de
alte state europene care încercaseră, la început de secol, să introducă o
„prevenţiune predelictuală”.
Potrivit art. 70 Cod Penal 1936: „măsurile de siguranţă se aplică de instanţa
judecătorescă însoţind o pedeapsă, afară de cazurile prevăzute de lege când pot fi
pronunţate şi singure.”
Din interpretarea prevederilor art. 70 rezultă o delimitare clară de măsurile
cu caracter administrativ.
După ce în art.1 consacrase principiul legalităţii incriminărilor, pedepselor
şi măsurile de siguranţă, legiuitorul în art. 70. arată că măsurile de siguranţă se
aplică de instanţa de judecată. Aşadar, după ce se afirmă că numai legea
determină cazurile şi domeniul de aplicae al măsurilor de siguranţă, se face o altă
afirmaţie cu valoare de principiu: numai autoritatea judiciară se poate pronunţa în
ceea ce priveşte luarea şi revocarea măsurile de siguranţă.25
25 Ibidem, p.50.
11
Prin acestă reglementare legiuitorul de la 1936 rezolvă problema naturii
juridice a măsurilor de siguranţă, mult discutată în literatura juridică a vremii26,
măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal şi nu măsuri administrative.
Prin recunoaşterea măsurilor de siguranţă, ca sancţiuni de drept penal,
Codul penal de la 1936 se situează pe o parte ştiinţifică avansată, confirmă de
teoria dreptului penal.27
Potrivit art.70 alin.2, măsurile de siguranţă nu puteau fi pronunţate dacă
judecătorul nu consta starea de pericol a infractorului.
Legea nu defineşte starea de pericol aşa cum nu defineşte nici măsurile de
siguranţă. Doctrina s-a pronunţat însă că prin „starea de pericol a infractorului”
trebuie să înţelegem o reală şi serioasă temere că acesta va săvârşi noi fapte
penale: „pe când pedepsele îşi gâseau justificarea în gravitatea infracţiunii şi în
gradul de vinovăţie al infractorului, măsurile de siguranţă sunt justificate de
persistenţa unui pericol care indică o reală înclinare către crimă sau o deosebită
receptivitate la acţiunea factorilor criminogeni.”
În vederea luării unei măsuri de siguranţă era necesar să se fi săvârşit o
faptă prevăzută de legea penală, să se constate că din starea făptuitorului decurge
un real şi serios pericol şi să se constate existenţa uneia din stările la care se
referă textele care prevăd diferitele măsuri de siguranţă.28
Art. 71 enumeră măsurile de siguranţă prevăzute de Codul penal de la
1936: internarea infractorilor alienaţi într-un pital si internarea în cazul a
infractorilor anormali fizic sau psihic, deţinerea infractorilor de obicei într-un
institut special, internarea vagabonzilor şi cerşetorilor într-o colonie penitenciară,
interdicţia de a se afla în anumite localităţi, interdicţia de a se afla în anumite
localuri, interdicţia de a exercita o anumită profesie sau meserie, expulzarea
străinilor, confiscarea specială, cauţiunea de bună purtare, închiderea localului,
dizolvarea sau suspendarea unei persoane judiciare.
26 C. Bulai, op.cit.27 V.Dougoroz, op.cit.28 C. Sima, op.cit.
12
Codul penal de la 1968 reglementează instituţia măsurile de siguranţă în
Titlul VI (art. 111-118) din partea generală.
Aceste dispoziţii fac obiectul reglementărilor cuprinse în două capitole;
primul se ocupă de aspectele generale ale măsurilor de siguranţă, iar în al doilea
sunt stabilite felurile măsurilor de siguranţă şi regimul special al fiecărei măsuri.
Art. 111 cu denumirea marginală „Scopul măsurilor de siguranţă” cuprinde
principiile de reglementare şi aplicare a măsurilor de siguranţă, iar art. 112 face o
enumerare a măsurilor de siguranţă.
Art. 111 alin. 1 evidenţiază caracterul eminamente preventiv al măsurilor
de siguranţă ca măsuri de înlăturare a unor stări de pericol social care ar putea
contribui la săvârşirea de fapte prevăzute de legea penală.
Legea penală nu defineşte starea de pericol; unele legislaţii penale
europene definesc periculozitatea socială ca fiinf starea în care se află percoana
care a comis o infracţiune şi există probabilitatea să comită noi fapte prevăzute de
legea penală.
Din textul art. 111 rezultă că starea de pericol trebuie înţeleasă ca fiind
starea ce creează temerea că datorită existenţei sau persistenţei sale s-ar putea
săvârşi noi fapte prevăzute de legea penală.
Prin interpretare, starea de pericol cuprinde o condiţie premisă, săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală (art. 111 alin. 2) şi prezumţia că persoana în
cauză ar putea săvârşi noi fapte prevăzute de legea penală.29
Numai prevenirea unui astefel de pericol poate servi ca temei pentru luarea
măsurilor de siguranţă.
Aşa cum sunt reglementate în Titlul VI al Codului penal, măsurile de
siguranţă sunt sancţiuni generale, care pot fi luate faţă de orice persoană care a
săvârşit o faptă prevăzută de legea penală dacă există vreuna din stările de pericol
prevăzută de lege.
29 C. Sima, op.cit, pp.52-57.
13
Aceste măsuri au finalitate mediată sau indirectă, care constă în înlăturarea
sau neutralizarea stării de pericol şi o finalitate imediată sau directă care constă în
preîntâmpinarea săvârşirii de noi fapte penale.
Înlăturarea stării de pericol are semnificaţia neutralizării sau, după caz,
eliminării elementelor care creează şi întreţin starea de pericol, instituind în locul
acesteia o stare de siguranţă.
Preîntâmpinarea săvârşirii de fapte prevăzute de legea penală se realizează
prin înlăturarea stării de pericol.30
Starea de pericol la care se referă art. 111 din Codul penal nu se confundă
cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii finndcă ele nu ţin de faptă
ci de persoana făptuitorului ori, de anumite lucruri ce au legătură cu fapta
săvârşită de acesta.
Datorită cauzelor lor specifice stările de pericol nu pot fi combătute prin
aplicarea pedepselor, deoarece nu se pune problema transformării conştiinţei
făptuitorului.
Pentru înlăturarea stărilor de pericol se folosesc măsuri specifice, care să
anihileze pericolul săvârşirii unor noi fapte antisociale: obligarea la tratament
medical sau internarea medicală, interzicerea unei funcţii sau profesii,
confiscarea, etc.
Primul capitol al Titlului VI nu oferă o definiţie a măsurilor de sigurănţă ci
doar prezintă principiile de reglementare şi aplicare a acestora.31
Pe baza prevederilor art.111 s-a considerat că măsurile de siguranţă sunt
acele sancţiuni de drept penal care se iau faţă de persoanele care au comis fapte
prevăzute de legea penală, chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă, cu
excepţia măsurii prevăzute de art. 112 lit. d. şi care au ca scop înlăturarea unei
stări de pericol şi prin aceasta preîntâmpinarea faptelor prevăzute de legea penală.
Ca orice sancţiune, măsurile de siguranţă au un caracter coercitiv, dar spre
deosebire de pedepse care au în principal caracterul de mijloc de constrângere şi
30 V. Dougoroz,”Explicaţii teorice ale Codului penal român- Partea generală”, vol. II, Bucureşti, 1970, p.276.31 Constantin Sima, op.cit., p.58-59.
14
în subsidiar pe acela de mijloc de prevenţie, măsurile de siguranţă sunt în
principal mijloace de prevenţie şi în subsidiar mijloace de constrângere.32
Intervenind fată de cei care au săvârsit fapte prevăzute de legea penală în
vederea înlăturării unor stări de pericol, măsurile de siguranţă au caracterul unor
sancţiuni de drept penal, ca şi pedepsele, dar în timp ce acestea din urmă sunt
sancţiuni penale şi totodată sancţiuni de drept penal, măsurile de şiguranţă sunt
numai sancţiuni de drept penal.
Măsurile de siguranţă se deosebesc de măsurile preventive reglementate
prin legi extrapenale chiar atunci când sunt identice în conţinut cu acestea
(exemplu: internarea bolnavilor mintali periculoşi, confiscarea, expulzarea
străinilor). În timp ce măsurile de siguranţă se iau de organele judiciare fată de
persoanele care săvârşesc fapte prevăzute de legea penală, măsurile extrapenale
au ca temei fapte sau stări extrapenale chiar dacă servesc la prevenirea faptelor
antisociale.
Art. 112 enumeră măşurile de siguranţă reglementate de Codul penal de la
1968: obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea de a ocupa
o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie, expulzarea
străinilor, confiscarea specială.33
Secţiunea a IV a
Măsurile de siguranţă în dreptul penal în vigoare32 Ibidem, p. 28533 C. Bulai, op.cit.,p.585
15
Noţiunea de măsuri de siguranţă în concepţia legiuitorului
român de la 1968
Măsurile de siguranţă erau definite în literatura juridică interbelică, drept
mijloace destinate să preîntâmpine un rău care ameninţă şi care s-ar putea
produce în viitor sau ca reacţii sociale constând într-o privare sau restrângere de
libertate, sau aducând atingere patrimoniului, luate în virtutea legii de autorităţile
judiciare împotriva delicvenţilor socialmente periculoşi idependent de
responsabilitatea morală a acestora.
Codul penal de la 1968, ca şi cel de la 1936, nu defineşte măsurile de
siguranţă, dar prezentând în art. 111 princiile, de reglementare şi aplicare a
acestora conturează noţiunea de măsuri de siguranţă.
Alineatul 1 al articolului 111 învederează că măsurile de siguranţă au un
pronunţat caracter preventiv, având drept scop înlăturarea unor stări de pericol şi
preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.
Măsurile de siguranţă au drep finalitate imediată şi directă înlăturarea stării
de pericol şi crearea unei stări de siguranţă, iar ca finalitate mediată şi indirectă
preîntâmpinarea săvârşirii de fapte prevăzute de legea penală.
Starea de pericol constă într-o anumită realitate umană sau socială care
fiind implicată în cauzalitatea unor fapte prevăzute de legea penală şi pusă în
evidenţă prin săvârşirea acestora, poate contribui la săvarşirea unor noi fapte
antisociale.
Activitatea de prevenire a fenomenelor antisociale presupune obligatoriu
înlăturarea stării de pericol din viaţa socială.34
Starea de pericol nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a
infracţiunii pentru că aceasta nu ţine de faptă, ci de persoana făptuitorului, şi de
anumite lucruri ce au legătură cu fapta săvârşită de acestea.
34 C. Bulai, op.cit., p. 587.
16
Starea de pericol nu poate fi combătută prin aplicarea de pedepse întrucât
nu se pune problema transformării constiintei faptuitorului, cu atât mai mult cu
cât de multe ori e vorba de fapte săvârşite fără vinovaţie.
Numai prevenirea unui asftfel de pericol poate servi ca temei pentru luarea
măsurilor de siguranţă şi se preîntâmpină săvârşirea faptelor prevăzute de legea
penală- finalitatea mediată.
Dispoziţiile art. 111 alin.2 prevăd în mod categoric ca măsurile de
siguranţă se iau numai faţă de persoanele care au săvârşit o faptă prevăzută de
legea penală, fie ca este vorba de luarea exclusiv a unei asemenea măsuri sau de
luarea unei masuri care însoţeşte o pedeapsă.
Măsurile de siguranţă sunt aşadar sancţiuni generale, în sensul că ele pot fi
luate în condiţiile legii faţă de orice persoană care a săvârşit o faptă prevăzută de
legea penală.
Nici măsurile de siguranţă şi nici pedepsele nu pot fi luate, respectiv
aplicate dacă nu s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Fără o astfel de
faptă, faptuitorul nu poate fi subiect al unui raport juridic penal de conflict şi
implicit nu se poate recurge faţă de el la sancţiunile de drept penal.
Fiind luate de organele judiciare şi intervenind numai faţă de persoanele
care au savârşit fapte prevăzute de legea penală, măsurile de siguranţă se
deosebesc de măsurile preventive reglementate prin legi extra penale, chiar atunci
când sunt identice în conţinut cu acestea. ( ex. internarea bolnavilor mintali
periculoşi)35
Deşi necesitând în mod firesc impunerea unor privaţiuni sau restricţiuni,
măsurile de siguranţă au, în subsidiar, o componentă corecitivă, se deosebesc de
pedepse care au în principal caracterul de mijloc de constrângere şi în subsidiar
caracterul de mijloc de prevenire.
În timp ce pedepsele sunt sancţiuni penale şi totodată sancţiuni de drept
penal, măsurile de siguranţă sunt numai sancţiuni de drept penal.
35 C.Bulai, op.cit, p.584-585
17
Deşi sunt luate faţă de persoanele care au săvârşit fapte prevăzute de legea
penală, incidenţa măsurilor de siguranţă nu este determinată de existenţa
răspunderii penale pentru fapte săvârşite.
Din aceasta cauză, la stabilirea şi individualizarea măsurilor de siguranţă
nu se au în vedere criteriile generale prevăzute de art.72 C.pen, ci se ţine seama
de natura şi gravitatea stării de pericol şi de posibilitatile de înlăturare a acesteia.
Intervenind numai atunci când există o stare de pericol, particularitate care
imprimă acestor măsuri caracterul de sancţiuni nedeterminate ca durată şi
revocabile, în caz de încetare a stării de pericol.36
În concepţia legiuitorului român de la 1968 măsurile de siguranţă au
caracterul unor mijloace de prevenire, destinate sa preîntâmpine prin înlăturarea
stărilor de pericol care au provocat luarea acestor măsuri, săvârşirea unor alte
fapte prevăzute de legea penală.
Altfel spus, măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal constând în
măsuri de constrângere cu caracter preventiv, care au drept scop înlăturarea unor
stări de pericol, generatoare de fapte prevăzute de legea penală.37
Delimitând locul şi rolul măsurilor de siguranţă din cadrul dreptului penal,
profesorul Vintila Dongorez scria în 1939:
„măsurile de siguranţă care trebuie să intervină faţă de persoanele care s-au
dovedit periculoase prin comiterea unor infracţiuni pot şi trebuie să fie incadrate
în orbita dreptului penal, pentru a completa cadrul mijloacelor de care acest drept
are nevoie pentru a realiza lupta contra criminalităţii”38
Existenţa stării de pericol ca unic temei al luării măsurilor de siguranţă,
aplicarea acestora numai faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de
legea penală şi revocabilitatea măsurilor de siguranţă şi delimitarea clară de
pedepse sunt tot atâtea coordonate fundamentale ale acestei instituţii a dreptului
penal, care la aproape şase decenii de la generalizarea lor în legislaţiile penale se
36 Constantin Sima, op.cit, p.67, 6837 V. Dougoroz, op.cit, p.28038 V. Dougoroz, op.cit, p.274
18
poate spune că au intrat pentru totdeauna în arsenalul mijloacelor de combatere a
criminalităţii39.
Principiile de aplicare şi executare a măsurilor de siguranţă în dreptul penal
român în vigoare
Principiul legalităţii
Principiul legalităţii este consacrat în art.2 din Codul penal.
În domeniul dreptului penal principiul legalităţii exprimă regula că
întreaga activitate de apărare socială împotriva criminalităţii trebuie să se
desfăşoare pe baza legii şi în conformitate cu legea.40
Principiul legalităţii cunoaşte o triplă consacrare: legalitatea
incriminărilor ( nullum crimen sine lege), pedepselor (nulla poena sine lege) şi,
în sfârşit legalitatea procedurilor judiciare ( nullum judicium sine lege)
În ceea ce priveşte măsurile de siguranţă principiul legalităţii
conduce la următoarele consecinţe:
a) nu se pot lua decat măsuri de siguranţă expres prevăzute de lege
b) luarea măsurilor de siguranţă este permisă numai în cazurile şi condiţiile
prevăzute de lege.
Aşadar, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată nu pot
lua alte măsuri în afara celor prevăzute de lege.
Această obligaţie priveşte nu numai natura măsurii de siguranţă, ci şi
durata şi regimul acesteia.
Astfel, s-a considerat nelegală soluţia instanţei care a interzis
inculpatului să se afle în localităţile de pe raza sectorului Agricol Ilfov
pe o durată nedeterminată, din moment ce masură interzicerii de a se afla în
39 Constantin Sima, op.cit, p.6940 Art.2 din Codul penal:legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurilor ce se pot lua in cazul săvârşirii acestor fapte.
19
anumite localităţi, potrivit art. 116 alin. 3 C.pen poate fi luată pe o perioadă
până la 5 ani, putând fi prelungită dacă pericolul social subzistă.
Este de asemenea nelegală aplicarea măsurii de siguranţă a
interzicerii de a se afla în anumite localităţi în cazul în care a încetat procesul
penal faţă de inculpat, prin intervenţia amnistiei: măsura de siguranţă
prevazută de art.112 lit.d se ia numai dacă inculpatului i se aplică o
pedeapsă.41
Tot astfel, în practică s-a apreciat că măsura de siguranţă a internării
medicale este nelegală dacă se ia faţă de minori dispunând scoaterea de sub
urmărire penală, procurorul are obligaţia să sesizeze comisia pentru ocrotirea
minorilor în vederea luării unei măsuri de ocrotire pentru minori deficienţi
psihici.
Potrivit art.100 din Codul penal faţă de minorul care răspunde penal
se poate lua ca măsura educativă ori i se poate aplica o pedeapsă.
Faţă de minorii iresponsabili, nu se pot lua măsuri educative şi cu
atât mai puţine pedepse. Nu există însă nici un impediment legal în vederea
luarii faţă de aceştia a unor măsuri de siguranţă adecvate.
Este nelegală dispoziţia prin care inculpatul consemnat pentru
infracţiunea de furt, a fost obligat să plătească cumpărătorului de bună-
credinţă al bunului furat, bun ce a fost ridicat de la acesta şi restituit persoanei
vătămate o sumă echivalentă preţului încasat, atâta vreme cât dobânditorul nu
s-a constituit parte civilă şi nu a cerut să fie despagubit, suma respectivă
trebuie confiscată în baza art.118 lit.d Codul penal.
O altă consecinţă a principiului legalităţii obliga instanţele să nu
aplice măsurile de siguranţă decât în raport cu cazurile pentru care legea
prevede aplicarea lor.
Astfel, întrucat stabilirea impozitului pe venituri este de competenţa
exclusivă a organelor financiare, instanţa condamnând pe inculpat pentru 41 Constantin Sima, op.cit, p.70
20
exercitarea fără autorizaţie a unei meserii, nu poate dispune în baza art 118
litera d Cod penal-confiscarea unei sume echivalente impozitului datorat de
inculpat42.
Principiul umanismului
În reglementarea şi aplicarea măsurilor de siguranţă vizează, pe de o
parte activitatea de legiferare în sensul prevederii în legea penală a unor
măsuri care sa nu aducă atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale persoanei şi pe de altă parte, activitatea de aplicare a măsurilor de
siguranta în sensul ca luarea acestei măsuri să nu prejudicieze grav şi
ireversibil pe făptuitor, ci doar să înlăture starea de pericol şi să preîntâmpine
săvârşirea unor noi fapte prevăzute de legea penală.
Legiuitorul român de la 1968, spre deosebire de alte legislaţii
europene, a prevăzut un număr redus de măsuri de siguranţă-şase din care una
internarea medicală este privativă de libertate, toate celelalte fiind restrictive
de drepturi.
Deşi măsurile de siguranţă se iau pe durată nedeterminată cu
excepţia interzicerii de a se afla în anumite localităţi acestea sunt revocabile de
îndată ce a încetat starea de pericol.43
Capitolul II
42 Constantin Sima, op.cit, p.7143 Constantin Sima, op.cit, p.78
21
Măsurile de siguranţă cu caracter medical
Secţiunea I
Obligarea la tratamentul medical
Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi
preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. Acestea se pot lua
numai dacă starea de pericol a faptuitorului a ieşit în evidenţă cu ocazia săvârşirii
faptei prevăzute de legea penală, iar pericolul ce decurge din această stare face să
apară temerea serioasă că făra luarea la timp a unei măsuri de siguranţa adecvate,
făptuitorul ar putea săvârşi alte fapte prevăzute de legea penală.
Starea de pericol nu are un caracter subiectiv, ci este o realitate obiectivă,
umană sau socială pusă în evidenţa prin conduita persoanei, iar nu ca
periculozitate sau o stare periculoasă acesteia în sine.
Dacă cel care a săvarsit o faptă prevăzută de legea penală suferă de o boală
mintală sau este intoxicat cu alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe,
discernământul sau s-a alterat şi există un pericol evident de săvârşire a noi fapte
prevăzute de legea penală.
Starea de boală sau intoxicaţie se constată de medici specialişti şi, având în
vedere ca împotriva acestor categorii de făptuitori nu se poate acţiona cu
sancţiuni penale, starea de pericol se înlătură prin luarea uneia din măsurile de
siguranţă cu caracter medical: obligarea la tratament sau internarea medicală.44
Cauza stării de pericol, realitatea care generează pericolul este aşadar însăşi
starea psiho-fizică a făptuitorului, starea care se constată a fi normală, mânată de
anumite procese morbide, fizice sau psihice, datorită unor factori patogeni sau a
unor intoxicaţii cronice.
Textul legii foloseşte termenul „boli” în mod indeterminat, asa încât orice
maladie poate justifica luarea măsurii prevăzută de art.113, cu condiţia însa ca din
cauza acelei boli faptuitorul să poată fi socotit ca periculos pentru societate.
44 Constantin Sima, op.cit, p.74-76
22
Prin „intoxicari cronice” legea înţelege de asemenea orice proces de
alterare psihofiziologică care a căpătat prin permanenţa sa o formă morbidă.
Textul legii indică câteva substanţe toxicogene: alcool, stupefiante sau alte
aesemenea substanţe.
Caracterizarea unei substanţe ca toxicogenă sau a unei intoxicări ca fiind
cronică sunt probleme asupra cărora trebuie să se pronunţe experţi specialişti,
atunci când există îndoială asupra acestor caracterizări.
În ambele ipoteze, fie că este vorba de boli fie ca este vorba de intoxicări
cronice, boala sau intoxicarea trebuie să fie susceptibilă de a forma obiectul unui
tratament medical efectuat în stare de libertate a pacientului; în caz contrar va
trebui să se recurgă la măsura de siguranţă a internării medicale (art.114)
Pentru ca făptuitorul bolnav sau intoxicat cronic să fie supus măsurii de
siguranţa a obligării la tratamentul medical se cere ca el să prezinte, datorită bolii
sau intoxicarii, o stare de pericol, iar acest pericol să aibă caracter social, să
provoace temerea ca făptuitorul ar putea săvârsi alte fapte prevăzute de legea
penală.45
Pentru stabilirea acestei stări de pericol social46, trebuie să se ţină seama pe
de o parte, de legătura dintre boala ori intoxicarea cronică a făptuitorului şi fapta
prevăzută de legea penală săvârşită de către acesta, iar pe de altă parte, de
consecintele la care ar putea conduce o agravare progresivă a condiţiei psihofizice
a făptuitorului în absenţa unui tratament adecvat.47
Conexiunea dintre starea psihofizică a făptuitorului şi fapta prevăzută de
legea penala săvârşita de acesta apare ori de cate ori se constată că acea stare a
existat, vădit sau latent, la data săvârşirii faptei şi a contribuit la determinarea
conduitei făptuitorului.
Existenţa acestei conexiuni justifică temerea că sub acţiunea aceleiaşi
condiţii psihofizice, făptuitorul ar mai putea săvârşi alte fapte prevăzute de legea
penală, deci existenţa unui pericol cu caracter social.45 Bulai Costica, p.58946 Vintila Dougoroz ,op.cit, p.28947 Constantin Sima, op.cit, p.80
23
Starea de pericol pe care o prezintă făptuitorul bolnav sau intoxicat cronic,
în cazul luării măsurii de siguranţa a obligării la tratament medical , putând fi
inlaturata prin simpla supunere a făptuitorului pacient la un tratament adecvat,
rezultă implicit în ce mod se poate realiza combaterea acestei stării de pericol.
Modul de combatere a tratamentului medical, fără luarea altor măsuri de
precauţiune faţă de făptuitorul pacient.
Tratamentul la care este supus făptuitorul se stabileşte, potrivit cu boala sau
natura intoxicării cronice de către medicii specialişti din unităţile sanitare unde
se efectuează tratamentul48.
Măsura obligării la tratament medical poate fi luată indiferent dacă acestuia
i s-a aplicat sau nu o pedeapsă.
Măsura obligatorie la tratament însoteşte pedeapsa numai în situaţia
în care boala sau starea de intoxicare cronică nu a căpătat forma unei
cauze de iresponsabilitate.49
Reglementarea obligatorie la tratamentul medical
Măsura obligatorie la tratament medical constă în obligaţia făptuitorului,
impusă pe cale judiciară, de a se supune unui tratament medical, adică de a se
prezenta în mod regulat pana la insanatosire, la locul şi datele fixate pentru
tratament.
Dacă făptuitorul nu se prezintă regulat la tratament, instanţa poate dispune
internarea medicală.50
În conţinutul obligaţiei impuse, aspectul constrângerii juridice priveşte atât
indatorirea de prezentare la tratament, cât şi îndatorirea de a observa regularitatea
acestei prezentări, ambele îndatoriri fiind impuse făptuitorului sub sancţiunea
unor consecinţe.
48 Vintilă Dougoroz, op.cit.p.28949 Vintilă Dougoroz, op.cit, p.2895
24
Nerespectarea oricăreia dintre aceste îndatoriri implică încălcarea obligaţiei
impuse şi atrage consecinţele decurgând dintr-o atare încălcare.50
Tratamentul pe care trebuie să-l urmeze făptuitorul faţă de care s-a luat
masura obligatorie la tratament medical se stabileşte de medicii specialişti din
unităţile sanitare unde se efectuează tratamentul.51
Substituirea măsurii internării nu este obligatorie, ea trebuind să intervină
în cazurile în care, potrivit constatării făcută de medicii specialişti, starea
pacientului s-a înrăutăţit şi prezintă un grad sporit de pericol social a cărui
înlăturare impune internarea pacientului.
Neprezentările la tratament când sunt justificate de impiedicări reale şi
absenţele sporadice când nu sunt de natură să compromită efectele tratamentului
nu atrag înlocuirea măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical.
Când măsura de siguranţă a obligării la tratament medical însoţeşte
pedeapsa închisorii, aplicată făptuitorului bolnav sau intoxicat cronic, tratamentul
se efectuează potrivit dispoziţiilor legii în timpul executării pedepsei.
Tratamentul medical obligatoriu, în cazul detinutilor se efectuează după caz
şi posibilităţi, fie în infirmeriile locurilor de deţinere, fie în unităţile sanitare de
specialitate.
Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical se ia pe o durată
nedeterminată, care nu poate însă depăşi intervenirea unui eveniment determinat
şi anume însănătoşirea pacientului.
Prin însănatoşire, în sensul legii nu trebuie să se înţeleagă numai o
completă vindecare, ci şi o ameliorare serioasă şi durabilă în condiţia psihofizică
a persoanei supusă tratamentului astfel încât starea de pericol care determinase
luarea măsurii de siguranţă să numai subziste.52
Când se constată că s-a produs o completă însănătoşire, măsura de
siguranţă a obligarii la tratament medical este revocată şi încetează implicit
obligaţia-sancţiune pe care o conţinea.50 Bulai Costică, op.cit, p.58951 Constantin Sima, op.cit, p.8352 Vintilă Dougoroz, op.cit, p.290
25
În cazul în care ameliorarea bolii sau a stării de intoxicare exclude orice
pericol, măsura poate fi provocată pur şi simplu.53
Atunci când temerea mai persistă încă, poate fi înlocuit felul tratamentului.
Dimpotrivă în cazul în care starea pacientului s-a agravat din cauza neprezentării
la tratament medical sau nerespectării unor restricţii impuse de regimul aplicat,
masura va înceta substituindu-se măsura internării medicale.
Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical poate fi luată în mod
provizoriu, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii penale.
Această măsura fiind determinată de starea de pericol social prin care o
creează boala sau intoxicarea cronică de care suferă făptuitorul, ea trebuie sa fie
luată fără întârziere, oricare ar fi stadiul în care se găseşte procesul penal.
Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical poate fi dispusă de
procuror în cursul urmăririi penale, sau de instanţă, în cursul judecăţii dar în mod
provizoriu, până la luarea definitivă a acesteia de către instanţa de judecată,
bineînteles dacă aceasta constată că există temeiul legal pentru o astfel de
măsură.54
Deşi se consideră că singurul scop al măsurii obligatorii la tratament
medical este reprezentat de înlăturarea cu rapiditate a stării de pericol social şi de
preîntampinarea săvârşirii faptelor penale se constată că în realitate prin această
măsura se asigură făptuitorului accesul la sănatate intr-un mediu social favorabil.
Adoptarea, cât şi punerea în executare a obligării la tratamentul medical se
ia atât faţă de persoana care este constientă de rolul măsurii şi responsabilă de
faptele sale cât şi faţă de o persoană iresponsabilă, dacă se evită starea de pericol
social şi se preîntampină săvârşirea faptelor prevăzute de legea penală.
Pentru situaţiile de scoatere de sub urmărire penală prin art.11.pct.1 lit.b)
C.proc.pen. şi de încetare a procesului penal prin art.11.pct.2 lit b) C.proc.pen,
întrucât sunt intrunite dispoziţiile art 10.C.proc.pen, nu se va putea dispune
53 Vintilă Dougoroz, op.cit.p.29054 Costică Bulai, op.cit, p590
26
obligarea făptuitorului ca tratament medical, iar dacă aceasta măsura s-a luat în
mod provizoriu, va înceta chiar dacă starea de pericol social va continua să existe.
Legea penală în astfel de situaţii nu prevede o reglementare concretă, însa
doctrina judiciară recomandă că organul judiciar să sesizeze organul administrativ
competent pentru a supune pe făptuitor la tratamentul medical obligatoriu.
Când temeiurile care au impus luarea măsurii obligatorii la tratament
medical au încetat, persoana cu privire la care s-a luat măsura sau procurorul pot
cere instanţei în a carei raza terotoriala locuieşte, revocarea măsurii după
procedura stabilită prin art.437 C.proc.penală.
Orice obligaţie legată de modul de executare a hotărârii judiciare de obligare
la tratament medical va fi rezolvată prin contestaţie la executare după
procedura şi în condiţiile prevăzute de art.460-462 C.proc.pen.55
Secţiunea a II a
Internarea medicală
55 Vintilă Dougoroz,op.cit. p.290-291
27
Codul penal de la 1936 prevedea următoarele măsuri de siguranţă cu
caracter medical: internarea infractorilor alinaţi într-un ospiciu, internarea
în cazul infractorilor anormali fizic sau psihic.
Legea nu defineşte starea de pericol asa cum nu defineşte nici măsurile de
siguranţă. Doctrina s-a pronunţat însă că prin starea de pericol a infractorului
trebuie să se înţeleagă o reală şi serioasă temere că acesta va săvârşi noi fapte
penale.
Pe când, pedepsele îşi găseau justificarea în gravitatea infracţiunii şi în
gradul de vinovăţie al infractorului, măsurile de siguranţă sunt justificate de
persistenţa unui pericol sau o deosebită receptivitate la acţiunea factorilor
erminogeni.
Măsura de siguranţă a internării factorilor alienaţi într-un ospiciu, prevăzută
de art.72 se aplică atunci când alienaţia mintală excludea capacitatea de înţelegere
iar pacientul era periculos indiferent dacă starea de alienaţie era preexistentă
infracţiunii sau survenise ulterior.56
În cazul in care starea de anormalitate era mai redusă şi nu excludea
discernământul se aplica măsurii de siguranţă prevăzută de art.73: internarea în
cazul infractorilor, anormali fizic sau psihic.
Această măsura era luată faţă de persoanele care răspundeau penal dar
datorită stării lor psihice sunt înclinaţi către fapte prevăzute de legea penală sau nu
opun rezistenţă influenţelor negative.
Internarea se efectua într-un azil în care cei internaţi capătau deprinderea de
a munci şi erau ingrijiţi medical.
Art. 112 enumeră măsurile de siguranţă reglementate de Codul penal de la
1968: obligarea la tratamentul medical, internarea medicală, interzicerea de a
ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie ori o altă ocupaţie,
expulzarea străinilor, confiscarea specială.
Spre deosebire de Codul penal de la 1936 care in art.71 enumera 15 măsuri
de siguranţă, între acestea fiind incluse trei măsuri educative şi tutelare privind pe 56 Constantin Sima, op.cit, p.55
28
minori, Codul penal de la 1968 a prevăzut numai 6 măsuri de siguranţă, măsurile
educative aplicate minorilor fiind reglementate separat în cadrul Titlului V.
Noua reglementare a înlăturat măsurile de siguranţă referitoare la internarea
infractorilor de obicei, la cautiunea de buna purtare, la interdicţia de a intra în
anumite localuri la dizolvarea sau suspendarea persoanei juridice motivat prin
aceea ca stările de pericol corespunzătoare acestor masuri numai existau în
condiţiile economice, sociale şi politice de la 1968.
Codul penal de la 1968 a introdus însa o nouă măsură: obligarea la tratament
medical.
În condiţiile creşterii numărului persoanelor dependente de alcool şi
stupefiante această nouă măsură de siguranţă s-a dovedit binevenită fiind în acord
cu evolutia legislatiilor europene, care în cazul consumului de droguri, au prevăzut
cauze de pedepsire pentru cei care se supun de bună voie unui tratament de
dezintoxicare.
Celelalte măsuri de siguranţă sunt redactate într-o formă ştiinţifică
superioară celei din 1936.57
Măsuri de siguranţă a internării medicale (art.114) ii corespund în Codul
penal anterior măsurile de siguranţă a internării infractorilor alinaţi şi a internării
infractorilor anormali fizic sau psihic.( art.83)
Prima putea fi aplicată chiar dacă internarea ca ordonanţa de neurmărire, a
doua nu putea fi aplicată decât în caz de condamnare.
În reglementarea prevazuta de art.114 internarea poate fi aplicată chiar dacă
nu s-a pronunţat o condamnare dar nu este posibilă dacă fapta comisă nu este
prevăzută de legea penală sau nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat,
întrucât nici o măsură de siguranţă nu poate fi luata daca nu s-a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală.58
57 Constantin Sima, op.cit. p.60-6158 Constantin Sima, op.cit, p.61
29
Potrivit art.114 Cod penal, atunci cand făptuitorul este bolnav mintal sau
toxicoman şi se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate, se poate lua
măsura internării intr-un institut medical de specialitate, pana la insanatosire.59
Internarea medicală este o măsură de siguranţă cu caracter medical care
constă în internarea forţată, într-un institut medical de specialitate a persoanei care
datorita faptului că este bolnavă mintal ori toxicomană, a săvârşit o faptă prevăzută
de legea penală şi există pericolul ca ea să săvârşească alte asemenea fapte.60
Specificul acestei măsuri rezultă din trăsăturile ei caracteristice şi anume:
din natura cauzei care creează starea de pericol, din felul şi intensitatea pericolului
împotriva căruia este îndreptată şi din modul special care este combătută starea de
pericol.61
Măsura de siguranţă a internării medicale îşi gaseste temeiul în starea de
pericol decurgând din condiţia psiho-fizică anuală a persoanei care a săvârşit o
faptă prevăzută de legea penală.
Măsura internării medicale, ca şi măsura obligării la tratament medical,
priveşte o stare de pericol generată de condiţia psiho-fizică anormală a
făptuitorului, dar pe când la măsura obligării la tratament medical cauza stării de
pericol constă în existenţa unei boli sau a unei intoxicari cronice, la măsura
internării medicale starea de pericol este datorita imprejurarii ori faptuitorul este
un bolnav mintal sau un toxicoman, adică datorită existenţei unei alterări psiho-
fizice grave, din cauza căruia făptuitorul nu-şi mai poate da seama în mod normal
de acţiunile sau infracţiunile sale şi nu poate fi stăpân pe acestea.
Cele 2 măsuri de siguranţă sunt înrudite prin apropierea dintre cauzele lor,
dar totuşi diferite prin gradul anormalităţii psiho-fizice.62
Nu este suficient să se constate existenţa stării psiho-fizice
anormale( alienaţie mintală sau toxicomanie) se cere şi să existe pericol ca
persoana respectivă să săvârsească fapte prevăzute de legea penală.
59 Costel Niculeanu, op.cit.p 30960 C.Bulai, op.cit, p.59061 Vintilă Dougoroz, op.cit, p.29262 Bulai Costica, op.cit, p.590
30
Dacă făptuitorul, desi bolnav mintal nu prezintă pericol pentru societate, nu
se poate lua împotriva lui măsura de siguranţă a internarii medicale şi nici măsura
obligarii la tratament medical, care poate fi aplicată numai unui făptuitor care
suferă de o altă boală decât alienaţia mintală sau toxicomania.
Când boala de care suferă făptuitorul nu-i alterează conştiinţa şi voinţa în
aşa măsură încât să fie necesară internarea medicală, poate totuşi să fie necesară
obligarea la tratament medical a făptuitorului.
Nu este justificată însa nici luarea măsurii internării medicale şi nici
scoaterea de sub urmărire penala a făptuitorului care nu este responsabil, ci
prezintă numai anumite tulburări de comportament ce constituie simple elemente
de individualizare a pedepsei.63
Măsura de siguranţă a internării medicale este reclamată de existenţa unei
stări de pericol ce nu ar putea fi înlăturata astfel decât prin îndepărtarea persoanei
bolnavă mintal sau toxicomană din rândurile oamenilor liberi, prin internarea sa
într-un spital.
Acest pericol presupune nu numai existenţa bolii mintale sau toxicomaniei
ci şi manifestări morbide ale acestora, manifestări care explică corelaţia dintre
fapta săvârşită şi gravitatea stării de pericol pe care faptuitorul o prezintă şi care
provoaca temerea puternică, dacă nu certitudinea că vor fi savârşite şi alte fapte
prevăzute de legea penală de către bolnavul mintal sau toxicoman dacă va fi lăsat
în libertate.
În practica judiciară s-a considerat în mod just ca pot constitui temei pentru
luarea măsurii de siguranţă a internării medicale, schrizofenia, paranoia care duce
la inexistenţa discernământului sau epilepsia, cu consecinţe asupra capacităţii de
frânare a actelor de conduită şi cu tendinţe spre acte agresive.
Dată fiind apropierea ce există între internarea medicală şi obligarea la
tratament medical, măsura internării se poate lua şi în cazul în care obligarea la
tratament medical nu este respectată sau nu se dovedeşte eficace.
63 Vintilă Dougoroz, op.cit, p.292
31
Măsura internării medicale se poate lua şi cand persoana obligată la
tratament medical nu se prezinta regulat la tratament.
Internarea se poate dispune şi atunci când tratamentul nu dă rezultate şi
boala sau intoxicaţia cronică se agraveaza şi odată cu ea starea de pericol.64
Când făptuitorul nu prezinta garanţii că va urma tratamentul medical
obligatoriu, se impune necesitatea luarii măsurii internării medicale în interesul
făptuitorului.
Măsura de siguranţă a internarii medicale îndreptată împotriva stării de
pericol pe care o prezintă făptuitorul bolnav mintal sau toxicoman îşi atinge
finalitatea sa imediată prin scoaterea persoanei periculoase din rândurile oamenilor
liberi, adică prin internarea acestuia în spital.65
Măsura de siguranţă nu are însă ca finalitate numai impiedicarea săvârşirii
unor noi fapte prevăzute de legea penală, ceea ce se realizează prin izolarea
bolnavului mintal sau toxicomanului, ci şi înlăturarea sau atenuarea cauzei care a
creat starea de pericol, prin supunerea persoanei internate la un tratament medical
adecvat în timpul internării.
Reglementarea de siguranţă a internării medicale, privită ca sancţiune de
drept penal, constă potrivit reglementărilor articolului 114 în privarea de libertate,
judiciar impusă şi executată în condiţii speciale, a persoanei care a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală şi care, datorită stării de alienaţie mintală sau
toxicomanie, prezintă pericol pentru societate.
Privarea de libertate se efectuează prin internare, intr-o unitate sptaliceasca,
adică într-un institut medical de specialitate.66
Masura internarii medicale poate fi luata de instanta de judecata atunci cand
sunt îndeplinite condiţiile mentionate, adică atunci când făptuitorul este alienat ori
toxicoman sau în celelalte situaţii speciale dacă există pericolul săvârşirii unor noi
fapte prevăzute de legea penală.
64 Bulai Costica, op.cit, p.59165 Bulai Costica, op.cit, p.591 66 Vintilă Dougoroz, op.cit, p.293
32
Aplicarea măsurii se face la nevoie, prin constrângere, internatul fiind
obligat totdeauna să se supuna tratamentului medical necesar.67
Internarea medicală se ia pe o durată nedeterminată şi dureaza până la
însănătoşirea făptuitorului când se revocă.
Dacă în timpul internării medicale se observa o ameliorare se poate inlocui
măsura de siguranţă a internarii medicale cu măsura de siguranţă a obligării la
tratament medical.68
Măsura de siguranţă a internării medicale poate fi luată faţă de făptuitorul
bolnav mintal sau toxicoman, indiferent dacă starea de boala sau de intoxicare a
existat în momentul savarsirii faptei sau a survenit după săvârşirea acesteia.
Survenirea bolii mintale sau toxicomaniei faptuitorului dupa savarsirea
faptei, nu ridica caracterul penal al acestei fapte, de aceea urmarirea penala sau
judecata penala se suspenda pana la eventuala insanatosire a faptuitorului, iar
masura de siguranta a internarii medicale se ia numai in mod provizoriu.69
Masura de siguranta a internarii medicale poate fi luata, potrivit dispozitiei
din alineataul ultim al art.114 si in mod provizoriu, in cursul urmaririi penale sau
in timpul judecatii.
Aceasta precauţiune se explică prin aceea ca abstenţa stării de pericol în
cazul bolnavilor mintali şi toxicomanilor reclama recurgerea fara întârziere la
măsuri de prevenire adecvate, chiar înainte de judecarea definitivă a procesului
penal.
Când boala mintală a făptuitorului s-a ivit dupa pronunţarea hotărârii
definitive de condamnare , fie înainte de începerea sau executarea pedepsei, fie în
timpul executării se procedează la amânarea sau întreruperea executării pâna la
eventuala însănătoşire a condamnatului şi se dispune internarea medicală în cazul
când deţinutul este periculos.70
67 Bulai Costică, op.cit, p.59268 Constantin Mitrache, op.cit, p.21269 Vintilă Dougoroz, op.cit, p.294-29570 Vintilă Dougoroz, op.cit, p.295
33
Măsura internării medicale nu se limitează în timp ci cuprinde întreaga
perioada necesară ameliorarii starii de boala sau înlăturării cauzei care a
determinat boala mintală, intoxicarea prin alcool, stupefiante, precum şi alte
asemenea substanţe.71
Ameliorarea bolii sau înlăturarea cauzei determinate implică, pe de o parte
lasarea în libertate a făptuitorului, astfel încât să se asigure şi să dea posibilitatea
acestuia să desfăşoare ca activitate sociala liber consimţită precum şi supunerea
tratamentului medical aplicat în mod regulat pana la însănătoşirea acestuia.
Însănătoşirea făptuitorului presupune desfăşurarea unei activităţi care să nu
reprezinte un pericol pentru pacient sau pentru societate, astfel încât internarea
numai este necesară.
Internarea medicală se adoptă în situaţiile când o persoană a săvârşit o faptă
penală iar în momentul săvârşirii sau după producerea infracţiunii s-a constatat că
făptuitorul era bolnav mintal ori toxicoman şi din această cauză prezintă pericol
pentru societate.
Situaţia persoanei bolnave ori toxicomane care nu săvârşeşte infracţiuni va
fi rezolvată prin adoptarea instituţiilor juridice din celelalte ramuri de drept de
către organele administraţiei abilitate prin lege specială. Faptul că infractorul s-a
îmbolnavit ulterior săvârşirii faptei penale dovedeşte starea de pericol creată şi
impune adoptarea măsurii de siguranţă constând în internarea medicală provizorie
a acestuia.72
Reguli privitoare la punerea în executare, la revocarea şi la înlocuirea
măsurii de siguranţă a internării medicale, provizorie sau definitivă, sunt
prevăzute in art.432-434 Cod de procedură penală.73
Aceste reguli se completează în măsura în care este necesar cu dispoziţiile
speciale privitoare la internarea obligatorie a persoanelor periculoase din cauza
unei boli mintale sau unei intoxicaţii cronice.74
71 Iancu Tănasescu, op.cit, p.694 72 Iancu Tănasescu, op.cit, p.69573 Vintilă Dougoroz, op.cit, p.29574 Iancu Tănăsescu, op.cit, p.696
34
Internarea medicală reprezintă o instituţie a dreptului penal astfel ca aceasta
se va executa după procedura stabilită de codul de procedură penală.75
Instanţa de judecată poate lua măsura internării medicale indiferent dacă
aceasta fusese luată sau nu de către procuror în cursul urmăririi penale.
Obligaţia făptuitorului bolnav mintal sau toxicoman de a supune
constrângerilor impuse de internarea medicală, stabilite prin lege este asigurată
prin forţa legii, pana la însănătoşirea acestuia.
În felul acesta se va îndeplini măsura controlului social ( prin organe
specializate) asupra comportamentului acestui făptuitor, se va diminua sau înlătura
cauza şi condiţiile favorizante ale procedurii actelor ilicite.76
Potrivit principiului legalităţii măsurilor de siguranţă instanţele sunt obligate
să nu aplice măsura de siguranţă a internării medicale decât în raport cu cazurile
pentru care legea prevede aplicarea lor.
Această obligaţie priveşte nu numai natura măsurii de siguranţă ci şi durata
şi regimul acesteia.
Pornind de la principiul că măsura de siguranţă este ca o sancţiune de drept
penal şi nu o sancţiune penală, Codul penal român de la 1968 a recunoscut
principiul imprescriptibilităţii măsurilor de siguranţă.
Acţiunea represivă a pedepsei îşi poate pierde prin trecerea termenului de
prescripţie rolul sau atributiv şi preventiv, în timp ce măsura de siguranţă trebuie
să-şi îndeplinească scopul de înlăturare a stării de pericol atâta timp cât acesta
există.
Dacă starea de pericol numai persistă, măsura de siguranţă poate fi revocată.
Revocabilitatea măsurilor de siguranţă ori de cate ori au încetat temeiurile
care au determinat luarea acestora este deci un alt principiu de reglementare şi
aplicare a măsurilor de siguranţă.
Revocarea măsurii de siguranţă a internării medicale, a obligării la tratament
medical şi a celorlalte măsuri de siguranţă, poate fi dispusă de instanţa de judecată
75 Constantin Sima, op.cit, p.7176 Constantin Sima, op.cit, p.70
35
atât la cererea persoanei împotriva căreia s-a luat măsura cât şi la cererea
procurorului, dacă a încetat starea de pericol care justificase luarea ei.77
Cum măsurile de siguranţă au drept scop înlăturarea unor stări de pericol, iar
instanţa nu poate stabili cât va dura această stare de pericol, evident că măsurile
de siguranţă se iau pe durată nedeterminată.
De altfel, din moment ce măsurile de siguranţă sunt revocabile in cazul
încetării stării de pericol care a determinat luarea lor, durata nedeterminată a
acestora este un principiu care s-a impus aproape firesc în procesul de
reglementare a acestor sancţiuni de drept penal.78
Capitolul III
Măsuri de siguranţă restrictive de drepturi
Secţiunea IInterzicerea unei funcţii sau profesii
Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi
preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. ( art.111 alin.1
C.penal)77 Constantin Sima, op.cit, p.80-8178 Constantin Sima, op.cit, p.81
36
Încă de la Congresul Uniunii Internaţionale de Drept Penal desfăşurat la
Bruxelles în 1910 starea de pericol a fost acceptată ca fiind cauza luării măsurilor
de siguranţă.
În doctrină, starea de pericol a fost definită ca stare de spirit a infractorului,
caracterizată prin tendinţa mai mult sau mai puţin de a comite noi infracţiuni sau
starea în care se afla o persoană care a comis o faptă prevăzută de legea penală şi
care creează o temere serioasă ori va săvârşi alte asemenea fapte.
Legea penală română nu defineşte starea de pericol ca temei al măsurilor de
siguranţă întrucât în cuprinsul capitolului II intitulat „Regimul măsurilor de
siguranţă” descrie situaţiile în care o persoană care a săvârşit o faptă prevăzută de
legea penală prezinta pericol pentru societate.79
Legea trebuie să instituie măsuri speciale de siguranţă socială contra
infractorilor consideraţi periculoşi, fie din pricina stării lor de recidivişti, fie din
pricina felului lor de trai pe care legea îl preconizează, fie din pricina
antecedentelor lor hereditare sau personale, manifestate printr-o crimă sau delict..
Starea de pericol care constituie temeiul măsurilor de siguranţă nu se
confundă cu pericolul social pe care îl prezintă fapta prevăzută de legea penală şi
care constituie una din trăsăturile esenţiale pentru existenţa infracţiunii
( art.18C.penal)
Starea de pericol priveşte făptuitorul sau anumite lucruri având legatură cu
fapta săvârsita de el şi constituie o ameninţare pentru viitor pe când pericolul
social pe care îl prezintă fapta priveşte acţiunea alternativă sau infracţiunea prin
care s-a realizat aceasta faptă.
În capitolul II, intitulat „ Regimul măsurilor de siguranţă” sunt prezentate
acele stări de pericol care au determinat pe legiuitor să instituie măsurile de
siguranţă.
Măsura interzicerii unei funcţii sau profesii în legislaţia penală anterioară
era limitată la profesii şi meserii nu şi la funcţii şi ocupaţii, ca in Codul penal de la
1968.79 Constantin Sima, op.cit, p.65,74-75
37
Cauzele care determinau luarea măsurii erau incapacitatea, nepregatirea,
neglijentă sau nerespectarea regulamentelor când datorită acestora s-a săvârşit o
infracţiune.
În reglementarea din 1936 măsura poate fi luată pe timp determinat sau
nedeterminat, dar dupa trei ani persoana în cauza putea să facă dovada dobândirii
cunoştiinţelor necesare şi măsura era revocată.80
Codul penal de la 1968 prevede aplicarea măsurii pe timp nedeterminat,
reglementare ce corespunde naturii şi temeiului măsurilor de siguranţă, neputându-
se stabili dinainte cât timp va dura o stare de pericol.
Incapacitatea sau nepregătirea profesională a unei persoane atunci când
constituie cauza săvâşirii unei fapte prevăzute de legea penală nu pot fi combătute
prin simpla executare a unei pedepse.
Este nevoie ca cel în cauză să numai exercite funcţia, profesia, meseria sau
ocupaţia, o perioadă de timp de cel putin un an, urmând ca măsura să fie revocată
dacă a dobândit între timp cunoştiinţele şi experienţa necesare.
Aşadar, măsura poate fi luată împotriva oricărei persoane care a săvârşit o
faptă penală ca urmare a incompetenţei, nepregătirii sau altor cauze care îl fac
impropriu pentru activitatea respectivă, fără a se preciza un anumit grad de
culpabilitate, spre exemplu neglijenţa gravă sau vadită, incapacitate profesională şi
necircumstanţiind în nici un fel un standard de calitate a serviciilor la care
apelează astfel încât să nu fie în nici un fel prejudiciată.
Ori de câte ori instantele stabilesc existenţa stării de pericol, indiferent de
intensitatea acesteia şi indiferent de meseria sau ocupaţia făptuitorului, trebuie să
ia măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii.81
Măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii se caracterizează
ca şi celelalte măsuri de siguranţă prevăzute de legea penală,prin trasăturile ei
specifice şi anume prin cauza care face să nască starea de pericol a cărei existenţă
impune luarea acestei măsuri de siguranţă, prin natura şi formele pericolului
80 Constantin Sima, op.cit, p.75-7781 Constantin Sima, op.cit, p.61,77
38
împotriva căruia este îndreptată această măsura de siguranţă şi prin modul special
în care se realizeaza lupta împotriva stării de pericol care impune recurgerea la
aceasta măsura.
Atunci când făptuitorul săvârşeşte fapta datorită incapacităţii, nepregătirii
sau altor cauze care-l face impropriu pentru ocuparea unei funcţii ori pentru
exercitarea unei profesii, meserii sau altei ocupaţii se poate lua măsura interzicerii
ocupării sau exercitării ei.82
Cauza care generează starea de pericol în cazul măsurii de siguranţă a
interzicerii unei activităţi constă în lipsa aptitudinii de care a dat dovadă persoana
care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală de a efectua, potrivit exigenţelor
cuvenite activitatea în exercitarea căreia a săvârşit acea fapta.83
Inaptitudinea persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală de a
efectua activitatea în exerciţiul căreia a comis acea faptă poate fi datorita
nepregătirii( ignoranţă, inexperienţă, superficialitate), lipsei de pricepere sau
de texteritate ( confuzii, erori nesiguranţă, incapacităţi psihofizice( boală,
infirmitate, intoxicări, oboseală) sau orice alte stări care pun pe acea persoana în
situaţia de a fi socotită ca fiind improprie( lipsită de cunoştiinţele şi însuşirile
necesare) pentru exercitarea activităţii în îndeplinirea căreia a săvârşit fapta.
Existenţa stării de pericol, în cazul măsurii de siguranţă a interzicerii unei
activităţi, este ca şi în cazul celorlalte măsuri de siguranţă, relevantă prin
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Starea de pericol trebuie să fie stabilită însă în mod concret, ţinându-se
seama de împrejurările în care a fost săvârşita fapta şi de părerea oamenilor de
specialitate cu privire la aptitudinea făptuitorului de a exercita activitatea în
îndeplinirea căreia s-a săvârşit fapta.84
Măsura de siguranţa a interzicerii unei activităţi poate fi luată numai atunci
când lipsa de aptitudini a făptuitorului de a efectua activitatea din exerciţiul căruia
a săvârşit fapta face să nască temerea serioasă că datorită inaptitudinii sale, 82 Costel Niculeanu, op.cit, p.31183 Vintilă Dougoroz, op.cit, p.89684 Constantin Sima, op.cit, p.79
39
făptuitorul va putea săvârşi şi alte fapte prevăzute de legea penală în cazul când i
s-ar îngădui să continue exercitarea acelei activitaţi.
Starea de pericol are deci caracter social, fiindcă priveşte temerea săvârşirii
de fapte prevăzute de legea penală.
Felul pericolului variază în mod firesc după natura şi specificul activităţii; el
poate privi uneori siguranţa persoanelor( în cazul activităţii medicilor,
farmaciştilor) alteori atât siguranţa persoanelor, cât şi a bunurilor ( în cazul
activităţii constructorilor de imobile, conducătorilor de vehicule sau numai
siguranţa bunurilor).
Sub raportul intensităţii gradului de pericol, acesta este socotit ca deosebit
de ridicat atunci când consecinţele inaptitudinii de a îndeplini o activitate sunt
ireparabile( moartea victimei, infirmităţi permanente, distrugerea unor bunuri
neînlocuibile).
De la aceasta treaptă maximă gravitatea pericolului poate coborî până la
nivelul consecinţelor reparabile, dar grave, fie prin mărimea fie prin frecvenţa lor
( vătămări corporale care necesită îndelungi îngrijiri pentru vindecare, stricăciuni
care pot fi reparate cu multe cheltuieli, frecvente accidente de circulaţie, etc)85
Măsura interzicerii unei activitati trebuie să fie luată de limitele stării de
pericol corespunzatoare inaptitudinii făptuitorului, asa incat prin aplicarea actei
măsuri de siguranţă să se lase celor faţă de care s-a luat măsura, posibilitatea de a
munci, fără primejdie pentru alţii, în compartimentele mai puţin exigente ale
activităţii interzise şi posibilitatea de a dobândi cunoştiinţele, însuşirile sau
experienţa care le lipseau anterior.
Reglementarea măsurii
Privita ca sancţiune de drept penal, măsura de siguranţă a interzicerii unor
activităţi constă în obligaţia impusă persoanei dovedită a fi improprie pentru
exercitarea activităţii în îndeplinirea căreia a săvârşit o faptă prevăzută de legea 85 Vintilă Dougoroz , op.cit, p.298
40
penală, de a se abţine de la efectuarea vreunui act care aparţine exercitării acelei
activităţi.
Aplicarea măsurii atrage pe cale de consecinţă pierderea abilitării formale,
în temeiul căreia persoana supusă interdicţiei exercită activitatea în sfera căreia a
săvârşit fapta prevăzută de legea penală şi în raport cu care s-a stabilit
inaptitudinea făptuitorului de a exercita acea activiatate.86
Condiţii de aplicare:
a) săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală
b) fapta să fi fost săvârşita în exercitarea funcţiei, meseriei, profesiei sau
ocupaţiei autorului.
Trebuie să existe o corelaţie între fapta săvârşita şi activitatea exercitată de
făptuitor.
Condiţia este îndeplinită din moment ce fapta săvârşită este prevăzută de
legea penală, indiferent daca în concret ea constituie sau nu infracţiune.
c) comiterea faptei să se datoreze unor cauze care îl face impropriu sau inapt pe
făptuitor să exercite funcţia, profesia meseria ori activitatea, existând o stare de
pericol pentru societate prin posibilitatea comiterii altor fapte penale.87
Chiar atunci când la săvârşirea faptei a contribuit în oarecare măsura dar
indirect şi inptitudinea făptuitorului, dacă această contribuţie este neînsemnată şi
se apreciază că nu există o stare de pericol, luarea măsurii de siguranţă a
interzicerii activităţii nu poate fi justificată, iar acţiunea preventivă poate fi
asigurată prin avertismentul implicit pe care făptuitorul îl va primi în momentul
aplicării pedepsei88.
86 Vintilă Dougoroz, op.cit, p.29887 Costel Niculeanu, op.cit, p.311-31288 Vintilă Dougoroz, op.cit, p.299
41
d) Instanţa să aprecieze că înlaturarea stării de pericol şi prevenirea comiterii altor
fapte penale de către aceeiaşi persoană se poate realiza prin aplicarea acestei
măsuri de siguranţă.89
Esenta măsurii de siguranţă consta în interdictia impusă făptuitorului de a
mai ocupa o funcţie ori de a exercita profesia, meseria sau ocupaţia în exercitarea
căreia a săvârşit faptă prevăzută de legea penală.
Nesocotirea infracţiunii atrage răspunderea penală pentru comiterea
infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti.90
Măsura de siguranţă a interzicerii unei activităţi se ia pe durată
nedeterminată, fiindcă nedeterminat este timpul cât ar putea dura inaptitudinea
celui supus la aceasta măsură.
Sunt cazuri când, de la început se poate stabili cu certitudine că o persoană
nu va putea căpăta niciodata aptitudinea de a exercita fără pericol o anumită
activitate; încât în alte cazuri luarea măsurii pe timp nedeterminat echivalează cu o
interzicere permanentă.
Măsura de siguranţă a interzicerii unei activităţi poate ca oricare altă măsură
de siguranţă, însoţi o pedeapsă şi poate de asemenea însoţi uneori o altă măsură de
siguranţă.91
Deoarece în unele cazuri, inaptitudinea făptuitorului se remediaza, măsura
de siguranţă poate fi revocată.
Revocarea dispune la cererea persoanelor faţă de care s-a luat, întrucât
acestea îşi pot da seama dacă şi-au remediat sau nu inaptitudinea.
Termenul după care se poate dispune revocarea este de cel puţin 1 an de la
data luării măsurii de siguranţă.
În urma revocării măsurii de siguranţă, persoana îşi redobândeşte drepturile
anterioare.92
89 Costel Niculeanu, op.cit, p.3190 Costel Niculeanu, op.cit, p.31291 Vintilă Dougoroz, op.cit, p.30092 Costel Niculeanu, op.cit, p.312.
42
Secţiunea II
Interzicerea de a se afla în anumite localităţi
Codul penal de la 1968, ca şi cel de la 1936 nu defineşte măsurile de
siguranţă, dar prezentând în art.111 principiile de reglementare şi aplicare a
acestora conturează noţiunea de măsuri de siguranţă.
Interdicţia de a se în anumite localităţi, prevăzută de art.766 pronunţată fata
de cei ce comiseseră infracţiuni de o anumită gravitate: crime sau delicte pentru
care pedeapsa aplicată era de cel puţin doi ani. Prin această măsura se interzice
condamnatului să revină în localitatea în care a comis infracţiunea sau să se afle în
orice altă localitate anume prevăzută în hotărârea de condamnare.
Prevăzută de Codul penal de la 1968, măsura de siguranţă a interzicerii de a
se afla în anumite localităţi are ca precedent legislativ măsura interdicţiei de a se
afla în anumite localităţi prevăzută de art.76.
43
În Codul penal de la 1936 măsura poate fi luată numai atunci când instanţa
pronunţă o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 2 ani, în timp ce Codul
penal de la 1968, este prevăzută limita de un an şi în plus se cere ca infractorul să
mai fi fost condamnat pentru alte infracţiuni.
Art.111 Cod penal: Măsurile de siguranţă au ca scop înlăturarea unei stări de
pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.
Durata măsurii în codul penal anterior de la 2 la 10 ani în caz de crima şi de
la 1 la 3 ani în caz de delict iar în codul de la 1968 durata este de cel mult 5 ani cu
posibilitate de prelungire.
Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi se
particularizează, ca şi celelalte măsuri de siguranţă, prin trăsăturile sale
caracteristici şi anume: prin cauza stării de pericol social, care determină luarea
acestei măsuri; prin felul şi intensitatea pericolului social faţă de care acţionează
această măsură de siguranţă şi prin modul în care se urmăreşte înlăturarea stării de
pericol social.93
Interdicţia de a se afla în anumite localităţi poate fi dispusă atunci când
făptuitorul a mai suferit condamnări anterioare iar pedeapsa aplicată pentru noua
infracţiune este mai mare de un an şi instanţa de judecată constată că prezenţa sa în
localitatea în care a comis infracţiunea sau în alte localităţi constituie un pericol
grav pentru societate.94
Interzicerea de a se afla în anumite localităţi este măsura de siguranţă
destinată înlaturării stării de pericol social rezultată din îmbinarea a doi factori: pe
de o parte, condiţia personală a infractorului, condiţie care prezintă simptoame
periculoase şi provoacă ingrijorare, iar pe de altă parte existenţa unei localităţi sau
unor localităţi social nepotrivite în raport cu simptomele perriculoase pe care le
prezintă condiţia personala a făptuitorului.
Cauza stării de pericol constă deci în prezenţa acestor doi factori şi în
corelaţia dintre ei, nici unul dintre aceşti factori, privbit izolat, nu poate determina
93 Vintilă Dougoroz , op.cit, p.30294 Costel Niculeanu, op.cit, p.314
44
starea de pericol împotriva căreia este îndreptată măsura de siguranţă a interzicerii
de a se afla într-o localitate sau în anumite localităţi; în schimb ambii factori se
potentează reciproc şi dobândesc eficienţa cauzală în creearea acestei stări de
pericol social.
Condamnatului îi poate fi interzis dreptul de a se afla într-o localitate sau în
anumite localităţi expres nominalizate prin hotărâre judecătorească.
Este nelegală hotărârea prin care se interzice condamnatului prezenţa în
toate localităţile unui judeţ.
Prin această măsura nu se poate interzice infractorului prezenţa în localitatea
în care domiciliază întrucât orice persoană fizică are dreptul la un domiciliu stabil.
Interdicţia vizează localitatea în care a comis infracţiuni alta decât
domiciliul sau alte localităţi în care prezenţa condamnatului ar prezenta pericol
pentru societate.
Intensitatea pericolului social poate varia în concret, de la caz la caz în
special prin natura infracţiunilor pe care le implică existenţa pericolului.95
Intensitatea pericolului trebuie măsurată şi in raport cu intervalul de timp
care urmează să se scurgă între data săvârşirii infracţiunii care a atras luarea
măsurii şi data la care infractorul condamnat la pedeapsa închisorii îşi va
redobândi libertatea, gradul intensităţii pericolului fiind de regulă invers
proporţional cu durata acestui interval.
Nu este suficient să se impună infractorului obligaţia de a nu domicilia în
localitatea sau localităţile interzise, ci trebuie să i se interzică orice prezenţă, chiar
pentru scurta durată în acele localităţi.
Sub raportul duratei s-ar putea lua ca măsuri de siguranţă a interzicerii de a
se afla în anumite localităţi să i se fixeze un termen iniţial care va putea fi
prelungit până la eventuala dispariţie a uneia dintre cei doi factori care generează
in cazul acestei masuri de siguranta, starea de pericol.
95 Vintilă Dougoroz, op.cit, p.303-304
45
Reglementarea măsurii de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite
localităţi.
Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi este
reglementată in art.116 Cod penal.
Interzicerea de a se afla în anumite localităţi trebuie să fie ţinută în seama de
organele judiciare sau administrative din localităţile interzise.97
Persoana supusă măsurii de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite
localităţi este datoare să semnaleze existenţa acestei interdicţii şi să refuze orice
însărcinare ce i s-ar da şi care ar pune-o în situaţia de a se afla în vreuna din
localităţile interzise.
Pentru a se putea lua măsura, fapta prevăzută de legea penală şi care
formează obiectul învinuirii să constituie o infracţiune.
Nu este suficient, pentru luarea măsurii de siguranţă a interzicerii de a se
afla în anumite localităţi ca faptă săvârşită de inculpat să fie prevăzută de legea
penală, ca în cazul altor măsuri de siguranţă, ci trebuie să se constate că aceasta
fapta are caracter penal, constituie o infracţiune.
Pentru a se putea lua măsura, infractorul trebuie să fie condamnat la
pedeapsa închisorii de cel puţin un an ; ceea ce înseamnă că activitatea
infracţionala a acestuia trebuie să prezinte oarecare gravitate.
Nu importă dacă pedeapsa a fost aplicată pentru o singură infracţiune mai
gravă sau pentru un concurs de infracţiuni mai puţin grave, persistenţa activităţii
infracţionale putând compensa gravitatea unei singure infracţiuni.98
Este ncesar pentru a se putea lua măsura şi ca infracţiune să constituie un
pericol grav pentru societate.
Îndeplinirea acesteia în condiţii trebuie sa rezulte din complexul datelor
cauzei.
97 Vintilă Dougoroz, op.cit, p.304-30598 Vintilă Dougoroz, op.cit, p/306
46
Ea trebuie să privească fie localitatea unde a fost săvârşita infracţiunea, fie
alte localităţi. Prezenţa infractorului în aceste localităţi trebuie să constituie un
pericol grav pentru societate.
Pericolul pentru societate înseamna pericol social, iar pericolul social există
ori de câte ori sunt temeri serioase că se vor săvârşi fapte antisociale, în special
infracţiuni dacă nu se iau măsuri adecvate.
Durata măsurii de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi,
poate fi luată pe o durată de cel mult 5 ani şi poate fi prelungită dacă pericolul
social subzistă, însă prelungirea nu poate depăşi durata pericolul măsurii luată
iniţial.99
Este o măsură care se ia pe o durata determinată de către instanţa de
judecată şi implica restrângerea libertăţii condamnatului care nu se poate afla în
localităţile interzise prin hotărârea de condamnare.
Măsura de siguranţă se execută după executarea pedepsei ori stingerea
executării pedepsei prin graţiere totală sau a restului de pedeapsă.100
Când condamnatul execută pedeapsa închisorii la locul de muncă şi faţă de
el s-a luat şi măsura interzicerii de a se afla în anumite localităţi, firesc este ca
interdicţia să coopereze şi în timpul executării pedepsei.
Interdicţia de a se afla în anumite localităţi va coopera şi în cazul amânării
sau întreruperii exercitării pedepsei, ca şi în cazul în care condamnatul se sustrage
de la executarea pedepsei închisorii.
Executarea măsurii de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite
localităţi poate fi întreruptă sau amânată pentru cauza de boala ori alt motiv în
condiţiile prevăzute de art.436 alin.3 Cod procedură penală.101
Instanţa de judecată poate dispune, la cererea persoanei din oficiu revocarea
măsurii atunci când constată ca au disparut temeiurile care au impus luarea ei.
Revocarea poate fi dispusă numai după trecerea unui termen de cel puţin un
an de la luarea măsurii dacă cererea de revocare a măsurii este respinsă, o noua 99 Costel Niculeanu, op.cit, p.216100 Constin Mitrache, op.cit, p.216101 Costică Bulai, op.cit, p.596
47
cerere poate fi făcută după trecerea cel puţinun an de la data respingerii cererii
anterioare. (art116 alin.final cod penal)102
Secţiunea a III a
Expulzarea străinilor
Noţiunea şi caracterizarea expulzării
Expulzarea prevăzută de Codul penal de la 1936 in art.79 se aplică
străinilor care au omis o infracţiune calificată crimă sau delict şi au fost
condamnaţi de instanţele române.
Măsura se aplică şi străinilor care aveau domiciliul în România, deasemenea
se aplică şi în cazul în care infracţiunea era comisa în străinătate. Durata poate fi
limitată sau nelimitată.
Codul penal de la 1968 a înlocuit criteriul nationalităţii care făcea posibilă
luarea măsurii şi faţă de cei lipsiţi de cetăţenie dar care aveau domiciliul în ţară.
Astfel art.117 foloseste criteriul cetăţeniei cu exceptarea de la măsura
expulzării a persaonelor fără cetăţenie cu domiciliul în ţară punând astfel de acord
102 Costel Niculeanu, op.cit, p.316
48
aceasta dispoziţie cu principiul perrsonalităţii legii penale înscrise în art.4 Cod
penal.103
Executarea măsurii de siguranţă a expulzării străinilor se face sub controlul
insanţelor judecătoreşti care au obligaţia să se pronunţe cu privire la amânarea,
interpretarea sau revocarea acestora.
În ceea ce priveşte aplicarea măsurilor de siguranţă, instanţa de judecată nu
trebuie sa ia decât acele măsuri care nu prejudiciază grav şi ireversibil pe făptuitor
sau familia acestuia şi să le aplice în litera şi scrisul legii, adică atât cât este
necesar pentru înlăturarea stării de pericol şi preîntâmpinarea de noi fapte
penale.104
Deci legea penală nu reglementează situaţia în care cel supus măsurii
expulzării este căsătorit cu o persoana având cetăţenie română iar căsătoria este
anterioară faptei care a atras condamnarea în practica şi a apreciat ca instanţa este
îndreptăţită să respingă cererea procurorului de expulzare a cetăţeanului străin care
este căsătorit cu o româncă, are un copil şi locuieşte în România cu familia.105
De astfel, chiar legiuitorul a introdus în art.117 alin final un criteriu
umanitar în privinţa aplicării măsurii expulzării : să nu existe motive serioase de a
nu se crede că persoanele în cauza vor fi supuse la tortura în statul în care urmează
a fi expulzate.106
Umanismul este unul din principiile care stau nu numai la baza
reglementării măsurilor de siguranţă, ci a tuturor sancţiunilor de drept penal
avându-şi sursa în tradiţiile dreptului penal românesc pe de o parte şi în
convenţiile internaţionale care consacră apărarea drepturilor omului pe de altă
parte.107
Astfel, expulzarea este măsura de siguranţă ce constă în scoaterea în afara
teritoriului tării a cetăţeanului străin ori a persoanei fără cetăţenie care nu
103 Constantin Sima, op.cit, p.54-62104 Constantin Sima, op.cit, p.72105 C.A.Bucuresti, 51 penal, d.153/a/1996 „Culegeri de practica judiciara penala pe anul 1996”, Ed.Holding reporter,Bucuresti, 1998, p.76106 Constantin Sima, op.cit, p.73107 Constantin Sima, op.cit, p.73
49
domiciliază în România, dacă a săvârşit o infracţiune şi se apreciază că ramânerea
acesteia pe teritoriul României prezintă pericol social.
Cauza care impune luarea acestei măsuri o reprezintă periculozitatea
cetăţeanului străin ori a pesoanei fără cetăţenie care a săvârşit o infracţiune ce se
judecă de către instanţele române care dacă ar ramane pe teritoriul tării noastre ar
putea comite noi infracţiuni.108
Măsura de siguranţă a expulzării este destinată sa înlăture starea de pericol
ce decurge din temerea ca cetăţeanul străin sau apatridul domiciliat în afara
teritoriului tării care a săvârşit o infracţiune de competenţa instanţelor tării noastre,
ar putea, ramânând în continuare pe acest teritoriu să săvârşească noi infracţiuni
(de exemplu infracţiuni contra siguranţei statului contra autorităţii).
Starea de pericol se reduce din fapta săvârşită şi din împrejurările comiterii
acesteia din legatura ei cu mediul social în care a fost săvârşită.109
Înlăturarea acestei stări este posibilă prin ruperea infractorului de acest
mediu.
Ţinand seama de conduita sa de străin, prin interzicerea de a mai rămâne pe
teritoriul ţării şi ca urmare, prin îndepărtarea silită de pe acest teritoriu.110
La aplicarea măsurii de siguranţă a expulzării, prevăzută de art.117 Cod
penal care are ca scop, potrivit art.111 Cod penal înlăturarea stării de pericol şi
preîntâmpinarea săvârşirii de fapte prevăzute de legea penală este necesar să se
aiba în vedere natura infracţiunii omise de cetăţeanul străin pe teritoriul ţării,
perspectiva repetării acelei infracţiuni, ocupaţia făptuitorului şi atitudinea adoptată
de acesta în cursul procesului penal.
Dacă sunt întrunite cerinţele soluţia instanţei de apel constând în înlăturarea
măsurii de siguranţă a expulzării dispusă la judecarea cauzei în fond împotriva
inculpatului cetăţean străin condamnat pentru comiterea infracţiunii de trafic de
stupefiante prevăzută de art.312 Cod penal, este greşită.111
108 Constantin Mitrache, op.cit, pag.216-217109 Costică Bulai, op.cit, p.598110 Costică Bulai, op.cit, p.598111 Costel Niculeanu, op.cit, p.318
50
Această concluzie rezultă din aceea că infracţiunea de trafic de stupefiante
este un grad ridicat de pericol social exprimat în primul rand în limitele de
pedeapsă prevăzute de lege precum şi modalităţile concrete de săvârşire a faptei,
din care rezultă perspectiva evidenţă a repetării sale mai ales că făptuitorul datorita
atitudinii nesincere şi lipsei unei ocupaţii sigure în România nu prezinta garanţia
că se va reduce şi nu va mai comite alte fapte de acelaşi fel.112
Expulzarea străinului se face de regula de tara a carui cetatean este ori dacă
nu are cetăţenie în ţara unde îşi are domiciliul. În orice caz expulzarea o face cu o
destinatie precisa într-o anumită ţară şi nu doar prin scoaterea în afara graniţelor
ţării.113
Expulzarea ca măsura de siguranţă se deosebeşte de expulzarea ca măsura
administrativă prin faptul că cea dintâi se ia numai faţă de străinul care a săvârşit o
infracţiune şi prezintă pericolul săvârşirii unei noi fapte şi numai de către
instanţele de judecată penală prin hotărârea de condamnare penală.
Expulzarea administrativă se dispune tot de catre o instanţă judecătorească
la propunerea organelor administrative faţă de străinii consideraţi indizerabili pe
teritoriul ţării deci nu au săvârşit fapte ilicite.114
Infractorii minori nu se expulzează ci se repatriază.
Prin art.135 alin.final introdus prin legea nr.20 /1990 a fost limitat
domeniul de aplicare al acestei măsuri, stipulându-se că nu pot fi expulzate
persoanele în privinţa cărora exista motive serioase de a se crede că riscă sa fie
supusă la tortură în statul în care urmează a fi expulzate.
Reglementarea măsurii expulzării
112 Costel Niculeanu, op.cit,p.318113 Constantin Mitrache, op.cit, p.217114 Costică Bulai, op.cit, p.598
51
Pentru a se lua măsura expulzării instanţa trrebuie să constate că făptuitorul
a săvârşit o infracţiune, o faptă care prezintă toate trăsăturile esenţiale ale
infracţiunii şi că nu exista o cauza care exclude infracţiunea, art44-51 Cod penal.
Instanţa trebuie să consatate că infractorul este cetăţean străin sau o
persoana fără cetăţenie care nu are domiciliul în tara calitatea aceasta trebuie să
existe în momentul judecăţii. Instanţa trebuie să constate că ramânerea
făptuitorului pe teritoriul ţării constituie o stare de pericol pentru a cărei înlăturare
este necesară îndepartarea lui din ţară.116
Expulzarea se poate lua singură sau însoţind o pedeapsa caz în care se va
aduce la îndeplinire dupa executarea pedepsei( art.117, alin.3 Cod penal) ori
stingerea pedepsei prin graţiere totală ori arestului de pedeapsă.117
Împrejurarea că pedepsele aplicate inculpatului cetăţean străin au fost
graţiate nu are influenţă asupra măsurii de siguranţă a expulzării ce a fost dispusă
în cauză, s-a decis corect în practica judiciară.117
Durata măsurii
Măsura expulzării se ia pe durata nedeterminată.
În lege nu se prevede posibilitatea revocării ei, dar aceasta înseamnă că este
pentru totdeauna, putând fi revocată, şi astfel fostul expulzat poate reveni în
România.
Nerespectarea interzicerii de a se reîntoarce în ţară de către expulzat va
constitui infracţiune pentru care va fi pedepsit şi din nou expulzat după executarea
pedepsei.118
Atunci când expulzarea însoţeşte o pedeapsă închisorii măsura de siguranţă
se aduce la îndeplinire după executarea închisorii pe calea administraţiei, de către
organele politice.
116 Costel Niculeanu, op.cit, p.516117 Constantin Mitrache, op.cit, p.217-18117 Constantin Mitrache, op.cit, p.219118 Costel Niculeanu, op.cit,p.359
52
Secţiunea IV
Interdicţia de a reveni în cadrul familiei pe o perioadă determinată
Publicată în Monitorul Oficial al României nr.568/15.12.2000 nr
197/2000121 prevede o măsura de siguranţă de natură să prevină repetarea unor
infracţiuni de acelaşi fel.
Această măsură este reglementată de art.118 Cod penal şi este denumită
“interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată”
Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată este
măsura de siguranţă ce se poate lua pe o durată de pâna la 2 ani faţă de persoana
condamnată la pedeapsa închisorii, de cel puţin un an pentru loviri sau orice alte
acte de violenţă.122
Astfel dacă instanţa constată că prezenţa în locuinţă închisorii de cel puţin
un an pentru loviri sau orice.
121Legea nr.192/2000 a fost publicată în Monitorul Oficial al României,partea I, nr.568 din 15 noiembrie 2000. Prin lege a fost introdusă la art.112 din Codul Penal,litera g), interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată, precum şi articolul 18 privitor la condiţiile în care poate fi luată această măsură de siguranţă.122 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal roman, Editia a II a revizuita si adaugita, Universul juridic.
53
Alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe psihice şi fizice săvârşite
asupra membrilor familiei, constituie un pericol grav pentru ceilalţi membrii ai
familiei, poate lua măsura interzicerii de a reveni în locuinţa familiei la cererea
părţii vătămate.
Măsura interzicerii de a reveni în locuinţa familiei pe o durată determinată
nu poate fi dispusă decât printr-o solicitare expresă a părţii vătămate prin
infracţiune, care trebuie să fie rudă apropiată, să locuiască cu inculpatul.
Măsura interzicerii de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată
nu se poate aplica din oficiu şi nu este obligatorie, ci facultativă pentru instanţa de
judecată.123
Prin această măsură se urmăreşte preîntâmpinarea săvârşirii unor fapte
prevăzute de legea penală cauzatoare de suferinţe fizice şi psihice faţă de membrii
familiei şi implicit şi a unei stări de pericol public.
Pericolul social pe care îl reprezintă făptuitorul rezultă din condamnarea sa
pentru fapte cauzatoare de suferinţe fizice şi psihice care împiedică pe viitor,
convieţuirea alături de ceilalţi membrii ai familiei.96
Necesitatea aplicării acestei măsuri este apreciată de instanţa de judecată, pe
baza probelor administrate în legătură cu evitarea producerii unor conflicte
familiale, pe viitor dar nu prin raportarea la necesitatea asigurării unor condiţii, de
locuit pentru condamnat (faptul că persoana condamnată nu are o altă locuinţă nu
reprezintă un impediment pentru instanţă de a adopta măsura de siguranţă
deoarece, norma legală ocroteşte şi asigură desfăşurarea corespunzătoare a
relaţiilor de familie, sancţionând pe membrii familiei care destabilizează legăturile
de familie)125
Pentru a putea fi dispusă măsura de siguranţă a interzicerii de a reveni în
locuinţa familiei pe o perioadă determinată, de către instanţele de judecată trebuie
îndeplinite două categorii de condiţii.
96124Iancu Tănăsescu, op.cit, pag.700125 Iancu Tănăsescu, op.cit, pag.701
54
Prima categorie de condiţii priveşte inculpatul.
Inculpatul trebuie să fie membru de familie cu partea vătămată prin
infracţiune.126
Înţelesul expresiei “membru de familie” este cel prevăzut în dispoziţiile
art.149 Cod penal introdus prin aceeiaşi lege modificatoare nr.197/2000 şi care
priveşte soţul sau ruda apropiată, dacă acesta din urmă locuieşte şi gospodăreşte
împreună cu făptuitorul.127
Inculpatul şi partea vătămată prin infracţiune trebuie să fie soţi sau rude
apropiate, să locuiască şi să gospodărească împreună. Cele trei condiţii trebuie
îndeplinite în mod cumulativ.
Dacă inculpatul şi partea vătămată sunt soţi sau rude apropiate, dar nu
locuiesc împreună, ori dacă locuiesc în comun dar nu gospodăresc laolaltă, măsura
de siguranţă nu este aplicabilă.
Este necesar ca inculpatul să fie condamnat la pedeapsa închisorii.
Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată este a
doua măsură de siguranţă care poate fi aplicată numai atunci când infractorului i se
aplică pedeapsa principală a închisorii, alături de măsura de siguranţă a interzicerii
de a se afla în anumite localităţi.128
Aşa fiind, măsura de siguranţă supusă analizei nu poate fi dispusă în cazul
condamnării la pedeapsa amenzii, în cazul aplicarii art.18 C.penal pentru faptele
care nu prezintă gradul de pericol social al unor infracţiuni şi nici în situaţia
înlocuirii răspunderii penale în temeiul art.90 si 91 C.penal.
Măsura nu poate fi luată în faza urmăririi penale de către procuror şi nici de
instanţa de judecată atunci când pronunţă soluţii de achitare a inculpatului sau de
încetare a procesului penal.129
Instanţa de judecata trebuie să aprecieze că prezenţa persoanei condamnate,
în locuinţa familiei constituie un pericol grav pentru ceilalţi membri ai familiei.130
126 Costel Niculeanu, op.cit, pag.323127 Constantin Mitrache, op.cit, pag.222128 Costel Niculeanu, op.cit, pag.323129 Costel Niculeanu, op.cit, pag.323130 Constantin Mitrache, op.cit, pag.222
55
A doua categorie de condiţii priveşte fapte comisă.
Fapta săvârşita trebuie să întrunească elementele constitutive ale infracţiunii
iar instanţa de judecată să dispună pentru comiterea acesteia condamnarea
inculpatului la pedeapsa închisorii de cel puţin un an.Măsura nu poate fi luată de
instanţă dacă pedeapsa închisorii este mai mică de un an.131
Elementul material din structura laturii obiective a infracţiunii trebuie să
conste în lovire sau orice alte acte de violenţă exercitate asupra persoanei vătămate
care , fiind soţ şi soţie sau rudă apropiată cu inculpatul, locuieşte şi gospodăreşte
împreuna cu acesta.
Având în vedere ca măsura de siguranta instituita prin art.118 Cod penal are
caracter general, poate fi dispusă, la cererea persoanei vătămate, în situaţia
comiterii oricarei infracţiuni prin acte de violenţă( cum ar fi si vatamarea corporala
gravă, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, omor).
Fapta comisă de către inculpat prin lovire sau orice acte de violenţă să
cauzeze suferinţe fizice sau psihice membrilor de familie.
Fapta inculpatului, comisă prin lovire sau orice alte acte de violenţă trebuie
să aibă două urmări, adică să producă suferinţe fizice şi suferinte psihice, acestea
trebuind să fie realizate în mod cumulativ.
Dacă suferinţele fizice se răsfrâng în mod direct doar asupra părţii vătămate,
suferinţele psihice pot să vizeze şi alti membri de familie. Numai că membrii de
familie, alţii decât persoana vătămată nu pot solicita instanţei de judecată luarea
măsurii de siguranţă, legea acordând, în exclusivitate acest drept victimei
infracţiunii.132
Măsura de siguranţă constă în interdicţia pronunţată de instanţa
judecătorească faţă de condamnat de a reveni în locuinţa familiei pe o perioada
determinată.
În lege nu sunt prevăzute alte dispoziţii care să precizeze noţiunile, astfel se
apreciază ca interdicţia presupune nu numai locuirea efectivă, ci şi aflarea în
131 Costel Niculeanu, op.cit, pag.324132 Costel Niculeanu, op.cit, pag.324,325
56
trecere pe la locuinţa familiei, pentru a fi realizat scopul luării măsurii-înlăturarea
pericolului ce ar rezulta din prezenţa condamnatului la locuinţa familei.
Durata măsurii. Măsura de siguranţă se ia pe o perioada determinată de până
la 2 ani. Limita minimă nu este fixată, dar ea nu poate fi redusă la o durată care ar
face imposibila realizarea finalităţii acesteia.133
Legea nu prevede durata minima în timp ce aceste măsuri, şi de aceea în
principiu ea poate fi luată de un termen oricât de mic.134
Pentru a nu fi golită de conţinut şi pentru a-şi atinge finalitatea, nu este
recomandat ca instanţele de judecată să aplice măsura interdicţiei de a revenii în
locuinţa familiei pe durate de timp mici: de exemplu 3 zile, 5 zile, 10 ci pe
perioade seminificative astfel încât să fie realizat scopul avut în vedere de către
legiuitor, acela de a fi prevenite alte infracţiuni de natură asemănătoare.135
În lege nu s-a prevăzut posibilitatea ca durata măsurii să poata fi redusă dar
având în vedere întreaga reglementare a măsurilor de siguranţă, ca şi a celei
prevăzute de art.118 alin.1 Cod penal, măsura se poate revoca dacă au încetat
cauzele care au determinat luarea măsurii, iar persoana vătămată care a cerut
luarea măsurii poate să-şi manifeste voinţa şi în sensul retragerii acestuia.
În lege nu s-a prevăzut deaseamenea, consecinţele nerespectării măsurii de
siguranţă de către cel condamnat, situaţie ce ar putea ridica unele probleme în
practica judiciară şi care s-ar putea rezolva socotind fapta ca o violare de
domiciliu, iar ca soluţie legală de viitor cuprinderea acesteia ca modalitate de
săvârşire a infracţiunii de nerespectare a hotărârii judecatoreşti prevăzute în
art.271.alin 4 Cod penal, alături de sustragerea de la executarea măsurilor de
siguranţă prevăzute de art.112 lit c si d Codul penal.136
Măsura de siguranţă se execută după executarea pedepsei principale a
închisorii şi după stingerea executării acesteia prin modalităţile prevăzute de
lege.137
133 Constantin Mitrache, op.cit, pag.222134 Costel Niculeanu, op.cit, pag.325135 Costel Niculeanu, op.cit, pag.325136 Constantin Mitrache, op.cit, pag.222137 Constantin Mitrache, op.cit, pag.222
57
Atunci când pedeapsa închisorii se execută prin suspendare condiţionată,
prin suspendare sub supraveghere sau prin obligare la muncă, interdicţia de a
reveni în locuinţa familiei pe perioada fixată de instanţă se executa odată cu
pedeapsa principală şi nu după expirarea acesteia.
Raţiunea instruirii interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei pe o perioada
determinată este aceea de a preveni şi înlătura actele de violenţă cauzatoare de
suferinţe fizice şi psihice membrilor de familie şi pentru aceasta momentul punerii
în executare a măsurii trebuie să fie cât mai apropiat de data rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare.
Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioada determinată se
execută concomitent şi cu pedeapsa închisorii în regim de detenţie, putând exista
următoarele situaţii:
-dacă pedeapsa închisorii de executat efective în penitenciar este mai mare
decât durata măsurii de siguranţă fixată de instanţă, interdicţia de a reveni în
locuinţa familiei expiră înainte de executarea pedepsei principale;138
-dacă durata măsurii de siguranţă este egală cu pedeapsa închisorii rămasă
de executat de la data rămânerii definitive a hotărârii, executarea lor se determină
concomitent;
-atunci când durata măsurii de siguranţă este mai mare decât pedeapsa
închisorii cu executare în regim de detentie, urmează să fie executata dupa lăsarea
inculpatului, în libertate, diferenţa dintre perioada interdicţiei de a reveni în
locuinţa familiei fixată de instanţă şi cuantumul pedepsei închisorii.139
138 Costel Niculeanu, op.cit, pag.326139 Costel Niculeanu, op.cit, pag.326-327
58
Capitolul IV
Confiscarea specială
Secţiunea I
Confiscarea bunurilor produse prin fapta penală
Măsura de siguranţă a confiscării era prevăzută de art.80 din Codul penal de
la 1936.
Potrivit dispoziţiilor art.80 putea fi dispusă confiscarea:
1) lucrurilor produse prin infracţiune;
2) lucrurilor care au servit sau erau destinate să servească la săvârşirea unei
infracţiuni
3) lucrurilor deţinute în contra legii ăi regulamentelor cele trei categorii de
lucruri supuse confiscarii din textul Codului penal anterior corespund
categoriilor din litera a,b,c, e din textul art.118 al Codului penal de la
1968 cu unele deosebiri.
În Codul de la 1936 confiscarea era condiţionată de existenţa unei
infracţiuni, în Codul de la 1968 conditia se refera la săvârşirea unei fapte
prevăzută de legea penală.
O deosebire importantă între cele două reglementări constă în aceea ca în
timp ce în Codul penal de la 1968 confiscarea este obligatorie sunt supuse
59
confiscarii indiferent de soluţia dată cauzei în Codul penal de la 1936 confiscarea
era facultativă.140
Măsura de siguranţă a confiscării speciale este reglementată de art.136 Cod
penal şi consta în trecerea silită şi gratuita în patrimoniul statului a anumitor
bunuri aparţinând persoanei care a săvârşit o faptă, prevăzută de legea penală a
bunurilor dobândite sau produse prin fapta penală ori care au fost date alte
persoane pentru a săvârşi fapta, sau care sunt deţinute contra dispoziţiilor legale.141
Spre deosebire de celelalte măsuri de siguranţă, care sunt îndreptate
împotriva periculozităţii unor persoane, măsura confiscării speciale este destinată
să înlăture ca stare de pericol creată de anumite lucruri.142
Lucrurile produse prin fapta prevăzută de legea penală sunt lucrurile care au
căpătat fiinţă prin efectuarea acţiunii care formează elementul material al faptei
săvârşite (monede false, titluri de credit falsificate,etc) dar şi lucrurile care au
căpătat prin săvârşirea unor astfel de fapte o calitate, o poziţie de fapt pe care nu ar
fi putut să o dobândească decât pe căi ilegale ( lucruri introduse in tara prin
contrabandă, medicamente conţinând doze importante de stupefiante)143
Dacă inculpatul a exercitat ilegal o meserie, sumele reprezentând
contravaloarea obiectelor produse în mod ilicit şi care nu s-au mai găsit în natură
nu vor fi confiscate deoarece ele au fost realizate printr-o muncă utilă de făptuitor.
Făptuitorul răspunde numai pentru obţinerea sau nesolicitarea autorizaţiei
ceea ce nu se poate răsfrânge asupra rezultatului muncii, care este un act licit şi
util.
Nu sunt lucruri produse, adică create prin fapta prevăzută de legea penală,
lucrurile dobândite de infractor de la alţii prin săvârşirea unor astfel de fapte ( bani
delapidaţi, bunuri sustrase sau obtinute prin înşelaciune, abuz, ameninţare, şantaj,
etc.
140 Constantin Sima, op.cit, pag.62-63141 Costel Niculeanu, Curs drept penal, Partea Generala, Editura Sitch, 2003,op.cit, pag.319142 Constantin Sima, Masurile de siguranta in dreptul penal contemporan, Editura Beck,1999, op.cit, pag.145143Vintilă Dougoroz, Explicatii teoretice ale Codului penal, Editura Academiei, Bucuresti, pag.320
60
Aceste lucruri nefiind produse prin fapte prevăzute de legea penală se
restituie persoanelor păgubite.
Măsura confiscării speciale poate fi luată dacă s-a săvârşit o faptă prevăzută
de legea penală sau o infracţiune.
Săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală sau a unei infracţiuni pune
în evidenţă starea de pericol care rezultă din deţinerea unor lucruri şi care
constituie temeiul închisorii.144
Instanţa nu poate lua măsura de siguranţă a confiscării speciale faţă de un
inculpat cu privire la care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală, pentru
motivul carei fapte ii lipseşte unul dintre elementele constitutive ale infracţiunii.
144 Constantin Sima, Măsurile de siguranţă în dreptul penal, 1999, op.cit, pag.154
61
Secţiunea a II a
Confiscarea lucrurilor care au servit sau care au fost destinate
să servească la săvârşirea unei infracţiuni dacă sunt ale infractorului
Bunurile în privinta carora se poate lua această măsură de siguranţă sunt
prevăzute de art 118. litera b Cod penal.
Aceste bunuri au constituit mijloace de săvârşire a infracţiunii sau au fost
destinate să servească acestui scop ( de exemplu arma de vânătoare cu care s-a
comis omoru, autovehiculul cu ajutorul căruia au fost introduse cantităţi
importante de stupefiante, etc)
Pentru a se putea lua măsura de siguranţă a confiscării speciale este necesar
ca fapta, la săvârşirea căreia au servit sau erau destinate să servească lucrurile în
cauza, să constituie infracţiune.145
Atunci când faptei i s-au aplicat dispoziţiile art.18 Cod penal confiscarea va
fi dispusă, chiar dacă fapta săvârşită nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni146, dacă făptuitorul beneficiază de o cauza care înlătură caracterul penal
al faptei, lucrurile respective nu pot fi confiscate.147
În cazul luarii acestei măsuri de siguranţă, legea penală nu distinge între
infracţiunile săvârşite din culpa sau cu intenţie deoarece scopul măsurilor de
siguranţă este înlăturarea unei stări de pericol şi procurarea faptelor prevăzute de
legea penală.
145 Vintilă Dougoroz, op.cit, pag.320146 M.Basarab, Drept penal, partea generală, vol II, 1997, op.cit, pag,315147 C.Bulai, op.cit, pag.600
62
O alta condiţie în vederea luării măsurii confiscarii speciale este ca lucrul să
fie servit efectiv, la săvârşirea infracţiuniii.
Astfel, se confiscă arma de vânătoare care a servit la săvârşirea infracţiunii
de braconaj, chiar dacă făptuitorul posedă permis de port-armă, dar nu pot fi
confiscate aparatele electrice de uz casnic alimentate cu energie electrică sustrasă
de făptuitor, deoarece acestea nu au servit la săvârşirea infracţiunii, ci doar la
consumarea energiei electrice sustrase.
Deşi nu se contesta valabilitatea acestei soluţii se consideră că ea nu este în
afară de discuţie.
Astfel, deşi sustragerea energiei electrice se face printr-o operaţie ilicită de
branşare prin eludarea contorului, operaţiunea propriu-zisă de sustragere nu se
poate realiza fără legarea unui consumator, energia electrică neputând fi stocată.
Tot atât de adevărat, este ca simpla legare a unui consumator la sursa de
energie nu realizează elementul material al sustragerii, ci branşarea instalaţiei-ce
poate avea unul sau mai multe aparate de consum-înainte de contor, la masa de
energie electrică.148
Potrivit unui punct de vedere, un vehicul nu ar putea fi folosit niciodată la
săvârşirea unui furt.
Luarea bunului, ca element al furtului, presupune o acţiune ce se desfăşoară
nemijlocit asupra obiectului, spre a-l scoate din starea lui anterioară folosindu-se
orice mijloace; ori nu este de conceput ca un mijloc de transport să fie folosit în
însâşi actiunea de luare, deoarece, prin natura sa el nu este un mijloc de luare, de
detaşare, deviere a obiectului material, din locul unde se găseşte ci numai de
transportare a acestuia şi, de ascundere după ce a fost luat prin alte mijloace.
Nici daca făptuitorul s-ar găsi cu atelajul sau autovehiculul la locul
faptei ( depozit, pe camp) nici atunci nu s-ar putea afirma ca este folosit la
consumarea infracţiunii deoarece el trebuie încărcat de cineva şi anume de cel care
realizează propriu-zis sustragerea.149
148 Constantin Sima, op.cit,pag 158149 G.Antoniu in Practica judiciara penala, volumul II, editura Academiei Bucuresti,1990, op.cit, pag 173
63
Alţi autori150 dezaverează teza disocierii momentului consumării infracţiunii
de cel al transportului lucrului furat şi consideră că noţiuni de “folosire pentru
săvarşirea infracţiunii” trebuie să i se dea o interpretare largă pentru ca depozitele
art.118 lit.b Cod penal au în vedere intreaga activitate infracţională, în toată
complexitatea ei, atât din punct de vedere obiectiv cât şi subiectiv.
Aşa încât dacă făptuitorul, în momentul luării hotărârii infracţionale, a
conceput si modul cum se va realiza însuşirea anume prin folosirea vehiculului,
confiscarea specială se impune.
În practica judiciară ca şi în literatura juridică, s-a cristalizat ideea că starea
de pericol rezultă din aceeiaşi faptul comiterii infracţiunii.
Este vorba de o prezumţie relativă care nu trebuie dovedită, dar care poate fi
răsturnată prin proba contrară pe care trebuie să o administreze în mod
convingător infractorul.151
Măsura de siguranţă a confiscării speciale poate fi luată dacă s-a săvârşit o
faptă prevăzută de legea penală în cazurile arătate la art.118 litera a si e, Cod penal
sau o infracţiune în cazurile prevăzute in art.118.litera b,c si d Cod penal.
Instanţa nu poate dispune confiscarea unor lucruri găsite la domiciliul
inculpatului dar cu privire la care nu s-a reţinut săvârşirea unei infracţiuni.152
150 C.Turianu, Sinteza teoretica si practica referitoare la confiscarea vehiculelor acre au fost folosite pentru comiterea infractiunii, Dreptul nr.4/1992, op.cit, pag.59151 C.Turianu, op.cit, pag.53152 C.Sima, op.cit, pag.54
64
Secţiunea a III a
Confiscarea lucrurilor care au fost date pentru a determina
săvârşirea unei infracţiuni sua pentru a răsplăti pe infractor
Obiectul confiscării speciale îl constituie „ lucrurile” care au o anumită
legătură, precizată în textul art.118 Cod penal, cu infracţiunea sau sunt deţinute în
contra dispoziţiilor legale.
Confiscarea lucrurilor care au fost date pentru ca determinarea, săvârşirea
unei infracţiuni sau pentru a răsplăti pe infractor este reglementată în art.18 lit c
Cod penal.
Prin lucruri date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni se înţeleg
bani sau alte bunuri având valoare patrimonială, care i-au fost remise făptuitorului
pentru a-l determina să săvârşească infracţiunea. Aceste lucruri sunt date înainte
de sâvârşirea faptei.153
Dacă bunburile respective nu se găsesc, condamnatul va fi obligat la plata
echivalentului lor din bani.
Nu se confisca bunurile sau valorile date sub presiunea constrângerii.154
Prin lucruri „ date pentru a răsplati pe făptuitor” se înteleg de asemenea bani
sau alte obiecte evaluabile economic care i-au fost remise făptuitorului ca răsplată
pentru infracţiunea săvarsita dupa comiterea faptei.
Confiscarea are loc chiar dacă infracţiunea a rămas în stare de tentativă sau
daca ea constituie o altă infracţiune decat cea pentru care au fost date lucrurile.
153 C.Sima, op.cit, pag. 161154 Costel Niculeanu, op.cit, pag.320
65
Mai mult, confiscarea are loc chiar dacă cel investigat nu a trecut la
executarea faptei care a denunţat oferta ce i s-a făcut şi a înşelat pur şi simplu pe
cel de la care a primit bani.155
Soluţia este justificată deoarece legea nu condiţionează confiscarea de
săvârşire infracţiunii pentru care au fost date lucrurile respective fiind suficient ca
predarea acestora să fie făcut în vederea săvârşirii unei infracţiuni.
Dacă valorile au fost restituite persoanelor care le-au dat, acestea vor fi
introduse în proces, spre a putea fi obligate să predea lucrurile supuse
confiscării.156
Dacă inculpatul a restituit o parte din suma primită, confiscarea se va
dispune de la inculapt pentru suma ramasa asupra lui, iar diferenţa se va confisca
de la persoana căreia i-a fost restituită o parte din sumă.
Dacă inculpatul a folosit o parte din suma primită, drept mită, pentru
cumpărarea unui autoturism se va dispune confiscarea autoturismului precum şi a
diferenţei până la echivalentul sumei ce a constituit obiectul mitei.
O atare soluţie este justificată deoarece în caz contrar, s-ar încuraja
operaţiile speculative cu sumele primite drept mită.157
Când mituitorul se afla în una din situaţiile prevăzute de art.255 alin.2 sau
alin.3 ( constrangerea sau denunt ) bani, valorile sau bunurile nu se confisca ci se
resttituie persoanei care a dat mită. Lucrurile trebuie să fie rămase efectiv
infractorului, simpla promisiune sau oferta neacceptată nu justifică confiscarea.158
O deosebire importantă între reglementările de la 1936 si 1968 constă în
aceea că lucrurile prevăzute la literele c si d din art.118 lucrurile care au fost date
pentru a determina săvârăirea unei infracţiuni şi lucrurile dobândite în mod vădit
prin săvârşirea infracţiunii nu figurau în enumerarea din legislaţia penală
anterioară.
155 Vintilă Dougoroz, op.cit, pag.322156 Gheorghe Antoniu “ Practica judiciara” Editura Academiei Bucuresti, op.cit, pag.181157 Constantin Sima, op.cit, pag.162158 G. Antoniu, op.cit, pag.182
66
Lucrurile din categoria de la lit. c din art.118 erau supuse în legislaţia penală
anterioară unei măsuri similare cu măsura confiscării speciale limitată numai la
infracţiunile de luare şi dare de mită ( art.251 alin.ultim) şi în cazul traficului de
influenţă ( art.252 alin ultim).159
Regulile după care se face executarea confiscarii speciale precum şi
organele îndreptăţite să preia sau să valorifice lucrurile confiscate potrivit art.118
Cod penal sunt prevăzute în legile speciale referitoare la confiscarea specială.160
Tot astfel potrivit art.142 din Legea nr.32/1968 confiscarea, ca măsura
administrativă se aduce la îndeplinire de organul care a dispus aceasta măsura în
condiţiile prevăzute de lege.
Când lucrurile confiscate sunt dintre acelea care urmează a fi predate sau
valorificate ele se predau organelor în drept de către instanţa de executare, prin
intermediul judecătorului delegat. ( când măsura a fost dispusă prin hotărâre
judecătorească )ori de către procuror ( cand masura a fost dispusa prin ordonanţa
procurorului), sau de organul de poliţie care a întocmit procesul verbal în
constatare a contravenţiei.161
159 Constantin Sima, op.cit, pag.63160 O.G.nr.11/1996 privind executarea creantelor bugetare aprobata prin legea nr.108/1996, publicata in Monitorul Oficial nr.251/1996 care a abrogat decretul nr.22/1960 si H.C.M nr.792/1960161 Barac Lidia, Constantele si variabilele dreptului penal, Editura All Beck, Bucuresti
67
Sectiunea a IV a
Confiscarea lucrurilor dobândite în mod vădit prin
săvârşirea infracţiunii dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în
măsură în care nu servesc la despăgubirea acesteia
Prin „lucruri dobândite în mod vădit prin săvârşirea infracţiunii „ se
înţeleg acele bunuri care au ajuns în mâinile infractorului prin consumarea
activităţii infracţionale.162
În practică, s-a considerat că intră în aceasta categorie dacă nu au servit la
despagubirea persoanei vătămate, bunurile prevăzute din furt, tâlhărie, bunurile şi
valorile delapidate, autoturismul importat fără autorizaţie ( art.302 Cod penal)
Nu pot fi supuse confiscării speciale bunurile care sunt rezultatul muncii
făptuitorului fie în total fie în parte, recunoscandu-se astfel caracterul socialmente
util al muncii.
Problema dacă lucrurile dobândite prin săvârşirea infracţiunii şi înlocuite de
infractor cu alte lucruri pot sau nu sa fie confiscate a dus la soluţii diferite.163
Soluţia negativă s-a întemeiat pe argumentele că legea nu prevede
posibilitatea confiscării altor bunuri în afara celor nemijlocit dobândite prin
săvârşirea infracţiunii că starea de pericol ce justifică confiscarea este legată de
deţinerea că însuşi lucrului dobândit prin săvârşirea infracţiunii şi în sfârşit că prin
confiscarea unui alt lucru decât cel vizat expres prin dispoziţiile art.118 litera d
Cod penal, se încalcă principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal, înlocuirea
echivalând cu luarea unei măsuri de siguranţă pe care legea nu o prevede.162 Vintilă Dougoroz, op.cit, pag.320163 Constantin Sima, op.cit, pag.163
68
Opinia contrară are la baza ideea ca lucrurile care au luat locul unor lucruri
iniţial dobândite prin infracţiune trebuie considerate ele însele ca lucruri dobândite
prin săvârşirea infracţiunii, iar în ceea ce priveşte starea de pericol a cărei
înlăturare se urmăreşte prin confiscare aceasta este determinată de împrejurarea ca
rămânerea lucrurilor dobândite prin savarsirea unei infracţiuni în mâinile
infractorului ar semnala o continua incitare la săvârşirea de noi infracţiuni.164
În situaţia în care lucrurile sunt gasite în natură la infractor ele sunt restituite
persoanei vătamate şi sunt confiscate numai dacă persoana vătămată nu este
cunoscută sau a decedat fără succesori ori din diferite motive nu a solicitat a fi
dezdăunată.
Dacă infractorul a înstrăinat lucrurile dobândite prin săvârşirea infracţiunii
fără a se cunoaşte persoana în mâinile căruia se află acestea, banii sau lucrurile
obţinute de infractor prin efectul înstrăinării servesc la dezdăunarea victimei iar
dacă depăşesc valoarea pagubei aferentă se confiscă.165
Discuţii îndelungate s-au purtat în literatura juridică în legătură cu situaţia în
care mai înainte ca infracţiunea să fi fost descoperită, făptuitorul a instrainat
lucrurile dobândite prin comiterea ei unei persoane identificate, la care ele se
gasesc în natură, conţinând în schimb bani sau alte obiecte.
Proprietarul lucrului dobândit de infractor prin săvârşirea infracţiunii este
îndreptăţit, fie la restituirea lucrului fie dacă aceasta nu este mai posibil la o
depăgubire echivalentă valorii sale.
În practică se admite că repararea pagubei suferite nu numai de proprietar
dar şi de terţul dobânditor de buna credinţă se poate realiza prin exercitarea
acţiunii civile în procesul penal.166
În principiu, dobânditorii de bună credinţă ai unor bunuri supuse confiscării
nu pot fi subiecţi ai măsurii de siguranţă prevăzute în art.118 Cod penal.167
164 Vintilă Dougoroz, op.cit, pag.320165 V.Papadopol, nota la C.A.Bucuresti, 252/1994, “Culegerea de practica judiciara penala” 1994, Editura Continent, XXI, op.cit, pag.47166 V.Papadopol, op.cit, pag.50167 V.Pasca, op.cit, pag.257
69
În literatura juridică s-au exprimat şi opinii potrivit cărora confiscarea sau
restituirea bunului se poate face doar împotriva celui care le-a sustras sau a
dobânditorului de rea credinţă.
În acest context s-a relevat că Constituţia României schimbă parţial
concepţia despre confiscare. Astfel se prevede că cariera dobândită nu poate fi
confiscată.
Caracterul licit se prezumă şi se prevede că bunurile deţinute, folosite sau
rezultate din infracţiuni şi contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.168
Dispoziţiile constituţionale vin să confirme principii deja consacarate în
dreptul penal român şi intrate în practica instanţelor române.
Astfel, instanţele judecătoreşti au decis ca nu poate fi confiscat autoturismul
pe care o persoană de buna credinţă l-a cumpărat prin act autentic fără a fi putut
cunoaşte împrejurarea prin care acel autoturism a constituit obiectul material al
infracţiunii prevăzute de art.302 Cod penal169, sau dacă arma care a servit la
infracţiunea de braconaj, a fost vândută unui terţ de bună credinţă, inculpatul va fi
obligat la plata echivalentului bănesc al căruia numai poate fi confiscat în
natură.170
168 V.Pop,” Masura ridicarii de obiective si masura asiguratorie a sechestrului, Prezentarea comparativa”op.cit, pag.161169 T.S.d.p d 2209/1971, R.R.D nr.12/1971 pag.151170 Constantin Sima, op.cit, pag.166
70
Sectiunea a V a
Confiscarea lucrurilor deţinute contra dispoziţiilor legale
Lucrurile deţinute contra dispoziţiilor legale se confiscă atunci când se
constată că făptuitorul, nu are autorizaţie pentru a le deţine ( arme, materii
explozive) şi pentru a căror deţinere este necesară asemenea autorizaţie.
Ori de câte ori măsura confiscării are o reglementare specială, acesta se
aplica cu prioritate faţă de dispoziţia generală cuprinsă în art.118 Cod penal171
În cazul lucrurilor care intra în această categorie starea de pericol fiind
prezumată numai trebuie dovedită special.172
În general, categoria de lucruri confiscabiule prevăzută în art.118 litera e
vine în concurs cu categoriile de la ltera a si b în sensul că de multe orei lucrurile
detinute în contra dispoziţiilor legii sunt produse prin fapte prevăzute de legea
penală de ex.detinerea de arme fabricate fără drept, deţinerea de mjonede
falsificate sau au servit la săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală, arme de
foc, materiale explozive, stupefiante173.
Confiscarea specială va avea loc cu tilu personal cu excepţia bonurilor
deţinute în contra dispoziţiilor legale care sunt confiscate indiferent în posesia cui
s-ar afla având şi un caracater obligatoriu, instanţa trebuind doar sa pledeze că
lucrul ce urmează să fie confiscat face parte din categoriile existente.
Partea civilmente responsabilă nu va răspunde solidar cu inculpatul la plata
bunurilor iar în caz de participaţie fiecare participant va plăti în funcţie de
beneficiul avut de pe urma lucrurilor respective.
În art.439 Cod penal legiuitorul a stabilit că atunci când confiscarea specială
este luată prin ordonanţă sau hotărâre, lucrurile confiscate se predau organelor în
drept a le prelua sau valorifica iar când se dispune distrugerea acestora la 171 Costel Niculeanu, op.cit, pag.321172 Vintilă Dougoroz, op.cit, pag.324173 V.Pasca, op.cit, pag.258
71
operaţiune trebuie să asiste procurorul sau judecătorul întocmindu-se un proces
verbal care se depune la dosarul cauzei.174
Regulile după care se face executarea confiscării speciale precum şi
organelor îndreptăţite să preia sau să valorifice lucrurile confiscate potrivit art.118
Cod penal sunt prevăzute în legi speciale referitoare la confiscarea silită.175
Confiscarea specială în baza dispozitiei de la litera c se dispune întotdeauna,
oricare ar fi soluţia care s-ar da cauzei din punct de vedere penal.
De asemenea, confiscarea specială se dispune chiar dacă lucrul deţinut în
contra dispoziţiilor legale aparţine altei persoane decat făptuitorului.176
Confiscarea specială vizează, de regula bunurile în materialitatea lor,
deoarece numai în acest mod poate fi înlăturată starea de pericol.
Confiscarea echivalentului bunului în bani este posibilă numai în cazurile
expres prevăzute de lege ( luare de mită, dare de mită)177
Starea de pericol social specifică confiscării speciale consta în riscul
săvârşirii unei noi fapte penale dacă lucrurile în cauză ar fi lasate la dispoziţia
făptuitorului.
Existenţa pericolului social trebuie să rezulte fie din constatarea bazată pe
datele concrete ale clauzei care releva că anumite obiecte au căpătat caracter de
lucruri periculoase în urma săvârşirii unei fapte prevăzută de legea penală fie pe
baza prezumitiei de pericol social pe care o implica existenţa prohibiţiei legate cu
privire la deţinerea anumitor lucruri sau substanţe.178
CUPRINS174 Iancu Tansescu, op.cit, pag.700175 O.Gnr.11/1996 publicata in M.O. nr 251/1996, care a a\brogat decretul nr.22/1960 si H.C.M nr792/1960176Constantin Sima, op.cit, pag.167177 Costel Niculeanu, op.cit, pag.321178Vintila Dougoroz, op.cit, pag.3171
72
Capitolul I. Noţiuni introductive privind măsurile de siguranţă…………….…….1
Sectiunea I. Consideraţii generale…………………………………………….…...1
Sectiunea a II a. Noţiuni şi caracterizare………………………………..................2
Sectiunea a III a. Referinte istorice şi de legislaţie comparată…………………….8
Sectiunea a IV a. Măsurile de siguranţă în dreptul penal în vigoare……………..17
Capitolul II .Măsurile de siguranţă cu caracter medical.........................................23
Secţiunea I.Obligarea la tratamentul medical.........................................................23
Secţiunea a II a. Internarea medicală………………………………….…………29
Capitolul III. Măsuri de siguranţă restrictive de drepturi………………………..38
Sectiunea I. Interzicerea unei funcţii sau profesii………………………………..38
Sectiunea a II a. Interzicerea de a se afla în anumite localităţi….……………….43
Sectiunea a III a. Expulzarea străinilor…………………………………………..50
Sectiunea a IV a. Interdicţia de a reveni în cadrul familiei pe o perioadă
determinată………………………………………………………………...…….54
Capitolul IV. Confiscarea specială……………………………………………….61
Sectiunea I. Confiscarea bunurilor produse prin fapta penală………….………..62
Sectiunea a II a. Confiscarea lucrurilor care au servit sau care au fost destinate să
servească la săvârşirea unei infracţiuni daca sunt ale infractorului........................64
Sectiunea a III a. Confiscarea lucrurilor care au fost date pentru a
determina săvârşirea unei infractiuni sau pentru a rasplati pe
infractor...................................................................................................................67
Sectiunea a IV a. Confiscarea lucrurilor dobândite în mod vădit prin săvârşirea
infracţiunii dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu
servesc la despăgubirea acesteia………………………………………………….70
Sectiunea a V a. Confiscarea lucrurilor deţinute contra dispoziţiilor legale……..73
73
BIBLIOGRAFIE
1. Costică Bulai, Manual de drept penal, Partea generală, Editura All, 1997
2. Alexandu Boroi, Drept penal, Partea generală, Editura All, 1997
3. Vintilă Dongorez, Explicaţii teoretice ale codului penal român, Partea
generală, Vol.II, Editura Academiei, Bucuresti, 1970
4. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român, Editia a II a
revizuită şi adaugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2003
5. Costel Niculeanu, Curs de drept penal, Partea generală, Editura Sitech, 2003
6. M.Basarab, Drept penal, vol. I si vol.II , Editia a II a, Editura Fundatiei
„Chemarea” Iasi,1995
7. Gh.Nistoreanu, „ Prevenirea infracţiunilor prin măsuri de siguranţă”
Academia de poliţie Al.I.Cuza, Bucuresti, 1991
8. G.Antoniu „ Codul penal comentat şi adnotat, partea generală”, Editura
Stiintifica, Bucuresti, 1972
9. M.Basarab „ Drept penal, partea generala” Editura Lumina Lex, Bucuresti,
1997
10.Lidia Barac, Constantele şi variabilele dreptului penal, Editura All Beck,
2001
11.Conbstantin Sima, Măsurile de siguranţă în dreptul penal contemporan,
Editura All, 1999
12.Iancu Tănăsescu, Curs de drept penal, All Beck, 2003
13.N.Tanoviceanu „ Les mesures de sûrete”, Paris, Librarie Lischutz, 1934
14.C.Mitrache, Drept penal roman, Prtea generala, Ediţia a III a revăzută şi
adaugită, Casa de Editura şi Presa „ Şansa” S.R.L, Bucuresti, 1998
15.M.Basarab, Drept penal, Partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucuresti, 1983
16.C.Mitrache, Drept penal, Partea generală, Editura Şansa, Bucureşti, 1994
17. I.Oancea, Drept penal, Partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucuresti, 1971
74
75