Marcus Aurelius, Gânduri către sine însuşi, traducere de Cristian Bejan, București,

Editura Humanitas, 2013, 413 p.

În lucrarea Gânduri către sine însuşi, Marcus Aurelius (121-180), împărat și filosof,

adept al doctrinei stoice, îndeamnă omul la simplitate, modestie, sinceritate, bunătate şi

cumpătare. Trăirea în conformitate cu natura, iubirea de oameni şi urmărirea interesului

universului sunt teme mari, care străbat discursul filosofului stoic.

Lucrarea se compune din doisprezece cărţi. Ea este scrisă sub forma unui monolog,

adresat de către „un părinte” fiilor săi. Iată şi faptul pentru care ea abundă în învăţături scrise

pe tonul iubirii, asemeni învăţăturilor pe care Solomon le dă în cartea Proverbelor.

În prima parte a operei scrise de Marcus Aurelius, găsim mulţumirile pe care acesta

găseşte cu cuviintă să le adreseze celor ce i-au marcat într-un fel sau altul viaţa şi care l-au

ajutat să-şi dezvolte, chiar dacă indirect, propriul sistem şi discurs filosofic.

Influenţele care i-au format gândirea filosofului stoic pot fi grupate în trei mari

categorii: părinţii (mama, străbunicul şi tatăl), zeii (de la care a primit ajutor prin vise, dar a şi

învăţat ce înseamnă „a trăi în conformitate cu natura” şi faptul că nici odată unui om nu îi este

permis să depăşească măsura) şi învăţătorii (Rusticus – de la care a priceput faptul că un text

trebuie citit de fiecare dată cu multă grijă şi atenţie-, Apollonius, Fronto, Severus – de la care

a preluat ideea dragostei pentru familie, pentru adevăr şi pentru dreptate – Maximus şi alţii).

Începând cu cartea a II-a, Marcus Aurelius introduce în discursul său filosofic teme pe

care le va relua şi rediscuta pe tot parcursul acestei opere, din diverse unghiuri de reflecţie.

Într-o accepţiune de factură filosofică, dar nu folosind un limbaj greu accesibil, ci unul

comun, filosoful stoic îşi promovează învăţăturile prin intermediul maximelor şi aforismelor,

pe care el însuşi le compune şi le explică de multe ori cu ajutorul unor exemple banale, dar

atât de consistente în profunzimea sensului şi semnificaţiilor lor. Mai mult, centrându-şi

atenţia asuprea acţiunilor pe care un om demn, liber şi drept ar trebui să le înfăptuiască, M.

Aurelius enumeră câteva atribute care ar trebui să caracterizeze omul bun. Iată unele dintre

dintre ele: puritatea, bunăvoinţa, libertatea, simplitatea, seriozitatea, împăcarea cu propria

persoană.

Locurile în care Marcus Aurelius îşi scrie tratatul de etică – dacă putem numi așa

această lucrare – sunt de asemenea menţionate şi marcate în dreptul câtorva cărţi. Indicăm aici

teritoriul cvazilor, aflat aproape de râul Granua și Carnuntum.

Discursul împăratului-filosof e construit pe principii de factură stoică. Astfel, stând

sub semnul circularităţii şi a determinismului, viaţa – în ansamblul ei – e privită ca un scurt

moment de existenţă, pe care omul trebuie să îl trăiască frumos; iar universul e un cadru în

care toate evenimentele se întâmplă aşa cum natura le-a hărăzit. De altfel, nici un eveniment

nu are loc la voia întâmplării; asta fiindcă toate evenimentele corelează între ele întru bunul

scop şi mers al naturii întregului univers. Tocmai din acest motiv nici omul nu trebuie să se

îngrijoreze de soarta sa, ci el trebuie să fie împăcat cu sine şi să accepte fiecare eveniment ca

pe un dat pe care natura i l-a hărăzit.

Omul este îndemnat să caute şi să alerge după adevăr şi dreptate şi să acorde mare

atenţie părţii conducătoare a sufletului, adică intelectului. Pe de altă parte, Zeul trebuie

venerat şi ascultat.

Marcus Aurelius enumeră două principii de existenţă: unul pasiv – materia – şi unul

activ, cauzal, care face referire la Zeu, raţiune, suflu, foc, destin, evidente în univers. Se

enumeră şi trei părţi din care un om este compus: corpul, suflul şi parte conducătoare a

sufletului sau intelectul, care, cum anterior am afirmat, e cea mai importantă pentru individ şi

de care fiecare om are responsabilitatea de a se ocupa pe tot parcursul vieţii sale, cu scopul de

a o face cât mai bună. De asemenea, trei sunt relaţiile cu care individul are de-a face pe tot

parcursul existenţei sale: cu trupul, cu cauza divină şi cu ceilalţi.

Având o natură raţională şi una politică, omul nu trebuie să urmărească plăcerile

trupeşti, lauda din partea altora şi nici să ia seama la criticile celor din jurul lui – atâta vreme

cât ele nu sunt fondate – ci, având mereu în minte scopul ultim – vieţuirea în acord cu natura -

să caute desăvârşirea sufletului, investindu-şi eforturile în acţiuni ce au în vedere trăirea vieţii

într-un mod cât mai simplu, dar care îi va aduce, în final, fericirea.

Filosofia trebuie să fie un mod de vieţuire pentru muritor. El trebuie să se ancoreze în

principiile ei; asta fiindcă doar ea reprezintă „unicul şi singurul lucru” care îl poate însoţi pe

om pe parcursul existenţei sale.

Spre finalul lucrării, în cartea a XI-a, Marcus Aurelius enumeră „cele nouă învăţături

capitale”, care, într-o formă extrem de structurată, rezumă ideile întregii opere. Ele fac referire

la: iubirea de semeni; corectitudinea celui sincer şi înţelept; scurtimea vieţii, ideea conform

căreia omul e supus greşelii, fuga de criticile adresate celorlalţi; toleranţa şi faptul că

mustrarea unui om trebuie făcută cu blândeţe şi între patru ochi; fuga de a judeca pe semeni;

efectele nefaste ale supărării şi prostul obicei al unor oameni de a se sprijini pe propriile

păreri, chiar dacă acestea sunt greşite.

Marcus Aurelius, ca un adevărat filosof care a înţeles ce înseamnă scurtimea vieţii,

aduce în discuţie şi subiectul morţii. De altfel, acest subiect este unul larg şi ocupă un amplu

loc în lucrarea de faţă. Amintit deseori cu numele, acest fatalism evident, de care orice om are

parte o singură dată şi pe care trebuie să îl cunoască în mod necesar, neputându-i-se opune sau

ocolind, nu trebuie să-l sperie pe omul care şi-a înţeles scopul în această viaţă. Este un fapt cu

care fiecare om se va întâlni şi pe care orice pământean îl va experimenta. Felul în care

moartea îl va găsi pe om însă diferă. Dacă omul este mereu pregătit (şi aşa trebuie şi să fie,

afirmă filosoful stoic), el nu se va teme. Ba din contră, va accepta moartea ca fiind un prag

normal, pe care natura i l-a pregătit pentru el, cu scopul ca el să-l treacă.

Omul trebuie să fie bun „orice ar face sau ar spune cineva”. El e chemat să nu

dispreţuiască moartea, ci „să o accepte cu plăcere, ca pe una dintre acţiuniile naturii”.

Doar astfel, împăcat cu sine însuşi, după o viaţă trăită frumos, omul poate părăsi

această lume „cu simplitate, în mod liber şi cu modestie”.

Așadar, consider că opera „Gânduri către sine însuși” reprezintă, în fond, un tratat de

etică. Relevanța lucrării este dată de expunerea principilor morale, relevante în a ghida

acțiunile subiectului uman. Fiind formulate sub forma unor maxime, îndemnurile filosofiului

stoic pot fi citite cu ușurință de oricine și au valoare de cod moral și astăzi. Totuși, nu

cunoașterea lor teoretică, ci împlinirea lor practică le dă putere.

Ioan Emanuel GRUIA