Marchitanii Roșii

Extras realizat pentru format electronic.Pentru lucrarea integrala va puteti adresa la office@coletti.ro

Paul Negoiță, Marchitanii Roșii

© 2016 by Editura Omega Această carte este protejată prin copyright. Reproducerea integrală sau parțială, multiplicarea prin orice mijloace sau sub orice formă,

cum ar fi xeroxarea, scanarea, transpunerea în format electronic sau audio, punerea la dispoziția publică, inclusiv prin internet sau prin rețele decalculatoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informațiilor, cu scop comercial saugratuit, precum și alte fapte similare săvârșite fără permisiunea scrisă a deținătorului copyrightului reprezintă o încălcare a legislației cu privirela protecția proprietății intelectuale și se pedepsesc penal și/sau în conformitate cu legile în vigoare.

Imagini:Coperta 1: Inspirată de iStockphoto / Aeron Cargill ArtCoperta 4: Fotografie dupa alegerile din 2012.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiNEGOIŢĂ, PAUL IULIUS Marchitanii roşii / Paul Iulius Negoiţă. - Buzău : Omega, 2016 ISBN 978-606-568-250-4821.135.1-7

Marchitanii RoșiiPaul Negoiță

Note despre autorPaul Iulius Negoiță este consilier local independent în Consiliul Local Buzău. În anii 2008 și 2012

a primit votul buzoienilor pentru a face parte din miniparlamentul local, candidând, de fiecare dată,independent.

În anul 2012 a candidat la fotoliul de Primar al Buzăului. S-a clasat pe locul al II-lea, dupăcandidatul U.S.L, care pornise în cursă cu o previziune de vot de 80%. Paul Iulius Negoiță a obținând unnumăr impresionant de voturi, după doar trei săptămâni de campanie și după o prezență media obturată deadversarii politici. Lipsa turului al II-lea și sistemul mafiotic local, bazat pe manipulare, mistificareaadevărului, cumpărarea presei locale, cumpărarea de voturi și gestionare dubioasă a procesului devotare, l-au scos din cursă. Înfrângerea a fost un motiv de frustrare și uimire a numărului foarte mare devotanți învinși prin impostură de o mână de oameni cointeresați în perpetuarea accesului la mănoaseleresurse locale. Deși finalul procesului de votare nu a fost unul care să ducă la răsturnarea unui regimpostcomunist, de aproape 20 de ani, administrația locală roșie a fost forțată, cel puțin imediat dupăalegeri, la mimarea unei atitudini gospodărești. De asemenea, campania electorală a fost o dovadă azonelor unde actuala putere locală își are izvorul puterii: firmele care nu-și plătesc fraudulos datoriile labugetul local, cele care au fost abonate pe bani mulți la fondurile publice și persoanele dependentesocial. Nu întâmplător a apărut butada conform căreia actualul primar al Buzăului nu a fost votat denimeni dintre cei care au citit cel puțin o carte.

Valentin Mircea

Nota asupra ediţiei„Marchitanii roșii” cuprinde o expunere despre fenomenul politic al României ultimilor ani. În fapt,

cartea este o colecție de editoriale și eseuri politico-sociale. Inițial textele au fost publicate în Opinia șiî n Actualitatea Buzoiană. Le-am adunat cu destulă dificultate într-un singur volum deoarece tematicaabordată este diversă. Din aceleași motive a fost greoaie și alegerea titlului. Am optat, însă, pentru„Marchitanii roșii” deoarece România în general și Buzăul în special a avut neșansa unor experimentede leadership eșuate. Moștenirea comunistă sedimentată în rândurile mai tuturor partidelor, prinintermediul unor personaje sinistre, a înroșit țara. România și mai ales Buzăul nu a avut conducători, cidoar niște marchitani care au vândut totul pe nimic. Oamenii cu bună credință i-au așezat administratori aibunurilor comune, iar ei s-au dovedit a fi „furi şi tâlhari”. E drept că mulți dintre ei sunt pitiți subculoarea roșie, dar nici cei proveniți din comunism și așezați sub albastru sau portocaliu, nu strălucescprin virtuți.

Deci „Marchitanii roșii” sunt toți aceia care au tribalizat comunitățile și nu s-au ridicat laînălțimea rolului hărăzit de istorie.

Iulius Paul Negoiţă

KulaSuntem membrii NATO, suntem membri UE….și ce dacă! Ne aflăm conectați la valorile

democrației europene, însă comportamentul celor care ne conduc, se aseamănă mai mult cu sistemul Kulaal Trobrianzii africani. Acest sistem, neafectat de principiile democrației moderne, presupune cărelațiile de afaceri nu sunt posibile decât între prieteni care-și fac în mod constant cadouri.

Nepotismul, afinitățile create pe baza fenomenului corupției, avantajarea apropiaților șiconsangvinilor, practica mafiotică „noi și ai noștri”, au dus la schilodirea societății actuale românești.

Francis Fukuyama în The Origins of Political Order, în capitolul Tirania verilor împarte evoluțiasocietății în trei etape de dezvoltare: sclavagism, barbarism și civilizație. În același timp descriefuncționarea societăților pre-civilizate. Practicile imorale actuale amintesc mai mult de dominațiamamelucilor sau de arabii evului mediu, care în actul politic dădeau întâietate rudelor, apoi prietenilor șiapoi susținătorilor. Protejarea intereselor descendenților, prietenilor și clienților, în detrimentul unuisistem bazat pe reguli impersonale a devenit lege. Uneori aceste legături au primit și nuanțe sacramentale,confundându-se rolul spiritual al nășiei, cu cel al legăturilor bazate pe interese. Buzăul, dar și alte locuridin țară, sunt negări ale modernității și normalității funcționării statului. Este uimitor cum unii oamenipolitici actuali au un comportament barbar și o gândire rudimentară. În speță, la Buzău spre exemplu,impozitele au devenit taxe de protecție sau practici obligatorii pentru cei care nu fac parte dinîncrengătura mafiotă. Primăria a devenit o instituție privată, siluită, după poftele unui grup care selegitimează ca reprezentant al majorității. În fapt, este o instituţie furată de un grup redus de persoane,direct interesate de serviciul public, care colectează de la mulți și împarte la foarte puțini. Rezultatul?! Osocietate nedreaptă în care meritocrația este înlocuită de “afinitate” și comportament tribal; o comunitateîmbătrânită; o populație tânără obligată la aspirații reduse; o infrastructură de ev mediu, utilizată demașini de lux în locul trăsurilor; o presă umilită prin mituire; o intelectualitate lipsită de instrumente demanifestare; o politică de cumetrie formată dintr-un partid unic și dintr-un club de bon viveuri care doarformal au alte concepții politice. În fapt ceilalţi boși politici sunt incapabili să câștige alegerile vreodatăși este inutil să o facă, atâta timp cât liderii acestor „organizații de familie” numeroase cât o scară debloc, beneficiază de tot ce-și doresc din partea veşnicilor caştigători.

„Etnografia” localăLa şedinţa Comisiei pentru învăţământ, sănătate, activităţi social-culturale, culte, familie şi

protecţia copiilor a venit un reprezentat al unei asociaţii neguvernamentale care, în mod generos, şi-aprezentat un proiect de promovare turistică a Municipiului Buzău. Au fost reafirmate idei inteligente, bineintenţionate, iniţiative ignorate, din nefericire, în ultimele două decenii „luminate”. Dar aceasta estesituaţia! Timpul nu poate fi dat înapoi…

Deşi organigrama Primăriei a fost amplificată în ultimii 20 de ani, în cadrul acestei instituţii nu s-agăsit utilă funcţionarea unui birou de turism sau măcar angajarea unei persoane care să se ocupe depromovarea reală a Buzăului. Buzăul nu are nici măcar indicatoare spre monumentele istorice, spresediile marilor companii sau spre instituţiile publice, deşi este ticsit până la refuz de panouri publicitare.Dar mă rog… când vii atâţia ani la acelaşi serviciu te descurci şi fără indicatoare… iar turiştii simt altfel„adrenalina” dacă întreabă din om în om.

În cadrul şedinţei sus-menţionate, unul dintre consilieri a amintit că la Râmnicu Sărat problemaindicatoarelor este rezolvată, însă, e drept, acolo e Râmnic şi nu Buzău, iar comunitatea are ce-itrebuie…

Turismul este una dintre sursele economice relevante pentru multe comunităţi. Din spusele tânăruluicu iniţiativă reieşea că Buzăul ar fi un punct de atracţie. Iar spusele sale sunt logice. Situat la întretăierede drumuri, la Curbura Carpaţilor, Buzăul are o istorie „mai mare” decât îşi imaginează cel care afirmacă are „o istorie mică”, constatare desprinsă probabil din vreo lucrare de istorie, realizată „copy-paste”şi finanţată abundent din banii noştri.

Acest oraş are ce arăta trecătorilor din punct de vedere istoric, însă în momentul de faţă aspectulcel mai vizibil este dezorganizarea şi dezinteresul. Oraşul are nevoie de un ghid practic şi de crearea adouă trasee turistice, unul adaptat la un buget de timp limitat, iar celălalt destinat celor care au vreme săzăbovească. Dar, pentru ca efectul marketingului turistic să fie pozitiv, localităţii îi este necesară oimagine care să se ridice la înălţimea unei aşezări europene. Din păcate, însă, chiar Palatul Comunal,instituţia care ar trebui să fie etalonul eleganţei, al curăţeniei şi al bunului-gust, are mari „scăpări” deimagine. Şi aici nu fac referire la aspectul coloristic de bomboană fondantă sau la sticla colorată „dingeamuri” care ar trebuie să fie vitraliile unui palat cu influenţe italiene, ci la numărul „acarienilor” careşi-au făcut culcuş de ani buni pe pereţii exteriori ai clădirii. Istoricul coabitării cu aceste mici vieţuitoareprezente în spaţii neîngrijite poate fi constatat după trăinicia pânzelor pe care se poate legăna fără teamăo întreagă conducere locală. Imaginile „neprotocolare” pentru privirea vizitatorilor sunt „completate” deurmele de mucegai şi praful gros transformat într-un înveliş vâscos, cleios, lipicios. Imaginea exterioarăeste oarecum înveselită de câteva bannere atârnate de balcoane, aspect simetric cu cel al căminelor denefamilişti unde locatarii, din lipsă de spaţiu, atârnă spre exterior tot ce au de zvântat. Dar, desigur laPrimărie simbolistica „avizierelor” externe este alta. Nu-s simple afişe, ci trofee de „vânătoare” ale uneiadministraţii care deşi a împuşcat mai nimic din finanţările europene – comparativ cu mai toateadministraţiile din ţară sau cu… Râmnicu Sărat, municipiu în care modernizarea cu fonduri europene estevizibilă pe străzi şi nu pe pereţi – afişează cu emfază ceea ce are.

Şi, pentru ca imaginea să fie „completă”, peste şi printre aceste afişaje, pe alocuri, există„ornamentele” instalaţiei de iluminat rămase de la ultimul „festin hibernal” oferit locuitorilor oraşului demunicipalitate, ornamente păstrate preventiv pentru venirea iernii care surprinde mereu. Cele relatate înultima parte nu sunt, fără îndoială, atât de criticabile, deoarece românul, în înţelepciunea sa, afirmă că

omul gospodar îşi face vara sanie…Dacă acestea sunt doar câteva aspecte exterioare, din multele hibe ce ţin de o gospodărire

deficitară care dă o imagine prăfuită exteriorului emblematicului ansamblu – excepţie de la „armonia”peisagistică face doar un autovehicul căruia un angajat cu expertiză îi asigură cleaning-ul zilnic,„igienizându-l” cu mare delicateţe şi în acelaşi ritm.

Vizitatorul mai poate avea totuşi o speranţă: măcar în curtea interioară aspectul să fie îngrijit, căcidoar este spaţiul „intim al ansamblului istoric”. Din păcate, „unitatea de aspect” persistă, adăugându-seimaginea de hulubărie şi aspectul neîngrijit al învelitoarei şi al pavajului „ornat” cu ceea ce nu a nimerittomberonul şi nu a avut parte de mătură. Dar dacă pentru exterior mai pot fi găsite scuze precum înălţimeaclădirii, vechimea ei, poluarea urbană, atenţia concentrată spre rezolvarea urgentă a problemelorstringente de estetică urbană, din nefericire, nici interiorul nu rupe „ritmul”. Cu un aer îmbâcsit,interiorul clădirii nu spune nimic nici despre somptuosul trecut al acestui edificiu care are o „sală abalului” şi nici despre un simţ estetic al modernităţii, convertit în confort, cu ajutorul unui mobilieradecvat. Noroc cu unele personaje istorice, precum Alexandru Marghiloman! Marele nostru om politicţine faţa cu statuia sa la un perete afumat de la „factura” RAM-lui (societate la care, printre altele,conform afirmaţiilor edilului nostru şef, „se fac racordări” serioase). Fără să i se recunoască rolul„acoperitor”, nefericitul bust este tratat cu ingratitudine şi pedepsit să privească un perete în degradeu,mânjit „artistic” de o mână care a încercat să mai spele din „inestetic”, amestecând fumul şi praful într-uncompozit pe care nu-l găseşti la nicio primărie rurală din judeţ… iar cele relatate sunt doar câtevaaspecte din „farmecul” unic ce-l poate oferi vizitatorilor emblema oraşului nostru.

Oare va veni o asociaţie să facă un proiect şi de igienizare a Palatului Comunal pentru a puteaintra în circuitul turistic, sau ghidul va explica turiştilor că aşa este… etnografia zonei?

„Idiosincrazii …la prezent”Privesc şi eu, ca marea majoritate a românilor, la scena publică şi rămân uimit. Este clar!

Adevărata criză a României este aceea a resursei umane prezentă în politică. Un soi de indignare facilăne poate transforma pe rând în persoane care abandonează o luptă cu personaje insalubre, imorale, cu untrecut „incert” şi un viitor „prefigurat” pe bunul simţ al oamenilor simpli, care încă mai cred în culori şiîn simboluri, deşi, este clar că acestea au devenit „goale” de conţinut calitativ.

Imaginea clasei politice nu este bună niciunde, însă, în România zilelor noastre, politicianul şiimpostorul încep să se apropie ca imagine. Personaje faraonice, avari „obsceni”, mincinoşi notorii şinarcisişti obsedaţi, populează, în haite, un spaţiu public, clădindu-şi „cariera” pe nefericirea cetăţeanuluide rând.

Noi, românii, avem inteligenţe, valori, oameni morali care nu ies din rând de teama unor pâlcuriavide cu pusee de autoritarism şi excese fanatice de putere.

Românii au privit cu oarecare „seninătate” aceste realităţi, sperând că va exista o primenire ageneraţiilor. Din păcate însă, filtrele de „epurare” au fost înfundate, iar mizeria umană a unorreprezentanţi ai tinerei generaţii intraţi în politică a depăşit defectele „mentorilor”. Era de aşteptat, defapt, ca aşchia să nu sară departe de trunchi! Dar, românul, răbdător prin definiţie, a tot sperat într-oprimenire „biologică”. Din păcate, din încrederea românilor nu s-a născut un rod mai de soi decât cel pecare l-au gustat anterior, cules din solul roşu, ci indivizi corupţi de fragezi, prea puţin grijulii pentru a-şipăstra demnitatea, iubitori ai îmbâcsirii morale. Aceşti „tineri”, tineri în fapt doar la trup, nu şi la suflet,aruncaţi de maeştrii „morali” sau de sânge în vâltoarea vieţii publice, au ambiţie chinuită de a reuşi, marinevoi ce trebuie satisfăcute, o morală îngăduitoare şi nicio credinţă. Lipsiţi de orice apetit pentru muncă,trăiesc într-o trândăvie elegantă, chiar luxuriantă, pendulând atitudinal între tiranie şi dezordine. Dinpăcate, prin poziţiile pe care le ocupă, fără să le merite, în diferite zone, la vârful unor structuri statalesau comunitare, ei afectează viaţa a milioane de oameni şi răpesc viitorul unei generaţii de tineri, de bunăcalitate morală şi intelectuală, care nu-şi mai găsesc locul .

Fără îndoială, politica nu este un domeniu plăcut din cauza faunei care a pătruns, populează şivegetează în instituţiile statului, însă tinerii merituoşi, oamenii curaţi, autentici, nu au voie să mai lasetreburile publice pe mâini murdare, depăşind „idiosincrazia” la viaţa politică.

Credinţa, cinstea, educaţia, munca, viziunea, loialitatea, inteligenţa emoţională, umanitatea caldă,retorica rafinată, integritatea, respectul, competenţa şi simţul practic sunt soluţiile reale pentru aceastăţară. Altfel, vom fi martorii şmecheriei ieftine, spectacolului naufragiului şi încăierărilor care autransformat viaţa publică românească într-un spaţiu barbar, fetid, toxic pentru români şi România.

17.404 (I)Rar mi s-a întâmplat să vorbesc şi mai ales să scriu, chiar şi fragmentar, la persoana I. De data

aceasta, sunt nevoit, deoarece sunt tratat în planul politicii locale la persoana… I. Cam aşa s-a întâmplatla prima şedinţă de constituire a Consiliului Local Buzău unde, noi, persoana I adică, după un calcul allor la urne vreo 17.404, nu am primit loc iniţial nici în comisia de învăţământ, cultură, culte, decât după adoua votare, după o reexprimare a ridicării mecanice a mâinii, semn ce ar echivala cu votul liberexprimat de către majoritatea proaspăt constituită. Şi, pentru a fi foarte clar, lucrurile au stat cam aşa,membrii P.S.D. au avut consemn, ca, în calitatea de majoritari, atunci când aud numele Negoiţă, săvoteze împotrivă. Ca atare au făcut-o până şi la comisia de învăţământ, cultură şi culte, deşi principalelecapete de acuzare în campanie, principalele imputări trandafirii, au fost că sunt profesor, că sunt preot sauchiar scriitor. Aşa că, în mod firesc, m-a nedumerit şi pe mine… resortul ferm cu care s-a exprimat votul.Dar, probabil, sunt lucrurile care mi-au scăpat în biografia mea atât de recent şi virulent contestată de„ştiutori”. Probabil nu reprezint „cultura locală”, nu sunt pe aceeaşi lungime de undă sau frecvenţă cu„autori locali contemporani” şi, drept urmare, am fost sancţionat prin vot deschis, în văzul lumii, pentrucă nu mă pricep ca alţii, să dezvolt literatura şi jurnalismul local de „parbriz”, scriindu-mi memoriileanonime în „observatoare” şi aplicându-le pe imaginea contracandidaţilor; sau poate pentru că nu am oatitudine „culturală” şi nu dau „zvonuri”; ori poate, cine ştie, că planează asupra mea suspiciunea că amcitit mai mult decât „a la carte”?!

Oare, dacă nu faci parte din camarilă sau nu eşti un accesoriu mut, fără conştiinţă, doar cu buzunar,dacă nu eşti vechi, vorba unui personaj caragelian care spunea, cu „stimă de sine”, „Sunt vechi,domnule!”, şi nu te poţi încadra în „rigorile” putredei noastre administraţii, „pe cale de consecinţă”,trăieşti fără noroc la Buzău?!

Sau poate am fost sancţionaţi cu toţii pentru divergenţele noastre de opinie şi de atitudine faţă de„conducătorul iubit”?! Dacă este aşa, e foarte grav! Dacă firava noastră democraţie nu ar avea minimereguli aplicate, cu siguranţă, majoritatea roşie ar fi votat deportarea noastră, a celor 17.404. Dacă devotul lor ar fi depins naşterea noastră, cred că, cel puţin o vreme, am mai fi avut de aşteptat.

Convingerea că am dreptate în afirmaţiile făcute în ultima perioadă mi-a fost reîntărită de ceea ce s-a întâmplat la prima şedinţă de Consiliu Local. M-am simţit realmente fericit că am candidat şi onorat săam voturile dumneavoastră şi nu pe ale lor.

Şi, pe deasupra, în urma proaspătului experiment democratic, am cristalizat într-o concluzie ceea ceam constat mai demult. Trebuie să ne organizăm şi noi politic pentru a avea majorităţi, majorităţi carerespectă şi sunt respectate. Este o concluzie pe care noi, cei 17.404, un număr care permite chiarînfiinţarea unui partid politic, trebuie să o tragem. Succesul actual al trandafirilor este unul perisabil,având în vedere la butoniera cui stau şi nu trebuie să ne sperie, mai cu seamă privind la modul din ce înce mai lamentabil în care se desfăşoară lucrurile la nivel naţional. Cât despre Buzău?! Aici, la CurburaCarpaţilor, în ultimul timp nu am simţit decât muşcătura ţepilor acestei flori.

În rest, aşa cum spuneau latinii „quod erat demonstrandum”. Încă din start, conducereaadministraţiei publice locale „demonstrează”. Aşa cum scria un ziarist în titlul de prezentare al moduluide desfăşurare al „lucrărilor” Consiliului Local, parafrazând un text sapienţial din ecleziastic „nimic nousub soare”. Deşi Buzăul, ca oricare dintre oraşe, exact de noutate are nevoi. Pentru a ieşi din starea deanchilozare de două decenii, care a creat un decalaj vizibil între oraşe ce se află în fruntea plutonului sinoi.

Promovarea „pe funcţii” s-a încadrat în „etnografia” politică a locului. Fără vreo prezentare aargumentelor pentru care cineva propune pe altcineva, s-au făcut propuneri, unele chiar spontan… cititede pe hârtia organizaţiei locale P.S.D. (Va urma)

17.404 (II)În schimb, fără un raport de activitate sau un plan de viitor, viceprimarii au fost realeşi. Nu a fost

nevoie să-şi demonstreze virtuozităţile culturale şi administrative. Şarmul şi prezenţa fizică au fostsuficiente şi convingătoare. În atari situaţii, chestiunea a fost rezolvată rapid şi eficient, prin vot „secret”,deşi secretul, chiar obscurul, planează doar asupra activităţilor pozitive desfăşurate pentru comunitate aproaspeţilor realeşi. Dar, fără a fi maliţios, poate tocmai de aceea au mai dorit un mandat unii aleşi:pentru a face ceea ce au promis cu nesaţ şi nu au făcut până acum decât cu mare zgârcenie. Sper că nudoar „arta” grimasei sau a replicilor în răspăr, ori „calităţile” retorice şi interogative, structurate în seturide întrebări culese din „popor” şi plasate, pe cât de josnic pentru oameni cu demnitate, pe atât de naiv,chiar în spaţiul propriu de publicitate electorală, îi recomandă pe aceşti aleşi. Sper că vor avea măcarorgoliul de a concentra forţele implicate, de a respecta ideile celorlalţi, de a folosi competenţele lorpentru a face bine Buzăului şi buzoienilor. Sper că nu aştept mult prea mult…

Deşi au păşit deja strâmb în acest demers eu încă sper în fărâme de luciditate care să creeze prilejde satisfacţii comune şi nu de critici constante. Ştiu alergia la critică a unora de „sus”. Mi-aş dori, înnumele celor 17.404, în numele buzoienilor în general, dornici de o atitudine administrativă serioasă, deun echilibru instituţional şi de o eficienţă a guvernării locale ca, măcar parţial, criticile din campaniaelectorală să fie infirmate de o hărnicie şi un bun simţ al celor proaspăt constituiţi sau proaspăt realeşi.Dar oare aşa va fi?…

P.S. Domnilor proaspăt reinvestiţi, vă felicit pentru iniţiativa aproape istorică de a defrişa şitoaleta cât de cât boscheţii din Dorobanţi, dar poate, data viitoare, vor fi luate şi resturile. Cât despre„aducţiunea” cu gaz de pe strada Războieni şi celelalte săpături din zonă, destinate rezolvăriiproblemei unor utilităţi la noua maternitate, poate aveţi timp şi treceţi pentru a vedea că se impune,temporar, crearea unui sens unic pentru a se putea circula corespunzător şi a proteja locuitorii dinzonă de praful dens stârnit în mijloc de vară. Nu de alta, dar doar s-a reparat cu ceva timp în urmăstrada, după ani de aşteptare.

Adevăruri care dorEste din ce în ce mai greu de crezut că ceea ce se întâmplă cu soarta unui neam poate fi atât de trist.

Pe zi ce trece ajungem o suburbie a Europei sau o anexă a Estului, un loc unde este greu să mai găseşti unechilibru instituţional, uman, relaţional. Nu mai există dezbatere, nu mai există dialog, iar bunul simţmoare pe zi ce trece. Tonalitatea aceasta este dată de o clasă politică din ce în ce mai depravată, maicoruptă, mai lipsită de educaţie.O clasă politică în care, nu de puţine ori, impostura şi brutalitatea auînlocuit meritocraţia, şi toate acestea sub ropotul de aplauze mecanice al unor mercenari media, bieţiscrijelitori pe papirusul infamiei, aflaţi într-o eclipsă totală de conştiinţă.

Neamul nostru a intrat în disoluţie constantă omorându-şi zilnic viitorul, afundându-se în sărăcie, înincultură politică şi imoralitate. Românii se privesc din ce în ce mai greu în ochi. Multe valori pleacă,iar cei care rămân se închid din ce în ce mai mult în propriile preocupări, ignorând un cotidian caresupune societatea la ingurgitarea unei mizerii pe bani publici – căci ce alt prezent şi altă „devenire” aresocietatea actuală? Oare putem accepta pasivi sau putem privi cu aviditate perversă la scandalulpermanent provocat de „persoane publice” – nefinisate comportamental, fără principii morale,propagandişti, oportunişti fără doctrină -, forme fără conţinut care poluează spaţiul transformând totul înmaidan? Oare suntem creduli să mai luăm în serios „ostenitorii din presa liberă” fără conştiinţaresponsabilităţii cuvântului scris, simple peneluri înmuiate de alţii în cerneluri de diferite culori, înfuncţie de interesul de moment? Cât de degradat moral sau cât de hămesit poţi fi pentru a juca horaimposturii pe lângă blidul celor ce-ţi mai aruncă firimituri, transformându-te într-un simplu instrumentmizerabil al minciunii şi al corupţiei? Oare ne simţim bine să ştim că asemenea oameni ne conduc sau ne„învaţă”? Oare, noi, românii astfel de modele ne dorim pentru copiii noştri? Oare tot aşa au fost şiînaintaşii noştri despre care vorbesc cu atât patos cărţile de istorie, iar supravieţuirea acestui neam a fostrodul unui miracol? Este oare democraţia şi libertatea un preţ prea mare pe care românii se zgârcesc să-lplătească sau nu şi-l permit? Este oare verticalitatea o poziţie care nu mai face parte din anatomia acestuineam?

Oare… a devenit de neacceptat în mentalitatea unui „popor transformat în populaţie” să lupţi, săsperi, să munceşti, să construieşti, să gândeşti, să nu accepţi minciuna?… Oare am devenit un neam preaobosit pentru a putea sta drept în faţa istoriei?

Oricât ne-am ascunde, oricât ne-am dori să ne minţim în continuare, trebuie să recunoaştem că nuacestea sunt aşteptările noastre, nu acesta este drumul sănătos pe care trebuie să mergem! Letargia,toleranţa, „calmul” sau nepăsarea cu care privim cum sistemul nostru public, democraţia, banii noştrimunciţi sunt acaparate de un cerc tot mai restrâns, tot mai corupt şi tot mai needucat, format din ştruţo-cămile economico-politico-infracţionale, aplaudate de stoluri flămânde pline de leneşi sau incompetenţinotorii, care nu au reuşit să facă nimic pentru societate, nu poate fi o atitudinne demnă pentru un popor ceare o istorie şi râvneşte la un viitor.

Suntem într-o mare criză morală, într-o criză etică şi de atitudine şi încă ne complacem acceptând oclasă politică incapabilă să mai fie un vehicul pentru interesele poporului, fiind doar o căpuşă avidă, caredistruge viitorul şi speranţa celor care se încăpăţânează să creadă că suntem un popor doar rătăcit, însănu definitiv pierdut. Nu e suficient să avem răbdare, ci trebuie să ne implicăm sancţionând ferm tareleunor politicieni sau „jurnalişti” care vor să îndobitocească acest neam pentru a-l putea conduce cuuşurinţă.

Eu sunt optimist şi sper să nu aibă dreptate un tânăr olimpic care spunea: „PLEC DIN ROMÂNIA,

VIAŢA E SCURTĂ, IAR EU NU AM TIMP 200 DE ANI SĂ AŞTEPT PÂNĂ CÂND SEALFABETIZEAZĂ POLITIC CONAŢIONALII MEI!”.

Captivii lui Ibsen?Într-o mică istorioară de o luciditate şi actualitate uimitoare se spune că un om aştepta la marginea

unei păduri. Pe lângă el s-au perindat grăbiţi diverşi semeni ai lui. Nici unul dintre trecători nu a avutnobleţea să-şi ofere ajutorul. Iniţiativa sprijinului nu intra în discuţie, căci, adevărat, nici nu le-a fostcerut. Însă, unii dintre ei s-au grăbit să-l judece. Cum? De ce? Cu ce argumente? Pe ce bază? Îlcunoşteau? Acestea sunt doar câteva întrebări de o logică simplă! Şi totuşi l-au judecat!

Primul l-a privit pe fugă şi a grăbit pasul, zicând: Omul acesta este hoţ! Al doilea l-a privit cuinsistenţă, studiind detaliile şi a zis omul care stă aici este desfrânat! Acesta este motivul pentru carepoposeşte aici! Al treilea a trecut trufaş spunând: omul acesta este lacom. Stă aici să acapareze ceva,poate un colţ din acest codru! A trecut şi un altul, care în cugetul lui şi-a zis: Omul acesta este mincinos,ai lui ştiu probabil că se află în altă parte… iar şirul judecăţilor „de valoare” a continuat. Argumente?!Nu!

Şi totuşi trecătorii au avut o grilă de evaluare – propriile caractere, propriile vicii. Graba hoţului afost firească în acest context, doar el ştia cel mai bine să judece asemenea fapte, atitudinea desfrânatuluide asemenea, iar setea lacomului era uscată de gândul că toţi i se aseamănă. Cât despre mincinos…Trecătorii nu erau într-o competiţie cu această fiinţă statică ce zăbovea în aşteptare, nu aveauargumente… dar nici nu s-au putut abţine să-l judece după propria fire. Nu puteau accepta în sinea lor căcineva poate fi şi altfel, nu au putut trece cu gândul curat sau măcar cu o atitudine amorfă. Au simţitnevoia să pună diagnostice şi, la ce se pricepe mai bine un bolnav incurabil? La propria-i boală!

Din păcate, aceasta este o realitate a societăţii româneşti – o măcinare continuă, un mod mizer de agândi şi a rosti ştiute şi neştiute pentru a-ţi hrăni propria perversitate sau a-ţi justifica propriile vicii.Atitudinea, însă, are forme agravante atunci când te simţi şi un pic de „lider de opinie” sau mult mai grav,când ai un interes pecuniar direct. Îţi colcăie veninul şi simţi nevoia să-l înfunzi în pielea cuiva, ceea cenu prea mai rezonează cu statutul de om. Poţi, e adevărat, să te numeri şi tu printre vietăţi, însă să pretinzică eşti om, conştient de statutul tău, dar acesta reprezintă doar un port abuziv de titulatură. Spre exemplu,Ibsen, când scria piesa Brand, nota: „Aveam pe masă un scorpion într-o halbă goală de bere. Din când încând, fiara era agitată. Atunci aruncam cu o bucată de fruct copt în el, pe care să-şi reverse furia şi încare să-şi reverse veninul. După aceea se liniştea”.

Respectul pentru statutul de om impune şi mai multă responsabilitate atunci când vrem să avemgreutatea cuvântului. Respectul pentru adevăr ne defineşte ca oameni, iar atunci când nu-l ştim, e mai binesă „mai respirăm o dată” până rostim ceva – aşa cum spune românul înţelept. Altfel suntem doar,metaforic vorbind, biete capturi ale scriitorului norvegian, inventator al dramei moderne, Henrik Ibsen,„trăitori într-o halbă” şi nu într-o lume.

De la basm la realitateFiecare naţiune are destinul său. Progresul fără limite nu există decât în viziuni utopice, însă

anumite evoluţii favorabile confortului uman se înregistrează în toate statele care se recomandă ca fiindcivilizate. România, conform declaraţiilor liderilor săi, aleargă vârtos după pluton. Dar de la declaraţiela realitate este drum lung. Spiritul competitiv invocat de politicienii români este doar o iluzie frumoasăvândută conaţionalilor, care, deşi bat pasul pe loc, ar trebui să creadă că am conta şi noi în cursainternaţională.

Din nefericire, mai sunt încă politicieni luaţi în serios chiar şi atunci când promit sau propun lucruriireale. Propunerile fantasmagorice referitoare la o ţară în care toată lumea primeşte nu au însă nicivaloare economică, nici aplicabilitate practică, ci creează doar o nouă „specie literară”, basmul politic,cu mesaj la fel de real precum cel din cărţile lui Petre Ispirescu. Mulţimi întregi preferă să viseze laIleana Cosânzeana, hrănindu-se din imaginar, în loc să trăiască în real. Politicienii speculează tocmaiaceastă poftă de iluzoriu a unor pături sociale care, paradoxal, în loc să se dumirească, devin din ce în cemai credule. Încă visători la statul paternalist, care funcţionează precum C.A.P.-ul de altădată, unde seaplica româneşte lozinca marxistă „de la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi”, un procent alpopulaţiei României crede că statul va da cât promit politicienii, ignorând deficitul bugetar.

Realitatea este însă diferită. Cine construieşte cu mâini proprii şi nu se îmbată cu iluzii, cine iese culuciditate din jocul propus de o „clasă conducătoare” bolnavă de demagogie îşi dă o şansă lui şiRomâniei. Însă, cine se încrede fără raţiune în cuvântul unor politicieni care, deşi se laudă cueuropenitate şi viziunea lor, au doar atitudinea unei „burghezii proletare”, profund materialistă, de care setemea şi Lenin – îngrijindu-se doar de starea materială a lor, a copiilor, a nepoţilor şi poate, selectiv, şi arudelor, nu va primi nimic. Vor fi doar instrumente puse în slujba celor ce spoliază, de peste douădecenii, tot ce are această ţară.

Românii nu au voie să se mai îmbete cu promisiuni iluzorii, ci au nevoie de reguli precise, dereguli corecte în care dezvoltarea personală şi socială devine posibilă. Materialul digestiv oferit pentru ozi sau două nu ţine de foame un mandat, iar iluzia nu are deloc proteină…

Vor românii să se înece în iluzie?! Înţeleg ei să ceară seriozitate şi exigenţă clasei politice? Sau sevor lăsa amăgiţi mereu de promisiuni ireale? Poate trăi o naţiune doar din resentimente şi din promisiunifantasmagorice? Mai pot crede oamenii orice, doar pentru că au auzit la televizor?

În ultima perioadă, numărul celor captaţi de posturile de televiziune naţionale a fost ridicat. Cu totulîntâmplător, ecranele televizoarelor au fost invadate de protagoniştii a două domenii: politica şi sportul.Fiecare telespectator a avut de ales, dar a putut să facă şi comparaţii între două domenii care presupuncompetiţie. Cele două tipuri de activităţi publice, sportul de performanţă şi politica, s-au dovedit totaldivergente. La primul pol, cel al adevăratei demnităţi, se află sportivii şi iubitorii sportului. Înconfruntarea sportivă, spectatorii nu se fac că văd sportivii, sportivii nu se fac că lucrează la aparate saunu vorbesc despre cât de frumos ştiu să o facă, arbitrii nu se prefac că notează… iar la baza tuturorrezultatelor se află o muncă titanică.

La polul opus, făcând concurenţă media, se situează realitatea unei clase politice, ce se bucură deun larg sprijin al unor „jurnalişti” slugarnici. În totală opoziţie cu performanţele olimpice, aici spaţiuleste invadat de verbalitate excesivă şi nu de puţine ori trivială, de promisiuni iluzorii şi propagandăagresivă, de neseriozitate şi impostură, de lipsa regulilor şi a moralei, de minciună fără scrupule şiminciună livrată pe post de adevăr… Avem de învăţat cu toţii din urmărirea în paralel a celor două

fenomene. Dacă vrem performanţă în plan politic şi social, trebuie să ne trezim din lumea de basm oferităde politicienii incapabili să promită realităţi şi să le susţină cu fapte.

Ce bine ar fi dacă societatea românească, şi mai ales clasa politică, s-ar infuza de spiritul olimpic,care nu oferă iluzii, ci realităţi!

Dupa 20 de ani …Nu fac vreo recenzie a celebrului roman scris de Alexandre Dumas, „După douăzeci de ani”, ci un

bilanţ scurt, simplu şi trist în egală măsură. După 20 de ani, românii sunt cu câteva milioane mai puţini,sunt mult mai stresaţi, sunt mult mai divizaţi, iar falia dintre săraci şi bogaţi a devenit imensă, membrii clasei de mijloc devenind rara avis a societăţii noastre în perpetuă tranziţie.

Au trecut 20 de ani, iar românii încă mai aşteaptă un salvator, încă se mai păcălesc că vreunpolitician va avea atâta omenie, competenţă şi interes încât să lucreze în folosul comun. Cu ochii în trei,conform datelor de rating, românii se uită la televiziunile naţionale pentru a vedea de unde vine salvarea,pentru a vedea de unde vine miracolul salvator. Invective, vorbe grele… în faţă, iar în rest, aproape ounitate de monolit. Economic se înţeleg bine „beligeranţii”. Culorile devin fade, iar doctrinele „plate” înfaţa intereselor economice. Vorba „tranziţiei”: „la vremuri noi… tot noi”, sau măcar „de-ai noştri” .

În aceste condiţii, este dificil să mai ai aşteptări. Democraţia românească, în numele căreia se dauatâtea lupte pentru putere, nu mai este altceva decât o nereuşită rotaţie a cadrelor în sânul grupului deinterese sau, mai nou, chiar al familiei.

Au trecut 20 de ani şi România este din ce în ce mai săracă, din ce în ce mai „puţină”, din ce în cemai cangrenată de corupţie. Însă, o parte dintre români încă mai visează salvatori televizaţi.

Rezultatul nu va fi altul decât pauperizare şi mai accentuată, corupţie şi mai abundentă şi falii totmai mari. Cine sunt vinovaţi? Doar politicienii? Nu!

Vinovat este fiecare dintre noi, acceptând mut orice şi uitând mult prea repede totul. Este adevăratcă o parte bună dintre politicieni sunt buni manipulatori, jucând rolul bonomiei, al interesului public şi aldevotamentului în prag de ciclu electoral, uitând apoi cu desăvârşire această stare de normalitate odată curealegerea, însă „istoricul” pe care-l au trebuie să fie grila de evaluare. România nu prea are oamenipolitici pentru istorie, are doar politicieni cu „istoric”.

Lipsa de anamneză a unora dintre români va duce la o degradare şi mai evidentă a stării economicea ţării. Ce au câştigat românii după mai bine de 20 de ani? O datorie externă colosală, o viaţă plină deimpredictibilităţi, un sistem medical subfinanţat, un sistem educaţional în permanentă instabilitate, o clasăpolitică plină de lichele şi avari, un sistem economic cu reguli imprecise, un sistem financiarnetransparent, un exod masiv şi câte multe alte plăgi.

Unul dintre motivele pentru care România a ajuns astfel este şi acela al „lejerităţii” cu care uniiconcetăţeni de-ai noştri s-au încrezut în promisiuni iluzorii. Cine promite bazaconii nu poate fi un omserios, cine „promite” ceea ce a promis Wiston Churchill englezilor în vremuri grele pentru ţară, adicămuncă, efort şi foarte multă transpiraţie, merită să fie crezut.

Este timpul să ne apucăm de treabă, să nu ne mai amăgim cu poveşti televizate, să acţionămresponsabil. Românii, după 20 de ani, mai au încă în subconştientul lor revoluţia televizată şi încă se mailasă manipulaţi de posturi de televiziune care orice calităţi pot avea, numai echidistanţă nu. Salvarea nuvine de dincolo de sticlă, ci de la mintea şi braţul fiecărui român, de la cinstea şi hotărârea fiecăruiadintre noi…vine de la noi!

Avem treabă şi nu mai avem dreptul moral să conservăm în structurile statale lideri care aduc graveatingeri interesului naţional prin ineficienţă dovedită, corupţie vizibilă sau promovarea incompetenţei şinepotismului. Oare 20 de ani nu au fost de ajuns?…

„Eclatanții”Marţi, în această săptămână, ţările membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite au avut ca eveniment

programat Ziua Mondială pentru combaterea sărăciei. Momentul, important pentru semnalul pe caretrebuie să-l dea unei lumi diforme din punct de vedere moral şi umanitar, a fost eclipsat la noi de marealansare electorală de pe Arena Naţională.

Ce contrast izbitor între opulenţa afişată la acest eveniment menit să fie eclatant şi o zi a durerii şiumilinţei unor pături tot mai largi din România!

Ce proastă alegere, să deplasezi peste 70.000 de oameni, într-o zi de lucru, pentru a-ţi crea imaginedin forţa pe care o ai! Oare nimeni nu gândeşte la mai mult în ţara aceasta? Oare românii, posesori detelecomandă privesc cu îngăduinţă opulenţa socialistă afişată în România?

Un asemenea eveniment nu ar fi fost organizat niciunde în lumea aceasta, într-o asemenea perioadăde recesiune, după un început de guvernare fără germenii unei ameliorări a stării de decadenţăeconomică, într-o zi lucrătoare, în acest mod, şi la o zi după ce ONU ne-a amintit de unul dintreflagelurile care ruinează vieţii – sărăcia. Alegerea momentului de către „armata” roşie este o dovadă amodului în care socialiştii ştiu să-i respecte pe români.

Cu o galerie de susţinători cu caracteristici aproape identice, colectaţi din instituţii, unii, mai şefi şicu câte o delegaţie în buzunar pentru a realiza şi un eventual decont pe la ministere, într-o zi în carepentru românii responsabili „munca” politică nu-şi avea loc, colectarea atâtor energii, multe dintre ele cutreabă în instituţiile publice, şi transformarea lor în flaşnete, a spus foarte mult despre înţelepciunea celorcare vor să guverneze în următorii ani, despre gradul de responsabilitate pe care-l au şi, mai ales, desprecheful de muncă de care sunt mişcaţi în „misiunea” lor publică.

Dacă nepăsarea în faţa românilor simpli, care au muncit, şi, indirect, au decontat nota de plată adivertismentului roşu de miercuri, a invaziei roşii din Bucureşti, nu ar fi prima dată explicit demonstratăprin manifestări publice de acest gen, era de aşteptat ca măcar puţină diplomaţie să aibă liderii roşii.

Din păcate, însă, nu au simţit, iarăşi, momentul. Au vrut să contrasteze în mod gregar întâlnireapopularilor europeni. Deşi reunea membrii unei alte familii politice – fiind vorba de Congresul PartiduluiPopular European – prezenţa în capitala ţării a unor personalităţi europene de prim rang precum Merkel,Baroso sau Rompuy impunea o altă conduită diplomatică. În minţile organizatorilor a fost, probabil, doarideea că popularii europeni vor fi impresionaţi de numărul „pionilor” mutaţi, credeau, probabil, că vor fichiar speriaţi de forţa stângii româneşti, care s-a dezlănţuit câştigătoare, realizând un show electoraleclatant, la mijloc de săptămână, blocând cel puţin trei zile activitatea instituţională cu „cel mai mareeveniment organizat de după revoluţie încoace” – aşa cum declarau organizatorii. Cred, însă, că popular-europenii nu au primit o lecţie, ci un semn vizibil despre dezordinea instituţională şi politizarea bigotă ainstituţiilor publice româneşti. Dacă, până ieri politicienii români puteau afirma că la noi se munceşte, deieri, nimeni în Europa nu va mai crede. Ce angajator privat şi-ar fi scos oamenii din producţie la unasemenea „eveniment”?

Manifestarea electorală megalomanică a fost una care a dat posibilitatea tuturor să vadămaturitatea politică roşie românească. Strălucirea nu impune opulenţă, iar impresionarea vizitatorilor nupresupunea gloată. Dar aici suntem şi, din nefericire pentru acest neam, în această direcţie suntemîmpinşi.

Efectul demagogieiRomânia trece prin momente grele, atât sub aspectul imaginii proiectate la nivel internaţional, cât şi

în plan intern. Impredictibilitatea, confuzia, politica „pasională” se amestecă cu sărăcia, seceta,instabilitatea financiară şi multe alte provocări cotidiene. Într-un asemenea mediu social, instabilitateapolitică devine circumstanţă agravantă. Politica îi loveşte iarăşi pe români, aruncându-i încă o dată înincertitudine.După mai bine de 20 de ani, românul constată că bazele democraţiei nu sunt atât de uşor depus, iar tradiţia democratică se creează cu dificultate. Cine a crezut că democraţia este un şir nesfârşit depromisiuni şi privilegii, fără asumare de responsabilităţi şi fără un act electiv conştient şi exigent poateconstata, cu uşurinţă, că s-a înşelat. Demersul democratic nu poate fi exercitat la întâmplare, ci cuimplicare şi în interesul comunităţii şi al statului, nu al unor grupuri, care, evident duc o luptă pentruaccesul la resurse. E atât de clar acest aspect încât nimeni nu poate invoca neştiinţa.

Din nefericire, societatea românească este mult mai dependentă de fenomenul politic decât altesocietăţi europene. La aceste necazuri ale noastre s-a mai adăugat încă unul – devalorizarea leului.Aceasta este suferinţa cea mai adâncă în ultima vreme. Defecţiunea apărută pe piaţa monetară, după oîndelungată perioadă de stabilitate, este cea mai cruntă lovitură dată celor care au credite în euro, dar şicelor care produc pentru piaţa internă. Pentru populaţie, instabilitatea monetară complică teribil viaţa,aruncând în aer speranţe sau realităţi. Spaima românilor că puterea lor de cumpărare sau capacitatea de arambursa creditele bancare va fi din ce în ce mai mică din cauza apetitului redus pentru investiţii străineşi devalorizării accentuate a leului, creează angoase. Am întâlnit, în ultimele zile, zeci de oameni, maiales tineri, îngânduraţi, care spuneau aproape înaintea de a saluta: „A crescut rata!”.

Dincolo de sumbrul atmosferei create de instabilitatea financiară, te loveşte aspru un limbaj public,sau mai bine zis politic, de campanie, contondent, împins dincolo de orice limită a unei exprimări„protocolare”, flancat de o demagogie vulgară şi foarte costisitoare pentru viitorul românilor, care maiaşteaptă încă, cu naivitate, ca promisiunile generoase să devină active.

Dacă la tot acest context mai adăugăm şi mentalitatea politică conform căreia dacă ai câştigatalegerile – nu pentru valoarea ideilor politice, nu pentru competenţa actorilor politici implicaţi, ci doarca urmare a unor promisiuni demagogice – te poţi manifesta ca după cucerirea unei cetăţi în evul mediu,când beligeranţii erau stimulaţi pentru a da asaltul cu promisiunea prăzii, atunci sumbrul realităţii este dince în ce mai evident. Justificarea conform căreia „am câştigat alegerile şi mi se cuvine” este un act debarbarie politică şi de subjugare a unor interese publice de către o lizieră care nu de puţine ori areuscături ori bălării. Iar pe o mentalitate de prăduitor nu se poate construi un sistem echitabil sau eficient!

Concluzia este simplă. Rădăcinile culturii democratice româneşti sunt slabe. După mai bine dedouă decenii de încercări democratice, românii mai cad încă victime ale demagogiei politicedâmboviţene.

În fapt, nicio guvernare nu are de unde oferi, atât timp cât nu creează stabilitate şi nu impune regulieconomice clare care să dea predictibilitate şi încredere. Nicio putere nu se poate impune fără să aplicecelor pe care îi duce în fruntea sistemului public, reguli rigide de etică. Fără o sită deasă prin care să-şicearnă proprii propuşi, „bunele intenţii” transmise de lideri sunt doar forme demagogice de exprimare. Mentalităţile comuniste care mergeau pe „principiul managerial” „fie omul cât de prost, mintea-i vinedupă post”, sau cele „democratice”, care vin cu justificarea conform căreia „am câştigat alegerile, trebuiesă-mi dea şi mie ceva, că am lipit afişe, sunt păguboase pentru societate. Până când instituţiile noastre vorfi pe mâna lipitorilor de afişe, doritori de demnităţi publice, deşi singura calitate care-i recomandă pe

unii dintre aceştia este capacitatea de producţie a glandelor salivare?Un neam care acceptă să fie condus de demagogi şi lipitori de afişe, care acceptă promisiuni

iluzorii sau priveşte cu perplexitate la modul în care-i sunt numiţi conducătorii, „pentru a depolitizasistemul”, evident prin numiri politice, nu poate avea pretenţia performanţei în plan european.

Noi, românii, mai luăm încă pe încredere pe mulţi dintre politicienii actuali, iar rezultatul estevizibil. Prea multă demagogie şi prea puţine fapte, prea multe favoruri electorale şi post-electorale şiprea puţină competenţă… iar factura o plătesc românii, şi, aşa cum se poate constata comparând cursul deschimb cu fluturaşul de salariu, este din ce în ce mai scumpă.

Mai mult decât secetă …Românii au avut de trecut o iarnă grea, o iarnă în care autorităţile şi-au demonstrat capacitatea de

reacţie, iar oamenii, gradul de solidaritate. Şi fiindcă „iarna nu-i ca vara”, starea de calamitate aîmbrăcat în ultima perioadă o altă haină – seceta. Sunt regiuni întregi ale ţării noastre afectate de o secetă„istorică”. Un an dificil pentru românii simpli, care muncesc din greu, iar munca lor este distrusă desituaţii incontrolabile. Pentru românii cu venituri reduse, loturile agricole sunt o soluţie de supravieţuireîntr-un mediu economic cu salarii mici.

Din nefericire, însă, România, a ajuns la mâna speculanţilor care secătuiesc resursa locală. O ţarăcu un potenţial agricol important, cu un sol fertil şi cu arii exploatabile semnificative are nevoie, în modinexplicabil, la unele produse, de importuri. Fără o piaţă agricolă, fără o viziune asupra viitorului acesteiramuri economice şi cu o mentalitate păguboasă, România a ajuns într-un decalaj de dezvoltare faţă dealte state europene cu potenţial agricol.

Conform statisticilor, domeniul agricol din România este puternic fragmentat. Cele 9,65 milioanede hectare de teren arabil sunt deţinute de 1,1 milioane de proprietari. În jur de 900.000 de fermieri deţincirca două milioane de hectare, având proprietăţi mici. Majoritatea suprafeţelor agricole sunt lucrate cumijloace agricole depăşite şi, în consecinţă, cu eforturi suplimentare şi eficienţă redusă.

Dacă la această realitate se mai adaugă observaţia „surprinzătoare” a actualului ministru alAgriculturii care constată că s-au furat şi distrus sistemele de irigaţii – constatare de care îşi amintesc,„paradoxal”, toţi miniştrii de resort vara, şi mai abitir pe secetă – precum şi slaba absorbţie a celor 31 demiliarde de euro, fonduri structurale pentru sprijinirea dezvoltării mediului rural şi al transporturilor,bani accesibili în intervalul de timp 2007-2013, putem avea o imagine de ansamblu asupra realităţilor dinacest domeniu, având dreptul să fim sceptici, în continuare, în ceea ce priveşte apariţia şi implementareaunei politici naţionale coerente, care să valorifice potenţialul agricol real pe care România îl are.

În afara chestiunilor sus-menţionate, rădăcinile agriculturii româneşti sunt secţionate şi de alteaspecte neplăcute, care ţin de o mentalitate deficitară. În timp ce mulţi oameni „influenţi şi responsabili”au profitat de dezorganizarea totală a acestui domeniu, o parte dintre micii proprietari mai trăiesc încămelancolia anilor ‘90, când au dat o raită prin vechile C.A.P.-uri şi au găsit util pentru propriagospodărie orice mai stătea în picioare. Ruinele mai sunt încă vizibile nu doar fizic, ci şi mental.

Un specialist în domeniul absorbţiei de fonduri nerambursabile povestea cu stupefacţie reacţia unuigrup de mici proprietari, cărora le-a fost prezentată soluţia asocierii pentru a exploata în comunsuprafeţele agricole pe care le deţineau, oferindu-le, totodată, exemple de bună practică, din alte ţărieuropene. Au ascultat conaţionalii noştri prezenţi la întâlnire despre beneficiile financiare şi practice alecoagulării în asociaţii de exploatare agricolă, iar în momentul în care s-a sfârşit expunerea au avut osingură întrebare: „Şi când o desfiinţăm, cine ia totul?”

Aşadar, agricultura românească nu suferă doar de lipsa ploii, ci de o „secetă” organizatorică şi dementalitate. Comunităţile locale se pot convinge, după 20 de ani, că aşteptarea unor soluţii de la centrueste inutilă. Pe lângă investiţiile în infrastructură pe care reprezentanţii comunităţilor locale le-au urmăritcu asiduitate până în momentul de faţă, dezvoltarea pieţei agricole, amenajarea spaţiilor de depozitare înscopul sprijinirii producătorilor autohtoni trebuie să fie priorităţi pe agenda primarilor, în mandatul 2012– 2016.

Onoare şi pudoareSocietatea românească este lovită constant în ultimii ani de fenomenul degradării vieţii publice. Să

vorbeşti despre valori şi despre rolul promovării acestora în societate pare o formă nostalgică saudesuetă de raportare la un concret tulbure, fetid, plin de dejecţii. E uimitor cum au dispărut din planulvieţii publice afirmarea a cel puţin două forme fireşti de manifestare umană: onoarea şi pudoarea.

Josnicia modului de manifestare în spaţiul comun devine o constantă. E greu să mai găseşti oamenicare se exprimă în public şi care o fac într-un mod onorabil pentru ei şi pentru ceilalţi. Este dificil să maiidentifici comportamente care sunt îmbrăcate, fie şi doar parţial, de această nobilă trăsătură umană.Modelul oferit de unele televiziuni naţionale sau de unii politicieni este războiul total. Lupta pentru puterea ajuns să fie atât de crâncenă, încât orice valoare, orice formă de respect pentru adevăr, pentrucompetenţă, dispare.

Comportamentul onorabil în faţa înfrângerii sau atitudinea onorabilă în faţa adversarului rămânforme de cavalerism ce sunt lăsate „întunecatului Ev Mediu”. E greu de imaginat cum sita unei societăţi adevenit atât de rară încât promovarea şi persistenţa cu care rezistă neghinele a devenit atât de sufocantă.Trăim printre bălării ce tind să sufoce totul, distrugând cu efectul lor degenerativ. Din ce în ce mai multegunoaie rămân la suprafaţă, iar lipsa de onoare a ajuns „valoare” socială indispensabilă ascendenţeiierarhice de orice fel.

O altă caracteristică tristă ce se impune societăţii este lipsa de pudoare. Întotdeauna au existat comportamente frivole ale unora dintre actorii sociali. În fiecare epocă au fost categorii mai mari saumai mici care au încălcat bunul simţ şi sentimentul pudorii, însă, o asemenea exhibare a instinctelor şi amizeriei nu are precedent. Tipologia individului de „succes” în spaţiul public, lipsa măsurii în exprimareşi în „deziderate”, felul şocant al manifestării în spaţiul public practicat de persoane care, prindeontologia activităţii lor publice, ar trebui să aibă un comportament firesc de o altă natură, sunt doarcâteva dintre formele de manifestare care calcă în picioare sentimentul pudorii, absolut necesarsocietăţii, indiferent de epoca istorică.

În atari condiţii, minima încredere acordată unor voci publice care se dovedesc a fi lipsite deonoare şi pudoare viciază grav prezentul moral al societăţii. Este evident că şi simplul gest de a lăsapotenţiometrul pe poziţia „on” aduce pagubă şi dezorientare. De aceea cred că este timpul să revenim, dela subiectele „agendei naţionale”, impuse forţat, cu scopul de a manipula şi răvăşi, la subiecte locale.Este momentul să nu ne mai pierdem timpul cu teme generale, fără valoare concretă, simple fluenţeverbale, manifestate fie de unii jurnalişti sau de oameni politici care au uitat de onoare şi pudoare, ci săne concentrăm asupra problemelor şi deficienţelor locale, pe care prin scris şi dezbatere le putem corijasau măcar ameliora. Oricât de „captivantă” ar fi politica naţională, surprinderea realităţilor locale şipoziţionarea corectă şi utilă comunităţii este singura soluţie pentru a putea începe igienizarea şireaducerea în plan comportamental a decenţei şi onoarei.

Până când?!Suntem închişi, uneori, într-un „context” local fără aerul şi perspectiva aşteptărilor. Obişnuinţa şi

grijile cotidiene ne aduc într-o stare amorfă, care ne împiedică să observăm cu luciditate şi în mod„prezent” realităţile spaţiului în care trăim. Izolaţi în „pătrăţica noastră”, ignorăm culpabil aspectediverse, cele mai multe dintre ele prea puţin favorabile nouă sau comunităţii noastre.

Oricât de obişnuiţi suntem noi cu Buzăul de acum, întâlnirea cu părerile altora, care au plecat saucare au trecut pe aici, nu sunt deloc măgulitoare. Ochiul critic, „cultivat” prin mijloacele comparaţiei,naşte opinii deloc favorabile privitoare la buzoieni şi la oraşul lor.

Spaţiul citadin buzoian are blazonul unui oraş zvârcolit de infamii „promovate” de unele personajecu o cultură precară şi un cinism hiperbolic, al căror impact public dă nuanţa unor numere de circneanunţat, deşi se cred oameni de ispravă. „Responsabilitatea”de clovni asumată de unii aleşi, cu rolulprecis de a „distra” periferiile în etape pre-elective, nu au avut ca rezultat o cultură edilitară şi o ţinutăcivică demnă de un oraş european, ci una de statura lor. În timp ce o majoritate se zbate „în trântele şitumbele cotidiene”, contribuind şi râvnind motivat la o altă dezvoltare a lucrurilor, periferiile le învingsperanţele. Mediul gregar în care trăiesc anumite categorii sociale ţinute în „umbră”, cu mentalităţi şiaşteptări finite, ucide spiritul real al unor vremuri ce au nevoie de o altă dimensiune. Comportamentpavlovian cultivat, mai cu seamă în zona periferiilor, de o clasă politică ce aplică „principiile uneidemocraţii bananiere”, a unei democraţii de grătar, ne-a făcut pe noi, buzoienii, „de poveste” în toatăţara.

Astfel, Buzăul a devenit „celebru” pretutindeni pentru această stare de fapt cu repercusiuni vizibileasupra cotidianului. Suntem din ce în ce mai cunoscuţi în ţară… doar pentru atât, iar mesagerii sunt, decele mai multe ori, cei care, robiţi de insatisfacţie sau lipsiţi de şansa normalităţii, au plecat de aici,realizând, astfel, cu mai multă uşurinţă diferenţa proporţiilor.

„Extrateritorialitatea” a avut ca efect ieşirea din rutină şi refacerea nervului critic. Rar se întâmplăsă auzi pe cineva care spune: M-aş întoarce la Buzău! E un oraş frumos! Este un loc unde mi-ar plăcea sătrăiesc!

Fără a generaliza starea de „sens unic”, se pot identifica şi întoarceri la vatră. Însă acestea au caizvor o reunire sau o obligaţie a familiei şi nu un motiv ce ţine de atractivitatea esteticii sau confortuluiurban.

Aşadar, la Buzău, fluxul este abundent, iar refluxul secetos, aspect care, din nefericire, nu naştecurenţi şi nici măcar firave „adieri” asupra fluxului conştiinţei celor ce ţin acest oraş într-o captivitate aurâtului.

O stare de lucruri de aceste dimensiuni creează adevărate „iniţieri” în inestetic şi infamie. De celemai multe ori, spiritul critic, adormit de banalitatea cotidianului, renaşte doar în contact cu alte realităţi.Atunci trezirea este bruscă. Văzând gradul de civilizaţie din alte oraşe, simţi că puterea locală teridiculizează prin atitudinea sa, că îţi fură dreptul elementar de a fi în rândul lumii.

Se nasc întrebări chinuitoare care încep, evident, cu „de ce?”. De ce la noi nu e la fel, şi pânăcând? De ce la noi nu se poate? De ce noi nu avem? Iar tirul întrebărilor, care pentru autorităţi suntsimple exerciţii retorice ale unor cetăţeni treziţi din somnambulismul local, este stânjenitor şi apăsat.

În acest context, posibilitatea ca cineva să decidă să-şi mute „destinul” la Buzău fără a aveaargumente de afinitate sau de sânge este nulă.

Sunt realităţi care incomodează. Picăm de multe ori în rutina cotidianului fără să observam că

lucrurile pe lângă care trecem sau zonele peste care păşim ar putea fi şi altfel. Şi aici nu este vorba deimagini de detaliu. Nici nu mai visează buzoienii la detalii! Ci de aspecte care ţin de comodităţi şinecesităţi estetice care, în alte oraşe, nu mai constituie de multă vreme o „problemă”. Nimeni nu maiaşteaptă splendoare, dar nici dreptul la banala normalitate să nu existe?! Oraşul acesta nu este lipsit doarde accente stilistice care ţin de măiestrie şi bun gust, ci şi de elementele unei civilizaţii care în alte oraşeau avut ca efect evitarea postrevoluţionară a mascaradei de după mascarada edilitară comunistă.

Nu regăsim la noi nici măcar particule ale unei gândiri coerente, care să scoată la iveală ogeometrie a asamblării moderne şi să înlăture indiferenţa faţă de un trecut pe care oraşul nostru îl are.

De aceea, cred că pe lângă exerciţiile zilnice pe care le facem în viaţa cotidiană, unul necesar ar fiacela al creşterii nivelului de atenţie şi de atitudine la tot ceea ce ne înconjoară, având, evident, ca repereinspiratoare, ceea ce vedem în alte oraşe din România. Trebuie să fim exigenţi şi critici cu fiecare aspectşi cu fiecare detaliu al spaţiului nostru citadin. Ne aparţine şi plătim impozite şi taxe pentru a fi aşa cumni-l dorim şi nu putem accepta cu nonşalanţă să avem un metabolism urban diferit decât al altor oraşe încare trăiesc oameni care ca şi noi, plătesc ca şi noi, dar poate nu sunt dominate de influenţa electivă şi despiritul „suburbiilor”.

PrecedentulActuala criză politică nu este una a momentului. Din păcate, ea nu se încheie acum. Efectele ei vor

continua. Doar o altă abordare socială şi instituţională poate să readucă lucrurile pe un făgaş alnormalităţii, în care conducerea politică să se exercite în folosul oamenilor şi nu pentru a hrăni ambiţiipersonale sau pentru a satisface lăcomia unor grupuri de interese, dependente de bugetul public.

Efectele crizei politice din ultimele luni vor avea, pe termen lung, rezonanţe adânci. Starea desatisfacţie sau insatisfacţie trăită la suprafaţă, în aceste zile, se va estompa într-un timp scurt, chiar dacăea va mai fi întreţinută emoţional prin intermediul unor televiziuni sau cu ajutorul mobilizării activelorde partid. Însă statul şi instituţiile sale au de acum o problema acută, care, fără o reabordare a relaţieidintre puterea prezidenţială şi Parlament, va marca negativ viitorul ţării. Istoria României va fi marcatăfie de o anulare a voinţei prezidenţiale de către Parlament – situaţie în care preşedintele nu se va maiputea manifesta ca un ales direct al poporului -, fie parlamentul va fi compus din „trei partide”:„partidul” care are acces la resursele puterii, „partidul” care aspiră la acestea şi „partidul în tranziţie”,care schimbă majoritatea la început, la mijloc sau la capăt de mandat, pentru a crea o majoritateprezidenţială şi nu una rezultată în urma votului. În orice caz, nimeni nu va mai risca actul democratic alcoabitării!

Setoşi de puterea pe care şi-o doresc în mod nelimitat, politicienii români au dereglat, prinoportunismul lor, funcţionarea mecanismelor unei democraţii sănătoase. Dincolo de reacţiile şideclaraţiile momentului vor rămâne cuvintele preşedintelui Traian Băsescu, care spunea că este păţit,deoarece de două ori s-a schimbat majoritatea în Parlament şi de două ori a fost suspendat. Oricepreşedinte ajuns în funcţie, începând cu această criză va fi preocupat doar de asigurarea sau menţinereamajorităţii parlamentare cu orice preţ politic, economic sau moral şi nu de un echilibru instituţional.Motivul: teama de suspendare. Urmarea: anularea rolului de echilibru al instituţiei prezidenţiale.

Seamănă această situaţie cu o întâmplare din Roma Antică, unde unul dintre personajele politiceputernice a renunţat de bună voie la exercitarea puterii. Plecând din for, împreună cu suita sa, dezbrăcatde toate prerogativele puterii prin propria-i voinţă, la îndemnul adversarilor politici care nu au înţelesgestul său, a fost profund ofensat de un grup de plebei. A avut o singură reacţie. A spus celor ce îlînsoţeau: „De astăzi nimeni nu va mai renunţa la putere de bună voie!”. Din păcate, actuala clasă politicăeste epuizată moral. Există o politică revanşardă, o politică făcută cu barda, cu politicieni care au într-omăsură din ce în ce mai mare o singură „virtute” – trivialitatea.

Este greu ca această clasă politică să schimbe ceva. Să ai aşteptări şi încredere în declaraţiilepublice ale unor personaje care au demonstrat deja faptic ce pot şi cât pot este o nerozie. De aceea, estemomentul ca iniţiativele civice sau formele de organizare politice proaspete să se organizeze mult maibine, în toate zonele ţării, inclusiv la Buzău. E timpul să dăm viaţă urgent unor structuri locale care săaibă impact politic într-o perioadă de frământări şi instabilităţi perpetue şi să abordăm cu seriozitateproblemele locale, în cadrul acestor structuri organizate. Chiar dacă, cel puţin aparent, românii au oopţiune în momentul de faţă, într-un orizont redus de timp, speranţele lor vor fi perimate şi este nevoie deo alternativă care să o rupă cu modul de manifestare a politicienilor din ultimii 20 de ani.

Prin Piața Centrală (I)Buzăul, oraş european al secolului XXI, surprinde prin înapoierea şi umbrele care-i răpesc lumina

şi perspectiva. Buzăul surprinde în multe dintre ipostazele sale trecătorul, al cărui ochi a fost „afectat” deaspectul civilizat al altor oraşe.

Unul dintre aspectele care definesc gradul de civilizaţie susţinut de către reprezentanţii uneicomunităţi este cel al organizării comerţului deschis. Din acest punct de vedere, la Buzău, „inspiraţiadescriptivă” începe să curgă din momentul în care ai trecut pragul acestor zone comerciale. Nu conteazătipul produselor sau locul, modul de organizare a acestor „teritorii” începe să îmbrace forme „arhaice”pentru spaţiul urban românesc, apropiindu-se uneori de comerţul pe capotă, practicat la târgurile rurale.

Pare dură comparaţia, însă dacă privim cu atenţie vom constata că deosebirile ţin mai multcuantumul taxelor decât de facilităţi.

Cum Buzăul nu a vrut să „cumpere franciza” comerţului civilizat a unor oraşe precum Sibiul, PiatraNeamţ, Focşani sau, de ce nu, Câmpina, comercianţii se văd obligaţi să practice, încă, un comerţ de tiporiental.

Se spune că pentru a vedea gradul de civilizaţie al unui popor nu este nevoie să faci studiiaprofundate, ci doar să deschizi o uşă de toaletă. Tot astfel, pentru a realiza o descriere a capacităţii deorganizare a unei administraţii nu-i nevoie să cauţi investiţii prin hârtii, ci doar să dai o tură prin piaţă,mai cu seamă prin piaţa de produse agroalimentare. Acolo este „bucătăria” unui oraş! De acolo poţi citigradul de civilizaţie cultivat de autorităţi! Acolo se oglindeşte calitatea de bun organizator a unui edil…iar unul dintre primarii noştri din trecut, Stan Săraru, a înţeles această prioritate şi a modernizat PiaţaCentrală. A mai fost acest spaţiu modernizat în câteva rânduri, însă aspectul pe care-l are este unulnedemn pentru administraţia locală.

Dacă vrei o aventură urbană, atât în calitate de vânzător, cât şi de cumpărător, poţi încerca PiaţaCentrală. În timp ce vânzătorul are de parcurs aventura „cunoaşterii interpersonale” până ajunge înposesia unei tarabe, luptându-se într-un hăţiş definit de către toată lumea cu termenul de „mafia pieţei”,cumpărătorul are de asemenea „şansa” unei aventuri.

Şi, dacă este posesorul unui autovehicul şi dacă apelează la mijloacele de transport în comun,buzoianul dornic să facă piaţa trebuie să fie bine înzestrat muscular pentru a târî de plase la o distanţaconsiderabilă. Parcarea în zona centrală a Buzăului, mai ales în zona pieţei, este o provocare. Doar zeiţaFortuna te poate scoate din încurcătură, oferindu-ţi privilegiul de a prinde un loc de parcare liber în zonablocurilor centrale 8F sau E. În responsabilitatea acestui personaj mitologic intră şi privilegiul de a aveao rudă cumsecade sau un prieten care locuieşte în aceste blocuri şi care te anunţă când pleacă, pentru a tepoziţiona strategic în locul său de parcare şi a elimina sportul extrem de a slaloma, la mia de metri, cubaierile de la pungă bine înfipte de greutate în podul palmelor, printre cutii, cărucioare, maşini deaprovizionare, câini comunitari, cerşetori şi trecători. (Va urma)

Prin Piaţa Centrală (II)Provocările buzoienilor care merg în Piaţa Centrală nu constau doar în dificultatea identificării unui

loc de parcare la o distanţă rezonabilă sau la „cărăuşia” la care sunt supuşi din cauza unei gândirideficitare a modului de organizare a centrului comercial al oraşului, ci continuă în interior.

Cu un aspect exterior de saivan neîngrijit, locul de aprovizionare, de socializare sau locul micilornegocieri, Piaţa Centrală, are în interior aspectul unei cămări dezordonate, unde sunt aruncate fără grijăbunurile cumpărate printr-o basculare de coş, fără a se mai îngriji cineva să le ordoneze într-o formăcoerentă. Probabil, însă, că dezordinea corespunde unei viziuni tulburi a administraţiei locale, prea puţinpreocupată de un mod civilizat de organizare. Şi apoi, dacă o mai ţin câţiva ani, aşa pot „vinde” brandullocal „alandala”…

Lipsurile nu sunt numai în ceea ce priveşte organizarea. Igiena este iarăşi unul dintre punctelevulnerabile ale acestui spaţiu. Nu degeaba deputatul Cezar Preda spunea în campania electorală de laalegerile locale că în Piaţa Centrală este rapăn… Dar a auzit cineva!? Era şi greu să audă atunci, cândorice canal receptor al „responsabililor locali” era înfundat de fumul micilor oferiţi pentru uşurareadeciziei de a vota! Şi piaţa a rămas aşa! Locul de unde trebuie să se ofere siguranţă alimentarăbuzoienilor şi confort ofertanţilor şi producătorilor are o pardoseală acoperită cu o mâzgă groasă, caredevine fluidă în perioadele umede, un curent infernal în lunile friguroase şi un aspect de „colecţie” .

Producători tradiţionali sau mai puţin „tradiţionali”, comercianţi, speculanţi, vânzători „de mainimic şi te miri ce” populează în mod aleatoriu şi dezorganizat Piaţa Centrală. De la cutiile de„expunere” la „tarabele închise”, importate parcă din Africa, de la un mod ambulant de „expunere” laamestecul intolerabil de produse aşezate fără noimă din lipsa unei viziuni organizatorice clare, PiaţaCentrală distruge ideea şi cultura unui comerţ ce trebuie să fie civilizat, corect structurat şi practic, atâtpentru vânzători, cât şi pentru achizitori.

Să ne imaginăm un supermarket „organizat” astfel. Cum ar arăta un mare lanţ comercial în spaţiilecărora aprovizionarea s-ar face oricând, totul ar fi aruncat din basculantă, supraveghetorii de raion araşeza după bunul plac tot şi cât pot, maşinile de aprovizionare ar ocupa locul maşinilor clienţilor,cumpărătorii ar ajune acasă cu gambele zdrelite de cărucioarele sau lisa cu care se face aprovizionarea,spaţiile frigorifice sau cele de depozitare ar fi înlocuite cu dube… iar cumpărătorul, bine protejat decurent cu propriile „mijloace din dotare” – gulere sau batiste – ar fi nevoit să umble cu traista printregumari, ciorapi, maieuri, lighene, cutii, căni, linguri, ceapă, murături, citrice… amplasate în planul Pieţiifără pic de pricepere organizatorică. Dacă la acest aspect de „colectă publică” se mai adaugă şi câte omână de asfalt zvârlită prin campaniile electorale – când la Buzău avem un „teatru edilitar” de o lună cutoate decorurile în stradă - acoperită de către comercianţi cu cutii, pentru a nu fi prematur călcată înpicioare, atât cât poate fi ea descrisă în cuvinte, constaţi cu tristeţe că această locaţie comercială detradiţie are o imagine dizgraţioasă şi degenerată.

Este dizgraţioasă pentru cumpărător, un chin scump pentru vânzător şi un atac subcultural laeducaţia estetică a tinerilor. Ce pot reţine sutele de tineri care frecventează cursurile Colegiului Naţional„Mihai Eminescu” crescuţi zilnic cu imaginea unei zone cu acest aspect? Ce vină au aceşti copii pentru afi pedepsiţi să traverseze zilnic acest spaţiu „oriental” în drumul către şcoală, păşind printre peturi,hârtii, mizerii rămase… dezorganizare şi dezinteres? Ce vină au producătorii noştri tradiţionali care sestrăduiesc să-şi vândă marfa după ce au îngrijit părinteşte luni de zile soiuri diverse de legume? Ce vinăau cumpărătorii să suporte asemenea realităţi? Piaţa se zbate în această stare de două decenii. Lipsa unui

interes real de organizare este vizibil. În acest ritm, Piaţa Centrală va deveni un loc din ce în ce mai puţinfrecventabil. Deja comoditatea comercială în care clientul este ajutat, propusă de supermarketuri,acaparează. Rezultatul va fi unul grav atât pentru siguranţa alimentară a buzoienilor, cât şi pentru brumade venit pe care o au producătorii şi comercianţii.

Te întrebi adesea pentru cine lucrează şi pe cine reprezintă în realitate conducerea Primăriei? Dece autosuficienţa a devenit starea de „spirit” la acest nivel?

Dar, desigur, în lumea ermetică a „mai marilor noştri”, şi aceste rânduri vor aduce supărare şi nuschimb de idei, vor produce grimase şi nu mime gânditoare în identificarea soluţiilor, impulsuri derăzbunări ieftine şi nu un act de luciditate… Căci aşa e pe la noi! Iar „tradiţia conservării” gunoiului subpreş nu trebuie „cultivată” şi dăruită ca zestre locală prin „urmaşi” urmaşilor?!

Visul unor luni de varăPerioada din urmă este, fără îndoială, acaparată total de un singur subiect naţional, cu ramificaţii

până în cele mai profunde fibre sociale – criza politică. Se discută astăzi obsedant – şi, din păcate, fărărezultat – de nebunia naţională, de isteria istorică prin care trecem, în care asistăm, cel puţin aparent, la ohoră spartă în două grupuri. Cele două părţi caută să-şi exprime superioritatea prin incriminarea părţiiadverse şi mai puţin prin afirmarea propriilor valori şi argumente. În tot acest timp, al absurduluicomportamental în plan public, românul devine din ce în ce mai derutat şi mai nesigur pe paşii săi.

O caricatură recentă îl reprezenta pe românul obişnuit, gătit în costumul său naţional, înhămat lacăruţa „naţiunii”, trăgând un număr mult prea abundent de politicieni, care urlau isterici comenzidivergente, dictate de propriile „pohte” sau de nevoile curente ale grupului de interese. Cu privireapierdută spre cei care strigau „dreapta”, „stânga”, „jos”, „sus”, „înainte”… bietul român nu mai înţelegeanimic şi, ca atare, stătea buimac în faţa unei realităţi pe care nu o mai poate controla, dar de pe urmacăreia are de îndurat.

Caricatura se „termină” aici. Prezintă doar forma primară de buimăceală. Realitatea are însă formăcontinuată… Buimac, aşa cum este poporul, mai are destule fibre care cred în visul unor luni de vară,adică în promisiuni deşănţate ale unora sau altora care jură, că ad-hoc, viaţa din ţărişoara noastră vadeveni numai lapte şi miere, doar prin simpla lor accedere la putere.

Cu ochii lipiţi de televizorul de unde trebuie să vină „salvarea”, ca la a doua „revoluţie în direct”,sunt oameni, şi nu puţini, care aşteaptă, deci, împlinirea „visului românesc” promis: o pensie mai mare,un ajutor social mai consistent, un salariu mai bun… pentru că, evident, aşa făgăduiesc cei ce le viziteazăcasele dincolo de sticlă zi şi noapte. Povestindu-le cât de bine o vor duce pe viitor şi cât de frumos vortrăi pe un tărâm al făgăduinţei unde viaţa este o hiperbolă cu frumuseţi şi daruri de o generozitate unică,iar efortul depus pentru aceste „binefaceri” va fi unul minim.

E greu de imaginat cum, după 20 de ani de libertate, sunt pături sociale întregi atât de uşor demanipulat şi de păcălit, că sunt mase întregi care mai cred în promisiunile celor care-i păcălescpermanent, că sunt oameni care preferă să stea buimaci ascultând cum vorbesc unii despre tot felul delucruri irealizabile.

În tot acest timp, şansele României de a deveni normală sunt din ce în ce mai mici. Orice urmă depredictibilitate dispare. Ne întoarcem treptat, treptat spre trecutul confuz al primului deceniu de după1990, cu un singur amendament: nivelul moral şi calitativ al clasei politice, privit în ansamblu, dăvizibile semne de inferioritate.

În aceste condiţii, românii buimaci sau creduli trăiesc în acest an electoral, în care nu doare nicigura pe nimeni să promită, dar nici mintea pe vreun politician să uite ceea ce a promis, justificând,evident, schimbarea de context, doar visul unor luni de vară. Din păcate, se vor convinge trişti, dupăalegeri, că au mai fost păcăliţi o dată, aşa cum au început deja să se plângă după recent încheiatelealegeri locale.

Instinctul migratorilorBuzăul este atipic chiar şi pentru bruma de democraţie românească. Laşităţi comune, interese

perverse, incultura şi alte tare adânci sedimentate în apucăturile locale au dus la înapoierea zonei, ladepopularea ei, la anularea intereselor comune vândute unei mâini de oameni. Dacă aici estecontraperformanţa, să fim totuşi mândrii. Avem şi performanţe din care ne putem hrăni incitanteledialoguri de pe canapelele din faţa blocului. Cea mai mare performanţă este eliberarea de orice brumă delibertate şi îmbăierea până la urechi şi la nevoie chiar peste în Lacul Roşu.

Deşi nu sunt incitate în general mutările publice, deoarece ele nu sunt urmate şi de transformăriinterioare sau doctrinare, totuşi fenomenul merită niţică atenţie. Din punct de vedere doctrinar nuabordăm lucrurile deoarece pe la noi migratorii oricum au pene de toate culorile, de care aparentnăpârlesc, iar la nevoie se re-impăunează. Oricum plimbăreţii sunt intr-un permanent travaliu. Doctrinarvorbind, nu ştiu de unde vin, de ce şi unde se duc. Aici pragmatismul biruie. Cum buzoienii mai vechi dezile, sunt în mare parte nostalgici, decât să-i scapi de nostalgii e mai simplu să mergi în direcţia lor.

De la Căpitan Philips la sublocotenentul Aura Ion sau cum viața batefilmul

Episodul trist din viața nației române petrecut în momentul aterizării forțate a avionului care zburaîn scopuri medicale lasă urme adânci. Nu aș reveni asupra acestui trist subiect, de teama sa nu stricliniștea celor plecați dintre noi, dacă aș avea convingerea că ne-am trezit și că încercăm să devenimresponsabili pentru soarta noastră comună, că știm să ne respectăm semenii care fac ceva pentru noi, că îiprețuim pentru sacrificiul lor și că învățăm din greșelile trecutului.

Din păcate, însă, nu reușim să ne chiuretăm păcatele, ci insistăm în aceeași netrebnicie. În toatăaceastă întâmplare se văd două lumi aflate în antiteză. Una a politicienilor, veșnic inocenți și surprinși,iar cealaltă a oamenilor simplii, răbdători, raționali, înțelegători și cu suflet mare, dispuși să facă dindragoste pentru semenii lor ceea ce autoritățile trebuiau să facă din datorie.

La mijloc se află reprezentanții presei centrale, care, în cele mai multe cazuri, au reușit prininsistență să aducă la lumină ceea ce autoritățile ar fi îngropat pe veșnicie.

În prima categorie intră moții salvatori, care au dat o lecție rară de omenie și jertfă. Acești oamenisunt adevărați sfinți. Au salvat cel mai de preț bun al celorlalți: viața. Mai presus de aceasta au suferitpentru cei doi plecați în lumea veșniciei.

Acești români adevărați sunt un exemplu. M-aș bucura să fiu condus de asemenea oameni. Deoameni care le pasă. De oameni care nu au ifose manageriale, însă își iubesc aproapele și sunt capabili săse sacrifice. Fiți siguri că ar avea rezultate incomparabile cu cele obținute de o mare parte din clasapolitică actuală!

Tot din această categorie fac parte și familiile celor doi plecați din lumea aceasta. Atitudinea lor afost una demnă de cel mai profund respect. Am urmărit cu emoție interviul acordat de către sora tinereiAura Ion, din camera acesteia. A fost unul dintre cele mai sincere, emoționate și demne atitudini pe carele-am văzut în asemenea situații. Nu a acuzat și nu a mințit. Deși reporterii au încercat, în mod mediocru,să o atragă în infamia societății actuale românești, în bălăcăreala și mizeria nesfârșitei limbuțiitelevizate, sora victimei ne-a dat o lecție de demnitate. Nu a acuzat, ci doar și-a exprimat regretele. Deasemenea, nu a fost ipocrită, mimând un fals patriotism, ci a recunoscut că ar fi vrut să se întâlnească cufrații săi în altă țară. Cu siguranță, această dorință nu a fost creată de moftul unor oameni simplii, ci denevoia concretă a unui loc mai bun și mai sigur.

Această afirmație mi-a readus în minte două evenimente proaspete. Primul a fost o emisiunerealizată de jurnalistul buzoian Auraș Tereacă la postul local Campus TV, emisiune care reaminteatelespectatorilor o altă dramă aviatică produsă cu câțiva ani în urmă, tragedie în care au pierit toți ceiimplicați. Am constat urmărind imaginile în care autoritățile căutau prin porumb epava elicopteruluiprăbușit, având ca GPS țăranii aflați la prașilă, că dotarea și profesionalismul autorităților nu a suferitameliorări. Situația s-a repetat în Munții Apuseni, unde, e drept, a fost mai greu, așa cum constata cumultă înțelepciune un oficial care afirma că la munte nu este ca la câmpie. Din păcate, realizăm căautoritățile nu au învățat nimic, fiind, probabil absorbite și atunci, așa cum se manifestă și acum, în muncade zvârlire a pisicii în curtea vecinului. Însă, din nefericire, în aceste drame au pierit vieți omenești….

Dorința revederii în altă țară a copiilor familiei Ion mi-a amintit și de faptul că toate acesteevenimente demonstrează cât de vulnerabili sunt românii în țara lor. Orice cataclism sau dramă îi loveștedin plin. Incapacitatea organizatorică, incompetența și cinismul devin pe zi ce trece caracteristicifundamentale ale clasei conducătoare. Orice abatere de la aceste calități autohtone ale conducătorilor te

face indezirabil. Dar fraților, unde ajungem așa!? Până acum doar Dumnezeu ne-a ferit de marinenorociri, însă noi când vom fi capabili să ne ajutăm!?Îmi vin în minte imaginile unui film apărut recent – Căpitanul Philips. Ecranizarea este făcută după oîntâmplare adevărată. După 200 de ani, o navă comercială aflată sub pavilion american, a fost deturnatăîn anul 2009 de pirații somalezi, iar căpitanul Richard Philips a fost luat ostatic. Șansa de a face partedintr-o națiune mare, condusă de oameni care-și asumă responsabilități, a făcut ca personajul principal alfilmului și al întâmplării să fie salvat. Văzând imaginile cinematografice nu poți să nu ei în serioscuvintele rostite de unul dintre președinții cu care americanii nu s-au mândrit foarte tare – G.W Bush –care spunea la căderea turnurilor gemene că un popor mare trebuie să apere o națiune mare.

Cu durere în suflet cred că dacă sublocotenentul Aura Ion aparținea unui popor care luptă pentrumăreția sa și nu se lasă tâlhărit la drumul mare de atâtea cozi de topor, ar fi avut soarta fericită acăpitanului Philips. Din păcate, însă, a pierit cu lacrimile înghețate pe obraz…și cu vina de a participavoluntar la un act sacru de salvare a unei vieți, și, în egală măsură, cu neșansa de a fi acționat altruist învremea mandatului unuia sau a altuia.

De fapt, cealaltă categorie de personaje despre care aminteam la început că se regăsesc în modnefericit în acest context sunt mai marii noștrii, a căror sensibilitate și competență au fost sintetizate îndeclarația fostului ministru de interne, căruia nu-i amintesc numele deoarece este comun în clasa politicăactuală. Acesta, regreta că s-a întâmplat nenorocirea în mandatul său. Fiți sigur, dragă domn ministru, căsi românii de azi regretă ca ați avut un mandat în vremea lor! Domnilor politicieni, fiți convinși că nimeninu a vrut să vă strice cheful de petreceri și nici să vă oblige să purtați fețe triste. Au fost doar niștebinefăcători care duceau cu ei viață, oameni pentru care merita să vă zbateți să-i salvați. Aveați oobligație contractuală și morală sa o faceți!

Cadouri otrăviteTrăim vremuri tulburi, foarte tulburi. Drame colective, drame naționale…drame. Vocile

semiisterice sau grave ale multor prezentatori de știri aduc fiori. Pentru o audiență abundentă e emisiunii,merge și o atitudine de cioclu. Ziua de mâine a devenit un prilej de îngrijorare în loc de motiv de bucurieși oportunitate. Dincolo de dramele comune pe care le trăim la unison cu o întreagă omenire, românii audramele lor. Nu sunt zilnic televizate, nu sunt dramele politice de suprafață create de contradicțiilepublice ale unor politicieni guralivi, ci sunt drame personale, trăite individual de mulți, mai cu seamătineri. Șomajul, dezorientarea, modul superficial în care sunt tratate probleme sociale, impactul publicitaral societății de consum sunt doar câteva ingrediente ale unui cocteil care otrăvește vieți și mai ales, viețitinere.

Povestea oricărui tânăr din ziua de azi are un traseu simplu și previzibil. După un parcurs școlarîncărcat formal, însă nu de puține ori cu lejerități asumate personal, proaspătul absolvent de liceu estepregătit pentru…viață. Pentru o viață pe care dacă ar trăi-o doar teoretic nu s-ar plânge de rezultate. Însăviața e… vie și nu prea ține cont de rezultatele convenționale obținute la școală, iar proaspătul absolventeste departe de înțelegerea vieții reale și a rolului său în societate. În această stare, ia cu asalt spațiuluniversitar. Nu de puține ori se mai bifează o victorie de etapă. Statutul de licențiat devine realitate.Încep, apoi, căutările unui job pe profilul studiat. Dar ghinion, vorba unui clasic în viață, fie nu areexperiență și nu poate prinde postul mult visat, fie pur și simplu a urmat o specializare ținută în viață denevoia de a asigura încadrarea unor cadre didactice și nu de cerințele rapid schimbătoare ale piețeimuncii.

Sigur, spun banalități. Nu mai este un secret faptul că mai bine de jumătate dintre absolvenții defacultate nu activează în domeniile pentru care au risipit ani și bani. Anii trec. Tânărul intrat cât de cât peun făgaș profesional, încearcă să se ridice prin propriile forțe. Se deprinde cu munca și nu de puține orise amăgește cu speranța. Se dedică total societății de consum. Goana este teribilă. Oferta nelimitată.Reduceri, tentații comerciale, visuri. Prins în ritm, uită de câteva etape fundamentale. Devine un salahorcare-și pune timpul în slujba unor preocupări induse de piață. Amână decizii importante cum sunt familiasau apariția copiilor. Motivația? Lipsa posibilităților! Și nu de puține ori așa este. În timp ce poți aveareduceri și promoții la diverse bunuri de consum la plata cărora te înhami, în timp ce statul plăteștedatoriile de lux ale unor multinaționale, indemnizațiile pentru creșterea copiilor sunt rușinos de mici, iarsprijinul datorat de stat familiei este nul. Orice tânăr ajuns în fața ofițerului stării civile aude cuvintele:statul ocrotește familia. Cum? În ce fel? Greu de dedus din politicile sociale actuale. Sunt mii de familiicare în lupta lor amână apariția copiilor, iar mai târziu, când, după câțiva ani buni de zbateri vad puținsoare, nu mai reușesc să-i aibă și cheltuiesc sume muncite pe diferite tratamente de fertilizare. Stresulacumulat în acești ani se imprimă pe trupurile tinere și lasă urme de neșters și nefericiri prelungi saupermanente.

Ne plângem de scăderea natalității, de lipsa de preocupări a tinerilor pentru lucruri profunde… c-an povestea cu drobul de sare… În timp ce statul nu are iniţiativa unor politici sociale coerente de sprijina familiilor, a mamelor și a tinerilor în general. Parlamentarii, în lăcomia lor irațională, și-au măritpensiile, fără să crească alocațiile copiilor și să încurajeze natalitatea animați de speranța că vor aveapeste ani contribuabili care să le susțină pofta de a sta, fără să merite, între pensionarii de lux. În lipsaacestor politici vizionare numărul tinerilor care se irosesc, al familiilor care nu se descurcă suficient debine pentru a avea copii, al părinților îngrijorați de dificultățile copiilor creşte. Și dacă un sistem politic

nu poate ameliora fenomenele amintite, iar tinerii rămân doar prada spălării creierelor societății deconsum, la ce e bun un asemenea stat?! Pentru ce plătim așa conducători?!

Partidele, niște entități dubioase E clar că politica de partid din România este catastrofală. S-au strâns ca într-un sac de aspirator

toate mizeriile sociale. Iar dacă mai erau și particule de factură asemănătoare care se mișcau libere aufost și ele aspirate în ghemul infamiei și hoției. Existența unui partid nu mai este de multă vreme ochestiune de doctrină, de idealuri, sau măcar de idei. Partidul este doar o strânsură de indivizi rapace,dornici să-și tragă pe turta lor cât se poate de mult din resursa celei mai bogate și prăduite instituții –statul.

Noi, românii, am asistat la diferite schimbări de regim, unele care dădeau speranțe. Bucuria nu adurat mult. Noii campioni electorali s-au dovedit a fi identici cu cei vechi la năravuri și impostură. Nicinu se uscau înțelegerile guvernamentale și în jurul structurilor, gravitau, cu semnul schimbat, aceleașifiguri, a-doctrinate peste noapte, sau de-a dreptul recolorate. Capacitatea de reașezare a unor prea-adaptabili funcționari sau politicieni, este atât de mare încât aproape că nu există sediu de partid ratat. Aufost și ei oameni cu principii și nu s-au abătut de la principiul fundamental al politicii ultimilor ani: nueste bine să schimbi partidul, e bine să fii mereu cu cel de la putere. Acum aceleași onorabile persoanedevin tehnocrați, punând la naftalină, carnetul de partid si la suflet vorbele politicienilor care-i susținpentru diferite poziții… căci deh… dacă vremurile o cer… oamenii-s sub vremi.

Politicienii români vor încerca să creeze și tehnocrație originală, nu doar democrație originală.Totul are un singur scop: stilul partinic de politică să supraviețuiască cameleonic, indiferent de forma subcare este definită guvernarea.

În acest context, partidele actuale sunt cele mai dubioase entități. Ticsite de oameni fără căpătâi, deoameni fără profesii, de combinatori și lingăi, partidele actuale, mai ales cele care au gustat setos dinfructul guvernării, sunt entități dubioase care colcăie de mizerie și hoție.

Și totuși, există tendințe de reevaluare a situației! Nu vă gândiți la transformări de substanță. Cumpot aceiași oameni să gândească altfel. Este naiv cine crede în metamorfozarea unor ființe rudimentare,primate cu chip uman. Au simțit direcția vântului și cum inteligența nu-i caracterizează, în multe cazuri,de viclenie nu duc lipsă. Dacă în trecut pe listele unui partid câștigau și măturile, acum vremurile s-auschimbat și sunt în căutarea unor interfețe care să salveze aparențele. Ar trebui, conform minții lucizilorlideri politici, lipiți de scaune de ani de zile, pe afară să fie vopsit gardul…și totul este ok. Bizonul dinfața televizorului mai poate fi păcălit o dată!

Fără a nega rolul fundamental al partidelor în orice democrație, gestul căutărilor, al jocuriloractuale, este ridicol. Dacă până acum amestecul de-a valma în leșia de partid era o nebunie, acum esteprostie. Din păcate partidele nu au capacitatea autocurățirii, balaurul are multe capete, nervurile celorcare au probleme cu justiția sunt adânci, iar democrația este încă o formă de păcăleală publică, în urmacăreia la masă ajung neaveniți și depravați. De aceea, partidele sunt încă adunături colorate de dubioși.Pititul în spatele flamurii nu înseamnă un pas în spate. Până nu se face vânt pe ușă părții murdare dinefectivele de partid, orice asociere cu unele partide este o infamă eroarea supremă.

Atenție!Societatea în care trăim are moduri de comunicare şi transmitere a informaţiei diverse. Suntem de

multe ori spectatori ai propriei noastre vieţi şi din ce în ce mai rar prezenţi emoţional în locurile pe carele ocupăm fizic. În momentul de faţă „unealta” care are cel mai mare impact cronofagic asupra noastrăeste televizorul. Împărţim adesea timpul nostru liber cu personaje pe care în realitate nu le ştim şi care-şivând o imagine sau sunt plătiţi pentru a-şi ţine „supuşii” captivi cu mana pe telecomandă. Daca aceastăformă de captivitate s-ar manifesta doar asupra unuia dintre membrii familiei – amator de „cuvinteîncrușite”, de cele mai multe ori simple „bla-blauri”, aşa cum se exprimă adolescenții de astăzi, rostitede „formatori de opinie”, absenţa emoţională ar fi doar o „evaziune” parţială. Din păcate însă,televizorul devenit accesoriu al fiecărui spaţiu util dintr-o locuinţă ţintuieşte în bule separate pe fiecaremembru al familiei. Traiul în comun nu mai este decât ipotetic, constând de multe ori doar într-ocomunitate de bunuri. În rest, fiecare membru al familiei „locuieşte” separat, în funcţie de meniultelevizorului. Spaţiul comun lăsat cu porţile deschise – deşi sistemele de încuiere la intrare sunt din ce înce mai solide – este invadat de „elemente străine”. Consecinţa: un timp irosit din preţioasa şi mult preascurta noastră existenţă terestră livrat cu costuri proprii celor ce te vor subjugat propriilor interese şi aicinu mă refer la abonament, electricitate, sedentarism… Finalitatea: o viaţă în care unii încearcă să tegolească de conţinutul tău, sau măcar să ţi-l altereze şi să te umple de golul lor.

În acest context cred că cititul şi scrisul rămân forme clasice însă salvatoare de scăpare din chingileverbalităţii excesive şi fără consistenţă. Scrisul, fie el şi o imprimare a gândului mort, aşa cum îlconsidera Platon, rămâne arma interioară de luptă împotriva captivităţii externe impusă, mai alesromânilor, de „dictatura” televizorului, iar cititul constituie spaţiul de reflecţie în limitele căruia omul sesimte om. Un text care nu împinge la reflecţie, un text murdar sau mediocru nu poate transmite nimic. Doarrăpeşte, ne răpeşte o parte din viaţa pe care suntem datori să o dăruim celor din jur şi nu să o cheltuim cunimicuri.

Din aceste motive enunţate acum sumar şi „popular” am considerat în ultimii ani că este firesc sărăspund tuturor celor care m-au rugat să scriu. Am făcut-o ca pe un exerciţiu spiritual şi ca pe unantrenament al minţii şi am colaborat mai bine de un deceniu la publicaţii locale şi naționale cu tematicădiverse, în cele mai multe cazuri benevol, fără simbrie, dar din dorinţa sinceră de a comunica şi a „măcomunica”.

Polemic sau liric, dur sau abstract, mai bine sau mai rău, am căutat să transmit mesajul pe care-lsimt, de care să nu mă lepăd cândva sau cumva.

Cuprins

Marchitanii RoșiiPaul Negoiță

Note despre autorNota asupra ediţieiȘi totuși a fost un clovn tristKula„Etnografia” locală„Idiosincrazii …la prezent”17.404 (I)17.404 (II)Adevăruri care dorCaptivii lui Ibsen?De la basm la realitateDupa 20 de ani …„Eclatantii”Efectul demagogieiMai mult decât secetă …Onoare şi pudoarePână când?!PrecedentulPrin Piața Centrală (I)Prin Piaţa Centrală (II)Visul unor luni de varăInstinctul migratorilorDe la Căpitan Philips la sublocotenentul Aura Ion sau cum viața bate filmulCadouri otrăvitePartidele, niște entități dubioaseAtenție!

„Marchitanii roșii” cuprinde o expunere despre fenomenul politic al României ultimilor ani. În fapt,cartea este o colecție de editoriale și eseuri politico-sociale. Inițial textele au fost publicate în Opinia șiî n Actualitatea Buzoiană. Le-am adunat cu destulă dificultate într-un singur volum, deoarece tematicaabordată este diversă. Din aceleași motive a fost greoaie și alegerea titlului. Am optat, însă, pentru„Marchitanii roșii” deoarece România în general și Buzăul în special a avut neșansa unor experimentede leadership eșuate.

www.coletti.roTehnoredactare: Valentin Mircea

Bun de tipar: ianuarie 2016. Aparut 2016

Editura Omega, Str. Principala, Nr.39, Sat Focşănei, Com. Vadu-Paşii, Jud. Buzău.

Tipar executat la SC. Print Cart & Pack S.R.LStr. Principala, Nr.39, Sat Focsanei, Com. Vadu-Pasii, Jud. Buzau.

Tel 0238717259E-mail: office@coletti.ro

Contravaloarea timbrului literar se depune in contul Uniunii Scriitorilor din RomâniaNr. RO44RNCB5101000001710001BCR UNIREA