Coordonator ID: Prof. dr. Petru BEJAN

Editura Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi – 2010

UNIVERSITATEA “AL. I. CUZA” FACULTATEA IAŞI DE FILOSOFIE

ŞTIINŢE POLITICE Volumul VI

Învăţământ la distanţăAnul III

Semestrul VI

MARKETING POLITIC ......................................................7

Conf. dr. Mioara NEDELCU TEORII ALE PUTERII .........................................................67

Prof. dr. George POEDE INSTITUŢII POLITICE EUROPENE .................................147

Prof. dr. George POEDE COMUNICARE POLITICĂ ................................................201

Lect. dr. Gabriela CARPINSCHI

POLITICI REGIONALE .....................................................253 Prof. dr. Petre DUMITRESCU

ANTROPOLOGIE POLITICĂ ...........................................327 Prof. dr. Petre DUMITRESCU Prof. dr. Marius DUMITRESCU

CUPRINS

I. Conceptul marketing politic. Tipuri de marketing II. Participarea la activitatea partidelor politice III. Construcţia strategiei campaniei electorale IV. Imaginea candidatului-produs V. Elaborarea tacticii unei campanii electorale VI. Particularităţi ale campaniilor electorale locale

Bibliografie recomandată

MARKETING POLITIC

Conf. dr. Mioara NEDELCU

C U P R I N S

Marketing politic

7

I. Conceptul marketing politic. Tipuri de marketing

Democraţia posedă un mecanism intern, impulsionat de participarea cetăţenilor la afacerile publice, rezultatul ideal fiind producerea unor decizii mai bune. Cu cât o societate este mai democratică, cu atât implică mai mulţi cetăţeni în actul conducerii. Participarea şi orientarea comportamentală structurează comportamentul politic, adică acel comportament care afectează sau intenţionează să afecteze rezultatele decizionale ale guvernămintelor. Însă, în orice societate, o mare parte a cetăţenilor nu este informată corect şi nu este activă în politică. Mai mult, politizarea înaltelor funcţii publice, extinderea clientelismului şi corupţiei alterează esenţa democraţiei. Stabilitatea şi buna funcţionare a unui sistem politic democratic nu reclamă o foarte înaltă participare, dar nici nu presupune o participare limitată la ziua votului. Reprezentanţii aleşi trebuie să ţină deschise canalele de comunicare în societate pentru cetăţenii care vor să fie auziţi sau consultaţi, pentru o rezolvare negociată a diverselor probleme sau conflicte politice. Dar, în primul rând, ei trebuie să asigure oportunităţi egale de exprimare a opţiunilor lor, de organizare şi exercitare a dreptului de vot.

Primul capitol al cursului nostru este dedicat precizării unor concepte, demers necesar pentru analizele ulterioare.

Ca manipulare a convingerilor şi comportamentului populaţiei prin folosirea de simboluri şi discursuri, propaganda a fost un fenomen dominant al secolului al XX-lea. Termenul a dobândit o conotaţie pejorativă datorită implicaţiilor utilizării propagandei de către regimurile totalitare. Datorită eforturilor ei, Lenin a putut instaura bolşevismul iar Mussolini, Hitler şi Stalin au ajuns la poziţia de leader cu pretenţia posedării unor calităţi care îi situau deasupra nivelului omului obişnuit. Lenin, ajutat de Troţki poate fi considerat iniţiatorul tehnicii manipulării de masă, dar Stalin a făcut ca adulaţia leader-ului şi puterea lui să ajungă la o extensie necunoscută până atunci în istoria Rusiei.

S-a vorbit despre o propagandă pozitivă şi o propagandă negativă. Leaderii totalitari au recurs la propaganda pozitivă, pentru a face ca ideologia să fie crezută sau repetată de un număr cât mai mare de oameni şi cât mai des posibil. În timpul lui Lenin s-a făcut distincţia între funcţia de propagandist, care încearcă să consolideze fidelitatea faţă de cauză, acţionând preponderent în rândurile militanţilor şi cea de agitator care are misiunea de a emoţiona şi a pune în mişcare mii de oameni. Din combinarea celor două funcţii a rezultat termenul „agit-prop”.1 Prin intermediul Ministerului Informaţiei Publice şi al Propagandei creat în 1933, propaganda nazistă dirijată de Goebbels a ajuns să controleze toate suporturile de imagini (radioul, cinematografia, afişele) şi manifes- 1 L. Schapiro, Totalitarianism, Mac Millan Press LTD, London, 1981, p. 52

Mioara NEDELCU

8

taţiile publice. O bună parte a victoriilor lui Hitler se datorează propagandei. El a modificat, după cum observa Jean-Marie Domenach, conceptul leninist de propagandă, făcând din ea o „armă în sine”. Dacă în perspectiva leninistă propaganda este traducerea tacticii, cuvintele de ordine având o bază raţională, propaganda hitleristă devine ea însăşi o tactică, „o artă particulară, cu legile sale proprii, utilizabilă cu acelaşi titlu ca şi diplomaţia sau armele”.2

În perioada interbelică s-a creat o strânsă legătură între propagandă şi cinematograf. În ajunul celui de-al doilea război mondial, Marea Britanie şi-a creat şi ea un Minister al Informaţiei care a folosit propaganda albă, pentru a prezenta într-o lumină pozitivă politica statului şi şansele armatei britanice şi propaganda neagră, la adresa puterilor Axei. Dacă în cazul propagandei albe sursa este identificată corect, informaţiile utilizate sunt corecte dar maniera de prezentare este tendenţioasă iar în cel al propagandei negre, numită şi dezinformare, sursa atribuită este falsă iar conţinutul cuprinde invenţii, variate fabricaţii, în cazul propagandei gri sursa nu poate fi exact identificată, acurateţea informaţiei fiind nesigură.3 În ţările cucerite de Germania s-a utilizat propaganda soft, menită a răspândi ideea colaborării şi prieteniei învingătorilor cu populaţia acestora.4 Propaganda se apropie de publicitate, prin încercarea de a crea, transforma sau confirma opiniile şi prin recursul la mijloace împrumutate de la ea dar se deosebeşte de aceasta prin scopul său, care este unul politic şi nu unul comercial. Termenul aproape că a dispărut din vocabular dar nu şi din practică, lucru foarte evident şi în zilele noastre, în perioade de război sau de încordare a relaţiilor dintre state.

Pentru a indica transmiterea informaţiei politice relevante de la o parte la alta a sistemului politic şi între sistemele social şi politic se apelează astăzi la termenul comu-nicare politică. În 1970, Monica Charlot opunea propagandei totalitare persuasiunea politică, limitată la tehnicile de influenţare şi concepută ca o întâlnire în politică a publicităţii şi psiho-sociologiei.5

Publicitatea poate fi definită ca ansamblu de mijloace care urmăresc a face cunoscut un produs sau o întreprindere, informând cumpărătorul asupra calităţii preţului şi utilităţii produsului oferit. În timp ce schimbul publicitar are ca scop cumpărarea, schimbul politic vizează votul. Marketingul politic realizează o aplicare a tehnicilor publicitare la promovarea politică.

Comunicarea este un schimb de informaţii între guvernanţi şi guvernaţi, reflectat prin mijloace formale sau informale pentru cucerirea sau exercitarea puterii. Caracterul politic al comunicării este conferit de funcţia emiţătorului şi de natura mesajului

2 J.-M. Domenach, La propagande politique, Huitième éd., Coll. Que Sais-je?, P.U.F., Paris, 1979, 34 3 A. Mungiu, Românii după ’89. Istoria unei neînţelegeri, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 21 4 Oxford, Dicţionar de politică, Iain McLean, coord., Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001, p. 358 5 M. Charlot, La Persuasion politique, A Colin, Paris, 1970

Marketing politic

9

transmis.6 Dominque Wolton situează comunicarea politică într-un teren aflat între spaţiul public, spaţiul comunicaţional şi spaţiul politic, într-un fel de spaţiu simbolic în care interacţionează informaţia, politica şi comunicarea.7 Rolul elementelor unui sistem de comunicare variază de la o situaţie la alta. Într-o situaţie, o persoană este sursa mesajului, în alta – auditoriul sau canalul de transmitere a lui. Într-un caz, candidatul este sursa mesajului către alegători dar, în anumite împrejurări, rolul se inversează. Candidatul poate transmite alegătorului şi un mesaj provenind de la o altă sursă. Unele surse sunt specifice (candidatul), altele difuze (electoratul). Comunicarea nu este numai verticală, ci şi orizontală (laterală), între indivizi şi grupuri, ocupând un nivel comun în cadrul sistemului politic. Mesajele sunt percepute diferit de către persoane cu diferite niveluri de instrucţie, sisteme de valori, grupuri de apartenenţă şi clasă socială.8

Promovarea partidelor, programelor politice, a candidaţilor, a programelor de guver-nare se face cu ajutorul marketingului politic. Apariţia lui, strâns legată de progresele tehnologice în domeniul comunicaţiilor de masă, dezvoltarea sondajelor şi a publi-cităţii a marcat sfârşitul campaniilor electorale tradiţionale.

Născut în S.U.A. în anii 1934-1936, marketingul politic s-a dezvoltat treptat, în interiorul comitetelor locale ale partidelor politice, axându-se îndeosebi pe munca de organizare şi de propagandă, realizată cu ajutorul militanţilor. Această nouă activitate se va extinde considerabil odată cu marile campanii prezidenţiale de după cel de-al doilea război mondial, paralel cu dezvoltarea tehnicilor empirice de cercetare a pieţei şi de sondare a opiniei publice şi, mai ales, odată cu dezvoltarea televiziunii. Partidele încep să influenţeze opiniile alegătorilor într-o manieră publicistică. Înfiinţarea de către Clem Whitaker şi Leone Baxter în 1934 în California a primului cabinet de consultanţă politică a coincis cu intensificarea utilizării sondajelor în campaniile electorale.9 În 1935 George Gallup pune bazele primului institut specializat în sondajele de opinie, primul sondaj celebru fiind realizat în 1936, când se înfruntau F. D. Roosevelt şi Albert Lindon. Apreciat pentru prezicerea succesului lui Roosevelt plecând de la investigarea unui eşantion de 4.500 de persoane, el a fost criticat la alegerile din 1948 când l-a creditat pe H. Truman cu numai 44,5% din totalul voturilor, în timp ce acesta a obţinut mai mult de 50%. Din 1940, Paul Lazarsfeld intreprinde o serie de anchete sistematice privind influenţa comunicării politice în campaniile electorale. Primul institut de sondare a opiniei din Franţa – I.F.O.P. se organizează în 1938 dar sondajele se impun cu adevărat în această ţară abia în 1965.

6 J. Bobin, Le marketing politique, Vendre l’homme et l’idée, Éditions Milan Midia, 1988, p. 32 7 D. Wolton, „La communication politique: construction d’une modèle”, în Hermès no 4, Éditions du CNRS, 1984, p. 30 8 M. Rush, P. Althoff, An Introduction to Political Sociology, Nelson’s University Paperbacks, p. 76 9 M. Le Seach’h, L’Etat Marketing, Comment vendre des idées et des hommes politiques, Éditions A. Moreau, Paris, 1981, p. 16

Mioara NEDELCU

10

Deşi campaniile electorale sunt televizate din 1948, publicitatea electorală este

introdusă în programele TV abia în 1952. Consilierii în probleme de comunicare ai lui D. Eisenhower concep un limbaj politic televizual inspirat din principiile de bază ale publicităţii – Unique Selling Proposition: fiecare spot electoral conţine o singură idee, exprimată într-o singură propoziţie. Sloganul a fost „Timpul schimbării”. Tot acum este folosită prima oară mărturia de suţinere a candidatului de către diverse personalităţi în faţa camerelor de luat vederi. Dacă F.D. Roosevelt a folosit intens radioul în celebrele convorbiri „la gura sobei”, J. F. Kennedy a acordat atenţie televiziunii. Campania pentru alegerile prezidenţiale din 1960 care a relevat rolul preponderent al televiziunii în condiţiile creşterii considerabile a numărului de abonaţi aduce o inovaţie în domeniul comunicării – publicitatea negativă (criticarea adversarului în spoturi publicitare) şi impune metoda dezbaterii televizate între primii doi candidaţi. Consilierii lui Kennedy îl supun unor şedinţe de media-training, recomandându-i folosirea unui anumit vocabular, anumite reacţii la atacurile adversarului, o anumită ţinută vestimentară. Dar, Kennedy a fost şi primul care a utilizat televiziunea în timpul exercitării mandatului său de preşedinte, instituind un sistem de conferinţe de presă, transmise în direct prin reţelele naţionale – marketing gestionar. Primul preşedinte american care a apărut într-un spot electoral difuzat la televiziune a fost Dwight D. Eisenhower, iar Ronald Reagan, care a folosit la maximum atât radioul cât şi televiziunea a fost primul care a apelat la teleprompter. Cea mai murdară campanie electorală a tuturor timpurilor a fost consi-derată campania din 1988 care i-a avut ca protagonişti pe George Bush şi Michael Dukakis datorită, în special, folosirii seriei de spoturi Willie Horton. Unul dintre membrii team-ului electoral al lui Nixon – Joe Mc Ginnis remarca în cartea sa publicată în 1968 „The Selling Of the President” faptul că imaginile televizate au devenit miza numărul unu în politica americană, mai mult decât problemele în sine. Televiziunea, sondajele, publicitatea politică au impulsionat naşterea „noii comunicări politice”.10

În Europa, recursul la marketingul politic s-a făcut cu o oarecare întârziere. Victoria repurtată de conservatorii britanici care au apelat la serviciile agenţiei de publicitate Colman Prentis&Varley pentru alegerile generale din 1959 i-a determinat pe laburişti să-şi constituie un comitet de profesionişti ai publicităţii şi relaţiilor publice. În Franţa s-au folosit foarte mult sondajele de opinie, publicate de presa scrisă şi difuzate de media audiovizuale. Schimbări notabile în desfăşurarea campaniilor electorale s-au produs abia la alegerile prezidenţiale din 1965 când Michel Bongrand a condus campania lui Jean Lecanuet. Cu acest prilej se desfăşoară prima campanie teasing (apa-riţia în media a lui „Monsieur X”) concepută de echipa lui Gaston Defferre, condusă de Jean-Jaques Servan-Schreiber. În anul următor, M. Bongrad întemeiază societatea „Services et Méthodes”, devenită ulterior „Michel Bongrand S.A.”, pusă la dispoziţia întreprinderilor, administraţiei şi partidelor (în special U.N.R.). Dar, primul care a

10 R. Cayrol, La nouvelle communication politique, Larousse, Paris, 1986, p. 59

Marketing politic

11

aplicat sistematic tehnicile de comunicare comerciale cu scopuri politice a fost Valery Giscard d’Estaing. Una dintre raţiunile alegerii lui în 1974 a fost reuşita campaniei de afişaj, un afiş fără slogan sau mesaj, reprezentându-l alături de fiica sa, făcând astfel legătura dintre candidat, familie şi tinereţe.11 Campania din 1978 aduce o concepţie nouă în domeniul afişajului politic, mai puţin personalizat, născându-se astfel comuni-carea stil de viaţă.

Progresele marketingului s-au datorat apariţiei unei bogate literaturi de specialitate, lucrări de referinţă aparţinând atât unor specialişti în domeniu ca Philipe Kotler (Marketing for Nonprofit Organizations, Marketing Management) sau unor cercetători în ştiinţele sociale ca Stanley Kelly Jr. (Professional Public Relations and Political Power), Dan Nimmo (The Political Persuaders: The Techniques of Modern Election Campaigns), cât şi unor ziarişti ca James Perry (The New Politics) sau chiar unor organizatori de campanii electorale ca Joseph Napolitan (The Election Game and How to Win it), William Safire (The New Langage of Politics) sau Joe Mc Ginnis (The Selling of The President). Lucrări de valoare, evidenţiind noi concepte şi noi tehnici de marketing, adaptate continentului european au apărut şi în Franţa, semnate de Bernard Krief (Le marketing en action), Jean-Pierre Piotet (Nous sommes tous des candidats), Denis Lindon (Marketing politique et social), Michel Noir (Reussir une campagne électorale: suivre l’exemple american?) ş.a.

La prima întâlnire din 1967 a responsabililor celor mai importante campanii electorale din Franţa şi S.U.A. Michel Bongrand şi Joseph Napolitan se pun bazele I.A.P.C. – International Association of Political Consultants. Vor fi apoi create A.A.P.C. – American Association Of Political Consultants şi E.A.P.C. – Association Européenne de Conseils Politiques. Persoanele înscrise în aceste asociaţii trebuiau să fi condus cel puţin o campanie naţională.

Tehnologia marketing a pătruns şi în fostele ţări comuniste în care s-au înfiinţat institute de sondare a opiniei, s-a recurs la specialişti, s-au conceput şi s-au urmat programe de media-training etc. Practici de sondare a opiniei publice au existat în România încă din 1990 dar ele au dobândit treptat o mai mare acurateţe. În timp ce campania electorală din 1992 s-a caracterizat printr-un nivel rudimentar al tehnicilor folosite, în cea din anul 2000 a fost foarte vizibilă atât utilizarea tehnicilor moderne, cât şi a profesioniştilor marketingului electoral. Principalele formaţiuni politice au apelat la firme de publicitate şi relaţii publice şi la campanii de publicitate out-door. Alegerile din anul 2000 au însemnat şi debutul campaniei electorale efectuate pe Internet.

Termenul marketing apare în anii ’50 ai secolului al XX-lea în S.U.A., fiind folosit mai întâi în domeniul schimburilor comerciale şi exprimând interesul special pentru piaţă, locul în care se află potenţialii cumpărători ai produselor unor întreprinderi.

11 J. Bobin, op. cit., pp. 26-27

Mioara NEDELCU

12

În 1972, Philip Kotler (Marketing Management) analiza aspectul inversării

demersului de la producţie spre piaţă, arătând că obiectul marketingului comercial devine, în aceste condiţii, studiul ştiinţific al deciziilor de cumpărare a consumatorului şi al deciziilor politicii comerciale ale întreprinderii privind produsele destinate vânzării, plecând de la investigarea pieţei. Neil H. Borden (Note on the Concept of Marketing Mix, 1946) subliniază importanţa integrării informaţiilor referitoare la forţele care emană din piaţă (atitudini şi comportamente ale consumatorilor, influenţa concurenţei) şi a celor privind acţiunile posibile (publicitate, condiţionare, preţ). În opinia sa, variabilele prin care o organizaţie productivă controlează piaţa sunt: produsul, preţul, marca, distribuţia, vânzarea personală, publicitatea plătită (advertising), promovarea vânzărilor, ambalarea, expunerea, serviciile post-vânzare, logistica şi cercetarea de marketing.

Jerome Mc Carthy simplifică modelul Borden, reţinând elementele esenţiale care structurează un mix de marketing, sau „cei patru P” – produsul, preţul, plasamentul (distribuţia) şi promovarea (comunicarea), conceptul devenind astfel utilizabil şi în domeniul social-politic. Propunându-şi adaptarea demersului comercial la viaţa politică, marketingul politic va include în sfera sa atât ansamblul proceselor de influenţare, cât şi metodele de studiu al nevoilor şi aspiraţiilor populaţiei, fiind de un real folos organizaţiilor politice şi puterilor publice în definirea obiectivelor şi progra-melor lor.12

Există uneori tendinţa de a considera sinonime comunicarea politică, marketingul politic, publicitatea politică sau chiar relaţiile publice politice. De asemenea, nu întotdeauna se operează distincţia între marketingul politic în sensul larg şi marketingul electoral în sensul strict al termenului. Spre exemplu, Michel Bongrand definea astfel marketingul politic:

„ansamblu de tehnici având ca obiectiv favorizarea adecvării unui candidat la electoratul său potenţial, cunoaşterea lui de către cel mai mare număr de alegători şi de fiecare dintre ei, crearea diferenţei faţă de concurenţi şi adversari şi, cu un minimum de mijloace, optimizarea numărului de voturi necesar victoriei în decursul campaniei.”13

Însă, marketingul electoral nu este decât o parte a marketingului politic, neavând nimic comun cu formularea unor programe de guvernare sau de transformare a socie-tăţii. Plasându-se pe această poziţie, Serge Albouy subliniază faptul că marketingul politic este o întreprindere mai generală ce aplică o strategie de ansamblu care integrează în proporţii variabile, alături de tehnici de publicitate şi relaţii publice şi alte mijloace, de la sondaje şi până la media de masă. El foloseşte un set de teorii, metode şi

12 D. Lindon, Marketing politique et social, Dalloz, Paris, 1976, pp. 93-94 13 M. Bongrand, Le marketing politique, P.U.F., Paris, 1986, pp. 13-14

Marketing politic

13

practici sociale inspirate din marketingul comercial, destinat influenţării opiniilor, atitudinilor, comportamentelor cetăţenilor în vederea susţinerii unui om, grup sau proiect politic. În consecinţă, el se caracterizează prin două aspecte suprapuse: un ansamblu de practici; un discurs ce se doreşte a fi ştiinţific şi raţional. Sub raport metodologic, orice operaţiune de marketing comportă trei faze principale14:

a) faza observării opiniei şi publicului pentru cunoaşterea cererii; b) faza definirii ofertei, în funcţie de cerere şi de mediul concurenţial; c) faza comunicaţională, menită să asigure promovarea persuasivă a ofertei.

În relaţia guvernanţi-guvernaţi, comunicarea politică are un rol foarte important. Pentru ca deciziile sale să fie acceptate, orice autoritate politică trebuie să apeleze la ea, comunicarea asigurând legitimitatea noilor valori propuse. Deoarece o lege sau un decret insuficient explicate populaţiei pot declanşa o reacţie de respingere, orice campanie de informare şi explicare trebuie să înceapă din primele momente ale elaborării lor. Impunerea deciziilor guvernământului prin forţă nu garantează o acceptare quasi-unanimă iar justificarea prin propagandă produce o hipertrofie a comunicării. Jean-Marie Cotteret distinge o funcţie de adecvare între guvernanţi şi guvernaţi a comunicării politice. Apropierea guvernanţilor, care trebuie să fie ecoul dorinţelor, cererilor, exigenţelor guvernaţilor de aceştia se realizează printr-un schimb reciproc de mesaje, conform unui cod comun, alcătuit dintr-un ansamblu de valori comune. Prin intermediul comunicării se asigură superpoziţionarea celor două sisteme de valori specifice unui sistem politic: valori intriseci, înscrise în Constituţie şi în regulile jocului politic şi valori extrinseci, emanate de la instituţii. În perioadele de evoluţie normală a societăţii comunicarea are un caracter informativ, spre deosebire de perioadele revoluţionare sau marcate de importante mutaţii sociale, când ea este persuasivă. Există o comunicare „de sus”, de la guvernanţi şi o comunicare „de jos”, venind de la cetăţeni.15

Opinia publică este ascultată cu ajutorul sondajelor comandate şi al presei scrise şi audiovizuale locale, regionale, centrale şi internaţionale. Guvernanţii pot comunica prin intermediul unor interviuri, conferinţe, comunicate de presă, declaraţii ale purtăto-rilor de cuvânt, buletine informative, publicaţii, pagini de Internet ş.a. Transmiterea în direct sau transmiterea la radio şi televiziune a dezbaterilor parlamentare, declaraţiile şi interviurile televizate ale primului ministru şi ale şefului statului sunt, de asemenea, importante căi de comunicare. Obiectivul adecvării ofertei politice la cererea alegăto-rilor este fie întărirea, fie modificarea opiniilor, atitudinilor, comportamentelor cetăţe-nilor în vederea stimulării susţinerii aduse de ei prin vot, cotizaţie, acţiune militantă unei comunităţi, unei politici, unui partid sau om, unei ideologii sau unui program, unui regim.

14 S. Albouy, Marketing et communication politique, Éditions L’Harmmattan, Paris, 1994, p. 26 15 J.-M. Cotteret, Gouverner c’est paraître, Deuxième édition-corrigé, P.U.F., Paris, 1997, pp. 86-89

Mioara NEDELCU

14

În ceea ce priveşte marketingul electoral, în spiritul concepţiilor lui G. H. Mead,

T. Parsons, J.-L. Moreno, diferiţi autori precum P. H. Kotler, D. Lindon, M. Noir îl văd ca pe o interacţiune socială între două unităţi, candidatul şi electoratul, care presupune acţiune şi comunicare. Interacţiunea politician-alegător evidenţiază trei elemente, odată cu apariţia mijloacelor de comunicare de masă: cele două unităţi sociale amintite, plus interacţiunea rolurilor jucate de fiecare.16 D. David, J. M. Quintric, H. C. H. Schroeder disting următoarele tipuri de marketing electoral:

a) marketingul de circumscripţie (identificarea circumscripţiei în care un candi-dat are cele mai mari şanse de a obţine victoria);

b) marketingul candidatului (definirea mesajului, imaginii şi strategiei candida-tului, în funcţie de aspiraţiile celui mai potrivit electorat pentru obţinerea succesului);

c) marketingul alegătorilor (alegerea celor mai adaptate mijloace de comuni-care şi persuasiune care să ducă la câştigarea voturilor electorilor);

d) marketingul colectorilor de fonduri (dezvoltarea resurselor indispensabile finanţării campaniilor);

e) marketingul leaderilor de opinie (ziarişti, editori, personalităţi).17

În planul funcţionării în cadrul unei structuri politice s-a identificat un marketing strategic şi unul operaţional. De asemenea, se vorbeşte despre un marketing institu-ţional sau social. Marketingul politic, înţelegând prin acesta şi marketingul electoral îndeplineşte următoarele funcţii:

a) funcţia de analiză a pieţei politice/electorale, cu ajutorul sondajelor politice, studiilor de piaţă, cercetărilor de marketing etc.;

b) funcţia de sinteză a principalelor concluzii rezultat în urma analizei; c) funcţia de inovare, ca urmare a utilizării rezultatelor analizei şi sintezei, cu

scopul identificării nevoilor consumatorilor, a unor nişe existente pe piaţă; d) funcţia de comunicare, ce utilizează ca principal instrument mixul de marketing

care poate fi privit în acest sens ca un mix de comunicare.18

Social marketing, nonprofit marketing sau marketing for nonprofit organizations a fost denumit de specialiştii francezi marketing de profit colectiv sau marketing social. Reluând o definiţie susţinută de Kotler şi Zalman, Denis Lindon include în categoria cauze sociale „orice organizaţie, noninvestită cu putere publică, având ca obiect principal modificarea opiniilor, atitudinilor sau comportamentelor anumitor publicuri, în vederea ameliorării situaţiei populaţiei în ansamblul ei sau a unor populaţii parti-culare.”19 Astfel de cauze ar fi: caritabile (Crucea Roşie, UNICEF); corporative

16 M. Noir, Reussir une campagne électorale: suivre l’exemple américain?, Les Éditions d’organisations, Paris, 1977, pp. 28-29 17 D. David ş.a., Le marketing politique, P.U.F., Paris, 1978, p. 71 18 M. A. Niţă, Marketing şi management electoral, Editura Universitas, Bucureşti, 2000, p. 13 19 D. Lindon, op. cit., p. 4

Marketing politic

15

(sindicatele muncitoreşti, asociaţiile de apărare a consumatorilor, mişcările de eliberare ale femeilor); de interes general (oraganizaţiile care luptă împotriva cancerului, mişcă-rile ecologiste ş.a.).

Deşi au diverse statuturi juridice, cauzele sociale prezintă patru caracteristici principale: 1) sunt agenţi ai schimbării sociale voluntare; 2) sunt sau pretind că sunt dezinteresate, obiectivul lor fiind promovarea ideilor şi, în anumite cazuri, distribuirea de bani sau servicii; 3) sunt specializate, neinteresându-se decât de anumite aspecte ale vieţii sociale sau de anumite publicuri particulare; nu sunt investite cu autoritate publică, nu pot impune prin legi sau regulamente ideile apărate, schimbările cerute sau comportamentele preconizate. Ele pot utiliza cu succes metodele şi instrumentele marketingului de influenţare a publicului. Cauzele sociale elaborează strategii, comu-nică mesaje, orientează atitudini şi comportamente folosind persuasiunea, educaţia, negocierea şi chiar ameninţarea sau violenţa, dar fără autoritate legală. În majoritatea cazurilor, ţelurile unei campanii organizată şi desfăşurată de o cauză socială sunt acceptarea unui amendament la legislaţie, întârzierea implementării unei politici până la iniţierea unor noi consultări, recunoaşterea apariţiei unei probleme cauzate de reduceri bugetare sau de modificarea unor proceduri ş.a. Obiectivele specifice trebuie deci să fie productive (să conducă la schimbări efective) şi realizabile.20

În 1972, Philip Kotler semnala apariţia unui nou tip de marketing – manage-mentul marketingului, constând în planificarea, conducerea şi controlul activităţilor de marketing ale unei structuri organizaţionale.

Întrebări de verificare a cunoştinţelor:

1. Precizaţi conţinutul conceptelor propagandă politică, persuasiune, publicitate, comunicare politică.

2. Care este contextul apariţiei marketingului politic? 3. Indicaţi principalele tipuri de marketing. 4. Analizaţi conceptul marketing politic.

20 M. Lattimer, The Campaigning Handbook, Directory of Social Change, London, 1994, pp. 340-342

Mioara NEDELCU

16

II. Participarea la activitatea partidelor politice

În analiza diverselor forme de participare putem pleca de la definiţia lui Myron Weiner care ne oferă posibilitatea extinderii câmpului investigaţiilor datorită faptului că nu instituie frontiere rigide între diferitele practici ale participării ci presupune, mai întâi, omogenitatea lor.

Conform acesteia, participare politică poate fi considerată orice acţiune voluntară, având succes sau ajungând la un eşec, organizată sau neorganizată, episodică sau continuă, cu recurs la mijloace legitime sau nelegitime şi având scopul influenţării gestiunii afacerilor publice sau al alegerii conducătorilor politici la toate nivelurile de guvernare, locale sau naţionale.21

Participarea politică îmbracă forme foarte variate, de la simpla îndeplinire a datoriei electorale, până la militantismul cel mai angajat. Ea poate fi pasivă sau activă, mergând de la angajamentul faţă de organizaţie şi asigurarea unui suport financiar în forma cotizaţiilor sau a subscripţiilor şi până la deţinerea unei funcţii în cadrul ei. Constatând fragilitatea graniţelor dintre simpatizaţii unui partid (alegători fideli ce-şi declară deschis preferinţa pentru acesta şi îi aduc uneori o susţinere financiară) şi aderenţi, Daniel-Louis Seiler îi grupează în categoria partisanilor.22 Alţi autori însă fac distincţia între cercurile exterioare – alegători şi simpaţizanţi şi cele interioare – ade-renţi, militanţi, elite de nivel mediu, conducători. Maurice Duverger (Les partis politiques), spre exemplu, identifică patru cercuri de participare: militanţi, aderenţi, simpatizanţi şi alegători, cele mai implicate cercuri fiind acelea ale aderenţilor şi conducătorilor.

Partidele mai bine structurate, mai bine organizate se fondează pe recunoaşterea suveranităţii aderentului, individual sau colectiv, în cazul partidelor indirecte, fondate pe adeziunea colectivă a unor grupuri asociative şi sindicate. El poate aduce partidului un ajutor intelectual, material, financiar şi, teoretic, dispune de un drept de control direct sau indirect asupra orientărilor şi conducerii partidului la toate nivelurile lui. Numărul aderenţilor este totdeauna aproximativ şi, în general, partidele nu declară numărul exact al membrilor. Acţiunea lor mobilizatoare este condiţionată, într-o mare măsură, de numărul şi calitatea militanţilor. „Aderenţi activi”, cum îi numeşte M. Duverger, aceştia

21 M. Weiner, „Political Participation: Crisis of the Political Process”, în Binder ş.a., Crisis and Sequences in Political Development, Princeton, NJ, Priceton University Press, 1971 22 D.-L. Seiler, Les partis politiques, Librairie Amand Colin, Paris, 1992, p. 114

Marketing politic

17

sunt recunoscuţi de ceilalţi membri ai partidului ca militanţi, termen ambivalent, rămas mult timp ca o etichetă pentru activiştii de stânga.23

Gradul de militantism, care presupune o doză de altruism şi abnegaţie, derivat din adeziunea la o ideologie, la un partid sau din aprecierea unui conducător este condiţionat de socializare, de tipul de partid, scadenţele electorale, nivelul educaţiei ş.a. Valorizat în partidele de masă, în care primeşte o remuneraţie simbolică pentru activismul lui, în partidele de cadre militantul este mai generos răsplătit. Militantismul nord-american a relevat un anume benevolat politic, un voluntarism exercitat în special la alegerile prezidenţiale, serviciile oferite având uneori ca finalizare ocuparea unei slujbe. Probabilitatea de a deveni militant, scrie Michel Offerlé variază în funcţie de factorii sociali, indicatorii de predispoziţie, de construcţia politică a lumii sociale.24 În general, participarea militanţilor la viaţa partidelor este legată de ritmurile ei, care variază în funcţie de situaţia partidului – aflat la putere sau în opoziţie, de mobilizarea pentru campania electorală şi de tipul de partid.

În ultimii ani, imaginea partidelor politice şi a leaderilor lor s-a deteriorat, ca urmare a erodării încrederii alegătorilor, care au constatat existenţa unei mari distanţe între promisiuni şi politica reală. Acest fenomen se reflectă atât în scăderea numărului alegătorilor care îşi exercită dreptul de vot, în slăbirea identificării partisane, cât şi în scăderea numărului aderenţilor şi militanţilor.

K. Lawson, P. H. Merkl, P. Perrinau, C. Ismal ş.a. remarcă faptul că partidele tradiţionale sau istorice au tendinţa, pe de o parte, de a-şi pierde aderenţii şi militanţii, iar pe de altă parte de a fi tot mai mult contestate prin apariţia de noi partide sau mişcări politice. Aceasta nu înseamnă că există o criză a politicii sau a reprezentării ei ci, mai curând, o criză de încredere în sistemul democratic respectiv, în oamenii politici care ajung să constituie o „clasă” coruptă, distanţată de cetăţeni şi de problemele lor reale. Dificultăţile ideologice şi electorale antrenează reducerea activităţii militanţilor, atât în partidele de stânga, cât şi în cele de dreapta. Ignorarea asipraţiilor sau cererilor mem-brilor partidului, controlul exercitat asupra programelor sau acţiunilor guvernamentale slăbesc ceea ce Kay Lawson (When Parties Fail, 1988) numea „participatory linkage”, rămânând în fapt numai controlul asupra candidaturilor la posturile elective. Slăbirea participării aderenţilor şi militanţilor nu poate duce decât la o slăbire a capitalului de reprezentare a partidelor.

Criza militantismului este alimentată şi de profesionalizarea politicii şi a comunicării. Între principalele activităţi în care pot fi folosiţi militanţii se numără: afişajul, difuzarea de manifeste, pliante, programe, canvassing, contacte telefonice,

23 Originea termenului este de natură religioasă, după cum afirmă Philippe Guillot (Introduction à la sociologie politique, A. Colin, Paris, 1998, p. 97). A fi militant înseamnă a fi soldat al lui Iisus. Termenul dobândeşte contururi mai clare în perioada Comunei din Paris. 24 M. Offerlé, Les partis politiques, P.U.F., Paris, 2002, p. 71

Mioara NEDELCU

18

pregătirea şi însoţirea deplasărilor oamenilor politici, oraganizarea de mitinguri, întru-niri, simpozioane, persuadarea persoanelor cunoscute, adaptarea campaniei la conjuc-tura locală. Însă, promovarea partidelor şi a candidaţilor lor se face tot mai mult cu ajutorul specialiştilor şi al instituţiilor specializate, al profesioniştilor din domeniul publicităţii şi comunicării. De asemenea, organismul central al campaniei poate mani-festa anumite rezerve în privinţa folosirii bazei militante, de teama dificultăţii armoni-zării campaniei naţionale cu variantele locale şi a problemelor puse de încadrarea financiară. Dezvoltarea mass media care antrenează reducerea importanţei partidului în stabilirea legăturilor directe cu cetăţenii şi profesionalismul reclamat de mijloacele moderne de comunicare duc la o subutilizare a militanţilor, care se văd reduşi la un rol marginal, în acţiunea de afişaj – la afişajul sălbatic (paralel) sau la contraafişaj (pe panourile celorlalţi candidaţi) şi, tot mai rar, în asigurarea ordinii la mitinguri şi întruniri. De aceea, s-a subliniat necesitatea unei „profesionalizări” a militanţilor.

Campania modernă de comunicare politică nu se poate dispensa total de militanţi şi nici chiar de voluntari, incluşi în categoria personalului descentralizat al campaniei.25 În partidele româneşti, militanţii continuă să joace un rol important, pe de o parte datorită dificultăţilor financiare cu care se confruntă în special formaţiunile mai mici, iar pe de altă parte datorită rezervei militanţilor în privinţa utilizării mijloacelor moderne, derivată din teama de a nu pierde poziţii privilegiate sau avantaje, ca urmare a recursului la profesionişti. Cu toate acestea, în ultimele campanii s-a apelat într-o mare măsură la specialişti în marketing şi la firme de publicitate.

Cariera politică este, de obicei, rezultatul unui militantism anterior în cadrul partidelor politice. În majoritatea ţărilor, o carieră politică se face în şi prin partide. Dar, se accentuează tendinţa filtrării selecţiei candidaţilor la posturile elective de către media, ceea ce antrenează diminuarea rolului organizaţiei partisane. Daniel Gaxie şi Michel Offerlé identifică trei tipuri de filiere susceptibile de a facilita accesul pe piaţa politică centrală: notabiliară, militantă şi accesul direct la centru, totul depinzând de resursele sociale pe care le poate mobiliza un individ, resurse care au semnificaţii diferite în spaţiu şi în timp. Actorii aflaţi în competiţe pentru trofeele politice pot mobiliza capitaluri colective, delegate temporar de o organizaţie, sau personale, ataşate persoanei, atribuite şi titluri „socialmente pertinente”: nume proprii, capacitate de expertiză, reţea de relaţii sociale, resurse monetare sau mandate elective dobândite în afara partidelor ş.a. Întâlnirea capitalurilor colective partisane şi a capitalurilor sociale individuale ar produce trei tipuri de relaţii (instabile) în care: oamenii politici sunt datori pentru resursele lor partidului; sunt independenţi în raport cu acesta; ştiu să acumuleze datorită lui un capital propriu, care fundamentează autonomia lor.26

25 Celelalte categorii participante la campania electorală sunt personalul organismului central al campaniei şi consultanţii externi. 26 M. Offerlé, op. cit., pp. 45, 46, 48

Marketing politic

19

Literatura sociologică a identificat mai multe varietăţi de oameni politici: amatorul, moştenitorul, veleitarul, expertul politizat (tehnocratul sau enarhul), omul politic profesionalizat. Referindu-se la ultima categorie, Mattei Dogan menţiona caracteristicile ei esenţiale: vocaţie (precoce sau tardivă) pentru politică; lungă carieră politică; competenţă politică; prezenţă agreabilă; elocinţă; calităţi de negociator ş.a.27 Profesionalizarea clasei politice constă în dobândirea unei competenţe ştiinţifice şi anu-mite formaţii precum acelea de avocat, notar, profesor, ziarist, economist favorizează exercitarea unui mandat electiv. În cadrul procesului profesionalizării se constată o fază de funcţionalizare, stimulată de securitatea postului şi de sursa de venit. În Franţa, de exemplu, absenţa riscurilor de carieră face ca elitele administrative care nu sunt nevoite să demisioneze din posturile lor dacă vor să intre în politică, să joace un rol central. Recrutarea acestora din rândurile absolvenţilor unor prestigioase instituţii de învăţământ superior l-a făcut pe Pierre Bourdieu să vorbească despre o „nouă nobilime” a societăţii franceze. În Marea Britanie, tot mai mulţi oameni politici consideră politica drept carieră şi speră să trăiască din ea. Ca urmare a reformelor vizând democratizarea procedurilor de selecţie a elitelor în anii ’80, s-a ajuns la diversificarea originilor sociale ale candidaţilor conservatori, la atenuarea influenţei averii şi a relaţiilor profesionale.28 În ţările ex-comuniste din Europa Centrală şi de Est principala sursă de formare a clasei politice a fost iniţial reconversia unor grupuri ale elitei partidului unic. Treptat, noile condiţii de exercitare a puterii i-au avantajat pe jurişti, profesori, economişti.29 După cum rezultă din tabelul de mai jos, pe ansamblu, numărul femeilor în parlamente a crescut, dar majoritatea politicienilor continuă să fie persoane de sex masculin, cu vârsta cuprinsă între 40-60 ani, aparţinând clasei de mijloc şi superioare, cu un înalt nivel al educaţiei.

Proporţia femeilor în Parlament (Camera Inferioară) şi datele accesului

la deplina capacitate politică şi civilă în principalele ţări occidentale

FEMEI ÎN PARLAMENT

ŢĂRI 1991 2002Capacitate

politică Capacitate civilă (femei căsătorite)

Finlanda 38,5 36,5 1906 1919 Norvegia 35,7 36,4 1913 1888 Suedia 33,8 42,7 1921 1920 Danemarca 33 38 1915 1925

27 M. Dogan, Sociologie politică, Opere alese, Editura Alternative, Bucureşti, 1999, p. 31 28 E. Suileman, „Elitele din administraţie şi politică în Franţa celui de-a V-a Republici: omogenitate, putere, permanenţă”, în E. Suileman, H. Mendras, Recrutarea elitelor în Europa, Editura Amarcord, Timişoara, 2001, p. 21 29 J. Scott, „Transformarea elitelor industriale britanice: un capitalism liberal, organizat, dezorganizat”, în op. cit., pp. 160, 169, 184

Mioara NEDELCU

20

FEMEI ÎN PARLAMENT

ŢĂRI 1991 2002Capacitate

politică Capacitate civilă (femei căsătorite)

Ţările de Jos 25,3 26,7 1919 1956 Islanda 23,8 34,7 1915 1923 Austria 21,8 26,8 1918 1811 Germania (Federală) 15,3 31,7 1919 1896 Spania 14,6 28,3 1931 1975 Elveţia 14 23 1971 1912 Luxemburg 13,3 16,7 1919 1972

Canada 13,2 20,6 1920 Sfârşitul sec. XIX, începutul sec. XX

Italia 12,8 9,8 1945 1919 Belgia 9,4 23,3 1948 1958 Irlanda 7,8 12 1918 1957 Portugalia 7,6 19,1 1976 1976

S.U.A. 6,4 14 1920 Sfârşitul sec XIX, începutul sec XX

Regatul Unit 6,3 17,9 1928 1882 Franţa 5,7 10,9 1944 1938 Grecia 5,3 8,7 1952 Fără capacitate

(Sursa: M. Offerlé, Les partis politique, p. 81) În România, femeile pot fi găsite în parlament într-o proporţie de 3,7% după

alegerile din 1992, 5,6% după cele din 1996 şi 10,20% după cele din anul 2000. La alegerile din anul 2004, 52% din totalul votanţilor au fost femei, dar în Camera Deputaţilor numărul lor este de numai 37 iar în Senat 11. Prima femeie a pătruns în guvern în august 1996. Deşi, actualmente, toate partidele fac eforturi pentru plasarea unui număr mai mare de femei pe listele electorale, proporţia celor care se implică în viaţa politică continuă să rămână redusă. Politicienilor contemporani, aleşi pentru capacitatea de a stăpâni noile tehnici de comunicare li s-au atribuit denumiri precum „homo catodicus” sau „homo comunicans” (J.-M. Cotteret, J. Gerstlé, G. Ayache), „homo locquens” (T. Saussez). S-a afirmat că ei ar face parte dintr-o „oligarhie mercatică” (S. Albouy). Procesul mercatic ar favoriza emergenţa unei legitimităţi tehnice, concurentă ce aceea (încă dominantă şi singura dotată cu un statut oficial) rezultată din alegeri. Homo catodicus trăieşte cu, prin şi pentru media, în special pentru televiziune, fiind o vedetă, un star-leaderstar, care are nevoie să fie permanent admirat, elogiat.30 Nu de puţine ori, prestaţiile oamenilor politici au provocat sentimente de

30 J.-M. Cotteret, op. cit., pp. 44-53

Marketing politic

21

dezamăgire şi frustrare, au antrenat îndepărtarea maselor de politică. S-a vorbit despre un „divorţ masiv de politică” (A. Touraine, L. Harris), despre distanţarea de „specta-colul politic” sau despre un sentiment al „neputinţei şi reprobării” (A. Lancelot). Opi-niile unei mari părţi a alegătorilor din diverse ţări, inclusiv din România exprimă neîncrederea în politicieni, care se preocupă prea puţin de problemele colective şi prea mult de avantajele personale. În orice caz, deseori se uită că funcţiile politice sunt nişte funcţii temporare, încredinţate de alegători prin mandat pentru un timp determinat.

Întrebări de verificare a cunoştinţelor:

1. Comentaţi definiţia participării politice a lui Myron Weiner. 2. Indicaţi nivelurile participării politice. 3. Analizaţi rolul militanţilor în campaniile electorale. 4. Precizaţi filierele accesului la cariera politică.

Mioara NEDELCU

22

III. Construcţia strategiei campaniei electorale Marketingul electoral foloseşte metode şi tehnici de studiu al pieţei şi de

publicitate comercială pentru a convinge alegătorii să opteze pentru anumite formaţiuni politice sau personalităţi, utilizând puterea de influenţare a imaginilor şi cuvintelor. El îşi propune să ajute partidele şi candidaţii în conceperea şi punerea în aplicare a unei campanii electorale eficiente. Intervenţia lui se produce numai în momentul în care omul politic şi-a ales ideile sau programul şi s-a hotărât să facă tot ceea ce este posibil pentru a fi ales, ca să le poată pune în aplicare. Criticii marketingului i-au reproşat diminuarea consistenţei şi chiar denaturarea mesajului politic, slăbirea nivelului dezbaterilor, banalizarea produsului. Spaţiul politic s-ar fi transformat, după părerea lor, într-un spaţiu comercial, în care primează spectacolul, senzaţionalul, în detrimentul gândirii. Favorizarea demagogiei ar camufla manipularea, prin intermediul cuvintelor, lozincilor, semnelor, etichetelor, al sondajelor, mailing-ului, zvonului, televiziunii etc. Supraprofesionalizarea metodelor ar antrena despecializarea comunicării politice. Susţi-nătorii marketingului au evidenţiat însă apariţia lui într-un context democratic, concu-renţial şi trecerea de la un marketing al ofertei la unul al cererii. În orice caz, evoluţia generală a societăţilor şi progresele noilor media au făcut din recursul la marketing un fenomen necesar.

Fiind vorba despre o dată fixă – cea a alegerilor, constrângerile temporale ale marketingului electoral sunt mai severe decât în cazul marketingului social. O caracteristică importantă care îl diferenţiază de celelalte tipuri de marketing este aceea care se referă la fixarea unor obiective globale ale campaniei. Atât candidaţii cât şi partidele trebuie să-şi fixeze obiective cantitative foarte precise: în cazul scrutinilor majoritare se pune problema obţinerii a cel puţin jumătate plus unu din totalul voturilor; în cazul celor proporţionale trebuie depăşit un prag minim care să facă posibilă reprezentarea; în cazul „vinderii” voturilor din primul tur trebuie obţinut un număr cât mai mare de voturi.31 Alegerea unui mix de marketing pentru o campanie electorală este supusă unor constrângeri în privinţa politicii produsului, distribuţiei şi comunicării. Atunci când începe o campanie, sunt fixate definitiv produsul (candidatul), ideile lui, liniile generale ale programului său. Nu se pune problema de a schimba candidatul sau de a-l schimba prea mult şi nici de a-i schimba programul. Teoretic, produsul nu poate fi făcut mai atrăgător prin oferte speciale – cadouri, servicii ş.a. Specialiştii în marketing pot numai să-i pună în valoare calităţile şi să-i prezinte programul într-un mod cât mai fundamentat şi mai convingător. De asemenea, marketingul electoral nu dispune de nici 31 D. Lindon, op. cit., pp. 95-96

Marketing politic

23

un grad de libertate în politica de distribuţie, deoarece votarea se desfăşoară într-un număr limitat de birouri oficiale, neexistând posibilitatea de a face publicitate acestora şi în interiorul acestora sau de a prezenta într-un mod diferit buletinele de vot ale candidaţilor consiliaţi. Singura componentă a marketingului mix care presupune liber-tatea de acţiune este politica de comunicare, deşi există unele constrângeri şi aici: folo-sirea mass media în perioada electorală este reglementată, afişajul sălbatic este interzis, scrisorile adresate alegătorilor trebuie să corespundă anumitor reguli ş.a. În linii gene-rale, demersul marketing electoral poate fi asfel ilustrat:

Demersul general al marketingului electoral

(Sursa: D. Lindon, Marketing politique et social, p.97) Diferitele etape ale acestui demers nu sunt egale ca importanţă şi grad de

dificultate. Cele mai complexe sunt considerate studiul pieţei electorale, alegerea unei strategii, organizarea, planning-ul şi controlul campaniei. În conceperea şi desfăşurarea unei campanii se impune, în primul rând, o formulare clară a obiectivelor urmărite. Eficacitatea ei este influenţată de interferenţele dintre obiectivele conştiente şi cele

Autoanaliza organizaţiei Analiza pieţei electorale

Definirea obiectivelor campaniei

Alegerea unui plan de manevră

Formularea mixului de marketing

Punerea în aplicare a strategiei: organizarea, planningul şi

controlul campaniei

Strategie

Mioara NEDELCU

24

inconştiente, explicite şi implicite, recunoscute şi ascunse. În cea mai mare parte a cazurilor, candidatul intenţionează să câştige alegerile. Se poate întâmpla însă ca el să aibă numai scopul dobândirii sau creşterii notorietăţii sale, al promovării unei cauze sau unei ideologii, al obţinerii unui mandat de rang mai mic decât al aceluia pentru care candidează, al „vânzării” voturilor câştigate etc.

Autoanaliza organizaţiei este necesară pentru alcătuirea unui inventar al resurselor de care ea dispune sau pe care speră să le obţină. Resursele unei campanii sunt umane (membrii, simpatizanţii, personalul angajat), materiale (sediu de campanie, mobilier, bannere, afişe, hârtie, maşini), tehnice (calculatoare, imprimante, faxuri, copiatoare, camere de luat vederi, instalaţii de sonorizare, telefoane) şi financiare (donaţii, sponsorizări, alte sume alocate).

Diferite ţări reglementează în mod diferit finanţarea campaniilor electorale. În România, articolul 13 al Legii nr. 43 din 21 ianuarie 2003 privind finanţarea activităţii partidelor şi a campaniilor electorale prevede că toate partidele sau alianţele politice care participă la campania electorală pot primi o subvenţie de la bugetul de stat. Partidele care nu obţin pragul electoral pentru alegerea în Senat sau în Camera Deputa-ţilor, sau la alegerile locale au obligaţia de a restitui această subvenţie. Este interzisă finanţarea campaniei de către persoane fizice sau juridice străine, de către o autoritate sau instituţie publică, regie autonomă, companie naţională, societate comercială sau bancară cu capital integral sau majoritar de stat, sau de către un sindicat ori o asociaţie sau fundaţie (art. 15, 16). Limita maximă a cheltuielilor efectuate de un partid politic în fiecare campanie se calculează prin însumarea valorilor maxime permise pentru fiecare candidat propus (art. 21, 1). Valorile maxime pentru fiecare candidat sunt stabilite în funcţie de salariul de bază minim brut pe ţară, existent la data de 1 ianuarie a anului electoral (art. 21, 1). Spre exemplu, sunt prevăzute 150 de salarii de bază minime brute pe ţară pentru fiecare candidat la funcţia de deputat sau senator. Conform articolului 22, 1, limita maximă a cheltuielilor ce pot fi efectuate de un partid, alianţă politică sau candidat independent în campania electorală pentru alegerea preşedintelui României este de 25.000 de salarii de bază minime brute pe ţară. Singura autoritate abilitată să controleze respectarea prevederilor legale referitoare la finanţarea partidelor politice este Curtea de Conturi.

În evaluarea mediului de marketing (intern şi extern) se recomandă utilizarea a două strategii de lucru: analiza SWOT şi planificarea opţiunilor alternative.

Identificarea punctelor tari (Strenghts), a punctelor slabe (Weakenesses), a oportunităţilor (Opportunities) şi a ameninţărilor (Threats) face posibilă evaluarea potenţialului pozitiv şi negativ al fiecărui factor, intern şi extern, cu impact asupra demersului marketing. Punctele tari şi punctele slabe intervin în evaluarea mediului

Marketing politic

25

intern al organizaţiei, în timp ce ameninţările şi oportunităţile indică funcţionarea macromediului de marketing. Pentru a obţine un maximum de efect, efortul nu trebuie concentrat asupra punctelor slabe, ci asupra celor puternice, acţionându-se în direcţia oportunităţilor oferite de piaţă, sau de mediul mai larg. Acţiunea asupra principalelor puncte slabe este recomandată numai în cazul necesităţii neutralizării lor, pentru a preveni paralizarea tuturor eforturilor. Ameninţărilor vor fi atent monitorizate, putându-se recurge şi la anumite adaptări.

Tehnicile de analiză a mediului intern includ prospectarea elementelor mixului de marketing iar cele ale mediului extern evaluează componentele acestuia: factorii STEP – sociologici, tehnologici, economici, politici, factorii mediului concurenţial, piaţa, puterea de negociere, costurile. Factorii sociologici includ datele sau informaţiile sociologice de care poate dispune organizaţia: segmentarea pieţei, atitudinile oamenilor cu privire la diferite fenomene sociale ş.a. Factorii tehnologici se referă la nivelul de dotare tehnologică, material-informaţională al organizaţiei politice. Factorii economici care pot afecta resursele ei financiare sunt rata inflaţiei, cursul de schimb al monedei naţionale şi rata dobânzilor bancare. Factorii politici sunt generaţi de transformările din mediul politic şi de modificările cadrului legislativ care reglementează funcţionarea partidelor şi a campaniilor electorale.32

Cunoaşterea caracteristicilor, comportamentelor, atitudinilor şi proceselor de decizie ale alegătorilor îi dau candidatului posibilitatea de a-şi spori eficacitatea comunicării, diminuând diversele greutăţi şi obstacole cognitive sau psihologice. Metodele de studiere a pieţei electorale au fost clasificate în patru categorii: 1) analiza statistică a caracteristicilor socio-demografice a populaţiei din circumscripţia vizată şi a scrutinurilor derulate în aceasta; 2) anchetele prin sondaje; 3) segmentarea electora-tului; 4) modelele explicative ale comportamentului electoral.33

1) Analiza detaliată a caracteristicilor demografice, sociologice şi economice ale votanţilor dintr-o circumscripţie în care pot fi folosite diverse surse oficiale de infor-mare şi, în primul rând, rezultatele recensămintelor permite cunoaşterea compoziţiei populaţiei după vârstă, sex, categorie socio-profesională, tip de habitat, caracteristicile locuinţei. Analiza statistică a scrutinurilor anterioare care evidenţiază evoluţia istorică a voturilor din circumscripţia respectivă pe o perioadă ce nu trebuie să fie mai mare de 20 de ani permite evaluarea aproximativă a raportului forţelor politice din cadrul acesteia şi a tendinţelor de întărire sau de slăbire a diferitelor curente. Plecându-se de la ipoteza unei anumite stabilităţi a comportamentelor electorale, analiza transferurilor de voturi între două alegeri şi analiza transferurilor de voturi între două tururi ale aceluiaşi scrutin constituie, de fapt, o metodă de previzionare a viitorului comportament de vot, în

32 C. Pripp., Marketing politic, Editura Nemira, Bucureşti, 2002, pp. 152-153 33 D. Lindon, op. cit., pp. 99-124

Mioara NEDELCU

26

situaţii analoge. Specialiştii atrag însă atenţia asupra faptului că metodele de analiză statistică a transferurilor de voturi nu furnizează decât rezultate globale şi aproximative, comprtamentul electoral putându-se schimba în funcţie de conjuctură sau ca efect al unei campanii de comunicare eficiente.

2) Anchetele electorale prin sondaje au cunoscut o mare extensie în societăţile democrate unde institute specializate le efectuează cu regularitate în timpul campaniilor locale sau naţionale. În general, sondajele constituie un bun revelator al notorietăţii şi cotei de popularitate dar, în anumite împrejurări ele (şi nu atât ele, cât modul utilizării lor) pot deveni un instrument de manipulare, pervertind percepţia lucrurilor şi regulile democratice. De asemenea, trebuie evitat şi pericolul „sondocraţiei”. Sondajele au un caracter discontinuu, fiind raportabile la un anumit moment, dar trebuie interpretate dinamic, în corelaţie cu secvenţele anterioare şi cele ulterioare, pentru distingerea tendinţelor şi verificarea unor rectificări operate. Realizarea lor presupune folosirea cunoştinţelor privind tehnicile eşantionării, ale redactării chestionarelor, interviurilor şi exploatării datelor. Plecându-se de la un eşantion redus de alegători se poate face o estimare a distribuţiei statistice a comportamentelor, atitudinilor sau intenţiilor de vot. Dacă satisface condiţiile de reprezentativitate, un eşantion de alegători ajunge să ofere o imagine destul de fidelă a electoratului, în ansamblul lui, sau a electoratului unei anumite circumscripţii. Redactarea unui bun chestionar reclamă formularea unor întrebări pertinente, clare, care să nu provoace răspunsuri eronate sau neadevărate. Importantă este, de asemenea, interpretarea şi utilizarea informaţiilor, discernerea celor care pot fi folosite în interes public şi reţinerea celorlalte, care sunt utilizate pentru o analiză în interiorul organizaţiei. Anchetele electorale furnizeză următoarele categorii de informaţii principale:

a) situaţia şi modul de viaţă al populaţiei; b) atitudinile politice fundamentale şi temperamentul politic al alegătorilor; c) atitudinile conjuncturale faţă de situaţia şi problemele politice; d) atitudinile faţă de partide şi de oamenii politici (notorietate, imagine, simpatie); e) intenţiile de vot.34 Pentru un candidat este foarte important să cunoască situaţia şi modul de viaţă al

alegătorilor din circumscripţia în care candidează (procentajul şomajului, locurile de muncă, nivelul câştigurilor, modalitatea de deplasare la locul de muncă ş.a.). Însă, la fel de important este ca el să cunoască şi anumite atitudini profunde, generale şi stabile faţă de politică şi de organizarea societăţii şi temperamentul lor politic deoarece ele pot exercita o anumită influenţă asupra votului exprimat. Cinci dimensiuni principale definesc temperamentul politic al alegătorilor: interesul pentru politică şi atitudinile lor

34 Idem, p. 106

Marketing politic

27

faţă de schimbare, libertate, egalitate, violenţă. Între cei doi poli extremi ai interesului pentru politică – participarea activă şi izolarea, indiferenţa şi ignoranţa totală faţă de situaţia, problemele, evenimentele politice se află mai multe grade de participare şi de izolare. Principalele grade ale scalei „participare-izolare” sunt: participanţi activi (militanţi politici); participanţi regulat dar inactivi (se informează mult, au opinii dar nu militează); participanţi intermitent (nu se interesează de politică şi nu se informează decât în momentul alegerilor); izolaţi extremi (nu se interesează de politică şi nu o înţeleg). Măsurarea gradului de participare presupune utilizarea unei baterii de întrebări legate de natura şi de intensitatea activităţii politice personale şi gradul de informare privind viaţa politică. Uneori însă poate fi adresată şi o singură întrebare astfel for-mulată: „În general, pe dumneavoastră personal vă interesează politica?” Distribuţia statistică a răspunsurilor variază în timp, sub efectul unor evenimente politice impor-tante care pot stârni interesul temporar pentru politică sau ca urmare a creşterii nivelului de instrucţie al indivizilor. Dar, răspunsurile unei persoane – mult/puţin/foarte puţin/deloc sunt destul de stabile în timp, dovedind faptul că este vorba despre o atitu-dine fundamentală, despre o componentă a temperamentului politic al individului. Candidatul trebuie să cunoască gradul respectiv al interesului alegătorilor pentru politică deoarece el trebuie să-şi adapteze limbajul şi argumentaţia la diferite publicuri.

Atitudinea faţă de schimbarea socială (numită şi „gradul de conservatorism” al individului) exprimă poziţia sa pe o axă ai cărei poli extremi sunt reprezentaţi pe de o parte de înclinaţia pronunţată spre schimbare permanentă, bulversări sociale, iar pe de altă parte, spre respectarea tradiţiilor, ataşamentul pentru ordinea existentă.

Scala atitudinii faţă de schimbare 35

Această atitudine poate fi măsurată rugând persoanele intervievate să se situeze ele însele pe această scală de 6 grade.

Atitudinea unui individ faţă de libertate sau faţă de autoritate şi atitudinea faţă de egalitatea socială sunt legate de personalitatea sa, influenţele familiale, mediul în care trăieşte, caracteristicile socio-demografice nemodificându-se decât rar şi lent. Ele se măsoară pe scale având următorii poli: sunt adeptul celei mai totale libertăţi/sunt adeptul atribuirii aceluiaşi venit fiecărei persoane, indiferent de profesiunea sau de aptitudinile ei. În ceea ce priveşte violenţa în politică, poziţiile extreme sunt acceptarea sau respingerea mai mult sau mai puţin categorică a folosirii unor mijloace violente în acţiunea politică: pentru triumful ideilor politice nu trebuie să se ezite, în anumite

35 Ibidem, p. 109

Sunt adeptul unei schimbări totale

a societăţii

Sunt adeptul unor schimbări cât mai

mici posibile

Mioara NEDELCU

28

cazuri, să se folosească violenţa/nici o cauză politică nu justifică folosirea violenţei. Aşadar, temperamentul politic al unui alegător se defineşte ca fiind poziţia sa într-un spaţiu cu 5 dimensiuni. Rezumarea ansamblului atitudinilor fundamentale ale unei persoane faţă de politică, temperamentul ei politic deci, se realizează cu ajutorul unei singure întrebări: „Dumneavoastră personal, unde vă poziţionaţi pe această scală?” De obicei, poziţia unui individ pe axa stânga-dreapta exercită o influenţă importantă asupra opţiunii electorale.

S-a constatat că există o corelaţie destul de strânsă între poziţia subiectivă a unui

individ pe axa stângă-dreapta şi două dintre atitudinile sale fundamentale – cea privitoare la schimbare şi aceea referitoare la egalitatea socială. În schimb, corelaţiile dintre autopoziţionarea pe axa stânga-dreapta, pe de o parte, şi cele două atitudini politice fundamentale ce caracterizează temperamentul politic al unui individ şi anume interesul pentru politică, atitudinea faţă de libertate şi atitudiniea faţă de prezenţa violenţei în viaţa politică sunt mai puţin puternice.

O altă categorie de informaţii furnizate de anchetele electorale sunt legate de atitudinile cetăţenilor faţă de situaţia şi probleme lor politice, economice, sociale, în general mai schimbătoare decât cele menţionate anterior. Atitudinile politice conjunc-turale au fost clasificate în 3 grupuri principale: dispoziţia alegătorilor, subiectele preocupării lor şi poziţiile lor faţă de problemele specifice. Pentru un candidat este foarte utilă cunoaşterea dispoziţiei electoratului prin care se înţelege, pe de o parte, sentimentul de satisfacţie sau de insatisfacţie faţă de situaţia politică, socială, economică din momentul respectiv, iar pe de altă parte, sentimentul de optimism sau de pesimism faţă de viitor. Pentru măsurarea indicelui dispoziţiei politice se poate apela la întrebări de tipul: „Dacă reflectaţi asupra situaţiei actuale din ţară, consideraţi că lucrurile merg – cât de bine posibil/nimic nu este perfect, dar nu ne plângem/nu merg chiar foarte bine/nu merg deloc bine.” Se poate construi un grafic al indicelui dispoziţiei politice care prezintă procentajul celor ce declară că lucrurile merg foarte bine sau bine, în ansamblul alegătorilor.

Subiectele care îi preocupă cel mai mult pe alegători, problemele care le par acestora cele mai importante sunt, de asemenea, utile unui candidat, permiţîndu-i să-şi orienteze campania spre problemele considerate prioritare de majoritatea acestora sau să ducă o campanie de sensibilizare, de informare sau de educare, dacă el apreciază că alte probleme sunt, de fapt, importante. O anchetă calitativă, asupra unui mic eşantion de electori, ce utilizează tehnicile unor interviuri foarte deschise şi puţin directive face

Extrema dreapta Dreapta Stânga Extrema stângă

Marketing politic

29

posibilă alcătuirea unui inventar al principalelor preocupări spontan exprimate. Pentru a măsura statistic frecvenţa şi intensitatea lor, în cursul unei anchete cantitave, implicând un eşantion mai vast se pun întrebări de tipul: „Am expus principalele sarcini pe care şi le-ar putea trasa guvernământul/municipalitatea/comuna. Pentru fiecare dintre ele, ne puteţi spune dacă dumneavoastră personal le consideraţi: absolut prioritare/foarte importante/dezirabile/inutile.” Se construiesc tabele care ilustrează variabilitatea subiec-telor ce preocupă cetăţenii în decursul unui an.

Opiniile alegătorilor privind soluţionarea unor probleme care îi preocupă şi a unor probleme care îi preocupă mai puţin dar care sunt considerate importante de către oamenii politici sunt, în general, superficiale, instabile, susceptibile de a fi modificate printr-o campanie de informare, propagandă sau educativă. Se utilizează întrebări de tipul: „Sectorul industrial X ar trebui privatizat? Ar trebui reintrodusă pedeapsa cu moartea? Ar trebui construită o şcoală în cartierul Y?” În formularea acestui gen de întrebări şi interpretarea răspunsurilor sunt necesare precauţii pentru a evita influenţarea răspunsurilor prin termenii întrebărilor puse. Trebuie ţinut seama şi de faptul că răspun-surile pot fi influenţate de anumite evenimente, constituind o reflectare momentană şi trecătoare a unor emoţii colective.

Atitudinile faţă de partide şi de oamenii politici au un rol determinat în opţiunile electorale. Principalele informaţii furnizate de anchetele prin sondaje referitoare la atitudinile cognitive şi afective ale alegătorilor faţă de partidele politice şi faţă de oamenii politici au fost divizate în trei categorii: notorietate, imagine, simpatie.

Notoritatea unui partid sau unui politician se măsoară prin procentajul de alegători care îi cunosc cel puţin numele sau care „ştiu câte ceva despre el”. Imaginea avută despre un partid sau un candidat este alcătuită din ansamblul trăsăturilor, aptitu-dinilor, poziţiilor politice, calităţilor şi defectelor atribuite acestora. Pentru cunoaşterea ei se recurge la întrebări deschise, asociaţii forţate cu trăsături determinate, semantica diferenţială, analiza unor similarităţi şi preferinţe. Tipul de întrebări ce pot releva imaginea partidelor este următorul: „Dacă după alegeri partidul X ajunge la putere, el va fi foarte capabil/capabil/incapabil/foarte incapabil de a îndeplini următoarele sarcini:

- de a asigura buna funcţionare a economiei, - de a îmbunătăţi echipările colective (drumuri, transport, şcoli, spitale ş.a.), - de a proteja şi dezvolta libertăţile etc.” Imaginea politicienilor este relevată cu ajutorul unor întrebări referitoare la

presupusele lor aptitudini de a rezolva probleme importante ale prezentului şi la cali-tăţile sau defectele lor personale. De exemplu, într-o alegere prezidenţială foarte utile sunt tabelele din care rezultă indicii de aptitudine şi ai calităţilor personale ale celor doi principali candidaţi la conducerea ţării.

Mioara NEDELCU

30

Indicii aptitudinii de a îndeplini următoarele sarcini: Candidatul A Candidatul B

- de a se ocupa în mod just şi eficient de categoria socială sau profesională căreia îi aparţine candidatul

- de a asigura o bună funcţionare a economiei - de a proteja sau dezvolta libertăţile publice - de a lupta împotriva creşterii preţurilor - de a forma un guvern solid şi stabil - de a ameliora soarta categoriilor celor mai defavorizate şi de a reduce inegalităţile sociale

Indice relativ la calităţile sau defectele personale ale candidaţilor

- inteligenţă - competenţă - toleranţă - simţ al responsabilităţii etc.

Întrebările deschise ale unui sondaj IPSOP în Franţa, care solicita răspunsuri

spontane inserau următoarele defecte „insuportabile” ale unui deputat36: • mincinos, lipsit de francheţe, disimulator, trişor • necinstit; hoţ, lipsit de integritate; corupător şi corupt • lipsit de cuvânt/nu-şi ţine promisiunile, angajamentele; promite prea mult • pretenţios; vanitos; infatuat; pedant; trufaş; consideră că el este cel mai

bun, deasupra tuturor • ipocrit • incompetent; incapabil; nu face nimic; leneş • limbă de lemn, vorbeşte dar nu spune nimic • nu-i ascută pe alţii; egoist, egocentric • profitor, venal; interesat; foarte materialist • arogant; insolent; grosolan;sectar; intolerant; spirit închis; părtinitor • ambiţios;arivist; caută puterea; oportunist • palavragiu • îi critică pe alţii • lipseşte de la şedinţe • nu se ocupă de probleme cetăţenilor, de problemele din circumscripţia sa • demagog.

Simpatia (atitudine afectivă) unui alegător pentru un candidat sau un partid este legată de imaginea despre aceştia (ansamblu de atitudini cognitive) dar nu se confundă cu ea. Aceasta se măsoară prin întrebări de tipul: „În raport cu partidul X, dumnea-

36 S. Albouy, op. cit., p. 322

Marketing politic

31

voastră personal vă simţiţi foarte apropiat/destul de apropiat/destul de îndepărtat/foarte îndepărtat”. „Candidatul X este foarte simpatic/destul de simpatic/destul de antipatic/ foarte antipatic.”

Votul liber exprimat reflectă posibilitatea cetăţeanului de a participa sau nu la alegeri, iar în cazul participării de a opta pentru o listă de candidaţi sau pentru unul singur. Însă, trebuie avut în vedere faptul că, aproape niciodată, votul nu este rezultatul unui calcul raţional, al unor convingeri rezultate din cunoaşterea reală a programelor partidelor şi leaderilor lor, al evaluării avantajelor şi beneficiilor opţiunii ci, mai curând, rezultatul unor credinţe, al unor influenţe şi dipoziţii.37 Rata participării electorale variază în funcţie de ţări şi de tipul de alegere. Alegerile cu 99% din votanţi pot să nu fie complet falsificate, dar antrenează puternice suspiciuni. Absenteismul se menţine în jurul procentului de 15-30% în Germania, Marea Britanie sau Franţa, dar diferă în funcţie de tipul alegerii. La primul tur al alegerilor prezidenţiale din 2002, în Franţa s-a înregistrat o rată a absenteismului de 37%. Aproximativ 40% din totalul electorilor britanici au absentat de la urne în acelaşi an, dar la alegerile legislative. În S.U.A., rata absenteismului s-a menţinut, în general, în jurul procentului de 45% dintre alegătorii potenţiali, chiar şi la alegerile prezidenţiale. Dar, la „cele mai polarizate alegeri din S.U.A.” din 2004, pe listele de vot s-au înscris 71% dintre electori, faţă de 68% în anul 2000 (cu 10 milioane mai mult). S-a apreciat că este vorba de cea mai mare cotă de înscriere din 1968. Cotidianul Washington Post constata că, puţin timp timp îninte de alegeri, America a dovedit că suferă de un sidrom al „anxietăţii preelectorale”, manifestat printr-o nervozitate şi o încrâncenare fără precedent a actorilor politici.

În România postdecembristă s-a constatat o curbă descendentă în privinţa participării la alegerile generale: 1990-86,19%; 1992-76,28%; 1996-76,01%; 2000-65,31%. Alegerile prezidenţiale cu cel mai mare numai de participanţi au fost cele din 1990. Numărul alegătorilor care s-au prezentat la cel de-al doilea tur de scrutin pentru alegerile prezindenţiale din 1992, 1996 şi 2000 a fost, de asemenea, în descreştere. În anul 2000, 1,5 milioane de alegători care s-au prezentat la primul tur au absentat la cel de-al doilea (faţă de 350.000 în 1992 şi 10.000 în 1996)38. La alegerile legislative şi prezidenţiale din anul 2004, din cei 18.316.104 de cetăţeni cu drept de vot s-au prezentat la primul tur de scrutin 57,13%, iar la cel de-al doilea tur – 55,21% (51,96% dintre alegători din mediul urban şi 55,20% dintre cei din mediul rural).

Ph. Braud identifică următoarele tipuri de voturi: a) votul de fidelitate (al adepţilor unui partid): b) votul negativ (reprezentând sancţiunea celor dezamăgiţi); c) votul util (în detrimentul unui partid lipsit de şansă);

37 C. Vandermotten ş.a., „Geografia electorală a Europei Centrale şi de Est”, în J.-M. De Waele, Partide politice şi democraţie în Europa Centrală şi de Est, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 266 38 Cf. L. Preda, „Sistemul de partide şi familiile politice din România postcomunistă”, în op. cit., p. 266

Mioara NEDELCU

32

d) votul-somaţie morală (al alegătorilor care se simt ignoraţi); e) votul-act gratifiant (autojustificare a electorilor puţin informaţi şi interesaţi de

politică); f) votul etico-politic (al celor care se identifică cu valori generale şi cu oferta

partidelor); g) votul ritual (celebrarea exercitării unui drept); h) votul-celebrare a „cetăţeanului luminat” (care răspunde la oferte de identi-

ficare simbolică cu ceea ce este avansat); i) votul electoratului relativ pasiv dar care răspunde la mobilizare; j) votul consecvenţilor (care exprimă o voinţă protestatară contra sistemului de

guvernare)39.

Publicate, rezultatele anchetelor care au ca obiect măsurarea distribuţiei inten-ţiilor de vot în zilele sau în săptămânile care preced un scrutin suscită de cele mai multe ori discuţii şi critici din partea unor politicieni sau ziarişti care vorbesc despre intenţia exercitării unei influenţe asupra alegătorilor. Eficienţa lor poate fi astfel rezumată: reali-zate în afara perioadelor electorale oferă partidelor şi oamenilor politici posibilitatea de a măsura efectele acţiunilor şi poziţionărilor lor, popularitatea sau „cota” lor; realizate în cursul campaniei permit candidaţilor să controleze rezultatele ei şi să opereze unele rectificări. Prin analiza intenţiei de vot în funcţie de criterii demografice, sociale, profesionale, geografice ş.a. se indică celor înscrişi în cursa electorală segmentele de populaţie asupra cărora este bine să-şi concentreze eforturile comunicării.

În unele cazuri, rezultatele acestor anchete sunt destul de apropiate de cel final, fiind considerate de specialiştii în marketing un instrument util de previzionare a rezultatelor unui scrutin. În alte cazuri, previziunile sunt dezminţite de realitate, eroarea cea mai frecventă fiind de 2-3 procente la un eşantion de 1.500 de persoane. Explicaţia trebuie căutată la nivelul erorilor statistice inerente naturii însăşi a unor astfel de sondaje, al numărului de nonrespondenţi (de regulă între 15 şi 30%), al numărului de persoane care îşi deformează voluntar, dintr-un motiv sau altul, intenţia de vot sau al faptului că între momentul efectuării unui sondaj preelectoral şi ziua votului există câteva zile în care alegătorii indecişi se pot decide, iar unii dintre cei care credeau că sunt decişi îşi modifică hotărârea. Probabil că teama de a-şi declara deschis opţiunea constituie principala explicaţie (dar nu singura) a erorilor înregistrate de exit-polluri. În pofida acuzaţiilor aduse unor institute de sondare a opiniei publice din România la finalul alegerilor legislative şi prezidenţiale din anul 2004, previzionările exit-pollurilor au corespuns, în cea mai mare parte a lor, rezultatelor finale, înscriindu-se în marja de eroare admisă de 2-3% după cum rezultă din următoarele tabele:

39 Ph. Braud, Grădina deliciilor democraţiei, Editura Globus, Bucureşti, 1995, pp. 157-160

Marketing politic

33

FORMAŢIUNEA POLITICĂ EXIT-POLL

INSOMAR (%) EXIT-POLL CURS (%)

REZULTAT FINAL (%)

SENAT PSD-PUR 39,3 39 37,13 PNL-PD 34,2 35,4 31,77 PRM 13,1 13,2 13,63 UDMR 6,2 5,4 6,23

CAMERA DEPUTAŢILOR

PSD-PUR 39,1 38,9 36,1 PNL-PD 33,9 35,4 31,33 PRM 12,9 13,1 12,92 UDMR 6,1 5,4 6,17

CANDIDAT LA PREŞENDINŢIE TUR I

EXIT-POLL INSOMAR (%)

EXIT-POLL CURS (%)

REZULTAT FINAL (%)

1. Adrian Năstase 42,9 41,1 40,94 2. Traian Băsescu 35,1 35,2 33,92 3. Corneliu Vadim Tudor 11,6 12,4 12,57 4. Marko Bela 4,3 4,2 5,10 5. George Becali 1,8 2 1,77 6. Gheorghe Ciuhandu 1,7 1,8 1,9

Riscul ca persoanele intervievate să nu răspundă sau să răspundă fals creşte

atunci când întrebarea este pusă într-o manieră brutală sau directă. Multe dintre sonda-jele româneşti cuprind astfel de întrebări, nerecomandate de specialiştii marketingului: „Dintre următoarele partide/următorii candidaţi pe care aveţi intenţia de a-i vota?” sau „Pentru care/cine veţi vota dacă alegerile ar avea loc mâine?” De exemplu, sondajul realizat în Bucureşti în perioada 17-25 septembrie 2004 de Metro Media Transilvania conţinea întrebarea „Dacă duminica viitoare ar avea loc alegeri parlamentare, dvs. cu ce partid sau alianţă politică aţi vota?” Iată de ce se recomandă tehnici de anchetă mai discrete, care să înlocuiască întrebarea asupra intenţiei de vot cu o întrebare legată de simpatia resimţită sau proximitatea percepută în raport cu diferiţi candidaţi: „Dintre

CANDIDAT LA PREŞENDINŢIE TUR II

EXIT-POLL METRO MEDIA TRANSILVANIA INSOMAR (%)

EXIT-POLL CURS (%)

REZULTAT FINAL (%)

ADRIAN NĂSTASE 50 50,7 48,77

TRAIAN BĂSESCU 50 49,3 51,23

Mioara NEDELCU

34

următoarele partide/candidaţi, de care vă simţiţi mai apropiat?” De asemenea, se poate încerca o reconstituire a situaţiei reale de vot, prezentându-i-se persoanei intervievate buletine cu numele fiecărui candidat, un plic şi o urnă mobilă, cerându-i-se să-şi exprime opţiunea, la adăpost de privirea celui care anchetează.

3) Electoratul fiind compus din grupuri mai mult sau mai puţin omogene, definite prin una sau mai multe caracteristici comune, specialiştii în marketing se străduiesc să adopte cele mai potrivite tactici pentru fiecare dintre ele, cu scopul obţinerii unei susţineri, unei adeziuni, donaţii şi, finalmente, a unui vot. Utilizarea tehnicilor statistice de segmentare şi tipologizare îi ajută foarte mult în alegerea ţintelor prioritare, a mijloacelor de comunicare, a temelor şi limbajului care se potriveşte cel mai bine acestora. Segmentarea electoratului-piaţă poate fi o segmentare geografică, politică, ideologică, socio-profesională, etnică.

Metoda segmentării geografice şi-a mai pierdut în timp din importanţă, predominanţa partidelor în anumite regiuni tinzând să fie mai puţin categorică decât în trecut, datorită unor factori conjuncturali, mişcărilor de populaţie, evoluţiilor demogra-fice, mişcărilor partidelor politice etc. Dar, candidatul trebuie să-şi concentreze efortu-rile asupra zonelor în care el consideră că are cele mai multe şanse de a fi ales, putându-le neglija pe cele în care şansele sale sunt mai slabe sau putându-le acorda o atenţie mai mică. Segmentarea politică, efectuată mai ales la nivelul local are obiectivul distingerii partizanilor convinşi, a adversarilor declaraţi şi a alegătorilor indecişi sau indiferenţi dar care ar putea înclina balanţa în favoarea candidatului. Apelul la sentimentele religioase ale electorilor prin intermediul unor personalităţi din cadrul bisericii care se pronunţă în favoarea unei politici sau a unui candidat este o formă de segmentare ideologică. Des utilizată este metoda segmentării socio-profesionale, preferată în Franţa din 1974, când s-au constituit comitete profesionale care prin intermediul unor circulare, comunicate şi anunţuri în presă şi-au declarat deschis adeziunea la politica unui candidat sau altul. Segmentarea etnică este importantă îndeosebi în statele cu o structură etnică complexă, cum este S.U.A., unde candidaţii la alegeri se străduiesc să creeze structuri orientate spre cele mai numeroase minorităţi etnice. Însă, ea poate fi eficientă şi în cazul altor state, team-urile electorale având posibilitatea de a recruta voluntari din rândul acestora pentru a suţine campania şi de a introduce în programul candidatului teme care să intereseze diversele rase şi etnii.

Există proceduri informatice care permit alegerea automată dintr-un ansamblul de criterii posibile a celor mai eficace. În 1965, Deutsch, Lindon şi Weill au propus au număr mare de criterii de segmentare, recomandându-l pe cel mai eficace după părerea lor şi anume acela rezultat din intersectarea interesului pentru politică şi poziţia pe axa stânga-dreapta. Combinând aceste două atitudini, autorii au definit 6 familii politice: stânga, centru-stânga, centru, centru-dreapta, dreapta şi „mlaştina”, caracterizată prin absenţa aproape totală a interesului pentru politică. În cazul metodelor de tipologizare,

Marketing politic

35

se începe prin regruparea indivizilor într-un anumit număr de clase sau „tipuri”, în funcţie de similitudinea profilului lor. Se examinează apoi fiecare dintre grupurile obţinute, relativ omogene „prin construcţie”, încercându-se evidenţierea caracteristicilor dominante ale fiecăruia, care le diferenţiază cel mai net de alte grupuri.

4) Pentru a se acţiona asupra alegătorilor trebuie să se cunoască şi modul în care se formează şi se modifică opiniile, atitudinile lor, deciziile lor de vot, ceea ce constituie obiectivul modelelor explicative ale comportamentului electoral. Nu vom insista asupra acestora deoarece ele au fost analizate în cadrul cursului „Sisteme şi comportamente electorale”.

Electoratul este „piaţa” candidatului. Piaţa electorală, afirma C. Beciu, este acel spaţiu public discontinuu în care se întâlnesc 4 actori principali: alegătorii, candidaţii, partidele cu ofertele electorale ale acestora şi mass-media, ca factori de mediere a relaţiei dintre cerere şi ofertă.40 În problema strategiei politice s-au confruntat două mari teorii: maximizarea voturilor şi maximizarea pluralităţii, în cadrul celei dintâi fiind vorba de strădania micşorării distanţei dintre poziţiile candidatului şi aşteptările electoratului iar în cazul celeilalte, de a ţine seama de opiniile adversarilor şi de distanţa lor în raport cu opiniile alegătorilor. Se observă deci că strategia poziţionării diferă, în funcţie de parametrii fixaţi: alegători sau produs.41 În orice caz, două mari probleme strategice stau în faţa candidaţilor şi a specialiştilor care îi asistă: alegerea ţintelor prioritare şi alegerea axelor şi a temelor campaniei.

Echipa de campanie poate decide fie să neglijeze segmentele de electorat apropiate omului politic, deja cucerite şi să consacre toate eforturile unei campanii de cucerire a celor ezitanţi, a electorilor flotanţi, fie să se adreseze segmentelor apropiate candidatului, pentru a nu le lăsa să se îndepărteze şi pentru a face din ele relee de opinie utile în apropierea segmentelor îndepărtate. De multe ori, specialiştii aleg drept ţinte prioritare indecişii sau absenteiştii. Două comunicări diferite vor fi destinate unor două categorii de ţinte, în funcţie de afinităţile lor: o comunicare „de menţinere”, destinată alegătorilor „fragili” care este posibil (dar nu este sigur) să voteze omul politic respec-tiv şi celor cuceriţi, pentru a le întări hotărârea şi o comunicare „de cucerire”, destinată alegătorilor indecişi şi celor fragili ai altor candidaţi.42

Un candidat poate decide să-şi orienteze campania către leaderii de opinie – alegători care prin statutul social, activitatea profesională sau personalitate exercită o puternică influenţă asupra anturajului lor. Denis Lindon distinge 4 categorii principale de alegători: a) cuceriţi, care vor vota în mod sigur pentru el; b) fragili, care demonstrează o uşoară preferinţă, dar care s-ar mai putea răzgândi; c) potenţiali, care au o uşoară preferinţă pentru unul dintre contracandidaţi; d) excluşi sau îndepărtaţi, care, în

40 C. Beciu, op. cit., p. 32 41 J. Bobin, op. cit., p. 35 42 Ph. J. Maarek, op. cit., p. 43

Mioara NEDELCU

36

mod sigur vor vota pentru altcineva. Dintre aceştia, alegătorii fragili şi cei potenţiali constituie „segmentele critice” ale electoratului şi pot fi aleşi ca ţinte prioritare ale unei campanii. Identificarea lor se face prin măsurarea gradului de indecizie a alegătorilor la începutul unei campanii prin întrebări vizând intenţiile de vot şi fermitatea lor, de genul „Aţi decis pentru cine veţi vota sau consideraţi că vă mai puteţi schimba părerea”, sau cu ajutorul unui model de comportament electoral. Câţi sunt ei, ce sunt şi care sunt principalele lor preocupări şi atitudini poate stabili tot un model explicativ al compor-tamentului electoral.

Axele unei campanii electorale au fost clasificate în 3 mari familii, corespunzând unor 3 categorii de atitudini care pot influenţa votul: axe legate de temperamentul politic al alegătorilor; axe legate de preocupările lor politice, economice, sociale concrete; axe legate de imaginea alegătorilor despre pesonalitatea candidaţilor.

Pentru întărirea sentimentului proximităţii de temperament politic cu alegătorii ţintei vizate se poate acţiona în direcţia modificării imaginii alegătorilor despre tempe-ramentul politic al candidatului respectiv sau a politizării alegerii, variantă cu cele mai largi posibilităţi de aplicare. Aprecierile alegătorilor privind importanţa sau urgenţa diferitelor probleme şi judecăţile lor asupra aptitudinilor candidaţilor de a le rezolva pot exercita o influenţă conjugată asupra votului. Candidatul poate încerca să sporească importanţa problemelor pe care ei îl consideră apt să le rezolve sau să convingă alegătorii de aptitudinile sale, capacitatea sa de a rezolva problemele văzute importante de ei. Pentru a-i convinge, un candidat sau un partid trebuie să se sprijine pe o imagine de seriozitate, competenţă, devotament, pe rezultatele acţiunilor sale din trecut. Conform cercetărilor, imaginea candidaţilor poare să exercite o influenţă mai mare asupra alegătorilor puţin politizaţi şi asupra celor situaţi la centru.

Candidaţii şi echipa lor trebuie să opteze pentru una dintre cele trei axe princi-pale posibile: personalizarea alegerii, creşterea notorietăţii şi ameliorarea imaginii omului politic. Depolitizarea şi personalizarea alegerii, prezentarea ei nu ca o competiţie între idei, programe sau partide ci, mai curând, ca o competiţie între persoane este o axă des folosită în alegerile municipale. Creşterea rapidă a notorietăţii prin poziţionări spectaculoase, diverse gesturi, afişarea masivă a fotografiei candidatului sau difuzarea unor broşuri în care este înfăţişată viaţa lui este mai potrivită alegerilor prezidenţiale, decât celorlalte tipuri. Ameliorarea imaginii omului politic şi, uneori, deteriorarea celei a adversarilor lui se realizează prin intermediul discursurilor şi comportamentelor, prin întărirea punctelor forte şi atenuarea celor slabe.

Fiecare axă poate fi ilustrată printr-un număr mare de teme diferite, dintre care un candidat nu trebuie să reţină decât un număr mic datorită timupului limitat de care dispune într-o campanie şi, mai ales, datorită capacităţilor de atenţie, înţelegere şi asimilare diferite ale alegătorilor. Conform principiului concentrării eforturilor şi celui

Marketing politic

37

al repetiţiei, susţinut de specialiştii în publicitate, un candidat trebuie să spună lucruri puţine, repetate des. S-a ajuns la concluzia că temele de politică internă sunt mai bine primite decât cele de politică externă, temele economice şi sociale interesează mai mult decât cele politice şi că este mai eficient ca un candidat să vorbească de bine despre el însuşi, decât de rău despre adversari.

Adecvarea omului politic la electoratul său potenţial nu s-a produs în cazul candidatului la preşedinţia României din anul 2000 Petre Roman, care s-a îndepărtat de alegători datorită unor mesaje şi atitudini politice fără o legătură imediată cu realitatea românescă. Urmând şi sfaturile directorului său de campanie, el s-a axat mai mult pe teme precum locul României în Europa, integrarea europeană şi relaţiile externe, decât pe cele rezultând din contextul intern. Limbajul folosit nu a fost unul simplu, apropiat de cel al omului obişnuit, ci unul în care au predominat construcţiile elaborate. În bună parte, greşelile sale au fost repetate de candidatul Adrian Năstase la alegerile din 2004, în cazul lui cumulându-se şi neîmplinirile guvernării. Sondajele de opinie realizate în mai 2000 relevau faptul că, deşi doar 5% dintre cei investigaţi nu îl cunoşteau pe Roman, 71% nu aveau încredere în el. Majoritatea specialiştilor a a preciat că, în general, campania lui Petre Roman a fost o campanie bună, conţinând imagini sugestive, menite să atingă punctele sensibile şi sentimentele votanţilor, dar ea a rămas numai o campanie frumoasă..

Alegerea axelor şi a temelor campaniei este doar una dintre cele mai importante etape ale demersului marketing ci şi una dintre cele mai complicate, datorită constrângerilor la care poate fi supus candidatul. El se poate afla în situaţia de a opta între temele sugerate de preocupările electoratului şi recomandate de consilierii săi şi cele indicate de conducerea partidului, care îi cere să respecte o linie generală. Alegerea trebuie făcută între un program ideologic şi unul pragmatic, între prioritatea acordată temelor de campanie naţionale sau locale (în cazul alegerilor locale), sau între subiectele cu „încărcătură” politică şi cele cu încărcătură socială. Abordarea temelor economice fiind destul de riscantă, cele mai eficiente sunt temele concrete precum locurile de muncă, locuinţele, condiţiile de muncă şi de viaţă, ocrotirea medicală etc. Impactul lor variază în funcţie de societate şi de circumstanţe. Se ajunge, de fapt, la situaţia în care tratarea temelor nu se face în funcţie de importanţa lor obiectivă, ci de ierarhia subiectivă a problemelor, aşa cum este ea percepută de alegători.

În alegerile prezidenţiale americane din anul 2004, cele mai importante teme în opinia alegătorilor americani au fost valorile morale (22%), problemele economice, în special problema locurilor de muncă (20%), terorismul (19%), Irakul (15%), taxele, problemele de educaţie şi asigurările de sănătate fiind plasate pe un loc secund. În consecinţă, învingătorul Bush care a optat pentru ele a fost votat în majoritatea zonelor rurale şi în oraşele mici, de 54% dintre bărbaţi, cei mai mulţi albi, oameni de peste 29 de ani, protestanţi în proporţie de 58% şi catolici – 51%, persoane căsătorite, având

Mioara NEDELCU

38

copii, care l-au apreciat pentru onestitate, poziţie fermă şi credinţă. Spre deosebire de acesta, John Kerry, căruia i s-a creat imaginea de persoană inteligentă, preocupată de soarta oamenilor, fiind prezentat drept conducătorul care poate aduce schimbarea a fost votat de 52% dintre femei şi 45% bărbaţi, de comunităţile etnice (afroamericani – 89%, hispanici –55%, asiatici –59%), de 77% dintre homosexuali, 54% dintre tinerii având între 18-29 de ani şi de majoritatea comunităţii evreieşti.

Corelarea aşteptărilor electoratului şi a capacităţii candidatului de a răspunde acestora într-un mod credibil este deci o preocupare prioritară în marketingul electoral. În general, se face abstracţie de convingerile personale ale oamenilor politici, dacă ele nu corespund exigenţelor pieţei, fiind alese temele care interesează cel mai mult şi evitate cele care nu prezintă un interes deosebit. Logica relativizării, fondată pe subordonarea mesajului faţă de cererea politică determină, în multe cazuri, candidatul să conjunge „minimalismul ideologic” şi „inflaţia promisiunilor”43. Cele mai frecvent vehiculate sunt libertatea, prosperitatea, sănătatea, fericirea. Mesajul candidatului, care trebuie să fie atractiv şi să aibă un conţinut simplu este poziţionat în raport cu mesajele contracandidaţilor. Fenomenul „denigrare-imitare” a mesajelor lor constă în recuperarea temelor celor mai populare, tinzându-se astfel spre nediferenţiere şi vidare a importanţei acestora. În condiţiile în care spaţiul politic este ocupat de o temă abordată cu predilecţie de adversar, se poate recurge la o strategie „de transfer” şi la una de „supralicitare”: prima constă în modificarea ponderii tematicii iniţiale şi transferarea dezbaterii asupra temelor disponibile, cea de a doua în multiplicarea şi diversificarea promisiunilor.

Michel Noir propune 3 tipuri de strategii succesive pentru o dinamică tematică optimală:

1) strategia tematică „nediferenţiată”, recomandată la începutul campaniei elec-torale, strategie de seducţie care urmăreşte cucerirea alegătorilor din aproape toate categoriile importante cu acelaşi mesaj;

2) strategia tematică „diferenţiată”, recomandată perioadei de mijloc a campa-niei, care presupune abordarea unei tematici adaptate fiecărui segment electoral;

3) strategia tematică „concentrată”, agregativă, adecvată finalului de campanie care constă în dirijarea eforturilor spre un segment sau două, de obicei spre alegătorii indecişi.44

În general, confruntările din campaniile electorale se concentrează în jurul a două teme mari: cea a continuităţii şi cea a schimbării. Tema continuităţii este adecvată partidelor şi oamenilor politici aflaţi la putere. În acest caz, va fi subliniată experienţa,

43 S. Albouy, op. cit., p. 98, 108 44 M. Noir, op. cit., p. 101

Marketing politic

39

prestigiul funcţiei exercitate, competenţa şi va fi fi relevată opoziţia dintre securitatea asigurată şi riscul reprezentat de schimbare, promisiune iluzorie a opoziţiei. Partidele de opoziţie şi candidaţii lor vor aborda tema schimbării, a necesităţii înnoirii, însistând asupra deficienţelor politicii prezente: şomaj, stagnarea creşterii economice, degradarea nivelului de trai, preocuparea pentru propriile afaceri, corupţia ş.a. De-a lungul anilor, schimbarea a fost propusă în Franţa în diverse formulări: schimbare în continuitate (Jaques Chaban Delmas); schimbare fără risc (Valéry Giscard d’Estaing); schimbare în securitate (Jaque Chirac); schimbare liniştită (François Mitterrand); schimbare în schimbare (Jean-Pierre Chevènement).

În analiza făcută sistemului atribuirilor cauzele, C. Le Bart45 sublinia că tipul de mesaj orientat spre o autovalorizare sistematică şi o denigrare a adversarului este folosit de către toţi candidaţii. Propriile acţiuni sunt prezentate într-o lumină favorabilă, cele ale adversarului sunt aspru criticate. Această logică a „cauzalizării”, caracteristică mesajelor politice îl poate face pe un candidat să-şi atribuie puteri pe care nu le are, ceea ce pe termen lung este foarte riscant. În condiţiile în care el va ajunge la putere şi nu-şi va respecta promisiunile făcute în campanie, îşi va decepţiona alegătorii, consecinţele previzibile fiind creşterea absenteismului la următoarele alegeri sau voturile de sancţionare.

O campanie poate avea şi efecte deceptive, arată J.-M- Cotteret46. Cel mai cunoscut în psihologie este acela al coerenţei cognitive, alegătorul decepţionat căutând într-o primă etapă toate argumentele pentru păstrarea liniştii sale. Mai devreme sau mai târziu, acesteia îi va urma „decepţia-ruptură”, care antrenează o schimbare de comportament politic, alegătorul decepţionat fiind foarte greu de recucerit.

Pentru a facilita temele campaniei, unii specialişti ai marketingului au propus utilizarea de criterii ce corelează popularitatea temelor cu gradul credibilităţii candida-ţilor care le prezintă; alţii însă au contestat valabilitatea lor, recomandând în schimb simplificarea (după modelul campaniei lui Ronald Reagan din 1980), prin limitarea numărului de teme şi armonizarea campaniei în ansamblul ei prin alegerea unei anumite tonalităţi.47 Deşi presupune o reducere a conţinutului comunicării, simplificarea contri-buie la evitarea dispersării şi la favorizarea mediatizării. În alegerea tonalităţii se impune realizarea corenţei interne între fondul discursului şi forma sa, între imaginea omului politic şi temele alese: imaginea conciliată nu se potriveşte cu temele agresive, imaginea dinamică este în dezacord cu temele banale.

În ultimii ani, partidele de extremă dreapta au înregistrat succese surprinzătoare, atât în ţări occidentale, cât şi în ţări ale Europei Centrale şi de Est. Vom face o scurtă

45 C. Le Bart, „Le système des attributions causales dans le discours des candidats à l’élection présidentielle de 1988”, în Revue Français de Science Politique, avril 1990 46 J.-M. Cotteret, op. cit., pp. 75-76 47 Ph. J. Maarek, op. cit., p. 50

Mioara NEDELCU

40

analiză a temelor vehiculate de acestea şi a categoriilor de votanţi atrase de discursul extremist.

Analiza voturilor acordate extremei drepte duce la concluzia că partidele respective îşi recrutează alegătorii din rândul şomerilor, al populaţiei marginalizate, al unor elemente din clasa de mijloc, marcate de sentimentul frustrării, al temerii privind pierderea statutului social, al oamenilor în vârstă care se simt în nesiguranţă. În Austria, de exemplu, Partidul Libertăţii, avându-l la conducere pe Jorg Haider a fost propulsat la putere în 1999 de un electorat compus din tineri sub 30 de ani, muncitori, patroni şi femei, convinşi să-l voteze de sloganul afişat („Austriecii mai întâi”) şi de programul social care înscria teme precum întărirea privatizării, politică moderată în materie de impozite, intensificarea luptei împotriva corupţiei, apărarea categoriilor vulnerabile ale populaţiei în faţa opresiunii angrenajului statal ş.a.48

Susţinerea a ceea ce este popular, politica orientată spre electorat a generat tendinţa folosirii etichetei „populiste” pentru astfel de partide. Temele preferate la care se recurge în alegeri sunt protecţionismul naţionalist, securitatea internă, imigraţia, atitudinile antieuropene. Valorile democratice şi liberale sunt subordonate valorilor autorităţii şi securităţii. Din programele partidelor de extremă dreapta rezultă că politicile social-economice sunt concepute a se fundamenta pe ideea conform căreia de rezultatele economiei naţionale trebuie să beneficieze în primul rând membrii naţiunii respective. Unele dintre ele speculează euroscepticismul anumitor alegători.

Discursul lui Jean-Marie Le Pen a fost puternic marcat de simbolica naţională, având ca puncte-forte 2 obiective: ameninţarea imigraţiei şi cea a Europei. El s-a adresat muncitorilor din ramurile industriale ruinate de „euromondialismul de la Maastricht”, agricultorilor cu pensii „de mizerie”, victimelor insecurităţii de la periferii, din oraşe şi sate, autodefinindu-se „om liber”, aflat socialmente la stânga, economic la dreapta, iar din punct de vedere naţional în Franţa. Printre revendicările politice ale lui Pim Fortuyn a fost şi aceea a eliminării primului articol din Constituţia olandeză referitoare la discriminare şi drepturi egale, considerat a nu fi necesar unei democraţii veritabile. El a solicitat închiderea graniţelor pentru musulmani, religia islamică fiind etichetată „înapoiată”. Politologii olandezi au estimat că succesul unei astfel de formaţiuni poli-tice, înfiinţată cu doar două luni înainte de alegerile parlamentare din mai 2002 s-a datorat apropierii ofertelor electorale propuse de partidele tradiţionale, opţiunea fiind în aceste condiţii dificil de făcut, atitudinii nonconformiste şi deschise faţă de electorat al leaderului ei, volatilităţii votului.49 O excepţie este electoratul Ligii Nordului (Lega Nord) din Italia, federalistă, autoregionalistă şi chiar separatistă, cu atitudini xenofobe şi

48 C. Vlad, „Haideriada, După Kosovo, un nou moment al adevărului”, în Lumea Magazin, an VIII, no 3, Bucureşti, 2000 49 J. Van Holsteyn, I. M. Joop ş.a., „In the Eye of the Beholder: The Peception of List Pim Fortuyn in the Parliamentary Election of May 2002”, în Acta Politica, no 38, Palgrave, McMillan, London, 2003

Marketing politic

41

autoritare, electorat concentrat în zonele rurale din câmpia Padaniei şi Alpi, care nu provine din sectoarele marginale ale societăţii.

În contextul electoral al României anilor 2000, sloganul „Jos Mafia, Sus Patria” folosit de C. V. Tudor a avut un impact deosebit asupra alegătorilor nemulţumiţi de guvernarea 1996-2000, locuind îndeosebi în oraşele mici din Transilvania, Dobrogea şi din unele zone ale Munteniei şi Moldovei, săraci, slab educaţi şi prost informaţi. Campania PRM a fost o campanie coerentă, cu un mesaj unitar, patriotic şi autoritar. S-a promovat imaginea unui om politic profund preocupat de nevoile oamenilor simpli, dar şi aceea a unui leader charismatic de care România, sabotată de structurile mafiote avea o nevoie stringentă. A fost utilizat unul dintre elementele de diferenţiere faţă de ceilalţi candidaţi, exploatat sistematic în Franţa de J.-M. Le Pen – neparticiparea la guvernare, deci lipsa oricărei responsabilităţi faţă de eşecurile ei.

După succesul electoral nesperat din anul 2000, PRM a intrat pe o pantă uşor descendentă, menţinându-se însă la un nivel destul de ridicat în sondaje, oscilând în jurul procentului de 15%. În alegerile locale din mai 2004, formaţiunea a urcat de la 6,7% la numai 7,6%, în raport cu PSD care a avut o creştere de la 27% pentru consiliile locale la 32% sau PNL – de la 7% la 16%. Aceste rezultate au dovedit consolidarea scenei politice româneşti. Aflat în căutarea unei noi imagini, sub îndrumarea unor specialişti în marketing, leaderul PRM a abandonat discursul naţionalist-populist, temele abordate axându-se pe problemele cetăţenilor şi corupţie. Însă, o parte a membrilor şi simpatizanţilor PRM fiind derutată de schimbarea poziţiilor partidului faţă de maghiari, evrei, S.U.A. şi N.A.T.O., la alegerile prezidenţiale din 2004 C. V. Tudor nu a primit decât 82% din voturile formaţiunii sale. El a obţinut numai 12,57% din totalul voturilor (faţă de 28, 34% în primul tur de scrutin în anul 2000), un scor mai slab decât cel al partidului său, nemaiavând posibilitatea de a participa la al doilea tur. În cadrul acestuia, electoratul PRM s-a orientat în proporţie de 68,8% spre Traian Băsescu şi de numai 31,2% spre Adrian Năstase.

Nu există reţete universale privind alegerea axelor şi temelor de campanie ci numai un principiu general – cel al eficacităţii,al efectelor pozitive asupra votului alegă-torilor. Trebuie luată în considerare şi posibilitatea existenţei unor bariere în comuni-carea temelor alese: lipsa canalelor de comunicare, nesiguranţa asupra conţinutului mesajului, ambiguitatea lui, prezentarea sa incorectă, distorsionarea informaţiei pe canalul de comunicare, incapacitatea de absorbţie a mesajelor, percepţiile generatoare de false presupuneri, incompatibilitatea comunicatorului cu segmentul-ţintă, interfe-renţele cu alte surse de comunicare ş.a.50

50 C. Pripp, op. cit., pp. 112-114

Mioara NEDELCU

42

Întrebări de verificare a cunoştinţelor:

1) Care sunt principalele etape ale demersului marketing electoral? 2) Ce tipuri de resurse sunt necesare organizării unei campanii? 3) Ce strategii de lucru se utilizează în evaluarea mediului de marketing? 4) Analizaţi metodele de studiere a pieţei electorale. 5) Cum se realizează segmentarea şi tipologizarea electoratului? 6) În funcţie de ce criterii sunt alese axele şi temele unei campanii?

Marketing politic

43

IV. Imaginea candidatului-produs Marketingul electoral are ca principal obiectiv determinarea alegerii unui

candidat. Datorită tratării electoratului ca o „piaţă”, candidatul este considerat un „produs”, construirea imaginii lui fiind indicată prin „conceptul de produs”. De fapt, specialiştii nu crează propriu-zis produsul ci îl adaptează cât mai bine cu putinţă la piaţa electorală, ca urmare a elaborării unei strategii capabile să evidenţieze punctele-forte şi să mascheze slăbiciunile acestuia. Conceptul de produs ghidează întreaga campanie electorală a unui candidat, este chiar fundamentul ei.

Majoritatea cercetătorilor în marketing plasează candidatul pe primul loc între factorii de influenţare a rezulatatelor unei alegeri. În opinia lor, personalizarea campaniei ar răspunde, de fapt, unei cereri sociale, deoarece opţiunile sunt influenţate mai puţin de ideologie, programe sau de afiliaţia partisană şi mai mult de notorietatea şi de personalitatea oamenilor politici. În locul analizei unor programe, concepte abstracte, argumente logice, publicul preferă informaţii privind viaţa privată a candidaţilor, preferă să-i vadă pe candidaţi în comportamentul lor cotidian. De aceea, marketingul electoral va acţiona în direcţia creşterii notorietăţii lor şi a influenţării percepţiei alegătorilor. Imaginea candidatului depinde de cea a partidului său, de calităţile cu care este creditat şi defectele care i se atribuie. Ea este legată de funcţiile pe care le-a ocupat, de poziţionările, gesturile, fizicul său, îmbrăcămintea, anturajul sau modul său de viaţă. Fenomenul personalizării a fost stimulat de campaniile locale şi de cele prezidenţiale.

Unii comentatori au explicat astfel victoria lui J. Kennedy din 1960: imaginea lui este aceea care a câştigat. În S.U.A. s-a afirmat că un candidat nu este ales pentru ceea ce a făcut sau a promis ci pentru gesturile, imaginea, simbolurile pe care reuşeşte să le transmită opiniei. Esenţialul dezbaterii politice nu este centrat pe idei şi proiecte, ci pe calităţile competitorilor, tinereţe sau experienţă, dinamism, calităţi morale, psiholo-gice sau tehnice, personalitatea lor trecând pe primul plan. Campania de afişaj a lui Jaques Chirac pentru alegerile prezidenţiale din 1988 s-a desfăşurat în 3 valuri succe-sive: primul insista asupra trăsăturilor de caracter şi a dispoziţiilor psihologice ale candidatului – „Ardoare”, „Curaj”, „Voinţă”; cel de-al doilea demonstra modul în care aceste dispoziţii psihologice se traduceau în tipuri de acţiune – „El ascultă”, „El construieşte”, „El face ordine”. Numai cel de-al treilea val anunţa intenţia de a veni la putere – „Împreună vom merge mai departe”.51 Este bine cunoscută importanţa vieţii 51 Cf. S. Albouy, op. cit., p. 84

Mioara NEDELCU

44

private a candidaţilor în societatea americană, unde se consideră normal să se ştie totul despre gusturile, caracterul lor, viaţa lor de familie. Implicarea soţiilor în campania electorală este mult mai activă decât în ţările continentului european. Personalizarea este în strânsă relaţie cu ansamblul credinţelor favorabile sau defavorabile politicienilor, deci cu imaginea lor.

Produsul-candidat trebuie să-şi definească un concept de comunicare, în funcţie de ideile susţinute şi, cu ajutorul profesioniştilor, să realizeze o adecvare a acestora la piaţă. Prin intermediul analizei marketing are loc poziţionarea candidatului în funcţie de calităţile personale, aşteptările pieţei, ceilalţi candidaţi înscrişi în cursa electorală. În construirea imaginii de marcă un loc aparte este rezervat găsirii axei persuasiunii. Candidatul este prezentat cu un anumit limbaj, comportament, look, anumite acţiuni, elemente care vor consolida motivaţiile alegerii făcute de votant. Specialiştii urmăresc atât o mai mare apropiere de imaginea ideală (profilul-tip), cât şi o mai mare diferenţiere faţă de contracandidaţi. Atunci când există deja o imagine, se promovează aspectele pozitive şi sunt şterse cele negative. Prin metoda semanticii diferenţiale sunt aflate calităţile aşteptate de la candidatul ideal.

În 1975, I.F.O.P. în Franţa şi Gallup în Marea Britanie testau metoda „portretului chinezesc”, conform căreia candidatul era asociat cu o culoare, o floare, un arbore, un animal, un automobil etc., fiecare dintre acestea fiind traduse apoi în calităţi. Compa-rarea imaginii reale cu cea ideală permite măsurarea distanţei care le separă şi fundamentarea acţiunilor corective, de apropiere a „profilului perceput” de „profilul subiectiv dezirabil”, prin limitarea „handicapului de personalitate”.

Căutarea diferenţei şi simplificarea se înscriu în conţinutul formulei Unique Selling Proposition. Cea mai mare eficacitate se obţine atunci când imaginea omului politic şi comunicarea lui sunt simple, când se reuşeşte evidenţierea a cel puţin unui factor de diferenţiere în raport cu ceilalţi candidaţi (diferenţa motrice). Se poate pune în valoare tinereţea omului politic, vârsta şi, implicit, experienţa, priceperea într-un anumit domeniu, talentul în afaceri ş.a. Unul dintre elementele de diferenţiere care poate fi exploatat de cei ce nu au fost la putere este neparticiparea la guvernare. Într-o situaţie economică precară – sărăcie, inflanţie, corupţie, lipsă de credibilitate a instituţiilor se poate construi imaginea unui apărător al sărăciei, al unui luptător împotriva abuzurilor clasei politice.

Există o tipologie a imaginilor şi rolurilor jucate pe scena politică. În lucrarea sa „L’État spectacle” Roger-Gérard Schwartzenberg releva principalele ipostaze: eroul, omul obişnuit, leaderul şarmului, părintele naţiunii, starurile politice feminine. Această tipologie pare să fie neglijat, după părerea lui Serge Albouy, un tip de imagine sincretică ce tinde să se dezvolte odată cu marketingul politic – imaginea leaderului comprehensiv. Acest tip ar sublinia că un candidat este suficient de diferit de

Marketing politic

45

concetăţenii săi pentru a justifica statutul pe care-l pretinde şi suficient de apropiat pentru a le înţelege problemele şi a le satisface aşteptările. Un astfel de leader trebuie să aibă responsabilitate politică pentru a depăşi dificultăţile, competenţă administrativă şi tehnică, calităţi de bun gestionar. Imaginea de proximitate are menirea de a estompa distanţa dintre ales şi alegători. El trebuie „să se facă transparent”, oferind imaginea omului obişnuit, să fie natural şi călduros, să nu şocheze şi să nu îndepărteze pe nimeni; el poate practica un sport popular ca jogging-ul sau poate vorbi despre rezultatele sale şcolare medii sau mediocre. În acest fel, va apare mai apropiat, mai uman, mai puţin celebral: o imagine de convivialitate şi de simplitate.52

Imaginea trebuie să fie cât mai apropiată de caracteristicile candidatului şi să poată fi menţinută pe tot parcursul campaniei electorale. Referindu-se la problema compatibilităţii între imaginea construită şi omul politic, multe lucrări de marketing au semnalat pericolul „sindromului Ottinger”, rezultat al unei distanţe prea mari între concepţie şi realitate. Imaginea de specialist competent într-un anumit domeniu sau de om stăpânit, calm, veşnic surâzător poate dispare rapid în faţa unor întrebări bine ţintite sau a unor situaţii neprevăzute. Michael Bongrand atrăgea atenţia asupra consecinţelor exceselor devierii sau „pozitivării” imaginilor politice, sfătuind candidaţii să fie „ei înşişi”, naturali şi autentici.53 La alegerile prezidenţiale din 1974 din Franţa, J. Chaban Delmas care avea o bună imagine personală, de om deschis, sportiv, dinamic, surâzător a adoptat la sfaturile consilierilor lui altă strategie de imagine, devenind grav, auster, sever. În două luni de zile, opiniile pozitive ale publicului s-au rărit şi s-au înmulţit cele negative. În consecinţă, s-a ajuns la concluzia că imaginea trebuie să evolueze treptat, evitându-se virajele bruşte.

Adaptarea la mijloacele de comunicare de masă urmăreşte incitarea interesului acestora pentru candidat, cu scopul obţinerii unui maximum de spaţiu redacţional sau de prezenţe la emisiunile de radio şi televiziune cele mai prestigioase. Politicianul şi specialistul în marketing Michel Rocard („Medias, pouvoirs et démocratie”) distinge 4 constrângeri proprii comunicării mediatice:

1) transparenţa; 2) instantaneitatea (capacitatea de a recţiona prompt la orice eveniment); 3) redundanţa; 4) simbolizarea (căutarea emotivului şi afectivului).

Candidatul poate fi prezent la principalele jurnale de seară televizate, la emisiuni care nu au un caracter direct politic, la dezbaterile televizate sau în cadrul unor spoturi publicitare atent concepute. El trebuie să cumuleze diferitele tipuri de prestaţii în vederea unei optime mediatizări a campaniei sale, apariţia în diverse categorii de emisiuni contribuind la accelerarea formării „efectului de agenda media”.

52 Idem, p. 94 53 M. Bongrand, op. cit., p. 52

Mioara NEDELCU

46

Eficienţa apariţiei la televiziune depinde atât de comunicarea nonverbală cât şi

de conţinutul discursului. Comunicarea nonverbală este utilă în condiţiile în care sunt respectate anumite reguli cu privire la aspectul fizic al candidatului, atributele vocale, gestica. Conform unei opinii comune astăzi, nu poate exista reuşită fără un media training. Deseori se apelează la prezentatori sau redactori din televiziune pentru un antrenament formal în legătură cu elementele de comunicare nonverbală şi un antrenament privind fondul comunicării.

Aspectul fizic al candidatului şi, în special, caracteristicile feţei pot influenţa pozitiv sau negativ o bună parte a audienţei, indiferent de conţinutul discursului. Ph. Maarek vorbeşte despre o adevărată „iconomorfologie” audiovizuală a oamenilor politici şi despre o „charismă audiovizuală” (prin care înţelege ansamblul consecinţelor comunicării nonverbale audiovizuale asupra calităţii comunicării) ce diferă de charisma obişnuită, în situaţia unei comunicări directe.54 Simbolurile nonverbale generează un „efect de realitate”, instituind o comunicare mai uşoară, mai directă, mai călduroasă şi, în consecinţă, mai eficientă. Numeroase studii care au cercetat efectele paralimbajelor – privirea, expresiile feţei şi ticurile, modulaţia sonoră (ritmul,intensitatea sau volumul, accentul, utilizarea tonurilor grave, tăcerea) au ajuns la concluzia că ele conferă o semnificaţie suplimentară mesajului verbal sau se pot chiar substitui acestuia. Specialiştii în comunicare trebuie să acorde toată atenţia unor astfel de elemente, foarte importante în exprimarea publică a candidatului.

Din 1960, aproape nici un candidat nu apare la televiziune fără să fi încercat să-şi amelioreze aspectul fizic. Într-un adevărat război al look-ului (packaging-ul politic) apelul la cabinetele cosmetice şi chiar la chirurgia estetică pentru a masca defectele fizice mai evidente a devenit unul obişnuit. Modificarea aspectului fizic are scopul de a nu-l face pe candidat prea diferit de individul mediu şi de ceilalţi oameni politici. Prima regulă de marketing în materie de look este aceea de a alege o cât mai bună adecvare cu natura candidatului. Se insistă asupra unor detalii ca ochelarii, coafura, dentiţia ş.a. Look-ul omului politic poate fi îndulcit sau poate fi făcut mai serios. Dar, el trebuie supravegheat în orice moment al desfăşurării campaniei pentru a se menţine constant. Starificarea omului politic, constata Jean Bobin, trece, în mod necesar, prin etapa căutării unei imagini seducătoare.55

În general, consilierii impun o „neutralizare” a îmbrăcăminţii. Recomandarea hainelor de culoare albastră datează din anii ’60, când erau dificultăţi în transmiterea culorilor vii, în special a celei roşii. Deşi astfel de incoveniente au dispărut în timp, obiceiul politicienilor de a folosi cu predilecţie această culoare a subzistat.

Unele caracteristici ale vocii (tonalitate, timbru, ritm, inflexiuni) pot modifica sensul sau interpretarea comunicării. O parte a atributelor vocale nu poate fi modificată dar intonaţiile, volumul sonor, ritmul pot fi adaptate la efectul scontat şi la tipul de media utilizat.

54 Ph. J. Maarek, op. cit., p. 126 55 J. Bobin, op. cit., p. 55

Marketing politic

47

Folosirea televiziunii în campaniile electorale face ca limbajul politic să devină tot mai mult un limbaj al corpului şi mai puţin unul al verbului. Consilierii îşi sfătuiesc candidaţii să încerce să-şi controleze gesturile în timpul emisiunilor televizate şi să privească direct spre obiectivul camerei în funcţiune pentru a se uita „direct în ochii telespectatorilor.” Este des amintită influenţa negativă asupra votanţilor a imaginii tremurului picioarelor lui. Fr. Mitterrand, în dezacord cu aparenţa calmă a părţii superioare a corpului şi cu discursul ţinut, în cadrul confruntării cu V. G. d’Estaing din 1974. Serge Albouy ne oferă un tabel conţinând gesturile recomandate şi cele nerecomandate care pot influenţa calitatea discursului şi credibilitatea candidatului.

Gestica „mercatică”

Exemple referitoare la poziţia şi mişcările braţelor şi mâinilor

Gesturi recomandate

Gesturi de deschidere

Exprimă accesibilitatea omului politic şi/sau conivenţa sa cu interlocutorii. Ex.: braţele sunt deschise în faţă, palmele uşor întoarse

Gesturi de ascultare Exprimă atenţia acordată punctului de vedere sau întrebărilor altora. Ex.: braţele sunt orizontale, uşor încrucişate, degetele mari deschise spre interlocutor

Gesturi de explicare Se străduiesc să vizualizeze informaţiile furnizate şi poziţiile luate. Ex.: mâinile în faţă, subliniind şi punctând etapele raţionamentului

Gesturi care indică precizia

Vizează manifestarea preocupării pentru precizie şi exactitate a propunerilor. Ex.: mâna/mâinile în faţă, degetul mare şi indexul formând un rond sau enumerarea pe degete

Gesturi nerecomandate

Gesturi de repliere Postură traducând o indiferenţă sau o distanţă faţă de dezbaterea în curs Ex.: braţele încrucişate, exprimând o atitudine de repliere în faţa dezbaterii

Gesturi de respingere

Exprimând refuzul mai mult sau mai puţin clar de a accepta întrebările puse sau obiecţiile prezentate Ex.: dosul mâinii pentru a îndepărta, exprimând un anumit dispreţ, un argument sau un adversar

Gesturi de acuzare Gesturi exprimând o violenţă acuzatoare faţă de interlocutor Ex.: index îndreptat spre ziarist sau adversar sau pumn închis

Gesturi dezordonate Gesturi interpretate ca semne de nestăpânire de sine sau de dezordine Ex.: gesturi prea ample, prea frecvente şi prea sacadate, dând impresia de gesticulare

(Sursa: S. Albouy, Marketing et communication politique, p. 232)

Mioara NEDELCU

48

O componentă principală a antranamentului audioviziual este simplificarea

discursului, candidatului sugerându-i-se reducerea vocabularului, limitarea lui la cuvin-tele cele mai curent folosite, pronunţarea unor fraze scurte, comprehensibile, deoarece primul obiectiv al comunicării persuasive este cel al comprehensiunii. Se încearcă, de asemenea, modificarea sensului, ritmurilor şi accentului dat discursului televizat. Este recomandată evitarea explicaţiilor tehnice şi a cifrelor, favorizarea imaginilor şi nu a teoriilor. Consilierii trebuie să efectueze o muncă de documentare pentru a identifica subiectele cele mai importante în momentul respectiv şi a pregăti răspunsurile la eventualele întrebări care îi pot fi puse candidatului de ceilalţi participanţi la dezbatere sau de către ziarişti. În cursul unor „repetiţii generale” , acesta se obişnuieşte să răspundă în timpul cerut şi cu spontaneitate chiar şi la cele mai dure sau mai stânjenitoare întrebări. Specialiştii americani evocă de multe ori replica pregătită cu grijă de echipa de consilieri a lui Reagan pentru a doua dezbatere cu Mondale din 1984 şi adresată telespectatorilor: „Vreau să ştiţi că nu voi face din vârstă unul dintre subiectele campaniei mele. Nu voi exploata în folosul meu, într-un scop politic, tinereţea şi lipsa de experienţă a adversarului meu...”.

Condiţiile de realizare a dezbaterilor trebuie şi ele să fie atent supravegheate. De obicei, se „ataşează” omului politic un realizator din televiziune care cunoaşte tehnicile de realizare, cadrajele de montaj, sunetul – aspecte ce pot influenţa calitatea comunicării şi care trebuie să vegheze ca realizarea emisiunii să fie conformă convenţiilor stabilite cu echipa de consilieri. Munca de pregătire a dezbaterilor presupune fixarea duratei totale a acestora, a modalităţilor de luare a cuvântului, fixarea decorului emisiunii, stabilirea cadrajelor şi a procedeelor de montaj autorizate. Spre exemplu, cadrajele pot deservi oamenii politici dacă ei sunt de talie diferită, planurile largi nefavorizând pe unul sau pe altul şi antrenând comparaţia; particularităţile lor fizice puse în evidenţă de unele cadre pot avantaja, altele pot dezavantaja; interpretarea intervenţiilor candidaţiilor poate fi complet modificată prin unele procedee de montaj. Ph. Maarek ajungea la concluzia că, deşi se vorbeşte despre o personalizare a campaniilor asistăm, de fapt, la o „anonimizare anti-natură”, consilierii de marketing indicând candidaţilor să se apropie cât mai mult posibil de un model al mişcărilor măsurate, aproape inexistent, în costum şi cravată bleu, cu un discurs banal şi liniştitor care să provoace un număr cât mai mic de respingeri din partea telespectatorilor.56

Componentele imaginii se caracterizează prin ambivalenţă, elementele pozitive implicând şi aspecte negative şi invers. Un politician cu o înfăţişare atrăgătoare riscă să fie perceput de alegători ca superficial, de pildă; estomparea unor defecte prezintă riscul ştergerii unor calităţi. Se pare că imaginea politică ideală este cea adecvată aşteptărilor publicului aşa cum rezultă ele dintr-un anumit context politic şi cultural.

56 Ph. J. Maarek, op. cit., p. 148

Marketing politic

49

Întrebări de verificare a cunoştinţelor:

1) Ce presupune personalizarea unei campanii electorale? 2) Cum se stabileşte axa persuasiunii în construcţia imaginii de marcă? 3) Care sunt modalităţile de adaptare la media vizate? 4) Ce este un media training?

Mioara NEDELCU

50

V. Elaborarea tacticii unei campanii electorale Alegerea strategiei marketing este urmată de alegerea tacticii, care comportă

două aspecte principale: stabilirea cronologiei generale a desfăşurării campaniei şi alcătuirea planului media.

Campania electorală crează un cadru legal şi tehnic în care are loc procesul de selecţie a candidaţilor. În măsura existenţei timpului necesar, într-o circumscripţie redusă ca dimensiuni dar ale cărei caracteristici politice sunt bine cunoscute se poate efectua o campanie-test, sau se poate testa numai o parte a campaniei. Rezultatele ei condiţionează menţinerea sau corectarea unor elemente ale planului de campanie în funcţie de reţinerea (memorizarea) şi aprobarea sau dezaprobarea elementelor comuni-cării, de legarea acestor elemente de partidul sau candidatul respectiv, sau de confuzia alegătorilor. În acest experiment, apelul la marketingul direct prin curier este în mod deosebit eficient: se înmânează alegătorilor scrisori însoţite de cupoane-răspuns, ce pot furniza indicii preţioase în special în legătură cu temele de campanie pentru care s-a optat. Se poate realiza un „test minimal” prezentându-se unui eşantion al populaţiei din grupul ţintă principalele elemente de comunicare – afişe, programe, broşuri ş.a. Modificarea sau menţinerea în continuare a elementelor campaniei se efectuează în funcţie de 5 criterii: nota de recunoaştere (memorizarea) care indică numărul persoa-nelor ce au reţinut elementul prezentat al comunicării; nota de atribuire care oferă posibilitatea cunoaşterii gradului de asociere a elementului respectiv cu omul politic sau partidul ce îl foloseşte; nota de confuzie, legată de acest aspect; nota de acord pozitiv, stabilită în funcţie de numărul acelora care declară că elementul comunicării le place; nota de apreciere negativă.57

Fixarea cronologiei desfăşurării campaniei înseamnă alegerea datei de intrare în campanie şi a momentului creşterii puterii sale. În general, specialiştii recomandă să nu se intre prea devreme în campanie, dar o intrare întârziată se poate solda atât cu un succes electoral cât şi cu un eşec. Cei care se află la prima candidatură sau sunt puţin cunoscuţi în circumscripţia în care candidează vor prefera o campanie începută devreme.

Datorită sistemului alegerilor primare, candidaţii la preşedinţia S.U.A. îşi încep deseori campania cu un an înainte de alegerea propriu-zisă iar consilierii lor folosesc diverse metode de evaluare a timpului necesar. Spre exemplu, Critical Path Method,

57 Idem, p. 54

Marketing politic

51

pusă la punct de Meridian Engineering Inc., societate informatică din Philadelphia a permis actualizarea cu ajutorul ordinatorului a calendarului campaniei. Urmând modelul american, Jean-Marie Le Pen şi-a început campania cu un an înainte de alegerile prezidenţiale din 1988. Implicarea târzie în cursa electorală a lui Traian Băsescu la alegerile pentru primăria Bucureştiului din anul 2000 a creat dificultăţi în pregătirea strategiei de comunicare şi a necesitat un considerabil efort de mediatizare dar nu i-a diminuat şansele, succesul fiind atribuit nu numai personalităţii sale ci şi conjuncturii socio-politice favorabile şi, mai ales, caracterului nonconvenţional al multora dintre elementele campaniei.

În România, campania electorală începe cu 30 de zile înainte de data desfăşurării alegerilor şi se încheie în ziua de sâmbătă care precede data alegerilor, la ora 7oo. Conform prevederilor Legii pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului nr. 373/2004, modificată prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr. 80/2004, în cadrul ei, candidaţii, partidele politice, alianţele politice şi electorale precum şi cetăţenii au dreptul de a-şi exprima în mod liber şi fără nici o discriminare opiniile, prin intermediul unor mitinguri, adunări, marşuri, organizate cu autorizările prevăzute de lege şi cu ajutorul presei scrise şi audiovizuale (art. 55,2). Norma de reprezentare pentru alegerea Camerei Deputaţilor este de un deputat la 70.000 de locuitori iar pentru Senat de un senator la 160.000 de locuitori.

Numerotarea, delimitarea teritorială şi numărul mandatelor de deputat şi de senator

pentru fiecare circumscripţie electorală Numărul

circumscripţiei electorale

Delimitarea teritorială a

circumscripţiei

Numărul mandatelor de deputat

Numărul mandatelor de senator

1 judeţul Alba 6 2 2 judeţul Arad 7 3 3 judeţul Argeş 9 4 4 judeţul Bacău 10 5 5 judeţul Bihor 9 4 6 judeţul Bistriţa- 5 2 7 judeţul Botoşani 7 3 8 judeţul Braşov 9 4 9 judeţul Brăila 5 2

10 judeţul Buzău 7 3 11 judeţul Caraş-Severin 5 2 12 judeţul Călăraşi 5 2 13 judeţul Cluj 10 4 14 judeţul Constanţa 10 4 15 judeţul Covasna 4 2 16 judeţul Dâmboţiva 8 3 17 judeţul Dolj 10 5 18 judeţul Galaţi 9 4 19 judeţul Giurgiu 4 2 20 judeţul Gorj 6 2 21 judeţul Harghita 5 2

Mioara NEDELCU

52

Numărul

circumscripţiei electorale

Delimitarea teritorială a

circumscripţiei

Numărul mandatelor de deputat

Numărul mandatelor de senator

22 judeţul Hunedoara 7 3 23 judeţul Ialomiţa 4 2 24 judeţul Iaşi 12 5 25 judeţul Ilfov 4 2 26 judeţul Maramureş 7 3 27 judeţul Mehedinţi 4 2 28 judeţul Mureş 8 4 29 judeţul Neamţ 8 4 30 judeţul Olt 7 3 31 judeţul Prahova 12 5 32 judeţul Satu Mare 5 2 33 judeţul Sălaj 4 2 34 judeţul Sibiu 6 3 35 judeţul Suceava 10 4 36 judeţul Teleorman 6 3 37 judeţul Timiş 9 4 38 judeţul Tulcea 4 2 39 judeţul Vaslui 7 3 40 judeţul Vâlcea 6 3 41 judeţul Vrancea 6 2 42 municipiul Bucureşti 28 12

TOTAL 314*) 137 *) La acest număr se adaugă cel mult 18 deputaţi din partea organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care nu au întrunit în alegeri numărul de voturi pentru a fi reprezentate în Parlament (potrivit art. 4 alin. 2)

(Sursa: Legea pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului nr. 373/2004)

Decizia momentului amplificării puterii campaniei aprţine specialiştilor. Au fost

propuse 4 tipuri principale de cronologii: 1) Campania cu creştere progresivă a puterii are ca scop o ocupare relativ

constantă a terenului dar din ce în ce mai importantă pe măsură ce alegerile se apropie. 2) Campania blitz sau éclair urmăreşte obţinerea saturaţiei media datorită

concentrării într-un spaţiu foarte scurt, în care toate tipurile de suporturi şi de media sunt solicitate simultan.

3) În campania pe etape, imaginea omului politic este construită pe măsura avansării ei şi cu ajutorul unor „pseudo-evenimente” bine regizate pentru a capta atenţia. Din această categorie face parte şi campania teasing, inspirată din marketingul comercial, care nu indică imediat numele omului politic sau al partidului implicat.

4) Pentru campania stop and go se optează atunci când competitorul are mai puţine mijloace.

În cele mai multe cazuri, o eficienţă sporită se obţine prin combinarea acestor tipuri. Calendarul campaniei trebuie să rămână flexibil pentru a se putea preveni consecinţele apariţiei unor elemente-surpriză în campania contracandidaţilor sau a unor evenimente politice naţionale şi internaţionale. Unele opţiuni privind creşterea în putere

Marketing politic

53

a campaniei limitează anumite posibilităţi de acţiune ulterioare ale campaniei de comunicare. De exemplu, o creştere în putere foarte tardivă crează dificultăţi în mobilizarea la timp militanţilor şi simpatizanţilor. Inerţia proprie procesului comunicării politice, arată specialiştii, antrenează un timp de latenţă, care interzice orice evoluţie în ultimele zile ale campaniei – perioada time’s up, a timpului scurs.

Într-o campanie electorală, după alegerea axelor şi a temelor principale de campanie, urmează alegerea celor mai adecvate media, în funcţie de următoarele elemente:

a) tipul de consulare electorală; b) tipul de campanie; c) resursele disponibile; d) natura axelor şi a temelor alese. În stabilirea planului media se iau în considerare mijloacele disponibile, obiec-

tivele urmărite, ţintele vizate. Mijloacele de comunicare sunt grupate 4 în categorii58: indispensabile; complementare; utile; neglijabile. Fiecare medium imprimă comunicării politice propriile sale caracteristici. Unele mijloace de comunicare întăresc eficacitatea mesajului, altele îi diminuează forţa. Alcătuirea planului media care trebuie să optimizeze utilizarea resurselor în timp şi bani de care dispune candidatul presupune cunoaşterea exigenţelor tehnice ale diferitelor media avute în vedere.

Cu cât mediumul la care se apelează este mai „precis”, cu atât mai mare va fi efectul mesajului transmis. Alegerea lui se face şi în funcţie de numărul persoanelor vizate de comunicare – redus sau cel mai mare număr posibil şi de durata ei – rapidă sau efectuată în mai multe reprize. În general, ea comportă două etape: 1) determinarea tipului de medium privilegiat; 2) determinarea concretă a suporturilor exacte. Opţiunea pentru tipul de medium ce va fi folosit cu precădere se face în strânsă legătură cu diferenţierea calităţii comunicării. O campanie de notorietate, de exemplu, se va orienta mai întâi spre televiziune şi se va strădui să înmulţească numărul contactelor personalizate, cu ajutorul mijloacelor moderne ale marketigului direct.

Natura şi complexitatea comunicării influenţează, de asemenea, alegerea media potrivite. Mesajele precise, informaţiile simple se pot transmite prin intermediul afişelor, radioului sau televiziunii; cele complexe, legate de temele de campanie sau de programul candidatului necesită recursul la presă sau la militanţi. Media audiovizuale sunt cele mai indicate pentru promovarea imaginii omului politic.

Media la care se apelează în campaniile electorale au fost divizate în două mari categorii: 1) media individuale (mailing, canvassing, contactele telefonice); 2) media colective (presa scrisă, radioul, televiziunea, evenimentele, materialele promoţionale,

58 Ph. J. Maarek, op. cit., p. 66

Mioara NEDELCU

54

afişele)59. O altă clasificare s-a realizat în funcţie de următoarele criterii: a) uzajul lor dominant; b) aptitudinea de a atinge ţinte determinate; c) natura contactului instituit60.

a) Potrivit uzajului dominant, media pot fi: - cu dominantă intelectuală sau scrise (cărţi-program, ziare electorale, manifeste, scrisori adresate diferitelor categorii de alegători, „profesiuni de credinţă”), adaptate transmiterii mesajelor politice argumentate; - media cu dominantă afectivă (întrunirile publice – mare spectacol).

b) Conform criteriului aptitudinii mijloacelor de comunicare de a atinge ţinte determinate sunt identificate:

- media cu vastă audienţă; - media „ciblate” (cu audienţă restrânsă, care se adresează unor ţinte dinainte stabilite).

c) În funcţie de contactul instituit cu receptorul mesajului au fost delimitate: - media care favorizează raporturile directe şi interacţiunea (vizite la domi-ciliu, întâlniri, contacte telefonice, convorbiri telefonice în cadrul unor emi-siuni televizate, minitelul); - media mai puţin interactive (afişe, profesiuni de credinţă, cărţi-program, scrisori categoriale).

Campaniile electorale sunt campanii multimedia, eficienţa lor fiind condiţionată de folosirea combinată a diverselor mijloace de comunicare. Conceptul communication mix desemnează cea mai bună formulă de transmitere a mesajului, imaginii sau temelor politice alese unui număr cât mai mare de alegători, de cât mai multe ori, într-un timp cât mai scurt şi la un cost cât mai mic61.

Într-o campanie electorală, accesul partidelor şi candidaţilor la mass media, care asigură circulaţia mesajelor politice este absolut indispensabil. Comunicarea realizată prin intermediul lor oferă alegătorilor posibilităţi sporite de informare, îi ajută să-şi formeze opinii personale, dar poate şi să-i influenţeze sau chiar să-i manipuleze.

Specialiştii au făcut distincţia între imaginile politice fixe (afişe, pliante, fotografii de presă, calendare, caricaturi), imaginile politice animate (filme, spoturi, clipuri), imagini-document şi imagini de marcă, reconstrucţii ale realităţii şi nu reproduceri a ei.

În prezent, afişul politic continuă să fie utilizat în Europa, dar în S.U.A. aproape că s-a renunţat la el, în favoarea televiziunii. În campaniile electorale româneşti se recurge, de obicei, la un număr considerabil de afişe. Ele sunt un medium slab interactiv, mai potrivit campaniilor locale, în care pot fi diferenţiate, adaptate cartierelor unui oraş şi campaniilor teasing. Afişul îndeplineşte, în opinia specialiştilor, o funcţie de

59 B. Teodorescu, coord., Marketing politic şi electoral, SNSPA, Bucureşti, 2001, cap. VII; M. A. Niţă, Marketing şi management electoral, Editura Universitas XXI, 2000, p. 89 60 S. Albouy, op. cit., pp. 183-186 61 A. Stoiciu, Comunicarea politică, Editura Humanitas- Libra, Bucureşti, 2000, p. 32

Marketing politic

55

ocupare a terenului, de impregnare, informând alegătorul despre existenţa candidatului, promovându-i imaginea, făcându-l cunoscut, contribuind la creşterea notorietăţii lui. Însoţită de obicei de un text, imaginea nu convinge alegătorul să voteze candidatul, dar îi poate transmite un mesaj, poate difuza una sau mai multe teme de campanie.

Pentru a crea o impresie favorabilă, afişul trebuie să fie original, atractiv, optimist. În conceperea lui, elementele importante sunt fotografia, decorul, figuraţia, sloganul, culoarea. Efectele obţinute printr-o campanie de afişaj sunt evaluate prin studii de impact. În general, se folosesc barometre de afişaj care prevăd un scor de recunoaştere – precizarea proporţiei cetăţenilor chestionaţi care au declarat că au văzut afişul, un scor de atribuire – precizarea proporţiei celor care le-au atribuit corect candidatului sau partidului respectiv şi un scor de aprobare pozitiv/negativ – precizarea proporţiei celor cărora le-au plăcut şi a celor cărora le-au displăcut. După o campanie susţinută de afişaj se poate folosi şi metoda anchetelor telefonice.

Spre deosebire de afişe, care prezintă o imagine politică fixă, spoturile şi clipu-rile politice oferă alegătorului o imagine animată. Spoturile sunt filme publicitare scurte, care durează uneori mai puţin de un minut şi în care muzicii şi imaginilor li se adaugă numele şi sloganul. Tehnica spoturilor a fost folosită pentru prima dată în 1952, în S.U.A. În 1960, soţia candidatului la preşedinţie, John Kennedy, l-a sprijinit prin înregistrarea unui spot în limba spaniolă, adresat populaţiei de origine latină din sudul ţării. S. Bates, E. Diamond, S. Albouy62 clasifică astfel spoturile politice: a) spotul de identificare; b) spotul-mărturie; c) spotul-programatic; d) spotul umoristic; e) spotul negativ; f) spotul de liniştire. a) Spotul de identificare prezintă candidatul fie sub forma unei succesiuni de fotografii

(de la vârsta copilăriei până la cea a maturităţii), fie sub cea a înlănţuirii unor imagini animate.

b) Spotul-mărturie demonstrează susţinerea adusă candidatului de către o mare parte a electoratului (persoane de diferite vârste, rase).

c) Spotul-programatic pune accentul pe temele în legătură cu care se poziţionează candidatul.

d) Spotul umoristic, cu o durată de 30 de secunde evidenţiază un aspect particular care este pus în valoare sau conţine un atac la adresa adversarului.

e) Spotul negativ ridiculizează adversarul sau focalizează punctele lui slabe. f) Spotul de liniştire (calmare) este, de obicei, un spot de încheiere a campaniei

electorale, înfăţişând un candidat senin, destins, în mijlocul familiei lui. În cazul său, muzica ocupă un loc mai important decît aspectele politice.

62 S. Bates, E. Diamond, The Spot, The Rise of Political Advertising on Television, Cambridge, M.I.T. Press, 1984; S. Albouy, op. cit.

Mioara NEDELCU

56

Jean-Pierre Gourèvitch63 propune următoarea clasificare: a) Spoturile comparative, se realizează prin opunerea unor imagini, cifre, tabele, mărturii. b) Spoturile explicative oferă răspunsuri la problemele sesizate de cetăţeni, prin imagini

sau prin intermediul unor suporturi. c) Spoturile implicative conţin imagini simbolice, frumoase, a căror prezervare este

garantată de candidat. d) Spoturile negative reprezintă o critică la adresa adversarului.

O altă clasificare este prezentată în lucrarea coordonată de Bogdan Teodorescu – Marketing politic şi electoral:

- Spotul de prezentare; - Spotul de produs; - Testimonialul; - Spotul polemic; - Spotul negativ.

Clipul sau video-clipul politic, adaptare a metodelor show-bussiness-ului şi publicităţii la comunicarea politică recurge la imagine şi sunet. Absenţa argumentaţiei politice este compensată de atenţia acordată, preponderent sau exclusiv, muzicii. Ritmul rapid al bandei de imagine, efectele de supraimpresionare, de supradecupaj, imaginile de sinteză realizate cu ajutorul ordinatorului şi trucate electronic64 au menirea de a crea candidatului o aură de tinereţe şi modernitate. Imaginile clipului pot fi completate cu fragmente de discursuri, sloganuri.

Pentru a fi eficient, se recomandă ca sloganul, esenţa mesajului electoral, să îndeplinească unele condiţii: 1) să fie scurt (6-8 silabe); 2) să fie sonor, pentru a fi reţinut uşor; 3) să fie original, pentru a fi memorat rapid şi cu plăcere; 4) să fie credibil; 5) să fie complet, echilibrat; 6) să fie în pas cu timpul; 7) să fie durabil, pentru a putea fi folosit în împrejurări diferite.

Întrebări de verificare a cunoştinţelor:

1. Cum se efectuează o campanie-test? 2. Care sunt principalele tipuri de cronologii privind derularea unei campanii

electorale? 3. Care sunt principalele criterii avute în vedere la alegerea media adecvate

unei campanii electorale? 4. Indicaţi principalele categorii de media utilizate. 5. Descrieţi modul evaluării efectelor unei campanii de afişaj. 6. Cum sunt clasificate spoturile politice? 7. Prin ce se caracterizează construcţia unui clip politic?

63 Jean-Pierre Gourèvitch, L’image en politique du Luther à Internet et de l’affiche au clip, Hachette, Paris, 1998, pp. 150-160 64 Idem, p. 170

Marketing politic

57

VI. Particularităţi ale campaniilor electorale locale Unele componente ale marketingului electoral al campaniilor naţionale pot fi

folosite şi în campaniile locale. Dar, la nivel local pot exista anumite probleme specifice care necesită o abordare particulară. Formaţiunile politice se preocupă îndeaproape de campaniile candidaţilor pe care îi susţin. De aceea, corelarea şi echilibrul celor două tipuri de campanie, realizate în strânsă legătură cu modul desemnării candidaţilor şi cu modul de scrutin devin foarte importante. De asemenea, pentru obţinerea victoriei într-un spaţiu mai restrâns, se recomandă utilizarea anumitor forme de comunicare.

Dacă nu este vorba despre personalităţi locale proeminente sau despre circum-scripţii foarte mici, candidaţii locali nu pot face abstracţie de campania desfăşurată la nivel naţional de partidul lor. Modelarea campaniilor locale pe direcţiile generale ale campaniei naţionale oferă avantajul unui sprijin material important, care se poate concretiza în fonduri, sprijin logistic, programe, afişe, s.a. În unele ţări ca S.U.A. există chiar o coordonare regională a campaniilor electorale. Susţinerea adusă candidaţilor locali de către leaderii naţionali, de obicei şi prin vizite solicitate, face evidentă existenţa unei legături de filiaţie care poate influenţa pozitiv electoratul local. Există însă riscul unei influenţări negative, derivată din impresia unei prea mari subordonări a candidatului local şi cel al pierderii autonomiei de către oamenii politici susţinuţi.

Una dintre problemele cu care se confruntă de obicei organizatorii campaniilor electorale locale este aceea a absenteismului, datorat în bună parte mizelor politice, considerate minore în raport cu cele de la scadenţele naţionale. Studiile de teren trebuie să depisteze cauzele diferenţelor de participare electorală cu scopul unui ciblaj particular în direcţia absenteiştilor obişnuiţi. Participarea variază, în funcţie de circumscripţii: în unele se votează într-o proporţie mai mare la alegerile naţionale decât la cele locale; în altele sunt preferate alegerile locale. În afara acestui absenteism intermitent, există şi un absenteism numit anti-politician, legat de opinia nefavorabilă cu privire la oamenii politici.

În majoritatea cazurilor, mijloacele de anchetă şi de analiză folosite la alegerile naţionale pot fi utilizate şi la alegerile locale, sub condiţia schimbării scalei. Dimen-siunea redusă a circumscripţiilor permite candidatului local să beneficieze de informaţii exacte. Pe baza rezultatului votului din fiecare birou electoral, specialiştii pot alcătui o hartă geografică a tendinţelor electoratului din diferitele sectoare ale circumscripţiei şi pot hotărî în care dintre ele trebuie concentrat efortul comunicării.

Mioara NEDELCU

58

În alegerile locale se poate recurge atât la analiza statistică a scrutinurilor anterioare, care evidenţiază evoluţia voturilor din circumscripţia respectivă, pe o perioadă ce nu trebuie să fie mai mare de 20 de ani, cât şi la cea a transferurilor de voturi între două alegeri, a cărei eficienţă însă este destul de limitată.

Philippe Maarek recomandă calcularea indicelui de mobilitate şi a indicelui de proximitate pentru fiecare birou electoral. Indicele de mobilitate contribuie la reglarea ţintei, arătând în care dintre birouri se află cei mai mulţi alegători flotanţi, voturile lor fiind decisive. Compararea indicilor de mobilitate oferă posibilitatea obţinerii unor informaţii mai exacte decât simpla luare în considerare a variaţiei distanţei dintre candidaţi. Fiecare cartier poate fi definit precis, în funcţie de proximitatea lui cu omul politic, cu ajutorul rezultatelor de la alegerile precedente de aceeaşi natură. Indicele fiecărui birou este obţinut făcând raportul între procentajul votanţilor favorabili omului politic, constatat de un birou electoral şi cel obţinut în medie în ansamblul circum-scripţiei. Dacă o persoană candidează pentru prima dată, calcularea indicelui proxi-mităţii presupune o comparaţie cu rezultatele anterioare ale candidaţilor având ideile cele mai apropiate de ale sale. Pentru a permite nuanţarea pe cartiere a campaniei de comunicare, rezultatele calculării celor doi indici se corelează cu datele socio-culturale clasice65. Anchetele prin sondaje asupra comportamentului şi atitudinilor alegătorilor furnizează, ca şi în cazul celor realizate pentru alegerile generale, informaţii utile privind: situaţia şi modul de viaţă al acestora, atitudinile politice fundamentale şi temperamentul politic, atitudinile conjuncturale faţă de situaţia şi problemele politice.

Metoda segmentării politice are un rol foarte important în demersul rentabilizării eforturilor candidatului. Ea s-a generalizat în special datorită practicii canvassing sau porte-à porte (din uşă în uşă), având ca scop nu numai fişarea alegătorilor, ci şi influenţarea lor.

Practică obişnuită în ţările anglo-saxone, canvassing-ul a fost inventat tot de către americani, în contextul existenţei sistemului alegerilor primare (ale statelor şi prezidenţiale) şi al unui anumit specific al relaţiilor de vecinătate. Un politician aflat în cursă pentru prezidenţiale trebuie mai întâi să fie învingător într-o campanie de comunicare locală, în state mici şi nu întotdeauna foarte reprezentative. Practica a fost preluată de francezi şi denumită porte-à porte, unii candidaţi la alegerile locale, cum a fost şi cazul lui Jacques Chirac datorându-i o mare parte a succesului lor. Ea a început să fie folosită mai consistent în România începând cu alegerile locale din anul 2000, candidaţii sau persoanele însărcinate cu efectuarea ei preferând ca spaţiu de aplicare locurile din faţa blocurilor sau ale caselor, pieţele şi târgurile, asociaţiile sau cluburile, domiciliul membrilor sau simpatizanţilor şi chiar cârciumile. Canvassing-ul este realizat

65 Ph. J. Maarek, op. cit., pp. 235-236

Marketing politic

59

de obicei de militanţi puternic politizaţi, care trebuie să poată răspunde la orice întrebare. Eficienţa lui creşte dacă este însoţit de înmânarea unui program, a unui ziar electoral, a unor pliante etc.

Canvassing-ul militant nu implică o discuţie prelungită cu alegătorul ci numai transmiterea unui mesaj scurt şi înmânarea unui imprimat. El oferă însă posibilitatea obţinerii unui feed-back66. Practica este apreciată datorită informaţiilor care se pot obţine, asemănătoare celor furnizate de sondaje. Se recomandă ca militanţii să completeze o fişă de contact care stabileşte gradul de simpatie sau de antipatie faţă de candidat: simpatie foarte puternică/simpatie/indiferenţă, indecizie, discreţie/simpatie redusă/ostilitate. O vizită ulterioară va avea scopul obţinerii unor contribuţii de la cei care au dovedit o simpatie foarte puternică şi al influenţării celor indiferenţi, indecişi sau cu un grad redus de simpatie. Ultima categorie este abandonată. În varianta românească, cuprinsă în Ghidul de campanie al PNL din uşă în uşă, editat în martie 2004, alegătorii au fost incluşi în 3 „clase”: „devotaţi nouă”/„devotaţi altui partid”/ „indecişi”. Gradul de simpatie sau de antipatie este astfel calificat: hotărât/poate fi convins/nehotărât/opoziţie. Persoanele care participă la această acţiune beneficiază de un instructaj în cadrul căruia obţin o serie de informaţii „de calitate” şi simulează dialoguri cu diferite tipuri de alegători. Ele trebuie să aibă lista alegătorilor, harta zonei, lista membrilor de partid din zonă şi rezultatele ultimelor alegeri din secţia de votare. Lor li se recomandă să fie politicoase, să fie informate în legătură cu evenimentele din viaţa politică, în general, cu problemele localităţii, în special, să cunoască bine partidul, leaderii şi principalele lui mesaje.

Practica „din uşă în uşă” se asociază deseori cu marketingul telefonic sau cu mailing-ul şi, acolo unde este cazul, se poate recurge la o segmentare etnică.

Strategia de comunicare pentru care se optează, diferenţiată în funcţie de publicul-ţintă, trebuie să faciliteze distincţia între candidaţi şi programele lor. În funcţie de ţintele alese, este definit conţinutul campaniei, sunt stabilite axele şi temele ei.

De exemplu, în cazul unei campanii municipale, între axele sale pot fi înscrise preocu-pările alegătorilor privind problemele oraşului respectiv. Dacă nu face parte din condu-cerea municipiului, candidatul va alcătui o listă de critici la adresa ei şi va expune propriile sale proiecte referitoare la curăţenie, locuinţe, circulaţie, parking ş.a. Aprecie-rile alegătorilor cu privire la importanţa diferitelor probleme ale oraşului, capacitatea candidatului de a le rezolva îşi vor pune amprenta asupra votului lor. Staff-ul electoral trebuie să fie conştient de faptul că, de cele mai multe ori, programele propuse la alegerile locale nu sunt citite cu mare atenţie şi, cu atât mai puţin, comparate. Deoarece, în aceste condiţii, alegătorul votează mai mult candidatul decât programul lui, imaginea sa are un rol determinant în opţiunea celor mai puţin politizaţi. Dacă omul politic se

66 M. Le Seac’h, op. cit., pp. 40-41

Mioara NEDELCU

60

bucură de notorietate şi imaginea lui este superioară în raport cu cea a candidatului se poate proceda la depolitizarea şi depersonalizarea alegerii. Nu este indicată ameliorarea imaginii lui într-un cadru local, în care persoana candidatului este, de obicei, bine cunoscută, ci numai atenuarea punctelor slabe şi întărirea punctelor forte, prin inter-mediul discursurilor şi comportamentelor.

Succesul unei campanii electorale locale depinde mult de contactul cu populaţia. Între formele contactului direct cu ţintă precisă se numără: întrunirile, mitingurile, colocviile ş.a; între cele cu ţintă imprecisă, băile de mulţime care favorizează apropierea votantului de candidat şi mediatizarea unor contacte „privilegiate”, care a primit denumirea „dublă mediatizare” sau „comunicare politică de gradul doi.”67

Întrunirile electorale tradiţionale au un rol foarte important, oferind candidatului următoarele posibilităţi:

- se face mai bine cunoscut; - îşi detaliază programul; - intră în contact cu alegătorii; - transmite unele argumente, folosite ulterior de militanţi şi de partisani în

comunicarea lor personală. Comunicarea politică „de gradul doi” implică mediatizarea întâlnirilor cu

anumiţi reprezentanţi ai unei categorii de populaţie, ceea ce determină identificarea persoanelor care o compun cu acelea aflate în contact direct cu omul politic respectiv. Întrunirile public – spectacol sunt, de obicei, transmise sau relatate de media, impre-sionând astfel un public mai larg decât cel participant direct.

Alegerea unor media potrivite campaniei electorale locale necesită o analiză critică prealabilă a gradului lor de eficienţă, în raport cu obiectivele stabililte. În funcţie de temele dezvoltate şi de imaginea de marcă a candidatului, se elaborează un plan media detaliat. Dispoziţiile legilor electorale din diferite ţări vor indica acele media care sunt oficiale, precum şi condiţiile utilizării lor. Unele media nonoficiale pot fi autorizate prin lege; în privinţa altora, pot exista acorduri sau ele pot fi tolerate tacit (afişajul sălbatic, de exemplu). Media cu difuziune locală includ presa locală şi regională, posturile de radio şi de televiziune, locale şi regionale. Echipa de specialişti are misiunea de a afla care dintre acestea influenţează cel mai mult formarea opiniilor alegătorilor.

Cel mai vechi medium, dar nu şi cel mai ineficient în cazul unei campanii locale este afişajul. Afişele produc efectele scontate numai prin forţa repetiţiei. De aceea, se recomandă ca ele să fie aplicate la începutul campaniei, în momentele ei cheie sau spre sfârşitul ei. În cazul afişajului comercial sau plătit, care favorizează aplicarea unor afişe

67 Ph. Maarek, op. cit., p. 106

Marketing politic

61

de format mare, difuzarea lor este asigurată de reţele profesionalizate, ceea ce permite un mai bun control al afişajului, dar înseamnă un cost ridicat. Afişajul „militant” sau „sălbatic” este mai puţin costisitor dar, efectuându-se în afara amplasamentelor comer-ciale, prezintă riscul unei insuficiente protecţii. Afişele politice au cunoscut o veritabilă transformare în decursul ultimilor ani, necesitând în primul rând creativitate, ele trebuind să devină adevărate simboluri. Devenite creative, se cere ca ele să respecte câteva reguli de bază ale marketingului electoral, între care cea mai importantă este conceperea strategiei mesajului.

Scopul comunicării politice este fie de a persuada, fie de a întări hotărârea unei ţinte. Creaţia publicitară trebuie să ţină cont de obiectiv: câştigarea alegerilor, câştigarea notorietăţii, etc. Candidatul nu trebuie să spună totul prin afişul lui; acesta este mai eficient dacă vehiculează un mesaj unic, simplu, clar. Din 1986 a început să se practice afişul teasing, inaugurat de RPR, înainte de alegerile legislative din Franţa68.

Succesiunea optimă a elementelor afişului este ilustraţia şi/sau cuvântul semni-ficativ, textul reclamei (candidatul) şi partidul reprezentat. Eficienţa în timp a campaniei prin afişul electoral este condiţionată de legile memoriei. Reţinerea şi reproducerea depind de intensitatea, recenţa şi frecvenţa survenirii stimulului receptiv, iar ritmul facilitează cu 40-50% învăţarea unui text. Prima dată, constată R. Răşcanu, un afiş este trecut cu vederea, a doua oară se remarcă, dar nu se citeşte, a treia oară se citeşte dar nu se gândeşte asupra lui, a patra oară se reflectă puţin asupra faptului, a cincea oară se vorbeşte despre el cu prietenii, a şasea oară apare gândul de a face o încercare şi, în sfârşit, a şaptea oară se ia o hotărâre, de apropiere sau de respingere. Autoarea a mai remarcat şi faptul că persoanele şi faţa umană sunt memorate mai uşor decât obiectele, obiectele – mai uşor decât acţiunile, forma – mai uşor decât culoarea, iar culoarea este evocată mai fidel decât numerele69. O formă nouă a afişajului stradal folosită ca spot publicitar este aceea a autoturismelor – taxi sau a maşinilor de distribuţie a produselor.

Teoria marketingului subliniază dependenţa succesului formaţiunilor politice şi al candidaţilor de capitalul de imagine, de claritatea mesajului, de oferta ideologică-doctrinară. Aceasta presupune instituirea unor bune relaţii cu mass media, alegerea unor subiecte care să capteze interesul electoratului şi să determine reacţia dorită. Gestio-narea campaniilor electorale sau a celor de imagine trebuie gândită gradual, mergând de la monitorizarea mass media, analiza ei şi concentrarea unor buletine informative, monitorizarea continuă şi specifică prin construirea unor relaţii cel puţin amiabile, comasarea capacităţii de reacţie şi până la antrenamentul şi pregătirea evenimentelor de presă.

Presa scrisă, radiofonică sau televizată aduce partidelor şi politicienilor un suport considerabil numai în condiţiile unei relative obiectivităţi, deoarece există riscul sărăcirii sau deformării mesajului lor. Radioul oferă un cadru mai adecvat pentru

68 J. Bobin, op. cit., pp. 50, 51 69 R. Răşcanu, Psihologie şi comunicare, Editura Universităţii Bucureşti, 2003, p.p 282-283

Mioara NEDELCU

62

expunerea ideilor, în raport cu televiziunea, care distrage atenţia prin imaginile trans-mise, fiind mai potrivită campaniilor personalizate decât celor politizate.

Televiziunea valorizează fenomenul electoral stabilindu-i unghiurile de vizibilitate prin: conceperea grilei de programe, comunicarea electorală la jurnal, mediatizarea conjuncturii electorale. Ea participă deci la campanie cu un proiect de comunicare ce exprimă concepţia unui anumit canal despre mediatizarea evenimentului electoral şi include o serie de situaţii de mediatizare în care se desfăşoară schimbul discursiv dintre candidaţi şi public70.

Conform legii 373/2004, articolul 56, prin serviciile de programe audiovizuale, publice şi private din România, campania electorală trebuie să servească intereselor electoratului de a primi informaţia corectă, intereselor partidelor, alianţelor, organiza-ţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale şi candidaţilor de a se face cunoscuţi şi de a-şi prezenta platforma, programele politice şi ofertele electorale, cele ale radiodifuzorilor de a-şi exercita drepturile şi responsabilităţile ce decurg din profesia de jurnalist. Informaţiile privind sistemul electoral, tehnica votării, calendarul campaniei electorale, programele politice, opiniile şi mesajele având conţinut electoral trebuie prezentate în următoarele tipuri de emisiuni: informative, electorale, de dezbateri electorale. Repartizarea timpilor de antenă este stabilită de o comisie parlamentară specială, constituită cu cel puţin 10 zile înainte de data începerii campaniei electorale (art. 58,3). În cadrul emisiunilor electorale şi a dezbaterilor informative pot fi difuzate şi spoturi electorale de maximum 30 de secunde. Posturile private de radio şi de televi-ziune pot şi ele să organizeze astfel de emisiuni, la care accesul este gratuit. Moni-torizând prezenţa la 7 televiziuni private a formaţiunilor politice şi a politicienilor pe durata campaniei electorale pentru alegerile legislative şi prezidenţiale din anul 2004 (25 octombrie- 26 noiembrie) Consiliul Naţional al Audiovizualului a constatat că ele au difuzat 362 de apariţii ale acestora, Uniunea PSD-PUR beneficiind de 135 de apariţii (37,3%) din totalul prezenţelor în emisiunile de dezbateri electorale (cele mai multe la OTV, cele mai puţine la Naţional TV), în timp ce Alianţa D.A. a beneficiat de numai 90 de apariţii. Dintre politicieni, cel mai mediatizat a fost Traian Băsescu, prezent în 15 emisiuni de dezbateri electorale, organizate atât de televiziunea de stat cât şi de cele private, urmat de Gheorghe Dinu, cu 12 apariţii televizate. Cele mai puţine prezenţe au avut Marko Bela şi C.V. Tudor. Importantă în această privinţă este garantarea accesului egal la timpii de antenă. În rest, politicienii pot decide ei înşişi dacă prezenţa lor este sau nu absolut necesară. Astfel, în campania electorală prezidenţială din anul 2004 din Rusia, candidatul învingător, Putin, a refuzat să participe la dezbaterile cu ceilalţi

70 O tratare detaliată a acestui aspect realizează Camelia Beciu în lucrarea Politica discursivă, Editura Polirom, Iaşi, 2000

Marketing politic

63

candidaţi, puţin credibili, iar prezenţa acestora la televiziune a stârnit mai curând zâmbete de ironie, decât a contribuit la creşterea popularităţii lor.

Confruntarea televizată a primilor doi clasaţi în cursa electorală a devenit un mijloc obişnuit folosit şi de marketingul campaniilor locale. Pentru a oferi o imagine cât mai bună a politicienilor, în unele ţări televiziunile locale sau regionale cooptează în echipele lor profesionişti ai marketingului electoral şi ai televiziunilor naţionale. Radioascultătorii şi telespectatorii au şi posibilitatea de a intra în legătură telefonică directă cu cei care îi vor reprezenta.

Pentru prima dată, metoda convorbirilor telefonice a fost folosită în campania prezidenţială din 1952 a lui D. Eisenhower, din iniţiativa unui consilier în relaţiile publice şi extinsă ulterior pentru înregistrarea simpatiilor declarate. Ulterior, ea a fost preluată şi de europeni. În Franţa, de exemplu, în 1961, UNR a organizat prima campanie telefonică, în cursul unor alegeri parţiale. Această metodă urmăreşte, alături de canvassing, crearea unei imagini favorabile candidatului, creşterea notorietăţii lui sau modificarea opiniilor interlocutorilor. Unii specialişti consideră telefonul un instrument foarte util, alţii îi critică pentru caracterul său „indiscret”, sau pentru încercarea de „orientare” a votantului şi pentru costul ridicat pe care îl presupune folosirea lui. Însă, el rămâne un mijloc important de stabilire a unui dialog interactiv şi rapid cu alegătorul, în pofida unei rate deloc neglijabile de refuz al răspunsului direct.

Demersul iniţial a plecat de la stabilirea unor liste nominale, persoanele apelate având posibilitatea de a pune întrebări la care răspunde, dacă nu candidatul, un militant sau un funcţionar al societăţii de marketing care este angajată. De obicei, acestora li se citesc nişte răspunsuri pregătite în prealabil. Demersul a fost apoi inversat, publicul primind anumite numere de telefon (apelurile fiind de obicei gratuite) şi ascultând răspunsuri de la o echipă de militanţi sau un mesaj înregistrat de candidat pe bandă. În 1980, Ronald Reagan aplica metoda transmiterii unor mesaje către abonaţi, cu sau fără liste prestabilite. Costul financiar şi/sau uman ridicat şi absenţa bidirecţionalităţii comunicării constituie principalele dezavantaje ale acestei metode. Datorită primului motiv, la ea s-a recurs mai puţin în România, folosirea ei în campania pentru alegerile parlamentare din 1992 antrenând acuzaţia de manipulare.

Marketingul telefonic poate fi asociat cu marketingul direct „prin curier”. Telefonul va urma trimiterii unui curier, a cărui vizită va fi evocată la începutul convorbirii. Persoana apelată poate fi anunţată că răspunsurile la întrebările sale vor fi detaliate la mitingul sau la întrunirea electorală care urmează să aibă loc.

Forma de publicitate direct-mail care vizează anumite grupuri-ţintă este potrivită în perioada sărbătorilor importante – Crăciun, Paşte. Scrisorile personale adresate alegătorilor individuali trebuie să difere, dar tema principală a campaniei trebuie să se regăsească în fiecare. Se recomandă ca ele să fie simple, concise, convingătoare şi să repete mesajul-cheie.

Mioara NEDELCU

64

În România s-au făcut progrese evidente în modul de organizare şi desfăşurare a

campaniilor electorale. Profesioniştii marketigului şi agenţiile de publicitate şi-au oferit serviciile şi candidaţilor locali. Se foloseşte afişajul out-door, afişajul mobil, spoturile au o calitate tehnică mai bună iar site-urile de pe Internet ale candidaţilor la primării fac referiri directe la problemele populaţiei din oraşele respective. În afara campaniei teasing, promovarea imaginii candidatului la primăria Capitalei în anul 2000 – Traian Băsescu a introdus două elemente noi în comunicarea politică românească: autoironia şi caricatura politică. Rămâne însă un drum lung de parcurs. Media interactive (new media), aflate la confluenţa televiziunii şi ordinatorului vor permite stabilirea unor relaţii cu dublu sens, emiterea unui răspuns prompt şi avizat al alegătorului noului mileniu.

Întrebări de verificare a cunoştinţelor:

1.) Care este raportul dintre campaniile electorale naţionale şi campaniile locale? 2.) Cu ce scop se calculează indicele de mobilitate şi indicele de proximitate? 3.) Cum se realizează canvassing-ul militant? 4.) Care sunt formele contactului direct cu populaţia? 5.) Ce media sunt adecvate campaniei locale? 6.) Cum se realizează marketingul telefonic?

Bibliografie recomandată

Albouy, Serge, Marketing et communication politique, Èditions L’Harmmattan, Paris, 1994

Beciu, Camelia, Politica discursivă, Polirom, Iaşi, 2000 Kotler, Philip, Managementul marketingului, Editura Teora, Bucureşti, 1997 Niţă, Mircea Aurel, Marketing şi management electoral, Editura Universitas, Bucureşti,

2000 Pripp, Cristina, Marketingul politic, Editura Nemira, Bucureşti, 2002 Teodorescu, Bogdan, coord., Marketing politic şi electoral, Editura Facultăţii de

Comunicare şi Relaţii publice, SNSPA, Bucureşti, 2001 Teodorescu, Gheorghe, Putere, autoritate şi comunicare politică, Editura Nemira,

Bucureşti, 2000

I. PUTERE ŞI DOMINAŢIE

II. LEGITIMITATE ŞI DOMINAŢIE. TIPOLOGII Ordinea legitimă : concept, tipuri şi fundamente ale ordinii legitime

III. TIPURILE DE DOMINAŢIE 1. Dominaţia tradiţională 2. Gerontocraţie, patriarhalism şi patrimonialism 3. Dominaţia harismatică 4. Dominaţia legal-raţională

IV. IPOSTAZE REALE ALE DOMINAŢIEI V. COLEGIALITATEA PUTERILOR VI. SEPARAŢIA PUTERILOR VII. PROBLEMA REPREZENTĂRII GRUPURILOR, STĂRILOR ŞI CLASELOR ÎN CADRUL RELAŢIILOR DE DOMINAŢIE VIII. BIROCRAŢIA - PARADIGMĂ A ÎNŢELEGERII DOMINAŢIEI IX. TEORIILE ACTUALE ASUPRA PUTERII X. CRITICA PARADIGMEI WEBERIENE ASUPRA BIROCRAŢIEI

TEORII ALE PUTERII

Prof. dr. George POEDE

C U P R I N S

Teorii ale puterii

67

I. Putere şi dominaţie Puterea şi dominaţia reprezintă concepte-cheie în analiza sociologică şi politologică din secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Cele două teme sunt tratate în contextul schimbărilor accelerate din epocă. Destrămarea vechii ordini sociale a determinat o dublă luare de conştiinţă: aceea a dispariţiei tradiţiei comunitare şi aceea a declinului autorităţii tradiţionale. Pentru sociologi, dispariţia organizării sociale tradiţionale comunitare anunţa apariţia societăţii de masă, iar declinul vechilor autorităţi era însoţit de emergenţa puterilor de tip nou în societate.

În societatea tradiţională puterea este, în acelaşi timp, absolută în măsura în care ea se exercită într-o manieră globală, într-un câmp specific al său şi, plurală, în măsura în care ea se distribuie între diferitele instituţii, cum ar fi corporaţia, familia, biserica, autorităţile locale, monarhul; aceste instituţii constituie un eşafodaj ce se interpune între individ şi puterea centrală. Autoritatea se bazează pe tradiţie care-i conferă legitimitate şi pe loialitatea individuală faţă de grupurile de apartenenţă, familie, grup profesional, sat sau oraş.

Alexis de Toqueville are primul studiu sistematic şi empiric al efectelor puterii politice asupra societăţii de masă. Pe de altă parte, De la démocratie en Amerique permite evaluarea impactului apariţiei democraţiei asupra tradiţiilor şi structurilor sociale comunitare. Ipoteza de plecare este aceea că democraţia este o formă a puterii care dizolvă raporturile ierarhice şi apartenenţele sociale ale societăţii tradiţionale. Sursa puterii democratice rezidă, înainte de toate, în egalizarea statuturilor şi condiţiilor sociale în care evoluează grupurile şi indivizii. În acest sens, egalitatea semnifică o ruptură în raport cu vechea societate. Pe lângă egalitatea socială, Tocqueville vede în democraţie şi tendinţa spre uniformitate, una din temele viitoare weberiene în analiza dominaţiei birocratice. Prin aceasta, Tocqueville prefigurează clar ceea ce se va numi mai târziu, societatea de masă, adică acea societate în care indivizii acţionează în condiţii sociale relativ uniforme şi puţin diferenţiate sub aspect formal.

O altă idee prezentă în De la démocratie en Amerique este aceea legată de consecinţele democraţiei asupra administraţiilor publice care trec de la activitatea tradiţională spre cea raţionalizată. Astfel, Tocqueville trasează una din dezvoltările viitoare ale administraţiilor, atent studiată de Weber, aceea a posibilităţii antrenării unor “efecte perverse” prin evoluţia birocraţiei spre forme care să împiedice participarea reală la guvernare, deci la exercitarea puterii politice. Birocraţia este susceptibilă de a

George POEDE

68

determina efecte diverse, chiar opuse: ea, prin esenţa ei, poate fi o sursă a libertăţii, prin modul de gestionare a problemelor individului, dar poate fi o sursă a despotismului, în măsura în care o aplicare “oarbă” a reglementărilor raţionale, fără referinţă la individ, poate duce la arbitrar şi, de aici, la o execuţie a normelor raţionale care să conţină în ea sursa servitudinii. Weber va analiza pericolele inerente ale birocraţiei, printre altelel, pe două mari direcţii: înlocuirea scopurilor cu mijloacele şi, pe de altă parte, denaturarea acţiunii politice. În primul caz, birocraţia ca organizare în serviciul unui scop, funcţionează pentru ea însăşi, pierzând din vedere obiectivele iniţiale. În al doilea caz, omul politic este deposedat de misiunile sale de gestiune şi de organizare şi devine, din ce în ce mai mult, ceea ce Weber găseşte specific Occidentului, un “demagog”. Prin concepţia sa asupra puterii şi dominaţiei, Weber se detaşează de doi mari sociologi contemporani lui, Durkheim şi Georg Simmel. Deşi Simmel sesizează apariţia “statului modern” de masă, cu centralizarea individuală a puterii în care se manifestă o nivelare de masă concomitent cu exercitarea unor relaţii piramidale, element interpretat ca expresie a dihotomiei guvernanţi-guvernaţi, el face o critică, mai puţin raţională şi mai mult tradiţională acestui fenomen. Durkheim operează cu o relaţie triunghiulară ce cuprinde individul, grupurile intermediare şi statul. Puterea are o funcţie integrativă care vizează reducerea fenomenelor anomice, astfel încât societatea să poată funcţiona fără convulsii mari sociale. Statul trebuie să fie contrabalansat prin modul de funcţionare a grupurilor intermediare, fără de care statul ar deveni despotic. Problemele mari apar în contextul pierderii de către grupurile intermediare a consistenţei lor datorită solidarităţii organice a societăţii, proces ce conduce la anomie. Grupurile intermediare, ca un corelativ al societăţii civile, au tocmai funcţia de a integra individul în societate. Weber va elabora o definiţie sau, mai degrabă, o paradigmă a interpretării puterii, valabilă şi acceptată în general de interpretările contemporane ale puterii şi dominaţiei.

Pentru Weber, puterea, oricare i-ar fi faţetele sub care apare, există întotdeauna în interacţiune, fiind o relaţie între actori sau între sisteme de atitudini, opinii şi comportamente.

Astfel, puterea (Macht) semnifică orice posibilitate de a face să triumfe, în cadrul unei relaţii sociale, propria voinţă, chiar împotriva rezistenţelor, indiferent (gleichviel) de fundamentul acestei posibilităţi.

O asemenea viziune a puterii a trasat drumul unor interpretări extrem de fructuoase în acest domeniu, cu o problematică extrem de bogată, printre care, problema consimţământului în raport cu voinţa altuia, problema conflictului de interese, a puterii definită prin rezultatele interacţiunii, a puterii ca sursă de avantaje, ca în teoriile schimbului în viaţa socială, a puterii definite prin modalităţile de interacţiune, a puterii şi specificului acesteia în organizaţii, problema legitimităţii şi a dinamicii ei în societate.

Teorii ale puterii

69

Dominaţia este un domeniu mult mai larg în care se manifestă posibilitatea de a găsi persoane ce se supun unui ordin (Befehl) cu un conţinut determinat. În strânsă legătură cu acest concept apare cel de disciplină (Disziplin) ce se referă la posibilitatea de a întâlni la o multitudine de indivizi o supunere, promptă, automată, în virtutea unei dispoziţii dobândite (“prompten, automatischen und schematischen Gehorsam bei einer angebbare Vielheit von Menschen zu finden”1).

Se poate vorbi de un grup de dominaţie (Herrschaftsferband) în măsura în care membrii unui grup sunt supuşi unor relaţii de dominaţie în virtutea unor reglementări ce funcţionează în interiorul acestui grup.

Metodologic, Weber defineşte conceptul de “grup corporat” şi tipurile acestuia cu intenţia de a scoate în evidenţă formele sub care se prezintă puterea şi mecanismele complexe de legitimare într-o abordare ce ţine cont de condiţionarea socio-economică şi cultural-religioasă. Într-un grup corporat (Verband), ordinea este întărită prin acţiunea specifică a unor indivizi şi prin aceea a unui grup cu rol administrativ, Verwaltungsstab. Poziţia conducătoare şi participarea la “Staff-ul administrativ” depind de regulile grupului, de criteriile lui specifice şi de procedurile instituite. Conducerea poate fi desemnată în mod permanent sau pe o perioadă determinată în funcţie de imperativele unei situaţii deosebite. Un “Verband” poate fi un grup autonom, adică un grup în care ordinea ce guvernează activitatea grupului a fost stabilită de către membri săi şi sub conducerea lor, sau heteronom în care ordinea a fost impusă de un agent extern. Grupul poate fi autocefal, cu un şef ce acţionează în conformitate cu ordinea autonomă sau heterocefal dacă şeful şi staff-ul său se află sub autoritatea unor persoane externe grupului. Totodată, Weber procedează la precizarea diferenţelor dintre organizaţii, asociaţii voluntare sau obligatorii, grupuri politice şi religioase. O organizaţie (Betrieb) este un sistem de activitate permanentă pe baza unui scop specific iar o organizaţie corporată, Betriebsverband, conţine un grup cu rol administrativ care urmăreşte activitatea cu caracter continuu în raport cu scopul precizat. În asociaţiile voluntare (Verein) apartenenţa este derivată dintr-un act personal de aderenţă, iar în cele obligatorii (Anstalt) dintr-o impunere, pe baza unor criterii specifice. Acţiunea grupurilor voluntare sau obligatorii constituie un subiect al ordinii stabilite în mod raţional. Administrarea problemelor politice sau ecleziastice în organizaţii are acest caracter numai în condiţiile în care se manifestă criteriul continuităţii. Un grup de dominaţie poate fi unul politic (politischer Verband) în măsura în care existenţa şi validitatea reglementărilor sale sunt garantate într-o manieră continuă, în interiorul unui teritoriu geografic determinat, prin aplicarea şi ameninţarea unei constrângeri fizice din partea conducerii administrative. În aceeaşi termeni, Weber defineşte statul ca

1 Max Weber – Soziologische Grundbegriffe. Sonderdruck aus: Max Weber – Wirtschaft und Gesellschaft, neu herausgegebene Auflage, besorgt von Johannes Winckelmann, J.C.B. Mohr (Paul Siebeck), Tübingen, 1960, p. 42

George POEDE

70

întreprindere politică cu caracter instituţional – politischer Anstaltsbetrieb – în care conducerea administrativă face apel “cu succes” la monopolul constrângerii fizice legitime în aplicarea reglementărilor sale. Spre deosebire de un asemenea grup de dominaţie, grupul hierocratic va utiliza pentru impunerea şi respectarea reglementărilor şi normelor sale constrângerea psihică, acordarea sau refuzul acordării mijloacelor spirituale de mântuire, ceea ce înseamnă că violenţa – Gewaltsamkeit – nu este unicul sau mijlocul normal pe care îl are la dispoziţie un corp administrativ pentru a impune normele ce garantează ordinea şi activitatea grupului politic. Întrucât conceptul de stat este o realizare deplină a perioadei moderne se impune o definire a acestuia prin elemente specifice tipului modern de stat, dar în acelaşi timp în termeni oarecum detaşaţi de valorile cotidiene deoarece acestea sunt supuse unor schimbări sociale mai rapide. Din aceste motive, Weber propune următoarea definiţie a statului:

“El posedă o ordine administrativă şi legală, subiect ce poate fi schimbat prin legislaţie, precum şi o activitate organizată a conducerii administrative care este de asemenea reglementată prin legislaţie. Sistemul ordinii impune autoritate nu numai asupra membrilor statului, cetăţenii care în majoritatea lor au obţinut calitatea de membru prin naştere, dar totodată şi asupra oricărei acţiuni care se desfăşoară în zona jurisdicţiei sale. Astfel, statul este o asociaţie obligatorie pe bază teritorială. Mai mult, folosirea forţei este considerată ca legitimă numai în măsura în care este permisă de stat sau prescrisă. Cerinţa statului modern de a monopoliza forţa este tot atât de esenţială pentru caracterul său, ca şi jurisdicţia obligatorie şi organizarea continuă”2.

În virtutea funcţiei sale de Verwaltungsstab, un grup este întotdeauna într-o măsură variabilă un grup de dominaţie care administrează bunuri şi persoane. În fiecare situaţie, dominaţia va avea unele caracteristici dependente de fundamentele legitimităţii dominaţiei.

Clasificarea comprehensivă a tuturor condiţiilor şi formelor dominaţiei, ca de altfel şi a conţinuturilor concrete ale acesteia, este apreciată de Weber ca o întreprindere destul de dificilă dacă nu chiar imposibilă. Dincolo de diversele tipuri de dominaţie ce pot fi identificate, Weber atrage atenţia asupra a două tipuri diametral opuse, dominaţia ce decurge din poziţia constelaţiilor de interese, în particular în virtutea poziţiei de monopol (monopolistiche Herrschaft auf dem Markt) şi dominaţia ce provine din puterea de a comanda şi datoria de a se supune. În acest ultim caz, tipul “cel mai pur” este dominaţia patriarhală, princiară, “die hausvaterliche oder fürstliche”3. Primul se bazează pe influenţa derivată în mod exclusiv din posesia bunurilor sau deprinderilor economice de piaţă, a unei pregătiri garantată în vreun fel şi care acţionează asupra comportamentului celor dominaţi. Celălalt tip de dominaţie se fundamentează pe datoria absolută de a se supune, dincolo de interesele şi motivele personale. Faptul extern al 2 Ibidem, p. 45 3 Max Weber – Wirtschaft und Gesellschaft, J.C.B. Mohr (Paul Siebeck), Tubingen, 1976, p. 605

Teorii ale puterii

71

comenzii nu este suficient pentru a explica dominaţia, chiar dacă avem în vedere faptul că semnificaţia unei comenzi poate fi acceptată ca o normă validă. Există însă o multiplă cauzalitate a îndeplinirii comenzii; ordinul îşi îndeplineşte consecinţele asupra celui dominat, fie prin empatie, fie prin persuasiune sau argumente raţionale, fie printr-o combinaţie a acestora. Într-un caz concret de îndeplinire a unei comenzi, aceasta poate fi motivată fie de convingerea proprie a acelui dominat generată de sentimentul datoriei, fie din teamă, fie din dorinţa de a obţine unele beneficii. Pentru cel care studiază mecanismele dominaţiei, asemenea diferenţieri pot fi interesante.

Pentru sociolog, ceea ce este într-adevăr semnificativ va fi corelaţia dintre diversele forme de dominaţie cu fundamentele pe care se sprijină dominaţia, cu acea combinaţie de elemente cultural-economice şi religioase ce conferă legitimitate dominaţiei.

George POEDE

72

II. Legitimitate şi dominaţie. Tipologii

Ordinea legitimă : concept, tipuri şi fundamente ale ordinii legitime Legitimarea puterii în general şi a puterii politice în special constituie una din marile probleme ale sociologiei şi ştiinţei politice, dar ea priveşte şi alte demersuri filosofice, cum ar fi etnologice, antropologice etc. Dacă puterea este considerată ca un raport social ce asigură unui individ sau unui grup posibilitatea de a constrânge alţi indivizi şi alte grupuri, astfel încât acestea să facă ceea ce n-ar fi făcut dacă nu ar fi existat intervenţia acestei constrângeri, atunci apare o problemă fundamentală care

trebuie să explice natura şi structura acestei constrângeri. Politicul, aşa cum este perceput în societăţile cele mai primitive ca o constrângere colectivă care impune respectul faţă de reglementările ce fundamentează viaţa socială şi limitează efectele competiţiei dintre grupuri şi

indivizi sau ca o articulare a diverselor roluri sociale ce asigură reglarea globală a vieţii colective, implică o construcţie cultural-politică cu asemenea valenţe încât aceasta să confere coerenţă şi durabilitate ordinii sociale respective. Pentru teoria politică legitimitatea unui regim nu se reduce niciodată la legalitate sau la o legitimitate formală. Max Weber deschide aici una din căile fecunde de investigare istorico-socială în care se arată că tipurile de legitimitate corespund tipurilor de dominaţie, uşurând în acest fel definirea lor într-o viziune globală în care se ţine cont de constrângere, comunitate, religie, reguli de schimb economic, ritualuri de afirmare a coeziunii sociale prin care sunt evidenţiate comportamentele considerate a fi importante pentru grup sau pentru menţinerea şi reproducerea regulilor de viaţă impuse membrilor grupului sau cele periculoase.

“Toate mecanismele care contribuie la menţinerea sau reconstruirea cooperării interne – afirmă Georges Balandier – sunt ele însele puse sub semnul întrebării sau reconsiderării. Ritualurile, ceremoniile sau procedurile ce asigură reînnoirea periodică sau ocazională a societăţii sunt instrumentele unei asemenea acţiuni politice înţeleasă ca legitimare”4.

Cu toate acestea, ritualurile nu implică recunoaşterea unei puteri coercitive cedate şefului chiar atunci când procedurile desfăşurate îl desemnează pe şef ca distribuitor de cadouri5.

4 Georges Balandier – Anthropologie politique, PUF, Paris, 1967, p.44 5 Olivier Douglas – A Solomon Island Society: kinship and leadership among the Siuai of Bougainville, Harvard University Press, 1955. la fel şi Pierre Clastres în La société contre l’Etat, Minuit, Paris, 1974, exemplifică ideea cu faptul că şeful munceşte pentru a-şi lărgi cercul parizanilor printr-o generozitate deosebită.

Pentru teoria politică legitimi-tatea unui regim nu se reduce niciodată la legalitate sau la o legitimitate formală.

Teorii ale puterii

73

Emergenţa puterii coercitive introduce o “răsturnare abisală” în explicarea acesteia şi contribuie la justificarea inegalităţii dintre conducători şi conduşi, dintre stăpâni şi supuşi:

“Când – spune Pierre Clastres – în societatea primitivă, economicul se lasă reperat ca un domeniu autonom şi definit, când activitatea de producţie devine o muncă alienată, contabilizată şi impusă de cei ce se vor bucura de fructele muncii, atunci societatea nu mai este primitivă, ea a devenit o societate divizată în dominanţi şi dominaţi, în stăpâni şi supuşi; atunci ea îşi schimbă reprezentarea despre putere şi respectul puterii”6.

Fie că această transformare este o ruptură brutală impusă prin constrângeri noi, fie că ea se produce într-o perioadă de evoluţii complexe, problema care apare este aceea a discursului justificator al constrângerii. În acest sens, Lapierre subliniază că “relaţia politică de comandă-supunere implică întotdeauna o ideologie a legitimităţii: pentru ca cineva să se supună unei comenzi sau unei reguli el trebuie să creadă în legitimitatea acestei comenzi sau a regulei şi să împărtăşească această credinţă cu ansamblul comunităţii politice căreia îi aparţine”7.

Weber prezintă mecanismul complex al legitimităţii, al legitimării şi ordinii legitime facând apel la valoarea explicativă a concordanţei dintre reprezentarea unei ordini legitime şi modul real de desfăşurare a acţiunilor sociale. Orice activitate în general şi orice relaţie socială depinde, în structura ei, în tipul de scop pe care îl fixează şi care conferă orientare activităţii respective, de reprezentarea (Vorstellung) unei ordini legitime. Concordanţa dintre ordinea reprezentată şi acceptată şi realitatea socială va constitui validitatea ordinii sociale – Geltung. Ea reprezintă ceva mai mult decât o simplă regularitate a derulării unei acţiuni sociale, regularitate condiţionată de cutumă sau de o situaţie determinată de un interes.

Orientarea activităţii în funcţie de o anumită ordine poate avea o motivaţie extrem de diversă. Dacă alături de alte motive, ordinea apare ca exemplară sau obligatorie pentru o parte a agenţilor acţiunii sociale, atunci se realizează o creştere a posibilităţii ca această ordine să constituie un sistem de orientare a acţiunii. Atunci când defineşte relaţia socială, fundamentală în înţelegerea acestei probleme este referinţa pe care o face Weber la conţinutul semnificativ a acesteia. Astfel, conţinutul semnificativ se poate formula în “Maxime”, fapte pe care participanţii la relaţiile sociale aşteaptă să fie respectate în general sau într-o manieră semnificativă încât să asigure orientarea acestora în propria lor activitate. Schimbarea ordinii legitime sau a conţinutului reprezentărilor despre ordinea legitimă este înţeleasă de Weber din faptul că într-o relaţie socială “conţinutul semnificativ se poate schimba. Spre exemplu, o relaţie politică fondată pe solidaritate se poate transforma într-un conflict de interese. Apare atunci doar o problemă de oportunitate terminologică şi de grad de continuitate în schimbare care permite să se spună că o nouă relaţie este instituită sau că cea veche persistă, chiar primind un nou conţinut semnificativ. În acest fel, conţinutul semnificativ 6 Pierre Clastres – op.cit., p.44.

George POEDE

74

poate fi, parţial durabil şi parţial variabil”8. Totodată, conţinutul semnificativ al unei relaţii sociale se poate fonda pe o înţelegere (Vereinbarung) sau pe o angajare mutuală (gegenseitige Züsage). Aceasta semnifică faptul că cei care participă la relaţia socială îşi fac întrei ei promisiuni (Versprechungen) care vor influenţa comportamentul lor viitor. Fiecare participant la relaţie îşi va orienta comportamentul în funcţie de înţelegerea stabilită. Complexitatea conţinutului semnificativ este ilustrată şi de acest tip de orientare a acţiunii întrucât actorul social îşi va stabili acţiunea în funcţie de un scop, deci în mod raţional – zweck – , iar pe de altă parte în funcţie de valoarea pe care o acordă datoriei de a respecta înţelegerea. Aceasta explică posibilitatea schimbării conţinutului semnificativ.

Conţinutul semnificativ al relaţiei sociale este analizat de Weber în legătură cu tipurile de regularităţi sociale precum “uzajul”, cutuma şi interesul mutual. “Uzajul” constă în posibilitatea apariţiei şi manifestării unei regularităţi într-o relaţie socială, posibilitate dependentă de o practică efectivă “pur şi simplu”.

“Uzajul” devine cutumă atunci când practica efectivă se bazează pe o rutină veche, iar regularitatea condiţionată de interese exprimă posibilitatea ca persistenţa sa empirică să fie susţinută de o orientare a acţiunii în raport cu un scop sau conform unor aşteptări similare. În virtutea rutinei comportamentului, ordinea respectată numai prin acţiuni motivate raţional în raport cu un scop este mai instabilă decât aceea care are la bază cutuma (Sitte). Din perspectiva dominaţiei, Weber este interesat de problema persistenţei acesteia, precum şi de aceea a posibilităţii schimbării ordinii legitime. Pentru aceasta, el elaborează o clasificare a motivelor persistenţei ordinii legitime. În acest sens, legitimitatea unei ordini poate fi garantată:

1. pur afectiv printr-un abandon sentimental; 2. raţional în raport cu o valoare, prin credinţa în validitatea sa absolută ca o expresie a unor valori ultime obligatorii de ordin cutumiar, estetic sau de altă natură; 3. religios: credinţa în dependenţa păstrării ordinii de posesia bunurilor de mântuire; sau (chiar numai) prin aşteptări ale unor consecinţe specifice externe prin interese de un anumit fel.9.

Ordinea este structurată prin convenţii şi drept. În cazul convenţiei, validitatea sa este garantată extern prin posibilitatea îndepărtării acelor indivizi din interiorul unui grup care nu respectă convenţia stabilită. În cazul dreptului, ordinea este garantată extern prin posibilitatea unei constrângeri fizice şi psihice realizată prin activitatea unei instanţe umane instituită în acest sens care impune respectul ordinii şi totodată pedepseşte încălcarea acesteia. În comentariul la relaţia dintre cutumă şi convenţie, Max Weber caută să definească convenţia ca pe o cutumă a cărei validitate este aprobată în cadrul unui grup

7 Jean-William Lapierre – Vivre sans Etat? Essai sur le pouvoir politique et innovation sociale, Seuil, Paris, 1977, p. 23 8 Max Weber – Soziologische Grundbegriffe, p.23 9 Ibidem – pp.27-28

Teorii ale puterii

75

uman şi care este garantată prin blamul dat acelora care se îndepărtează de la validitatea respectivă. Trecerea de la cutumă la convenţie şi la drept nu urmează nişte reguli stabilite, dar se afirmă în general că ceea ce este cutumă poate constitui o sursă a ceea ce poate reprezenta “obligatoriu valabil”. Se poate remarca faptul că pentru Weber, în acest context, ordinea semnifică un sistem în care normele au un rol preponderent. Tipurile de legitimitate prezentate de Weber în strânsă legătură cu tipurile de dominaţie, de societate şi acţiune socială privesc motivele ce conferă legitimitate ordinii. Regularităţile ce pot fi identificate în activitatea socială, mai ales în activitatea economică, nu se bazează pe o orientare care să provină dintr-o normă reprezentată ca fiind valabilă în mod obligatoriu, nici pe o cutumă, ci în mod simplu pe faptul că natura activităţii sociale corespunde intereselor normale ale participanţilor. Cu cât se acţionează mai mult într-o manieră raţională în raport cu un scop, cu atât mai mult se reacţionează uniform la situaţiile date, producându-se uniformităţi şi continuităţi care sunt mult mai stabile decât cele determinate de norme şi de reguli stabilite şi impuse. Acesta este un fenomen ce suscită o atenţie deosebită în domeniul economic şi constituie, prin conştientizarea internă şi libertatea asumată antiteza oricărei forme de constrângere prin inserţia într-o cutumă şi într-o normă care presupun o raţionalitate în funcţie de valoare. Stabilitatea cutumei se fondează pe faptul că cel care nu-şi orientează activitatea în conformitate cu ea acţionează în mod inadaptat, ceea ce semnifică faptul că el trebuie să accepte o serie de inconveniente atâta timp cât cei care îl înconjoară o respectă şi se orientează în raport cu ea. În cazul convenţiei, dimpotrivă, păstrarea ei este impusă ca obligatorie indivizilor şi nu lăsată la discreţia lor aşa cum se întâmplă în cazul în care ordinea este reglementată prin cutumă.

Actorii sociali pot să acorde unei ordini o anumită legitimitate în virtutea unei tradiţii, a unei credinţe de ordin afectiv, în mod deosebit emoţional, în virtutea unei revelaţii sau a exemplarităţii, în virtutea unei credinţe raţionale în raport cu o valoare, a unei reglementări pozitive în legalitatea căreia se crede (kraft positiver Satzung, an deren Legalität geglaubt wird)10. La rândul ei, legalitatea poate să aibă o validitate legitimă printr-o înţelegere între interesaţi fie printr-o impunere pe baza dominaţiei unui om de către altul şi a unei supuneri considerate ca legitimă.

Analizând conceptul ordinii legitime, Talcott Parsons observă caracterul oarecum nesesizabil la prima vedere al distincţiei dintre cele două clasificări referitoare la ordinea legitimă şi la legitimitate. Prima priveşte “modurile în care legitimitatea unei ordini poate fi garantată, iar a doua se referă la motivele pentru care legitimitatea este atribuită de către actori ordinii sociale”11. Studiile comparate ale lui Weber îi permit acestuia să înţeleagă fundamentele dominaţiei, formele concrete ale acesteia de-a lungul istoriei, precum şi contextele cultural-economice de care trebuie ţinut seama în analiza fundamentelor legitimităţii.

10 Ibidem, p. 29-30. 11 Talcott Parsons – The Structure of Social Action, Mc Graw-Hill Book Company, New York, 1937, p.658-659.

George POEDE

76

Din evaluarea comportamentelor umane ale căror consecinţe conduc la conservarea tipului de dominaţie tradiţională rezultă că validitatea unei ordini prin caracterul sacru al tradiţiei este “cea mai universală”. Din cauza fricii faţă de prejudiciile magice care apar în urma modificării activităţilor obişnuite, de rutină, acţiuni legitimate tradiţional cu referinţă la ceea ce a existat dintotdeauna se reliefează o reţinere psihologică în a introduce o schimbare într-o asemenea ordine, în timp ce diversele interese ce se leagă de menţinerea supunerii în raport cu structurile existente acţionează în sensul conservării lor. Ansamblul comportamentelor şi ritualurilor cu atitudinile lor magice sau religioase se constituie într-o metafizică a politicului, implicând prin aceasta o referinţă la o ordine ascunsă în exerciţiul puterii legitime, o legătură a vieţii sociale cu un timp al începutului, dar şi al viitorului într-un proces de legitimare a organizării socio-politice. Această metafizică a politicului desparte efemerul de permanenţe, cotidianul de evenimentul originar. Fidelitatea faţă de un spirit idealizat garantează legitimitatea ordinii, a puterii şi a dominaţiei. Metafizica politică construieşte legături între viaţa socială şi valorile morale integrate într-un sistem de valori general admise care conferă sens realităţii sociale şi funcţionării acesteia, valori care împiedică apariţia anomiei. În această lumină, Habermas afirmă că “unitatea persoanei impune perspectiva unificatoare a unei lumi trăite, garantă a ordinii, lume care are în acelaşi timp o semnificaţie cognitivă şi una moral-practică”12. Sensul conferit este rezultatul unei funcţii specializate prin care se legitimează instituţiile de dominaţie precum şi normele de bază ce asigură legitimitatea. Legitimarea nu numai că indică indivizilor o paradigmă acceptată a acţiunii, dar ea explică şi structura realităţii, sugerându-se congruenţa care trebuie să se existe între structura cultural-politică a acţiunii legitimante şi realitatea ca atare. Într-o epocă a validităţii strict tradiţionale, singura sursă a apariţiei unor noi reglementări – arată Weber – a schimbării legitimităţii însăşi este reprezentată de operele oracolelor sau de revelaţii. Fără revelaţii nu existau alte posibilităţi de a institui noi norme sau comportamente. Ele nu erau însă privite ca fiind noi, ci doar temporar uitate şi apoi redescoperite. Ca regulă generală, supunerea faţă de reglementări este condiţionată de un amestec de ataşament faţă de tradiţie şi reprezentări legale. În numeroase cazuri, “individul care se supune, nu este conştient de natura lor şi nu ştie dacă este vorba de o cutumă, de o convenţie sau de un drept”13. În forma de legitimitate modernă, cu credinţa în legalitate, în supunerea faţă de statute formal corecte şi stabilite după proceduri prevăzute, opoziţia dintre reglementările stabilite prin contract şi cele impuse apare ca relativă. De aceea, Weber consideră că de îndată ce validitatea unei reglementări stabilite prin contract nu se mai bazează pe un acord unanim ne aflăm în faţa unei impuneri în raport cu o minoritate. Uneori, se întâmplă ca minorităţile să recurgă la violenţă pentru a impune reglementări noi ce vor fi recunoscute ca legitime de cei care s-au opus iniţial şi aceasta pentru că în forma de legitimitate modernă, arată Weber, atâta timp cât “votul” va constitui un mijloc legal de a institui sau schimba reglementări se poate întâmpla ca minoritatea să obţină majoritatea formală.

12 Jurgen Habermas – Raison et légitimité, Payot, Paris, 1978, p.161-162. 13 Max Weber – Soziologische Grundbegriffe, p. 31.

Teorii ale puterii

77

Legitimarea dominaţiei este un proces complex în care intervin elemente cum ar fi constrângerea şi consimţământul, idealizarea şi raţionalizarea, sacrul, religiosul. Într-o etapă iniţială, constrângerea are un caracter hierocratic, fapt ce decurge din structura cultural-religioasă a societăţii. Instituţionalizarea politică va creea mai târziu mijloacele de constrângere pentru a impune reprezentarea dorită asupra legitimităţii ordinii. Concluzia dezvoltată de Weber potrivit căreia individul care se supune nu o face întodeauna în mod conştient este împărtăşită de mulţi sociologi şi antropologi. Jean-William Lapierre subliniază faptul că relaţia politică de comandă şi supunere implică întotdeauna o ideologie a legitimităţii, dar atenţionează faptul că trebuie evitat a se atribui supuşilor o conştiinţă clară şi o însuşire discursivă a acestei legitimităţi. Simţul comun şi o anumită abordare a ordinii conduc la o primă distincţie, între o putere ce se exercită printr-o constrângere şi una care postulează consimţământul colectiv. Cel supus este constrâns să o facă, ceea ce trimite la materialitatea mijloacelor folosite. În a doua situaţie, se presupune condiţia recunoaşterii legitimităţii conducătorilor, precum şi dreptul lor de a impune supunerea. Distincţia operată nu implică o reificare a opoziţiei dintre violenţă şi autoritate ci apelul la o concepţie asupra relaţiei de putere în care aceasta se prezintă ca o combinaţie variabilă de teamă şi supunere. În această perspectivă, cu cât se afirmă mai mult legitimitatea unui regim cu atât mai mult recurgerea la mijloacele punitive este mai discretă. Opoziţia prea netă dintre teamă, condiţia supunerii şi acceptarea conştientă a puterii prezintă printre altele, inconvenientul neglijării importanţei simplei obişnuinţe ca fundament al atitudinii de supunere. Plecând de la conceptul weberian de supunere, Habermas face distincţia clară între “faptul că cei supuşi cred în legitimitate (acea a normelor şi a puterii)”, “teama şi supunerea în faţa sancţiunilor care îi ameninţă direct” şi “docilitatea lor pur şi simplu,care ţine de neputinţa lor aşa cum o percep precum şi de absenţa altor soluţii (adică imaginaţia înlănţuită)”14. Într-un alt context, Pierre Bourdieu acordă de asemenea o importanţă decisivă acelor dispoziţii care nu pot fi interpretate nici ca frică a celui dominat în faţa ameninţării cu forţa şi nici ca acceptare conştientă a puterii. Astfel, precizează Bourdieu, “specificul dominaţiei simbolice rezidă în mod precis în faptul că el presupune din partea aceluia asupra căruia se exercită o atitudine ce sfidează alternativa libertăţii şi pe aceea a constrângerii: alegerile habitus-ului sunt realizate fără conştiinţă şi fără constrângere în virtutea dispoziţiilor care, deşi sunt în mod indiscutabil produsul determinismelor sociale, s-au constituit de asemenea în afara conştiinţei sau a constrângerii”15.

Interpretarea dominaţiei, a sensului şi a legitimării ei face apel la diverşi factori. În condiţiile în care, spune Weber, “simpla frică sau motive raţionale în raport cu un scop nu sunt determinante, dar subzistă încă reprezentări cu caracter legal, supunerea faţă de reglementări impuse de către unul sau mai mulţi indivizi presupune credinţa în puterea de dominaţie legitimă în sensul celui sau celor care o impun”16.

14 Jurgen Habermas –op.cit., pp.134-135. 15 Pierre Bourdieu – Ce que parler veut dire l’économie des échanges linguistiques, Fayard, Paris, 1982. 16 Max Weber –op.cit., pp.30-31.

George POEDE

78

III. Tipurile de dominaţie

Efortul de construcţie a tipurilor de dominaţie a exercitat o influenţă considerabilă în gândirea filosofică, politică şi sociologică din secolul al XX-lea, astfel că unele concepte weberiene referitoare la birocraţie, dominaţie harismatică, harismă, patrimonialism, gerontocraţie, sultanism sunt încă utilizate pentru a descrie structuri de putere şi dominaţie din societăţile contemporane. Ordinea prezentării acestor tipuri vizează mai întâi dominaţia legal-raţională ; ea este considerată a fi o caracteristică a societăţii contemporane, iar tratarea dominaţiei legal-raţionale înaintea celei tradiţionale şi a celei harismatice reliefează cu o putere mai mare diferenţele determinate de raţionalizarea şi schimbarea culturală profundă în viaţa societăţii moderne. Weber reaminteşte definiţia cu care operează în studiul formelor de dominaţie şi care este prezentată deja în Soziologische Grundbegriffe ca posibilitate de a determina supunerea din partea unor indivizi şi grupuri în urma formulării şi exprimării unei comenzi. Motivele supunerii sunt multiple şi pot varia de la un caz la altul pe o întindere mare de situaţii, de la simpla obişnuinţă până la cel mai raţional calcul al

avantajului. Criteriul unei adevărate dominaţii este existenţa unui minim de supunere voluntară – şi în consecinţă – un interes interior sau exterior spre supunere. Toate tipurile de dominaţie, mai ales acelea exercitate asupra unui mare număr de indivizi impun o conducere administrativă, “un stat-major” de indivizi, un Verwaltungsstab care are rolul de a asigura

exercitarea unor acţiuni specifice în vederea realizării comenzii – Befehl -. Supunerea indivizilor faţă de deţinătorul puterii poate avea la bază o cutumă, motive pur afective, interese materiale sau ideale (raţionale în raport cu o valoare). Natura acestor interese conduce la determinarea esenţei tipului de dominaţie. Credinţa în legitimitate este necesară pentru că numai tradiţia sau numai interesul în raport cu un scop sau cu o valoare sau un motiv afectiv nu ajung să fundamenteze în mod durabil dominaţia. Studiul concret al procesului de dominaţie în diferite contexte istorice, îi permite lui Weber să formuleze ideea potrivit căreia toate dominaţiile caută să trezească şi să întreţină credinţa în legitimitatea lor. În funcţie de genul de legitimitate la care se raportează, de tipul de supunere şi de existenţa unui Verwaltungsstab destinat garantării dominaţiei şi exercitării acesteia, dominaţiile şi felul lor de acţiune specifică diferă. Weber elaborează trei tipuri de dominaţie, a căror valabilitate se bazează pe:

DOMINAŢIE posibilitate de a determina supunerea din partea unor indivizi şi grupuri în urma formulării şi exprimării unei comenzi

Teorii ale puterii

79

1. caracteristici raţionale care provin din credinţa în legalitatea unor reglementări, a unor reguli normative şi a dreptului de a comanda, drept ce aparţine celor care au ajuns la putere prin asemenea mijloace. În această situaţie, ne aflăm în faţa unei dominaţii legal-raţionale.

2. caracteristici tradiţionale care îşi au originea în credinţa în sanctitatea unor tradiţii imemoriale, caracteristici care conferă legitimitate celor care conduc prin asemenea mijloace.

3. caracteristici harismatice care îşi au sursa în devoţiunea faţă de caracterul exemplar al unei persoane şi care dau nota definitorie pentru tipul harismatic de dominaţie. Persoana harismatică induce modele normative pentru realitatea socială prin revelaţie sau prin difuzarea acestora, iar agentul lor este chiar liderul harismatic.

În cazul dominaţiei legal-raţionale supunerea vine atât din ataşament cât şi din acceptarea regulilor ce desemnează o ordine impersonală. Într-o dominaţie tradiţională obedienţa se adresează persoanei şefului care ocupă o poziţie ierarhică sancţionată tradiţional, în timp ce în dominaţia harismatică supunerea se raportează la liderul calificat harismatic prin încrederea în persoana acestuia, a revelaţiei sale sau a calităţilor exemplare care îi determină pe alţi indivizi să-l urmeze. Weber consideră că această clasificare poate fi apreciată ca folositoare numai prin prisma rezultatelor obţinute prin analizele sistematice. Conceptul de harismă este preluat de el din terminologia creştinismului timpuriu datorată lui Rudolph Sohm în Kirchenrecht. El a utilizat harisma pentru a preciza mai bine conceptul de hierocraţie. Faptul că nici unul din aceste tipuri nu poate fi găsit în cazurile istorice concrete nu reprezintă o obiecţie validă la valoarea lor epistemologică. Formele empirice de dominaţie nu sunt nişte “cărţi deschise”, iar analiza în termeni de tipuri sociologice prezintă avantaje ce nu trebuie minimalizate. Numai o asemenea analiză va fi capabilă să determine, în cazuri concrete, tipurile de dominaţie ce se conformează sau se apropie de tipuri cum ar fi “harisma”, “harisma ereditară”, “harisma postului”, “patriarhalism”, “birocraţie”. Procedând astfel, se va reuşi evitarea conceptelor neclare. Weber precizează că legitimitatea unui sistem al dominaţiei poate fi analizată sociologic numai în măsura în care există o probabilitate relevantă a relaţiei dintre atitudinile specifice câmpului dominaţiei şi apariţia unor comportamente corespunzătoare.

Nu orice caz de supune faţă de persoanele care se află în poziţii de putere poate intra în categoria dominaţiei întrucât loialitatea poate fi simulată în mod ipocrit de indivizi sau de grupuri umane datorită unor motive oportuniste sau unor interese de ordin material sau ideal. Mai mult, Weber afirmă că oamenii pot să se supună datorită “slăbiciunii” individuale (aus individueller Schwache) sau neputinţei de a se ajuta (Hilflosigkeit). Supunerea mai poate să provină şi din “acordul afectiv” faţă cei care formulează o comandă. Toate aceste elemente nu pot să infirme totuşi semnificaţia generală a legăturii dintre legitimitate şi tipurile de dominaţie.

George POEDE

80

III.1. Dominaţia tradiţională

Un sistem de dominaţie poate fi considerat ca tradiţional cu condiţia ca legitimitatea pe care o reclamă să plece de la credinţa în caracterul “sfânt” al unei comenzi şi de la exercitarea unei puteri aşa cum aceasta s-a realizat în trecut. Persoanele care exercită puterea sunt desemnate conform regulilor tradiţionale transmise.

Termenul de “dominaţie tradiţională” este considerat de Parsons ca fiind ales într-un mod nu prea fericit întrucât “tradiţionalismul este numai unul din complexul de combinaţii de criterii pe care Weber le atribuie acestui tip”17. Grupul ce exercită dominaţia se structurează prin relaţii de loialitate personală cultivate printr-un proces comun de educaţie, iar persoana care comandă nu este un “superior” ci un şef (persönlicher Herr). “Staff”-ul său administrativ nu constă din funcţionari ci din “servitori personali”, relaţia dintre şef şi conducerea administrativă fiind reprezentată de loialitatea personală faţă de şef. Obedienţa nu provine din valoarea pe care individul o conferă regulilor stabilite, Satzungen, ci a persoanei care ocupă poziţia dominantă aleasă pe o bază tradiţională, comenzile sale fiind legitime dintr-o dublă perspectivă ; în primul rând în termeni de tradiţie care determină conţinutul comenzii, obiectivele şi sfera în care se exercită autoritatea celui care emite comanda; în al doilea rând, există un spaţiu al acţiunii şefului, nereglementat de tradiţie, spaţiu ce priveşte decizia personală, liberă a acestuia. În primul caz, depăşirea limitelor tradiţionale însemnă a periclita statutul său de conducător atribuit prin tradiţie. În al doilea caz, tradiţia prin ea însăşi lasă o parte din conţinutul său deschis pentru un “personalism” al şefului în interpretarea tradiţiilor, tradiţii transmise oral, fără un conţinut bine reglementat şi fără o precizare clară a puterilor acordate şefului.

Există astfel, o sferă dublă a specificului conducerii în dominaţia tradiţională: una a acţiunii ancorate în specificul tradiţiei şi o alta liberă de reguli specifice. În aceasta a doua sferă, şeful este “liber” să acorde “graţia” pe baza unei motivaţii strict personale în care se iau în calcul simpatiile şi antipatiile, plăcerile sau neplăcerile sau reacţia şefului la daruri. Cu timpul, darurile devin o sursă regulată de venituri. În măsura în care acţiunea şefului se supune principiilor de bun simţ etic, de dreptate şi de utilitate se poate afirma ca specific pentru acest tip de dominaţie faptul că principiile menţionate sunt principii de ordin substantival, şi nu formal ca în dominaţia legal-raţională.

Exercitarea conducerii de către şef şi corpul său administrativ se orientează în sensul indicat de permisivitatea valorilor tradiţionale în vederea obţinerii supunerii, ţinând totuşi cont de condiţiile care ar putea determina apariţia unei rezistenţe sau opoziţii din partea celor supuşi. Atunci când se manifestă o asemenea opoziţie sau rezistenţă, ea se îndreaptă împotriva pesoanei conducătorului sau a unuia din membrii

17 Max Weber – The Theory of Social and Economic Organization, Being the Part One of Wirtschaft und Gesellschaft, translated from German by A.R. Henderson and Talcott Parsons, William Hodge and Company, London, Edinburg, Glasgow, 1947, p. 53.

Teorii ale puterii

81

administraţiei sale şi nu împotriva sistemului ca atare. Aceasta este considerată de Weber ca “revoluţie tradiţională” fiind imposibil în acest tip de dominaţie să se poată stabili regulile şi comportamentele legate de un post de conducere prin legislaţie modernă. Mijloacele de orientare in luarea deciziilor sunt oferite de “documentele tradiţiei, precedente şi prejudecăţi”.

Un şef tradiţional îşi poate exercita dominaţia singur, dar într-o etapă de dezvoltare socială mai complexă cu ajutorul unui Verwaltungsstab format din două surse, prin recrutare “patrimonială” şi “extrapatrimonială”. Atunci când conducerea administrativă se compune din persoane legate de şef prin relaţii de loialitate personală ne aflăm în faţa unui tip de recrutare patrimonială. Asemenea persoane, patrimonial rekrutiert pot fi membri de familie, sclavi, persoane care fac parte din personalul casei, clienţi, coloni, persoane eliberate. A doua sursă a Verwaltungsstab-ului este cea “extra-patrimonială” ce cuprinde oameni care se află în relaţie de loialitate, încredere personală, numiţi, adesea şi “favoriţi” ori persoane recrutate printr-un jurământ de credinţă, de fidelitate, aceştia fiind vasalii. Pe lângă aceştia, există şi persoane care din dorinţa lor au intrat într-o relaţie de loialitate personală ca funcţionari, eintretende Beamte. În instituţiile tradiţionale din acest tip de dominaţie era important ca în funcţiile înalte să fie numiţi oameni din familia conducătoare.

În administraţiile patrimoniale devenise un fapt normal ca sclavii sau oamenii eliberaţi să ajungă până la cele mai înalte funcţii. Studiile istorice ale lui Weber au scos în evidenţă faptul că în China şi Egipt principalul rezervor de recrutare pentru administraţie era clientela regelui. Analiza tipurilor de oameni politici din Politik als beruf arată categoriile sociale ce furnizau majoritatea personalului, nu numai pentru administraţie dar şi pentru misiuni politice mai complicate în serviciul monarhilor. Regimul “favoriţilor” era caracteristic oricărui sistem patrimonial. Statele patrimoniale au demonstrat o aptitudine deosebită pentru organizare administrativă cu un corp de funcţionari de origine “extra-patrimonială”, funcţionari care iniţial erau doar însoţitori sau servitori ai şefului. Aceste elemente conduc la apariţia unei birocraţii patrimoniale în care nu erau prezente trăsăturile specifice birocraţiei de tip raţional-legal; astfel, lipsea o sferă bine definită a competenţei ca subiect al regulilor obiective, o ordonare raţională a relaţiilor de inferioritate şi de superioritate, nu se practica un sistem regulat de aprobare şi promovare pe baza unui contract liber, nu exista o pregătire tehnică din perspectiva unei cerinţe normale şi, evident pentru o societate tradiţională, lipseau salariile fixe în cazul tipic al plăţii în bani. Funcţionarul patrimonial trebuia să îndeplinească, în locul unei sfere bine definite de competenţe, o serie de sarcini şi împuterniciri stabilite după placul momentan al şefului. Funcţionarul care a îndeplinit sarcini extrem de diverse acţionează în numele şefului ceea ce înseamnă că la dispoziţia sa se află surse de venit care vor constitui miza unor influenţe şi a unei competiţii acerbe. Într-o primă etapă, competiţia pentru avantaje şi interesele concurenţiale stabilesc sferele funcţionale ale activităţii funcţionarilor sau chiar organele administrative incipiente. Primii funţionari cu funcţii permanente erau funcţionarii de casă ai şefului. Specializarea relativă în interiorul administrării casei “stăpânului” îi

George POEDE

82

recomandă pe aceştia pentru funcţii în afara acestei administraţii “private” mai ales că domeniile de activitate externă administrativă “publică” (deşi termenul este mult prea pretenţios) prezintă analogie cu administrarea “privată” a casei stăpânului. Pe lângă funcţionarii “de casă” au existat doar persoane care au avut activităţi ad-hoc, fără caracter de continuitate, ceea ce explică o dată în plus lipsa sferelor bine definite de competenţe, dar şi procesul îndelungat de definire a funcţiilor în termeni de competiţie şi compromis de-a lungul evului mediu. Problema referitoare autorul luării hotărârii, funcţionarii sau chiar şeful, era tratată într-un regim tradiţional în două maniere:

pe baza unor precedente sau a unor norme specifice; pe baza deciziilor arbitrare ale şefului, pentru că ori de câte ori intervenea

personal decizia lui era acceptată de ceilalţi. Explicarea acestei situaţii este exemplificată prin legea germanică în care, separat de principiul precedentelor, exista un principiu potrivit căruia jurisdicţia oricărui tribunal era suspendată în prezenţa şefului, element concludent pentru puterea arbitrară a acestuia. Atunci când un Verwaltungsstab era organizat pe baze prebendale chiar “promovarea” funcţionarului patrimonial se datora graţiei arbitrare a şefului. În locul unei pregătiri tehnice raţionale găsim funcţionari patrimoniali care îndeplinesc singura condiţie posibilă, aceea de a scrie şi de a citi. În eseul său despre China, Weber arată locul determinant jucat de “literaţi” în dezvoltarea întregii culturi a societăţii chineze, în crearea unui mod de viaţă al persoanelor cu educaţie literară. Apariţia grupului autonom de “literati” a determinat, printre altele, eliminarea recrutării funcţionarilor din surse intra-patrimoniale, limitând astfel puterea şefului prin aceea că el devenea dependent de grupul social bine definit al “literaţilor”. În ciuda faptului că studiile comparative ale lui Weber asupra marilor civilizaţii din India, China şi Islam erau centrate pe problematica evoluţiei capitalismului, mulţi cercetători au găsit idei valoroase în tratarea relaţiei dintre intelectuali şi stat. O relaţie fructuoasă a apărut între stat şi literaţi în serviciul acestei instituţii încă din timpul dinastiei Han, relaţie ce a durat cu unele discontinuităţi până la începutul acestui secol. Specificul grupului social al “Literaţilor” a fost tratat de Weber în capitolul al V-lea din eseul “Confuzianism şi Taoism”.Timp de douăsprezece secole, ierahia socială în China a fost determinată mai mult de pregătirea pentru ocuparea unui post decât de bogăţie, iar la rândul ei această pregătire era marcată de educaţie dobândită prin examinări sistematice. “Literaţii au fost purtătorii progresului spre o administraţie raţională”, declară Weber în Gesammelte Aufsätze zur Religionssoziologie. Această orientare constantă spre probleme ale administrării “corecte” a statului a determinat un raţionalism avansat, practic şi politic în stratul intelectual al perioadei feudale” – declară Weber în Literatenstand. Literaţii erau inovatori politici curajoşi datorită posesiei unor bogate cunoştinţe. În contrast cu tradiţionalismul strict, literaţii erau adepţi ai organizării birocratice a statului ca o instituţie politică fundamentală şi acţionau contra intereselor reprezentanţilor ordinii feudale interpretată în sensul fărâmiţării politice. Unele cercetări actuale apreciază eforturile lui Weber şi confirmă în multe privinţe concluziile acestuia. Astfel, Tung-tsu Ch'u foloseşte sursele disponibile din perioada dinastiei Chou şi Han şi analizează anumite teorii ale stratificării sociale cu

Teorii ale puterii

83

influenţe semnificative asupra vieţii politice chinezeşti. În perioada Han posturile oficiale nu erau ereditare ci ocupate prin merit şi pregătire în şcolile imperiale sau cele regionale. Sistemul de examinare periodică era deschis tuturor, constituind un canal formal de mobilitate socială. Funcţionarii erau protejaţi împotriva acţiunilor penale ilegale, neputând fi arestaţi decât cu aprobarea împăratului. Apoi, ei erau scutiţi de plata unor impozite şi se bucurau în general de un statut privilegiat. În Formal Organization and Promotion in Chinese Society”, Robert M. Marsh constată că cercetările sociologice relativ recente asupra organizării formale s-au concentrat asupra realităţilor din societăţile vestice caracterizate print-o înaltă dezvoltare industrială, neglijându-se teoria weberienă a birocraţiei, mai ales secţiunea dedicată formelor prebirocratice de administrare. Weber nu a putut să explice impactul unor variabile extrabirocratice asupra promovării în birocraţia chineză datorită imposibilităţii accesului la datele empirice necesare. Analiza normelor formale referitoare la promovări şi la personal în timpul dinastiei Ch'ing (1644-1912) confirmă ipotezele weberiene care iau mai mult în considerare aspectele birocratice din sistemul chinez. La promovare se ţinea cont de vârstă şi de recomandările superiorilor de la Comitetul Serviciului Civil. Promovările se structurau pe o scală ierarhică cu nouă poziţii, poziţia a noua fiind cea inferioară. Fiecare poziţie era divizată în două grade, a şi b. De exemplu, trecerea de la poziţia 4b spre 5a depindea de vârstă, de deplinătatea sănătăţii, de comportamentul personal (shou), dibăcie (ts'ai) şi realizări în postul anterior (cheng). Totuşi există o influenţă, chiar dacă nu e determinantă, asupra promovării din partea unor factori extrabirocratici cum ar fi cumpărarea unor posturi, situaţie specifică mai mult poziţiilor inferioare. Şanse mult mai mari în ocuparea posturilor superioare aveau candidaţii care proveneau din familii importante. V. Subramaniam în The Status and Function of Intellectuals in State and Society in India and China: some critical Comparisons consideră că Weber a procedat corect atunci când a analizat rolul intelectualilor în China şi India în scopul identificării cauzelor lipsei de dezvoltare capitalistă în Asia. El îl citează pe Balasz care caracterizează China ca “o societate permanent birocratică” şi accentuează rolul confucianismului în asigurarea unui anumit statut intelectualilor în China. Diferenţa dintre rolul intelectualilor în India faţă de cel din China provine, în principal, din contextul evoluţiei statale. India rămâne fragmentată în ciuda integrării cultural-religioase, pe când China îşi păstrează unitatea statală pe un teritoriu imens în cea mai mare parte din istoria chineză. Deşi are perioade de dezintegrare imperială, pregătirea pentru activitatea administrativă şi dezvoltarea culturală vor conta foarte mult în criteriile de eligibilitate pentru funcţiile în aparatul de stat şi vor avea o influenţă considerabilă asupra înfloririi întregii culturi. III.2. Gerontocraţie, patriarhalism şi patrimonialism Tipurile cele mai vechi de dominaţie tradiţională sunt cele în care nu există un aparat administrativ la dispoziţia şefului, ele fiind ilustrate de gerontocraţie şi patriarhalism.

George POEDE

84

“Gerontocraţia” caracterizează acele situaţii în care controlul unui grup se află în posesia persoanelor în vârstă, întrucât ele sunt cele mai bune cunoscătoare şi interprete ale tradiţiei sacre a grupului respectiv.

Patriarhalismul este o ilustrare a unui grup structurat economic şi familial, în care autoritatea este exercitată de un anumit individ desemnat în această funcţie printr-o normă tradiţională de succesiune, validată de-a lungul existenţei grupului sau comunităţii.

Puterea “gerontocratului” sau “patriarhului” are un conţinut care este determinat, printre altele, şi de concepţia pe care o au despre aceasta cei supuşi, deşi exercitarea puterii este o activitate privată a persoanei sau persoanelor implicate. Puterea gerontocratică şi patriarhală se exercită în numele şi în interesul grupului, ceea ce semnifică faptul că ea nu poate fi însuşită în mod liber, ca rezultat al unui act voluntar. Conducătorul caracteristic pentru asemenea dominaţie este dependent într-o mare măsură de dorinţa membrilor grupului, neavând la dispoziţie “o maşină” pentru a o întări, adică un Verwaltungsstab. În Introducerea la Die Wirtschaftsethik der Weltreligionen referitoare la psihologia socială a religiilor lumii, Max Weber defineşte astfel tradiţionalismul:

“... el se referă la un set de atitudini psihice pentru munca de zi cu zi şi la credinţa în rutina cotidiană ca normă inviolabilă de comportare”.

Dominaţia care se fondează pe această baza a respectului a ceea ce a existat dintotdeauna se va numi dominaţie tradiţională.

Patriarhalismul este interpretat de autorul german ca “de departe cel mai important tip de dominaţie a cărui legitimitate se bazează pe tradiţie. Patriarhalismul înseamnă autoritatea tatălui, a soţului, a conducătorului bătrân al casei. El mai semnifică domnia stăpânului şi patronului asupra sclavilor, şerbilor şi oamenilor eliberaţi, a stăpânului asupra servitorilor casnici şi angajaţilor casei, a prinţului asupra angajaţilor casei şi curţii precum şi a nobililor-funcţionari, clienţilor şi vasalilor; a stăpânului patrimonial şi

a prinţului suveran (Landesvater) asupra supuşilor”18. Aceeaşi sursă weberiană ne arată ce anume este caracteristic pentru dominaţia patriarhală şi patrimonială, adică “sistemul normelor inviolabile considerat ca sacru astfel încât o atingere adusă

acestora are consecinţe grave, magice sau religioase”19. Toate acestea la un loc, conduc la un spaţiu al arbitrariului, al graţiei stăpânului care, în principiu, hotărăşte totul din perspectiva relaţiilor personale, sens în care se afirmă că dominaţia tradiţională s-ar caracteriza prin iraţionalism.

Faptul că în dominaţia patriarhală nu există un aparat administrativ ne îndeamnă să-l privim în legătură cu calitatea celor care se supun şefului. Într-o primă etapă,

18 Max Weber =The Social Psychology of the World Religions, în Theories of Society. Foundation of Modern Sociological Theory, Edited by T.Parsons, Edward Shils, K. Naegele, Jesse R. Pitts, The Free Press, New York, 1965, p. 1400. 19 Ibidem

în dominaţia patriarhală nu există un aparat administrativ

Teorii ale puterii

85

stăpânul îşi îndeplineşte atribuţiile într-un mod specific, ţinând cont de opinia membrilor grupului. Weber arată că cei supuşi autorităţii şefului în această instanţă a dominaţiei se supun în calitate de membri ai grupului potrivit tradiţiei. Ei nu sunt supuşi şefului în virtutea unor reglementări.

Odată cu apariţia unui aparat administrativ personal al deţinătorului puterii, orice dominaţie tradiţională devine patrimonialism, iar la apogeul acesteia, sultanism.

Dreptul de preeminenţă asupra asociaţilor se transformă într-un drept personal însuşit ca orice obiect susceptibil de posesie, ca orice şansă economică. Din momentul în care apare dihotomia domn-supuşi este nevoie de un aparat represiv care să garanteze, dincolo de legitimitate, supunerea. Puterea patrimonială a seniorului se sprijină pe sclavi, pe coloni sau pe gărzile de corp ori pe o armată . Prin acest aparat, stăpânul îşi extinde aria favoritismului şi arbitrariului şi utilizează în acest scop şi supunerea patriarhală şi gerontocratică faţă de tradiţie. Dominaţia patrimonială este o dominaţie orientată în sensul tradiţiei, însă exercitată în virtutea unui drept personal absolut. Varianta sultanică a dominaţiei patrimoniale se caracterizează prin modul său de administrare, prin plasarea sa în sfera arbitrariului şi a rupturii faţă de tradiţie. Forma sultanică a patrimonialismului, atenţionează Weber, este doar aparent independentă de tradiţie, în realitate niciodată nu abandonează tradiţia. Prin extremismul arbitrariului, sultanismul se diferenţiază de toate formele de dominaţie raţională.

În gerontocraţie, mijloacele de administrare se află la dispoziţia acelor membri ai grupului care îndeplinesc cu aprobarea şefului unele funcţii specializate fără a se diferenţia în vreun fel de ceilalţi membri ai grupului.

Procesul de însuşire de către senior a mijloacelor de administrare îmbracă forme multiple de realizare “până la posesia totală a teritoriului (Bodenregal) şi sclavajul supuşilor faţă de senior”. În patrimonialismul pur se produce o separare totală între administratori şi mijloacele de administrare spre deosebire de ceea ce Weber numeşte “patrimonialism de ordin” în care apare doar o însuşire parţială a mijloacelor de administrare. De altfel, acest caracter decurge chiar din specificul dominaţiei de ordin – Ständische Herrschaft -. În acest caz suntem în faţa unei forme de dominaţie marcată prin însuşirea de către membrii Verwaltungsstab-ului a unora dintre puterile seniorului şi a şanselor economice ce decurg din această însuşire. În dominaţia de ordin, deţinătorul puterii limitează libera alegere (freie Auslese) a unor atribute ale puterii de către conducerea administrativă. Weber exemplifică ipostazele formei patrimoniale a dominaţiei tradiţionale cu o bogăţie de fapte istorice. Astfel, vasalul care se echipa singur, contele care încasa în propriul său nume impozite diverse pentru a face faţă prin aceasta obligaţiilor materiale şi de apărare a suzeranului său sau “jarirdarul” indian ce punea pe picioare un contigent armat pe baza beneficiilor sale fiscale constituie exemple ale obligaţiilor ce decurgeau din posesia deplină a mijloacelor de administrare. Dimpotrivă, colonelul care prin acţiunea sa personală organiza un regiment de mercenari şi care primea plăţi pentru aceasta din resursele prinţului era numai parţial în

George POEDE

86

posesia mijloacelor de administrare. Faraonul care organiza armatele de sclavi sau coloni, îmbrăcate, hrănite şi echipate din magaziile sale, avea statutul unui senior patrimonial şi se afla “în plină posesie personală” a mijloacelor de administrare. Funcţionarul patrimonial îşi asigură existenţa din remunerări în natură sau în bani, din beneficiul unui pământ, din şansele ce provin din acordarea dreptului de a încasa rente, impozite sau taxe sau dintr-un fief. Mijloacele puse de senior la dispoziţia funcţionarului patrimonial erau reînnoite din timp în timp. Pe lângă mijloacele cu caracter de beneficiu existau “mijloace prebendale” atunci când ele se aflau în mod direct la dispoziţia conducerii administrative. Dezvoltând ideea dominaţiei de ordin, Weber precizează că un ordin sau o stare reprezintă “ o pluralitate de indivizi care revendică în mod eficace o consideraţie deosebită şi, eventual, un monopol specific condiţiei lor în cadrul unui grup “. Un ordin poate să apară dintr-un mod propriu de viaţă, dintr-un tip de profesie, dintr-o harismă ereditară sau dintr-o origine socială. Ordinele – Stände – pot să apară şi prin însuşirea monopolistă a puterii politice sau hierocratice. Atunci când Weber utilizează criteriul consideraţiei speciale pentru a caracteriza un ordin, el are în vedere o consideraţie fondată pe un mod de viaţă, pe un tip de instrucţie formală cu un conţinut empiric şi raţional, pe prestigiul naşterii sau pe cel al profesiei; Stände îşi au originea şi în acoperirea în modalităţi monopoliste a unor nevoi cu caracter patrimonial de către anumite grupuri. Societatea compusă din ordine sau stări este o societate care se articulează pe clivajul dintre acestea – soziale Gliederung -.

Relaţia dintre dominaţia tradiţională şi viaţa economică ocupă un loc important în analiza weberiană. Dominaţia gerontocratică şi patriarhală de tip pur se caracterizează prin imobilism economic pentru că, în esenţa lor, sunt determinate de ataşamentul profund faţă de tradiţie. Lipsa de activism economic se mai explică şi prin faptul că cele două variante ale dominaţiei tradiţionale nu au la dispoziţie un aparat administrativ, deci o specializare primară a unui grup asociat unei acţiuni caracterizate printr-o raportare la un scop.

Acoperirea nevoilor în natură semnifică legătura strânsă dintre economie şi tradiţie, aceasta din urmă fiind cauza pentru care economia tradiţională împiedică dezvoltarea pieţei, cu influenţe asupra modului de utilizare a banilor şi posibilităţii de formare a capitalului. Dintr-o anumită perspectivă economică, patrimonialismul pare a fi favorabil dezvoltării economice prin faptul că o parte din nevoile sociale sunt acoperite printr-o economie de profit, prin taxe şi alte forme de utilizare a fiscalităţii. Aceste câteva elemente conduc la o dezvoltare a pieţei, dar şansele de profit se concentrează în mîinile deţinătorului puterii şi a conducerii sale administrative.

Într-o dominaţie tradiţională, dezvoltarea capitalismului poate să fie împiedicată de forma autogestionară a administraţiei. Acolo unde se constată, ca regulă financiară, delegarea impozitelor, succesiunea sau cumpărarea obligaţiilor, dezvoltarea economică se caracterizează printr-un “capitalism politic”. Economia financiară a patrimonia-lismului şi a sultanismului (ca formă extremă a acesteia) este şi ea obstrucţionată de

Teorii ale puterii

87

acţiunea unor cauze multiple. În primul rând, acţiunea economică legată de un context patrimonial şi sultanic se supune tradiţiei, chiar atunci cînd există un monetarism, întrucât modul şi volumul surselor directe de impozit ţine de tipul specific de legitimitate a acestei forme de dominaţie. În al doilea rând, raţionalizarea economiei presupune o condiţie esenţială, aceea a măsurării precise a sarcinilor fiscale şi a celor în natură, dar şi a posibilităţilor de achiziţie privată privită prin prisma gradului de libertate a acestei achiziţii. În al treilea rând, patrimonialismul poate influenţa într-un mod raţional administrarea planificată a capacităţii fiscale şi crearea raţională a monopolurilor, dar aici este vorba de un hazard, determinat prin condiţii istorice particulare care sunt parţial întâlnite în Occident.

Există totuşi în condiţiile patrimonialismului unele situaţii favorabile dezvoltării economice, mai ales în ipostaza acelui patrimonialism în care puterile sunt împărţite între “stände”. Aceste grupuri (ordine) vor duce o politică financiară bazată pe compromis, limitând astfel puterea arbitrară a seniorului. În acest punct al analizei relaţiei dintre economic şi tradiţional, Weber introduce o variabilă politico-culturală a cărei necesitate este impusă de faptul că şansele dezvoltării, ale libertăţii profitului şi ale lărgirii pieţei depind de stratul social care domină în structura relaţiei de putere. În primul caz se limitează dezvoltarea economică în sensul menţionat anterior. În structura patrimonială feudală, dezvoltarea economică este limitată sau chiar împiedicată de sistemul acordării drepturilor suverane asupra fiefurilor, sistem ce implică raţiuni care ţin de puterea politică. Patrimonialismul nu poate fi făcut răspunzător de înapoierea economică numai din perspectiva politicii sale financiare, dar şi din aceea a caracterului administraţiei sale.

Tradiţionalismul constituie o frână atât în elaborarea reglementărilor raţional-formale de funcţionare a administraţiei cât şi a activităţii economice. De aceea, Weber vorbeşte de “bittweise Tätigkeit” – activitate precară – pentru a caracteriza economia tradiţională patrimonială. Pe de altă parte, nu există o conducere administrativă care să fie formată din funcţionari specializaţi formal şi, chiar dacă ar fi specializaţi, sistemul concesionării sarcinilor fiscale şi a altor sarcini unor funcţionari conduce la venalitatea lor pentru că ei vor folosi orice mijloc de extorcare în vederea amortizării capitalului investit, utilizat atunci când au primit concesiunea.

Aceasta implică un comportament economic iraţional la care se adaugă favoritismul, arbitrariul material personal al seniorului. Frânarea procesului de dezvoltare economică se explică, printre altele, şi prin ruptura dintre modul de legitimare a acţiunii politice în gerontocraţie, patriarhalism şi patrimonialism şi raţionalitatea economică.Această ruptură este şi mai evidentă în cazul unui patrimonialism orientat în mod hierocratic sau a sultanismului care se reliefează prin arbitrariul său fiscal atât de iraţional. Într-un patrimonialism pur apare, treptat, un capitalism comercial, un capitalism al arendării impozitelor, un capitalism al

George POEDE

88

furnizorilor statului şi al finanţării războiului (Staatslieferanten – und Kriegsfinanzierungs – Kapitalismus) sau capitalism de plantaţie şi capitalism colonial. Toate acestea sunt destul de îndepărtate de ceea ce înseamnă întreprindere cu profit pe baza capitalului fix sau pe baza organizării raţionale a muncii libere care este orientată spre piaţa consumatorilor privaţi. Imaginea intreprinderii raţionale este sensibilă la “iraţionalităţile” justiţiei, administraţiei şi impozitării care perturbă posibilitatea de calcul. Au existat situaţii, spune Weber, când seniorii patrimoniali au recurs la o administraţie raţională cu funcţionari specializaţi. Dar ei erau determinaţi de interese personale, financiare sau de putere. Apariţia capitalismului modern este însă treptat pregătită în aşezările urbane, specific occidentale, administrate într-un mod raţional începând cu secolul al XVI-lea până în secolul al XVIII-lea (este vorba de apariţia bazelor) în cadrul unor grupuri olandeze şi englezeşti în care predomina burghezia şi interesele ce priveau acumularea bunurilor. Statele patrimoniale din Evul Mediu se deosebesc de celelalte instituţii de acest gen prin aceea că administraţia lor evoluează parţial spre o raţionalizare formală prin activitatea juriştilor laici şi canonici. În general, întregul eşafodaj al patrimonialismului este puţin permisiv unei dezvoltări economice stabile, raţionale. Relaţiile complicate economice se structurează în funcţie de interese ce nu pot fi supuse raţionalizării. Astfel, însuşirea de către unii indivizi a unor posturi sau fiefuri prin arendare, vânzare, gaj, sub-arendare pot fi înţelese prin nevoia de a retribui un serviciu sau de a cumpăra favorurile cuiva printr-un privilegiu personal. Constituirea unui fief se efectuează prin concesie care apare ca un schimb pentru serviciile, de regulă, militare sau administrative. Concret, concesiunea se efectuează într-un mod personal, pe durata vieţii seniorului şi vasalului, apoi în virtutea unui contract ce incumbă îndatoriri de fidelitate reciprocă, strict delimitate, bazate pe onoare, cu posibilitatea unui vasal de a sub-înfeuda, cu consecinţe asupra formulării termenilor contractului, întrucât în caz de înşelare, seniorul poate anula încrederea datorată de sub-vasali (Untenvassalen) vasalului. Pentru a proteja interesele sale, seniorul patrimonial poate să obţină limitarea unor concesii făcute vasalului sau interdicţia sub-înfeudării. În dominaţia patrimonială, pentru a rezista tendinţelor de însuşire a unor atribuţii ale sale de către grupuri sau stände, deţinătorul puterii îşi creează o administraţie proprie într-o manieră adecvată, extrapatrimonială având caracterul unui ordin (cler, creştin sau brahman) ori patrimonială, fapt obişnuit în Europa evului mediu târziu. Administraţia se constituie cu preponderenţă în domeniul juridic şi militar. În China ea este propusă de Wang An Shi în secolul al XI-lea, iar în Europa occidentală formaţia universitară a fost adoptată ca fundament în pregătirea pentru administraţie graţie dreptului canonic în biserică şi dreptului roman în stat. În ce priveşte administraţia militară, aceasta s-a realizat în Occident începând cu secolul al XVII-lea, mai devreme în Anglia decât în Franţa. Condiţiile economice din Europa occidentală şi naşterea burgheziei sau concurenţa dintre state pentru putere contribuie la afirmarea unei administraţii raţionale aflate în plin proces de birocratizare.

Teorii ale puterii

89

III.3. Dominaţia harismatică Günther Roth, unul din exegeţii respectaţi ai operei weberiene, reţine faptul că în sociologia dominaţiei din Economie şi Societate Max Weber include pagini realmente tulburătoare ce privesc harisma, concept care şi-a pierdut în uzajul popular actual semnificaţia distinctivă iniţială, denotând mai ales un atribut personal, “strălucirea şi atracţia persoanelor şi obiectelor”. În contrast cu această orientare a difuziunii termenului de harismă, a existat şi o tendinţă în lumea academică de a reduce harisma la o relaţie între conducători naţionali şi masele manipulate. De aceea, Andrew Greeley sugerează un moratoriu între cercetătorii din domeniul ştiinţelor sociale asupra folosirii termenului de harismă şi a “eticii protestante”20 Harisma apare sub aspect conceptual în teoria dominaţiei. Semnificaţia acestui termen intrase în discuţiile referitoare la Psihologia socială a religiilor lumii în introducerea la Wirtschaftsethik der Weltreligionen şi în Respingerea religioasă a lumii.

În acest context, harisma este integrată construcţiei reprezentărilor religioase asupra lumii. Posesorul harismei este întodeauna un salvator, un mântuitor. El este căutat cu asiduitate, practicile magice fiind angajate în direcţia “trezirii” calităţilor harismatice sau, dimpotrivă, în aceea a prevenirii apariţiei forţelor răului.

Ascetismul îşi arată faţa sa de Ianus; pe de o parte abnegaţie, iar de cealaltă stăpânirea lumii prin puterile magice obţinute prin abnegaţie. Magicianul a fost precursorul istoric al profetului, al emisarului profet şi al salvatorului. Ca regulă, atât profetul cât şi salvatorul sunt legitimaţi prin posesia harsimei magice ca mijloc pentru asigurarea recunoaşterii de către ceilalţi, a semnificaţiei exemplare, a misiunii sau calităţii de salvator a personalităţii lor, aceasta întrucât “substanţa profeţiei şi a poruncii salvatorului este aceea de a direcţiona modul de viaţă spre căutarea valorii sacre”21. Introducerea la Wirtschaftsethik der Weltreligionen caută să extragă elementele pentru care harisma se poate constitui într-o structură a legitimării dominaţiei:

“... termenul de harismă va trebui să fie înţeles ca referinţă la o calitate extraordinară a unei persoane iar dominaţia harismatică ca o conducere a oamenilor care se vor supune datorită credinţei lor în extraordinara calitate a persoanei respective. Vrăjitorul magic, profetul, conducătorul vânătorii şi al expediţiilor de pradă, şeful războinic, aşa-numitul conducător “Caesarist” şi, în anumite condiţii, conducătorul personal al unui partid, reprezintă asemenea tipuri de conducători pentru cei care îi urmează, trupe, partide…”22.

20 Günther Roth – Politische Herrschaft und persönliche Freiheit, Heidelberger Max Weber Vorlesungen, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1978, p. 128. 21 Max Weber -"On religious Rejection of the World", înTheories of Society. Foundation of Modern Sociological Theory, Edited by T. Parsons, Edw. Shils, K. Naegele, Jesse Pitts, The Free Press, New York, 1965, p. 1122. 22 Max Weber – "The Social Psychology of the World Religions", în Theories of Society. Foundation of Modern Sociological Theory, Edited by T.Parsons, Edward Shils, K. Naegele, Jesse R. Pitts, The Free Press, New York, 1965, p. 1399.

George POEDE

90

Legitimitatea conducerii lor se bazează pe credinţa şi devoţiunea faţă de elementul extraordinar, evaluat astfel datorită faptului că trece dincolo de calităţile omeneşti normale, iar sursa acestor credinţe este “verificarea” calităţii harismatice prin miracole, victorii şi alte succese, spre binele celui guvernat. Asemenea credinţe, precum şi dominaţia fondată pe ele, pot dispare o dată cu dovada calităţilor respective, de îndată ce persoana calificată harismatic pare a fi deposedată de puterea sa magică. Conducerea harismatică nu este exercitată prin norme, tradiţionale, raţionale, ci în acord cu revelaţiile concrete şi inspiraţiile persoanei harismatice, sens în care dominaţia harismatică este “iraţională”. În Economie şi societate Weber consideră harisma ca pe o

“calitate extraordinară (la origine determinată într-o manieră magică atât la profeţi cât şi la înţelepţi, terapeuţi şi cunoscători ai dreptului – Rechts Weisen – ) a unui personaj care este dotat cu forţe şi trăsături suprananturale sau supraumane sau, cel puţin în afara vieţii cotidiene, inaccesibile muritorilor de rând sau care este considerat ca trimis de Dumnezeu sau ca un exemplu, în consecinţă privit ca un şef”23.

Recunoaşterea de către cei care sunt dominaţi a acelei calităţi ieşite din comun, “în afara cotidianului” este un element esenţial întrucât decide validitatea harismei, recunoaştere care implică pe plan psihologic un abandon personal, plin de credinţă, născut fie din entuziasm, fie din necesitate şi speranţă. Dacă se întâmplă să întârzie confirmarea harismei, aceasta riscă să lipsească de legitimitate pe cel ce deţine puterea în virtutea harismei, a calităţii “extraordinare”. În China, calificarea harismatică a monarhului era atât de absolută încât înfrângerile militare, inundaţiile ori seceta îl constrângeau la o penitenţă publică şi eventual la o abdicare. Aceasta însemna că el nu posedă harisma cerută de “Spiritul cerului”, nefiind în consecinţă „Fiul cerului”.

Într-o dominaţie harismatică nu există numire, nici carieră, nici avansare, nici funcţionari cu pregătire specială, ci numai chemare pe baza calificării harismatice a celui chemat să conducă. Prin faptul că dominaţia harismatică este ceva extraordinar, ea se opune într-o manieră clară dominaţiei raţionale, birocratice în special, dar şi celei tradiţionale, în particular celei patriarhale şi patrimoniale.

Patriarhalismul şi patrimonialismul sunt forme concrete de dominaţie, iar dominaţia birocratică este specific raţională prin faptul că se caracterizează prin reguli ce pot fi analizate opunându-se dominaţiei harismatice profund “iraţionale”. Dominaţia tradiţională este legată de precedentele trecutului şi, în această măsură, este legată de reguli şi tradiţii, pe când cea harismatică bulversează trecutul, fiind prin aceasta revoluţionară. Dominaţia harismatică nu cunoaşte o însuşire a puterilor senioriale de tipul posesiunii bunurilor, nefiind legitimă decât în măsura în care harisma personală are valoare prin confirmare şi este valabilă decât atâta timp cât aceasta durează.

23 Max Weber – Wirtschaft und Gesellschaft, Gründiss der Verstehenden Soziologie, fünfte, revidierte Auflage mit textkritischen Erlauterungen, herausgegeben von Johannes Winckelmann, 1 Halbband J.C.B. Mohr (Paul Siebeck), Tübingen, 1976, p. 140.

Teorii ale puterii

91

Relaţia dintre harisma pură şi viaţa economică îi permite lui Weber câteva consideraţii extrem de interesante, privite în legătură cu specificul relaţiilor ce se stabilesc în grupul harismatic. În grupul persoanelor ce urmează pe conducătorul harismatic se stabilesc norme noi, nu există autorităţi constituite ci numai emisari mandataţi harismatic în limitele serviciului către senior şi harisma acestuia, nu există nici o reglementare, nici un statut juridic abstract, nici o invenţie de jurisprudenţă sau vreo directivă ori decizie de tip juridic care să fie stabilită în funcţie de tradiţie sau “precedente”. Harisma este în mod specific “străină” economiei (Wirtschaftsfremd). Acolo unde apare, ea este privită ca “vocaţie”, ca misiune sau sarcină interioară, respingând, în tipul său pur, utilizarea economică a “harismei” ca sursă de venituri.

Weber consideră că trebuie făcută distincţia dintre harismă şi respingerea bunurilor (cum fac profeţii şi discipolii lor) şi aceea dintre harismă şi dreptul la posesie şi achiziţii. Mai mult, eroii războinici şi cei din suita lor caută avantaje. Deţinătorul puterii plebiscitare sau şeful harismatic de partid caută mijloace materiale care să le asigure puterea sau prestigiul.

Atâta timp cât persistă tipul autentic de harismă, caracterul antagonist dintre dominaţia harismatică şi activitatea economică provine din faptul că, atât conducătorii de tip harismatic, dar şi cei care îi urmează, dispreţuiesc economia cotidiană, munca permanentă producătoare de bunuri, “realizarea încasărilor regulate graţie unei activităţi economice continue, dirijate în acest scop”24. De aceea, modul de acoperire a nevoilor într-o dominaţie harismatică este subzistenţa prin mecenat sau căpătuiala ori extorcarea. În raport cu o economie raţională, dominaţia harismatică este anti-raţională, anti-economică, refuză orice compromis cu viaţa cotidiană. Renta poate constitui adesea un fundament economic al existenţei harismatice.

Harisma reprezintă un potenţial mare revoluţionar în perioade caracterizate prin schimbarea ordinii tradiţionale. Harisma semnifică o schimbare din interior întrucât ea se naşte necesitate şi entuziasm, indicând schimbarea unui sistem valoric prin care sunt apreciate opiniile şi faptele grupurilor şi indivizilor. Harisma poate fi o orientare nouă în raport cu formele anterioare de valorizare a formelor particulare de viaţă sau ale lumii în general. De aceea, conchide Weber, în epocile pre-raţionaliste, tradiţia şi harisma îşi adjudecă aproape totalitatea modurilor de orientare a acţiunii sociale.

Dacă harisma înseamnă o relaţie socială legată de valoarea harismatică a calităţii conducătorului, apare atunci problema durabilităţii acestui tip de dominaţie. Existând statu nascendi numai în tipul pur, dominaţia harismatică nu poate ieşi din timp şi atunci este nevoită, în esenţa sa, să-şi schimbe caracterul prin tradiţionalizare sau prin raţionalizare. Tovarăşii de luptă, de credinţă, discipolii, războinicii, grupul de partid (Parteiverband), grupul hierocratic vor dori să dea un caracter durabil relaţiei lor.

24 Ibidem, p. 141.

George POEDE

92

Motivele rutinizării harismei sunt legate de interesul material sau ideal al celor legaţi de amintirea conducătorului harismatic faţă de permanenţa şi reanimarea continuă a comunităţii harismatice emoţionale (cei ce urmau anterior pe conducător doresc să retrăiască aceleaşi stări emoţionale ca altădată). Tot în acest sens, se invocă interesul material sau ideal al clientelei, discipolilor, oamenilor de încredere de a continua existenţa relaţiei amintite, dar într-un context în care va căuta să o pună pe un teren durabil în care primordiale devin restabilirea exterioară a familiei, existenţa satisfacţiilor în locul “misiunii” definite harismatic, străine familiei, acestei lumi şi economiei. Într-un asemenea proces de rutinizare, este important de analizat poziţia conducerii administrative. În conducerea harismatică iniţială, autentică, extraordinară, verwaltungsstab-ul trăieşte şi el din resursele asigurate într-o manieră circumstanţială. Întrucât numai o mică fracţiune de discipoli entuziaşti se abandonează modului de viaţă propus de liderul harismatic, masa de discipoli care vor să-şi trăiască viaţa şi material, se separă primii şi vor căuta să-şi însuşească puterile senioriale şi şansele de profit ce decurg din ele. Astfel, harisma se rutinizează într-un mod tradiţional. Rutinizarea înseamnă eliminarea caracterului străin economic pe care-l presupune harisma, adaptarea la formele fiscale de asigurare a nevoilor, la condiţiile unei economii de impozite şi taxe. O dată cu rutinizarea, grupul de dominaţie harismatică se îndreaptă spre formele de dominaţie cotidiană, patrimonială, de grup sau birocratică. Caracterul său particular constă în onoarea condiţiei harismatice ereditare sau de funcţie, în consecinţă, într-un tip de prestigiu ca apanaj al deţinătorului puterii.

Rutinizarea harismei nu se rezumă numai la problema succesiunii, dar şi la trecerea de la conducerea şi principille administrative harismatice la conducerea şi principiile administrative cotidiene. Problema succesorului priveşte rutinizarea miezului harismei, seniorul şi legitimitatea sa. Faţă de trecerea la reglementări şi principii de conducere tradiţională sau legală, problema succesorului face apel la concepţii particulare care nu sunt inteligibile decât prin acest proces al dobândirii legitimităţii. Aici, cele mai importante sunt desemnarea harismatică a conducătorului şi harisma ereditară.

Conducerea administrativă va căuta să asigure pentru membrii săi beneficii, funcţii (Amt) în condiţiile patrimonialismului şi ale dominaţiei legal-raţionale sau fiefuri, însuşite iniţial prin mijloacele specifice acoperirii nevoilor în tipul harismatic de dominaţie (mecenat sau pradă).

În cazul dispariţiei persoanei purtătoare de harismă apare problema succesiunii, a cărei soluţionare depinde de natura ansamblului social, astfel că se pot identifica prin analiza istorică realizată de Weber următoarele soluţii:

a) căutarea unui nou individ purtător de harismă, calificat ca deţinător al trăsăturilor specifice harismei; căutarea unui nou dalai-lama, un copil ce trebuie ales după semne distincte ale încarnării divinului. Legitimitatea noului purtător de harismă este legată de semne distincte, deci de reguli prin care se creează o harismă;

Teorii ale puterii

93

b) revelaţia, oracolul sau alte tehnici de selecţie care prin legitimitatea lor conduc la legitimitatea noului purtător de harismă;

c) desemnarea unui succesor de către cel ce deţinea până atunci harisma şi recunoaşterea sa de către comunitate, formă frecventă în care legitimitatea venea din desemnare;

d) desemnarea succesorului de către conducerea calificată harismatic şi recunoaşterea sa de către comunitate. Acest mecanism nu este interpretat de Weber ca alegere sau scrutin eliminatoriu, nefiind vorba de o alegere liberă, ci de una în conformitate cu datoria. Legitimitatea apare ca o legitimitate de ordin juridic, “obţinută” cu toate precauţiile de exactitate în conexiune cu alte formalităţi;

e) harisma ca o calitate a familiei (harisma ereditară). Spre exemplu, în China ordinea de succesiune era astfel stabilită încât să nu se întrerupă relaţiile cu spiritul strămoşilor – Ahnengeistbezienhungen. Dreptul celui mai în vârstă sau desemnarea de către oamenii din suită sunt frecvent observate în Orient. Se impune treptat principiul succesiunii la putere pe baza dreptului primului născut, evitându-se luptele pentru putere între pretendenţii din familia harismatică ereditară. Credinţa în legitimitate nu se mai referă la calităţile harismatice personale, ci la dobândirea puterii în mod legitim, în virtutea ordinii ereditare;

f) harisma ca o calitate transmisibilă prin mijloace rituale de la un purtător la altul, proces denumit de Weber ca obiectivare a harismei – Versachlichung des Charisma –, în mod deosebit a harismei de funcţie – Amtscharisma. Credinţa în legitimitate nu mai priveşte persoana ci calităţile dobândite în virtutea actului ritual. În acest caz, observă Weber, ne aflăm în faţa unei separări a capacităţilor harismatice de funcţiune de acelea care se referă la calităţile persoanei, spre exemplu harisma preotului transmisă prin hirotonisire (Salbung) sau harisma regelui prin ungere şi încoronare.

Cu cât se dezvoltă mai mult interdependenţele economice ale economiei monetare, cu atât mai mare este presiunea nevoilor cotidiene ale discipolilor care accentuează tendinţa spre rutinizare. Dreptul harismatic ereditar s-a dezvoltat într-o manieră asemănătoare în întreaga lume, astfel că argumentul şi legitimitatea calificării în funcţie de origine va înlocui calificarea în funcţie de calităţile personale ale eventualului pretendent.

Rutinizarea harismei este legată de adaptarea la condiţiile unei economii care acţionează într-o manieră continuă în viaţa cotidiană. În acest caz, economia este elementul conducător.. Într-o măsură mai mare, transformarea harismatică ereditară şi cea harismatică de funcţiune servesc în acelaşi timp ca mijloc de legitimare a puterilor existente sau dobândite. Ataşamentul faţă de monarhiile ereditare este condiţionat de luarea în considerare a faptului că orice posesie ereditară legitim dobândită este spulberată de îndată ce se schimbă supunerea interioară faţă de caracterul sacru al succesiunii la tron. Relaţia dintre religie şi legitimitatea puterii, studiată în complexitatea sa, aduce la lumină nenumărate figuri ale fenomenului rutinizării: mandat

George POEDE

94

al Cerului conferit suveranului care-l face pe acesta participant la ordinea divină, caracter sacerdotal suprem recunoscut funcţiei politice, filiaţia divină. În cadrul creştinismului apar tensiuni întrucât coexistă două concepţii asupra rolului şi legitimităţii suveranului. Dacă în Occident se afirmă o tendinţă spre diferenţiere în ierarhia religioasă şi temporală, dimpotrivă în Orient împăratul Bizanţului exercită autoritatea supremă atât în ordinea religioasă cât şi în cea politică, reconciliind, în persoana sa, cele două domenii complementare ale vieţii sociale.25 În acest context tensiunea provine din faptul că, pe de o parte se manifestă o tendinţă spre diferenţierea temporalului de spiritual, iar pe de altă parte o tendinţă ce conduce la o confuzie a domeniilor şi la o unicitate a procesului de legitimare a puterii. În prima tendinţă se poate percepe o structură cu o semnificaţie fundamentală, născută iniţial din juxtapunerea celor două autorităţi, împăratul roman şi Biserica ierarhică, întărită prin dezvoltarea unei birocraţii religioase centralizate şi larg autonomă în raport cu deţinătorii temporali ai puterii. Ea semnifică în acelaşi timp o dualitate de aparate, drepturi şi comunităţi. O asemenea structură este legitimată prin distincţia celor două domenii şi a celor două puteri, una din ele dispunând de autoritatea supremă care vine de la Dumnezeu şi de la misiunea spirituală primită de la acesta iar cealaltă, nu mai puţin legitimă în ordinea şi funcţia sa, de la conducătorul recunoscut social. Pe această dublă legitimitate se grefează o dezbatere esenţială: legitimitatea prinţului provine de la misiunea sa proprie, aceea de a asigura ordinea temporală sau, dimpotrivă, cum afirmă Sfântul Bernard şi Inocenţiu al VI-lea, din delegarea acestei puteri către prinţ prin consimţământul Papei? Toma d'Aquino merge până la următoarea afirmaţie: “prinţul are legitimitatea sa proprie şi care este total laică. Dar această legitimitate este în acelaşi timp, în mod dublu precizată: prinţul va trebui să acţioneze conform dreptului natural şi ca reprezentant al umanităţii”26. Până în secolul al XIII-lea, acestei concepţii a dualităţii puterii şi legitimităţii i s-a opus cu destulă tărie alta, în care distincţia dintre cele două puteri se şterge, alteori se atenuează. Între şefii spirituali, episcopi, papi şi conducători temporali, regi şi împăraţi se constituie un schimb constant de simboluri, drepturi, atribuţii şi prerogative ce indică o fuziune de legitimităţi care transpare din coroana şi purpura imperială a papei şi din mitra şi tunica de cleric a regelui sau împăratului care se vede un adevărat sacerdot. Această tendinţă este afirmată de tradiţia carolingiană potrivit căreia episcopii recunosc că regele acţionează în numele lui Dumnezeu, ales şi aşezat de către el deasupra oamenilor pentru a-i conduce, având ca misiune nu numai salvgardarea ordinii şi păcii, dar şi aceea de a stabili pe pământ o ordine asemănătoare aceleia a cărei model este ordinea celestă. Episcopilor le revine grija de a-i instrui pe prinţi, de a le aminti îndatoririle, de a-i invita să conformeze prin conducerea lor, ordinea terestră celei celeste. 25 Reinhard Bendix – Kings or people, University of California Press, 1976; de asemenea în Louis Bréhier cu lucrarea sa, Les Institutions de l’empire byzantin, Albin Michel, Paris, 1970. 26 apud Bertrand Badie – Culture et politique, Economica, Paris, 1983, p. 115. Idem, Wirtschaft und Gesellschaft, Gründiss der Verstehenden Soziologie, fünfte, revidierte Auflage mit textkritischen Erlauterungen, herausgegeben von Johannes Winckelmann, 1 Halbband J.C.B. Mohr (Paul Siebeck), Tübingen, 1976.

Teorii ale puterii

95

Analiza legitimităţii aşa cum se manifestă ea în procesul de rutinizare a harismei, dovedeşte că modul de legitimare a dominaţiei prin religie sau întemeierea unei dinastii plecând de la o persoană harsimatică, nu este un proces simplu şi unic; apar modele în anumite conjuncturi de schimbare economică şi socială profundă, cum ar fi cele din secolul al XI-lea sau apar rupturi cum ar fi cele reprezentate de Reformă şi Contrareformă. Tensiunea din domeniul religios conferă un caracter precar şi procesului de legitimare. Contradicţia relativă dintre două concepţii asupra puterii în Islam este evidenţiată de Clifford Geertz în cazul Marocului: regele îşi poate reclama legitimitatea conform principiului “Imamist” care recunoaşte suveranului un drept de a guverna în numele lui Dumnezeu dar există şi o altă sursă a legitimităţii ce decurge din caracterul contractual al principiului acceptării puterii de către comunitate cu condiţia ca această putere să fie supusă “Shariei” (Clifford Geertz – Islam observed, 1968). Atunci când apar mişcări reformatoare puternice, ele vizează o renaştere religioasă şi socială în acelaşi timp în care organizarea raporturilor dintre indivizi se face prin referinţa la un model cunoscut; din restaurarea acestui model se aşteaptă un sistem mai echitabil de distribuire a bunurilor şi o mai mare justiţie. Cei care exercită puterea nu pot să o facă decât bazându-şi legitimitatea pe zelul pus în slujba islamului, zel ce se afirmă prin respectarea cu scrupulozitate a Legii revelate de Dumnezeu lui Mahomed, Sharia. Califii au adăugat acestei misiuni şi pe aceea de a extinde Islamul prin lupta împotriva duşmanilor lui Dumnezeu – Dar ar Islam. Legitimitatea contractuală, aceea de a respecta Sharia, constituie o presupunere constantă a posibilităţii ilegitimităţii oricărei dominaţii a prinţului. Din grupul legiştilor, al păstrătorilor Shariei, poate apare cineva care să proclame ilegitimitatea conducătorului, acel cineva fiind Cadiul, cel care are autoritatea cunoaşterii Legii şi a practicii cazuistice. Weber utilizează exemplul referitor la modul în care cadiul stabileşte tradiţia pentru a identifica aici sursa lipsei de raţionalitate în aplicarea unui corp de cunoştinţe. Absenţa rigorii este invocată de Weber în ilustrarea unora din trăsăturile birocraţiei patrimoniale structurată sub termenul de “Justiz-Kadi”, în care se folosesc argumentări de tipul “Es ist geschrieben ....aber Ich sage Ihnen ...”. Pentru a oferi o explicaţie fenomenului resurecţiei fundamentalismului islamic în zilelel noastre, ar fi interesant de aflat ce loc ocupă în religia islamică figura liderului harismatic. În sunism, constatăm un teren foarte îngust acordat posibilităţii apariţiei liderului harismatic de vreme ce simpla îndepărtare de la Sharia implică lipsirea de legitimitate a conducătorilor arabi; rămâne şiismul ca spaţiu fertil pentru manifestarea harismei pentru că se afirmă că la un moment dat imamul ascuns poate reveni în comunităţile religioase, conferindu-se conotaţii de salvator posibilei sale apariţii (al patrulea imam). III.4. Dominaţia legal-raţională Rădăcinile acestui tip de dominaţie sunt identificate, mai devreme decât am putea crede, în triumful puterii princiare asupra administraţiei patrimoniale, fapt ce a semnificat posibilitatea introducerii unei administraţii raţionale. “O dată cu triumful

George POEDE

96

raţionalismului formal juridic – declară Weber în Introducerea la Wirtschaftsethik der Weltreligionen – tipul legal de dominaţie a apărut în Occident alături de tipurile de dominaţie transmise istoric. Conducerea birocratică nu a fost şi nu este singura varietate de dominaţie legală dar ea este considerată a fi forma pură a acestei dominaţii. Statul modern, funcţionarul municipal, preotul modern catolic, funcţionarii şi angajaţii unei bănci moderne sau a unei mari întreprinderi capitaliste reprezintă, aşa cum am menţionat, cele mai importante tipuri ale acestei structuri de dominaţie. Următoarele caracteristici trebuie să fie considerate decisive pentru terminologia noastră: în dominaţia legală supunerea nu se bazează pe credinţa sau pe devoţiunea faţă de persoanele dotate harismatic, cum ar fi profeţii şi eroii sau pe tradiţia sacră ori pe pietatea faţă de stăpânul personal şi faţă de conducătorul definit printr-o tradiţie a ordinii. Supunerea, în dominaţia legală, este bazată mai degrabă pe atitudinea impersonală faţă de ceea ce este numit în general “datoria postului”, fapt ce înseamnă competenţă jurisdicţională fixată prin norme stabilite raţional, prin ordonanţe, decrete şi reglementări, astfel că legitimitatea dominaţiei devine legalitatea conducerii generale, ordonată şi enunţată cu corectitudine formală”.

Eficacitatea dominaţiei legale se fondează pe acceptarea următoarelor idei interdependente:

1. normele legale pot fi stabilite prin acord (Paktierung) sau prin impunere (Oktroyierung), pe baze raţionale în raport cu un scop, în raport cu o valoare sau prin amândouă. Ele trebuie să fie respectate, cel puţin de membrii unui grup, dar şi de alte persoane din afara grupului care se angajează în relaţii sociale considerate a fi semnificative şi importante din perspectiva grupului. 2. orice drept, în esenţa sa, constă dintr-un sistem de reguli abstracte, referitoare la justiţie, la aplicarea acestor reguli în cazurile particulare, la respectarea raţională a intereselor prevăzute de reglementările grupului în limita normelor juridice. Aceste reguli determinate în mod general trezesc aprobarea sau cel puţin nici o dezaprobare în raport cu reglementările grupului. 3. deţinătorul legal al puterii, “superiorul” este el însuşi subiectul ordinii impersonale în funcţie de care se orientează în acţiunile sale. Faptul enunţat este aplicabil nu numai funcţionarului ci şi deţinătorului ales al puterii. 4. supunerea apare ca fiind determinată de calitatea de membru al grupului şi este reglementată în raport cu structura legală. Cei care se supun reglementărilor cu caracter legal pot fi reprezentaţi de membrii unei asociaţii, ai unei comunităţi, ai unei biserici sau ai unui stat. 5. în virtutea unor reglementări impersonale, membrii grupului se supun deţinătorului puterii şi nu persoanei acestuia. Ei se supun în limitele unei competenţe obiective, raţional delimitate, aşa cum sunt fixate în reglementările respective. Weber precizează faptul că aceste reglementări oferă competenţă persoanei ce deţine în mod legal puterea în termenii ordinii legitimate în societate.

Teorii ale puterii

97

Dominaţia legală trebuie înţeleasă ca o organizare continuă a funcţiilor sociale definite prin reguli, cu o sferă de competenţă specifică ce implică un spaţiu al obligaţiilor legate de îndeplinirea funcţiilor delimitate în mod raţional. Persoana care este investită cu autoritatea necesară într-un grup funcţionează pe baza definirii clare a mijloacelor de impunere a obligaţiilor şi normelor. Folosirea mijloacelor de impunere trebuie să constituie subiectul unei condiţionări bine determinate. Unitatea ce exercită o asemenea dominaţie este considerată ca autoritate – Behörde –, organ administrativ sau autoritate constituită. Din această perspectivă sunt considerate ca “Behörde” marile întreprinderi private, partidele, armata, statul, biserica, preşedintele ales al unui stat, colegiul ministerial, mandatarii aleşi ai poporului. Organizarea posturilor într-o asemenea autoritate constituită se realizează potrivit principiului ierarhiei – das Prinzip der Amtshierarchie –, ceea ce semnifică control şi supraveghere, dar în acelaşi timp şi dreptul la apel şi exprimarea nemulţumirilor. Comportamentul unui post este reglementat prin reguli tehnice sau norme. Weber nu explică conţinutul termenului de reguli tehnice, dar Talcott Parsons crede că prin acest termen Weber probabil înţelege cursul prescris al unei acţiuni, curs dictat de necesitatea atingerii unei eficienţe sau a unei performanţe. Normele, potrivit interpretării lui Parsons, ar semnifica regulile ce limitează comportamentul, reguli ce au alte funcţiuni decât cele legate de eficienţă. În ambele cazuri, dacă aplicarea lor implică aspectul raţional, atunci este necesară o pregătire specializată, Fachschulung. Aceasta ne arată că numai persoanele cu o pregătire adecvată tehnică pot deveni eligibile pentru ocuparea unui post sau unei poziţii oficiale în cadrul unui “staff” administrativ. În mod normal, în sistemul dominaţiei legale, un Verwaltungsstab este compus din funcţionari (Beamte), oricare ar fi scopurile politice, economice sau religioase ale organizaţiei (Verband). Într-un tip raţional de organizare, membrii administraţiei trebuie să fie separaţi de proprietatea asupra mijloacelor de producţie sau de administrare care se află în folosinţa lor. Ei sunt obligaţi să dea cont de modul de folosire a acestor mijloace. Postul ierarhic ocupat este tratat într-un mod obiectiv, manieră ce îl diferenţiază de ipostaza însuşirii postului din dominaţia patrimonială şi cea neo-patrimonială în ţările aflate într-un proces de modernizare. Deci, postul nu este însuşit de cel care îl deţine şi nu decurg nişte drepturi sau avantaje din ocuparea acestuia. Există situaţii în care posturile “sunt prevăzute” cu o serie de drepturi cum este situaţia unor judecători, dar în acest caz nu este vorba de o însuşire a postului, ci mai degrabă de prevederi care urmăresc să asigure o conduită obiectivă, independentă.

Funcţionarea dominaţiei legale înseamnă organizarea continuă a funcţiilor oficiale, ceea ce presupune şi redactarea unor documente scrise, ca element caracteristic pentru toate tipurile de acţiune modernă într-un grup, asociaţie sau uniune.

Weber priveşte dominaţia legal-raţională ca varietate a dominaţiei legale alături de care există şi alte forme. Cel “mai pur tip” al dominaţiei legale este cel care utilizează un aparat birocratic (Die reinste Typus der legalen Herschaft ist dienjenige

George POEDE

98

mittelst bureaukratischen Verwaltungsstabs). Aparatul birocratic se află sub controlul autorităţii supreme şi se constituie din funcţionari care sunt numiţi în activitatea lor şi care funcţionează în conformitate cu unele criterii. Astfel, din punct de vedere legal ei sunt liberi şi reprezintă subiect al dominaţiei numai din perspectiva obligaţiilor impersonale de birou. Funcţionarii sunt organizaţi într-o ierahie clar definită a posturilor şi fiecare din acestea are o competenţă stabilită legal. Postul este ocupat pe baza unei relaţii pur contractuale, printr-o selecţie liberă, în funcţie de calificare (krafts Kontrakts, also prinzipiell auf Grund freier Auslese). Funcţionarii au salarii fixe, scara salarială fiind stabilită prin ordinea în ierarhie. Postul este considerat ca singura sau primordiala ocupaţie a acelui care îl ocupă şi este privit ca o carieră în care funcţionează criteriile vârstei (Amtsalter) şi cel al realizărilor. Promovarea, Laufbahn, depinde de aprecierea superiorilor, iar activitatea poate fi controlată în mod strict şi sistematic. Calificarea tehnică într-o organizaţie birocratică este un element de o importanţă din ce în ce mai mare, chiar în organizaţiile de sindicat sau de partid în care este nevoie de o cunoaştere specializată. Faptele istorice îi confirmă lui Weber ideea potrivit căreia în tipul pur de dominaţie birocratică varietatea monocratică este capabilă să atingă, din punct de vedere tehnic, gradul cel mai înalt de eficienţă.

Dintr-o perspectivă formală, birocraţia monocratică este „cel mai raţional” mijloc cunoscut prin care se realizează dominaţia asupra oamenilor. Astfel, “administraţia birocratico-monocratică, prin precizia sa, prin permanenţa sa, prin disciplina, rigoarea şi încrederea pe care o inspiră, prin cracterul său de previzibilitate pentru cel care deţine puterea ca şi pentru cei interesaţi, prin intensitatea şi întinderea prestaţiei sale, prin posibilitatea formal-universală de a putea fi aplicabilă tuturor sarcinilor, prin gradul său de perfectibilitate din punct de vedere tehnic pentru a atinge maximum de randament, reprezintă forma cea mai raţională a dominaţiei din punct de vedere formal”27.

Apariţia acestei dominaţii reprezintă “celula germinală” a statului modern occidental. Prin calităţile sale, ea este indispensabilă pentru nevoile administraţiei de masă, astfel că singura alegere ce se poate face este aceea dintre administraţia birocratică şi diletantism, formulată sub forma opoziţiei dintre birocratizare şi “diletantizare”. Se constată un paralelism între dezvoltarea formei moderne de organizare a grupurilor şi dezvoltarea administraţiei birocratice, faptul fiind valabil pentru stat, armată, biserică, întreprinderi economice, asociaţii particulare, cluburi. Acest fenomen este denumit de Weber ca “cel mai crucial fenomen al statului modern vestic”. Sursa superiorităţii administraţiei birocratice provine din rolul cunoaşterii tehnice care a devenit indispensabilă mai ales dacă o raportăm la dezvoltarea tehnologiei moderne şi a metodelor de organizare şi 27 Max Weber – Wirtschaft und Gesellschaft, Gründiss der Verstehenden Soziologie, fünfte, revidierte Auflage mit textkritischen Erlauterungen, herausgegeben von Johannes Winckelmann, 1 Halbband J.C.B. Mohr (Paul Siebeck), Tübingen, 1976, p. 128.

Teorii ale puterii

99

conducere a producţiei de bunuri. Weber observă totodată caracterul de neevitat al birocraţiei pentru eficienţa acţiunii umane; dacă cei supuşi controlului birocratic ar căuta să scape de influenţa aparatului birocratic, faptul nu ar fi posibil decât prin crearea unei organizaţii proprii care va fi supusă în mod egal controlului birocratic. Weber discută foarte mult tema relaţiei dintre dezvoltarea capitalistă şi dezvoltarea birocraţiei. În stadiile sale moderne de afirmare, capitalismul tinde să impună dezvoltarea birocraţiei, oferind baza economică cea mai raţională pentru dezvoltarea administraţiei birocratice, dar şi capacitatea pentru aceasta de a se dezvolta în forma cea mai înaltă.

Există o serie de consecinţe sociale importante ale dezvoltării birocratice, printre care Weber menţionează, tendinţa de “nivelare” socială care acţionează în interesul lărgirii bazei de recrutare în termeni de competenţă tehnică, tendinţa spre plutocraţie datorată măririi perioadei de formare profesională, dominanţa unui spirit de impersonalitate formală promovat de interesele ce acţionează pentru securitatea situaţiei “birocraţilor”, în caz contrar deschizându-se uşa arbitrariului.

În acest moment al analizei, atragem atenţia asupra a două aspecte. Primul aspect provine din antinomia dintre caracterul revoluţionar-ideal a unor forme de conducere cum ar fi comitetele revoluţinare, consiliul comisarilor sau formele colegiale de exercitare a puterii şi tendinţa generală spre birocratizare. Prin scopul salvator al acţiunii consiliilor revoluţionare, de reorganizare a societăţii, se intră în opoziţie cu tendinţa birocratic-raţională care doreşte să confere eficienţă acţiunilor revoluţionare. Raţionalitatea birocratică apare într-o poziţie conflictuală cu scopurile de administrare revoluţionară pe care le au în vedere comitetele revoluţionare, sovietele de muncitori şi soldaţi şi alte forme de organizare revoluţionară. Al doilea aspect se referă la trăsătura deja menţionată a spiritului birocraţiei, aceea a tendinţei funcţionarilor de a trata sarcinile administraţiei dintr-o perspectivă a utilitarismului material în serviciul celor “administraţi”. Funcţionarii vor fi interesaţi să-şi păstreze avantajele şi continuitatea acestora, intrând potenţial în conflict cu imperativele procesului de democratizare.

George POEDE

100

IV. Ipostaze reale ale dominaţiei Diversele tipuri de dominaţie analizate de Max Weber pot fi extrem de rar identificate în realitatea socială. Dificultatea provine din faptul că în fundamentarea unei dominaţii credinţa (Glauben) are foarte rar o semnificaţie unică. Legitimitatea unei dominaţii “legale’’ nu se bazează niciodată pe o credinţă legală ‘’pură’’. Dimpotrivă, credinţa în legalitate este adaptată şi condiţionată de tradiţie. Distrugerea tradiţiei poate să lipsească de valabilitate credinţa în legalitate. Analizând credinţa harismatică, se constată că eşecurile grave şi repetate ale unui guvern pot să contribuie la căderea acestuia, îi distrug prestigiul şi creează factori favorabili acţiunilor revoluţionare de tip harismatic. Înfrângerile militare, spre exemplu, sunt periculoase pentru o monarhie şi ilustrează caracterul “neconfirmat” al harismei acesteia. La fel de periculoase pentru “republici”, înfrângerile militare oferă unui general victorios posibilităţi de a fi calificat harismatic. Au existat comunităţi pur tradiţionale numai că ele nu au funcţionat în mod durabil. De asemenea, dominaţiile exclusiv harismatice sunt extrem de rare în viaţa reală. Birocraţia, dar în aceeaşi măsură şi organizările prebendale sau feudale pot conduce spre dominaţia harismatică aşa cum a fost cazul lui Napoleon. Terminologia şi cazuistica nu pot să explice totul sau să închidă realitatea istorică în scheme. Utilitatea lor constă în aceea de a spune în fiecare caz în parte “sub ce rubrică poate fi plasat un fel de conducere sau altul, ceea ce nu este un avantaj simplu”28

Varietatea formelor de dominaţie trebuie studiate în funcţie de fundamentul lor şi anume credinţa într-o structură complexă culturală cu rol de legitimare.29

Heino Speer recurge la ajutorul lui Johannes Winckelmann pentru a exprima într-un mod mai convingător această relaţie dintre analiza empirică a dominaţiei, credinţa în legitimitate şi fundamentul dominaţiei.30 Existenţa unui aparat administrativ (Verwaltungsstab) şi continuitatea acţiunii acestuia este importantă întrucât el poate asigura executarea ordinelor – Befehlen – contribuind prin aceasta la menţinerea şi (folosind un termen specific sociologiei lui Bourdieu), “reproducerea” supunerii, ceea ce înseamnă cu alte cuvinte “organizare”. Importanţa organizării şi funcţionării “organizate” a dominaţiei este explicată de Max Weber prin solidaritatea dintre interesele ideale şi/sau materiale ale aparatului 28 Max Weber – Wirtschaft und Gesellschaft, J.C.B Mohr ( Paul Siebeck), Tübingen, 1922, p. 154. 29 Heino Speer – Herschaft und Legitimität. Zeitgebundene aspekte in Max Webers Herrschaftssoziologie, Duncker und Humblot, Berlin, 1978. 30 Johannes Winckelman – Legitimität und Legalität in Max Webers Herrschaftssoziologie, Tübingen, 1952, p.25

Teorii ale puterii

101

administrativ şi cu ale celui care deţine puterea. Solidaritatea intereselor materiale şi ideale dintre Herrn şi Verwaltungsstab se exprimă prin posibilităţi de profit, salar, venituri suplimentare sau prin alte formule cum ar fi remunerarea în natură privită ca valoare şi modalităţi de însuşire. De aici decurge cu mare evidenţă “înlănţuirea‘‘ dintre membrii aparatului administrativ şi deţinătorul puterii.

Această solidaritate este mai puternică acolo unde garanţia menţinerii şi funcţionării aparatului administrativ precum si legitimitatea acţiunii acestuia depind de sursele şi consistenţa legitimităţii deţinătorului puterii. Cu cât este mai mare această solidaritate cu atât mai mult ne vom afla în faţa acţiunii sociale şi politice a unui conducător puternic. Apartenenţa la aparatul administrativ judecată prin putere, venituri şi prestigiu social pare a fi compromisă atunci când planează o ameninţare la adresa legitimităţii conducătorului care le-a acordat şi garantat. De aici, Weber extrage concluzia cu adânc caracter pragmatic potrivit căreia în condiţiile în care un conducător nu poate conta pe cooperarea sau supunerea administraţiei existente în instaurarea unei dominaţii el va trebui să construiască o altă administraţie, chiar “una proprie” în cadrul structurilor dominaţiei patrimoniale, harismatice şi, în anumite condiţii, chiar legale.

Din analiza istorică a varietăţii situaţiilor caracterizate prin relaţii de dominaţie Weber ajunge la concluzia că în toate societăţile – tradiţionale şi moderne – se constată o luptă permanentă între deţinătorul puterii, pe de o parte şi aparatul său administrativ, pe de altă parte. Acest lucru este valabil şi astăzi în acele spaţii social-politice în care are loc un proces de modernizare politică. Miza acestei lupte este legată de însuşirea puterii sau de ‘‘exproprierea‘‘ puterii.

Forma pe care a îmbrăcat-o dezvoltarea politică şi socială a fost determinată de rezultatul luptei dintre conducător şi grupul său administrativ, dar şi de caracterul social al stratului de funcţionari care l-au ajutat pe deţinătorul puterii să iasă învingător în această luptă. Weber identifică acest strat fie în literaţi (acel grup social educat într-o manieră rituală analizat în eseul său asupra confucianismului şi taoismului), fie în cler, clienţi, persoane instruite în domeniul juridic, funcţionari specializaţi în finanţe, Honoratiores. Termenul de Honoratiores desemnează persoane care au un statut material independent asociat cu un anumit prestigiu. Ele îndeplinesc funcţii şi exercită o anumită autoritate, dar nu depind de această funcţie ca sursă principală de venit. Relaţia dintre administraţie şi legitimitatea conducătorilor este ilustrată prin analiza prăbuşirii tipului de dominaţie care a fost funcţionat în Germania până în 1918. Pierderea prestigiului prin înfrângerea militară, consecintele războiului reflectate în distrugerea supunerii faţă de tradiţie au determinat dispariţia acelui Fügsamkeit (caracter docil) şi a disciplinei armatei şi a altor straturi sociale. Pe de altă parte, funcţionarea continuă a vechii administraţii şi permanenţa regulilor sale sub noii deţinători ai puterii oferă un exemplu excelent al ataşamentului unui membru oarecare al aparatului administrativ faţă de ceea ce înseamnă datoria sa. Motivele economice şi ideologice îl determină pe funcţionar să înţeleagă gravitatea destrămării administraţiei din perspectiva consecinţelor acestui fenomen asupra funcţionării societăţii.

George POEDE

102

Specificitatea apariţiei noii conduceri administrative este legată de caracterul situaţiei în care are loc distrugerea tipului anterior de administraţie (adesea prin mijloace violente). Afirmarea noii puteri nu este posibilă decât prin menţinerea conducerii administrative cu funcţionarii săi specializaţi.

Aparatul administrativ poate să iniţieze răsturnări de dominaţie folosind o paradigmă interesantă, dar care nu mai este valabilă în condiţiile unei societăţi moderne. Răsturnarea dominaţiei – Umstürz – era posibilă prin cristalizarea unei grupări în rândul membrilor conducerii administrative ce putea acţiona ca o conjuraţie. Caracterul patrimonial al unui funcţionariat care intră într-o relaţie de supunere faţă de cel ce deţine puterea constituie însă un obstacol în calea constituirii unor grupuri ce vizează însuşirea puterii. Reziduuri ale acestor stări de lucruri persistă multă vreme oferind un teren propice clientelismului şi neo-patrimonialismului în societăţile aflate în schimbare în procesul modernizării.

Analiza formelor reale de dominaţie ne arată că în momentele de schimbare principiul harismatic de legitimitate poate fi interpretat nu numai într-un sens autoritar, ci şi într-unul anti-autoritar. Validitatea efectivă a dominaţiei harismatice se bazează pe recunoaşterea harismei şi a confirmării ei de cei care sunt dominaţi.31 Recunoaşterea se produce conform supunerii faţă de cel calificat harismatic. În loc să fie o consecinţă a legitimităţii, recunoaşterea este dimpotrivă, considerată ca fundament al legitimităţii. Cel care deţine puterea în virtutea harismei sale devine conducător prin graţia celor guvernaţi.Ei îl aleg şi îl instalează la guvernare. Atunci când harisma inceteaza de a mai fi confirmată, liderul harismatic este răsturnat de la putere. Recunoaşterea de către comunitate a deciziilor juridice harismatice are loc potrivit concepţiei prin care comunitatea ar putea să stabilească, să recunoască sau să abroge legile după dorinţa sa sau în conformitate cu reprezentările ei asupra a ceea ce este bun, drept sau asupra a ceea ce se consideră a fi datorie. Într-un astfel de context, dreptul este interpretat într-o strânsă legătura cu ceea ce se numeşte dominaţia plebiscitară. Forma dominaţiei plebiscitare apare acolo unde persoana care deţine puterea s-a legitimat ea însăşi ca om al încrederii maselor, iar mijlocul principal este plebiscitul folosit adesea ca modalitate de legitimare. Ea provine din încrederea indivizilor dominaţi. Aplicat şefului ca o interpretare a harismei, principiul alegerii poate fi aplicat şi conducerii administrative. Funcţionarii aleşi, legitimi fiind în virtutea încrederii oamenilor pot fi revocaţi printr-o declaraţie de neîncredere. Acest procedeu era valabil, aşa cum arăta Weber, în democraţia americană. Din punctul de vedere al necesităţii “preciziei” unei administraţii compusă din funcţionari aleşi se poate constata că ea nu va avea valoarea unei administraţii de tip birocratic. Termenul de “democraţie plebiscitară” ca tip de dominaţie harismatică ce apare şi în unele societăţi moderne defineşte specificul acelei dominaţii in care şeful este ales împreună cu aparatul funcţionăresc. Într-o astfel de

31 Günther Roth – Politische Herrschaft und persönliche Freiheit. Heidelberger Max Weber-Vorlesungen, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1983, Cap I.

Teorii ale puterii

103

democraţie şeful domină numai ca urmare a ataşamentului şi încrederii partizanilor săi politici faţă de persoana sa. In viziunea lui Weber, dictatorii revoluţiilor antice şi moderne, demagogii greci, “capitani del popolo” din oraşele italiene ilustrează conducătorii din acest tip de democraţie. În toate aceste exemple, dobândirea legitimităţii dominaţiei harismatice provine din recunoaşterea plebiscitară de către poporului suveran.

În democraţia plebiscitară alegerea funcţionarului semnifică o reinterpretare a dominaţiei şefului harismatic. Weber consideră că funcţionarul ales devine “servitor” al celor pe care îi domină, iar şansele sale de avansare depind de aceştia şi nicidecum de condiţiile de promovare precizate în modelul birocratic. Lipsa performanţei lor şi faptul că asemenea funcţionari nu obţin “o prestaţie tehnică elevată” se datorează condiţiilor de funcţionare a administraţiei.

“Führerdemokratie” reprezintă un alt concept prin care Weber îmbogăţeşte analiza formelor de dominaţie. ‘’Führerdemokratie’’ desemnează trăsături cum ar fi caracterul emoţional al relaţiilor dintre şef şi cei dominaţi, încrederea nemăsurată în calităţile sale, înclinaţia de a-l considera ca şef pe cel ce iese din obişnuit sau pe cel ce promite mai mult ori pe cei ce utilizează mijloace extrem de active de mobilizare politică. Chiar şi în cazul unei interpretări anti-autoritare a harismei se poate ajunge la o raţionalizare a acţiunii politice întrucât deţinătorul puterii plebiscitare are interesul de a fi sprijinit de o administaţie eficientă de funcţionari ce acţionează cu rapiditate. Mijloacele prin care conducătorul îşi leagă aparatul administrativ de cei pe care îi domină sunt “gloria armelor, … aceea a onoarei, ….ameliorarea bunăstării lor materiale”. În vederea realizării acestei legături, un astfel de conducător va trebui să desfiinţeze şansele de constituire sau de menţinere a privilegiilor de tip feudal, tradiţional sau patrimonial, preocupându-se mai ales de puterile sau dominaţia care ar putea decurge din ele şi să realizeze solidaritatea de interese dintre el şi corpul funcţionarilor. Paradigma clasică pentru acest proces este ilustrată de bonapartism. Sub Napoleon I se elaborează codul civil, se practică partajul forţat al succesiunilor, se distruge orice putere transmisă prin mijloace medievale. Demnitarii merituoşi vor fi răsplătiţi pentru calităţile lor individuale şi nu pentru cele de clasă sau care decurg din apartenenţa la un grup privilegiat. Evoluţia istorică a tipurilor de dominaţie de la dominaţia tradiţională, patrimonială la cea legal-raţională ilustrează modul prin care se monopolizează puterea precum şi sistemele de acaparare a acesteia. În Staatsoziologie, Weber exemplifică procesul de monopolizare a puterii prin analize comparate asupra istoriei oraşului european şi a burgheziei europene. Oraşul european capătă treptat autonomie ca o consecinţă a poziţiei sale de centru al comerţului şi manufacturii. Pe plan politic, forţele socio-economice dominante au căutat să smulgă privilegii din partea principilor şi monarhilor. Pentru a dobândi mai multă eficacitate în acţiunea lor, forţele economice şi politice din oraşe s-au organizat sub forma unor asociaţii sau conjuraţii. Weber dă ca

George POEDE

104

exemplu celebra “Conjuratio” din Koln (1112), numită “Conjuratio Pro Libertate”, al cărui scop era acela de a monopoliza şansele economice, de a lupta pentru autonomia comunală fapt ce însemna o politică externă independentă, forţă militară proprie, dreptul asupra pieţei, control autonom asupra manufacturilor şi comerţului, autonomie în privinţa circulaţiei mărfurilor şi a relaţiilor comerciale. Locuitorii oraşului aveau drepturi politice şi contribuiau prin alegeri la statornicirea organelor puterii orăşeneşti pe baza normelor de drept. Victoria oraşelor semnifică cristalizarea unor condiţii favorabile pentru dezvoltarea raţionalităţii economice şi politice. Reluând discuţia referitoare la regimurile plebiscitare în contextul extinderii spaţiului politic specific burgheziei incipiente putem constata că ele slăbesc într-o oarecare măsură raţionalitatea economică. Această influenţă asupra raţionalităţii economice apare în măsura în care interesele acestor regimuri privitoare la legitimitate le obligă din punct de vedere economic să apere obiective materiale ale justiţiei, fapt ce afectează caracterul formal al administraţiei. Astfel se ajunge la o justiţie materială de tipul Kadi-Justiz. Din perspectiva conducerii birocratice, Weber analizează consecinţele acestui tip de conducere plebiscitară asupra administraţiei, economiei şi justiţiei, evocând o serie de neajunsuri care provin din faptul că funcţionarul acestui tip de conducere este unul de partid, deci nu un funcţionar inamovibil, profesionist care să fie pregătit din punct de vedere tehnic. Tocmai pentru că el este funcţionar de partid, şansele de revocare sau de nerealegere îl determină să nu practice o conducere obiectivă, indiferentă la consecinţele activităţii sale şi supusă doar raţionalităţii normelor de drept şi economice. Aici Weber dă ca exemplu tipic pentru situaţia decrisă ceea ce el numeşte “democraţia cezaristă”. Interpretând termenul weberian la condiţiile actuale din Statele Unite, Günther Roth aminteşte noile forme de personalism politic precum şi caracteul neo-patrimonial al administraţiei în raport cu conducerea politică.

Caracteristica esenţială a democraţiei plebiscitare este dominaţia ce se fundamentează pe devotamentul supuşilor faţă de harisma strict personală a conducătorului, fapt precizat de Weber şi în Politica, o vocaţie şi o profesie. Două personaje istorice de mare importanţă par a ilustra tipul de conducător care trăieşte pentru cauza sa: magii şi profeţii în dominaţia tradiţională şi “condotierri”, haiducii în perioada marcată de începutul procesului de modernizare politică. Din perspectiva weberiană, Occidentului i-ar fi caracteristic conducătorul politic din persoana “demagogului” independent apărut în contextul oraşului-stat, iar mai târziu şeful de partid parlamentar din contextul vest-european al statului de drept.

O etapă relativ nouă în evoluţia politică este aceea identificată de Weber în “exproprierea expropriatorilor instrumentelor politice, şi totodată ai puterii politice”32. Revoluţia din Bavaria din 1918 constituie un exemplu în care în locul prinţilor au apărut noi conducători prin uzurpare şi/sau alegeri. Aceştia au ajuns la puterea de a guverna şi de a dispune de personalul politic precum şi de mijloacele materiale, revendicându-şi

32 Max Weber – Politica o vocaţie şi o profesie, Anima, Bucureşti, 1992, p.12

Teorii ale puterii

105

legitimitatea de la cei dominaţi. Weber atenţionează asupra unei probleme aparte şi anume aceea a deţinerii puterii şi posibilităţii utilizării ei în scopul exproprierii întreprinderii capitaliste “a cărei conducere, în ciuda multor analogii, este dictată de cu totul alte legi decât acelea ale administraţiei politice”. În acest caz, Weber consideră că este posibilă apariţia unui dictator social fără a-l privi pe acesta în relaţie cu forme socialiste moderne de organizare. Procesul de expropriere politică s-a derulat peste tot cu un succes mai mic sau mai mare; el afectează întreg spaţiul politicii, atât instituţiile cât şi grupurile de reprezentare politică, altele decât partidele politice. Apar primele categorii de politicieni în sensul de politicieni profesionişti. Ei nu doreau să devină ei înşişi stăpâni cum este cazul conducătorilor harismatici, ci să ajungă în serviciul conducătorilor politici, făcând din acţiunea de îndrumare a politicii principilor sau “stăpânilor politici” un mod de a-şi câştiga existenţa.

Aşa cum numai în Europa Occidentală au apărut germenii dezvoltării capitaliste, precum şi oraşele dotate cu autonomie politică, tot aşa conchide Weber, doar în Occidentul european găsim politicieni profesionişti.

Este foarte interesantă observaţia lui Wolfgang Mommsen care îl consideră pe Weber ca pe un reprezentant al curentului ce priveşte “plebiszitärer Führerdemokratie” ca pe un instrument de putere prin care se poate sparge birocraţia de stat germană. În acest sens Weber citează opinia muncitorilor americani asupra funcţionarilor şi oamenilor politici venali. Ei acceptau să fie conduşi de asemenea oameni pentru că – argumentau ei – ţara lor era destul de mare pentru a oferi beneficii considerabile încât să rămână o parte din acestea şi pentru alte categorii sociale. O astfel de situaţie constituie o posibilitate care permite muncitorilor să nu se afle total sub dominaţia acestui grup de funcţionari şi oameni de partid. Soluţia este preferabilă celei germane în care funcţionarii de meserie ar constitui o castă căreia nu i-ar păsa deloc de situaţia muncitorilor.

Caracterul raţional al acţiunii politice este mult diminuat atât în democraţia plebiscitară cât şi în cazul conducătorului plebiscitar-harismatic, fapt datorat folosirii mijloacelor emoţionale de influenţare a maselor şi încercării de a profita de sentimentele acestora (Ausnützung der Emotionalität der Massen).33

33 Wolfgang Mommsen – Max Weber und die deutsche Politik, 1890-1920, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1959, p. 409.

George POEDE

106

V. Colegialitatea puterilor În decursul istoriei au apărut unele forme de limitare a dominaţiei unor indivizi şi grupuri ce pot fi semnificative din punct de vedere al procesului mai larg de separare a puterilor, constituind adesea o formulă tranzitorie pe drumul instituţionalizării puterii şi al exercitării democratice a acesteia. Astfel, o dominaţie patrimonială poate fi limitată, ca de altfel şi una feudală, prin privilegii de stare şi separarea puterilor între stări. O dominaţie birocratică poate fi şi ea limitată, fapt chiar necesar spune Weber, mai ales când se are în vedere tipul complet dezvoltat al dominaţiei legal raţionale. Limitarea se poate realiza prin constituirea unor autorităţi distincte de administraţia birocratică, autorităţi ce funcţionează pe baza unui drept propriu şi în condiţiile existenţei unui control prin reglementări, dar mai ales prin monopolul aprobării mijloacelor necesare funcţionării administraţiei. O primă formulă de a delimita dominaţia unor grupuri şi indivizi a fost aceea de a cuprinde într-un document gestionarea relaţiilor dintre guvernanţi şi guvernaţi. În acest sens, unul dintre cele mai vechi asemenea documente este Magna Charta din 19 iunie 1215. Documentul reprezintă rezultatul tratativelor dintre Ioan Fără de Ţară şi baronii englezi revoltaţi împotriva tiraniei. Documentul cuprinde confirmarea unor libertăţi ecleziastice şi libertăţi pentru toţi oamenii liberi din regat şi pentru urmaşii lor. În materie de conducere guvernamentală şi administraţie regele se obligă să respecte regulile privitoare la numirea judecătorilor din rândul celor ce cunosc legile regatului şi a celor ce percep impozitele. Burgheziei i se recunosc toate libertăţile vechi şi cutumele. Regele trebuie să convoace Magna Consilia pentru a obţine consimţământul acestui organism în vederea determinării volumului şi modului de percepere a impozitelor ceea ce reprezintă o importanta clauză atât financiară cât şi politică. Regele trebuie să accepte alegerea a douăzeci şi cinci reprezentanţi ai baronilor care vor avea misiunea de a veghea asupra condiţiilor în care regele respectă libertăţile acordate. Aici găsim deja o formulă de control care este mai mult decât o limitare formală întrucât baronii aleşi vor trebui să facă presiuni asupra regelui pentru ca acesta să nu încalce libertăţile cuprinse în Charta. După secolul al X-lea în Europa occidentală se întâlneşte destul de frecvent sistemul unui pact între grupuri şi unităţi politice. Evoluţia situaţiei juridice a principatelor şi oraşelor din Italia şi Germania oferă multe asemenea exemple. In mod deosebit Germania ilustrează cu precădere dorinţa oraşelor de a-şi negocia statutul în raport cu puterea prinţilor. Ideea de a da organizării politice un fundament convenţional ia o formă nouă în doctrina Monarhomahiei. Ea reprezintă un argument în favoarea dreptului la rezistenţă

Teorii ale puterii

107

faţă de opresiunea unei puteri tirane care nu ţine cont de reglementările privitoare la situaţia indivizilor. Dacă avem un contract între un suveran şi supuşi, atunci devine legitimă acea revoltă contra monarhului care nu-şi respectă anganjamentele. Nici Luther şi nici Calvin nu admit teoria contractuală, teorie ce cuprinde, in nuce, codificări şi reglementări ce vor caracteriza în viitor fenomenul separaţiei puterilor. În mod firesc la separaţia puterilor se ajunge prin delimitarea lor. Cei doi reformatori nu acceptă ideea unei reciprocităţi între îndatoririle supuşilor şi acelea ale regilor care se fondează pe o delegare a autorităţii divine împotriva căreia o rebeliune este de neconceput. A doua generaţie de gânditori reformatori acceptă ideea ilegitimităţii guvernanţilor care sprijină persecuţiile religioase. Aceasta este în general concepţia lui Théodore de Beze în Du droit des magistrats sur leurs sujets, dar şi a lui François Hotman în Franco-Galia. De la contractul politic se ajunge treptat la cel social, proces în care apar noi sisteme de a gândi atît dreptul de a guverna cât şi cadrul în care se exercită această guvernare. Momentul fundamental al apariţiei primelor forme de colegialitate şi de separare a puterii este reprezentat de instituţionalizarea acesteia. În Traité de Science politique, volumul I, Georges Burdeau oferă următoarea explicaţie: “apare un moment, în societăţile politice, în care calităţile personale ale şefului, oricât de considerabile ar fi ele, sunt neputincioase în a asigura explicarea puterii pe care o deţine şi exercită. Conştiinţa politică a celor guvernaţi, devenită mai exigentă, refuză să considere că toată organizarea socială se bazează pe voinţa unui singur individ. Coincidenţa dintre ideile şefului şi cele legate de aspiraţiile maselor şi chiar asentimentul generalizat pe care-l primeşte acţiunea sa nu mai sunt suficiente pentru a fundamenta puterea sa în raport cu grupul. Pe de altă parte, puterea individualizată capabilă să satisfacă exigenţele unei colectivităţi rudimentare devine incapabilă să mai facă acest lucru pe măsură ce societatea se dezvoltă, apar atunci o serie de inconveniente, în special instabilitatea pe care o provoacă (o astfel de putere) în exercitarea funcţiei de conducere. Grupul şi chiar şefii încep să se gândească la o continuitate durabilă în gestiunea intereselor colective, la un mod de împărţire a autorităţii care ar opri manifestarea rivalităţilor şi a luptelor ce apar în momentul schimbării conducătorilor. Prin adoptarea unui principiu de legitimitate şeful, în mod regulat investit, s-ar găsi înarmat cu o autoritate care s-ar impune tuturor, chiar concurenţilor, iar ordinea socială nu ar putea decât să beneficieze de avantajele stabilităţii guvernamentale astfel dobândite. (Traité de Science Politique, L.G.D.J., Paris, 1949, p. 256-257). Din această referinţă la teoria instituţionalizării puterii reiese faptul că la un moment dat apare ideea unei posibile disocieri între autoritate şi persoana care o exercită. Max Weber este preocupat mai puţin de aspectele de ordin filosofico-politic şi mai mult de modul în care se poate amenaja puterea astfel încât să se limiteze dominaţia unor grupuri şi indivizi. Prin principiul colegialităţii, orice mod de dominaţie poate fi lipsit de caracterul său monocratic, legat de o persoană. Sub aspect istoric, acest principiu se prezintă în ipostaze multiple. Alături de deţinătorii monocratici ai puterii senioriale există şi alţii cărora tradiţia sau regula le conferă posibilitatea de a funcţiona ca o instanţă de retrimitere sau de casare în raport cu deciziile conducătorilor monocratici. În această situaţie se încadrează “căpitanul poporului” din evul mediu, dar

George POEDE

108

şi Consiliul muncitorilor şi soldaţilor din Bavaria pentru perioada cuprinsă între 9 noiembrie 1918 şi aprilie 1919, dată ce semnifică emanciparea administraţiei regulate faţă de această instanţă de control care contrasemna diverse decizii. Diferită de această formă se dovedeşte a fi situaţia în care valoarea de constrângere a unei hotărâri depinde de maniera non-monocratică în care se alege decizia, după deliberări şi vot. În consecinţă, decizia scapă unuia singur şi este nevoie de o pluralitate de indivizi ce concură la realizarea unei reglementări. În acest caz ne aflăm în faţa unei colegialităţi de execuţie legată de colegialitatea tehnică într-un sistem de funcţionare în care hotărârea este luată prin majoritate sau unanimitate. Colegiile consultative plasate pe lângă un senior monocratic nu produc în mod necesar o slăbire a dominaţiei în sensul raţionalizării acesteia. Raţionalizarea este implicată mai ales în stadiul analizei consecinţelor deciziilor ; un corp consultativ legat de un senior monocratic numai în plan formal nu poate constrânge prin tradiţie sau reglementări pe cel ce deţine puterea. In caz de eşec, acesta poate fi făcut responsabil de a nu fi ţinut cont de opinia colegiului consultativ. Apare totodată şi o colegialitate tehnică , în care problemele sunt pregătite de experţi, dar decizia depinde de votul participanţilor la colegiul respectiv. Colegialitatea tehnică este ilustrată de majoritatea Consililor de Stat şi a formaţiilor de acest gen din trecut. Ele nu au reprezentat o formulă de realizare a exproprierii puterii prinţului oricât de mare ar fi fost puterea lor. Dimpotrivă, acesta a căutat să se sprijine pe Consilul de Stat sau pe alte forme, împotriva guvernelor ce reprezentau puterea şefilor de partide ca în cazul Angliei. În alte situaţii, colegialitatea tehnică funcţionează ca un corp consultativ ale cărui voturi pozitive sau negative sunt în final supuse deciziei celui ce deţine puterea. Colegialitatea tehnică specifică, prin maniera raţională în care se asigură dezbaterea problemelor se opune în mod clar colegialităţii tradiţionale a celor “bătrâni” ale căror discuţii colegiale sunt considerate a avea drept scop identificarea unui drept efectiv tradiţional şi care, eventual, să ducă la întărirea tradiţiei în raport cu alte tipuri de reglementări care-i pot fi contrare. În măsura în care se realizează colaborarea formală a tuturor participanţilor, colaborare necesară asigurării legitimităţii deciziilor, atunci se afirmă că ne aflăm în faţa unei situaţii ce poate fi numită drept colegialitate. Acest tip de colegialitate poate fi exemplificat prin colegiile revoluţionare ale “Comisarilor poporului” din Rusia şi temporar din Ungaria şi Germania, cu Consiliul Federal Elveţian. A existat chiar tendinţa de a crea corpuri deliberative prezidate de deţinătorul puterii la care acesta a anexat persoane şi experţi ce se bucurau de un prestigiu deosebit. Într-un asemenea context, cel ce deţinea puterea acorda o atenţie particulară diverselor opinii şi interese unele dintre ele chiar eterogene sau contrare. Această conduită îi permitea deţinătorului puterii să ajungă la o informare amplă asupra punctelor de vedere, dar şi la posibilitatea manevrării acestor interese prin punerea lor uneori în opoziţie. În cazul împărţirii puterilor între ordine se recurge cel mai adesea la o colegialitate prin compromis între participanţii la exercitarea puterii. Din perspectiva raţionalizării, colegialitatea prin compromis devine posibilă prin alegerea delegaţilor în funcţie de situaţia de clasă sau de ordin. Compromisul apare sub forma pactului celor interesaţi sau sub forma unui compromis impus de cel ce deţine puterea după audierea

Teorii ale puterii

109

punctelor de vedere ale diferitelor grupuri participante la conducere. Astfel pot fi înţelese separarea camerelor în Anglia, lorzi şi comune, iar în Franţa, nobilimea, clerul şi starea a III-a. Eşecurile înregistrate de unele forme de reprezentare corporativă pot fi explicate prin aceea că structura lor impune luarea deciziilor prin compromis şi nu prin supunerea lor faţă de majoritate. Aceasta decurge şi din încercarea de a defini asemenea asociaţii din perspectiva colegialităţii întrucât ele trebuie să reunească în calitate de reprezentanţi, “delegaţii intereselor materiale şi ideale sau ale puterilor care se ciocnesc între ele pentru a obţine o conciliere – Schlichtung – a opoziţiilor de interese prin compromis”34. Mai există de asemenea un tip de colegialitate, aceea a votului. Ea intervine în condiţiile reunirii unor grupuri ce funcţionau anterior ca grupuri autonome. În noul grup format decizia se ia prin însuşirea voturilor de către şefii acestor grupuri sau de reprezentanţii lor potrivit unei ierarhii stabilite. O astfel de colegialitate este considerată de Weber a fi specifică evului mediu în grupurile de meseriaşi “mercandanza”, în sistemul delegaţilor în consiliile profesionale, în consiliul central sindical în perioada modernă şi mai ales, colegialitatea efectivă a guvernelor de coaliţie sau ministerelor de coaliţie. În sistemul reprezentării partidelor în parlament putem întâlni colegialitatea votului parlamentar care se bazează fie pe conduita unui şef, aflându-ne astfel în faţa unei clientele, fie pe conducerea colegială a treburilor partidului constituindu-se atunci un parlamentarism fără şef.. Din perspectiva eficienţei politice şi a raţionalizării deciziilor cu caracter politic colegialitatea reprezintă un obstacol în calea deciziilor precise, clare şi rapide. Teama de un funcţionariat specializat a făcut ca obstacolul reprezentat de colegialitate să fie dorit şi urmărit de prinţi în procesul de guvernare. Cu cât ritmul necesar luării deciziilor sau acţiunii se mărea, cu atât mai mult prinţul era determinat să respingă afirmarea politică a funcţionarilor specializaţi. Menţinerea colegialităţii era dorită şi de funcţionari întrucât, afirmă Weber, colegialitatea reprezenta un mijloc de slăbire a conducătorului democratic cu toate că această formă de limitare a puterii nu are în sine nimic “specific democratic”.

Clasele privilegiate “pozitiv” au trebuit să se apere prin crearea şi menţinerea autorităţilor colegiale ca autorităţi de supraveghere şi deliberare astfel încât Prinţul să nu se sprijine pe clasele privilegiate “negativ” din teama ca acestea să nu exercite o influenţă mai mare asupra deţinătorului puterii. O importantă temă de reflecţie în dezbaterile referitoare la putere este aceea a caracterului istoric al colegialitătii şi a condiţiilor în care aceasta formă de exercitare a puterii slăbeşte sau dispare. Afirmarea monocraţiei într-o manieră clară semnifică dispariţia colegialităţii, iar procesul de impunere a monocraţiei este determinat de complexitatea crescândă a societăţilor moderne confruntate cu necesitatea realizării rapide a marilor sarcini sociale. Din perspectiva istoriei, colegialitatea s-a dovedit o soluţie la care s-a recurs, înainte de toate, în magistratura romană în care se intercedau puterile pentru a slăbi prin

34 Max Weber – Wirtschaft und Gesellschaft, p. 161.

George POEDE

110

aceasta puterea magistraţilor individuali. Ca proces tehnic, prin colegialitate este posibilă micşorarea dominaţiei unei persoane sau a unui grup întrucât formarea colegială a voinţei prin stabilirea legitimă a unei comenzi (Befehl) unice se realizează prin cooperarea mai multor reprezentanţi sau grupuri potrivit principiului unanimităţii sau majorităţii. Acest gen de colegialitate poate fi colegialitatea conducerii supreme, altfel spus colegialitatea autorităţilor executive sau aceea a autorităţilor consultative. Prin dorinţa lor de a lua parte la conducere elementele componente ale grupului dominat sau dominant impun colegialitatea puterilor aşa cum ne arată grupurile de corporaţii, consiliile federale ale statelor moderne federale, colegialitatea efectivă în ministerele sau grupurile guvernamentale puse în funcţiune de coaliţiile de partide. Colegialitatea este o formă de conducere impusă şi de necesitatea de a reduce dominaţia unei persoane sau a unui grup de persoane în condiţiile absenţei unui şef. Determinată de un complex de cauze, colegialitatea conducerii apare sub aspect istoric în majoritatea revoluţiilor sub forma ‘‘Comitetelor salvării publice‘‘, ‘‘Consiliului ofiţerilor”, al simplilor soldaţi sau al “Comisarilor poporului”. În condiţiile monopolizării puterii de o stare sau de un ordin notabilii ce compun aceste grupuri vor recurge tot la colegialitate în luarea deciziilor. Nu trebuie ignorată colegialitatea care apare ca rezultat al luptei Prinţului împotriva exproprierii crescânde a autorităţii sale de către funcţionarii specializaţi. În acest fel putem înţelege de ce în statele occidentale organizarea administrativă modernă începe cu o conducere de tip colegial. Prinţul urmărea să păstreze pentru el dreptul de decizie prin manipularea sistemului de voturi pozitive şi negative. În marile state patrimoniale, inclusiv în cele strict sultanice, prezenţa unei persoane alături de prinţ în procesul de conducere s-a impus întotdeauna chiar dacă “favoritul” nu se substituia acestuia. Prinţul trebuia să găsească un responsabil pentru o situaţie dificilă apărută în guvernare, incomodă sau cu consecinţe negative pentru cei dominaţi care ar fi avut urmări pentru consistenţa legitimităţii sale. Recurgerea la un colegiu care să facă posibil un compromis între diferitele grupuri purtătoare de interese opuse sau contradictorii a avut drept scop medierea acestora sau compensarea unei orientări prea tehnice, specializate. Într-o administraţie comunală spre exemplu, în faţa unei probleme tehnice, se apelează la un compromis de interese materiale “cel puţin atâta timp cât masele acceptă dominaţia straturilor privilegiate prin posesie şi prin educaţie”.( Max Weber – Wirtschaft und Gesellschaft, p.164 ) Colegialitatea reduce rapiditatea deciziilor, unitatea de acţiune, responsabilitatea deplină a unuia singur dintre participanţii pentru decizie, rezistenţa faţă de exterior şi menţinerea disciplinei din interior. Aceste elemente conduc la slăbirea interesului pentru colegialitate determinată printre altele de afimarea modernă a dominaţiei birocratice Faptul că istoria modernă administrativă a occidentului începe cu dezvoltarea autorităţilor colegiale ale funcţionarilor specializaţi se explică prin aceea că ‘‘numai corpurile funcţionarilor uniţi, puteau puţin câte puţin, să exproprieze politic prinţii Occidentului care deveneau nişte “diletanţi”.

Teorii ale puterii

111

VI. Separaţia puterilor Adoptarea principiului suveranităţii naţionale, adeziunea la concepţia reprezentativă a organizării puterilor precum şi modul de amenajare a formelor de guvernare depind de felul în care diferitele funcţii ale puterii sunt repartizate între diversele autorităţi politice. Interpretarea principiului separaţiei puterilor pleacă de la o ideea simplă potrivit căreia orice om care are putere este tentat să abuzeze de ea. Din acest motiv, Montesquieu afirma că este nevoie de o divizare a puterii astfel încât să se poată împiedica degenerarea acesteia în arbitrariu. În teorie se considera că repartizarea puterii în trei organe distincte este suficientă pentru a garanta drepturile indivizilor.

Weber utilizează drept criteriu al împărţirii puterilor, specificitatea lor funcţională; odată cu puterile senioriale se transmit şi funcţii specifice, iar în cazul unei dominaţii legal-raţionale, se conferă funcţii determinate diferiţilor titulari ai puterii. În situaţia creată de probleme ce implică mai multe puteri, deciziile nu pot fi luate legitim decât printr-un compromis realizabil prin regulamente şi prevederi constituţionale.

În sine, consideră Weber, împărţirea puterilor prin specializarea lor nu este ceva modern pentru că întotdeauna forţa unui conducător a constituit un obiect al încercărilor de limitare a acesteia. Este ilustrativ în acest sens separarea puterii politice de puterea hierocratică, competenţele specifice ale magistraturilor romane, harismele specifice lamaismului sau, în statele patrimoniale, separarea puterii judiciare, a celei financiare şi a celei militare. În aceste cazuri, Weber limitează principiul separaţiei puterilor la o diviziune a puterilor senioriale pentru că în astfel de situaţii conceptul de separare a puterii îşi pierde orice precizie ; astfel forma raţională a separaţiei puterilor fondată pe o reglementare cum ar fi Constituţia este absolut modernă. Althusius şi Suarez au căutat să introducă în dezbaterea privitoare la mijloacele de limitare a puterii monarhilor un principiu de legitimitate potrivit căruia dreptul de a guverna şi datoria de a se supune să nu mai fie dependente de starea relaţiilor existente între guvernanţi şi guvernaţi. Acest principiu îşi găseşte sursa în chiar structura grupului social, consociatio symbiotica la Alhusius şi în corpus misticum la Suarez. Pentru aceşti doi filosofi politici puterea este necesară coeziunii ansamblului social, dar în acelaşi timp ea trebuie disciplinată prin scopul care o justifică. Legitimitatea definită în aceşti termeni nu mai este fragilă şi superficială ca aceea care provine din aclamaţiile populare. Ea exprimă concordanţa dintre acţiunea puterii şi exigenţele binelui comun: “Bonum commune seu felicitas civitatis est ultimum finis in suo ordine” (De Legibus, Suarez). Apelul la suveranitatea populară din viziunea celor doi autori nu se datorează neapărat necesităţii fundamentării dreptului de a conduce, ci faptului că această suveranitate trebuie să exprime un acord al

orice om care are putere este tentat să abuzeze de ea

George POEDE

112

membrilor corpului social pentru a-şi concentra eforturile în vederea binelui spiritual şi material al ansamblului social. Suveranitatea surprinsă de Althusius şi Suarez nu porneşte de la o convenţie întrucât nu există nici o reciprocitate de promisiuni sau servicii între participanţi.

Suveranitatea reprezintă un fapt ce conduce la unirea membrilor grupului prin determinarea scopurilor sociale şi a voinţelor comune în adoptarea unui principiu de legitimitate.

Se impune treptat ideea unei reglementări scrise care să cuprindă autorităţile, structura lor, principiul de legitimitate şi fundamentarea supunerii. În acest sens pot fi evocate Convenţia Părinţilor Pelerini din noiembrie 1620 Agreement of the People în 1647, Habeas Corpus în 1679, Bill of Rights din 1688, Constituţiile americane elaborate începând cu 1766. Noţiunea de constituţie este reflectată în două concepţii în dezbaterile Adunării Constituante din 1789, una tradiţională şi cealaltă juridică formală. Pe măsură ce mişcarea revoluţionară se amplifică, concepţia tradiţională prin care un număr mare de deputaţi moderaţi căutau să reformeze regatul, să păstreze monarhia şi să garanteze drepturile cetăţenilor, pierde teren în faţa celei juridice formale. Aceasta din urmă recomandă o nouă societate şi proclamă ideea reformării sistemului de guvernare din Franţa anului 1789. Dincolo de aspectele de ordin formal implicate de principiul separaţiei puterilor, Weber este preocupat de conţinutul relaţiei dintre separaţia puterilor şi domeniul vieţii economice. În descrierea colegialităţii raţionale de execuţie Weber găseşte sâmburii obiectivităţii şi imparţialităţii deciziilor şi, prin aceasta, condiţii favorabile pentru economia raţională. Aceasta este explicaţia pentru care atât în trecut cât şi în perioada modernă marii posesori de capital au fost atraşi mai mult de ideea monocraţiei ca inspiratoare a formei de administrare şi de justiţie în stat şi în viaţa politică a grupurilor şi partidelor. Această preferinţă este explicată de Weber prin faptul că monocraţia este forma “cea mai discretă”, cea mai accesibilă din punct de vedere personal şi cel mai uşor de dobândit din perspectiva intereselor grupurilor puternice din societate. Colegialitatea de casaţie caracterizată prin însuşirea iraţională a puterii în beneficiul unui conduceri administrative tradiţionale constituie, în raport cu colegialitatea raţională de execuţie, un obstacol în cale dezvoltării unei economii raţionale. Prin faptul că partajul puterilor creează competenţe precise se asigură un factor de previziune şi “calculabilitate” în funcţionarea aparatului dominaţiei, un element favorabil procesului de raţionalizare economică. Toate încercările de desfiinţare a acestui partaj vizează în general o transformare materială a economiei, acţionând prin aceasta împotriva raţionalităţii formale.

Există însă momente în istoria dominaţiei în general şi în aceea a gestionării puterii în care separaţia puterilor este considerată a fi o problemă fără conţinut. O asemenea situaţie pare a fi exprimată de administraţia democratică imediată. Acest tip de administraţie este considerat a fi democratic din cel puţin două motive: a) unul este legat de presupunerea că oricine este calificat să conducă treburile publice; b) în acest tip de administraţie mărimea puterii de comandă este ţinută la minimum.

Teorii ale puterii

113

Într-o democraţie imediată, funcţiile administrative se rotesc sau sunt desemnate prin alegeri pe perioade scurte. Toate deciziile importante sunt rezervate hotărârii comune a tuturor, iar funcţionarii administrativi trebuie doar să pregătească şi să îndeplinească hotărârile, rezolvând problemele curente în concordanţă cu hotărârile adunării generale. Max Weber întâlneşte acest tip de administraţie în multe asociaţii private, în anumite organizaţii politice sau în Universităţi în măsura în care administraţia se află pe mâna rectorilor sau a decanilor. Aceste administraţii directe dovedesc un grad de instabilitate ca urmare a adâncirii procesului de diferenţiere economică prin care apare posibilitatea ca administraţia să cadă în mâinile celor bogaţi şi aceasta nu pentru că aceştia ar avea calităţi personale superioare sau o cunoaştere mai amplă asupra realităţii sociale, ci pentru că doar ei pot să-şi permită o alocare a timpului pentru îndeplinirea funcţiilor administrative pentru o recompensă mică sau fără nici o plată. Din această perspectivă se poate înţelege de ce administraţia directă democratică ca tip de conducere tinde să devină o conducere prin “honoratiores”. Weber defineşte această categorie în capitolul al IX-lea destinat sociologiei dominaţiei din Wirtschaft und Gesellschaft. Honoratiores reprezintă persoane care se bucură de un venit fără a munci sau a munci cu o cantitate mică de efort. Prin aceasta ei îşi pot permite asumarea funcţiilor administrative pe lângă cele ce privesc activităţile lor private.

Opinia potrivit căreia o administraţie directă democratică trebuie păstrată cât mai mult este interpretată ca un potenţial instrument politic al celor săraci în lupta împotriva grupului reprezentat de honoratiores. În acest caz administraţia devine un obiect al luptei dintre grupurile politice şi are drept rezultat o structură ce-şi pierde trăsăturile politice specifice. Democraţia directă se înstrăinează de “puritatea” ei în condiţiile în care funcţia administrativă deţinută prin rotaţie, alegere sau desemnare nu mai este luată în seamă. Creşterea complexităţii sarcinilor administrative şi expansiunea volumului lor impun la conducere pe cei ce demonstrează superioritate tehnică ce decurge dintr-o pregătire sistematică sau din experienţă. Există posibilitatea apariţiei unei structuri speciale care poate fi honoratiores ce acţionează ca nişte egali ori posibilitatea transformării formei iniţiale democratice imediate într-una monocratică.

George POEDE

114

VII. Problema reprezentării grupurilor, stărilor şi claselor în cadrul relaţiilor de dominaţie

Administrarea grupurilor, conducerea şi organizarea activităţii lor şi a diferitelor clase şi stări sociale presupune o activitate de reprezentare care este impusă de complexitatea şi mărimea funcţionării grupurilor. Democraţia nemijlocită funcţionează în condiţiile administrării comunităţilor şi grupurilor cu un număr mic de membrii care trăiesc pe o suprafaţă redusă. Ceea ce este specific în astfel de condiţii este faptul că principiul ce determină conduita funcţiilor de execuţie este cel ce considera că ‘’ administratorul’’ acţionează potrivit voinţei membrilor grupului şi în “serviciul” lor. Max Weber a numit acest fenomen administrarea sau conducerea grupurilor în afara oricărei relaţii de dominaţie – Herrschaftsfremde Verbandsverwaltung.

Forma democraţiei directe este “organic” legată de societatea tradiţională în formele sale gerontocratice şi/sau patriarhale. Condiţiile pentru o astfel de organizare a activităţii erau: importanţa scăzută a grupurilor, posibilitatea reunirii lor în acelaşi loc, statut social egal al membrilor grupurilor. Fenomenul reprezentării priveşte îndeplinirea unor sarcini calitative ce pot fi asumate de funcţionari specializaţi. Mijloacele practice de realizare a administrării grupurilor sunt interesante şi, până la un punct, într-adevăr, ele pot preveni ridicarea unui aparat care să acapareze conducerea grupului şi consecinţele ce decurg din această acţiune. Un mijloc tehnic cu valoare universală este acela referitor la durata redusă a funcţiei pe cât posibil în perioada cuprinsă între două adunări, dreptul de rechemare, principiul rotaţiei cu valorile sale politice deosebite, accesul oricărei persoane la o funcţie, evitându-se poziţia de forţă specifică unei persoane în asemenea situaţii, dar şi aceea de putere legată de cunoaşterea secretelor serviciilor administrative, competenţă strictă, concretă în îndeplinirea funcţiilor şi nu generală, completată cu o informare asupra modului de îndeplinire, avizul adunării pentru orice problemă neprevăzută, cu caracter special, desfacerea puterilor într-un mare număr de funcţii şi considerarea funcţiei ca un element fără importanţă, în nici un caz ca o ocupaţie permanentă sau integrală.

Acest mod de administare este numit de Weber ca democraţie directă atâta timp cât adunarea membrilor este efectivă. Reprezentarea apare ca necesitate acolo unde stratificarea socială, apariţia unor clase, grupuri şi “ordine” impune o amenajare a puterii. Fenomenul reprezentării priveşte îndeplinirea unor sarcini calitative ce pot fi asumate de funcţionari specializaţi. Ordinea socială este codificată sub forma unor reglementări, iar legea “există atunci când apare probabilitatea ca o ordine să fie reglată

Teorii ale puterii

115

de un aparat specific de oameni care vor folosi constrângerea fizică sau psihică, cu intenţia de a obţine conformitatea în raport cu ordinea sau vor impune sancţiuni pentru încălcarea acesteia”.

Structura ordinii legale influenţează în mod direct activitatea economică, distribuţia puterii precum şi alte tipuri de activităţi umane.

Pentru a reliefa toate implicaţiile reprezentării în societate, Weber caută să ofere o înţelegere a puterii într-un raport de diferenţă faţă de puterea eonomică. Astfel, “noi înţelegem prin «putere» şansa (posibilitatea) unui om sau a unui număr mic de persoane de a-şi realiza dorinţa lor (vrerea lor) chiar împotriva rezistenţei altor persoane care participă la acţiune”35. Puterea “condiţionată economic” nu poate fi privită ca identică cu puterea “ca atare”. Puterea economică poate să apară ca o consecinţă a unei puteri ce are alte fundamente, iar oamenii pot lupta pentru putere nu numai din motive economice, dar şi din cele ce ţin de prestigiu, onoare socială. Weber ne avertizează că nu orice putere include şi onoarea socială aşa cum este cazul marelui Boss american sau a marelui speculant care “în mod deliberat” renunţă la onoarea socială. Onoarea socială a fost şi este baza (termenul lui Weber este, “poate fi baza”) unei puteri economice sau politice. Astfel, Weber ajunge să definească ordinea socială ca modalitatea în care onoarea socială este împărţită în comunitate între grupuri. În acest context se poate înţelege de ce consideră Weber grupurile, clasele şi partidele drept fenomene ale distribuţiei puterii într-o comunitate. Clasele sunt definite prin categoria de situaţie de clasă care, la rândul ei, este determinată de situaţia pieţei economice, Markt. În capitolul al IV-lea din Wirtschaft und Gesellschaft, Weber precizează conţinutul pe care îl conferă categoriei de clasă; ea îi permite să descrie o structură socială care prin dinamica ei conduce la schimbare socială.

O clasă socială este compusă din indivizi care se află în aceeaşi situaţie de clasă, iar situaţia de clasă reprezintă şansa tipică ce decurge într-un regim economic dat, din gradul şi modalităţile de utilizare a bunurilor şi serviciilor de care poate dispune un individ.

Weber deosebeşte trei categorii de clasă, clasa de “posesie”, clasa de producţie şi clasa de mijloc. Clasa de posesie se identifică în măsura în care situaţia de clasă este determinată în mod esenţial de diferenţe în domeniul posesiei; clasa de producţie se caracterizează prin determinarea situaţiei de clasă de şansele de exploatare a pieţei bunurilor şi serviciilor. Clasa socială este determinată de toate aceste situaţii de clasă în interiorul cărora este posibilă şi se poate produce o schimbare “într-o manieră tipică, pentru o persoană dată, în succesiunea generaţiilor”. Pe baza acestor situaţii de clasă se formează relaţii asociative ale celor ce pot avea interese de clasă. Situaţia de clasă şi clasa nu ne indică decât fapte ce pot reprezenta stări de interese egale sau asemănătoare în care sunt plasaţi indivizii. Unitatea clasei sociale se afirmă într-o manieră variabilă

35 Max Weber – Wirtschaft und Gesellschaft, p.631.

George POEDE

116

întrucât puterea de a dispune de bunuri, patrimoniu, resurse şi servicii sau mijloace de protecţie se reflectă în situaţii de clasă particulare. Weber găseşte în lipsa de calificare a non-posesorilor un exemplu edificator (şi rar totodată ) care ar putea descrie situaţiile de clasă unificatoare. Singura resursă a non-posesorilor este munca lor. Factori care conferă semnificaţie unei clase de posesie pozitiv privilegiate sunt acapararea bunurilor de consum cu preţ ridicat, situaţia de monopol şi posibilitatea de a duce o politică de monopol cu caracter sistematic în vânzarea bunurilor economice, acapararea sau monopolizarea şanselor de a-şi construi o bogăţie prin economie, ceea ce înseamnă putinţa de a-şi plasa capitalul şi de a ocupa posturi de conducere, acumularea capitalului, privilegii de educaţie legate de o condiţie ce se referă la o stare, ordin. Clasele de posesie pozitiv privilegiate sunt cele de rentieri care au fonduri funciare, mine, nave, creditori de vite, cereale, bani, rentieri cu titluri de valoare utilizabile în comerţ. La polul opus se găsesc clasele de posesie negativ privilegiate reprezentate de cei care sunt obiect de posesie (Unfreie), declasaţii, datornicii, săracii. Între aceste două clase Weber plasează clasele de mijloc dotate cu bunuri sau cu instrucţie şi educaţie şi care trag un profit din toate acestea. În acest punct, pentru că s-a raportat adesea la Marx, Weber crede că diferenţierea socială numai pe baza proprietăţii nu este prin ea însăşi dinamică, adică nu conduce în mod necesar la lupta de clasă şi revoluţii. În exemplele date de Weber, ne găsim în contextul unei structuri sociale specifice unei societăţi antice în care cei puternic privilegiaţi pozitiv (în cazul clasei posesoare) se pot găsi adesea alături de cei mai puţin privilegiaţi împotriva celor privilegiaţi negativ. Contradicţia ireconciliabilă dintre clasele de posesie, dintre proprietarii funciari şi proletarii în sensul definit de Weber, fără nici o posesie, deprindere sau calificare de muncă, “Deklassierten”, poate duce la lupte revoluţionare cu sau fără o schimbare de regim. Polaritatea pozitivă şi negativă îi serveşte lui Weber şi pentru structurarea claselor de producţie în maniera efectuată în cazul claselor de posesie. Clasele de producţie pozitiv privilegiate includ în structura lor antreprenorii agricoli, industriali, financiari, armatori, negustori, membrii unor profesiuni liberale, prevăzuţi cu competenţă şi o şcolarizare înaltă şi îndelungată, chiar muncitori ce au calităţi deosebite. Aceste categorii se caracterizează prin monopolizarea conducerii sau a administrării mijloacelor de producţie în profitul membrilor clasei şi păstrarea şanselor de profit prin determinarea sau cel puţin influenţarea politicii economice a grupurilor politice, dar şi a altor grupuri. Clasele de producţie negativ privilegiate sunt formate din muncitori specializaţi, calificaţi sau necalificaţi. Între cele două tipuri de clase cu polaritate extremă se pot afla categorii intermediare cum ar fi funcţionarii publici şi privaţi.

În concepţia weberiană, clasele sociale sunt reprezentate de clasa muncitoare în ansamblul său cu o dinamică determinată de procesul de muncă, de mica burghezie, de intelectuali şi specialişti fără bunuri, de clasele de posesie şi de cei ce sunt privilegiaţi prin educaţie.

Teorii ale puterii

117

Weber este preocupat de două probleme ce privesc dinamica claselor şi a grupurilor din interiorul claselor: mobilitatea socială şi, în aceeaşi măsură, caracteristicile acţiunii sociale cu caracter de clasă. În legătură cu prima problemă, Weber merge mai departe decât Marx care trebuia să trateze problema unităţii clasei muncitoare, a proletariatului, în ciuda diferenţierii sale calitative. Weber arată importanţa crescândă a muncii specializate, ‘’la maşină’’, ce implică o ucenicie scurtă relativ în raport şi pe seama muncii “calificate” sau “ne-calificate”. Acest proces conduce la dobândirea unor aptitudini ce vor avea caracterul unor calităţi monopoliste cu toate consecinţele ce provin de aici, atât pentru mobilitatea socială cât şi pentru specificul acţiunii sociale. Dacă altădată, spune Weber, scopul fiecărui muncitor era acela de a trece în cadrul micii burghezii, în condiţiile procesului de creştere a importanţei crecânde a muncii specializate această posibilitate este mai scăzută. Creşte însă şansa, în succesiunea generaţiilor, de a trece în clasa intelectualilor, şansă valabilă nu numai pentru muncitori, dar şi pentru mica burghezie. Clasa intelectualilor şi specialiştilor fără bunuri are posibilitatea de a penetra în clasa posesorilor, mai ales în bănci şi întreprinderi. Acţiunea unei clase la nivel societal este condiţionată de mai mulţi factori, favorizată fiind de existenţa unui număr mare de indivizi ce se află în aceeaşi situaţie de clasă şi în mod deosebit atunci când există posibilitatea tehnică de reunire a persoanelor aflate în aceeaşi situaţie de clasă, într-un singur loc, atelier, fabrică şi atunci când conducătorii acestora propun scopuri ce pot fi înţelese cu uşurinţă de participanţii la acţiunea de clasă. Totodată, este mai uşor de creat acţiunea împotriva unui adversar direct cum ar fi cazul muncitorilor ce se află în opoziţie cu intreprinzătorii decât, cum ar fi normal, acea acţiune care să fie îndreptată împotriva deţinătorilor de acţiuni care primesc un venit fără muncă.

Prezentarea structurii de clasă şi a dinamicii acesteia are o importanţă esenţială pentru înţelegerea reprezentării şi a diferitelor forme şi caracteristici ale procesului de reprezentare. Weber înţelege prin reprezentare acţiunea anumitor membri ai grupului ce este considerată de restul membrilor ca legitimă şi care devine un fapt prin legătura stabilită între reprezentanţi şi membrii grupului.

Privită sub aspect istoric, cultural, geografic şi chiar religios, reprezentarea îmbracă mai multe forme. În grupurile de dominaţie patriarhală şi harismatică (harismatică ereditară şi harismatică de funcţie) reprezentarea poate avea caraterul unei reprezentări însuşite în care şeful sau un membru al aparatului de conducere are un drept de însuşire a reprezentării. În acest tip, Weber include monarhii ereditari, şefii patriarhali şi patrimoniali, şefii clanurilor, şefii de castă din India, Honoratiores care-şi bazează prestigiul în mod primordial pe vârstă. Reprezentarea printr-un ordin sau printr-o stare este asemănătoare cu forma care provine din însuşirea reprezentării ca în primul caz. Ea îmbracă caracterul unei reprezentări datorită acceptării consecinţelor deciziilor unor asemenea corpuri şi stări atât de cei care au privilegii cât şi de cei care nu au nici un fel de avantaje. Weber exemplifică acest tip de reprezentare prin curţille feudale şi adunările “stărilor privilegiate”. Reprezentarea ca legătură constituie acel tip în care

George POEDE

118

reprezentanţii au mandat determinat. Ei sunt aleşi sau desemnaţi prin rotaţie sau prin tragere la sorţi sau prin alte mijloace. Întrucât mandatul este imperativ el presupune şi dreptul de rechemare ceea ce înseamnă o limitare a exercitării puterii de reprezentare. Weber apreciază că astfel de reprezentanţi sunt mai degrabă funcţionari în serviciul celor pe care îi reprezintă. Weber menţionează ca argument obligaţia celor aleşi în comunele din Franţa de a ţine cont în activitatea lor de “caietul de doleanţe”. Reprezentarea ca legătură caracterizează comunităţi sau grupuri mai mici şi poate fi considerată ca un echivalent al democraţiei directe. Astfel de reprezentanţi pot fi identificaţi în diferite grupuri din Occident şi din afara acestuia, atât în Evul mediu cât şi în timpurile moderne, fără a avea o importanţă prea mare.

În cazul reprezentării libere, reprezentantul este desemnat într-o manieră formală care este exprimată în proceduri şi aranjamente juridice prevăzute în constituţii sau legi. Reprezentantul astfel desemnat este este stăpânul conştiinţei sale, iar datoria sa ţine de propriile convingeri. El nu este legat de nici o instrucţiune venită din partea celor care l-au ales pentru că el este un reprezentant şi nu un “delegat” al celor care l-au ales.

Parlamentele moderne care funcţionează în dominaţia legal-raţională constituie un exemplu al reprezentării libere, întărită cu elementele sale tipice legate de impersonalitate şi supunere faţă de normele abstracte politice şi etice. Parlamentele funcţionează într-o strânsă legătură cu partidele politice; ele sunt acelea ce prezintă candidaţi şi programe alegătorilor, definind prin vot sau prin compromis normele de funcţionare pentru administraţie în cadrul acestei instituţii. Modalităţile în care Weber prezintă formele şi evoluţia reprezentării politice ne arată că parlamentarismul este un produs al istoriei şi nu rezultatul unei speculaţii teoretice. Apariţia guvernării parlamentare se situează la punctul de întâlnire a două procese evolutive: unul marchează creşterea autorităţii organului reprezentării naţionale, a parlamentului, iar celălalt, slăbirea puterii regale. În termeni weberieni, procesul mai poate fi exprimat şi prin ‘’exproprierea politică treptată a deţinătorului puterii’’. Ca urmare, Prinţul expropriat de puterile sale este redus la comportamentul politic prescris de norme constituţionale, la funcţia unui organ de legalizare a tuturor deciziilor şefului partidului aflat la putere. Conducătorul de partid îi impune, prin tratativele sale cu alte partide, nominalizarea şefului de guvern şi legitimarea acestuia. Organizarea guvernului poate îmbrăca forma monocratică şi colegială. A doua formulă este valabilă în cabinetele de coaliţie, dar funcţioarea monocratică a guvernului conferă mai multă stabilitate şi coerenţă actului guvernării. Există situaţii în care se produce o însuşire a întregii puteri de statele-majore ale partidelor astfel încât posturile de conducere şi chiar posturile de funcţionari sunt acordate reprezentanţilor partidului. Acest proces este posibil în acele condiţii în care nu există o departajare clară între componentele puterii executive şi legislative. Puterea mare a primului ministru sprijinit de partidul său şi de grupul parlamentar nu este contrabalansată de atribuţii consistente ale şefului statului, monarh sau preşedinte.

Teorii ale puterii

119

Posesori ai drepturilor depline conferite de proprietate şi educaţie, cetăţenii participă la conducerea politică a comunităţilor sau ţărilor prin reprezentare sau delegare.

Weber tratează problema conduitei reprezentanţilor în Staatssoziologie. Soziologie der rational Staatsanstalt und der modernen politischen Parteien und Parlamente, volum apărut sub îngrijirea lui Johannes Winckelman în 1966. Aici el arată că “numărul celor interesaţi indirect, mai ales din punct de vedere material, de activitatea politică a fost foarte mare. Aceasta pentru că toate măsurile luate de un minister incluzând aici toate rezolvările de probleme personale s-au făcut sub efectul întrebării cu privire la influenţa asupra şanselor electorale, iar toate felurile de doleanţe au fost rezolvate prin intermediul deputatului local ... căruia ministrul – vrând nevrând – a trebuit să-i dea ascultare. Fiecare deputat deţinea patronajul administraţiei şi, în general, orice alt fel de patronaj, în toate problemele circumscripţiei sale electorale şi păstra la rândul lui legăturile cu notabilităţile locale pentru a fi reales”. (p. 58)

În analiza relaţiilor dintre formele de reprezentare şi viaţa economică, Weber ajunge la concluzia că apariţia capitalismului modern este însoţită de reducerea importanţei reprezentării prin stări şi trecerea la o reprezentare liberă. Procesul este determinat, printre altele, de nevoia de “calculabilitate” care permite previzibilitatea comportamentelor economice. Prin crearea unui corp colegial în care burghezia avea cuvântul hotărâtor se pun limite puterii monarhilor patrimoniali şi nobilimii feudale şi se pot controla în mod eficient administraţia, justiţia şi finanţele.

Dezvoltarea economică de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea şi afirmarea clasei muncitoare nu aveau amplitudinea necesară transformării acesteia într-un pericol pentru burghezie. În unele ţări cum era cazul Germaniei nici burghezia nu era pe deplin afirmată economic şi politic. În Der Nationalstaat und die Volkswirtschaftspolitik (Akademische Antrittsrede, Freiburg und Leipzig, 1895), Weber arată că în istorie, dobândirea puterii economice constituie o bază a credinţei unei clase în asumarea candidaturii pentru preluarea puterii politice. Există aici două pericole ; unul apare din exercitarea dominaţiei politice de către o clasă aflată în declin economic fapt ce afectează interesele unei naţiuni pe termen lung, iar celălalt se referă la lipsa de maturitate politică a unei clase în ascensiune economică şi care se pregăteşte să devină dominantă politic. Germania din acea perioadă era ameninţată de amîndouă pericolele. Explicaţia oferită de Weber înclude cîţiva factori:

(1) caracterul anistoric şi apolitic ce cuprinsese noua generaţie a burgheziei germane, (2) preocuparea pentru protejarea intereselor de către monarh în faţa ameninţărilor din partea muncitorilor şi nobilimii, (3) dominaţia filistinismului asupra unor straturi largi ale clasei de mijloc, (4) trecutul nepolitic care nu permite recuperarea unui secol de lipsă de educaţie politică.

George POEDE

120

Analiza continuă cu încercările de a găsi un răspuns la întrebarea : care sunt

clasele purtătoare ale unui ‘‘viitor politic mai bun ‘‘? Doar un Schmeichler ( linguşitor ) – scrie Weber – ar putea considera că proletariatul ar fi putut fi o clasă matură din punct de vedere politic cu toate că ea era încrezătoare în calitatea sa de moştenitor al tradiţiilor şi idealurilor claselor de mijloc şi ‘’ nu este nimic mai distructiv într-o naţiune decât să fie condusă de un grup de filistini needucaţi politic’’. Problema fundamentală a naţiunii germane la sfârşitul secolului al XIX-lea era mai puţin situaţia economică a celui guvernat şi mai mult aceea a calificărilor politice ale claselor conducătoare sau acelea ale clasei conducătoare ce se afirmă la conducerea statului. Singura soluţie care ramâne este aceea a educaţiei politice care se transformă într-o datorie întrucât în ‘’perioadele de tranziţie, dezvoltările economice ameninţă instinctele naturale politice cu decăderea.’’ (Der Nationalstaat und die Volkswirtschaftspolitik, în – Gesammelte politische Schriften – editată de Johannes Winckelman, J-KB. Mohr, Paul Siebeck, Tubingen 1988, p.24 ).

Într-un prim moment, burghezia va căuta să-şi conserve poziţia dominantă prin votul cenzitar, însă, consideră Weber, “necesitatea de a câştiga proletariatul în favoarea conflictelor externe au determinat prinţii să promoveze egalitatea dreptului de vot”36. Demagogia partidelor a favorizat atunci extinderea dreptului de vot şi, concomitent cu aceasta, schimbarea situaţiei parlamentului care până atunci funcţionase normal în sensul că, încă se găseau ca reprezentanţi notabilii, honoratiores într-o pondere mai mare şi fără să fie legaţi de partidele politice. În momentul în care reprezentanţii sunt într-o măsură din ce în ce mai mare dependenţi de partidele politice, parlamentul însuşi nu se mai găseşte într-o poziţie de autoritate faţă de alegători şi devine, consideră Weber, mai mult un agent al liderilor de partid.

Fundamentul conducerii reprezentative vizează, printre altele, şi obiective de ordin practic întrucât poporul nu poate să-şi exercite direct suveranitatea sa. Sistemul reprezentativ se justifică şi din punct de vedere raţional.

Montesquieu este acela care consideră că reprezentarea se impune şi datorită insuficienţei culturii politice a poporului în abordarea problemelor de detaliu pe care le ridică guvernarea unui stat. În Spiritul legilor, Montesquieu considera că “există un mare viciu în majoritatea vechilor republici; acela că poporul avea dreptul de a lua hotărâri active şi acela de a le şi executa, fapt pentru care poporul era, în întregime, incapabil. El nu trebuie să intre în conducere decât pentru a alege reprezentanţii săi” (Montesquieu, Esprit des lois, cartea XI, 6). Montesquieu nu desparte spiritul legilor de societatea care le-a conceput, element sesizat de Martin Draht, în Die Gewaltenteilung im heutigen deutschen Staatsrecht, studiu apărut în Faktoren der Machtbildung, editată sub conducerea lui Karl Bracher, (Berlin 1952). Schema privitoare la separaţia puterilor în vestitul capitol 6 din cartea a XI-a poate fi considerată atât o construcţie juridică, dar şi o interpretare a situaţiei sociale: puterea executivă rămâne un privilegiu al monarhului, iar cea legislativă este împărţită între burghezia victorioasă din punct de

36 Max Weber – Wirtschaft und Gesellschaft, p.176

Teorii ale puterii

121

vedere economic şi nobilime într-o a doua cameră, nobilime încă neînfrântă complet. Puterea a treia nu este rezervată nici unei clase sociale, ea având deschisă ca bază de recrutare întreaga societate fapt ce corespunde rolului său de a aplica legile dincolo de orice interese de clasă sau de grup. Constituţia belgiană din 1831 realizează principiile fixate de Montesquieu şi reprezentă un compromis între burghezia dominantă economic, dar nu şi politic în aceeaşi măsură. Burghezia îşi găseşte găseşte forma de viaţă statală favorabilă în prevederile acestei constituţii ce reflectă încă ponderea puterilor feudale. Pe lângă tipurile de reprezentare discutate, Weber include în formele sale şi reprezentarea prin “reprezentanţii intereselor”, problematică extrem de importantă pentru sistemele politice pluraliste, în care grupurile de interese sau cele de presiune, joacă un rol din ce în ce mai coerent în modul de articulare a intereselor economice, politice, religioase, culturale.

Reprezentarea prin „reprezentanţii intereselor’’ ţine de tipul de organizare în care nominalizarea reprezentanţilor nu se face în mod liber în afara dependenţei de corpurile profesionale. Reprezentanţii sunt separaţi în funcţie de profesia, condiţia sau starea lor şi numiţi de cei din grupul lor.

Din punct de vedere istoric, o asemenea reprezentare are semnificaţii profunde şi adesea contradictorii. Semnificaţiile pot fi diverse în funcţie de profesie, stare sau grup şi în funcţie de modul de reglementare a diferendelor, vot sau compromis. Pentru a reprezenta interesele profesionale vor fi luaţi în considerare aceia care pot dispune de timpul necesar acestei activităţi. Reprezentarea care foloseşte compromisul ca mijloc de rezolvare a diferendelor este specifică pentru toate adunările de stare. Compromisul predomină astăzi în comunităţile de muncă (Arbeitsgemeinschaft) şi acolo unde reglementările sunt fondate pe “initio in partes” şi pe negocierea dintre comisiile consultative şi cele executive. Argumentarea necesităţii compromisului are la bază faptul că interesele antagonice ale muncitorilor şi antreprenorilor trebuie privite din perspectiva faptului că în comunităţile de muncă există un grad mare de eterogenitate a intereselor şi compoziţiei. Aceasta înseamnă că votul nu poate fi invocat ca mijloc de rezolvare a conflictului de interese. Votul poate fi utilizat ca formă de luare a deciziilor acolo unde adunările sunt alcătuite din elemente sociale oarecum egale sau omogene. Weber stabileşte o corelaţie interesantă între dezvoltarea reprezentării pe baze ocupaţionale şi momentele de stabilitate a dezvoltării tehnice şi economice. Acest fapt nu semnifică o reducere a partizanatului pentru că, spune Weber, politicul penetrează ordinea economică în aceaşi măsură în care interesele economice pătrund în politică.

George POEDE

122

VIII. Birocraţia – paradigmă a înţelegerii dominaţiei Partea a II-a din Staatssoziologie. 1 Abschnitt tratează una din cele mai interesante dezvoltări pe care poate să o înregistreze evoluţia dominaţiei într-o societate modernă. În acest sens Max Weber a introdus conceptul de “raţionalitate” pentru a exprima prin aceasta forma activităţii economice în capitalism, structurarea dreptului privat burghez şi a dominaţiei birocratice. Raţionalizarea, aşa cum observă şi Jurgen Habermas, înseamnă

“extinderea domeniilor sociale care sunt supuse criteriilor deciziei raţionale. Acestui concept îi corespunde industrializarea muncii sociale care are drept urmare pătrunderea criteriilor acţiunii instrumentale şi în alte domenii ale vieţii (urbanizarea modului de viaţă, tehnicizarea transportului şi comunicaţiei). În ambele cazuri este vorba de promovarea tipului acţiunii raţionale în raport cu un scop: într-un caz, raportat la organizarea mijloacelor, în celălalt caz, la alegerea între alternative ... «Raţionalizarea» progresivă a societăţii se află în corelaţie cu instituţionalizarea progresului ştiinţific şi tehnic. În măsura în care tehnica şi ştiinţa pătrund în domeniile instituţionale ale societăţii şi transformă prin aceasta înseşi instituţiile, vechile legitimări sunt scoase din funcţiune. Secularizarea şi «laicizarea» imaginilor asupra lumii ce orientează acţiunea, ale tradiţiei culturale în ansamblul ei, sunt reversul unei «raţionalităţi» crescânde a acţiunii sociale”37.

Sociologia politică weberiană se remarcă prin capacitatea sa de a surprinde evoluţia socială: în acest sens, dominaţia legală, birocratică reprezintă momentul final al unei dezvoltări politice în care intervin diverşi factori economici, culturali, religioşi, instituţionali, tehnico-ştiinţifici. Ordinea politică este prezentată ca o rezultantă a luptei între indivizi şi grupuri cu interese materiale şi valori divergente şi se identifică prin referinţă la un model de organizare şi de legitimare a dominaţiei. Teritoriul şi folosirea forţei în scopul menţinerii ordinii sunt condiţiile necesare apariţiei unei organizări politice.

Introducându-ne în sociologia statului, Weber defineşte statul ca organizare politică cu caracter instituţional, atâta timp şi în măsura în care aparatul său administrativ face apel cu succes, în procesul de aplicare a reglementărilor, la monopolul violenţei fizice legitime.

Weber recomandă o definiţie a statului modern întrucât dezvoltarea sa finală este o formă modernă a acestei instituţii sugerând astfel că procesul de edificare statală se

37 Jürgen Habermas – Tehnica şi ştiinţa ca ideologie, în Cunoaştere şi comunicare, prefaţă şi îngrijirea versiunii în limba română Andrei Marga, Editura Politică Bucureşti, 1983, p. 142.

Teorii ale puterii

123

inserează în procesul mai larg al modernizării politice. Pe această linie, Weber propune de fapt o paradigmă a evoluţiei politice ce cuprinde chiar criteriile unei modernizări politice: diferenţierea şi instituţionalizarea conducerii administrative, punerea în funcţiune a unei forme de legitimitate de tip raţional-legal, apariţia unei birocraţii depersonalizate, competente şi ierarhizate, domnia legii. Această construcţie se înscrie în aprecierea pe care Weber o conferă modului de acţiune şi de organizare a acţiunii în mod raţional în raport cu un scop şi cu o valoare. Sesizând tendinţa birocratică de evoluţie a activităţii statale, Weber elaborează un model de dezvoltare cu caracter birocratic al statului axat pe funcţiile specifice moderne ale birocraţiei, dezvoltarea cantitativă şi calitativă a sarcinilor administrative, avantajele tehnice ale organizării birocratice, concentrarea mijloacelor de administrare, nivelarea diferenţierilor sociale, caracterul permanent al maşinii birocratice, consecinţele economice şi sociale ale birocraţiei, poziţia de putere, stadii ale dezvoltării birocraţiei şi raţionalizarea educaţiei şi formării tehnice, ştiinţifice. Prin modul de prezentare a acestor trăsături ale birocraţiei, Weber deschide una din direcţiile principale de cercetare în ştiinţa politică în sociologie, dar mai ales în teoria organizaţiilor. Perioada de aproape o sută de ani ce a trecut de la apariţia lucrărilor sale fundamentale confirmă această tendinţă birocratică în caracterizarea evoluţiei societăţii contemporane. În rândul sociologilor, filosofilor şi politologilor există două surse de răspândire a concepţiei weberiene asupra birocraţiei. Una din ele este reprezentată de capitolul al IX-lea din Wirtschaft und Gesellschaft, zweiter Halbband, a doua secţiune. A doua sursă, este traducerea în limba engleză realizată de H.H. Gerth şi Charles W. Mills şi publicată în From Max Weber: Essays in Sociology, apărută în Oxford University Press după cel de-al doilea război mondial. Convenţia Asociaţiei Germane de sociologie din 1964 şi-a propus să analizeze stadiul recepţiei lui Weber în Germania şi în străinătate. Din acest moment se produce o revigorare a studiilor referitoare la opera lui Weber, o adevărată “redescoperire” a acestui gânditor şi un accent deosebit în diferite studii asupra problematicii birocratizării. În acest sens putem aminti activitatea grupului de la Heidelberg din cadrul căruia se remarcă Karl Loewenstein, Eduard Baugmarten, Karl Brinkmann, Alexander von Schelting, Jürgen Habermas, Reiner Lepsius, Wolfgang Schluchter, Johannes Winckelmann şi alţii. Din analiza secţiunii a doua din Sociologia statului reiese complexitatea fenomenului birocratizării şi impactul acestui proces asupra statului ca instituţie politică fundamentală din societăţile contemporane.

Într-o birocraţie modernă acţionează principiul arealului jurisdicţional fix guvernat de reguli sub forma legilor sau reglementărilor administrative în care activităţile normale impuse de scopurile structurii de conducere birocratică sunt distribuite în mod clar ca îndatoriri oficiale.

Autoritatea de a comanda sau de a da ordine este atribuită în mod strict delimitat prin reguli referitoare la mijloacele coercitive puse la dispoziţia funcţionarilor şi la condiţiile

George POEDE

124

recurgerii la acestea. În rândurile funcţionarilor vor intra persoane cu calificări şi pegătire adecvată care să le permită îndeplinirea normală şi continuă a îndatoririlor pe baza unor prevederi metodice. Întreaga activitate birocratică se supune principiului ierahiei de funcţie ceea ce presupune niveluri ale unei structuri cu supra- şi subordonare în care funcţiile ierahice inferioare sunt supravegheate de cele superioare. Reglementările stabilesc condiţiile în care funcţionarii pot face apel în faţa unei decizii şi aceasta priveşte întotdeauna autoritatea superioară.

Principiul ierarhiei postului şi autorităţii acestuia este identificat în toate structurile birocratice cum ar fi structurile de stat, cele ecleziastice, în organizaţiile de partid, în întreprinderile private. În forma birocratică afirmată pe deplin ierahia posturilor se organizează monocratic. Managementul unui post modern se bazează pe înregistrări de documente scrise, păstrate în forma lor originală sau redactate.

Organizarea modernă a Serviciului civil presupune separea biroului, privit ca organizare a activităţii unor funcţionari cu dotările necesare, de domiciliul privat al funcţionarului. Birocraţia separă activitatea oficială aşa cum este prevăzută în regulamente de aceea a sferei vieţii private, banii publici de proprietatea personală a funcţionarului şi corespondenţa privată de cea personală. Afirmarea tipului modern de activitate birocratică se află în relaţie directă cu caracterul tot mai tranşant al acestor separări. Activitatea specifică postului este o activitate specializată dobândită printr-o pregătire deosebită delimitată în timp, atât în domeniul privat cât şi în cel public. Pregătirea ce conduce în final la asocierea dintre activitatea birocratică şi profesie (beruf) presupune o perioadă de formare mai îndelungată cu trecerea unor examene speciale, iar ocuparea unui post este privită ca un angajament al funcţionarului de a îndeplini obligaţiile ce decurg din asumarea loialităţii. Natura specifică a loialităţii moderne este determinată de scopuri impersonale, funcţionale şi trebuie interpretată în contextul statului modern pe deplin dezvoltat cu aparatul său specific care impune relaţii formale delimitate între superior şi cel care ocupă un post inferior în ierarhia sistemului organizaţional. Loialitatea funcţionarului dintr-un aparat birocratic modern se referă la ataşamentul faţă de norme şi reguli şi este deosebită de loialitatea presupusă în relaţia dintre vasal şi senior cum este cazul funcţionarului patrimonial.

În paradigma weberiană a birocraţiei, funcţionarul este un element a cărui poziţie socială, profesională şi economică este structurată de o complexitate de factori. În ţările dezvoltate economic, poziţia socială a funcţionarului este determinată de condiţii specifice cum ar fi o cerere mare a funcţionarilor pregătiţi pentru administraţie, o diferenţiere socială stabilă şi puternică în care funcţionarul provine în mod predominant din straturile sociale şi economice privilegiate datorită distribuţiei sociale a puterii. Posesia certificatelor educaţionale întăreşte elementul de prestigiu din statutul funcţionarului. Codurile speciale ce pedepsesc insultele aduse funcţionarului constituie modalităţi de garantare a poziţiei sale şi a stimei sociale de care se bucură acesta.

Teorii ale puterii

125

Dimpotrivă, prestigiul social este mai scăzut acolo unde există o dezvoltare insuficientă a administraţiei în sensul calificărilor şi sarcinilor pe care aceasta trebuie să le realizeze. Calitatea de funcţionar într-un aparat birocratic presupune aprobarea acestuia de o autoritate superioară. Această procedură funcţionează în mod discret şi în cazul formal al unei alegeri mai ales dacă în fruntea aparatului administrativ se găseşte un funcţionar înalt numit la rândul lui de autoritatea politică cu rol conducător în stat. Performanţele unor funcţionari sunt mai reduse în acele sisteme politice în care numirea sau alegerea lor depinde mai puţin de consideraţii ce ţin de calitatea lor de expert şi mai mult de serviciile pe care ei le pot furniza în mod constant partidelor care i-au numit în acele poziţii din aparatul birocratic. Situaţia se poate agrava în în structurile administrative în care şeful administraţiei este numit de conducătorul politic ales periodic şi care vine cu grupuri de funcţionari numiţi de el slăbind dependenţa funcţionarilor de modul ierarhic de funcţionare a administraţiei şi calitatea tehnică a funcţionării ei. Pentru descrierea acestor ´´abateri´´ de la tipul ideal Weber pune în discuţie termenul de “Cezarism” ce reprezintă un model care apare în democraţie şi care se bazează pe poziţia de ‘’Cezar’’ acordată conducătorului în urma alegerilor. Un conducător este astfel legitimat încât are puterea de a-şi alege corpul funcţionarilor săi potrivit criteriilor pe care le stabileşte. Această regulă a “geniului personal” intră în contradicţie cu principiul formal democratic al unei alegeri universale a funcţionarului.

În mod normal, statutul şi poziţia funcţionarului este valabilă pentru toată existenţa acestuia mai ales în domeniul public al birocraţiei, dar şi în celelalte domenii ce tind să se apropie de o astfel de funcţionare şi chiar acolo unde există o reaprobare periodică în cadrul unei angajări pe toată durata vieţii. Garanţiile legale împotriva demiterii sau transferului abuziv al funcţionarilor au servit mai ales scopului exercitării obiective, stricte a îndatoririlor specifice de serviciu, îndeplinire eliberată de orice consideraţii personale.

În modelul birocraţiei moderne funcţionarul are posibilitatea unei cariere în cadrul structurii ierarhice a unui serviciu public sau privat şi poate evolua de la poziţii inferioare mai prost plătite spre poziţii superioare. Salariul pe care îl primeşte funcţionarul este stabilit în raport cu statutul, cu gradul într-o ierahie şi cu vechimea în serviciu. Funcţionarul trebuie să cunoască mecanismul ce stabileşte condiţiile trecerii într-o altă poziţie ierarhică. Ele sunt fixate în funcţie de vechime şi de gradele dobândite potrivit examinărilor pe care le trece un membru al administraţiei, examinări cu consecinţe asupra carierei pe termen îndelungat şi care-i permit să atingă un statut special şi o siguranţă economică. Modelul birocraţiei moderne elaborat de Weber se constituie pe baza unui bogat material istoric din care Weber reţine acele trăsături specifice birocraţiei care îi permit acesteia o eficienţă deosebită în procesul de guvernare. El extrage tendinţele ce au devenit realităţi într-o birocraţie modernă legată de un anumit nivel de dezvoltare a unei economii. Privind fenomenul dintr-o perspectivă istorică, putem găsi exemple de

George POEDE

126

birocraţii dezvoltate în Egipt în perioada Noului Imperiu, dar evident cu trăsături patrimoniale, de asemenea în perioada târzie a principatului roman ori în forma statală bizantină cu trăsăturile lor feudale, prebendale ori patrimoniale. Fenomenul poate fi identificat în biserica romano-catolică începând cu secolul al XIII-lea, în statele europene moderne, în toate corporaţiile publice din perioada de dezvoltare a absolutismului princiar (der Entwicklung des fürstlichen Absolutismus) şi în întreprinderile moderne capitaliste cu cât ele devin mai mari şi mai complicate. Apare aici o problemă fundametală pentru administraţiile moderne, aceea a salariului sau recompensei funcţionarului. Ea capătă rezolvări diferite în societăţile premoderne. Se consideră că fără o economie bănească birocraţia nu poate să-şi valorifice la cel mai înalt nivel potenţele de eficienţă şi productivitate crescândă. În tipurile istorice nemoderne menţionate de Weber, venitul în natură a constituit o protecţie pentru funcţionar în condiţiile fluctuaţiilor mari a puterii de cumpărare a banilor. În birocraţiile patrimoniale, alocarea unui venit fix în natură din magazia stăpânului sau din încasările în natură a reprezentat pentru funcţionar un pas spre însuşirea surselor de impozitare şi exploatarea lor ca pe o proprietate privată. Acest tip de alocare este considerat ca o regulă pentru o perioadă îndelungată ce se întinde pe mii de ani în Egipt şi China, dar şi cu rol important şi în monarhia romană târzie. Fixarea strictă a salariului funcţionarului ca trăsătură distinctă a acestei categorii este stipulată pe scară mare în administraţiile estice ale satrapilor sau în istoria timpurie a funcţionarilor germani. În primul caz, funcţionarul pretinde un venit stipulat ceea ce înseamnă potrivit lui Weber că el poate să reţină surplusul obţinut prin activitatea sa de administraţie. În această ipostază funcţionarul se apropie de situaţia perceptorului de impozite cel puţin din punct de vedere economic, pentru că în condiţiile economiei patrimoniale stăpânul transferă, prin aranjamentele de închiriere, preocuparea sa de a schimba venitul în natură în venit în bani. Din această procedură apare posibilitatea stăpânului de a progresa prin ordonarea finanţelor sale într-un mod sistematic. Apare aici o ameninţare gravă ce decurge din faptul că cel care va stabili şi încasa veniturile din dispoziţia stapânului poate recurge la o exploatare nemiloasă a capacităţii de plată a supuşilor. Din acest motiv au apărut tot felul de reglementări care se transformă cu timpul într-o reţea juridică coerentă pentru protecţia celor situaţi în clasele superioare. Concepţia pur economică asupra postului din administraţie ca sursă de venituri duce la vânzarea posturilor, fenomen caracteristic pentru acele situaţii în care impun stăpânul doreşte un venit mai mare în bani în condiţiile presupuse de situaţiile de război sau plata unor datorii. Vînzarea postului semnifică din perspectiva weberiană faptul că formele de cedare a uzufructului, tributului, serviciilor datorate stăpânului sau funcţionarului pentru exploatare personală constituie o ameninţare pentru tipul pur de organizare birocratică. Organizarea prebendală a postului funcţionarului apare în contextul în care stăpânul cedează acestuia plăţi şi alte beneficii sub formă de rentă pentru restul vieţii lui. Ele sunt plăţi fixate în obiecte sau în uzufruct al pământurilor sau altor resurse şi constituie compensaţii sub formă de bunuri pentru asigurarea economică a postului ca recompensă pentru îndeplinirea obligaţiilor prevăzute.Tranziţia de la o asemenea organizare prebendală a postului spre posturi plătite în bani este contradictorie întrucât

Teorii ale puterii

127

înzestrarea “prebendală” a funcţionarilor sau preoţilor a continuat să funcţioneze chiar şi în perioada modernă deşi este caracteristică antichităţii şi evului mediu. Această formă este identificată de Weber şi în alte regiuni cum ar fi China. Birocraţia “salarială” înregistrează un regres şi mai mare în cazul acelor cedări de drepturi economice însoţite de prerogative politice. În acest context natura specifică organizării birocratice este atinsă şi acest fapt ilustrează în mod preponderent organizarea feudală a dominaţiei în care toate tipurile de cesiuni, servicii şi forme de uzufruct au tendinţa de a distruge mecanismul birocratic şi subordonarea ierarhică. Subordonarea este dezvoltată în modul cel mai strict în disciplina funcţionarului modern şi ea decurge din clauzele contractuale ale angajării acestuia. O disciplină asemănătoare prin caracterul ei apare pe alte baze acolo unde sclavii sunt folosiţi în administraţie şi exercită atributele funcţionarului. Ea se exprimă prin supunerea absolută cu caracter personal faţă de stăpân aşa cum ne asigură numeroasele exemple ce pot fi găsite în Egipt şi Roma.

Funcţionarea cu succes a aparatului birocratic depinde de o serie de condiţii fundamentale pentru cel care ocupă un post în aparatul birocratic: salariul sigur în bani şi posibilitatea unei cariere în care se avansează, printre altele, în funcţie de disciplină strictă şi rezultatele controlului exercitat de cei plasaţi pe poziţii superioare. Integrarea funcţionarului în mecanismul disciplinei stricte este uşurată de sentimentele de prestigiu pentru apartenenţa la un tip de activitate organizată într-un sistem birocratic, de separarea vieţii private de aceea a funcţiei în cadrul organizaţiei birocratice sau de caracterul pur personal al muncii de birou.

În general, dezvoltarea cantitativă a sarcinilor administrative aduce în orice formaţiune socială o administrare birocratică astfel că permanenţa unui stat mare şi o anumită omogenizare culturală pe care o presupune o dominaţie îndelungată cu o structură de valori specifică au fost asociate întotdeauna cu o evidentă structură birocratică a statului. Ambele trăsături au fost prezente în imperiul chinez, dar administraţia birocratică chineză a avut o existenţă contradictorie. Numeroase imperii africane au avut o existenţă efemeră tocmai pentru că nu şi-au construit un aparat administrativ cu o anumită stabilitate în comparaţie cu imperiul califilor care a durat o mare perioadă de timp în condiţiile în care organizarea posturilor din administraţie a fost în mod esenţial prebendală şi patrimonială. La începutul perioadei moderne a Europei continentale, prerogativele statale acumulate în mâna prinţilor au luat o dezvoltare birocratică fapt ce reliefează una din trăsăturile specifice ale statului modern şi anume dependenţa acestuia de baza sa birocratică. În domeniul politicii, statul şi partidul de masă reprezintă un teren specific supus proceselor de birocratizare. Pentru a exemplifica procesul de birocratizare a partidelor, Weber recurge la acela al partidului social-democrat german şi la partidele politice americane. El analizează procesele de dezvoltare a statelor şi observă că birocraţia este impusă mai mult de lărgirea intensivă şi amplificarea internă a sarcinilor administrative. Afirmarea administraţiei în Egipt este legată, printre altele şi de reglementările legate de colectarea şi distribuirea apelor. Din considerente tehnice şi economice nu se puteau evita astfel de reglementări care conduc

George POEDE

128

la birocratizare prin simpla lor punere în aplicare. Apariţia şi stabilizarea unui mecanism compus din proceduri şi funcţionari au condus la facilitarea altor procese de dezvoltare legate de realizarea construcţiilor cu un grad mare de tehnicitate. Expansiunile maritime ridică noi sarcini calitative în faţa administraţei statelor şi impun treptat forme specifice de administrare. Creşterea şi afirmarea birocraţiei reprezintă şi o funcţie a creşterii ariei sociale a bunurilor comune care influenţează standardele de viaţă. Weber identifică factori politici determinanţi ai birocraţiei, dar şi factori de natură tehnică. În prima categorie pot fi incluse cererea crescândă pentru ordine şi protecţie precum şi garanţiile pentru drepturile individuale, în mod deosebit acele prevederi ce caracterizează statul bunăstării generale. În cadrul factorilor tehnici, Weber menţionează mijloacele moderne de comunicaţie, căile de transport, telegraful.

Dezvoltarea birocraţiei este explicată de Weber şi prin avantajele tehnice ale organizării birocratice, iar motivul decisiv al acestui avans este superioritatea sa tehnică asupra oricărei alte forme de organizare (Wirtschaft und Gesellschaft, p. 561)

Elemente cum ar fi precizia, viteza de realizare a sarcinilor, reducerea tensiunilor şi a costurilor materiale, claritatea, cunoaşterea actelor, continuitatea, discreţia şi stricta subordonare sunt ridicate la nivelul optim de manifestare în administraţia birocratică în general şi mai ales în forma sa monocratică. Prin aceste elemente, birocraţia este superioară formelor colegiale sau onorifice de administrare. Creşterea calitativă a sarcinilor administrative şi necesitatea rezolvării lor scoate la iveală limitele administrării prin notabili, iar munca caracterizată prin compromisul specific corpurilor colegiale cauzează fricţiuni, conflicte şi întârzieri întrucât trebuie să se ţină cont de diferitele opinii şi interese. În aceste condiţii, administrarea este mai înceată, mai puţin precisă şi mai puţin unificată. Economia capitalistă de piaţă va fi aceea care va impune ca munca oficială de administraţie să fie realizată precis, continuu şi cu cea mai mare viteză posibilă. În raport cu alte forme de organizare, procesul de afirmare a birocraţiei oferă posibilitatea de a realiza principiul funcţiilor administrative specializate potrivit consideraţiilor obiective în contextul performanţelor individuale ale funcţionarilor cu o pregătire specializată şi competenţă mărită printr-o practică îndelungată..

În formele sale pe deplin dezvoltate, birocraţia stă sub principiul “sine ira et studio” şi semnifică faptul că ea este “dezumanizată” (entmenschlich) eliminând consideraţiile pur personale, iraţionale, emoţionale ce scapă “regulilor calculabile”. În acest context se impune expertul strict obiectiv, detaşat de considerentele personale. El se plasează într-o relaţie de opoziţie faţă de locul stăpânului din vechile structuri sociale, influenţat în conduita sa de simpatiile şi favorurile personale ori de graţie şi gratitudini.

Birocraţia presupune în acelaşi timp şi un efort de edficare a unui sistem juridic, raţional, codificat potrivit normelor care se elaborează prin raportare la un scop sau la o valoare (Zweck- sau wertrational). Interpretarea raţională a legii pe baza unor concepţii pur formale se află în opoziţie cu judecata bazată pe tradiţiile sacre sau cu judecăţile informale exprimate în termeni etici sau sub formă de elaborări concrete cum ar fi

Teorii ale puterii

129

oracolul, transmiterile profetice şi judecăţile harismatice. Caracterul informal al interpretării legilor ilustrat prin termenul de Kadi-Justiz, semnifică lipsa conceptelor raţionale, “analogii”, interpretare concretă a “precedentelor”, deci “empirische Justiz”. Formele nebirocratice de dominaţie se caracterizează prin această sferă a tradiţionalismului strict, iar pe de altă parte printr-o sferă a liberului arbitru şi a graţiei stăpânului. “Die universale Tendez zur Birokratisierung”, după o expresie a lui Günther Abramowski in Das Geschitsbild Max Webers, se manifestă în forme diferite, dar cu conţinut asemănător de-a lungul dezvoltării economice, tehnice, culturale şi politice. Weber constată existenţa unei deosebiri în modul de funcţionare a dreptului în Anglia şi restul continentului european. Ea este explicabilă prin rezistenţa ghildelor organizate ale juriştilor în faţa eforturilor de codificare raţională a legii, inclusiv eşecul în preluarea dreptului roman. Ghildele formau un strat de notabili cu caracter monopolist din rândul cărora se recrutau judecătorii marilor curţi. Ei concentrau în mâna lor întreaga pregătire juridică ca tehnologie empirică şi luptau cu succes împotriva acelor tendinţe ce le ameninţau poziţiile materiale şi sociale. Încercările de raţionalizare a dreptului au provenit din partea universităţilor şi a tribunalelor ecleziastice, iar succesul dreptului roman în ţările europene se explică prin caracterul raţional al formei sale. Necesitatea de a lăsa procedura judecătorească în competenţa unui corp de experţi pregătiţi sistematic în universităţi şi pe baza dreptului roman a fost decisivă pentru procesul de raţionalizare a dreptului. Calităţile raţionale şi sistematice ale dreptului roman se află în opoziţie cu sistemele legislative produse în Orient şi în Grecia perioadei eleniste. Răspunsurile de tip rabinic ale Talmudului constituie un exemplu de justiţie empirică care nu este raţională ci “raţionalistă” şi, în acelaşi timp, impregantă de tradiţie. Fiecare verdict profetic este o adevărată Kadi-Justiz care urmează schema “Es ist geschrieben ... aber Ich sage Ihnen ....” (“Este scris ... dar vă spun eu ...”). Administraţia birocratică impune tocmai legalitatea, obiectivitatea riguroasă, formală şi raţională care previne arbitrariul, discreţia liberă, personală a vechii administraţii patrimoniale. În acest sens, Weber remarcă formalismul administraţiei birocratice pătrunsă de reguli şi de “răceala” atitudinii raţionale precum şi posibila coliziune a acestuia cu “ethos”-ul maselor care le îndreaptă spre o justiţie substantivală, concretă şi spre o persoană, de asemenea concretă. ‘’Ethos-ul popular’’ cuprinde o viziune în care normele raţionale juridice nu au aceeaşi valoare pentru cei săraci. Masele lipsite de proprietate consideră că justiţia ar trebui să le compenseze pentru posibilităţile lor economice şi sociale reduse. O astfel de acţiune politică semnifică pentru Weber o limitare a caracterului impersonal al normei juridice, caracter care a stat, printre altele, la baza unificării sistemelor juridice raţionale.

“Orice formă de dreptate populară, spune Weber, care în mod normal nu ţine cont de raţiuni şi norme, ca de altfel orice formă de influenţă puternică asupra administraţiei din partea aşa-numitei opinii publice, afectează cursul raţional al justiţiei şi administraţiei” (WuG., p. 565-566).

George POEDE

130

Paradigma unei dezvoltări birocratice nu poate evita luarea în consideraţie a importanţei mijloacelor de administrare. Concentrarea acestora este mai evidentă în dezvoltarea marilor întreprinderi capitaliste precum şi în organizaţiile publice. Exemplul utilizat de Weber se opreşte asupra armatei, înstituţie în care pregătirea tehnică şi disciplina militară pot fi pe deplin dezvoltate. Sub aspect istoric, birocratizarea armatei s-a realizat odată cu transferul serviciului militar de la cei înstăriţi spre cei săraci. Până la apariţia acestui transfer servicul militar reprezenta un privilegiu onorific pentru cei bogaţi. Birocratizarea războiului organizat se realizează în aceleaşi forme ca întreprinderea capitalistă sau ca orice altă afacere din alte domenii de activitate ca expresie a cererii crescânde pentru mijloace materiale de management. Organizarea birocratică apare pe o bază socială caracterizată prin apropierea diferenţelor sociale şi economice referitoare mai ales la semnificaţia diferenţelor sociale şi economice în raport cu îndeplinirea sarcinilor administrative. În contrast cu guvernarea democratică a unităţilor mici, birocraţia este însoţită de afirmarea democraţiei moderne de masă. Acest fapt rezultă şi din principiul caracteristic birocraţiei potrivit căruia regularitatea abstractă a exercitării administrării reprezintă un rezultat al cerinţei egalităţii. Administrarea non-birocratică a oricărei structuri largi de administraţie se bazează pe faptul că rangurile economice şi socio-materiale se conectează cu îndatoririle şi funcţiile administrative.

Birocratizarea şi democratizarea în cadrul administrării statului semnifică o creştere a cheltuielilor publice în ciuda faptului că administrarea birocratică este, în general, mai puţin costisitoare decât alte forme de administrare. Studiul administraţiei în Prusia de est şi în Anglia îi permite lui Weber să tragă concluzia potrivit căreia considerentele de natură economică (studiul vizează a doua jumătate a secolului al XIX-lea) au făcut ca proprietarii de terenuri şi persoanele privilegiate economic să alcătuiască şi administraţia acelor zone. Democraţia de masă desfiinţează privilegiile de clasă, feudale, patrimoniale şi distruge sistemul recrutării plutocratice şi de tip “honoratiores” pentru ocuparea funcţiilor în aparatul administrativ de stat. Acest proces se produce parţial şi treptat şi explică continuitatea structurilor personale din administraţie ca rezultat al structurilor personale din cadrul partidelor liberale şi conservatoare dintr-o anumită perioadă a istoriei politice a sfârşitului secolului al XIX-lea şi din prima jumătate a secolului al XX-lea. Weber constată că în cazul Germaniei partidele democratice de masă sunt organizate birocratic sub conducerea funcţionarilor de partid şi a secretarilor de sindicat. Acest element justifică afirmarea politică şi parlamentară a partidului social-democrat în ultimii douăzeci de ani ai secolului al XIX-lea.

Dezvoltarea generală a Franţei, Angliei şi nordului Americii demonstrează caracterul asociat al dezvoltării democraţiei şi al progresului birocraţiei în administrarea statală. Relaţia dintre democratizare şi birocratizare este o relaţie în care se afirmă şi se traduce în practică o filosofie politică prin care se caută prevenirea dezvoltării unui grup închis de funcţionari care să controleze un partid şi prin aceasta şi o administraţie în interesul accesibilităţii universale la posturile publice În acest scop, democraţia politică încearcă să micşoreze perioada deţinerii unei funcţii dobândite prin alegere sau numire

Teorii ale puterii

131

în conformitate cu reguli definite universal. Weber precizează că sensul democratizării în contextul unei posibile tensiuni cu birocraţia nu trebuie înţeles ca minimizare a valenţelor conducerii prin funcţionari publici în favoarea conducerii directe de către popor. În Rusia arată Weber, trecerea nobilimii funciare prin Miestnitschestwo la nobilimea de funcţie a fost un fenomen de tranziţie spre democraţie. Avansul democraţiei şi democratizarea “pasivă” ca desfiinţare a privilegiilor feudale, a limitării puterilor locale sunt marcate, printre altele, de fenomene istorice cum ar fi bonapartismul şi revoluţia în Franţa sau birocratizarea bisericii romano-catolice. Democratizare “pasivă” semnifică eliminarea administraţiei alcătuite din notabili şi substituirea lor cu funcţionarii birocratici. La acest proces contribuie şi condiţiile economice ce favorizează apariţia unor clase sau cateogorii sociale interesate în promovarea democraţiei, presupunând deja că interesele lor merg în direcţia întăririi birocraţiei sau în sensul atingerii prin alianţe a unor avantaje economice sau sociale.

Odată instalată şi pe deplin fundamentată, birocraţia reprezintă una din structurile greu de distrus. În condiţiile modernităţii, prin toate avantajele arătate birocraţia apare ca o structură de putere care nu poate fi distrusă.

Spre exemplu, notabilul onorific şi notabilul avocat aveau în proprietate elemente care le confereau independenţă, dar tot ele nu le permiteau să se dedice total activităţii administrative. În schimb, birocratul de profesie este “înlănţuit” de activitatea sa prin întreaga existenţă economică, materială şi ideală. El este doar o piesă într-un mecanism care-i prescrie cursul conduitei sale. Funcţionarul este însărcinat cu sarcini concrete specializate şi interesul său fundamental este acela de a vedea administraţia în stare de funcţionare. Totodată, cel guvernat nu se poate dispensa sau înlocui aparatul birocratic tocmai pentru că birocraţia înseamnă o pregătire de expert şi are la bază o specializare funcţională în muncă cu un set de aptitudini şi deprinderi deosebite, iar soarta maselor depinde de funcţionarea corectă şi continuă a administraţiei birocratice şi a organizaţiilor economice birocratice.

Atât pentru administraţia publică cât şi pentru cea privată oprirea maşinii birocratice are consecinţe grave şi de aceea disciplina devine baza întregii ordini. Weber consideră că pretenţia lui Bakunin de a distruge “bazele drepturilor dobândite şi ale dominaţiei” prin distrugerea documentelor scrise publice are un caracter pur naiv. Un sistem de funcţionari continuă să activeze chiar după ce un duşman a ocupat un teritoriu, el fiind vital atât pentru cuceritori cât şi pentru cei ocupaţi. În această situaţie, sistemul nu are nevoie decât de schimbarea funcţionarilor din vârful organizării birocratice.

Una din trăsăturile semnificative ale birocraţiei este poziţia de putere ce derivă din poziţia de expert a birocratului. Stăpânul “politic” se găseşte el însuşi în poziţia unui diletant în raport cu birocratul, lucru valabil şi atunci când stăpânul politic este poporul dotat cu armele iniţiativei parlamentare, ale referendum-ului sau atunci când “stăpânul” este un parlament ales pe o bază mai mult sau mai puţin democratică. Prin logica ei,

George POEDE

132

birocraţia va căuta să-şi mărească puterea prin creşterea expertizei corpului său de funcţionari. Ea va păstra în secret informaţiile, cunoştinţele sau chiar intenţiile. Birocraţia va căuta, spune Weber, să se ascundă chiar de criticismul public dacă este posibil acest lucru prin evitarea controlului opiniei publice. Eficacitatea poate fi afectată printr-un caracter prea public al activităţii decizionale a partidului. Conceptul de “secret de serviciu” este o invenţie a birocraţiei (o invenţie specifică potrivit opiniei weberiene). Vorbind de secret ca mijloc de putere şi de organizare birocratică publică şi privată, se poate afirma că secretul este mult mai bine apărat într-o întreprindere privată decât în una publică. Poziţia de putere a administraţiei moderne îi determină conduita în raport cu celelalte instituţii politice. Un parlament poate controla administraţia, dar aceasta îşi va apăra informaţiile pentru că ei îi convine un parlament slab informat, deci fără putere. Într-un sistem constituţional şeful administraţiei care poate fi primul ministru este legat de birocraţie printr-o comunitate de interese împotriva dorinţei şefilor de partide din parlament de a avea acces la informaţie. Deşi formal aprecierea unui funcţionar depinde doar de actele sale profesionale există totuşi şi alte elemente care intervin în evaluarea unui membru al corpului funcţionăresc. Punând în discuţie relaţia dintre membrii aparatului birocratic şi cel care se află în fruntea administraţiei Weber arată că recrutarea funcţionarilor din rândul celor care nu au prea multă avere măreşte puterea conducătorului monocrat al administraţiei birocratice asupra funcţionarilor. De aceea, numai funcţionarii care aparţin unei categorii sociale influente pot să-şi impună interesele în faţa acţiunii conducătorului.

Preocuparea majoră a conducătorului de a utiliza şi exploata tipul specific de cunoaştere a expertului îi asigură acestuia o poziţie dominantă. În contextul extinderii calitative şi cantitative a sarcinilor administrative în care cunoaşterea expertului devine indispensabilă, conducătorul nu se mai mulţumeşte să consulte din când în când pe cineva. El îşi alcătuieşte un consiliu din asemenea persoane, iar astfel de instituţii au existat în diverse societăţi şi au purtat denumiri ca Privy Council, Conseil d'état, Generaldirektorium, Cabinett, Divan, Tsung-li Yamen, Wai-wu pu, instituţii cu caracter tranzitoriu spre sistemele de organizare birocratică.

Corpurile colegiale de acest gen, afirmă Weber, au fost primele instituţii care au permis dezvoltarea conceptului modern de “autorităţi publice”. Ele au continuat să existe şi după schimbarea conducătorului. În luarea deciziilor, corpurile colegiale şi-au crescut puterea de competenţă incluzând interese dintre cele mai diverse. Odată cu birocratizarea statului şi cu emergenţa unui sistem juridic raţional există şi posibilitatea separării ordinii legale “obiective” de drepturile subiective ale individului pe care statul trebuie să le garanteze, deci posibilitatea separării dreptului public de cel privat, dreptul public reglementând interrelaţiile dintre autorităţile publice şi subiecţi, iar cel privat dintre indivizi. Această distincţie presupune şi o separare a statului ca purtător abstract al prerogativelor suverane şi creator al “normelor legale” în raport cu drepturile individului. Ori, aceste forme conceptuale sunt îndepărtate de natura pre-birocratică, în special patrimonială şi feudală a structurilor de putere. Caracterul impersonal al

Teorii ale puterii

133

conducerii administraţiei prin aparatul birocratic se realizează treptat prin raţionalizarea normelor juridice şi prin separarea publicului de privat, nu numai în teorie, dar şi în practică.

Birocratizarea statului valorizează în mod deosebit educaţia şi pregătirea specializată, iar acest fapt poate fi asociat cu progresul structurii raţional-birocratice de dominaţie. În general, se poate afirma că birocratizarea conduce la dezvoltarea unui tip de personalitate a expertului profesional şi a unei obiectivităţi raţionale. Birocraţia modernă implică necesitatea unei reţele de universităţi, universităţi tehnice şi academii comerciale care să asigure o educaţie pe baza unui sistem de examinări speciale. “Examinarea specială” în sensul actual poate fi găsită şi în afara structurilor birocratice specifice, în profesiunile “libere” de genul medicinei, dreptului şi în asociaţiile profesionale cu caracter comercial.

Din perspectiva democraţiei, examenele constituie un mijloc de selecţie a celor superior dotaţi fapt ce ar putea conduce la apariţia unei caste privilegiate, a unei categorii cu un potenţial raţional-birocratic înalt. Din perspectiva democraţiei această castă constituie în acelaşi timp şi un eventual concurent în valorificarea poziţiilor de putere pe care le presupune birocraţia. Poziţia democraţiei faţă de certificatele educaţionale şi examenele speciale este ambiguă potrivit opiniei lui Max Weber aşa cum este şi faţă de birocraţie în general. Examinările speciale pot fi întâlnite şi în epocile pre-moderne birocratice iar aşteptările legate de prebende, de posturi în administraţia patrimonială sau în aceea a bisericii au reprezentat o puternică motivaţie pentru studiu şi trecerea unor examene. Dezvoltarea modernă a adevăratei birocraţii orientează sistemul examinărilor la o dezvoltare apreciată de Weber a fi “fără oprelişti”. Reforma administraţiei – Civil Service – în Anglia a impus un model al formării şi specializării drept un criteriu al accesului în slujbele de stat. Birocratizarea semnifică un accent pus pe examinări specializate. Pentru Weber încercarea de a înlocui sistemul birocratic cu o birocraţie modernă în China începutului secolului al XX-lea a trebuit să facă apel la un sistem ce asigura formarea specializată a funcţionarilor. Dezvoltarea sistemului educaţional axat pe nevoile birocraţiei este favorizată şi de prestigiul social pe care îl prezintă certificatele educaţionale obţinute prin asemenea examinări speciale astfel că ele reprezintă astăzi ce era altădată un certificat de nobleţe în sensul unei calificări pentru o funcţie în administraţie. Formarea determină o dezvoltare a proceselor de evaluare a diplomelor universitare sau a celor eliberate de colegii şi academii comerciale. În acelaşi timp, cerinţa universală pentru crearea certificatelor educaţionale în toate domeniile are drept rezultat constituirea unui strat de funcţionari privilegiaţi şi recomandaţi în aceaşi măsură pentru activitatea administrativă în domeniul public şi privat. Abordând din punct de vedere sociologic această problematică, Weber reliefează faptul că posesorii certificatelor ce atestă pregătirea specializată obţinută prin examinări se sprijină pe acestea în vederea obţinerii unor avantaje cum ar fi admiterea în anumite cercuri, contractarea unor căsătorii, solicitarea unor salarii respectabile, exprimarea unor cerinţe de avansare. Toate acestea reprezintă

George POEDE

134

cerinţe ale monopolizării unor poziţii avantajoase economic şi social. Educaţia şi formarea specializată înseamnă o perioadă îndelungată de timp şi cheltuieli mari. Aceasta înseamnă potrivit opiniei lui Weber favorizarea persoanelor cu proprietate şi statut economic înalt şi dezavantajarea înzestrării naturale, a calităţilor personale intelectuale. Weber utilizează termenul de ‘’înnăbuşire a harismei’’ pentru a exprima procesul general prin care cei defavorizaţi economic vor pierde posibilitatea recrutării în funcţii în sistemul birocraţiei deşi se afirmă în general o creştere a bazei sociale privind accesul în administraţia modernă birocratică tocmai ca urmare a nivelării sociale pe care o presupune afirmarea birocraţiei în societate. Afirmaţia corectă în acest caz este aceea potrivit căreia necesitatea formării specializate limitează consecinţele sociale ale birocraţiei legate de nivelarea socială şi ştergerea deosebirilor de grup, de apartenenţă la categoria funcţionarilor.

Democraţia luptă împotriva caracterului de corp al funcţionarului, împotriva constituirii unui grup social care să monopolizeze avantajele birocraţiei. Printre măsurile de limitare a poziţiei birocraţiei, democraţia evidenţiază rolul alegerii funcţionarilor pe perioade scurte în îndeplinirea unei funcţii şi alegerea funcţionarilor pe baza unei proceduri regulamentare de disciplină. De fapt, arată Weber, democraţia încearcă să înlocuiască dispoziţia “arbitrară” a şefului ierarhic supraordonat prin “aceeaşi” dispoziţie arbitrară, dar care vine, de această dată, din partea şefilor de partide care îi domină pe birocraţi sub aspect organizaţional.

Prestigiul social bazat pe avantajul unei educaţii speciale nu este specific numai pentru birocraţie. El există şi în alte structuri de dominaţie doar că se bazează pe alte fundamente exprimate prin termenul de “om cultivat” mai degrabă decât prin cel de “specialist”. Fundamentele diferite ţin de conţinutul îmbrăcat de “stima socială” în diferite sisteme de dominaţie cum ar fi cele feudale, teocratice, patrimoniale, în administrarea notabililor din Anglia, în vechea birocraţie patrimonială chineză, dar şi în condiţiile dominaţiei demagogilor din democraţia grecească. Termenul de “om cultivat” este determinat de structura de dominaţie şi de condiţia socială, îndeosebi aceea a apartenenţei la stratul social conducător – Herrenschicht – . O astfel de educaţie viza tipul cavaleresc sau ascetic, tipul literati din China, gimnast-umanist în Grecia, tipul convenţional al Gentleman-ului anglo-saxon. Lupta dintre tipul literat, cultivat şi cel specializat, ascunsă la început devine deschisă, determinată de birocratizarea crescândă şi de importanţa tot mai mare a cunoaşterii de tip expert. Modelul dominaţiei birocratice este supus de autor unor întrebări care rămân extrem de actuale. Spre exemplu, este important să stabilim în ce măsură modelul birocratic de adminstrare statală şi cel de dominaţie politică este adaptat sistemelor economice şi politice subdezvoltate sau celor aflate în procesul de democratizare din centrul şi estul Europei. Este important de ştiut, de asemenea, dacă este posibil să se combine modelul birocratic cu modelul autoritar de organizarea a vieţii politice sau dacă este posibil ca birocraţia să devină un instrument de dominaţie în mâna unui grup redus care controlează puterea şi resursele economice precum şi pe cele simbolice de putere.

Teorii ale puterii

135

IX. Teoriile actuale asupra puterii Peter Blau, cu lucrarea sa Exchange and Power, în Social Life şi Brian Barry cu Power and Political Theory. Some European Perspectives situează relaţia de putere în termeni de schimburi reciproce şi voluntare de avantaje.

Puterea se manifestă în acest caz în dezechilibrul schimbului pentru că majoritatea relaţiilor interpersonale presupun cedarea şi aşteptarea unor avantaje într-un proces de schimb.

Blau este preocupat de modul în care se poate ieşi dintr-o situaţie de dezechilibru, rezumând opţiunile aflate la dispoziţia actorilor prin prisma unei relaţii diadice în care B are nevoie de serviciile lui A, dar nu-i poate oferi nimic acceptabil în schimb. El identifică patru ipoteze în această relaţie. În situaţia în care cel care are nevoie de serviciile lui A, să zicem B, încearcă să renunţe la serviciile lui A într-un mod “ascetic” sau cazul lui B care va căuta în altă parte serviciile dorite ne aflăm în faţa unei absenţe a puterii. Puterea apare atunci când B îl constrânge pe A să-i acorde serviciile de care are nevoie sau în relaţia clientelară în care B acceptă să se supună puterii lui A în schimbul serviciilor acordate de acesta. În aceste două situaţii dezechilibrul este marcat sau rezolvat prin putere.

În Le pouvoir pur (Calmann-Lévy, Paris, 1978), Baechler aprecia că o persoană ce asigură altor persoane avantaje relativ rare le va cere acestora acceptarea voinţei sale. Consimţământul acceptării este determinat de necesitatea asigurării continuităţii acordării avantajelor. Brian Barry sintetizează diversele direcţii de manifestare a puterii ca sursă de avantaje, ca schimb inegal de resurse şi extrage câteva concepţii ce prezintă fiecare o operaţionalitate proprie. Astfel, într-o primă concepţie, Barry afirmă că A are putere asupra lui B dacă şi numai dacă există un nivel de supunere a lui B astfel încât câştigul lui A, cel net, să fie unul pozitiv, caracter conferit de diferenţa dintre avantaje şi costuri. Într-o a doua concepţie, se consideră că A are putere asupra lui B atunci când are capacitatea de a câştiga ceva în detrimentul lui B, fie că A va extrage un avantaj iar B un dezavantaj, fie că există doar o asimetrie între câştigurile nete ale acestora, context ce poate fi explicat în termenii lui Lasswell cu formula “cine câştigă, ce, când şi cum”. A treia concepţie abordează puterea într-o situaţie ce nu presupune, în mod obligatoriu exerciţiul puterii ; se apreciază că A are putere asupra lui B în măsura în care capacitatea de a obţine supunerea lui B implică costuri mici. Dacă reamintim faptul că pentru Weber puterea semnifică orice posibilitate de a face să triumfe în cadrul unei relaţii sociale propria voinţă, în ciuda împotrivirilor, fără a ne interesa pe ce anume se

George POEDE

136

bazează această posibilitate, constatăm unele asemănări cu perspectiva puterii ca schimb inegal.

Peter Blau defineşte puterea ca inerent asimetrică şi caracterizează abilitatea unei persoane de a reţine avantaje şi de a impune pedepse altora.38. Această perspectivă asupra puterii conţine elementul de inegalitate între membrii relaţiei şi posibilitatea de a impune voinţa proprie – apply punishments to others – ceea ce seamănă într-o măsură considerabilă cu condiţionarea puterii prin posibilitatea impunerii propriei voinţe “în ciuda rezistenţei celuilalt” din viziunea weberiană. Aceasta nu înseamnă că teoreticienii puterii ca schimb de resurse rămân în câmpul de putere prestructurat de fenomenele de dominaţie din gândirea weberiană..

Bazele puterii în organizaţii a determinat o literatură extrem de bogată în ultimii treizeci de ani. Ea este centrată pe diviziunea ierahică a muncii şi specializarea sarcinilor, elemente ce caracterizează orice organizaţie complexă cu caracter economic, administrativ, militar, cultural.

Intreprinderea modernă cu rol în producţia de bunuri şi servicii constituie un spaţiu al fenomenelor de putere, al interferenţelor dintre relaţiile de putere şi diferenţierea funcţională a sarcinilor. Se acordă o atenţie deosebită tipului de organizaţie legat de structurile de dominaţie din societate, legat de mediul extern.

Toate abordările pleacă de la problematica weberiană a tipului ideal, mai ales acele abordări care se referă la organizaţiile în care diferenţierea funcţională şi ierarhică coincid. Analizele unor sociologi ca Michel Crozier, Donald Hickson, John Thompson au ca element comun studiul modului în care, într-o organizaţie dată, exercitarea puterii se îndepărtează de schema pe care o implică structura ierahică formală. Diferitele componente ale unei structuri organizaţionale apar în competiţie pentru controlul resurselor pentru a trage maximum de profit, avantajele posibile existente într-un sistem. Se poate observa aici o posibilă analogie cu teoriile schimbului. Studiile au căutat să identifice sursele sau bazele puterii în organizaţii.

French şi Raven au propus cinci categorii de identificare a bazelor puterii, la care vor adăuga, ulterior, o a şasea: coerciţia, recompensele, competenţa, legitimitatea, autoritatea (referent power), informaţia39.

Alţi autori între care amintim pe Bacharach şi Lawler se ocupă de identificarea surselor controlului bazelor puterii, nu înainte de a critica categoriile lui French şi

38 Peter Blau – Exchange and Power in Social Life, Wiley, New York, 1964, p. 294: „(power) as inherently asymetrical and as resting on the net ability of a person to withhold rewards from and apply punishments to others, the ability that remains after the restraints they can impose on him have been taken into account". 39 French J.R., Raven B – The Bases of social Power, în Cartwright D. (ed), Studies in Social Power, University of Michigan Press, Ann Arbor, 1959, p. 33.

Teorii ale puterii

137

Raven, considerând că aceştia confundă două noţiuni diferite, bazele puterii, mijloacele de influenţare a comportamentului altuia şi sursa controlului acestor baze ale puterii, cu alte cuvinte, elementele ce permit stăpânirea acestor baze ale puterii. Sursele privesc poziţia ierarhică sau funcţională ocupată în oganizaţii, poziţie ce permite accesul la controlul coerciţiei şi al informaţiei, iar mai departe la manipularea acesteia, caracteristicile personale, pe care autorii le numesc “harismă” cu iz weberian, dar alături de care apar talentul oratoric, forţa de convingere, chiar aspectul fizic, competenţa, dobândită prin stăpânirea cunoştinţelor tehnice şi care conferă putere în organizaţii, indiferent de specificul lor, circumstanţele – opportunity – care se referă la capacitatea de a exploata în mod avantajos unele situaţii specifice.

În alte contexte, unele teorii au căutat să explice competiţia pentru putere în organizaţii prin controlul incertitudinii cu care se găsesc confruntate diferitele organizaţii. În acest sens, Michel Crozier evidenţiază în Le phénomene bureaucratique faptul că într-o intreprindere gestionată printr-o rigiditate deosebită personalul de întreţinere a maşinilor dispune de o putere întemeiată pe competenţa lor profesională transformată în mijloc prin care vor putea obţine modificări ale unor comportamente din structurile componente ale organizaţiei cum ar fi diverse categorii de muncitori ori de conducere.

Hickson elaborează o teorie generală care se doreşte a fi o teorie explicativă a fenomenelor de putere care se manifestă în cadrul organizaţiilor. Orice organizaţie, afirmă el invocându-l pe Weber, este concepută ca un sistem supus unui principiu dat de raţionalitate. Pentru sistem, aceasta înseamnă că acordarea la principiul de raţionalitate implică reducerea incertitudinilor cu care el se confruntă. Stăpânirea incertitudinii face apel la o anumită competenţă ce creează dependenţă şi putere.

Dincolo de informaţii ca resursă autonomă de putere, rămân trei mari categorii de resurse cărora le corespund trei moduri de producţie:

modul de producţie a bunurilor materiale şi al serviciilor, modul de producţie a legitimităţii modul de producţie a coerciţiei.

Această problematică trimite însă la una mai amplă, a raporturilor de dominaţie în care se structurează relaţia de putere, raporturi ce vizează bunurile şi serviciile materiale, bunurile simbolice şi forţa.

George POEDE

138

X. Critica paradigmei weberiene asupra birocraţiei Tipul ideal al administraţiei birocratice îşi păstrează valoarea epistemologică în ciuda revizuirilor şi criticilor exprimate în studiile postbelice.Predicţia lui Weber referitoare la triumful istoric al birocraţiei datorită eficienţei sale în raport cu administraţia patrimonială şi, în acelaşi timp, datorită stabilităţii sale mai mari în raport cu conducerea harismatică l-au condus pe autor la prezentarea schimbării istorice ca un proces evolutiv, linear, cu caracter universal, inevitabil. Realitatea pune sub semnul întrebării previziunea weberiană întrucât conceptualizarea birocraţiei în termeni de autoritate legal-raţională şi raţionalitate formală nu ţine cont de existenţa puterii şi folosirea acesteia atât în interiorul organizaţiilor cât şi în exteriorul lor şi nici de persistenţa trăsăturilor patrimoniale în administraţia predominant birocratică. Folosirea forţei produce conflicte şi “patologii” sociale iar persistenţa unor trăsături cu caracter patrimonial are consecinţe asupra funcţionării birocraţiei şi eficienţei administrative. Folosirea tipurilor ideale pentru a explica autoritatea şi administraţia se bazează pe contraste formale care, la rândul lor, devin mijloace pentru a demonstra schimbarea istorică de la dominaţia tradiţională la cea modernă şi de la administraţia patrimonială la cea birocratică. Harisma şi administraţia harismatică au prezentat probleme deosebite, în sensul că, spre deosebire de dominaţia tradiţională şi legal-raţională şi, totodată, de conducerea patrimonială, dominaţia harismatică nu rezistă timpului. Ea apare în situaţii de criză gravă, iar conducătorii harismatici vor încerca să stabilească noi coduri normative şi o nouă ordine socială. În formele sale rutinizate, administraţia harismatică este supusă procesului evolutiv istoric care tinde spre afirmarea incontestabilă a raţionalităţii formale în organizaţiile cu caracter birocratic. Toate acestea l-au determinat pe Weber să caute acele trăsături care puteau să explice unicitatea culturii vestice şi, de aici, să încerce să justifice predominanţa acesteia în cadrul culturilor din secolul al XIX-ela. Weber afirma că birocraţiile sunt, din punct de vedere formal, cele mai cunoscute mijloace raţionale ce pot realiza dominaţia asupra oamenilor. Motivul decisiv care a dus la afirmarea birocraţiei a fost superioritatea tehnică a acesteia asupra altor forme de organizare. Într-un studiu deja celebru, des citat în literatura consacrată acestei probleme, Lloyd I. Rudolph şi Susanne Hoeber Rudolph afirmă că “trăsăturile de bază ale structurilor administrative şi principala problemă pentru eficienţa lor este conflictul potenţial dintre autoritate şi putere”40. În structurile administrative, autoritatea are la bază respectarea de către membrii acestora a regulilor organizaţionale dar, în acelaşi timp, trebuie avute în vedere aşteptările legate de aceste roluri precum şi corelaţia dintre ele şi aspectele de ordin formal ce reglementează acţiunea lor. Eficienţa este în mod fundamental influenţată de o condiţie ce nu a fost luată prea mult în considerare, congruenţa dintre motivele şi orientările titularilor şi rolurile lor. Ea permite

40 Lloyd Rudolph, Susanne Hoeber Rudolph – Authority and Power in Bureaucratic and Patrimonial Administration, World Politics, nr. 2, January, 1979, p. 198.

Teorii ale puterii

139

manifestarea superiorităţii pe care o conferă raţionalitatea formală specifică birocraţiei de tip legal-raţional. Relaţiile sunt reformulate în termeni de putere în condiţiile absenţei acestei congruenţe. În contextul marcat de manifestarea puterii în cadrul structurii birocratice, indivizii, grupurile, alianţele vor face apel la toate mijloacele prin care să realizeze interesele, motivele şi scopurile lor. Toată această strategie poate să intre în conflict cu valorile şi scopurile organizaţiei birocratice. De aceea, paradoxal, se spune că luptele pentru putere constituie un fenomen general în administraţiile birocratice raţionale sau patrimoniale. Din perspectiva eficienţei lor, administraţia patrimonială şi legal-raţională au rămas dependente de gradul de congruenţă dintre autoritate şi putere. Eficienţa organizaţională este condiţionată de modul în care performanţele titularilor vor fi influenţate, la rândul lor, de schimbările ce intervin în scopurile, dorinţele şi capacităţile acestora. Analiza empirică arată că există o ambivalenţă a raţionalităţii formale ; pe de o parte aceasta poate duce la eficienţa organizaţiei dar în acelaşi timp, prin neadecvările care pot să apară între valorile şi interesele funcţionarilor şi sarcinile legate de postul lor, raţionalitatea formală poate alimenta luptele pentru putere ce se repercutează prin consecinţele lor asupra autorităţii birocratice. Dacă prezenţa elementelor birocratice în administraţiile patrimoniale poate să confere acestora mai multă eficienţă, persistenţa elementelor patrimoniale poate descuraja lupta pentru putere din administraţiile de tip birocratic. Birocraţia, concepută de Weber cu o funcţionare apropiată de aceea a unei maşini, duce la dezumanizare, este străină sau mai precis devine străină oamenilor întrucât raţionalitatea formală ce presupune a conferi maximum de eficienţă ‘’maşinii birocratice’’ generează efecte care nu pot fi corectate în practică decât de neo-patrimonialism. Se dovedeşte a fi interesantă observaţia lui Anthony Oberschall în Empirical Social Research in Germany, 1848-1914 (The Hague, Mouton, 1965), observaţie ce ne arată că în câteva discursuri Weber a susţinut că eficienţa administraţiei birocratice este adesea condiţionată de relaţiile patrimoniale şi de cele personale. Asemenea afirmaţii par a fi în contradicţie cu modul în care el a formulat tipul ideal al birocraţiei raţionale. Marianne Weber consemnează în Max Weber. Ein Lebensbild experienţa pe care a avut-o Weber în timpul răboiului în calitate de voluntar. Experienţa a avut drept obiect de studiu contribuţia relaţiilor patrimoniale şi a personalismului în eficienţa administraţiilor şi a spitalelor militare în primul război mondial. Weber nu reuşeşte să prezinte în modelul birocraţiei consecinţele penetrării în administraţia birocratică a elementelor de personalism, bineînţeles în afara diminuării gradului de eficienţă a maşinii birocratice. Era important de ştiut în ce fel trăsăturile patrimoniale şi personale pot să ajute la rezolvarea conflictului dintre autoritate şi putere pentru că Weber a conceptualizat birocraţia în termeni de autoritate mai degrabă decât de putere. Diferenţa dintre autoritate şi putere ca mod de funcţionare nu este greu de evidenţiat. Aducem în discuţie această problemă din cauza haosului semantic ce se înregistrează în diferitele interpretări consacrate problematicii puterii şi dominaţiei. Se poate vorbi de autoritate atunci când membrii acesteia acţionează în virtutea rolului pe care îl îndeplinesc în oganizaţie. Rolul lui A îl autorizează pe acesta să ceară lui B să facă ceva, iar titularul postului B recunoaşte atribuţiile rolului său asumat şi obligaţia de a îndeplini ceea ce A îi cere să facă. Într-un mod mai larg, se poate spune că, în organizaţii, autoritatea există atunci când orientarea motivaţională a titularilor posturilor este congruentă cu cerinţele rolurilor lor formale. Dacă autoritatea poate fi cunoscută prin analiza sistemelor şi principiilor de organizare a administraţiei, deci prin

George POEDE

140

cunoaşterea raţionalităţii formale a unei organizaţii, puterea este mai dificil de identificat, şi mai ales de evaluat. Pentru aceasta este nevoie de luarea în considerare a intereselor şi scopurilor membrilor organizaţiei (care pot să se modifice de-a lungul timpului), a resurselor materiale simbolice, a celor de coerciţie, a dorinţei membrilor organizaţiei de a aplica sau nu reguli stabilite potrivit raţionalităţii formale. Relaţiile de putere evoluează în nişte parametri destul de instabili dacă avem în vedere una din cele mai utilizate definiţii a puterii potrivit căreia A îl determină pe B să facă ceea ce vrea el fie în virtutea scopurilor, intereselor şi valorilor comune, fie în virtutea folosirii puterii “personalităţii”, fie prin manipularea premiilor şi sancţiunilor care pot fi sociale, psihologice şi chiar coercitive. Subjugare a omului de către raţionalitatea “nemiloasă” a ştiinţei şi tehnicii este percepută de Weber într-un sens tragic. În paginile finale din “Etica protestantă” Weber vede sensul implacabil al evoluţiei spre afirmarea acelor constrângeri ce decurgeau din modul de viaţă determinat de raţionalitatea ce caracterizează modernitatea. El scrie că “asceza scoasă din chiliile mănăstirilor şi mutată în viaţa profesională unde a început să domine moralitatea laică a avut o contribuţie la edificarea acelui viguros cosmos al ordinii economice moderne legat de condiţiile tehnice şi economice ale producţiei mecanice şi maşiniste care exercită astăzi şi va exercita, poate până se va epuiza ultima tonă de combustibil fosil, o presiune covârşitoare asupra stilului de viaţă al tuturor acelora care se nasc în acest angrenaj, nu numai al acelor direct implicaţi în domeniul economic. ( După părerea lui Baxter) grija pentru bunurile exterioare trebuie să apese pe umerii “sfinţilor” săi numai “ca o mantie subţire ce poate fi lepădată în orice clipă”. Dar soarta a transformat mantia într-o carcasă dură ca oţelul. Asceza, trecând la reconstruirea lumii şi la exercitarea efectelor asupra ei, a făcut ca bunurile exterioare ale lumii acesteia să dobândească, ca niciodată în istorie, o putere crescândă şi, în cele din urmă, atât de mare asupra omului încât acesta să nu poată scăpa de ea. Astăzi spiritul ei a dispărut din această carcasă, cine ştie dacă nu pentru totdeauna’’41. Vizunea tragică pe care o asociază Weber triumfului spiritului birocraţiei se degajă şi din teama lui Weber legată de faptul că este posibil ca cei implicaţi într-o gestionare de tip birocratic-raţional nici să nu încerce o ieşire dintr-un asemenea sistem şi nici să-i reziste acestuia. Pe această linie, continuă Weber, “ ... pentru ultimii oameni” ai acestei evoluţii culturale, cuvintele următoare: “specialişti fără spirit”, oameni fără inimă dedaţi plăcerilor; acest nimic îşi închipuie că ar fi urcat o treaptă neatinsă vreodată de omenire, “ar putea deveni adevărul”42. El nici nu vedea modul în care “birocraţii” ar folosi puterea împotriva consecinţelor ce decurg din “dictatura” raţionalităţii. Birocraţia are putere, dar ea poate fi privită ca atare numai în raport cu alţi actori sociali. Acel “stăpân politic” de care vorbea Weber în relaţie cu aparatul administrativ de experţi intuia puterea birocraţiei, neavând importanţă dacă stăpânul este un prinţ sau poporul într-o democraţie constituţional-legală. Aceasta explică “sentimentul de diletant” faţă de această maşină a cărei putere este instrumentală şi nu partizană. Ceea ce este important este faptul de a cădea “pe mâna” unuia sau altuia din actorii angajaţi în lupta pentru putere. Deşi Weber nu considera că birocraţia se poate lăsa antrenată în lupte pentru putere, iar atunci când ar face-o ar fi numai pentru exigenţele implicate de o expertiză,

41 Max Weber – Etica protestantă şi spiritul capitalismului, traducerea lui Ihor Lemnij, cu o postfaţă (excelentă) a lui Ioan Mihăilescu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 181 42 Ibidem, p. 182.

Teorii ale puterii

141

Lloyd Rudolph şi Susanne Hoeber Rudolph sunt convinşi că birocraţii se angajează în luptele pentru putere în interiorul organizaţiilor şi în arena politică a unei societăţi, expertiza nefiind singurul lor motiv. “Oamenii din organizaţii rezistă şi adesea se revoltă împotriva aşteptărilor mecanizate ce decurg din raţionalitatea formală şi împotriva distribuţiilor diferenţiate a beneficiilor şi autorităţii. Rezistând, ei urmăresc strategii şi se angajează într-un comportament care, privit din perspectiva scopurilor organizaţionale şi procedurilor, apare ca iraţional şi disfuncţional”43. Luptele pentru putere au un caracter continuu în viaţa organizaţiilor, o largă paletă de cauze, dar nu au aceeaşi intensitate. Luptele pentru putere se exprimă în conflicte privitoare la conducere, scopuri, politici, reguli, proceduri, sarcini; în acelaşi timp, ele izvorăsc în interiorul organizaţiilor din disputele referitoare la anumite interese ce privesc condiţiile de muncă, salarizarea, din conflictul dintre valori, aici un rol important avându-l influenţa ideologiilor, contra-cultura, rezistenţa faţă de reducerea autonomiei persoanei birocratului. În exteriorul organizaţiei, birocraţia îşi afirmă interesele în planul societal, deşi în paradigma weberiană acţiunile şi scopurile birocraţiei sunt orientate potrivit serviciilor pe care aceasta trebuie să le aducă valorilor şi intereselor actorilor în serviciul cărora se află. Scopurile lor vin din exterior sub forma legilor şi politicilor care trebuie implementate sau a produselor şi serviciilor ce trebuie asigurate pentru că, aşa cum arată Weber, birocraţia ca atare este un instrument de precizie ce poate fi pus la dispoziţia numeroaselor şi diverselor interese de dominaţie, politice sau economice. Aici intervenim cu precizarea că organizaţiile formale ce acţionează pe diverse categorii de interese îşi vor apăra aceste interese în mediul extern al organizaţiei deoarece accesul la resursele financiare ale statului, cuantumul acestora ori sistemul lor de alocare nu este lăsat pe seama raţionalităţii ce funcţionează în organizaţii, ci reprezintă o adaptare a acestora la raţionalitatea politică ce guvernează spaţiul vieţii politice. Viaţa politică nu este deloc omogenă sau monolitică, ea reprezintă adesea un mediu ostil pentru diversele organizaţii birocratice datorită varietăţii actorilor care îl compun, ostili sau prietenoşi, cu capacităţi diferite de a exercita presiuni în funcţie de puterea de care dispun şi de semnificaţia acesteia pentru mediul public sau privat, constituind acea constelaţie de forţe ce se confruntă în spaţiul pieţei. Weber analizează forţele şi piaţa atunci când tratează problemele puterii şi dominaţiei sub aspectul formelor tranziţionale. Dacă operăm cu categoria congruent-incongruent în relaţiile organizaţiilor cu mediul lor extern se poate constata că în măsura în care obiectivele sunt congruente cu acest mediu potenţialul conflictual dintre aceste organizaţii şi unele elemente componente ale mediului extern în care acţionează este mai scăzut. Dar, paradoxal, congruenţa diminuează capacitatea de autonomie organizaţională. Aceasta înseamnă că organizaţia va fi dependentă de fluctuaţiile echilibrului puterii din societate pentru că este un caz rar acela în care organizaţiile să demonstreze auto-suficienţă în management-ul activităţii pe care o desfăşoară, cazul comun fiind acela în care există o anumită măsură a dependenţei şi influenţei reciproce dintre organizaţii şi mediu lor. Semnalăm o anumită insuficienţă a teoriei weberiene asupra birocraţiei prin faptul că nu ia în seamă într-o măsură suficientă dimensiunea acţiunii mediului extern. El recunoaşte că societatea influenţează organizaţiile prin modul în care ele îşi fixează motivele şi comportamentul, dar nu poate zugrăvi sau intui şi marea miză pe care mediul privat şi

43 Lloyd Rudolph, Susanne Hoeber Rudolph – op. cit., p. 209.

George POEDE

142

public o reprezintă pentru organizaţie. Faptul este explicabil, de altfel, şi prin aceea că situaţia existentă la începutul secolului nu putea să-l facă pe Weber să vadă dimensiunile acestei dependenţe mutuale dintre birocraţie şi mediul social extern. În teoria statului, Weber prezintă totuşi câteva aspecte care ne permit să nuanţăm critica referitoare la neglijarea influenţei mediului asupra birocraţiei; spre exemplu, el recunoaşte rezervarea expresă a unor posturi pentru reprezentanţii anumitor grupuri sociale şi totodată existenţa grupurilor ce avizează activitatea unui ansamblu birocratic compus din persoane selectate din mediul privat şi public.

Astfel de grupuri pot fi găsite în mod frecvent în activitatea statului modern. Putem reţine că acest fapt acţionează în favoarea birocraţiei întrucât experienţa concretă a persoanelor din consiliile de avizare este folosită în interesul organizaţiei birocratice respective. Din această perspectivă, Weber constată că structurile birocratice ale economiei moderne private se completează prin atragerea unor notabili în consiliile şi diversele comitete pentru controlul unor domenii ale maşinii birocratice. Ei sunt selectaţi din cadrul unor cercuri dezinteresate, dar care posedă cunoaştere de tip expert sau, dimpotrivă, notabili ce pot fi exploataţi în scopuri publicitare sau de reprezentare. În contextul relaţiilor organizaţiei birocratice cu mediul social, politic şi economic, al atragerii unor persoane importante, din perspectiva şi interesele maşinii birocratice, asemenea corpuri alcătuite din notabili, printre alte categorii, cuprind şi reprezentanţi ai diverselor grupuri economice interesate, în special ai băncilor creditoare, ale întreprinderii ce ocupă o poziţie dominantă. Ori tocmai asemenea corpuri cu rol de avizare potenţează luptele pentru putere în cadrul organizaţiilor, adesea ca prelungire a competiţiei din spaţiul direct economic. Asemenea fenomene sunt studiate şi de economişti, preocupaţi de contextul în care are loc confruntarea dintre diferitele grupuri organizate de interese. Andrew Schonfield realizează una din cele mai profunde analize a fenomenului menţionat, precocupat fiind şi de măsura în care raţionalitatea formală poate fi afectată prin stabilirea şi urmărirea modului în care se îndeplinesc obiectivele fixate de stăpânii economici şi politici. Una din caracteristicile birocraţiei constă în separarea aparatului birocratic de mijloacele de producţie, administrare, cercetare, în funcţie de obiectivele organizaţiei, fapt interpretat de Weber şi ca o trăsătură comună a statului modern şi a economiei private capitaliste. Într-o formă reală de dominaţie, o asemenea separare se poate produce integral sau parţial în strânsă legătură cu lupta continuă de reînsuşire atât a mijloacelor de administrare materiale dar, în acelaşi timp, şi a puterii aparatului birocratic, reînsuşire cu dimensiuni latente şi manifeste. Atunci birocraţia caută să exercite puterea în calitate de actor politic în interesul propriu al birocraţiilor. Ne aflăm în faţa unei reînsuşiri manifeste, care are drept rezultat folosirea în scopuri personale a resurselor şi regulilor organizaţionale. În literatura sociologică şi politică consacrată acestui fenomen se citează cazul puterii executive care îşi subordonează întreaga societate, aşa cum apre în Optsprezece Brumar al lui Ludovic Bonaparte, acea birocraţie de stat care, sub Napoleon al II-lea, conduce în interesul său propriu, în opoziţie cu Weber, pentru care statul este “un purtător abstract al prerogativelor suverane şi creatorul normelor legale”. Alte exemple de însuşire a mijloacelor materiale şi autorităţii birocraţiei sunt găsite în loviturile militare care “confiscă” aparatul birocratic în interesul grupului care a organizat lovitura de stat, fapt ce constituie, în general, un început al instalării dictaturilor militare, care semnifică din perspectiva discuţiei noastre un proces de aservire totală a apratului birocratic în serviciul unei

Teorii ale puterii

143

oligarhii militare. Astfel de exemple constituie dictaturile militare instalate în Egipt în 1952, în 1958 în Pakistan dar şi regimurile autoritare, dictatoriale cu caracter ideologic, cele cu caracter personal. Mize ale luptelor de putere ce au semnificaţii legate de însuşirea mijloacelor moderne de administrare şi a autorităţii instituţiei, asigurarea securităţii locului de muncă sau promovarea, folosirea selectivă a informaţiilor în raport cu unele interese, reprezintă tot atâtea tentative de reducere a funcţionării eficienţe a organizaţiilor proiectate, teoretic, să atingă cele mai înalte performanţe. Evitând să vorbească în mod deschis despre patrimonialism în raport cu democraţia modernă, Lloyd Rudolph şi Susanne Hoeber Rudolph folosesc expresia “trăsături patrimoniale”, ceea ce este corect. Se constată, în acelaşi timp, faptul că cei doi autori nu fac apel la neo-patrimonialism, pentru a caracteriza o birocraţie penetrată de elemente de patrimonialism. Argumentul lor, în acest caz, arată că folosirea termenului de neo-patrimonialism pe care ar fi tentaţi să-l utilizeze pentru a zugrăvi modul în care autoritatea personală, personalismul şi însuşirea postului pot să închidă distanţa dintre putere şi autoritate, poartă amprenta unei dihotomii care nu ar corespunde realităţii sau ipostazelor sub care pot fi identificate fenomenele respective. “Patrimonialismul exprimat în autoritatea personală a conducătorului, harisma postului şi însuşirea (...) regulilor organizaţionale, scopurilor şi resurselor, poate «salva» ceva din raţionalitatea formală prin contracararea sensului alienării şi/sau exploatării ce hrăneşte rezistenţa la cerinţele sale. În acest sens se poate spune că patrimonialismul poate «corecta» disfuncţiile şi patologiile care sunt generate de rezistenţa la autoritate şi de luptele pentru putere”44. O privire aruncată peste procesul de modernizare confirmă afirmaţiile la care au ajuns Lloyd Rudolph şi Susanne Hoeber Rudolph care pleacă de la contextul continental în care Weber analizează modelul birocraţiei, pentru reliefarea acestuia aducând în discuţie experienţa istorică franceză şi germană, în special cea prusacă, dar într-o oarecare măsură şi pe aceea a realităţilor legate de construcţia statală în Rusia. Difuziunea modelului statal spre Europa orientală corespunde în mod fundamental unei logici militare. Anderson demonstrează o argumentaţie detaliată, din punct de vedere istoric, prin care vrea să arate ponderea factorului militar în dezvoltarea administraţiei şi birocraţiei; de la sfârşitul secolului al XVII-lea până în secolul al XIX-lea, supravieţuirea şi expansiunea Prusiei i-a impus un mare efort militar, supunând majoritatea populaţiei bărbăteşti unei pregătiri militare. Corelat cu aceasta are loc şi un proces de impregnare a structurii statale cu o viziune, esenţial militară, rezultatul constând nu numai în militarizarea administraţiei, dar şi a societăţii prusace, a culturii sale. Un concept pe care l-am abordat deja în capitolul consacrat metodologiei weberiene, şi anume conceptul de Disziplin, pe care Weber îl foloseşte pentru a explica ordinea socială, împreună cu centralizarea, specializarea, ierarhia, erau considerate ca un produs al experienţei istorice şi al instituţiilor legale şi militare ale Prusiei. Weber va utiliza, în final, exemplul german pentru a construi tipul său ideal de birocraţie. O perspectivă comparativă şi istorică asupra conducerii administrative eficiente, inclusiv ideea potrivit căreia trăsăturile patrimoniale sau neopatrimoniale joacă un rol important în modernizarea vieţii politice, economice şi administrative, poate fi asociată cu câteva orientări recente apărute în literatura consacrată organizaţiilor formale24. Astfel, Lieper Freemen (The Political Ecology of a bureau), Louis Jaffe (The Limits of Administrative

44 Lloyd Rudolph, Susanne Hoeber Rudolph – op. cit., p. 209.

George POEDE

144

Process), Samuel Huntington (Interservice Competition and the Political Roles of the Armed Services), Gene Lyons (The New Civil-Military Relations), Edward Katzenbach (The Military Mind) sau Paul Nitze (The Selection of Naval Officers for Flag Rank) reprezintă studii ce se centrează pe modelele de conflict şi adaptare, studii publicate în American Political Science Review, la sfârşitul anilor '70. În ele se acordă o atenţie deosebită conducerii personale şi autorităţii, capacităţii lor de a contracara patologia birocratică. Pornind de la recunoaşterea conducerii personale în dominaţia tradiţională, se arată că în patrimonialism se manifestă cu pregnanţă personalismul sub forma harismei posturilor, a relaţiilor afective combinate cu elemente materiale clientelare. Conducerea personală în sistemul unei dominaţii legal-raţionale produce tensiuni prin apelul la elemente “iraţionale”, la afecte, emoţii, sentimente dintre cele mai complexe, atitudini corelate cu mituri cu carater politic sau utilizate politic în vederea legitimării unor acţiuni politice. Sub forma autorităţii personale, patrimonialismul încearcă să pună puterea şi autoritatea sub semnul congruenţei, pentru a reduce potenţialitatea conflictului dintre cele două ipostaze ale structurării câmpurilor de putere şi de dominaţie. Pentru a exemplifica asemenea situaţii, se aduce adesea în discuţie experienţa lui Robert Mac Namara la Departamentul apărării a Statelor Unite ale Americii, în calitatea sa de secretar de stat, aflat deci în fruntea celei mai mari organizaţii birocratice din lume. Brock Brower, ziarist la revista Life, în articolul Mac Namara Seen now, Full Lengh (mai, 1968), consemnează declaraţia acestuia prin care condiţionează acceptarea postului de acordarea unei libertăţi mari în alegerea peronalului ce va fi afectat maşinii birocratice, ceea ce înseamnă încălcarea normelor de funcţionare ale unei organizaţii formale, penetraţia personalismului, a subiectivismului, toate generatoare de tensiuni între autoritatea instituţională şi puterea manipulată în acord cu propriile valor de liderul organizaţiei. Tocmai acest model McNamara a fost adoptat într-o manieră din ce în ce mai mare de preşedinţii americani, în vederea exercitării unui control şi a unei direcţionări eficiente ale “enclavelor birocratice” din ramura executivă a preşedinţiei.

Teme de verificare

1. Precizaţi principalele sensuri ale conceptelor de putere şi dominaţie.

2. Care este relaţia dintre legitimitate şi dominaţie? 3. Specificaţi trăsăturile esenţiale ale principalelor tipuri de dominaţie. 4. Exemplificaţi aplicarea istorică a principiului separaţiei puterilor. 5. Care este rolul şi funcţiile birocraţiei în paradigma de înţelegere a

dominaţiei? 6. Enumeraţi prinicpalele teorii actuale asupra puterii.

I. Evoluţia tratatelor europene II. Comisia europeană III. Consiliul miniştrilor IV. Consiliul European V. Parlamentul european VI. Curtea de Justiţie VII. Comitetul Regiunilor

INSTITUŢII POLITICE EUROPENE

Prof. dr. George POEDE

C U P R I N S

Instituţii politice europene

167

I. Evoluţia tratatelor europene

Tratatul de la Paris şi cele două tratate de la Roma au constituit tratatele fondatoare ale ale celor trei Comunităţi Europene.

De-a lungul anilor, ca răspuns la presiunile ce vizau simplificarea, clarificarea, extinderea şi democra-tizarea cadrului constituţional al Comunităţii Europene, tratatele fon-datoare au fost suplimentate şi amendate în diferite moduri. Aceste dezvoltări au fost realizate prin următoarele:

• Tratatul de constituire a unui singur Consiliu şi a unei singure Comisii a Comunităţilor Europene. Semnat în 1965 şi intrat în vigoare în 1967 ele stabileşte un singur Consiliu al miniştrilor pentru cele trei comunităţi şi reuneşte înalta Autoritate a Comunităţii Europene a cărbunelui şi Oţelului, Comisia Euratomului şi Comisia Comunităţii Economice Europene. Puterile exercitate de aceste corpuri reunite erau în continuare bazate pe TRATATELE FONDATOARE, cu alte cuvinte tratatele şi comunităţile nu au fuzionat.

• Tratatul de amendare a unor prevederi bugetare (semnat în 1970) şi Tratatul de amendare a anumitor prevederi financiare a tratatelor semnat în 1975, pun bazele unei proceduri bugetare şi alocă puteri bugetare între instituţiile Comunităţii. Capătă o anumită importanţă puterile bugetare conferite Parlamentului. În 1975, Tratatul înfiinţează o Curte de Auditori care are rolul de a examina toate veniturile şi cheltuielile Comunităţii.

• Actul privitor la alegerea reprezentanţilor Adunării prin sufragiu universal direct, semnat în 1976 dar ratificat doar în 1978 de statele membre. Acest Act asigură baza legală pentru alegerea directă a Parlamentului European stabileşte unele reguli pentru desfăşurarea lor, dar nu măreşte în nici un fel puterile Parlamentului.

George POEDE

168

• Tratatele de accedere (Treaties of Accesion) Ele au asigurat lărgirea

comunităţii prin includerea Danemarcei, Irlandei şi Marii Britanii semnat în 1972 şi intrat în vigoare în 1973, Grecia, semnat în 1979 şi intrat în vigoare în 1981, Spania şi Portugalia semnat în 1985 şi intrat în vigoare în 1986.

• Actul Unic European. Semnat în februarie 1986 dar intrat în vigoare la jumătatea anului 1987 datorită greutăţilor de ratificare din partea Irlandei. Cele mai importante măsuri din SEA se referă la:

1. un număr de noi politici în unele domenii au fost incorpoate în Tratatul asupra Comunităţii Europene şi întărită şi capacitatea de decizie. Domeniile includeau politicile de mediu, cercetare şi dezvoltare tehnologică, “coeziunea economică şi socială (practic politica regională).

2. realizarea pieţii interne spre finele anului 1992 a fost percepută ca un scop specific şi inclus în Tratat prin noul Articol 8A.

3. introducerea unei noi proceduri legislative – procedura de cooperare -. Scopul acestei proceduri era acela de a mări eficienţa procesului de decizie în Consiliul miniştrilor şi de a creşte şi puterile Parlamentului European. Cele mai importante caracteristici ale procedurii de cooperare erau: singura citire a propunerilor legislative de către Parlament şi CONSILIUL MINIŞTRILOR din procedura tradiţională de consultarea fost înlocuită prin două citiri, Consiliul putea, cu anumite restricţii, să ia decizii la prima şi la a doua citire prin majoritatea calificată, capacitatea mărită a Parlamentului European de a influenţa conţinutul legislaţiei deşi nu se bucura de puteri depline legislative, o agendă strictă a fost introdusă pentru stadiul final al procesului legislative. Domeniile legislative acoperite de procedura de cooperare includea unele aspecte ale politicii sociale, implementarea deciziilor în strânsă legătură cu fondul regional şi cu programele de dezvoltare tehnologică şi cercetare ştiinţifică, şi, cel mai revoluţionar, printr-un nou articol în TRATAT, 100A, majoritatea măsurilor care erau destinate să conducă la stabilirea şi funcţionarea pieţei interne.

4. creşterea rolului şi a influenţei Parlamentului European prin stabilirea unei proceduri de aprobare - assent – Prin noua procedură, acordul PE printr-o majoritate absolută a devenit necesar atât pentru admiterea noilor membri – art. 237 – din CEE cât şi pentru înţelegerile de asociere dintre Comunitate şi ţările din lumea a treia – art. 238 din CEE.

5. Cooperarea politică europeană cunoscută sub termenul de foreign policy cooperation a fost pusă pe o bază legală dar nu prin incorporarea în Tratat.

6. Intâlnirile dintre şefii de state din cadrul Consiliului European au primit o recunoaştere legală dar nu inclusă în Tratat,

Instituţii politice europene

169

7. Extinderea capacităţii Curţii de justiţie prin înfiinţarea unei noi Curţi de Primă Instanţă

Pe lângă “evoluţia constituţională”, Comunitatea s-a dezvoltat prin multiple căi

în raport cu momentul de început marcat de Tratatul de la Roma. Aceste domenii pot fi grupate în trei categorii, lărgirea, dezvoltări în procesele politice şi dezvoltarea politicilor europene. Lărgirea

Cea mai evidentă schimbare a fost dublarea numărului statelor membre de la şase la doisprezece. Lărgirea Comunităţii europene a avut loc în trei etape: în 1973, Danemarca, Irlanda, şi Regatul Unit, în 1981 – Grecia – 1986, Spania şi Portugalia. În 1995, Austria, Suedia şi Finlanda au devenit membre ale Uniunii Europene. Toate aceste noi aderări au influenţat şi schimbat, în mod inevitabil, comuni-tatea europeană:

a) Comunitatea a devenit mai mare, afirmându-se ca o importantă organizaţie internaţională; conţine o populaţie de peste 340 de milioane şi cuprinde state tradiţional influente, se transformă într-o putere comercială mondială acumulând o cincime din importurile şi exporturile mondiale;

b) Procesul intern de decizie a devenit mai complex cu doisprezece reprezentanţi în Consiliu şi cu o sferă mai mare a intereselor naţionale şi politice care trebuiau satisfăcute;

c) Axa franco-germană în jurul căreia s-a constituit Comunitatea şi care a avut un rol fundamental în anii ‘60 şi la începutul anilor ‘70 a devenit mai puţin centrală şi dominantă.

d) Dezbaterile politice, preocupările şi priorităţile Comunităţii europene au fost afectate prin faptul că noii membri au venit cu probleme şi cerinţe probleme proprii; de o considerabilă importanţă pentru dezvoltarea viitoare a EU a fost faptul creşterii influenţei Sudului, cu ţări mai puţin industrializate şi mai sărace care au produs presiuni asupra reorientării CAP şi asupra unor politici redistributive care să sprijine dezvoltarea economică a Sudului.

George POEDE

170

Dezvoltări în procesele politice

În termeni generali, se poate spune că Tratatul de la Roma a indicat un model al elaborării politicilor precum şi al deciziei în care Comisia propunea, Parlamentul oferea sfaturi iar Consiliul decidea. În cazul elaborării unor norme cu caracter juridic, Curtea venea cu interpretările sale. Treptat, au apărut noi amendamente şi adăugiri la modelul iniţial.

1. Relaţiile dintre cele patru instituţii au fost influenţate prin schimbările intervenite în numărul membrilor şi complexitatea problemelor care au fost incluse în sfera de decizie a Comunităţii. Cu cât s-a intensificat procesul integrării cu atât mai mult s-au extins interesele instituţiilor. Acest element nu a dus numai la o lipsă de claritate a responsabilităţilor dar şi la schimbări în echilibrul puterilor. Spre exemplu, Consiliul a “ uzurpat” unele responsabilităţi ale Comisiei intervenind în iniţierea şi stabilirea agendei politice, Curtea a intervenit în direcţia procesului general de integrare prin unele aprecieri care au avut implicaţii politice şi instituţionale, iar Parlamentul European şi-a extins influenţa legislativă prin schimbările intervenite în Tratat.

2. A crescut sfera participanţilor în procesul de elaborare a politicilor şi de decizie. Cel mai important s-a dovedit a fi Consiliul European care şi-a asumat responsabilităţi majore în stabilirea agendei ceea ce a avut ca efect reducerea puterii şi a spaţiului de manevra atât a Comisiei cât şi Consiliului.

3. Procesele de elaborare a politicilor şi cele de decizie au devenit mai complexe. Pe lângă cadrele structurale ale întâlnirilor Comisiei şi Consiliului, ale comitetelor Parlamentare şi şedinţelor Curţii, există un mozaic de canale mai puţin formale în care reprezentanţi ai instituţiilor, statelor, diverselor grupuri de interese se întâlnesc, discută şi produc politici şi decizii.

Dezvoltarea politicilor

EU se dovedeşte a fi o organizaţie internaţională distinctă cu structura sa instituţională şi împreună cu procesele politice de decizie şi de elaborare a politicilor, prin aria şi importanţa responsabilităţilor sale. Ele s-au extins permanent prin schimbările intervenite în Tratat, prin internaţionalizarea crescândă a forţelor economice, prin competiţia economică internaţională acerbă, prin recunoaşterea avantajelor cooperării comune, prin presiunile de integrare impuse de Comisie şi Parlamentul European cât şi prin impactul reciproc al politicilor. Cea mai cunoscută din acele politici este CAP. Consumând aproape jumătate din bugetul anual, CAP s-a aflat în centrul unor frecvente dezacorduri determinate de problemele garantării preţurilor şi a gestionării superproducţiei. Pe de o parte, aceste politici au drept obiective

Instituţii politice europene

171

promovarea liberei mişcări a bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor, iar pe de altă parte, ele sunt destinate să mărească capacitatea instituţională de acţiune comună în relaţiile economice şi comerciale cu alte ţări. De la mijlocul anilor ‚’80, programul SEM (Single European Market) a determinat o dezvoltare semnificativă a politicilor bazate pe piaţă precum şi o prezenţă activă a Comunităţii Europene în procesele de reglementare. Uniunea Europeană a dezvoltat o serie de politici care au avut un impact direct asupra funcţionării pieţei. În procesul decizional s-au urmărit aspecte cum ar fi:

• Stabilirea condiţiilor esenţiale pentru standardele de producţie, testarea şi certificarea lor;

• Deschiderea procesului de achiziţionare prin competiţie europeană; • Stabilirea criteriilor pe care companiile trebuie să le satisfacă în comerţul lor pe

piaţa europeană; • Controlul circumstanţelor în care guvernele statelor membre pot să ofere

subsidii industriei interne; • Extinderea activităţilor de control reglativ la aspecte sociale legate de mediu,

condiţii de lucru sau protecţia consumatorului.

Momentul marcat de SEM a avut şi alte consecinţe pentru politicile Comunităţii. Astfel, acesta a promovat politicile sectoriale legate de transport, telecomunicaţii şi energie în rândul acelor politici care au devenit subiect al unei atenţii considerabile în ultimii ani. SEM a stimulat în mod radical mişcarea spre EMU (European Monetary Union). Identificat de la începuturile construcţiei europene ca un scop important, progresul real spre Uniunea economică şi monetară a fost simţit la sfârşitul anilor 80 când majoritatea statelor au ajuns la concluzia potrivit căreia politicile de armonizare macroeconomică şi financiare şi, poate şi moneda unică, sunt necesare înainte ca SEM să-şi realizeze întregul său potenţial. De aceea, s-a dezvoltat treptat o strategie pentru crearea EMU, fapt prevăzut textul Tratatului de la Maastricht.

De-a lungul anilor, Comunitatea s-a afirmat şi în alte domenii cum ar fi asumarea unor responsabilităţi crescute în politica externă şi în politica internă de securitate. Aceste preocupări au fost recunoscute în SEA şi au devenit mai târziu componente ale Tratatului de la Maastricht ca piloni ai EU. Politicile educaţionale, culturale şi de sănătate au dovedit implicarea Comunităţii şi în domeniul acelor politici care nu priveau exclusiv piaţa.

Izvoarele Tratatului asupra Uniunii Europene

O parte însemnată a elitei implicate în procesul decizional, în instituţiile comunitare dar şi la nivelul statelor membre a fost dezamăgită de prevederile SEA din 1986. Ea considera că acest document nu reflectă suficient avansul procesului de

George POEDE

172

integrare. În consecinţă, chiar înainte de ratificarea SEA , au început în anumite puncte de decizie pregătiri pentru conturarea unei strategii mai clare în direcţia adâncirii integrării europene. Factori interni şi externi politici au determinat o astfel de preocupare. Factorii interni asociaţi cu procesele integraţioniste proveneau din logica Actului Unic European şi a programului de creare a Pieţei Unice Europene. De o deosebită importanţă erau:

a) relaţia dintre SEM şi obiectivul definit al EMU. O monedă unică avea rolul de a elimina distorsiunile ce proveneau din schimbările de valoare a monedelor europene fapt ce contribuia la o stabilitate mai crescută a condiţiilor de planificare a schimburilor comerciale.

b) preocuparea crescută pentru “ dimensiunea socială” ca răspuns la consecinţele liberale de reglementare minimă a pieţei. Statele membre cu nivele înalte de bunăstare socială erau preocupate de posibilitatea apariţiei “ dumpingului social” prin atragerea sectorului de afaceri spre ţări cu nivele scăzute de protecţie socială, deci cu cheltuieli scăzute de regie.

c) desfiinţarea controlului de frontieră pe piaţa internă a creat presiuni pentru mecanisme noi şi perfecţionate de control pentru a face faţă criminalităţii transfrontaliere, traficului de droguri, terorismului internaţional şi deplasării cetăţenilor.

Factorii externi sunt legaţi de destrămarea fostei Uniuni Sovietice şi a aşa-

numitului bloc sovietic: 1. prăbuşirea comunismului în Europa centrală şi de Est şi apariţia statelor democratice

au impus Comunităţii să-şi întărească instituţiile pentru a face faţă schimbărilor intervenite.

2. unificarea Germaniei a condus Comunitatea la concluzia necesităţii adîncirii integrării.

3. destrămarea fostei Uniuni Sovietice a contribuit la apariţia unui sentiment de insecuritate în legătură cu natura şi stabilitatea continentului European.

4. consecinţele sfârşitului războiului rece pentru politicile externe şi de apărare ale ţărilor vest-europene legate mai ales de aranjamentele noi de securitate

Toţi aceşti factori combinaţi au determinat statele membre să dea un nou impuls

integrării. Au existat şi poziţii contrare precum cele ale Marii Britanii care nu dorea o lărgire dincolo de cadrul existent în acea perioadă.

Elitele implicate în procesul de decizie a Comunităţilor Europene au acceptat însă nevoia unei lărgiri din motive diferite; unii erau incă inspiraţi de cauza federalistă, alţii militau pentru creşterea autorităţii Comunităţilor din perspectiva problemelor ce au început să preocupe statele membre încă din anii '80, probleme legate de uniunea

Instituţii politice europene

173

monetară europeană, dimensiunea socială, politica externă şi de apărare, eficienţa şi responsabilitatea instituţiilor comunitare.

Elaborarea Tratatului asupra Uniunii Europene

Au existat trei etape în elaborarea Tratatului asupra Uniunii Europene: A. convocarea Conferinţelor Interguvernamentale; B. activitatea Conferinţelor; C. ratificarea tratatului.

A. Convocarea Conferinţelor Interguvernamentale

O serie de întâlniri ale Cosiliului European între 1988 şi 1990 au condus la convocarea unor conferinte interguvernamentale asupra Uniunii Politice precum şi a Uniunii Economice şi Monetare: a) în iunie 1988 la Consiliul european de la Hanovra s-a reamintit că Actul Unic

European a confirmat obiectivul realizării progresive a Uniunii Monetare şi Economice şi a stabilit alcătuirea unei comisii prezidate de Jacques Delors, preşedintele de atunci al Comisiei Europene. Sarcina acestei comisii era aceea de a studia şi propune etapele concrete care ar putea duce la Uniunea Economică şi Monetară.

b) în iunie 1989, Consiliul European a aprobat la Madrid raportul Delors ca bază pentru activitatea viitoare.

c) în decembrie 1989, Consiliul European a aproba formal la Strasbourg convocarea Conferinţei interguvernamentale asupra Uniunii Monetare şi Economice.

d) Consiliul European de la Dublin, răspunde unei iniţiative franco-germane de a prelungi conferinţa interguvernamentală asupra EMU.

e) În iunie 1990 la Dublin, Consiliul European decide să deschidă Conferinţa Interguvernamentală asupra Uniunii Politice şi pe aceea asupra EMU în decembrie la Roma.

f) Consiliul European Special din octombrie 1990 de la Roma a stabilit începerea activităţii pregătitoare pentru EMU precum şi cadrul pentru Conferinţa Interguvernamentală asupra EMU.

g) întâlnirea Consiliului European de la Roma din decembrie 1990 a coincis cu deschiderea celor două conferinţe interguvernamentale asupra Uniunii Politice şi Uniunii Monetare şi Economice.

George POEDE

174

Convocarea conferinţelor interguvernamentale a reprezentat din punct de vedere procedural rezultatul unui proces comunitar de dezvoltare B. Conferinţele Interguvernamentale şi întâlnirea de la Maastricht

Conferinţele interguvernamentale s-au desfăşurat permanent de-a lungul anului 1991 şi au funcţionat la trei nivele. Miniştrii de externe ai ţărilor membre lucrau în CIG asupra Uniunii Politice, iar cei de finanţe în Conferinţa Interguvernamentală asupra EMU. Cele două grupuri de ministri se întâlneau odată pe lună. La al doilea nivel operau reprezentanţii permanenţi ai ţărilor membre ale Uniunii Europene; săptămânal în Conferinţa asupraUniunii Politice şi de două ori pe săptămână cei din CIG asupra EMU (reprezentanţi ai ministerelor naţionale de finanţe şi ai Băncilor centrale). La al treilea nivel activau grupuri de experţi naţionali care se întîlneau de câte ori considerau că este necesar. Miniştrii de externe aveau sarcina de a coordona cele două conferinţe.

Prin caracterul lor, conferinţele erau interguvernamentale. Cu toate acestea, două instituţii europene, Comisia şi Parlamentul, au căutat să exercite o anumită influenţă în desfăşurarea lucrărilor. Posibilitatea de negociere a Comisiei era redusă întrucât ea nu beneficia de acelaşi statut ca şi statele membre. Prin faptul că Parlamentul nu era un participant la negocieri, poziţia sa era şi mai dezavantajată. Conferinţele lunare inter-instituţionale la care participau pe de o parte miniştrii, iar pe de altă parte o delegaţie de 12 membri ai Parlamentului European au permis cunoaşterea opiniei parlamentarilor asupra problemelor abordate. Declaraţiile parlamentului belgian şi a celui italian de condiţionare a ratificării Tratatului de luarea în considerare a poziţiilor Parlamentului European au crescut influenţa acestei instituţii asupra lucrărilor Conferinţelor interguvernamentale. Pe de altă parte, se cunoştea atitudinea integraţionistă a acestei instituţii.

Analiza lucrărilor conferinţelor interguvernamentale ne arată că Olanda, Italia, Belgia şi Luxemburg erau statele cel mai mult angajate în curentul integraţionist. Spania, Irlanda, Portugalia, Grecia şi Danemarca (într-o măsură mai mică) sprijineau tendinţele integra-ţioniste, dar aveau anumite rezerve asupra unor aspecte legate de întărirea politicilor economice şi de coeziune socială. Franţa pleda pentru acordarea unor competenţe

Instituţii politice europene

175

mai mari Consiliului European şi unele creşteri ale puterilor Parlamentului. În contrast cu Franţa, Germania era un promotor al integrării europene cu puteri mai mari pentru Parlamentul European, dar mai rezervată faţă de Uniunea monetară şi economică. Marea Britanie a exprimat o poziţie minimalistă în toate problemele cu implicaţii supranaţionale.

Cu toate diferenţele manifestate, progresele realizate în au permis, în decembrie 1991, prezentarea rapoartelor conferinţelor interguvernamentale la întâlnirea la nivel înalt de la Maastricht. Conferinţa interguvernamentală asupra EMU a ajuns la un acord asupra tuturor aspectelor negociate, fiind în măsură să prezinte recomandări clare asupra Tratatului. Conferinţa asupra Uniunii Politice nu şi-a atins toate obiectivele astfel încât un număr de probleme care nu au înregistrat acorduri au fost transferate spre dezbaterea Consiliului European. Cea mai dificilă opoziţie a fost aceea a Marii Britanii faţă de dimensiunea socială şi faţă de moneda unică. Concesiile operate de ambele părţi şi au condus la rezolvareat toate aspectele importante, astfel încât după o examinare atentă lingvistică şi legală Tratatul asupra Uniunii Europene a fost semnat de miniştrii de externe şi de finanţe la Maastricht în februarie 1992. C. Ratificarea Tratatului

În acord cu procedurile stabilite pentru tratatele comunităţii şi pentru amendamentele la tratate, articolul R al TEU afirmă că ratificarea de către statele membre trebuie să fie în acord cu “ prevederile lor constituţionale”. În zece din statele membre aceasta semnifică o aprobare parlamentară în timp ce în două - Irlanda şi Danemarca - este nevoie de un referendum. Se spera ca toate procedurile de ratificare să decurgă fără probleme astfel încât tratatul să poată intra în vigoare la 1 ianuarie 1993. În opt state membre aceste speranţe s-au realizat.

În iunie 1992, în Danemarca s-a votat împotriva tratatului cu 50.7%. Aceasta a avut consecinţe considerabile asupra procesului de ratificare. Au fost făcute unele concesii cum ar fi o mai mare precizie conceptului de subsidiaritate precum şi garanţii speciale în forma de opting-out pentru prevederile referitoare la moneda unică şi la o posibilă Uniune politică de apărare. Ele au permis la al doilea referendum exprimarea a 56.8% din voturi pentru aderare la Tratat.

După anunţul referitor la votul danez, preşedintele Mitterand a decis că şi în Franţa se va ţine un referendum asupra adoptării tratatului. El considera că tratatul va fi aprobat fără prea multe difficultăţi, ceea ce ar fi însemnat şi un vot pentru politica sa internă. Ratificarea a fost însă aprobată numai cu 51.05%. În Marea Britanie ratificarea a durat până în iunie 1993 datorită unei majorităţi slabe a conservatorilor precum şi a unei percepţii neclare asupra cîştigurilor pe care britanicii le-ar obţine din aplicarea acestui Tratat. In acest context s-au adăugat şi opoziţia laburiştilor faţă de opting-out-ul

George POEDE

176

acordat Marii Britanii referitor la capitolul social din Tratat. În Germania nu a existat un referendum, întârzierea s-a datorat Curţii Constituţionale (octombrie 1993). Ratificarea germană a deschis calea pentru implementarea Tratatului care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.

Conţinutul tratatului

În esenţă tratatul creează o nouă organizaţie Uniunea Europeană care se sprijină pe trei piloni, Comunităţile Europene, Politica externă şi de Securitate comună, Cooperarea în domeniul Justiţiei şi Afacerilor Interne.

Conferinţele interguvernamentale au încercat să clarifice modul în care Tratatul trebuie să descrie Uniunea Europeană atât în caracterul său curent cât şi în stadiile sale evolutive. Une dintre statele membre doreau să includă termenul “ federal “ astfel încât adesea în grupurile de lucru a apărut ideea potrivit căreia tratatul urma să marcheze o nouă etapă în procesul ce va conduce în mod gradual la o Uniune cu un scop federal. Guvernul britanic se opunea apariţiei unei asemenea interpretări şi a reuşit să obţină sprijinul politic pentru a schimba conţinutul textului iniţial astfel: “ Tratatul marchează o noua etapă în procesul de creare a unei uniuni tot mai strânse între popoarele Europei....”. Pentru ţările europene continentale expresia “o tot mai strânsă uniune” pare mai centralistă decât cuvântul federal.

Din prevederile comune rezultă o serie de obiective aşa cum sunt ele prezentate în articolul B, un set de principii ce includ subsidiaritatea şi respectul pentru drepturile fundamentale ale omului, o Uniune guvernată de o structură instituţională complexă.

Comunităţile Europene

Acesta este cel mai important pilon întrucât incorporează cea mai mare parte a responsabilităţilor Uniunii Europene. Acquis-ul celor trei Comunităţi este păstrat în cadrul Tratatului şi, în anumite aspecte, extins şi întărit prin revizuirea celor trei Comunităţi.

Două principii importante sunt introduse în Tratat. Mai întâi, principiul subsidiarităţii incorporat în Articolul 3b:

Comunitatea va acţiona în limitele care i-au fost conferite de acest tratat şi potrivit obiectivelor fixate. În domeniile care nu cad în competenţa sa exclusivă, Comunitatea va acţiona potrivit principiului subsidiarităţii, numai dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii nu pot îndeplinite eficient de Statele Membre.

Al doilea principu stabileşte cetăţenia europeană potrivit căreia cetăţenii Uniunii se bucură de drepturile conferite de Tratat. Unul din aceste drepturi este acela de a locui

Instituţii politice europene

177

şi lucra în orice parte a teritoriului Uniunii. Cetăţenii Uniunii au dreptul de a vota pentru Parlamentul European şi alegerile locale.

Alte revizuiri pot fi grupate în două categorii: 1. Schimbări instituţionale

• O nouă procedură legislativă – procedura de co-decizie. Procedura de

co-decizie se bazează pe procedura de cooperare care a fost introdusă prin Actul Unic European. Ea permite o a treia citire a legislaţiei de către Consiliu şi Parlament. Spre deosebire de procedura de cooperare care dă Consiliului puterea de a ignora opinia Parlamentului, procedura de co-decizie conferă pentru prima dată Parlamentului dreptul de a respinge o propunere legislativă.

• Domeniile politice care devin subiect al procedurii de co-decizie sunt revizuite

• Domeniul procedurii de aprobare – assent - prin care este necesară aprobarea Parlamentului pentru unele tipuri de acţiuni se extinde.

• Din ianuarie 1995 perioada de funcţionare a comisarilor se extinde de la patru la cinci ani pentru a-i aduce la aceeaşi perioada cu cea a parlamentarilor europeni

• Se înfiinţează un Comitet al Regiunilor pentru a furniza Consiliului şi Comisiei o opinie specializată asupra problemelor cu care se confruntă regiunile Uniunii.

• Curţii de justiţie i se conferă dreptul de a impune amenzi în condiţiile în care apar abateri de la implementarea legii comunitare.

• Parlamentul European numeşte un Ombudsman care primeşte şi soluţionează diversele atingeri la adresa drepturilor.

2. Schimbări în politicile Uniunii Competenţele politice ale comunităţii sunt extinse şi întărite. Sunt definite

principalele trăsături ale Uniunii Economice şi Monetare şi se stabileşte un calendar pentru transpunerea în practică a acestei politici. Ea include şi rate de schimb fixe care să conducă la introducerea unei singure monede precum şi înfiinţarea unei Bănci Centrale Europene care va funcţiona în cadrul Sistemului European de Bănci Centrale. Principalele obiective ale sistemului european de bănci centrale sunt legate de menţinerea stabilităţii preţurilor. Sarcinile SEBC sunt legate de definirea şi implementarea politicii monetare a Comunităţii, organizarea operaţiilor de schimb

George POEDE

178

extern, managementul rezervelor străine ale statelor membre, promovarea unor operaţiuni de plată mai puţin complicate. In contextul EMU, statele membre privesc politicile lor economice ca pe o preocupare comună în care Consiliul are rolul de coordonator.

Unele domenii ale politicii europene în care comunitatea nu a fost implicată sunt acum introduse în Tratat. Spre exemplu, un nou capitol în Tratat confirmă preocuparea comunităţii pentru ajutorarea ţărilor în curs de dezvoltare prin programe multi-anuale în domenii precum educaţia, sănătatea publică, protecţia consumatorului, reţelele transeuropene, competitivitatea industriei.

Responsabilităţile comunităţii în unele domenii ale politicii europene au fost dezvoltate. Ele se referă în special la cercetare, dezvoltare tehnologică, mediu, coeziune socială şi economică, introduse în SEA dar nu şi în tratat. Ca un corolar la întăririi coeziunii sociale şi economice, apare un noul fond de coeziune cu scopul de a asigura asistenţă financiară în domeniile mediului şi infrastructurii de transport transeuropean.

Un domeniu particular în care au apărut dificultăţi de negociere înainte de Maastricht şi în timpul lucrărilor a fost politica socială. Unsprezece state membre au dorit să confere Tratatului o bază socială prin Carta Socială care a fost adoptată de Consiliul European în 1989 (cu excepţia Marii Britanii).

Politica externă şi de securitate comună

Actul Unic European stabilea că statele membre trebuie să formuleze şi să implementeze în comun o politică externă europeană. Tratatul asupra UE acordă o mare importanţă acestui scop specificând că Uniunea şi Statele membre vor defini şi implementa o politică de securitate şi externă comună care va acoperi toate aspectele politicii externe şi de securitate, inclusiv o politică de apărare comună care ar putea duce în viitor la o apărare comună. Obiectivele Politicii comune de securitate şi externe – CFSP – sunt definite doar în termeni generali, “să apere valorile, interesele fundamentale şi independenţa Uniunii”, „să dezvolte şi să consolideze democraţia, statul de drept şi respectul pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale”. Principalele căi prin care aceste obiective vor fi urmărite sunt: • Cooperarea sistematică dintre statele membre asupra oricărei probleme de politică

externă şi de securitate de interes general. Consiliul va stabili prin unanimitate poziţii comune, iar statele membre vor defini politicile naţionale în conformitate cu aceste poziţii comune. Consiliul poate decide asupra statutului acelor probleme care devin un subiect al acţiunii comune; Consiliul decide implementarea politicii comune externe şi de securitate cu o majoritate calificată.

• parte integrală a dezvoltării Uniunii Europene, Uniunea Europei Occidentale este chemată să elaboreze şi să implementeze decizii şi acţiuni ale Uniunii care au

Instituţii politice europene

179

implicaţii pentru apărare. În acord cu instituţiile UEO, Consiliul va adopta măsurile practice necesare.

Într-una din declaraţiile anexate la Tratat se arată că UEO se va dezvolta ca o

componentă de apărare a Uniunii Europene şi ca un mijloc pentru întărirea pilonului european al Alianţei Atlantice.

Cooperarea în domeniile justiţiei şi afacerilor interne

Statele membre consideră următoarele domenii ca probleme de interes comun: politica azilului; reguli ce guvernează şi controlează trecerea frontierei statelor membre, politica de imigrare şi drepturile de rezidenţă a persoanelor din alte state decât cele membre ale UE, combaterea consumului de droguri, combaterea fraudei internaţionale, cooperarea juridică în probleme civile, cooperarea juridică în domeniul penal, cooperarea poliţiei în combaterea terorismului, traficului cu droguri şi alte delicte prin EUROPOL, cooperarea vamală.

Toate măsurile care trebuie luate trebuie să fie în acord cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În cele nouă domenii de interes comun, Consiliul: • adoptă poziţii comune şi promovează orice formă de cooperare. Deciziile

trebuie luate cu unanimitate; • adoptă acţiuni comune; • stabileşte convenţii pe care le recomandă spre adopţie statelor membre în

acord cu prevederile lor constituţionale. Dacă nu există alte precizări cuprinse în convenţii, măsurile de implementare vor fi luate de Consiliu cu o majoritate de două treimi din numărul statelor membre.

Pentru a asigura cooperarea în domeniile de interes comun, statele membre sunt

obligate prin Tratat să stabilească mecanisme de coordonare între departamentele de profil din administraţia lor. Aceste mecanisme sunt conduse la nivel politic de Consiliul ministrilor format din miniştrii de justiţie şi de afaceri interne, iar la nivel administrativ de Comitetele de coordonare ca efect al aplicării articolului K4 din Tratatul asupra Uniunii Europene.

Ca şi în cazul politicii comune de externe şi de securitate, semnificaţia domeniului Justiţiei şi afacerilor interne constă nu numai în conţinutul prevederilor sale dar şi în contribuţia mai largă la procesul de integrare în Europa.

George POEDE

180

Tratatul şi procesul de integrare

În mod clar, TEU evidenţiază adâncirea procesului de integrare în Europa de

vest. Ca rezultat al acestuia, mai multe competenţe ale unor politici au trecut de la nivelul statelor membre la cel european, puterile instituţiilor europene au crescut iar supranaţionalismul a câştigat în conţinut. Eu prezintă o serie de caracteristici federale dintre care cele mai evidente sunt:

• Responsabilităţi politice importante sunt exercitate atât la nivelul statelor membre cât şi la cel central (european);

• Structuri instituţionale bine dezvoltate există cele două nivele; • Un corp juridic central are autoritatea de a guverna asupra disputelor dintre

cele două nivele; • Există o cetăţenie comună.

Cu toate acestea, unele trăsături prezente în mod normal în sistemele federale nu

se regăsesc în Uniunea Europeană, în mod deosebit: 1. deşi responsabilităţile centrale sunt acum considerabile, echilibrul puterii între

centru şi unităţile regionale se înclină spre acestea din urmă; 2. controlul resurselor financiare se află, preponderent, la nivelul statelor membre; 3. drepturile pe care le cuprinde cetăţenia europeană sunt extrem de reduse în

proporţiile sale.

Oricum ar fi descrisă natura politică a Uniunii Europene, federală, quasi-federală, confederală sau într-un alt mod, evident este faptul existenţei unui sistem foarte dezvoltat de guvernare, iar Tratatul de la Maastricht nu reprezintă decât o etapă în procesul de integrare. Ceea ce a apărut în procesul de negociere a Tratatului a fost un compromis ce includea aspecte ale diferitelor viziuni asupra Europei şi, în acelaşi timp, un compromis care deşi nu a reprezentat un avans atât cât a fost dorit de Italia, Germania şi Benelux a constituit totuşi mai mult decât a exprimat Marea Britanie.

Tratatul confirmă caracteristicile unui proces de integrare: Economicul înaintea politicului: istoria evoluţiilor majore în procesul general

european ne arată că etapele parcurse au luat forma unor înţelegeri asupra integrării unor activităţi economice ce conduceau spre rezolvarea unor aspecte politice ridicate de cooperarea economică. Din 1951 când a apărut Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului până la Tratatul de la Maastricht economicul a precedat în general politicul. Spre exemplu, întărirea instituţiilor comunităţii asigurată prin Actul Unic European a reprezentat o consecinţă a necesităţii de a pune în aplicare programul Pieţei

Instituţii politice europene

181

Unice Europene. La fel, decizia din 1991 de a convoca o Conferinţă Interguvernamentală asupra Uniunii politice a fost o consecinţă a deciziei anterioare de a convoca o Conferinţă interguvernamentală asupra EMU.

Flexibilitatea: atunci când în trecut, statele membre sau un număr dintre acestea au dorit să acţioneze împreună într-un anumit domeniu şi au considerat că mecanismele existente nu sunt potrivite cu scopul urmărit, au găsit alternative pentru cooperare.TEU continuă tradiţia de flexibilitate şi inovare. (opting-out-urile date Angliei şi Danemarcei asupra EMU, protocolul şi înţelegerile asupra politicii sociale)

Întrebări

1. Care sunt inovaţiile aduse la conţinutul tratatelor de Actul Unic European? 2. Tratatul de la Maastricht: importanţa lui pentru procesul de elaborare a

politicilor europene?

?

George POEDE

182

II. Comisia europeană

Comisia este implicată în sistemul de decizie al Uniunii Europene la toate nivelele şi în toate domeniile. Dotată cu resurse de putere şi instrumente de elaborare a politicilor, Comisia se află în miezul deciziilor Uniunii Europene.

Compoziţie

Comisarii însărcinaţi cu o politică specifică dintr-un anumit domeniu se întrunesc în Colegiul Comisarilor. Iniţial, ei erau în număr de nouă dar odată cu lărgirea Uniunii numărul lor a crescut la treisprezece, paisprezece şi apoi la şaptesprezece. Fiecare din cele cinci mari ţări membre au câte doi comisari faţă de câte unu pentru restul ţărilor. Până în ianuarie 1993, Comisiile erau numite pentru o perioadă de patru ani “ prin acordul comun la guvernelor statelor membre “. Prin Tratatul asupra Uniunii Europene, procedura s-a schimbat astfel:

1. Membri Comisiei sunt numiţi în acord cu procedura din paragraful al doilea pentru o perioada de cinci ani. Mandatul lor poate fi reînnoit.

2. Guvernele Statelor membre vor nominaliza prin acord comun, după consultarea Parlamentului European, persoana pe care ei intenţionează să o numească în funcţia de preşedinte al Comisiei. Guvernele Statelor membre vor desemna împreună cu persoana nominalizată pentru Preşedinţia Comisiei, celelalte persoane care vor fi numite în poziţia de membri ai Comisiei. Preşedintele şi membrii astfel numiţi vor fi supuşi votului Parlamentului European..

Principala consecinţă a noii proceduri de numire este întărirea relaţiilor dintre Comisie şi Parlamentul European. Acest fapt se realizează pe două căi: mai întâi prin formalizarea practicilor care s-au dezvoltat în anii '80, referitoare la aprobarea Comisiei şi a preşedintelui ei. Statele membre sunt obligate acum să consulte PE asupra preşedintelui Comisiei iar Comisia este obligată să se prezinte

Instituţii politice europene

183

în faţa Parlamentului pentru un vot de încredere. În al doilea rând, prin stabilirea aceluiaşi mandat de cinci ani pentru Comisie şi

PE. Tranziţia s-a realizat prin numirea Comisiei în 1993 doar pentru doi ani. Noua procedură de numire şi aprobare întăreşte baza colectivă a Comisiei în raport cu cea naţională. Comisarii nu sunt reprezentanţi naţionali ci complet “independenţi în îndeplinirea mandatului lor”. În momentul numirii, Comisarii trebuie să declare că nu vor cere sau primi instrucţiuni de la vreun guvern sau alt corp deliberativ al Uniunii. În practică însă, este greu de îndeplinit o totală imparţialitate. De vreme ce sunt propuşi de guverne ar fi nerealist să se detaşeze total de loialităţile anterioare. Este ilustrativă atitudinea lui Margaret Thatcher de a refuza reaprobarea lordului Cockfield în Comisie considerându-l prea zelos în îndeplinirea sarcinilor sale neglijând interesele britanice. Insistenţa Tratatului pe completa independenţă a comisarilor este interpretată într-un mod flexibil. O totală neutralitate nu este de dorit întrucât activitatea Comisiei este facilitată de menţinerea legăturilor cu centrele de influenţă din UE. Pe de altă parte, apare riscul pierderii credibilităţii în condiţiile în care un Comisar se comportă în comisie ca un “reprezentant naţional”. Comisia care a fost numită în ianuarie 1985 sub preşedinţia lui Jacques Delors s-a confruntat cu probleme serioase atunci cănd guvernul german i-a criticat pe cei doi comisari europeni de origine germană pentru eşecul apărării intereselor naţionale la Bruxelles. Nu există prevederi asupra condiţiilor în care cineva este numit comisar. În general, pentru aceste funcţii sunt propuşi politicieni naţionali. Toate guvernele au stabilit ca practică generală numirea unor politicieni pro-europeni. Cu toate că membrii Comisiei păstrează încă unele diferenţe politice, ele nu afectează relaţiile de lucru. Distribuţia diverselor portofolii între comisari reprezintă rezultatul unor negocieri şi al relaţiilor de putere. Dorinţa Preşedintelui este cel mai important factor dar el nu poate aloca posturile în mod preferenţial. Comisarii au cabinete cu rolul de a-i ajuta în îndeplinirea obligaţiilor ce le revin, cu şase-şapte funcţionari cu excepţia Cabinetului Preşedintelui care are doisprezece funcţionari. Cabinetele îndeplinesc o serie de sarcini legate de informarea Comisarului cu ceea ce se întâmplă în domeniul său de responsabilitate dar şi în celelalte arii de politică europeană, ţin legatura cu celelalte cabinete ale Comisiei şi caută să contureze segmentul de politică pentru care sunt responsabili. Deasupra acestor sarcini, cabinetul preşedintelui este implicat frontal în conturarea diferitelor perspective şi interese care există între comisii şi în Comisie ca întreg.

În cadrul Comisiei există o întreagă birocraţie; aparatul Comisiei constituie cel mai mare element al întregului cadru administrativ al Uniunii Europene. Dintr-un total de 26.400 de angajaţi, 18.000 erau cuprinşi în cadrul Comisiei. Din aceştia, 12.000 sunt utilizaţi în administraţie, inclusiv cei aproape 4000 de funcţionari ce se ocupă cu elaborarea politicilor, 3400 sunt angajaţi în dezvoltarea tehnologică şi cercetare, iar 1650 ocupaţi cu munca de traducere. În comunicarea internă se foloseşte engleza şi franceza, dar există un număr mare de combinaţii lingvistice impuse de relaţiile Comisiei cu alte continente.

George POEDE

184

Comisia foloseşte temporar funcţionari sau specialişti care nu sunt incluşi în

statisticile generale, dar majoritatea funcţionarilor sunt angajaţi sunt pe o bază permanentă prin examinarea competenţelor prin sistemul A. Acest sistem reprezintă o scală cu 8 grade in care A1 este punctul cel mai înalt pentru nivelul directorilor generali, iar A8 nivelul inferior pentru cei noi intraţi care nu au experienţă pentru acest domeniu. Cu toate acestea, principiile pure meritocratice sunt tulburate de cele politice care impun o reprezentare echilibrată naţională. Politica multinaţională de cadre a Comisiei dar şi a altor instituţii are avantaje şi dezavantaje. Principalele avantaje privesc existenţa unor cunoştinţe şi experienţe din toate ţările membre, încrederea guvernelor naţionale şi a Administraţiei EU că procesul de decizie capătă eficienţă prin participarea funcţionarilor din ţările membre la pregătirea şi administrarea politicilor europene, facilitarea comunicării prin fluxul de informaţii dintre ţări şi instituţiile europene. Printre dezavantaje reţinem pericolul influenţării deciziilor prin luarea excesivă în considerare a intereselor naţionale ale funcţionarului european şi stiluri de elaborare a politicilor impregnate într-o măsură mai mare de specificul naţional. Organizare Directoratele generale

Activitatea Comisiei este împărţită pe domenii politice separate aşa cum la nivelul guvernelor naţionale responsabilităţile sunt împărţite între ministere. Spre deosebire de unele agenţii şi servicii specializate cum ar fi “Centrul Comun de cercetare” sau Oficiul Statistic, unităţile de bază ale Comisiei sunt Directoratele Generale. Ele sunt definite prin numere şi nu prin domeniul pe care îl reglementează. Marimea şi organizarea internă a DG variază. Cel mai adesea, un DG are un personal de 150-400 de funcţionari divizat între patru sau şase directorate care se împart la rândul lor în trei sau patru divizii. Romano Prodi, actualul Preşedinte al Comisiei Europene, a stabilit o serie de măsuri menite să reformeze activitatea Comisiei: • Comisarii vor fi amplasaţi împreună cu departamentele lor, depăşindu-se practica

actuală a plasării lor în clădiri diferite; • Cabinetele Comisarilor vor fi mai mici şi mai “multinaţionale”; • Regulile ce reglementează numirea funcţionarilor înalţi vor fi mai stricte şi mai

transparente; • Se va promova o mobilitate internă mai mare în cadrul staff-ului Cabinetului

Comisarului; • “Numărarea” departamentelor Comisiei va fi abolită în favoarea unor denumiri care

să reflecte principala responsabilitate a acestuia.

Instituţii politice europene

185

Comisia se află într-un proces de reformă datorită complexităţii sarcinilor pe care trebuie să le îndeplinească amplificate de procesul de lărgire din mai 2004 şi 2007. Reforma reflectă noile priorităţi politice ale Comisiei cu un accent pe eficienţă şi mai puţină birocraţie, realocare a staff-ului acolo unde este o mai mare nevoie. Schimbările au în vedere divizarea relaţiilor externe în funcţie de subiectul acestora, comerţ, dezvoltare, lărgire şi politica externă şi de securitate; crearea unui nou departament care să grupeze actuala direcţie generală pentru industrie, întreprinderi mici şi mijlocii şi politica de inovare; crearea unui nou departament pentru justiţie şi afaceri interne potrivit cerinţelor Tratatului de la Amsterdam; gruparea sănătăţii şi a protecţiei consumatorului într-un singur departament; crearea unui nou departament pentru educaţie şi cultură fuzionând astfel direcţia generală pentru educaţie şi pregătirea forţei de muncă cu o parte din direcţia pentru informare şi cultură; crearea unui serviciu de comunicare şi media punând împreună serviciul purtătorului de cuvânt cu o parte din direcţia generală pentru informare şi cultură.

Structura ierarhică

Structura ierarhică prezintă următoare trăsături:

• Toate problemele importante sunt examinate în întâlnirile săptămânale ale Colegiului Comisarilor. În aceste întâlniri, deciziile sunt luate în unanimitate în măsura posibilului sau prin votul majoritar.

• Comisarul care este desemnat într-o arie specifică politică poartă răspunderea pentru domeniul respectiv.

George POEDE

186

• Directiile generale sunt conduse de directori generali răspunzători pentru

activitatea lor în faţa Comisarilor. • Directoratele sunt conduse de directori care sunt răspunzători în faţa

Directorului general sau Directorului general adjunct. • Diviziile sunt conduse de directori de divizie şi sunt responsabili în faţa

directorilor de Direcţii. Mecanisme de decizie

Structura ierarhică produce un model prin care propunerile pentru decizii îşi crează drumul prin “maşinăria” Comisiei.

1. O propunere iniţială este elaborată la un nivel mediu ierarhic într-un directorat general. Se are în vedere şi oportunitatea contractării unor componente ale propunerii în mediul academic, al consultanţilor şi experţilor naţionali, în cel al intereselor sectoriale. Parametrii propunerii sunt determinate de politica UE în domeniul respectiv sau de orientările stabilite la nivel înalt de Comisie sau Consiliu.

2. Propunerea ajunge la nivel cabinetului Comisarului şi, prin întâlnirile săptămânale ale şefilor de Cabinet, la Colegiul Comisarilor.

3. Colegiul Comisarilor poate să o accepte, să o respingă ori să o trimită la Directoratul General pentru reformulare.

Sunt posibile unele modificări ale acestui model. Dacă propunerea de decizie

este mai puţin controversată sau apare o anumită urgenţă pentru adoptarea acesteia pot fi utilizate anumite proceduri. Potrivit “procedurii scrise”, propunerea circulă în rândul Comisarilor şi , dacă nu există obiecţii, este adoptat, de regulă, într-o săptămână. Propunerile mai urgente pot fi adoptate mai repede prin “procedura scrisă accelerată”. Un alt set de circumstanţe care produc îndepărtări de la model apar atunci când propunerile de decizie privesc mai multe domenii, situaţii comune în care se intersectează specializările sectoriale ale diverselor directorate generale. Spre exemplu, o propunere de directivă care are drept obiectiv stabilirea unui cadru în care să fie studiate şi dezvoltate diversele surse de energie pleacă de la Directoratul General 17 dar are implicaţii directe pentru DG12 (ştiinţă, cercetare, dezvoltare), DG19 , (Buget) şi DGIII (Piaţă internă şi Competiţie). Alteori propunerile nu ating alte directorate generate, dar dau naştere la conflicte aprinse aşa cum s-a întâmplat între Buget şi Competiţie în legătură cu rigiditatea DG IV în aplicarea regulilor de competiţie referitoare la Industria europeană.

Instituţii politice europene

187

Există diverse proceduri şi mecanisme pentru coordonarea Comisiei şi pentru asigurarea eficienţei şi eficacităţii activităţilor din sfera directoratelor generale.

Patru dintre acestea sunt mai importante şi, ca atare, mai des utilizate. Mai întâi, preşedintele Comisiei poartă responsabilitatea pentru coordonarea mecanismelor de luare a deciziilor, dar şi Colegiul Comisarilor joacă un rol important în coordonarea activităţilor:

1. pot avea loc consultări informale între Comisarii interesaţi de o anumită propunere de decizie 2. agenda Comisarilor este discutată la întâlnirea săptămânală a şefilor de cabinet care este condusă de Secretarul General al Comisiei şi se organizează cu două zile înainte de întâlnirea Comisarilor. Scopul ei este acela de a realiza acorduri asupra unui număr cât mai mare de probleme trimiţând numai acele chestiuni spre dezbaterea Comisiei care sunt controversate sau care implică aspecte politice delicate. 3. ceea ce se întâmplă la întâlnirile şefilor de cabinet constituie rezultatul a şase-şapte şedinţe de analiză la nivelul cabinetelor. Ele sunt conduse de un expert într-o politică specifică analizată care provine din cabinetul Preşedintelui Comisiei. Ea permite o coordonare orizontală a sarcinilor, dar şi o evaluare a propunerilor în contextul priorităţilor politicii Comisiei. 4. funcţionari din diferite cabinete care se cunosc foarte bine între ei schimbă adesea opinii în mod informal în cazul unor propuneri despre care se ştie că vor trezi unele discuţii.

Cu toate aranjamentele de coordonare a diverselor politici, continuă să persiste

percepţia potrivit căreia Comisia funcţionează într-o manieră prea compartimentalizată fără a acorda o atenţie suficientă coerenţei generale a politicii Uniunii Europene. Câteva critici au fost formulate în acest sens: • comisia are un cadru organizaţional rigid. În ciuda dezvoltării legăturilor orizontale,

relaţiile structurale atât in interiorul cât şi între Directoratele generale rămân prea verticale.

• loialităţile politice şi departamentale tind să descurajeze abordări noi, integrate ale problemelor cărora trebuie să li se găsească un răspuns.

• munca plină de eforturi nu asigură Comisarilor şi altor funcţionari înalţi posibilitatea de a privi dincolo de sarcinile lor imediate. Una din obligaţiile cabinetelor Comisarilor este aceea de a-i ţine la curent cu ceea ce se întâmplă în politica generală a Uniunii Europene sau în alte comisii.

George POEDE

188

Responsabilităţi şi puteri

Câteva din responsabilităţile Comisiei şi din puterile sale sunt descrise în Tratate şi în legislaţia Comunităţilor. Altele nu sunt formal elaborate dar au fost dezvoltate din necesităţi practice impuse de evoluţia Uniunii Europene.

Responsabilităţile şi puterile asociate acestora pot fi grupate în şase categorii: propunerea şi dezvoltarea politicilor şi a legislaţiei, funcţii executive, păstrătorul cadrului legal, reprezentant extern şi negociator, mediator şi conciliator, conştiinţa Uniunii. Propunerea şi dezvoltarea politicilor şi a legislaţiei

Potrivit articolulului 155 al Tratatului Comunităţilor Europene Comisia va formula recomandări şi va exprima opinii asupra unor probleme prevăzute în Tratat. În practică aceasta înseamnă că instituţia Comisiei Europene este însărcinată cu responsabilitatea de a propune măsuri care au rolul de a contribui la dezvoltarea Uniunii Europene. Comisia este în mod central implicată în formularea şi dezvoltarea politicii generale a Uniunii Europene. În medie, Comisia trimite aproximativ 600-800 de propuneri şi recomandări precum şi 300 de rapoarte şi memorandum-uri.

Iniţierea şi dezvoltarea unei politici are loc la mai multe paliere, de la politici la nivel macro până la politici detaliate pe un sector specific de intervenţie. Oricare ar fi nivelul activităţii Comisiei reţinem faptul că la acest proces general apar şi alţi actori printre care Parlamentul European, Consiliul Miniştrilor, statele membre, autorităţi regionale, firme private. Ei exercită o serie de influenţe asupra Comisiei de la primele deliberări asupra iniţierii unei politici şi până la trimiterea propunerii la Consiliul miniştrilor. Pe de altă parte, Comisia trebuie să ţină cont de opiniile celor implicaţi în proces de vreme ce implementarea unei politici cade tot în seama lor şi trebuie să se asigure că va găsi un sprijin în rândul acestor actori. Preferinţele politice trebuie cunoscute, luate în considerare şi reflectate în recomandări sau propuneri. Comisia este supusă multor presiuni, dar dintre acestea cele mai importante sunt cele ce provin de la Consiliu. Atunci când Consiliul indică voinţa sa de a avea anumite propuneri în anumite domenii aceasta înseamnă că apare obligaţia Comisia de a formula un răspuns în acest sens. Apoi, din anii '80 a apărut o tendinţă clară mai degrabă din partea Consiliului European decât din partea Consiliului de a sancţiona iniţiativele majore ale Comisiei. Noua situaţie a impus o adaptare din partea Comisiei nu numai prin preluarea instrucţiunilor de la Consiliul European dar şi prin folosirea lor pentru a legitima propriile preferinţe în elaborarea politicilor generale sau sectoriale. Activităţile Comisiei nu se rezumă numai la politici majore, intersectoriale sau programe ale unor politici; ele pot lua forme diverse cum ar fi elaborarea unei abordări integrate în politica sectorială,

Instituţii politice europene

189

întărirea unor cadre deja existente sau implementarea unei politici prin generarea unor noi idei şi întărirea cooperării cu actorii existenţi în spaţiul politic european, naţional şi regional. Celelalte două instituţii principale implicate în procesul legislativ, Consiliul şi Parlamentul European, pot cere Comisiei să producă propuneri, dar ele nu pot iniţia sau elabora propuneri.

În acest proces extrem de complicat în care Comisia caută suport pentru acceptarea propunerilor sale de către Consiliu şi Parlament un rol important este jucat de o vastă reţea de comitete. Ele sunt de două categorii, comitete de experţi şi comitete consultative. Comitetele de experţi sunt compuse din funcţionari naţionali, experţi şi specialişti în anumite domenii. Majoritatea acestor comitete se întâlnesc regulat, au o structură bine determinată, altele sunt comitete adhoc constituite pentru a discuta o propunere sau un document iniţial al Comisiei. Din perspectiva intereselor şi preocupărilor lor, unele comitete sunt numeroase şi cu o sferă largă de probleme cum ar fi Advisory Committee on Restrictive Practices and Dominant Positions sau Advisory Committee on Community Actions for Elderly, altele sunt mai specializate, mai tehnice cum sunt Advisory Committee on Unfair Pricing Practices in Maritime Transport sau Committee for International Road Tariffs.

Comitetele consultative sunt compuse din reprezentanţi ai intereselor sectoriale. Ele sunt organizate şi finanţate de către Comisie, aprobate pe baza nominalizărilor ce provin de la diverse organizaţii ce funcţionează la nivelul Uniunii Europene. (Uniunea Confederaţiilor Industriale şi Patronale, Confederaţia Europeană a Sindicatelor sau Comitetul Organizaţiilor Profesionale Agricole, sau Comitetul Uniunilor de Transport din Comunitatea Europeană).

Cel mai mare număr de comitete consultative se găseşte în sectorul agriculturii. Majoritatea comitetelor sunt prezidate şi organizate de Comisie, câteva de către Consiliu. Influenţa exercitată de aceste comitete diferă. Comitetul experţilor naţionali are o importanţă mai mare decât comitetul consultativ pentru că apare un caracter obligatoriu al cooperării cu experţii naţionali în procedura de elaborare a propunerilor. Funcţii executive

Comisia exercită mari responsabilităţi executive fiind implicată în managementul, supravegherea şi implementarea politicilor Uniunii Europene.

Din această perspectivă apar câteva aspecte ale funcţiilor executive: a. puteri de elaborare a normelor şi regulilor În circumstanţe şi în condiţii definite de către Tratate sau legislaţie, Comisiei îi sunt delegate puteri de elaborare a unor norme şi reguli care să faciliteze implementarea diferitelor politici sectoriale întrucât nu este posibil ca legislaţia Comunităţii să acopere toate domeniile posibile.

George POEDE

190

b. managementul finanţelor Uniunii Europene În colectarea veniturilor, Comisia are două îndatoriri, aplicarea corectă a ratelor în cadrul anumitor categorii de venit şi asigurarea că autorităţile naţionale au achitat plăţile stabilite. În domeniul cheltuielilor, Comisia trebuie să opereze cu un buget anual aprobat în care două tipuri de cheltuieli reprezintă 75% din totalul cheltuielilor. Mai întâi, secţiunea de Garantare a Fondului European de Garanţie şi Orientare a Agriculturii preia aproape 50% din din bugetul anual şi este folosit pentru sprijinirea preţurilor agricole. Apoi, există fonduri structurale ca Fondul European de dezvoltare regională, Fondul Social European şi Secţiunea de Orientare din Fondul European de Garanţie şi Orientare a Agriculturii.

Fondurile structurale sunt gestionate astfel: 1. Guvernele naţionale în consultare cu Comisia şi cu autorităţile regionale şi locale supun Comisiei planuri de trei-cinci ani. Planurile, naţionale, regionale şi locale, identifică strategii şi priorităţi pentru atingerea obiectivelor şi indică modul de utilizare a asistenţei financiare din partea Uniunii Europene; 2. Pe baza planurilor şi a dialogului cu reprezentanţi naţionali şi sub-naţionali şi după consultarea comitetelor, fie cel al Dezvoltării şi Conversiunii Regiunilor, fie cel al Fondului Social European sau al Comitetului pentru Structuri Agricole şi Dezvoltare Rurală, Comisia redactează aşa-numitul Community Support Frameworks. CSF stabileşte priorităţile de acţiune, formele de asistenţă, alocările financiare. 3. Procedura de operaţionalizare a CSF diferă. Există trei forme principale de implementare prin programe operaţionale, cereri individuale pentru proiecte mari şi granturi globale administrate de către organizaţii naţionale sau regionale. 4. Monitorizarea şi evaluarea CSF şi a operaţiunilor individuale este preluată de comitete de monitorizare compuse din reprezentanţi ai Comisiei şi partenerilor naţionali, regionali şi locali.

A treia funcţie executivă a Comisiei este Supervizarea implementării politicilor Uniunii Europene.

Rolul Comisiei în raport cu implementarea politicilor EU este preponderent de supervizare. Majoritatea activităţii de rutină în implementarea politicilor Europene este delegată unor agenţii specializate sau unor agenţii naţionale. Pentru a se asigura ca politicile sunt aplicate în mod uniform în toate statele membre, Comisia caută să supravegheze modul în care agenţiile naţionale îşi îndeplinesc sarcinile ce decurg din

Instituţii politice europene

191

politicile europene, fapt realizat cu multe dificultăţi. Mai întâi, Comisia nu are resurse suficiente pentru această sarcină, nici personal şi nici bani pentru a vedea modul în care politicile regionale, de pescuit sau agricultură sunt corect implementate, dependentă fiind de buna credinţă şi dorinţa de cooperare a statelor membre. A doua dificultate provine din complexitatea procesului de implementare a politicilor chiar atunci când există o deplină dorinţă de cooperare cu agenţiile naţionale. A treia dificultate rezultă din mărimea interesului statelor membre de a implementa o anumită politică europeană. Politica din domeniul competiţiei este plină de exemple de interes slab în aplicarea reglementărilor comunitare. A patra dificultate derivă din caracterul uneori prea flexibil al legislaţiei europene deschisă la prea multe interpretări în raport cu circumstanţele naţionale.

Există o serie de proceduri utilizate de Comisie în exercitarea atribuţiilor sale de implementare: Procedura I (Advisory committee):

Comisia supune discuţiei un proiect de măsuri care trebuie luate într-un anumit domeniu. Comitetul exprimă o opinie asupra proiectului printr-o majoritate simplă.

Procedura II (Management Committee): Comisia supune discuţie un proiect de măsuri ce trebuie decise de către comitet. Dacă măsurile propuse sunt respinse în comitet prin majoritatea calificată Comisia poate să amâne aplicarea deciziei sale până la o lună sau trei luni. În această perioadă Consiliul poate lua o decizie diferită prin majoritate calificată.

Procedura III (Regulatory Committee): Comisia supune un proiect de măsuri care trebuie luate într-un domeniu. Dacă proiectul nu este sprijinit printr-o majoritate calificată sau dacă nu este exprimată nici o opinie, chestiunea se transferă Consiliului. Consiliul poate, în decursul unei perioade ce nu depăşeşte trei luni, să ia o decizie prin majoritatea calificată. Dacă acest lucru nu se întâmplă, atunci Comisia poate adopta proiectul de măsuri.

Safeguard Measures (mai ales în domeniul comerţului): În această situaţie nu se constituie nici un Comitet, Comisia notifică şi cel mai adesea se consultă cu statele membre asupra măsurilor ce trebuie întreprinse. Dacă un stat membru solicită transferarea către Consiliu a deciziei asupra măsurilor ce trebuie luate atunci, într-o perioadă de timp ce trebuie stabilită, Consiliul poate lua o altă decizie prin majoritatea calificată sau poate confirma, amenda sau revoca decizia Comisiei. Există diferenţe semnificative între atribuţiile diferitelor tipuri de comitete;

advisory committees pot doar să sfătuiască, comitetele de management pot bloca

George POEDE

192

deciziile Comisiei prin majoritatea calificată, iar comitetele regulatorii trebuie să-şi dea acordul prin majoritatea calificată. Aceste diferenţe au dat naştere unor dispute între Consiliu pe de o parte şi Comisie şi Parlament pe de alta, asupra procedurilor ce trebuie aplicate. Membrii acestor comitete sunt reprezentanţi guvernamentali şi funcţionari de nivel mediu din ministerele specifice deciziei. Comitetele de management se ocupau mai ales de agricultură (aproape treizeci) în trecut dar astăzi există astfel de comitete şi în alte domenii. Comitetele reglatorii se ocupau mai ales cu armonizarea. Unele comitete sunt extrem de specializate cum ar fi “comitetul pentru adaptarea la progresul tehnic al directivelor de îndepărtare a barierelor tehnice din calea comerţului” Funcţia de gardian al cadrului legal

Comisia şi Curtea de Justiţie sunt însărcinate cu respectarea Tratatelor şi a legislaţiei europene, funcţie care se asociază cu responsabilităţile de supervizare şi implementare.

Comisia este preocupată de posibile neconcordanţe în implementarea tratatelor europene şi a acquis-ului comunitar. Un rol important îl au auto-notificările. Statele membre sunt obligate să notifice Comisiei Europene toate proiectele de reglementare naţională şi standardele cu caracter tehnic astfel încât Comisia să fie asigurată că astfel de reglementări nu vor constitui bariere în calea comerţului. O altă cale de a controla respectarea legislaţiei Europene este informarea prin diverse canale cum ar fi organizaţii europene, firme şi state membre ale căror interese sunt atinse de presupuse acţiuni ilegale ale altor state. De exemplu, Germania s-a plâns adesea de mărimea subsidiilor pe care guvernele naţionale le acordau industriei siderurgice. O a treia cale este reprezentată de eforturile proprii ale Comisiei care pot diverse forme: investigarea de către mici comisii de monitorizare pe care Comisia le are în diverse domenii, o analiză atentă a informaţiilor oferite de agenţii externe sau de rapoarte din presă potrivit cărora un guvern sau o companie acţionează într-un mod contrar legislaţiei europene. Există nişte proceduri numite infringement procedures, care sunt iniţiate împotriva statelor care nu au notificat Comisiei măsurile luate pentru incorporarea directivelor în legislaţia Europeană, pentru non-incorporarea sau incorporarea incorectă a directivelor, aplicarea sau non-aplicarea corectă a directivelor sau pentru non-aplicarea sau incorecta aplicare a legislaţiei europene mai ales în domenii legate de piaţa internă, taxare, agricultură, mediu şi protecţia consumatorului. Înainte de a intreprinde orice acţiune formală împotriva unui stat, acesta este informat asupra posibilei încălcări a obligaţiilor sale legale. Dacă această încălcare este confirmată printr-o investigare din partea Comisiei atunci se iniţiază o procedură prin care Comisia formulează o opinie asupra situaţiei analizate după ce a dat în prealabil guvernului statului membru posibilitatea de a-şi formula observaţiile sale. Daca Statul respectiv nu se conformează opiniei Comisiei într-o perioda de timp stabilită de aceasta, (două luni) cazul ajunge în faţa Curţii de

Instituţii politice europene

193

Justiţie. Majoritatea cazurilor sunt rezolvate într-un stadiu incipient. În medie, Comisia primeşte 800 de scrisori de notificare formală, formulează 200 de opinii şi conferă 80 de cazuri Curţii de Justiţiei. Italia, Franţa şi Grecia figurează constant pe această listă. Acţiunile pe care Comisia le poate stabili în cazurile de încălcare a legislaţiei europene depind foarte mult de circumstanţe. Există patru tipuri de circumstanţe ce ilustrează posibilele acţiuni: • Non-compliance din partea statului membru. Până la ratificarea tratatului asupra

Uniunii Europene 1993, Comisia nu era abilitată să impună sancţiuni asupra unui stat membru care încălca obligaţiile sale legale. Respectul pentru deciziile Comisiei depindea de bunăvoinţa şi aprecierea politică a guvernelor statelor membre. Nici Curtea de Justiţie nu putea să formuleze sancţiuni asupra unui stat membru. După adoptarea Tratatului asupra Uniunii Europene, Comisia poate chema statul care nu se conformează opiniei exprimate în faţa Curţii de Justiţie. Aceasta poate impune o amendă financiară şi ia decizia finală.

• Firme ce încalcă legislaţia Europeană asupra practicilor restrictive. Prevederile tratatului, legislaţia secundară şi deciziile Curţii au creat un volum considerabil de legislaţie europeană. Comisia evită însă folosirea acesteia pentru a lua decizii formale împotriva firmelor pentru a nu se angaja într- o confruntare directă, iar pe de altă parte pentru că acţiunile formale necesită proceduri birocratice extrem de complexe.

• Firme ce încalcă regulile EU referitoare la ajutorul dat statelor (Subsidii). • Potenţiale încălcări ale Reglementărilor UE în domeniul fuziunilor de companii.

Funcţia de reprezentant extern şi mediator

Comisia este reprezentată în alte ţări şi organizaţii internaţionale. Există reprezentanţe ale Comisiei în toate ţările membre cu responsabilităţi de informare şi relaţii publice. În afara Uniunii Europene există 127 de birouri ale Comisiei cu 700 de funcţionari oficiali şi peste 1600 de persoane angajate din ţările respective desfăşurând programe de ajutorare şi asistenţă umanitară. Întrebări

1. Care este structura Comisiei Europene? 2. Ce responsabilităţi are Comisia Europeană?

?

George POEDE

194

III. Consiliul miniştrilor

Responsabilităţi

Principala responsabilitate a Consiliului este aceea de a decizii de natură politică şi legislativă. Cu toate că atât Comisia cât şi Parlamentul au astfel de atribuţii ele nu se compară cu acelea ale Consiliului. In mod practic , toate propunerile de schimbare legislativă trebuie sa aibă aprobarea Consiliului pentru a putea fi adoptate. Franţa, Germania, Marea Britanie............... 10 voturi fiecare Spania................................................................8 voturi Belgia, Grecia, Olanda, Portugalia.................5 voturi Austria, Suedia.................................................4 voturi Danemarka, Finlanda, Irlanda.......................3 voturi Luxembourg......................................................2 voturi

Totalul voturilor este de 87. Majoritatea necesară în rarele cazuri cand este nevoie de votul majoritar simplu este acum de 44; pentru majoritatea calificată de 62 atunci când se adoptă o propunere de la Comisie; în alte cazuri, cele 62 de voturi trebuie să provină de la cel puţin 10 state. Minoritatea blocantă – 26.

În mod normal, Consiliul acţionează pe baza propunerilor care vin de la Comisie şi, după primirea avizului din partea Parlamentului şi a Comitetului Economic şi Social, decide singur, spre deosebire de procedura de co-decizie când trebuie sa decidă împreună cu Parlamentul. În 1993, spre exemplu, Consiliul a adoptat 63 de directive, 319 reglementări şi 164 de hotărâri. Capacitatea legislativă a Consiliului este mult restrânsă prin faptul că nu poate iniţia propuneri. Doar Comisia Europeană poate iniţia propuneri pentru decizii sau alte recomandări. Totuşi, potrivit articolului 152 din EC Treaty, Consiliul poate cere Comisiei Europene orice propunere sau studiu care poate reprezenta un instrument pentru atingerea unor obiective comune. Există patru factori care au mărit puterea Consiliului de a iniţia diverse propuneri:

1. Adoptarea din ce în ce mai frecvent de către Consiliu a opiniilor, rezoluţiilor şi recomandărilor care, deşi nu sunt texte legale, au totuşi o mare greutate politică în faţa Comisiei. Uneori ele reprezintă presiuni din partea Consiliului faţă de Comisie pentru ca aceasta să înainteze propuneri către Consiliul Miniştrilor.

Instituţii politice europene

195

2. Dezvoltarea Uniunii Europene astfel că apar domenii ce nu sunt acoperite de textele tratatelor şi în care iniţiativa Consiliului se poate manifesta pe deplin.

3. Creşterea complexităţii structurii Consiliului şi apariţia Preşedinţiei Consiliului ca un actor instituţional important în influenţarea deciziilor Consiliului.

4. Dorinţa din ce în ce mai mare a statelor membre de a găsi aspecte ale cooperării lor mai puţin pe baza legislaţiei şi mai mult prin înţelegeri. Acest fapt este cel mai mult observat în domeniul politicii externe, justiţiei şi afacerilor interne, al doilea şi al treilea pilon al EU.

Ca un for al întâlnirii

intereselor naţionale, Consiliul a avut de la început rolul de a dezvolta înţelegerea reciprocă dintre statele membre. Mai mult, o condiţie necesară a cooperării politice din cadrul Consiliului a fost aceea de avea abilităţi de compromis în negocieri. Cu cât Comunitatea a crescut ca număr, cu atât mai mult capacitatea de mediere şi negociere a devenit mai necesară, mediere între diferite interese naţionale şi ideologice reprezentate în Consiliu, dar şi între Consiliu şi Comisie şi Consiliu şi Parlament şi Consiliu şi interese non-instituţionale. De-a lungul anilor, Consiliul a câştigat puteri şi responsabilităţi dar a şi pierdut unele, fapt care s-a întâmplat din două motive; mai întâi, Consiliul European şi-a asumat responsabilităţi din ce în ce mai mari în luarea deciziilor finale în domenii cum ar fi noile aderări, reforma instituţională, lansarea unor iniţiative politice mai largi, apoi, atât Actul Unic European cât şi Tratatul asupra Uniunii Europene au mărit puterile legislative ale Parlamentului European.

Activitatea Consiliului este împărţită în domenii politice. General Affairs Council

Compus din miniştri afacerilor externe, General Affairs Council se ocupă cu probleme generale legate de coordonarea dintre politica internă a Consiliului cu şi relaţiile politice externe precum şi cu probleme extrem de sensibile din punct de vedere politic din perspectiva rolului pe care îl are de poartă (gate-keeper) spre Consiliul European precum şi datorită dreptului de a participa la reuniunile Consiliului European (Art. 4, ex-D). Miniştri de finanţe au dobândit şi ei acest drept fără ca acesta să fie

George POEDE

196

inclus în tratat. Problemele sectoriale sunt tratate în Consiliile tehnice alcătuite din miniştrii Transportului, Mediului etc.

Întâlnirile Consiliului sunt stabilite de către ţara care deţine preşedinţia dar sunt posibile iniţiative din partea unui stat membru sau din partea Comisiei. Principalele sarcini ale preşedinţiei sunt:

1. organizarea (împreună cu Secretariatul Consiliului) şi prezidarea întâlnirilor Consiliului.

2. realizarea consensului necesar iniţiativelor Consiliului, dobândit prin negocieri ample, convingere, mediere.

3. asigurarea unei continuităţi a dezvoltării politicilor prin “ troika “ ce permite cooperarea dintre preşedinţia precedentă, prezentă şi viitoare.

4. reprezentarea Consiliului în raport cu alte instituţii europene, cu ţări ne-membre ale Uniunii.

Deţinerea Preşedinţiei Consiliului are avantaje şi dezavantaje. Unul dintre

avantaje este legat de prestigiul şi statutul asociat funcţiei pentru perioada de şase luni când şeful statului membru şi ministrul său de externe reprezintă UE în raporturile cu alţi şefi de state şi guverne. Un alt avantaj ţine de faptul că statul ce deţine preşedinţia UE se află în centrul atenţiei mass-mediei precum şi de rolul însemnat în conturarea priorităţilor politicii Uniunii Europene. Cu toate acestea, potenţialul preşedinţiei în termeni de dezvoltare a politicii europene nu trebuie exagerat pentru că adesea trebuie să termine unele sarcini ale preşedinţiei precedente şi trebuie să armonizeze deciziile sale şi cu interesele statului ce urmează să preia preşedinţia Consiliului. Unul din dezavantaje este acela de a prelua o dificilă activitate administrativă, mai ales pentru statele mai mici ale Uniunii.

Regularitatea întâlnirilor din cadrul Consiliului reflectă importanţa unor domenii Astfel, miniştrii de externe, ai agriculturii, finanţelor şi economiilor se întâlnesc o dată pe lună sau mai frecvent în funcţie de evenimente; cei de la piaţă internă, mediu, pescuit şi transport au patru-cinci întâlniri pe an, iar miniştrii cercetării, energiei, industriei şi afacerilor sociale de două sau trei ori pe an. COREPER

Fiecare stat membru are o delegaţie, sau o reprezentanţă generală care funcţionează ca o ambasadă pe lângă Consiliu. În afara nivelului ministerial, Consiliul lucrează în cadrul Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi. În realitate există două Coreper-uri. COREPER 2, compus din reprezentanţi permanenţi, este mai important întrucât lucrează pentru miniştrii de externe şi pentru cei de economie şi finanţe şi funcţionează ca un forum de informare şi mediere pe lângă statele membre. Coreper 1,

Instituţii politice europene

197

compus din reprezentanţi permanenţi adjuncţi, se ocupă de problemele de mediu, afaceri sociale, transport şi piaţă internă. Problemele legate de agricultură sunt tratate, din cauza complexităţii lor într-un Comitet special pentru Agricultură şi nu intră în activitatea COREPER decât în aspectele de legislaţie, comerciale cu ţări ne-membre, armonizare şi finanţare. Coreper şi Special Committee on Agriculture se întâlnesc o dată pe săptămână. Secretariatul Consiliului

Secretariatul General asigură suportul administrativ al Consiliului. Are aproximativ 2000 de persoane de grad A, nivel diplomatic. Secretariatul pregăteşte propuneri pentru agendă, păstrează documentele, oferă consiliere juridică, pregăteşte şi pune în circulaţie deciziile Consiliului, traduce, monitorizează dezvoltările politicilor europene pentru a permite continuitatea şi coordonarea activităţilor Consiliului, Această ultimă sarcină are şi rolul de a uşura tranziţia de la o Preşedinţie la alta. Funcţionarea Consiliului

Există o ierarhie în cadrul Consiliului ce constă în Consiliul Afacerilor Generale, Consilii tehnice, Coreper şi SCA, Comitete ale consiliului şi Standing Committees. Procedura de lucru

În prima etapă, se examinează textul trimis de Comisie. Există o serie de factori care influenţează progresul propunerii Comisiei. Un factor a cărui importanţă a crescut în mod constant se referă la probabilitatea ca propunerea să impună o majoritate calificată din partea miniştrilor. Dacă nu este cazul, atunci grupurile de lucru vor delibera pentru a ajunge la unanimitate (dacă se impune), fapt ce poate dura luni şi chiar ani. Unele delegaţii caută să impună partenerilor o înţelegere a situaţiei lor:

• prin considerarea proiectului de decizie ca important pentru interesele lor naţionale pentru a obţine unele concesii;

• prin încercări de amendare a propunerii dacă se consideră că proiectul este acceptabil;

• prin încercări de a ajunge la o “ înţelegere “ cu alte delegaţii pentru a crea “o minoritate blocantă”.

Secretariatul General al Consiliului presează întotdeauna pentru progrese astfel

încât să nu fie nevoie de mai mult de trei întâlniri pentru a discuta o propunere. Prima întâlnire a grupului de lucru este de obicei o discuţie generală asupra punctelor cheie.

George POEDE

198

Următoarea permite o examinarea cuvânt cu cuvânt a textului Comisiei şi dacă rezultatul este pozitiv, atunci se produce un document ce indică punctele de acord şi dezacord şi, adesea, ataşate la acesta, rezervele statelor pentru care ele nu pot să aprobe textul sau părţi din acesta.

În a doua etapă, documentul grupului de lucru este înaintat COREPER-ului sau în cazul agriculturii, Comitettului Special pentru Agricultură. Fiind plasată între grupurile de lucru şi Consiliul Miniştrilor, Coreperul acţionează ca un filtru pentru întâlnirile ministeriale. Dacă se întrunesc condiţiile adoptării textul aşa cum rezultă din documentul grupului de lucru, atunci acesta este înaintat Consiliului pentru aprobare formală. Dacă nu există un agreement în grupul de lucru, Coreper-ul are la dispoziţie trei posibilităţi:

• să rezolve dezacordul prin statutul său politic; • să retrimită documentul la grupul de lucru cu unele indicaţii; • să-l trimită reuniunii ministeriale.

Oricare ar fi progresul înregistrat la nivelul grupurilor de lucru sau la cel al

Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi, doar nivelul ministerial permite adoptarea formală a textului provenit de la Comisie.

A treia etapă este aceea a întâlnirilor ministeriale. Itemii Agendei întâlnirilor ministeriale sunt grupate în două categorii, A şi B. In categoria A vor intra acele probleme asupra cărora s-a convenit în COREPER şi este sigur că aprobarea Consiliului va veni fără nici o problemă. În categoria B intră probleme lăsate fără rezolvare de la întâlnirile anterioare, sau de la nivelul COREPER. Proceduri de decizie

Tratatul prezintă trei modalităţi în care pot fi luate deciziile din cadrul Consiliului: unanimitatea, votul majoritar calificat, vot majoritar simplu.

Unanimitatea a fost folosită ca o condiţie a iniţierii unei politici sau modificării ori dezvoltării uneia deja implementate. Actul Unic European şi Tratatul asupra Uniunii Europene au redus în mod semnificativ circumstanţele în care se impunea condiţia unanimităţii rezervată acum domeniului Politicii Externe Comune şi de Securitate şi celui legat de Justiţie şi Afaceri Interne. Unanimitatea este cerută atunci când Consiliul doreşte să amendeze o propunere a Comisiei împotriva dorinţei acesteia. Abţinerile nu constituie un impediment în adoptarea acelor decizii ce impun unanimitatea.

Votul majoritar calificat se aplică acum majorităţii tipurilor de decizii din cele mai multe domenii ale politicii UE

Instituţii politice europene

199

Votul majoritar simplu, este utilizat pentru decizii legate de proceduri, iar din februarie 1994 pentru tarife anti-dumping şi anti-subsidii în contextul politicii Comerciale Comune.

Până relativ recent propunerile din partea Comisiei nu impuneau un sistem de vot chiar atunci când votul majoritar era prevăzut în Tratat. Intr-o încercare de a determina un progres în Consiliu, Comisia a propus un important package deal cu importante implicaţii politice şi instituţionale. Cele mai semnificative aspecte ale propunerilor erau terminarea Politicii agricole comune, schimbarea bazei venitului Comunităţii de la contribuţiile naţionale la cele proprii şi acordarea unor puteri mai mari de control al folosirii acestor resurse Parlamentului European. Guvernul francez a obiectat împotriva implicaţiilor supranaţionale a acestor propuneri şi a decis retragerea reprezentanţilor săi din instituţiile de decizie în iulie 1965. Această politică a ‚” scaunului gol” a continuat timp de şase luni până când guvernul francez a acceptat în ianuarie 1966 decizia unei întâlniri speciale la Luxemburg terminată cu Acordurile de la Luxemburg sau cu ceea ce s-a numit apoi Compromisul de la Luxemburg. În acest document se arăta că atunci când este vorba de decizii bazate vot majoritar şi se află în joc interese majore ale unui stat membru atunci membrii Consiliului se vor strădui ca într-o perioadă rezonabilă de timp să ajungă la soluţii care vor putea fi acceptate de toţi. Delegaţia franceză a impus în textul Acordului prevederea potrivit căreia atunci când erau în joc interese foarte importante ale unui stat discuţia trebuie să continue până când se ajunge la o înţelegere fondată pe unanimitate.

Compromisul de la Luxemburg nu a înlocuit sistemul de vot majoritar. După 1966, s-a ajuns nu la vot unanim ci la absenţa votului. Cele mai multe decizii se luau după deliberări îndelungate, greoaie. La jumătatea anilor ‚’80, s-a revenit treptat la practica votului majoritar acolo unde era prevăzut în Tratat. Actul Unic European a dat semnalul renunţării la Compromisul de la Luxemburg. După lărgirile din 1981 şi 1986 a devenit evident faptul că practica compromisului constituia un obstacol în calea unor decizii mai eficace. Actul Unic European şi Tratatul asupra Uniunii Europene au extins domeniile de politică în care era permis votul majoritar. În 1986, cu un an înainte de intrarea în vigoare a Actului Unic European, mai mult de o sută de decizii au fost luate prin votul majoritar, majoritatea în domeniul agriculturii, bugetului şi comerţului exterior. Întrebări

1. Cum funcţionează Consiliul? 2. Care este relaţia dintre Comisie şi Consiliul în procesul de dezvoltare a

politicilor comunitare?

?

George POEDE

200

IV. Consiliul European

Originile Consiliului european Consiliul European îşi are originea în întâlnirile convocate de şefii de state la începutul anilor ’70, prima dintre ele fiind realizată la iniţiativa preşedintelui Franţei, de Gaulle în 1961.

Februarie 1961 Paris Mai 1961 Bonn Mai 1967 Roma (cu ocazia aniversării semnării Tratatului de la Roma) Decembrie 1969 Haga Octombrie 1972 Paris Decembrie 1973 Copenhaga Decembrie 1974 Paris

Comunicatul Final al summit-ului din 1971 arăta că ,,şefii de state şi guverne au decis să se reunească împreună cu miniştrii de externe, de trei ori pe an şi ori de câte ori este necesar, în Consiliul Comunităţii înţeles ca formă de cooperare politică”. Transformarea întâlnirilor la nivel înalt a reprezentat rezultatul iniţiativei preşedintelui Franţei, Giscard d’Estaing. Actul Unic European recunoaşte rolul Consiliului European în determinarea politicii generale a comunităţilor europene.

Instituţii politice europene

201

Tratatul de la Amsterdam, versiunea consolidată a Tratatului de la Maastricht, arată în articolul 4 (ex-D) rolul Consiliului European în definirea liniilor generale de politică ale Uniunii.

Consiliului European se compune din şefi de state sau guverne şi din preşedintele Comisiei. Consiliul European exprimă o clară intenţie politică, iar cei care îl compun sunt persoanele cu cel mai înalt grad de reprezentativitate şi responsabilitate politică din fiecare. Compoziţia a fost gândită astfel încât să fie viabilă în diversele situaţii constituţionale ale statelor membre.

Consiliul European se convoacă de cel puţin de două ori pe an, forma sa de funcţionare fiind foarte flexibilă. Reuniunile se desfăşoară sub preşedinţia şefului de stat sau guvern care exercită funcţia de Preşedinte al Consiliului European

La reuniunile Consiliului European vor asista miniştrii de externe, alături de şefii de state sau guverne, cât şi un alt membru al Comisiei. Este o practică deja ca miniştrii de finanţe împreună cu un membru al Comisiei să se întâlnească cu această ocazie atunci cănd trebuie discutate probleme economice şi financiare. Funcţia de asistenţă pe care o oferă Tratatul Uniunii Europene miniştrilor de externe, Comisiei şi Parlamentului European, trebuie înţeleasă în sensul ei ,,politic” şi nu ,,tehnic”, fiind una de mare relevanţă. Deschiderea Consiliului European are loc cu o primă întâlnire cu Preşedintele Parlamentului care se retrage după discursul său oficial. Totuşi rolul Parlamentului European în funcţionarea Consiliului European, în afara celui semnalat era încă mic. Tratatul Uniunii a dorit să compenseze această situaţie stabilind obligaţia prezentării unui raport ulterior fiecărei reuniuni şi a unui raport scris anual în faţa Parlamentului de către Preşedinţia Consiliului ce conţine o dare de seamă asupra progreselor Uniunii Europene.

Procesul de decizie în interiorul Consiliului European este unul al consensului, rezultat din caracterul său de instituţie internaţională. Membrii Consiliului schimbă în mod informal opinii asupra unor procese europene. Concluziile reprezintă modul în care Consiliul European priveşte problemele Uniunii, inflaţia, şomajul, protecţia mediului, competiţia industrială, progresele financiare sau cele legate de piaţa unică; ele conţin şi recomandări pentru Comisie sau Consiliul Uniunii remarcându-se o distanţare de faţă de apărarea unor poziţii naţionale. Totodată, Consiliul European poate acţiona ca forum de rezolvare a unor dispute pe care miniştrii din Consiliul Uniunii nu le-au putut soluţiona în întâlnirile acestei instituţii comunitare. Tratatul de la Amsterdam consideră că şefii de state şi de guverne acţionează ca un Consiliul al Comunităţii în două situaţii:

George POEDE

202

• pe baza articolului 121 (ex109k), Consiliul European decide asupra ţărilor

care sunt capabile să îndeplinească condiţiile alăturării la uniunea monetară sau care dintre ţări satisfac criteriile de convergenţă (articolul 122);

• potrivit articolului 7 (ex-F1) şefii de state întruniţi în formula Consiliului European pot lua în discuţie posibilitatea suspendării calităţii unui stat de membru al Uniunii.

Consiliul European dublează Conferinţele interguvernamentale participând la

ultima lor fază ca în cazul Actului Unic European şi a Tratatului de la Amsterdam. Totodată, întâlnirile Consiliului European reprezintă cadrul exprimării unor

poziţii comune faţă de evenimente internaţionale semnificative. Consiliul European s-a caracteriza, de la început prin dualitatea sa funcţională,

determinată de existenţa unei legitimităţi diferite în sfera comunitară şi cea a cooperării. Tratatul Uniunii Europene, pentru a rupe această dualitate, a transformat

Consiliul European într-un ,,centru de decizie al Uniunii” şi în ,,expresie a întregului comunitar şi a formelor de cooperare ale acestuia”. Neatribuirea unor funcţii detaliate în zona comunitarului poate fi explicată prin încercarea de a evita intersectarea cu nivelul instituţiilor comunitare propriu-zise. Aceeaşi explicaţie poate fi dată şi faptului că în zona comunitarului se fac referiri exprese la Consiliul European doar când i se recunosc funcţiile generale de orientare.

Consiliul European a avut un rol important în evoluţia comunităţilor europene, în special prin reuniunile de la Dublin, Fointainbleau, Milano, Strasbourg, Maastricht, unde s-au adoptat măsuri deosebit de importante pentru evoluţia construcţiei comunitare.

Consiliul European va avea un rol important şi în viitoarea politică europeană de securitate şi apărare.

Consiliul European a întărit de-a lungul anilor importanţa statelor membre şi a autorităţilor acestora în cadrul Uniunii, fapt ce nu s-a realizat în dauna atribuţiilor Parlamentului European, aşa cum anticipaseră unii sceptici. Apoi, Consiliul European nu a devenit un “tribunal” final în faţa Consiliului Uniunii, instituindu-se într-o instanţă de rezolvare a litigiilor dintre miniştrii statelor membre. Întrebare

Explicaţi rolul Consiliului European în evoluţia Uniunii.

?

Instituţii politice europene

203

V. Parlamentul european

Parlamentul European reprezintă, în formularea Tratatului de la Roma din 1957, "popoarele statelor unite în Comunitatea Europeană". Aproximativ 375 de milioane de cetăţeni europeni din 15 ţări sunt în prezent implicaţi în procesul de integrare, prin cei 626 de reprezentanţi pe care îi au în Parlamentul European. Primele alegeri directe în Parlamentul European s-au ţinut în iunie 1979.

Parlamentul European, a cărui legitimitate derivă din sufragiul universal direct, este ales la fiecare cinci ani; de-a lungul timpului, el a acumulat constant putere şi influenţă, printr-o serie de tratate. Aceste tratate, în special Tratatul de la Maastricht din 1992 şi Tratatul de la Amsterdam din 1997, au transformat Parlamentul European dintr-un organism pur consultativ într-un parlament legislativ, cu puteri similare cu cele ale parlamentelor naţionale.

Parlamentul European este singura instituţie comunitară care se întâlneşte şi îşi ţine dezbaterile în public. Dezbaterile, opiniile şi rezoluţiile Parlamentului se publică în Monitorul Oficial al Uniunii Europene. Una din problemele esenţiale care să întărească procedurile uniforme de alegere a membrilor Parlamentului dar şi legitimitatea sa a fost rezolvată prin Raportul Comitetului Afacerilor Instituţionale care a propus parlamentului alegerea candidaţilor prin sistemul proporţional, apoi că statele membre cu o populaţie mai mare de 20 de milioane tebuie să aibă liste regionale şi că se introduce un prag de 5% pentru ocuparea unui loc în parlamentul european

George POEDE

204

Sisteme electorale în statele membre la alegerile din iunie 1999 State membre sistem electoral circumscripţie Austria R P cu prag de 4% o circumscripţie naţională Belgia R P 4 circumscripţii Danemarca R P o circumscripţie naţională Grecia R P o circumscripţie naţională Finlanda R P 4 circumscripţii Franţa R P cu prag de 5% o circumscripţie naţională Germania R P cu prag de 5% landul este circumscripţie Irlanda R P vot transferabil 4 circumscripţii Italia R P 5 circumscripţii Luxemburg R P o circumscipţie Olanda R P o circumscripţie Portugalia R P o circumscripţie Spania R P o circumscripţie Suedia R P cu prag de 4% o circumscripţie Regatul Unit R P 11 circumscripţii

Understanding the European Union – Sir William Nicoll, Trevor C. Salmon, Pearson Education, Londra, 2001.

Numărul locurilor din Parlamentul European alocate pe ţări membre, iunie 1999

State membre locuri State membre locuri Germania 99 Franţa 87 Regatul Unit 87 Italia 87 Belgia 25 Spania 64 Suedia 22 Finlanda 16 Grecia 25 Portugalia 25 Irlanda 15 Danemarca 16 Austria 21 Luxemburg 6 Olanda 31

Understanding the European Union – Sir William Nicoll, Trevor C. Salmon, Pearson Education, Londra, 2001

Organizarea Parlamentului

Preşedintele este ales prin scrutin secret de către membrii Parlamentului şi are un mandat de doi ani şi jumătate. El reprezintă Parlamentul în situaţii oficiale faţă de celelalte instituţii comunitare şi în relaţiile internaţionale. Preşedintele Parlamentului prezidează şedinţele plenare şi întâlnirile Biroului, participă şi ţine discurs la

Instituţii politice europene

205

deschiderea lucrărilor Consiliului European. Parlamentarii aleg de asemenea 14 vice-preşedinţi şi cinci chestori reponsabili cu gestionarea administraţiei parlamentare în formula Biroului Parlamentului Biroul este responsabil cu bugetul Parlamentului şi răspunde de chestiuni administrative, de organizare şi de personal. Conferinţa Preşedinţilor este formată din Preşedinte şi şefii grupurilor parlamentare şi este organismul politic conducător al Parlamentului. Conferinţa elaborează agenda pentru sesiunile plenare, stabileşte orarul activităţii organismelor parlamentare şi termenii de referinţă şi dimensiunea comisiilor şi delegaţiilor parlamentare.

Pe măsura ce s-a intensificat procesul de integrare europeană, competenţele Parlamentului European au crescut, fiind încă departe de cele ale unui parlament obişnuit, dar în acelaşi timp şi departe de lipsa de competenţe de la început. Aşadar, funcţiile Parlamentului European au crescut progresiv, de la avizele din anii ’60 (Parlamentul putea emite avize conforme şi avize consultative), la competenţele bugetare de la mijlocul anilor ’70 şi procedura numită codecizie câştigată la Maastricht în 1992. Dacă iniţial Parlamentul European avea funcţii mai curând decorative, treptat acesta a căpătat o serie de alte funcţii importante din punct de vedere politic şi material. Astfel că, Parlamentul European împarte cu Consiliul competenţele în materie bugetară (autoritatea bugetară este vitală din punct de vedere material), participă la procesul legislativ (consultare, aviz, cooperare, codecizie) şi, de asemenea, dispune de unele capacităţi de control asupra Comisiei.

După Tratatul de la Amsterdam doar procedura de aprobare (assent), co-decizie şi procedurile referitoare la Buget sunt semnificative pentru competenţe Parlamentului. Înainte de Tratatul de la Amsterdam următoarele domenii constituiau subiect al co-deciziei: libera deplasare a muncitorilor, dreptul de stabilire, tratamentul acordat cetăţenilor europeni aflaţi în alt stat decât cel de origine, recunoaşterea reciprocă a calificărilor profesionale, coordonarea prevederilor referitoare la “self-employment”, libertatea de a oferi servicii, piaţă internă, măsuri de motivare educaţională, cultură, sănătate publică, protecţia consu-matorului, reţele trans-europene, cercetare şi dezvoltare, adoptarea programelor de acţiune în protecţia mediului.

După Amsterdam, noi domenii au intrat în sfera co-deciziei: măsuri de motivare a ocupării forţei de muncă, politica socială, cooperare a vămilor, statistică, combaterea fraudei faţă de interesele financiare ale

George POEDE

206

comunităţii, reguli de protecţie pentru combaterea discriminării pe bază de naţionalitate, politica de transport, Fondul Social European, pregătirea profesională, deciziile de implementare a politicii europene de dezvoltare regională, dezvoltarea cooperării şi altele.

Pentru a pregăti activitatea sesiunilor plenare ale Parlamentului, Membrii lucrează în 17 comisii permanente: afaceri externe, drepturile omului şi politica de securitate şi apărare; buget; control bugetar; libertăţi şi drepturi cetăţeneşti, justiţie şi afaceri interne; afaceri economice şi monetare; afaceri legale şi piaţă internă; industrie, comerţ extern, cercetare şi energie; angajare şi politică socială; mediu, sănătate publică şi politica consumatorului; agricultură şi dezvoltare rurală; pescuit; politică regională, transport şi turism; cultură, tineret, educaţie şi media; dezvoltare şi cooperare; drepturile femeilor şi oportunităţi egale; petiţii.

Pe lângă aceste comisii permanente, Parlamentul mai poate înfiinţa şi subcomisii, comisii temporare care se ocupă de probleme specifice, precum şi comisii de anchetă. Secretariatul

Activitatea Parlamentului este organizată de un secretariat, condus de un

Secretar General, şi care are un personal de aproximativ 3500 de persoane, pe lângă care mai funcţionează şi personalul grupurilor politice şi asistenţii membrilor parlamentarilor. Cele unsprezece limbi de lucru ale Parlamentului presupun ca o treime din personalul secretariatului să lucreze în domeniul lingvistic (traducere şi interpretare). Cu toate acestea, în ciuda constrângerilor impuse de multilingvism şi de cele trei puncte de lucru, bugetul operaţional al Parlamentului este doar unu la sută din bugetul Comunităţii, adică un euro şi jumătate pe an de la fiecare persoană care trăieşte în Uniunea Europeană. Puterile Parlamentului European

Ca toate parlamentele, Parlamentul European are trei puteri fundamentale:

puterea legislativă, puterea administrativă financiară ,puterea de a supraveghea executivul.

Prin procedura c-odeciziei Parlamentul European şi Consiliul se află la egalitate, actele fiind adoptate împreună de Consiliu şi de Parlamentul European. Prin procedura de co-decizie, mult mai multe amendamente ale Parlamentului sunt introduse în legile comunitare; de asemenea, nici un text nu poate fi adoptat fără acordul oficial al Parlamentului European şi al Consiliului European.

Instituţii politice europene

207

Deşi co-decizia este procedura standard, există domenii importante, cum ar fi problemele fiscale, sau revizuirea anuală a preţurilor agricole, în care parlamentul îşi exprimă doar părerea.

Autoritatea în materie bugetară este împărţită între Consiliu şi Parlament. Prin Tratatul de la Bruxelles din 1975 s-a stabilit ca procedura bugetară să aibă următorul traseu:

• Comisia propune un ante-proiect de buget Consiliului; • ante-proiectul, după ce suferă intervenţia Consiliului, este transmis

Parlamentului, care poate să-l aprobe sau nu. • În legătură cu bugetul comunitar, se impune, în primul rând, o distincţie între

cele două tipuri de cheltuieli comunitare: • cheltuieli obligatorii – reprezintă 70% din buget (ex.: angajamente externe); • cheltuieli non-obligatorii – reprezintă 30% din buget (ex.: fondurile

structurale, strategii industriale, cercetare). Parlamentul European poate aproba sau propune modificări pentru cheltuielile

obligatorii, în timp ce pentru cheltuielile non-obligatorii Parlamentul dispune de ultimul cuvânt, amendamentele sale fiind hotărâtoare. Deci, dacă pentru cheltuielile obligatorii ultimul cuvânt îl are Consiliul, Parlamentul, în schimb, are un veritabil drept de amendament asupra cheltuielilor non-obligatorii şi îşi impune decizia când există o majoritate de trei cincimi din voturile exprimate, ceea ce reprezintă peste jumătate din numărul celor prezenţi.

Competenţele Parlamentul European au crescut din ce în ce mai multi, ceea ce a făcut ca şi controversele dintre acesta şi Consiliu. Astfel, Parlamentul, având o alta legitimitate, a respins bugetele din anii 1980 şi 1985. Probleme, însă, au apărut şi la aprobarea proiectelor de buget din 1982, 1984 şi 1986. Bugetul din 1986 a fost chiar anulat de către Curtea de Justiţie, principala cauză a conflictului fiind lipsa de claritate în delimitarea cheltuielilor obligatorii de cele non-obligatorii, adică în delimitarea cheltuielilor asupra cărora Parlamentul European nu avea nici un cuvânt de spus, de cele în care Parlamentul avea putere de decizie.

Parlamentul este în măsură să respingă bugetul în ansamblu dacă are motive importante. În baza acestor motive întemeiate, Parlamentul are posibilitatea ca, prin votul a 2/3 din parlamentari să respingă bugetul. Dacă se întâmplă acest lucru, Consiliul este obligat să elaboreze un nou proiect, a cărui adoptare va fi tardivă, în acest caz Comunitatea trebuind, timp de mai multe luni, să funcţioneze într-un regim de supravieţuire al celor douăsprezecimi provizorii. Aceasta înseamnă că, până la prezentarea noului buget, Comunităţile Europene funcţionează cu a 12-a parte din bugetul anului precedent al fiecărui capitol. Execuţia bugetară reprezintă sarcina Comisiei. Alături de competenţele legislative şi bugetare apar şi cele de control al activităţii altor instituţii, în special Comisia. Parlamentul European dispune de anumite instrumente de informare şi control: întrebări scrise şi orale, declaraţii ale preşedinţiei, precum şi moţiunea de cenzură asupra Comisiei. Parlamentul are dreptul de intervenţie,

George POEDE

208

printr-o serie de mijloace, în structura altor organisme şi instituţii. De asemenea, Parlamentul se poate informa vis-a-vis de activităţile comunitare şi poate chiar să-şi exprime părerea despre acestea.

Parlamentul poate exercita atât un control organic, cât şi unul funcţional. Controlul organic poate conduce la o serie de rezultate pozitive sau negative. În primul caz, Parlamentul poate aproba prin vot nominalizarea preşedintelui şi a membrilor Comisiei. În al doilea caz, Parlamentul poate depune o moţiune de cenzură, iar în cazul în care aceasta moţiune este adoptată, Comisia este constrânsă să demisioneze. O moţiune de cenzură poate fi iniţiată de către un grup parlamentar şi este aprobată doar în cazul în care sunt întrunite două treimi din voturile exprimate; efectul acestei aprobări a moţiunii este demisia colectivă a Comisiei.

Moţiunile de cenzură ale Parlamentului European nu duc la căderea executivului (Comisia fiind cel mult un „executiv derivat”), ceea ce a făcut ca, în puţine rânduri, să se întâlnească asemenea tipuri de proceduri. Totuşi, de-a lungul timpului au fost iniţiate astfel de moţiuni de cenzură, de către deputaţii socialişti francezi în 1972, conservatorii britanici în 1976, eurodeputaţii şi gauliştii din Franţa, ai partidului Fianna Fail din Irlanda, precum şi comuniştii francezi în anul 1977. Toate aceste moţiuni nu au avut în final rezultatul scontat.

Printre capacităţile de control ale Parlamentului se înscrie şi dreptul pe care îl are acesta de a sesiza Curtea de Justiţie în cazul în care se consideră că, prin abţinere, Comisia sau Consiliul intră în contradicţie cu tratatele constitutive. Parlamentul are, deci, capacitatea de a controla activitatea Comisiei şi a Consiliului, adică de a controla dacă acestea îşi desfăşoară activitatea în baza dreptului comunitar sau a unor criterii sau judecăţi politice. Parlamentul European poate de asemenea elabora un Recurs pentru inactivitate, omisiune sau lipsă, dacă Consiliul sau Comisia se fac vinovate de lipsa de activitate normativă, altfel spus, dacă nu adoptă un act normativ (directivă, regulament) pe care Parlamentul îl considera important. În anumite condiţii, Parlamentul poate depune recurs în anulare pentru orice act normativ al Consiliului care a fost adoptat fără participarea sa, în cazul în care acest fapt este prevăzut în documentele comunitare.

Controlul funcţional are în vedere o serie de mijloace de informare, cum ar fi chestionare scrise sau orale, anchete, adunarea şi examinarea rapoartelor sau declaraţiilor Comisiei sau Consiliului. Orice cetăţean are posibilitatea de a sesiza mediatorul sau poate să adreseze o plângere Parlamentului referitoare la o problema ce priveşte domeniile de activitate ale Comunităţii. Plângerea trebuie făcută la cel mult doi ani de când reclamantul şi-a dat seama de respectiva iregularitate. Dacă se constată iregularitatea, respectiva instituţie va fi informată şi, în termen de trei luni aceasta trebuie să se justifice. Acest răspuns, precum şi o expertiză a cazului, prezentând situaţia reclamantului, va ajunge în faţa Parlamentului European.

Din 1970, bugetul este finanţat din resurse proprii, acceptate de Statele Membre după consultarea Parlamentului European. Aceste resurse sunt limitate la ora actuală la 1.27% din produsul intern brut. În acest moment, resursele proprii cuprind:

Instituţii politice europene

209

• Taxele vamale percepute la graniţele externe ale Uniunii; • Taxele pe produsele agricole importate de la ţările care nu sunt membre ale

Uniunii; • 1% din taxa pe valoare adăugată (TVA) pe produse şi servicii în cadrul

Uniunii; • o "a patra resursă", calculată pe baza prosperităţii relative a fiecărui Stat

Membru - produsul intern brut al acestor state.

De la Tratatele de la Luxemburg din 1970 şi 1975 care au creat resursele proprii ale Comunităţii, Parlamentul European şi Consiliul European ele împart puterea administrativă financiară.

Parlamentul are ultimul cuvânt în chestiuni care privesc cheltuielile pe regiuni (Fondul European pentru Dezvoltare Regională), lupta împotriva şomajului, mai ales în rândurile tinerilor şi femeilor (Fondul Social European), în chestiuni legate de programe culturale şi educaţionale, cum ar fi programele Erasmus şi Socrates; Parlamentul poate mări bugetul de cheltuieli în limitele unui plafon acceptat de Consiliul European şi de Comisia Europeană. Parlamentul îşi foloseşte puterile pentru a mări fondurile pentru ajutor umanitar şi programelor pentru refugiaţi. În ceea ce priveşte cheltuielile cu agricultura, Parlamentul poate propune modificări, dar Consiliul are ultimul cuvânt în acest sens. Parlamentul monitorizează utilizarea corespunzătoare a fondurilor publice, prin Comisia de Control Bugetar. Aceasta înseamnă controlul asupra administrării fondurilor şi acţiuni permanente pentru îmbunătăţirea procedurilor de împiedicare, detectare şi pedepsire a fraudelor, stabilind dacă cheltuielile comunitare au dat cele mai bune rezultate posibile. Parlamentul elaborează o evaluare anuală asupra folosirii fondurilor de către Comisia Europeană, înainte de a acorda o apreciere de "îndeplinire" a implementării bugetului

Parlamentul exercită o supraveghere democratică asupra tuturor activităţilor comunitare. Această putere, care iniţial se aplica numai asupra activităţilor Comisiei Europene, a fost extinsă şi asupra Consiliului de Miniştri, asupra Consiliului European şi a organismelor de cooperare politică răspunzătoare în faţa Parlamentului. Parlamentul European poate de asemenea constitui comisii de anchetă. Acest lucru a fost făcut de câteva ori - spre exemplu, în chestiunea "bolii vacii nebune", care a dus la constituirea unei Agenţii Veterinare Europene la Dublin. Tot Parlamentul a asigurat şi crearea Oficiului European împotriva Fraudei (OLAF) în chestiuni bugetare.

Prin Tratatul asupra Uniunii Europene s-a creat postul de Ombudsman. El este numit doar de Parlament şi poate, la iniţiativa sa proprie sau la cerere, să investigheze cazurile de posibile de proastă administrare a instituţiilor comunitare El are acces la documentele necesare şi poate solicita informaţii de la funcţionarii instituţiilor europene. De asemenea, membrii Curţii de auditori sunt numiţi de Consiliu după consultarea Parlamentului. Totodată, preşedintele, vice-preşedintele şi cei patru membri ai Băncii Centrale Europene sunt numiţi de Statele membre după consultarea Parlamentului. Parlamentul European nu exercită nici o influenţă asupra numirii

George POEDE

210

membrilor Comitettului Economic şi Social, ai Comitetului Regiunilor sau ai Comitetului de Management al Băncii Europene de Investiţii. În schimb, Parlamentul European joacă un rol important în procesul numirii Comisiei Europene. După ce aprobă nominalizarea pentru Preşedintele Comisiei, Parlamentul audiază membrii nominalizaţi pentru Comisiei, numind apoi Comisia printr-un vot de încredere.

Această putere vine să completeze dreptul Parlamentului de a cenzura Comisia - o armă politică puternică, de vreme ce adoptarea unei moţiuni de cenzură ar obliga Comisia să demisioneze.

Parlamentul îşi exercită puterile de supraveghere zilnic, examinând un mare număr de rapoarte lunare sau anuale pe care Comisia Europeană este obligată să le prezinte (spre exemplu, raportul anual general şi rapoartele lunare cu privire la implementarea bugetului). Puterile bugetare şi legislative extinse ale Parlamentului au mărit influenţa acestuia asupra Consiliului European. În special procedura de codecizie a ajutat la crearea unui echilibru al puterii legislative între Consiliul European şi Parlamentul European.

Componenţa Parlamentului European

Grupuri politice (septembrie 1999)

EPP- ED Grupul Partidului Poporului European şi al Democraţilor Europeni

PES Grupul Partidului Socialiştilor Europeni

ELDR Grupul Partidului European Liberal, Democrat şi Reformist

Greens/EFA Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană

EUL/NGL Grupul Confederal al Stângii Europene Unite/Stânga Verde Nordică

UEN Grupul Uniunii pentru o Europă a Naţiunilor

EDD Grupul Europa Democraţiilor şi Diversităţii

TDI Grupul Tehnic al Membrilor Independenţi - Grupul Mixt

Parlamentul european este alcătuit din grupuri politice şi lucrează în comitete funcţionale. Grupurile politice din Parlament suferă schimbări după alegeri şi în termeni parlamentari. Cele mai mari grupuri sunt creştin-democraţii care formează Partidul Poporului European (Centru- dreapta) şi Partidul Socialiştilor Europeni (Stânga) Din totalul de 626 de mandate, 223 au revenit Partidului European al Poporului şi Democraţilor Europeni, 180 Socialiştilor Europeni, 50 Grupului Reformist şi Democratic Liberal European, 48 Ecologiştilor, 42 Grupului Confederal al Stângii Europene Unite, 21 Uniunii pentru Europa Naţiunilor, 16 mandate au revenit Grupului pentru Europa Democraţiilor şi Diversităţilor, 18 TGI (Grupul Radical Bonino din Italia, Vlaams Blok din Belgia, Frontul Naţional din Franţa şi Separatiştii Basci), 18 Independenţilor.

Instituţii politice europene

211

Alegerile din Iunie 1999 au marcat o schimbare majoră în compoziţia Parlamentului European întrucât pentru prima data din 1979 Partidul Socialist European nu a mai reuşit să câştige cel mai mare număr de mandate.

Membrii Parlamentului European se întâlnesc la Strasburg în şedinţă plenară, timp de o săptămână la sediul Parlamentului European.

Comisiile parlamentare se întâlnesc în general două săptămâni pe lună la Bruxelles, pentru a uşura contactul cu Comisia şi Consiliul European. Cea de a treia săptămână este rezervată întâlnirilor grupurilor politice, iar cea de a patra, pentru şedinţa plenară de la Strasbourg. Parlamentul mai are şi întâlniri plenare suplimentare la Bruxelles. Secretariatul se află la Luxemburg.

Întrebări

1. Care este compoziţia Parlamentului European? 2. Evoluţia puterilor parlamentului European?

?

Parlamentul european

(Bruxelles)

George POEDE

212

VI. Curtea de Justiţie

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este instituţia comunitară care are rolul de a asigura interpretarea şi aplicarea dreptului comunitar.

Tratatul din 25 martie 1957 a stabilit o Curte unică pentru CEE şi CEEA şi unificarea ei cu aceea a CECO.

Articolul 189 din Tratatul asupra Comunităţilor Europene precizează instrumentele legale comunitare: reglementări, directive, decizii, recomandări şi opinii. O reglementare are o aplicare directă, generală în întregul său de către statele membre. Directiva permite oricărui Stat Membru să aleagă forma şi metoda de aplicare. Decizia trebuia aplicată integral, iar recomandările şi opiniile nu au forţă de obligativitate. Compoziţia Curţii de Justiţie este precizată în articolele 225-245 din Tratatul asupra Comunităţii Europene. Iniţial, numărul lor era limitat la şase, dar având-se în vedere expansiunea Comunităţilor şi creşterea numărului de cauze, el a fost mărit periodic.Curtea are 15 judecători, câte unu pentru fiecare ţară membră. Ei sunt numiţi de comun acord cu Statele Membre fără implicarea Parlamentului. Potrivit Tratatelor, judecătorii sunt aleşi din rândul acelor persoane a căror independenţă este mai presus de orice îndoială, posedă calificările cerute pentru numirea în cele mai înalte funcţii juridice, au o competenţă recunoscută. Judecătorii nu pot să deţină vreo funcţie politică ori administrativă în afara celor didactice şi de cercetare.

Judecătorii îşi aleg Preşedintele prin vot pentru o perioadă de trei ani. La expirarea acestui termen el poate să fie reales. Preşedintele conduce activitatea juridică şi administraţia Curţii, prezidează dezbaterile cauzei şi deliberările. De asemenea el îndeplineşte şi atribuţii executive legate de buna administrare a justiţiei cum ar tabilirea termenelor pentru intervenţii sau a datelor la care va începe procedura orală, acordarea unor priorităţi pentru unele cauze în împrejurări speciale. Articolul 228.6 şi art. 234 TCE se referă la rolul Curţii în observarea respectării de către statele membre şi instituţiile comunitare a obligaţiilor ce le revin din acordurile internaţionale la care sunt părţi precum şi la rolul Curţii în garantarea compatibilităţii dintre normele comunitare şi eventualele convenţii internaţionale încheiate de un stat membru înainte de a adera la UE.

În ceea ce priveşte dreptul intern al statelor membre, Curtea de Justiţie garantează că instituţiile comunitare urmăresc, în anumite situaţii, normele de drept intern. Datorită diversităţii legislaţiilor naţionale pot apărea probleme atunci când se

Instituţii politice europene

213

produc aplicări diferite ale dreptului comunitar. Curtea trebuie să vegheze ca acest lucru să nu se întâmple.

Curtea este ajutată de un corp de nouă avocaţi a căror sarcină este aceea de a prezenta judecătorilor o opinie asupra cazurilor analizate. Avocaţii generali sunt numiţi pentru o perioadă de şase ani. O dată la trei ani are loc o înlocuire parţială. Judecătorii se întâlnesc în dispunerea completă a Curţii sau în Camere de trei, cinci ori şapte. Numărul este impar pentru a permite luarea uni decizii cu majoritate în cazul în care există diferenţe de opinie între judecători.

Ataşată Curţii de Justiţie, Curtea de Primă Instanţă a fost creată în virtutea articolului 235 (ex-168a) introdus ca amendament prin Actul Unic European. Un asemenea corp a fost propus de Curtea Europeană de Justiţie în 1978 pentru a reduce cantitatea excesivă de muncă. Curtea de Primă Instanţă este compusă din 15 membri, are jurisdicţie pentru anumite clase de acţiuni care pot fi mărite ca număr prin decizia unanimă a Consiliului. În ciuda dezacordului exprimat de Baroul European, Consiliul din Aprilie 1999 a amendat baza legală a Curţii de Primă Instanţă considerând că aceasta poate lua decizii prin participarea unui singur judecător în cazuri reduse la dispute între funcţionari superiori din instituţii, legalitatea actelor care afectează persoane juridice, arbitrajul contractelor încheiate de către Comunitate.

Pe lângă Curte funcţionează un grefier şi un grefier asistent, numiţi de Curte pentru un mandat de şase ani, exercitând funcţii de administrare financiară şi contabilă. Secretariatul juridic cuprinde secretari jurişti competenţi, desemnaţi pe lângă fiecare judecător şi avocat general spre a-i asista în pregătirea cauzelor. Ei sunt numiţi în general pentru trei ani şi în număr de câte trei pentru fiecare judecător sau avocat general. În mod obişnuit Curtea se întruneşte în plen pentru dezbaterea cauzelor, dar ea poate să constituie camere, fiecare cu un număr de trei, cinci sau şapte judecători, în funcţie de importanţa litigiilor. Preşedinţii Camerelor sunt numiţi pentru un an. Camerele întreprind cercetări prealabile asupra tuturor cauzelor aflate pe rolul Curţii şi vor decide asupra cererilor privind sprijin pentru asistenţă juridică atunci când una din părţi nu are mijloace suficiente spre a face faţă costurilor sau atunci când apar divergenţe în legătură cu recuperarea cheltuielilor de judecată. Curtea poate încredinţa unei Camere orice cauză, în măsură în care dificultatea ori importanţa acesteia ori împrejurări speciale nu sunt de o asemenea natură încât să facă necesară o decizie a Curţii în şedinţa plenară.

Curtea poate să acţioneze ca o curte administrativă pentru Comunităţii pentru a proteja subiecţii de drept (statele membre) precum şi persoane. Apoi, poate acţiona ca o curte constituţională, atunci când, la cererea Consiliului a Comisiei sau a unui stat membru, formulează un aviz în legătură cu compatibilitatea unui acord încheiat între Comunitate şi unul sau mai multe state ori organizaţii internaţionale cu Tratatul. Totodată, Curtea de Justiţie poate acţiona ca o curte internaţională, avându-se în

George POEDE

214

vedere competenţa de reglementare. Curtea acţionează şi ca instanţă de recurs prin competenţa de a decide asupra recursurilor introduse împotriva hotărârilor Curţii de primă instanţă.

Curtea de justiţie şi tribunalele naţionale au competenţe bine delimitate. Curtea nu se poate pronunţa în sensul de a interpreta legile sau reglementările naţionale atunci când soluţionează o cerere pentru o hotărâre preliminară. Dacă un stat membru a adoptat acte în legătură cu care Comisia a solicitat intervenţia Curţii, aceasta nu va putea să anuleze actele respective întrucât acesta ar constitui o ingerinţă în activitatea jurisdicţională internă, necompatibilă cu dispoziţiile Tratatelor. Ea poate numai să constate o neîndeplinire a obligaţiilor de către statul respectiv cu consecinţa că acesta trebuie să ia măsurile pe care le comportă TUE.

Complexitatea şi profunzimea procesului de integrare europeană precum şi creşterea cazurilor înaintate Curţii, de la 145 în 1990 la peste o mie în 1998, impune elaborarea unor proiecte de reformă a Curţii Europene de Justiţie şi, în sens mai larg, a funcţionării uniforme ale normelor de drept Întrebări

1. Care este compoziţia Curţii de Justiţie ? 2. Explicaţi diferenţa dintre Curtea de Justiţie şi Curtea de Primă Instanţă;

?

Instituţii politice europene

215

VII. Comitetul Regiunilor

CR este cea mai tânără instituţie a Uniunii Europene, creată prin Tratatul de la

Maastricht, articolele (263-265), ca o adunare reprezentativă a autorităţilor locale şi regionale europene.

Comitetul regiunilor reprezintă un răspuns politic la cerinţele unităţilor sub-naţionale de a fi implicate în procesul decizional comunitar. Consecinţă a expansiunii fondurilor structurale, corpurile locale au devenit interlocutori ai Comisiei. În ţările cu o structură federală, autorităţile locale au dorit să aibă acces la oportunităţile comunitare şi să-şi exprime interesele în mod specific în procesul european de decizie. Un prim pas a fost acela al hotărârii Consiliului de a înfiinţa un Comitet Consultativ al Regiunilor şi Autorităţilor Locale. Există şi alte motive pentru înfiinţarea acestei instituţii europene: majoritatea legislaţiei UE este implementată la nivel regional sau local fapt ce legitimează participarea reprezentanţilor la producerea şi aplicarea legislaţiei comunitare; riscul rămânerii în urma procesului legislativ şi al proceselor europene în general poate fi contracarat prin aducerea nivelului european mai aproape de cetăţean.

Comitetul funcţionează pe baza a trei principii fundamentale: subsidiaritate, proximitate şi parteneriat. Principiul subsidiarităţii arată că deciziile comunitare privind UE ar trebui luate la cel mai apropiat nivel faţă de cetăţeni. Principiul apropierii defineşte faptul că toate nivelurile de guvernare ar trebui să încerce să fie mai aproape de cetăţen, asociind cetăţenii şi structurile asociative civice la procesul decizional. Conform principiului parteneriatului, o administrare eficientă înseamnă cooperarea nivelului european, naţional, regional şi local de guvernare. Tratatele obligă Comisia şi Consiliul să consulte Comitetul Regiunilor ori de câte ori apar propuneri în domenii cu implicaţii pentru nivelul sub-naţional ori regional în domeniile coeziunii sociale şi economice, reţelelor transeu-ropene de infrastructură, sănă-tăţii, educaţiei şi culturii (Tratatul de la Maastricht) la care s-au adăugat prin Tratatul

George POEDE

216

de la Amsterdam alte 5 domenii, politici în domeniul angajării forţei de muncă, politică socială, mediu, educaţie profesională, transporturi. Ele acoperă acum acoperă cea mai mare parte a domeniilor de acţiune ale UE.

În cazul în care Comisia şi Consiliul consideră că este necesar să ceară avizul Comitetului Regiunilor, cele două instituţii fixează acestuia un termen pentru a-şi prezenta avizul. Acest termen nu poate fi mai mic de o lună.

Comisia, Consiliul şi Parlamentul European pot consulta CR, în afara domeniilor enumerate, în diverse probleme specifice dacă se consideră că acestea au implicaţii importante la nivel local sau regional. De asemenea, CR poate redacta(elabora) avize consultative şi din proprie iniţiativă, fapt ce echivalează cu aducerea unor probleme pe agenda de lucru a Uniunii Europene.

CR are 222 de membrii şi acelaşi număr de membrii supleanţi numiţi pe o perioadă de patru ani de către ani de către Consiliu la propunerea statelor membre, personalităţi din rândul figurilor semnificative ale autorităţilor locale. Alegerea membrilor CR trebuie aibă la bază principiul echilibrulului politic, geografic şi regional/local. Fiecare stat trebuie să prezinte Consiliului o listă în care numărul celor propuşi să fie dublu faţă de locurile existente.

Comitetul îşi organizează lucrările prin intermediul comisiilor de specialişti care examinează detaliile propunerilor pentru care el a fost consultat şi redactează un proiect de opinie. Acest proiect subliniază punctele în care există dezacorduri cu propunerea Comisiei Europene precum şi schimbările care ar trebui operate. Biroul este format din 40 de membrii împreună cu Preşedintele şi Vice-Preşedintele, ales pe doi ani dintre membrii Comitetului şi este responsabil pentru implementarea programului politic a al CoR. Procesele de analiză şi elaborare a opiniilor pentru Comisie şi Consiliu beneficiază de o structură specializată pe domenii: Comisia pentru Politica de Coeziune Teritorială, Comisia pentru Politica Socială şi Economică, Comisia pentru Susţinerea Dezvoltării, Comisia pentru Cultură şi Educaţie, Comisia pentru Afaceri Constituţionale şi Guvernare European

Proiectul de opinie solicitat de Comisie şi Consiliu este apoi discutat într-una din cele cinci şedinţe plenare care au loc anual. Dacă majoritatea îl aprobă, proiectul de aviz este adoptat şi este trimis Comisiei, Parlamentului şi Consiliului. De asemenea, CR adoptă unele rezoluţii referitoare la probleme politice importante pentru dezvoltarea regională şi locală.

În CR există patru grupuri politice ce reflectă principalele familii politice europene: PES (Partidul Socialiştilor Europeni), EPP (Partidul Popular European), ELDR (Partidul European Liberal - Democrat şi Reformist) şi EA (Alianţa Europeană). Lărgirea UE reprezintă reprezintă şi pentru CR o problemă importantă întrucât autorităţile regionale şi locale ale statelor care doresc să facă parte din UE incluse în procesul efectiv de aderare Din această perspectivă, CR organizează conferinţe în ţările candidate pentru a permite reprezentanţilor autorităţilor regionale şi locale să cunoască

Instituţii politice europene

217

politicile europene, mai ales politica de coeyiune şi cea regională. Prin Comitetele Consultative Comune se realizează un forum pentru un schimb de informaţii, concepte şi probleme specifice autorităţilor locale şi regionale ale ţărilor candidate. Potrivit Tratatului de la Nisa (decembrie 2000) Comitetului regiunilor ia i se vor alătura reprezentanţii noilor state membre. Numărul maxim de membrii a fost stabilit la 350.

Tratatul de la Nisa propune de asemenea două schimbări referitoare la modul de alegere a membrilor CR. Membrii CR trebuie să deţină funcţii politice la nivel local şi regional locale sau regionale, iar ei vor fi vor fi numiţi cu o majoritate calificată a Consiliului. Întrebări

1. Explicaţi importanţa extinderii Uniunii Europene pentru Comitetul Regiunilor;

2. Cum funcţionează Comitetul regiunilor?

Bibliografie

• Philippe Moreau Defarges, Organizaţiile internaţionale contemporane, Editura

Institutul European, Iaşi, 1998; • Tratatul de la Amsterdam, Editura Lucreţius, Bucureşti, 1999; • Coord. Valentin Lipatti, Integrarea Europeană. Prioritate în politica externă a

României, Editura Fundaţia “România de Mâine”, Bucureşti, 1996; • Gilles Ferreol, Dicţionarul Uniunii Europene, Editura Institutul European, Iaşi, 20 • Octav Bibere, Uniunea Europeană între real şi virtual, Editura All, Bucureşti, 1999 • Iordan Gheorghe Bărbulescu, Uniunea Europeană: aprofundare şi extindere,

Editura Trei, Bucureşti, 2001. • Octavian Manolache, Drept Comunitar. Instituţii Comunitare, Editura All Beck,

Bucureşti, 1999 • Documente de bază ale Comunităţii şi UE, Editura Polirom, Iaşi, 1999)

www.infoeuropa.ro; www.euractiv.com; www.eurolex.com

?

I. Comunicarea politică. Semnificaţii şi sensuri

II. Paradigme ale comunicării politice

III. Limbă – limbaj – limbaj politic

IV. Limba de lemn. Modele

V. Modalităţi de manifestare a comunicării politice: concluzii

COMUNICARE POLITICĂ

Lect. dr. Gabriela Maria CARPINSCHI

C U P R I N S

Probleme fundamentale ale unităţii de curs

a) Conceptul de comunicare politică; b) Noţiunile de limbă – limbaj – limbaj politic; c) Modele ale comunicării politice; d) Discurs, slogan, zvon, dezbatere politică televizată.

Scopul şi obiectivele unităţii de curs

a) Însuşirea noţiunilor de bază ale comunicării politice; b) Familiarizarea cu modele clasice şi moderne ale comunicării şi limbajului politic; c) Formarea deprinderilor necesare pentru elaborarea unor modalităţi de comunicare

politică; d) Iniţierea unor investigaţii practice în domeniul comunicării politice.

Modalităţi de evaluare

a) Testarea cunoştinţelor cu privire la modalităţile de comunicare politică; b) Elaborarea unui proiect de cercetare practică axat pe problematica comunicării

politice.

Comunicare politică

201

comunicarea politică ● acţiune teleologică orientată, programată, proiectată pentru anumite scopuri politice ● un câmp în care se intersectează diverse modalităţi de persuadare a electoratului

I. Comunicarea politică. Semnificaţii şi sensuri

Imperativul permanent de modernizare şi progres face ca, în democraţiile pluraliste, succesele înregistrate în societăţile industriale avansate să nu fie atribuite, în exclusivitate, principiilor sale explicite, ci, aşa cum susţine sociologul francez Ph. Braud1, aptitudinii şi disponibilităţii de a transla provocările emoţionale ale vieţii sociale, economice, politice, spirituale, culturale printr-o abilă şi performantă gestionare a comunicării politice, anesteziind astfel agresivitatea socială, atenuînd frustrările la o scară suportabilă, oferind soluţii reale sau mai puţin reale expectanţelor celor conduşi şi ambiţiilor oamenilor politici.

Comunicarea politică a apărut ca disciplină de studiu relativ recent şi este înţeleasă ca acţiune teleologică – o acţiune orientată, programată, proiectată pentru anumite scopuri politice2. Datorită faptului că este perceput ca o acţiune strategică, acest tip de comunicare ar implica reguli, proceduri, tehnici, resurse activate în anumite evenimente politice.

În opinia lui Gosselin3, comunicarea politică este un câmp în care se intersectează diverse modalităţi de persuadare a electoratului.

D. Wolton4 a încercat să diferenţieze comunicarea politică de marketingul politic sau de mediatizarea politicii, definind-o ca spaţiul în care se schimbă discursurile contradictorii ale celor trei actori politici care posedă legitimitatea de a se exprima public asupra politicii. Cei trei actori politici sunt: oameni politici; ziarişti (mass-media); opinia publică (prin intermediul sondajelor de opinie). Aceştia dispun de un mod specific de legitimare în spaţiul public:

legitimare reprezentativă (pentru partide şi oameni politici); legitimitatea deţinerii şi utilizării informaţiei (pentru mass-media şi profesioniştii acestora, de exemplu – ziariştii); legitimare statistică (ştiinţifică).

1 Philippe Braud, Grădina deliciilor democraţiei, Globus, Bucureşti, 1995. 2 V. Tran, I. Stănciugelu, Teoria comunicării, SNSPA-Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, Bucureşti 2001, p. 158. 3 Gosselin, apud C. Beciu, Politica discursivă, Polirom, Iaşi, 2000, p. 27. 4 D. Wolton, Les contradictions de la communication politique, în La communication, état des savoirs, Sciences Humaines Éditions, Paris, 1998.

Gabriela Maria CARPINSCHI

202

În schimb, Belanger analizează comunicarea politică ca proces de influenţare voită transformată deseori în acţiune. De obicei, comunicarea politică este o intervenţie intenţională referitoare la un eventual comportament al receptorului5. În The Communication of Politics (1996), R. Negrine cercetează comunicarea politică ca sistem complex de comunicare al informaţiei politice bazat pe practici jurnalistice, pe o anumită socializare politică a societătii, pe funcţionarea eficientă a instituţiilor statului, în cadrul unor democraţii pluraliste6. În opinia specialiştilor români, V. Tran şi I. Stănciugelu, comunicarea politică se prezintă ca o interacţiune instituţională – interacţiune între actori politici, mass-media, public şi electorat –, aşadar între participanţi cu identitate formală, reprezentativă7.

Scopul acţiunii lor comunicative este producerea unei creşteri a vizibilităţii domeniului politic. Pentru aceasta, ei se folosesc de o serie de coduri şi ritualuri specifice pentru a influenţa această tendinţă, în fapt, un domeniu ce aparţine prin convenţie publicităţii. Din acest motiv, comunicarea politică a fost încadrată de multe ori ca atribut al altei instituţii, cea a producătorului de imagine publică.

O altă asociere a comunicării politice este cu activităţile dramaturgice, cu practica socială care, în mod firesc, servesc democraţia. În relaţia dintre actorul politic, spaţiul public mediatic şi spaţiul democraţiei există o strânsă interdependenţă. În acest context, spaţiul public mediază între acţiunea politică şi principiile democraţiei, iar comunicarea politică este un produs al spaţiului public, numai în condiţiile în care mediatizarea este prezentă în toate practicile publice, inclusiv în cea politică.

În circumstanţele actuale, în care se constată o accentuare a crizei de credinţă politică, o scădere a încrederii în instituţii, dar în special în oamenii politici, acesţia sunt cei care, pentru a convinge publicul şi electoratul de justeţea actelor ori a deciziilor lor, acordă întâietate mai degrabă unei comunicări politice permanente, decât unei campanii electorale periodice, agresive, care-şi poate demonstra eficienţa doar pe termen limitat.

În opinia lui Philippe Braud8, politica acordă, în cazul funcţionării democratice, un loc însemnat dimensiunii simbolice, deoarece activitatea politică este mai întâi o lucrare care se foloseşte de reprezentări: reprezentări ale raportului de forţe şi de poziţionare în universul politic; reprezentări ale succeselor pe care cei conduşi le aşteaptă în mod legitim de la conducători etc. Reprezentările, la rândul lor, sunt rezultatul activităţii de simbolizare. Simbolul este caracterizat de Braud ca având o polisemie intrinsecă şi tocmai datorită acestui fapt este capabil de identificări şi proiecţii numeroase.

5 Belanger, apud C. Beciu, Idem. 6 R. Negrine, apud C. Beciu, Politica discursivă, Polirom, Iaşi, 2000. 7 Idem, p.159. 8 Philippe Braud, Grădina deliciilor democraţiei, Globus, Bucureşti, 1995.

Comunicare politică

203

Comunicarea simbolică îşi face simţită prezenţa în contextul activităţii politice sub forma de: mituri; valori; jocuri de imagine şi rol; liturghie; obiecte materiale.

Miturile au ca scop fie să acopere şi să satisfacă unele dintre lacunele cunoaşterii, fie să oprească întrebări cu caracter destabilizator. Se diferenţiază în: – mituri ale originii (aparţin grupului); – mituri ale identităţii (aparţin indivizilor şi claselor); – mituri ale legitimării (aparţin guvernanţilor), [exemple: termenii de: contract social, guvernarea poporului de către popor, ş.a.

Valorile sunt credinţe care mobilizează afecte având ca scop justificarea sau dezaprobarea unor opinii, atitudini şi comportamente.

Jocurile de imagine şi rol evidenţiază faptul că orice interacţiune dintre persoane este o punere în scenă a prezentării de sine, deoarece situaţia trăită se derulează sub forma unor activităţi dramaturgice, în care fiecare este actor, are mai multe roluri pe care le joacă pe scena vieţii.

Liturghia se referă la ceremonii, dispoziţii protocolare, practici care se folosesc atât în perioada guvernării, cât şi la o serie de activităţi solicitate pe parcursul campaniei electorale.

Obiectelor materiale, cum ar fi monumente, statui, embleme li se pot da o semnificatie simbolică şi astfel contribuie la realizarea imaginarului politic al popoarelor.

În general, în comunicarea simbolică, (mai precis a elementelor sale constitutive utilizate pe parcursul comunicării politice permanente∗) sunt prezente două complementarităţi:

• un cod social preexistent care determină o înţelegere generală a semnificaţiilor [de exemplu: limba şi cultura politică, regulile instituţionale, repere şi referenţi ideologici], o “oscilaţie“ în raport cu acest cod şi o “singularitate de expresii în situaţie”9;

• indici care în cadrul acestei oscilaţii de semnificanţi trimit la particularităţile existente în situaţia de comunicare (interacţiunea reciprocă între dezideratele emiţătorului şi cele care se presupun că sunt ale destinatarilor săi).

Există, la Murray Edelman10, două forme simbolice care se manifestă în mod pregnant, în instituţiile politice: ritualul şi mitul. Ambele au aceleaşi scopuri, ceea ce le întăreşte reciproc.

∗ Elementele comunicării simbolice utilizate în comunicarea politică sunt: miturile, valorile, jocurile de imagine şi rol, liturghiile, obiectele materiale 9 V. Tran, I. Stănciugelu, Teoria comunicării, SNSPA- Facultatea de Comunicare şi Relaţii publice, Bucureşti, 2001, p. 163. 10 M. Edelman, Politica şi utilizarea simbolurilor, Polirom, Iaşi, 1999.

Gabriela Maria CARPINSCHI

204

Ritualul politic este o activitate motorie care-i reuneşte pe participanţi deoarece le demonstrează că au interese comune, asemănări. Le reduce şi îndoielile cu privire la acţiunile pe care şi le asumă. Prin aceasta poate induce starea de conformitate (bucuria şi satisfacţia de-a se conforma).

Cele mai eficiente sunt ritualurile din cadrul campaniei electorale şi din timpul dezbaterilor politice.

Mitul politic reprezintă atât un produs al imaginarului social, situaţie în care îşi probează funcţia de coeziune socială, cât şi un factor de mobilizare în proiecte de schimbare socială, caz în care funcţia sa este cea de idee- forţă.

Dubla ipostază a mitului politic surprinsă în analiza de mai sus, ne ajută să înţelegem şi să explicăm cum şi de ce acesta reprezintă unul din mijloacele relevante de persuasiune în campaniile electorale.

Mitul şi ritualul politic servesc aceloraşi scopuri ceea cele ajută să se consolideze reciproc. Este indicat de remarcat prezenţa unor factori care influenţează şi contribuie la eficientizarea procesului de comunicare politică, cum ar fi:

Factorii socio-culturali – se referă la deprinderi şi posibilităţi sociale, norme culturale, mituri sociale acceptate, instituţii etc. Factorii economici – se referă la resurse financiare; Factorii istorici – cuprind determinanţi comunicaţionali ce ţin de evoluţia unei comunităţi, [de exemplu, istoricul şi dezvoltarea presei locale]; Factorii politici – se referă la un sistem politic care poate modifica şi structurile de influenţă comunicaţională.

În cadrul acestei dezbateri despre procesul comunicării politice nu este lipsită de importanţă analiza efectelor pe care le generează acest tip de comunicare. În acest sens se pot distinge:

• efecte la nivel individual, de tipul: formarea, modificarea, confirmarea opiniilor existente;

• efecte la nivelul grupurilor politice sau al sistemului în ansamblul său, în categoria cărora se grupează: interesul, atenţia faţă de problemele existente, guvernul sau instituţiile politice interesate de percepţia comunităţii asupra evenimentelor politice şi a modului în care acestea sunt înţelese.

Comunicare politică

205

Rezumat

• În literatura de specialitate sunt indicate numeroase definiţii asupra comunicării politice. În opinia lui V. Tran, I. Stănciugelu, comunicarea politică se prezintă ca o interacţiune instituţională între actorii politici, mass-media, public şi electorat.

• Fiecare dintre aceşti trei actori sociali dispun de un tip specific de legitimare în spaţiul public: legitimare reprezentativă (pentru oameni politici, partide politice); legitimare statistică (ştiinţifică) pentru sondaje şi opinia publică; legitimare a deţinerii şi utilizării informaţiei (pentru media şi profesioniştii lor).

• Principalele elemente ale comunicării simbolice utilizate în comunicarea politică sunt: miturile, valorile, jocurile de imagine şi rol, liturghia şi obiectele materiale (conform lui Philippe Braud, Grădina deliciilor democraţiei).

Cele două forme simbolice folosite în instituţiile politice sunt în opinia lui Murray Edelman, în Politica şi utilizarea simbolurilor, ritualul şi mitul.

• Comunicarea politică: ► factori (socio-culturali, economici, istorici, politici) ► efecte (la nivel individual, la nivel de grup politic sau sistem în ansamblul său).

Teme de verificare

1. Ce este comunicarea politică ? 2. Care sunt principalele elemente ale comunicării simbolice utilizate în

comunicarea politică ? 3. Care sunt formele simbolice folosite în instituţii politice ? 4. Care sunt factorii comunicării politice ? 5. Ce efecte produce comunicarea politică ? 6. Analizaţi folosirea unor elemente simbolice în discursurile politice.

Argumentaţi ce rol au aceste elemente şi ce efecte au asupra receptorilor.

?

Gabriela Maria CARPINSCHI

206

II. Paradigme ale comunicării politice

În conformitate cu modelul actual al comunicării politice, acţiunea politică se fundamentează pe evaluarea întreprinsă de către electorat şi mass-media. Comunicarea politică este rezultatul acţiunii celor trei factori implicaţi: actori politici, mass-media, electorat. În acest context, comunicarea politică dintr-o practică subordonată spaţiului politic se instituie ca practică publică.

Un alt model, şi anume cel behaviorist, considera mass-media ca fiind cel mai puternic stimul exterior, în timp ce reacţiile sale sunt catalogate ca fiind imediate şi lineare. Controlul asupra sursei a fost asociat, în mod automat, cu controlul rezultatului comunicării.

În schimb, modelul lui Karl Deutsch11 este rezultatul influenţelor teoriei comunicării şi ştiinţei ciberneticii. Cibernetica este arta de a face eficace acţiunea. Pentru a ajunge la acest rezultat este necesară existenţa următoarelor elemente:

1. comunicarea, transmiterea de informaţie 2. mecanisme diferite de ghidaj sau de control al acţiunii.

Revenind la modelul lui K. Deutsch, observăm că sistemul politic este abordat din perspectivă cibernetică. Din acest motiv, guvernământul şi politica sunt considerate procese de pilotaj şi de conducere a eforturilor umane în urmărirea unor scopuri determinate.

Există – susţine K.Deutsch – o anumită similaritate <retroactivă> între modelul de <guvernare> al unei nave şi cel al unei maşini şi arta guvernării organizaţiilor umane. A pilota o navă înseamnă a-i ghida comportamentul viitor, plecând de la informaţii privind, pe de o parte, mersul său trecut, şi, pe de altă parte, poziţia pe care o ocupă în prezent în raport cu un anumit număr de elemente ce-i sunt exterioare, fie direcţia, ţinta sau scopul12.

11 Karl Deutsch, The Nerves of Government. Models of Political Communication and Control, The Free Press of Glencoe, New-York, 1963. 12 Karl Deutsch apud Roger-Gerard Schwartzenberg, Sociologie politică, Montchrestien, Paris, 1990, p.124.

Comunicare politică

207

Modelul propus de Karl Deutsch se face în termenii retroacţiunii, ai controlului acţiunii pe baza erorilor trecute. În concepţia sa, guvernământul poate să realizeze unele scopuri politice interne sau externe, în timp ce sistemul politic depinde de fluxul continuu de informaţii provenite din mediul său. Realizarea scopurilor sistemului depinde de patru factori: acumulare de informaţie; întârziere în răspuns; câştig; decalaj.

În perimetrul acţiunii politice, acumulările de informaţie se referă la amploarea şi frecvenţa schimbărilor cărora guvernul încearcă să le facă faţă. Întârzierea de răspuns, în spaţiul politic, corespunde întârzierii cu care un guvern sau un partid răspunde unei urgenţe. Câştigul se manifestă în cazul, în care, prin acţiuni corective comportamentul suferă modificări reale, iar sistemul politic are o reacţie importantă datorită informaţiilor pe care le-a primit. Decalajul în politică se referă la capacitatea previzională a guvernului. De asemenea, include existenţa serviciilor de informaţii, de planificare specializate şi eficace şi de previziune.

Analiza întreprinsă de K. Deutsch în termenii teoriei comunicării şi ştiinţei ciberneticii apreciază eficacitatea operaţională a sistemelor politice. Elementele acestei investigaţii se referă la:

mesaj care provine din mediul intern sau extern şi este trimis către receptori; receptori care înglobează: codajul, selecţia şi procesarea informaţiilor; centrul de decizie foloseşte informaţia tratată de către memorie şi valori; memoria este – informaţia stocată, confruntare dintre informaţia nouă şi

experienţele trecute pertinente; valorile asigură cadrul normativ în care se confruntă posibilităţile şi preferinţele; executanţii sunt: – cei care îndeplinesc ordine; duc la îndeplinire decizii

concepute de structuri; feed-back, retroacţiune – informaţie privind eficienţa out-put-ului sistemului

asupra ambientului. Informaţiile revin în sistem cu un nou input, îl realimentează.

Deci sistemul politic ia deciziile în funcţie de informaţiile asupra mediului, dar şi asupra propriei stări.

Acest model propune ca informaţia să circule, să irige sistemul politic; puterea să fie informată ca să funcţioneze cu eficacitate.

Modelul ia în calcul existenţa unor reţele, circuite informaţionale de la putere către cetăţeni şi de la cetăţeni la putere.

Alte modele abordează comunicarea politică din perspectiva structuralist-funcţionalistă considerând-o drept una dintre funcţiile principale ale sistemelor politice13.

13 G. Almond, în Jack Plano & Co, Dicţionar de analiză politică, Ecce Homo, Bucureşti, 1993, p. 163.

Gabriela Maria CARPINSCHI

208

Un alt model devenit de referinţă în literatura de specialitate este cel propus de

Ralph Negrine şi cunoscut sub denumirea de americanizarea comunicării politice. A apărut în spaţiul public din America, dar a fost preluat şi de către ţările vest-europene.

Modelul cuprinde tehnici de comunicare asupra politicului prin intermediul unor strategii de comunicare specifice pieţei. În acest context, politicianul realizează o serie de schimburi discursive cu contracandidaţi, personalităţi publice, jurnalişti, public sau electorat. Prin intermediul acestor strategii, actorul politic face parte din memoria colectivă, devine prezenţă în imaginarul social. Datorită acestui fapt, politicianul poate fi mai uşor “recunoscut” de public.

Aceste strategii ale comunicării specifice pieţei sunt următoarele: de proiectare, de mediatizare şi de tip discursiv.

Strategiile de proiectare sunt cele preluate din marketing. Acestea, pe baza profilului pieţei, construiesc proiectul actorului politic ca ofertă politică pentru electoratul ţintă a cărui asteptări, nevoi, sunt investigate în prealabil pe baza unor tehnici de sondare a pieţei.

Strategiile de mediatizare oferă actorului politic vizibilitate în spaţiul public. Prin intermediul televiziunii, care a deveni principala sursă de mediatizare, prin canalele sale, prin realizatorii care devin voci publice ce apelează la formule variate de mediatizare, se fixează anumite unghiuri de vizibilitate ale ofertei.

În aceste condiţii, mediatizarea poate să completeze, să modifice sau să deformeze până la distrugere personajul creionat de politician.

Strategiile discursive sunt preluate din publicitate şi din show-business. Omul politic foloseşte limbajul verbal şi non-verbal, comunică mesajele politice încercând să focalizeze atenţia publicului asupra semnificaţiilor pe care le consideră a fi cele mai importante în timp.

Actorii politici, de obicei îşi valorizează oferta, comentând-o pentru a-şi spori credibilitatea.

În mod frecvent, strategiile de mai sus sunt criticate deoarece comunicarea este mai mult scenică, substanţa politică este diluată şi politicul capătă un caracterul comercial. Important, în acest context, este potenţialul democratic14 sau ceea ce specialiştii numesc prin intermediul comunicării politice americanizate.

În perioada actuală, când se discută frecvent despre fenomenul globalizării spaţiului public contemporan, comunicarea politică devine din ce în ce mai standardizată la diverse niveluri: al situaţiilor de interacţiune politică; al regulilor şi strategiilor; al formelor de manifestare.

14 C. Beciu, Politica discursivă , Polirom, Iaşi, 2000.

Comunicare politică

209

Strategiile de comunicare politică relativ standardizate –de proiectare, de mediatizare, discursive – îi determină pe actorii politici să se familiarizeze cu logica de acţiune a electoratului şi a mass-mediei.

Acest model pune în valoare spaţiu de interacţiune dintre cei trei actori sociali. Pentru omul politic, discursul său este imediat evaluat nu numai de către sondajele de opinie publică, ci şi de jurnalişti.

În timpul mediatizării, proiectul realizat de politician poate să nu genereze efectele scontate. În al doilea rând, actorii politici, dar şi instituţiile politice, pot să-şi adapteze decizia şi acţiunea politică atât în funcţie de rezultatele sondajelor de opinie publică, cât şi în funcţie de intervenţiile mass-mediei. Astfel în spaţiul public se declanşează practica comunicării politice. În al treilea rând, acţiunea politică devine mai accesibilă deoarece strategiile de comunicare contribuie la socializarea acţiunii politice.

Se poate conchide că strategiile comunicării contribuie la formarea şi dezvoltarea unei mentalităţi democratice, iar în cursul acestui proces vizibilitatea politicului devine pe lângă normă a democraţiei şi practică socială.

Conform modelului actual de comunicare politică – susţin V. Tran şi I. Stănciugelu – fiecare din cei trei actori sociali iniţiază comunicarea politicului în funcţie de acţiunea celorlalţi doi.

Actorii politici, mass-media, publicul şi electoratul trebuie să răspundă unii altora. În felul acesta, comunicarea politică se instituie ca o practică publică şi nu ca o practică subordonată spaţiului politic15.

Rezumat • În cadrul paradigmelor comunicării politice, acţiunea politică se

bazează pe evaluarea realizată de către public, electorat, mass-media cu privire la activităţile şi deciziile actorilor politici.

• În modelul behaviorist, mass-mediei i se acordă rolul de stimul exterior puternic, cu reacţii imediate şi liniare.

• În cadrul modelului lui K. Deutsch, sistemul politic este tratat din perspectiva teoriei comunicării şi ştiinţei ciberneticii.

• Elementele analizei din acest model sunt mesajul, receptorii, centrul de decizie, memoria, valorile, executanţii, feed-back-ul. 15 V. Tran, I. Stănciugelu, Teoria comunicării, SNSPA, Facultatea de Comunicare şi Relaţii publice, Bucureşti, 2001, p.161.

Gabriela Maria CARPINSCHI

210

• Comunicarea politică este apreciată în modelul structuralist-funcţional

ca fiind una dintre funcţiile principale ale sistemului politic. • În cadrul modelului lui R. Negrine, politicianul realizează schimburi

discursive cu contracandidaţi, personalităti politice, jurnalişti, public, electorat. Actorul politic foloseşte strategii de comunicare politică: de proiectare, de mediatizare şi discursive care sunt specifice pieţei.

• Importanţa acestor strategii: pun în valoare spaţiul de interacţiune dintre cei trei actori

sociali; contribuie la adaptarea deciziei şi acţiunii politice în funcţie

de rezultatele sondajelor de opinie; cele trei strategii formează şi dezvoltă mentalităţi demo-

cratice şi cresc vizibilitatea politicului.

Teme de verificare 1. Care este cel mai puternic stimul exterior în cadrul modelului behaviorist? 2. Care sunt perspectivele de abordare în modelul lui Deutsch ? 3. Care sunt elementele de bază ale analizei întreprinse de K. Deutsch ? 4. Ce atribuţie are comunicarea politică în modelul structuralist-funcţionalist ? 5. Care sunt strategiile comunicării politice specifice pieţei ? 6. Identificaţi şi analizaţi în ce manieră actorii politici folosesc strategiile de

comunicare politică specifice pieţei în acţiunile şi deciziile lor politice.

?

Comunicare politică

211

III. Limbă – limbaj – limbaj politic

Mesajul poate fi transmis spre receptor prin intermediul limbajului verbal,

nonverbal şi paraverbal. Limbajul – susţine Paul Popescu Neveanu- este deopotrivă sistem şi activitate de comunicare cu ajutorul limbii16.

Cel care a făcut diferenţierea dintre limbă şi limbaj, Ferdinand de Saussure, a încercat, de fapt, să evidenţieze caracterul activ al limbii pentru a evita în acest fel caracterul abstract al lingvisticii care o cerceta, în special, sub aspect lexical şi sintactic.

Limbajul, în accepţiunea lui Christian Baylon, Xavier Mignot, este tratat ca o aptitudine genetică, o caracteristică a speciei umane, produsul unui substrat biologic, în timp ce limba, chiar în condiţiile în care este determinată de acest substrat, mai cuprinde moşteniri culturale, de origine socială, produse ale activităţii de comunicare dezvoltate de generaţiile anterioare17. In cadrul acestei dezbateri se impun şi alte diferenţieri, cum ar fi acelea dintre vorbirea într-o limbă care este activitatea de codare şi ascultarea care este activitatea de decodare a comunicării18.

Dacă vorbirea este un act individual, limba este un fenomen social, de grup. Semnificaţiile termenilor unei limbi se regăsesc în dicţionare. Limba sau codul lingvistic sunt necesare atât emiţătorului cât şi receptorului, în scopul realizării comunicării.

Pe linia precizărilor terminologice se înscrie distincţia pe care o operează N. Chomsky19 între competenţă şi performanţă lingvistică. În opinia sa, competenţa lingvistică include capacităţile unui subiect vorbitor al unei limbi, de a construi, de a aprecia corectitudinea frazei din punct de vedere gramatical. De asemenea, include capacitatea de a le interpreta pe cele care au sens şi de a le seziza pe cele ambigue.

În schimb, performanţele lingvistice ale vorbitorului unei limbi nu ţin numai de competenţele lingvistice, apreciază Chomsky, ci, în mod special, de experienţa practică în tratarea şi gestionarea relaţiilor interumane, de cunoştinţe despre lume şi capacităţi de punere în valoare a complexului de reguli pentru a obţine sensuri noi.

O altă diferenţiere se face între limbă şi discurs. Astfel, dacă, în cazul vorbirii, termenilor, cuvintelor li se dau mai multe sensuri şi se lasă la latitudinea interlocutorului alegerea sensului (cel care-i convine sau cel pe care-l cunoaşte), în situaţia discursului, deşi se recunoaşte că un termen are o mulţime de sensuri, lui i se atribuie un sens şi

16 Paul Popescu Neveanu, Dicţionar de psihologie, Albatros, Bucureşti, 1978, p.414. 17 Christian Baylon, Xavier Mignot, Comunicarea, Editura Universităţii “ Al. I. Cuza “, Iaşi, 2000, p. 49. 18 V. Tran, I. Stănciugelu, op.cit., p.70. 19 N. Chomsky, Cunoaşterea limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1996.

Gabriela Maria CARPINSCHI

212

numai unul, deoarece, aici, are sensul de vorbire specializată şi unei unităţi de semnificaţie minimală i se atribuie un sens şi numai unul.

În lingvistică, s-a impus teoria că fără intervenţia limbajului asupra gândirii aceasta ar rămâne dezorganizată. Deci, prin acţiunea limbajului, gândirea operează eficient. Dar întrucât nu există un limbaj în sine, ci doar mai multe şi mai diferite limbi, gândirea unei persoane capătă o dependenţă faţă de limba pe care acesta o cunoaşte şi o vorbeşte.

Cercetările în domeniul psihologiei genetice20 au pus în evidenţă faptul că dobândirea unei limbi în primii ani de viată sau mai târziu depinde de o structurare specifică a gândirii, care fără s-o îngrădească în nişte tipare rigide şi definitive, îi dau posibilitatea să stabilească corespondenţe cu gândirea celuilalt, şi nu numai atât, îi permit să se diversifice şi să se îmbogăţească.

Consensul dintre lingvişti se referă la faptul că recunosc că limba influenţează gândirea. Opiniile lor se despart când este vorba despre profunzimea acestei influenţe.

Analizele lingvistice consideră că limbajul poate fi studiat din trei perspective: 1. perspectiva sintactică – ce îşi propune să determine regulile care permit prin

combinarea simbolurilor elementare construirea unei fraze sau formule lingvistice;

2. perspectiva semantică – are ca obiectiv găsirea mijlocului de interpretare a formelor lingvistice şi raportarea lor la realitate sau la formele unei limbi sau ale unui alt limbaj non-verbal);

3. perspectiva pragmatică – care analizează formele limbii pe care le folosesc vorbitorii care intenţionează să acţioneze unii asupra altora cu ajutorul limbii.

Dacă lingvistica studiază limba unică, sociolingvistica analizează diversitatea modalităţilor paralele de comunicare verbală determinată de varietatea statutelor locutorilor şi de contextul comunicării, iar psiholingvistica pune accent pe psihologia limbajului.

Câmpul politic în care se confruntă actorii politici este un sistem de tip concurenţial, în care a spune înseamnă a face. În acest caz, cuvântul este acţiune care mobilizează atât pe competitorii aliaţi cât şi pe concurenţi, care au un comportament verbal care se manifestă într-un context cu semnificaţie politică.

Acţiunea politică are ca obiect producerea de limbaje şi simboluri, iar limbajul politic21 are adresabilitate largă la cei care fac într-un fel sau altul politică, la cei care numai sunt expuşi influenţei categoriilor de ordin lingvistic: circulare ministeriale, ordine, discursuri, ceremonii, programe etc.

20 J. Piaget, N. Chomsky, Teorii ale limbajului. Teorii ale învăţării, Editura Politică, Bucureşti, 1988. 21 V. Măgureanu, Studii de sociologie politică, Albatros, Bucureşti, 1997, pp.340-344.

Comunicare politică

213

Limbajul politic este un domeniu al limbii în care actorul politic foloseşte cuvântul, ce este un instrument puternic al politicii22, în timp ce limbajul politic este considerat o componentă importantă a vieţii politice.

Limbajul politic poate fi analizat şi prin intermediul următoarelor niveluri: 1. nivelul simţului comun, – limbajul politic este înţeles de către conducători şi

conduşi, deoarece termenii politici sunt folosiţi în sensul lor propriu; 2. nivelul inter şi intraguvernamental, comunicarea politică se desfăşoară între

actorii politici, între instituţii politice, între actori politici şi instituţii politice; 3. nivelul ştiinţelor politice, în cadrul căruia este utilizat limbajul specializat, acei

termeni tehnici, adică termeni de specialitate.

Prin intermediul acestor trei niveluri, al simţului comun, inter şi intraguvernamental şi al ştiinţelor politice, prin conjungarea funcţiilor lui (de cunoaştere, de informare, de clarificare, de mobilizare, de participare), limbajul politic conştientizează, atenţionează, atrage, menţine, ghidează şi stimulează opţiunile, acţiunile, reacţiile comportamentului politic.

Manifestarea funcţiilor limbajului politic depinde atât de conţinutul său – cantitatea şi calitatea informaţiilor, consistenţa mesajului, noutatea, interesul – cât şi de forma sa – logică, clară, concisă, ritmică, forţă sugestivă, acurateţe, eleganţă, penetrabilitate.

Deci, limbajul politic nu este şi nu poate fi numai descriptiv, ci şi prescriptiv, nu numai informativ, ci şi mobilizator, nu numai designativ (desemnează, numeşte, caracte-rizează, defineşte sisteme şi regimuri politice, partide, fenomene, procese şi acte politice,etc. pe cale numeşte convenţional <obiecte> politice), ci şi apreciativ (categoriseşte, cataloghează, etichetează, <sancţionează> critic sau apreciativ, califică). Prin aceasta, el realizează conexiunea între a informa, a şti (a cunoaşte), a aprecia (a reacţiona), şi a acţiona (a trece la fapte)23.

Limbajul politic poate fi oral şi scris, ambele forme de manifestare fiindu-i necesare şi complementare. Acestea se diferenţiază astfel: în timp ce în prima formă predomină elementele oratorice, de ambient sonor, coloristic, o mare elasticitate şi adaptabilitate faţă de mediul de comunicare şi faţă de destinatar, în cadrul limbajului scris este indicat să domine rigoarea logică, cea care induce spiritul critic şi autocritic şi măreşte gradul de responsabilitate al comunicatorilor.

În schimb, prin aspectul său simbolic, limbajul politic permite să exprimăm interesele, profesiunea de credinţă a unui emitent, ale unei grupări sociale. Dar, deoarece este destul de general, de polivalent şi chiar ambiguu [de exemplu, termenii: pace, libertate, justiţie, sunt nişte generalităţi şi rămân în sine nişte abstracţii care apar deseori 22 Idem. 23 V. Măgureanu, op.cit., p. 343.

Gabriela Maria CARPINSCHI

214

în mesajului politic] poate fi dublat, prin compensaţie, de către limbajul politic operaţional care este tactic şi care converteşte doctrina în acţiuni politice determinate, care au un caracter evident de clasă sau de grup.

Limbajul politic îşi împlineşte cu bine multitudinea de misini pe care le are: critică; informativă; persuasivă etc., dacă va stăpâni în mod corespunzător dinamica raportului simbolic/operaţional, pentru că numai astfel poate găsi căi de comunicare şi angajare pentru categoriile socio – profesionale diverse, cu aspiraţii şi interese specifice.

Pe fondul exprimării verbale a intereselor politice ale unui emitent, încercând de la caz la caz, fie convingerea, fie manipularea destinatarului, cu ajutorul unui bogat şi diversificat fond lexical, limbajul politic se caracterizează prin coexistenţa unor trăsături opuse:

problematica vastă şi oferirea de soluţii parţiale; claritate, coerenţă în formularea de obiective şi ambiguitate şi plasticitate terminologică; rigoare formală, tezistă şi interogaţii retorice; negaţii critice şi judecăţi apodictice24 [indiscutabile, nu permit opoziţie].

O serie de reproşuri sunt adresate actorilor politici cu privire la caracterul stereotip al limbajului politic, precum şi al nesincerităţii pe care-l degajă mesajul politic. Aleşii au de ales între a repeta şi a se contrazice25. Destul de frecvent găsim o ambiguitate a vocabularului politic, explicabilă prin folosirea unui cod de limbaj propriu fiecărei formaţiuni. Conceptele cele mai uzitate – democraţie, libertate, unitate – nu au aceeaşi semnificaţie şi acelaşi sens pentru dreapta ca şi pentru stânga politică. Întâlnim cuvinte cu valori omnibus. [De exemplu, cuvântul clasă dobândeşte fie un sens peiorativ, fie un sens apreciativ, în funcţie de cine îl utilizează, stânga sau dreapta. Astfel stânga foloseşte următoarele expresii pentru analiza noţiunii clasă: privilegii de clasă, monopol de clasă, clase dominante, clasa muncitoare, lupta de clasă. În replică dreapta a adăugat la această explicaţie sintagma clasă de mijloc]. În această situaţie, limba nu mai rămâne un instrument de reflexie, ci, de luare de poziţie26.

Acest limbaj politic capătă şi un aspect paradoxal, deoarece, deşi se consideră ca un model absolut de comunicare, în sensul că este înţeles de toţi, în praxis-ul politic, în funcţie de contextul în care apare şi de cine este întrebuinţat se ajunge la situaţia că a vorbi politic înseamnă a nu vorbi ca toată lumea.

Este de neconceput o comunicare politică permanentă în afara acţiunii politice de conducere a societăţii, la nivelul diverselor instituţii şi organizaţii specializate politic: guvern, parlament, armată, poliţie, partide politice, grupuri de presiune. Orice

24 A. Carpinschi, Deschidere şi sens în gândirea politică, Institutul European, Iaşi, 1995, pp.43-47. 25 Sophie Huet, Philippe Langenieux-Villard, La communication politique, PUF, Paris, 1982, p.154. 26 Jacques Gerstlé, apud S. Huet, P. Langenieux-Villard, La communication politique, PUF, Paris, 1982, p.155, 172.

Comunicare politică

215

sistem politic îşi construieşte politica prin intermediul acţiunii politice care se conjugă cu gândirea şi limbajul politic având în vedere nevoia de schimbare, stimulare şi eficientizare a componentelor societăţii globale.

Rezumat

• În timp ce limbajul este o aptitudine genetică, o caracteristică a speciei, produsul unui substrat biologic, limba este determinată de acest substrat. Ea cuprinde produse ale activităţii de comunicare dezvoltate de precursori.

• Vorbirea într-o limbă reprezintă o activitate de codare, în timp ce ascultarea este o activitate de decodare a comunicării.

• Există o distincţie între conceptele competenţă şi performanţă lingvistică. • Limba influenţează gândirea. • Limbajul poate fi studiat din trei perspective: sintactică, semantică,

pragmatică. • Limbajul politic este un domeniu al limbii în care actorul politic foloseşte

cuvântul. • Funcţiile limbajului politic:

cunoaştere, informare, clarificare, mobilizare, participare ş.a.

• Tipuri de limbaj politic: oral, scris. • Trăsăturile limbajului politic:

rigoare formală şi interogaţii retorice, negaţii critice şi judecăţi apodictice, problematică vastă, oferire de soluţii parţiale.

Teme de verificare 1. Care este diferenţa dintre limbă şi limbaj ? 2. Ce semnificaţii au sintagmele: competenţă şi performanţă lingvistică ? 3. Care sunt perspectivele din care poate fi analizat limbajul ? 4. Ce este limbajul politic ? 5. Care sunt funcţiile limbajului politic ? 6. Ce trăsături ale limbajul politic ?

?

Gabriela Maria CARPINSCHI

216

IV. Limba de lemn. Modele Şi, în orice caz, câtă vreme întrega societate se va afla în confuzie, vom continua

să auzim, poate chiar să vorbim uneori, limba de lemn27. Primele informaţii despre limba de lemn, în România, sunt consemnate după 1989.

Este evident că limba de lemn există şi în afara comunismului sau în democraţii mai vechi, ca Franţa sau Germania, deoarece este un instrument lingvistic caracteristic pentru orice ideologie devenită dogmă sau societate ori Putere care simte nevoia de-a se impune şi prin <strategii> (stratageme) de <mascare> a unor realităţi mai putin favorabile ei28. Reiese că limba de lemn are un caracter universal, că reprezintă o piedică în calea comunicării reale şi a comportamentelor <libere> în oricare sistem şi regim politic, pentru că se poate reflecta în orice limbă şi moment istoric 29.

În rândul specialiştilor s-au conturat controverse în legătură cu originea şi definirea conceptului limbă de lemn. Cu toate acestea s-a putut stabili că apariţia sa poate fi găsită în jargonul secret al revoluţionarilor ruşi din secolul al XIX lea. Ca expresie apare în anii ‘30, în limba rusă (Usakov, 1935, limba de stejar, în sens figurativ e apreciată ca greoaie, grosolană). Ea este atestată, în limba rusă în 1955 şi 1957, de către Patrick Sériot30, C. Pineira şi M.Tournier31.

Specialiştii francezi mai sus mentionaţi au găsit un echivalent şi în limba polonă, în expresia dretva mowa, întâlnită în 1956, din care a provenit versiunea franceză vorbire încremenită, pentru că gândirea este zdrobită explică O. Reboul 32. Acelaşi Reboul descoperă, în anul 1980, că această expresie poloneză francezii au tradus-o la începutul anilor ‘70 prin termenul langue de bois.

În limba engleză termenul a circulat ori în forma franceză, ori prin denumirile Newspeak, mai recent wooden language. În alte limbi nu şi-a găsit corespondent, ca în cazul limbii italiane, spaniole, portugheze. În germană s-au încercat variante de tipul: Totalitäre Sprache, Betonsprache.

27 S. Antohi, Prefaţă: Limba, discurs, societate: proba limbii de lemn, la cartea Limba de lemn de F. Thom, Humanitas, Bucureşti, 1993, p.24. 28 Tatiana Slama- Cazacu, Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Polirom, Iaşi, 2000, p. 56. 29 Ibidem, p. 57. 30 P. Sériot, La langue de bois et son double, Langages et société, nr.35, pp.7-32. 31 C. Pineira, M. Tournier, De quel bois se chauffe-t-on, Mots, nr.21, 1989, pp.15-19. 32 O. Reboul, apud P. Sériot, Analyse du discours politique soviétique, Institut d’Etudes Slaves, Paris,1985.

Comunicare politică

217

Încercările de definire a sintagmei limbă de lemn au evidenţiat într-o oarecare măsură semnificaţia ei destul de puţin clară, chiar vagă. Din analiza a peste cincizeci de extrase din presa anului 1988 s-a observat că se strecoară insidios aplicându-se la toate şi la nimic 33.

Termenul căutat nu a fost găsit în anii ‘60,-‘70 în Larousse sau în Robert. În anul 1981 apare pentru prima oară în Larousse encyclopédique, iar definiţia sa, cam incompletă, este reluată în Petit Larousse, în 1982 şi citată de C. Pineira şi M. Tournier, în 1989, ca: Frazeologie stereotipă utilizată de anumite partide comuniste şi de mijloacele de comunicare ale diverselor state unde acestea sunt la putere. La aceste trăsături se mai adăugă şi alte calificative: jargon, limbaj specializat ori oficial, aspect stereotip, mecanic, … limbaj de propagandă, de intoxicare, vag,… încremenit, repetitiv,… redundant, sărăcie lexicală,… instrument de disimulare, de mascare, de dedublare, ş.a.34

Subscriind la opiniile exprimate de autorii menţionaţi, trăsăturile generale ale limbii de lemn scot la iveală faptul că este

un subsistem al unei limbi, desemnând mai ales elemente lexicale, dar şi unităţi frazeologice, cu caracter de expresii <fixe>, de <clişee încremenite>, cu sens determinat în contextul unei anumite <autorităţi>, în mare măsură utilizate <stereotip-dogmatic> ca exprimare a unei ideologii (sau simulacre de subsisteme ideologice, economice, tehnologice, politice, culturale etc. care deţin o putere sau o autoritate), <imitate>, dar şi <impuse> de puterea politică sau de grupări ori indivizi cu asemenea veleităţi (nu cunosc conţinutul semantic exact) apoi difuzate prin <repetare>, prin utilizarea <frecventă>, în diverse mijloace de comunicare în masă, orale sau scrise35.

Efectul scontat este garantat, deoarece se ajunge la anihilarea gândirii maselor receptoare care devin supuse sugestiei colective şi sunt împiedecate, în fond, să găsească altă modalitate de gândire şi să descopere adevărata realitate, care este mascată, în cazul în care nu este favorabilă.

Este indicat să arătăm că nu orice clişeu este o caracteristică a limbii de lemn, ci numai cele golite de sens, prin care s-a ascuns realitatea, au fost manipulaţi destinatarii şi în cele din urmă a blocat comunicarea.

Din aceste motive se impune ca mijloc de apărare împotriva efectelor limbii de lemn, conştientizarea formelor sale de manifestare, a modului de funcţionare şi de difuzare, pentru a contribui la emanciparea celor conduşi şi dominaţi, la eliberarea

33 C. Pineira, M. Tournier, De quel bois se chauffe-t-on ?, Mots, nr.21, Paris, 1989, p.18. 34 Ibidem, pp. 11, 14, 18. 35 T. Slama-Cazacu, Stratageme comunicaţionale şi manipularea, Polirom, Iasi, 2000, p.71.

Gabriela Maria CARPINSCHI

218

gândirilor captive, pentru a putea realiza o comunicare politică flexibilă, credibilă şi eficientă.

IV. 1. Modelul Orwell Françoise Thom, reputată specialistă în sovietologie, autoare a unor cărţi

remarcabile36, recunoaşte că unul din meritele lui George Orwell este că a înţeles printre primii că limba de stejar, limba de maimuţă (Rusia), limba îngheţată (Polonia) este o metamorfozare a limbajului în contact cu ideologia. El a avut şi intuiţia rolului jucat de <Newspeak> în funcţionarea statului totalitar37.

Începând de la eseul scris în anul 1946, The Principles of Newspeak şi apărut în Horizon, G. Orwell a susţinut că prezentul haos politic este legat de decăderea limbii. Această aserţiune devine unul din leitmotivurile pe care îl urmăreşte pe parcursul romanului 1984, publicat în anul 194938.

G. Orwell evidenţiază corespondenţa între urâţirea, imprecizia limbii şi degradarea gândirii. În opinia lui Orwell, numai printr-o reformă în domeniul gândirii se poate ajunge la formarea unei gândiri clare şi la recucerirea proprietăţilor lingvistice ale limbii. De asemenea, numai prin intermediul acestui proces de reformare se poate regenera viaţa politică, mai ales în condiţiile în care este dominată de un discurs politic destinat a face minciunile să sune verosimil şi crima respectabilă (în eseul din 1946).

În schimb, în romanul 1984, apreciază Sorin Antohi, G.Orwell oscilează între instrumentalismul şi determinismul lingvistic, între cei care susţin funcţia mimetică a limbajului, (adică că acesta copiază realitatea), iar gândirea este independentă de limbaj şi cealaltă orientare, în care cuvântul trece înaintea gândului, limbajul nu copiază realitatea, ci interpretează, creînd astfel realitatea.

O’Brien, unul dintre personajele din romanul 1984, în numele Partidului Interior, consideră că realitatea se află numai în conştiinţa oamenilor, că limbajul defineşte conştiinţa, iar Partidul controlează limbajul, dar şi conştiinţa. Din acest motiv poate crea orice realitate, în funcţie de schimbările solicitate de Partid.

Dacă între proletariat şi Partidul interior sunt diferenţe, acestea se regăsesc şi în practica lingvistică: elita politică vorbeşte curent Newspeak, în timp ce masele supuse şi manipulate vorbesc şi se înţeleg într-o limbă naturală, rudimentară, veche.

Orwell anticipează funcţionarea în cadrul statului totalitar, a limbajului mutilat. Evidenţiază manifestarea unei incompatibilităţi între Newspeak şi Oldspeak, între o realitate impusă de ideologie şi cealaltă care se referă la lumea reală. Ceea ce se

36 Françoise Thom, La langue de bois, Julliard, Paris, 1987; Le moment Gorbatchev, Hachette/Pluriel, Paris, 1989. 37 F. Thom, Limba de lemn, Humanitas, Bucureşti, 1993, p.34. 38 George Orwell, 1984, Univers, Bucureşti, 1991.

Comunicare politică

219

numeşte în zilele noastre limbă de lemn este Newspeak-ul vorbit de personajele orweliene, care nu este stăvilit de nimeni şi de nimic, iar expansiunea sa este nelimitată. El exprimă o realitate discursivă scandată de Partid la care aderă conducătorii şi masele, o majoritate care rezistă de regulă pasiv.

IV.2. Modelul comunist Gândirea materialist-dialectică a fost apreciată în ţările comuniste, în sensul că

are posibilităţi nelimitate de progres, că a depăşit vorbirea lineară şi caută să creeze o limbă nouă şi unică, plecând de la limba gestuală şi achiziţii ale limbii orale. Această nouă limbă se deosebeşte de limba naturală, pentru că nu comunică nici un gând nou şi nu descrie nimic. Şi totuşi, ea serveşte la intreţinerea ficţiunii ideologice, la punerea ei în lumină… Chiar în toiul terorii, când nu ameninţă nici un adversar, ea continuă să-şi înşire refutările într-o ţară mută de spaimă 39.

Această limbă de lemn îndeplineşte în contextul discursului comunist o singură funcţie, de vehicul al ideologiei. Dintre celelalte şase funcţii specifice comunicării lingvistice40, numai funcţia metalingvistică – aplicarea codului, care este expresia deopotrivă a puterii şi a supunerii – şi cea fatică – formule ritualizate alese de instanţele puterii pentru a atrage atenţia interlocutorului- predomină. Acest lucru se explică prin faptul că în discursul de lemn emiţătorul este rar specificat, nu are nume, deoarece El vorbeşte ca reprezentant al Partidului, al guvernului şi al poporului. Prin utilizarea limbii de lemn se exclude Eul, sentimentul identităţii, memoria şi distincţia subiect/obiect.

Dar nici receptorul nu se precizează şi se confundă deseori cu emiţătorul. El este şi mai rar personalizat, excepţie se face doar în cazul întâlnirilor diplomatice.

Metalimbajul de lemn influenţează discursul comunist care adună definiţii, determină codul. În cazul în care cetăţeanul ţine un discurs de lemn, el îşi dovedeşte ascultarea, supunerea docilă faţă de regimul totalitar. El primeşte autoritate proporţional cu docilitatea personală.

Legată de îndeplinirea funcţiei metalingvistice, funcţia fatică are scopul să se asigure că această comunicare care trebuie să se realizeze este cea a puterii, care este obligată să ţină contactul cu doctrina.

Ambele funcţii distrug limba. Naraţiunile şi descrierile sunt transformate în imbolduri şi ordine. Singura

funcţie pe care o îndeplineşte…de minune…este aceea de a manifesta linia politică a sistemului politic în care democraţia se încalcă, discursul tinde către citat, lozinca vine

39 F. Thom, Limba de lemn, Humanitas, Bucureşti, 1993, p.81. 40 Roman Jakobson, Lingvistică şi poetică, în Probleme de stilistică, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1964.

Gabriela Maria CARPINSCHI

220

de sus, incantaţia magică susţinută de formule consacrate hotărâsc ceea ce trebuie să se facă.

Limba de lemn se află la nivelul unei semantici rudimentare, eludează reprezentările pe care limba naturală se sprijină, referentul, mesajul, codul se confundă, mesajul este aproape inexistent deoarece codul îl împiedică.

Faptul că insistă şi destabilează sistematic sensul, semnificaţia, anihilînd autonomia conceptelor, faptul că foloseşte puţin verbele, că refuză să distingă subiectul de obiect sunt câteva explicaţii care arată că nu este vorba despre un limbaj, ci mai degrabă un antilimbaj…posedat de ideologie…în care limbajul nu este decât umbra lui însuşi,…gândirea automată, vorbire maşinală care hipnotizează spiritul şi paralizează raţiunea 41.

Discurs mecanic, gândire facilă, limba politică a marxismului, leninismului, a bolşevicilor, a perestroikăi etc. afectează şi prin sintaxa de lemn, discreditează limba şi, astfel, cu ajutorul puterii ideologice instaurează ameninţarea, teroarea, frica şi poate cel mai rău distruge umanitatea omului.

Limba de lemn are un vocabular sărăcit, un univers conceptual sărăcit. Discursul comunist este caracterizat prin non-stil, diformitate stilistică.

Limba de lemn reprezintă o parodie, deoarece reprezintă exemplul unic al unei limbi care a divorţat de gândire, dar care a fost menţinută artificial, în viaţă, de o putere politică de tip totalitar.

În societatea comunistă, limba de lemn difuzează puterea ideologică, investeşte cu autoritate, umileşte individul care se supune şi transmite şi celuilalt această degradare, dar dă iluzia că fiecare poate lua cuvântul în limba de lemn şi poate să participe momentan la putere.

Prin intermediul acestei limbi se plonjează puterea ideologică în societate, se adună poporul, care “ ia cuvântul “ şi în discurs de lemn îşi exprimă adeziunea faţă de ideologie, faţă de putere, faţă de Partid. Cine tace, cine este considerat disident, este anihilat şi neutralizat înainte de a spune ceva, înainte de a realiza opoziţia.

Manipularea prin comunicare deturnată, după cum precizează T. Slama-Cazacu, se manifestă în zilele noastre, şi în spaţiul politic românesc, prin preluarea unor vechi clişee sau prin înlocuirea acestora şi prin folosirea altor stratageme, cum ar fi termeni străini românizaţi [manager, sponsor] trecându-se cu dezinvoltură de la snobism la semidoctism [prin folosirea cuvântului în contexte inadecvate; eventual prin deficienţe de traducere]. Scopul urmărit este inducerea în eroare a unor receptori care nu sunt la curent cu semnificaţiile acestor termeni.

41 F. Thom, 1993, op. cit., p.223.

Comunicare politică

221

Reiese, în mod evident, că folosirea unor stratageme de comunicare de acest tip, cu roluri de: cosmetizare, impostură, ipocrizie, minciună, înşelătorie, mascare, manipulare… ce reprezinţă clişee devenite goale de sens42, de care limbajul de lemn se foloseşte – nu fac decât să blocheze comunicarea şi să ascundă realitatea destinatarilor.

Rezumat

• Apariţia primelor lucrări despre limba de lemn în România sunt consemnate după anul 1989.

• Definirea termenului limbă de lemn a evidenţiat semnificaţia lui puţin clară şi mai degrabă vagă.

• Limba de lemn este un subsistem al unei limbi, desemnând mai ales elementele lexicale, dar şi unităţi frazeologice, cu caracter de expresii fixe, de clişee încremenite, utilizate stereotip-dogmatic, ca exprimare a unei ideologii imitate sau impuse de puterea politică sau de grupări ori indivizi cu asemenea veleităţi, apoi difuzate prin repetare, utilizare frecventă de diverse mijloace de comunicare în masă în scopul anihilării gândirii maselor receptoare.

• Dintre modelele limbii de lemn am prezentat pe cel al lui G. Orwell şi pe cel comunist, în scopul conştientizării formelor de manifestare şi de difuzare ale acestui tip de limbă, pentru a contribui la eliberarea gândirii şi la realizarea unei comunicări politice permanente, flexibile, credibile şi eficiente.

• Analizând aceste modele a reieşit că limba de lemn destabilizează semni-ficaţia, sensul, este un antilimbaj posedat de ideologie, gândire automată, vorbire maşinală care hipnotizează spiritul şi paralizează raţiunea, blochează comunicarea, ascunde realitatea receptorilor.

Temă de verificare

Precizaţi manifestările limbii de lemn în spaţiul politic românesc actual.

42 T. Slama-Cazacu, Stratageme comunicationale şi manipularea, Polirom, Iaşi, 2000, p.97.

?

Gabriela Maria CARPINSCHI

222

V. Modalităţi de manifestare a comunicării politice

V.1. Discursul politic

Analiza generală a limbajului a relevat faptul că discursivitatea este o manifestare privilegiată a sa, care prin varietatea formelor, a mijloacelor discursive folosite în cadrul practicii discursive îşi propune, ca prin intervenţiile sale, să obţină efectul maxim al discursului asupra receptorului.

Intervenţia discursivă încearcă la tot pasul să-şi eficientizeze actele discursive pentru a obţine prin intermediul influenţării performanţei discursive o cât mai bună audienţă asupra tuturor categoriilor de destinatari.

Performanţa discursivă îşi poate mări sau îşi poate diminua influenţa în funcţie de modalitatea în care-şi utilizează cele două categorii de factori care pot contribui într-un fel sau altul la realizarea acesteia.

Prima categorie, a imaginii generale a discursivităţii pune în evidenţă nota dominantă a discursului şi are impact asupra tuturor categoriilor de receptori.Aceasta are în vedere şi respectarea unor exigenţe: a legilor raţionalităţii, imperativul clarităţii şi distincţiei... utilizarea eficientă a figurilor retorice43.

Cea de-a doua categorie de factori se referă la imaginile sectoriale ale discursivităţii,la elemente ce ţin de specificul, individualitatea domeniului.

Investigarea primei categorii de factori ţine de domeniul retoricii generale, în timp ce a doua serie de exigenţe recurge la retoricile aplicate diferitelor domenii ale cunoaşterii (filosofice, juridice, politice etc.) şi la retorici speciale (retorica discursului propagandistic).

Cele două categorii de factori se intercondiţionează şi influenţează performanţa discursivă.

Discursul politic, prin formele sale de manifestare (doctrina politică, propaganda politică, ideologia politică, publicitatea politică etc.) legitimează cunoaşterea politică iar cu ajutorul acesteia şi puterea politică.

43 C. Sălăvăstru, Discursul puterii, Institutul European, Iaşi, 1999, p.10.

Comunicare politică

223

Imperativele discursului politic – susţine C. Sălăvăstru – sunt: puterea şi legitimarea.

Legitimarea înseamnă o încercare de explicaţie în faţa electoratului, o dispută dialogal-polemică purtată cu contracandidatul, un răspuns documentat la o interpelare, o negociere profitabilă cu partenerii sociali. Toate se înscriu în zona manifestării discursive a acţiunilor puterii44.

Nu trebuie neglijat faptul că nici o putere nu poate funcţiona sub ameninţarea continuă a contestării, a lipsei legitimităţii. Din acest motiv, orice putere încearcă cât se poate de repede să-şi obţină legitimitatea.

Acest fapt se realizează, în general, prin mecanismele democratice, şi mult mai puţin prin procedurile autoritare.

Se apreciază faptul că activităţile, procedurile folosite pentru obţinerea legitimitaţii puterii sunt de ordinul discursivităţii, al diverselor tipuri de manifestare ale comunicării politice: dezbateri televizate, răspunsurile guvernului la interpelările parlamentare etc. fie intervenţii monologale: discursul preşedintelui privind un eveniment politic, cuvântarea candidatului la un miting electoral etc.

Una dintre întrebările-problemă ce vine să nuanţeze explicarea şi înţelegerea discursului politic este următoarea: Este discursul politic un discurs ideologic ?

Natura ideologică a discursului politic reiese atât din scopul urmărit de acesta: legitimitatea puterii, cât şi din rezultatul pe care-l are în vedere: preluarea puterii, arta utilizării acestei puteri şi modalităţile cedării ei. Lupta discursivă manifestată în toate aceste momente ale puterii apare ca o confruntare între: programe; propagande; publicitate politică, în general ca luptă de interese45.

Dacă orice discurs politic are caracter ideologic, în schimb nu orice discurs ideologic este, în mod necesar, un discurs politic.

Această stare se explică prin faptul că sfera ideologicului este cu mult mai largă decât sfera politicului. Multitudinea de interese: culturale, ştiinţifice, juridice etc., apărate de discursivitate sunt influenţate de puterea politică, în mod special la nivel de direcţionare a intereselor generale a acestor domenii,.. în interiorul acestor domenii, interesele sunt promovate prin alte tipuri de discursuri46.

Pentru a întări constatarea că discursul ideologic nu se reduce la discursul politic, este cazul să ne referim la o altă categorie de discurs, la discursul pedagogic, care în opinia lui Reboul este profund ideologic47 deoarece lasă loc în justificările sale la o reunire neaşteptată a logicului cu emotivitatea. Iar, acest discurs, în ciuda 44 Ibidem, p.19. 45 Ibidem, p. 69. 46 Ibidem, p.70. 47 Olivier Reboul, Le langage de l’ éducation. Analyse du discours pédagogique, PUF, Paris, 1984.

Gabriela Maria CARPINSCHI

224

caracterului ideologic nu este legat de discursul politic, iar scopul său nu este să legitimeze puterea politică, ci să servească educatul.

În ceea ce priveşte consecinţele caracterului ideologic al discursului politic, se au în vedere relaţiile sale cu adevărul, valorile, justiţia.

Discursul politic are în vedere cauzele care afectează relaţia sa cu adevărul: pe de o parte sunt cauze care ţin de natura domeniului politic, iar pe de altă parte cauze care ţin de caracterul său ideologic.

Analizând prima categorie de cauze trebuie relevat faptul că o serie de obstacole epistemologice, cum ar fi: lipsa de precizie şi de exactitate a conceptelor; caracterul aproximativ şi provizoriu al cunoaşterii politice (ipoteze şi afirmaţii probabile); dinamica permanentă şi intenţia de a schimba puterea politică. Toate aceste obstacole îngreuiază relaţia discursului politic cu adevărul.

Referitor la cea de-a doua categorie de cauze care afectează relaţia dintre discurs politic şi adevăr este vorba de categorii de interese care pot fi sacrificate în funcţie de contexte, în numele compromisului politic, adică a unor limite acceptabile între sacrificiul intereselor şi sacrificiul adevărului, în direcţia funcţionării normale a puterii.

2, 3 – au în vedere utilizarea frecventă în cadrul discursului politic al unor valori ca: democraţie, stat de drept, drepturile omului, ş.a. Acest fapt acreditează raportul existent dintre discursul politic şi valori. Acest tip de discurs încearcă să legitimeze puterea, uneori chiar când actele de putere sunt îndreptate contra valorilor general-umane.

Semnalăm contradicţiile care se instaurează între discursul politic şi valorile juridice (dreptate, echitate etc.), între discursul politic şi valorile morale şi estetice.

În practica discursivă se manifestă variate tipuri de discursuri, care prin unele trăsături caracteristice se diferenţiază între ele. În cazul discursului politic, aceste caracteristici ţin de relaţiile sale cu puterea, adevărul, valorile şi cu caracterul său ideologic.

Trăsăturile caracteristice ale discursului politic sunt

• ambiguitatea intenţională, • caracterul disimulat, • caracterul imperativ • caracterul polemic 48.

48 C. Sălăvăstru, Discursul puterii, Institutul Eoropean, Iaşi, 1999, pp. 82-103.

Comunicare politică

225

Ambiguitatea intenţională a discursului politic

Prin ambiguitate, instrument eficient al persuadării, discursul politic îşi atinge scopul. Bazat pe o retorică a ambiguităţii, acest tip de discurs lasă impresia categoriilor de destinatari că îi consideră coparteneri şi participanţi la ideile expuse şi la acţiunea de legitimare a puterii. De cele mai multe ori, ambiguitatea serveşte la mascarea intereselor pe care grupul de la putere vrea să şi le satisfacă fără ca electoratul să remarce acest lucru.

Caracterul disimulat al discursului politic

Disimularea discursului politic influenţează pe receptor să vadă şi altceva, în afară de ceea ce se spune în mod direct prin discurs. Această caracteristică a discursului politic este determinată de relaţia, de natura şi de structura auditoriului. Ca urmare a acţiunii sale de legitimare a puterii, discursul capătă un caracter partizan prin intermediul căruia forţează receptorul să acorde credit grupului de putere pe care-l reprezintă discursul. În cazul, în care discursul politic oferă destinatarului ceea ce vrea să audă, atunci demonstrează că posedă pragmatism politic.

Este indicat să nu se ajungă la situaţii extreme, în care un discurs politic una spune şi alta lasă să se înţeleagă. De aceea, orice grup de putere trebuie să cunoască şi să ţină seama de limitele disimulării, adică găsirea unui echilibru între ceea ce spune şi adevăratele intenţii, cu scopul acordării unui minim respect auditoriului şi a menţinerii credibilităţii mesajului politic.

Caracterul disimulat al discursului politic este solicitat şi de obsesia imaginii. Este cunoscut faptul că de cele mai multe ori, din dorinţa de a avea o imagine cât mai favorabilă, anumite priorităţi sunt amânate, anumite realităţi politice ascunse, pentru ca, prin efectul de imagine asupra opiniei publice, emiţătorul politic să-şi faciliteze acţiunea de legitimitate a puterii.

Pentru realizarea acestui deziderat în discursul politic sunt utilizate o serie de consideraţii aluzive, cuvinte-şoc, clişee, sloganuri etc., prin intermediul cărora se sugerează, în mod indirect, altceva decât se spune în mod direct.

Situaţiile de disimulare sunt determinate de ceea ce vrea să audă receptorul, dar şi de natura şi structura acestuia, adică de componenţa sa.

Caracterul imperativ al discursului politic

Caracterul imperativ se realizează pe parcursul unor etape pregătitoare49.

Discursul politic în activitatea sa de legitimare a puterii trebuie să arate cum se trece de

49 Ibidem, pp. , 94-98.

Gabriela Maria CARPINSCHI

226

la – a spune la a face-, deci la acţiune. Se urmăreşte influenţarea şi determinarea unor acţiuni din partea auditoriului.

În prima etapă, cea a descrierii se arată receptorului care este realitatea – a celor care deţin puterea şi a celor care se află pe poziţia aspirantului la putere –, componentele ei şi măsura în care acţiunea lui poate s-o influenţeze.

A doua etapă, evaluarea se realizează prin respectarea unor criterii ce ţin de proiectul de gestionare a puterii. Actorul politic trebuie să demonstreze în faţa receptorilor că în raport cu criteriul, realizările sunt pe măsură. De asemenea, indică dacă există o discrepanţă între promisiuni şi realizări şi dacă prin raportare la evaluarea dată se poate asigura legitimitatea puterii.

A treia etapă, prescripţia. Discursul politic trebuie să spună aceluiaşi auditoriu ce trebuie să facă, pe mai departe, pentru legitimarea puterii. Aceasta este faza propriu-zisă, în care receptorul ia contact cu caracterul imperativ al discursului politic fundamentat şi mai puţin declarativ.

Caracterul polemic al discursului politic

Acesta reprezintă pentru destinatar, semnul luptei pentru putere, confirmarea

unei aşteptări. Aspectul polemic al acestui discurs poate fi sezizat în faţa electoratului, în dezbateri, în discuţiile pe care le organizează diferitele tipuri de mass-media etc. Caracterul polemic este scos în evidenţă prin folosirea unor procedee discursive, ca de exemplu, enunţuri- slogan emise pe parcursul luptei politice.

Discursul politic se manifestă prin respectarea dimensiunilor personalităţii receptorului: intelectivă; afectivă; voliţională; acţională; motivaţională; caracterială etc.

Din acest motiv este potrivit să se cunoască că discursul, în special, în domeniul politicului are o marjă de funcţionare între anumite libertăţi şi anumite constrângeri50.

Libertăţile sale se referă la: 1. amplitudinea angajamentului problematic – adică are în vedere libertăţile maximale de mişcare în domenii diferite: politic, social, economic etc., în funcţie de o multitudine de interese endogene [interese din sfera proprie organică] şi exogene [interese generate de stimulaţiile venite din mediul exterior 51] ierarhizate după priorităţi, în scopul convingerii sau manipulării auditoriului în vederea legitimării unui grup la putere.

Angajamentul problematic vast poate da atenţie prin intermediul discursului politic doctrinar unor domenii esenţiale ale actului politic. În schimb, în cazul discursului politic propagandistic, care reprezintă un discurs sectorial se are în vedere doar un anumit domeniu sau segment de activitate.

Libertăţile discursului politic au în vedere şi un alt doilea element, anume deschiderea procedurală care se referă la valorificarea unor mecanisme şi proceduri 50 C. Sălăvăstru, Discursul puterii, Institutul European, Iasi, 1999. 51 Paul Popescu-Neveanu, Dicţionar de psihologie, Albatros, Bucuresti, 1978, p.235.

Comunicare politică

227

diferite cu ajutorul cărora ideile emiţătorul politic ajung mai repede la receptor. Din această cauză, înscriindu-se pe linia raţionalităţii şi influenţării performanţei, recurg la: descriere, explicaţie, argumentaţie, naraţiune. Sub aspect logico-raţional se folosesc de: deducţie, inducţie, abducţie. Din perspectivă procedurilor discursive utilizează: cuvinte-şoc, sloganuri etc. Din punct de vedere al canalelor de transmisie de: publicitate, discurs oral, scris, televizat se pun în evidenţă libertăţile de manifestare ale discursului politic; <raţionalitatea> manipulării este considerată o altă formă de manifestare care se înscrie în sfera libertăţilor discursului politic.

Vorbim despre manipulare, atunci când o anume situaţie socială este creată premeditat pentru a influenţa reacţiile şi comportamentul manipulaţilor în sensul dorit de manipulator 52.

Se manifestă în cazul acţiunii discursive politice o serie de forme de manipulare53: • manipulări pozitive – atunci când mijloacele folosite pentru a provoca credinţele,

ideile, acţiunile concordă cu normele raţionalităţii, ale moralităţii (acţionează în favoarea binelui comun, al sprijinului interesului general sau nu împiedică anumite idealuri ale comunităţii respective) şi sunt acceptate în orice act de legitimare a puterii;

• manipulări negative – dacă mijlocul folosit pentru a schimba ideile, credinţele sau acţiunea se bazează pe aparenţe de raţionamente, pe cerinţe minimale ale moralităţii. În cazul când conştient deformează realitatea, pentru că fie nu o cunoaşte sau o ştie parţial, fie întâmpină obstacole în calea cunoaşterii domeniului politic, dar obţine ceea ce doreşte se încadrează în tipul de manipulare negativă neintenţionată, formă care se asociază uneori cu ignoranţa. În situaţia în care deformează realitatea politică sub presiunea intereselor determină apariţia manipulării negative intenţionate, formă care se asociază cu minciuna.

Să fie vorba oare de eficacitatea minciunii54 în contextul discursului politic ? Există suficiente argumente care să constituie temeiuri privind raţionalitatea şi chiar nevoia55 unei manipulări discursive de acest gen ?

Cert este faptul că ambele se contracarează sau se elimină prin eforturi semnificative şi de durată, iar în timp destinatarul îşi dă seama de această deformare şi taxează o astfel de intervenţie discursivă fie prin lipsa acţiunii politice, fie prin

52 Bogdan Ficeac, Tehnici de manipulare, Nemira, Bucureşti, 2001, p.30. 53 C. Sălăvăstru, Discursul puterii, Institutul European, Iaşi, 1999, pp. 141-146. 54 Gérard Miller, La politique et ses symptômes, B. Grasset, Paris, 1988. 55 Constantin Cucoş, Minciună, contrafacere, simulare. O abordare psihopedagogică, Polirom, Iaşi, 1997.

Gabriela Maria CARPINSCHI

228

neacordarea legitimităţii grupului de putere care promovează un astfel de discurs politic.

Semnificative sunt pentru intervenţiile discursive politice, libertăţile de care dispune şi care-i asigură o anumită specificitate, în cadrul practicii discursive, şi, nu în ultimul rând, relaţii speciale cu beneficiarii acestei forme de comunicare politică.

Discursul politic, ca orice act de cunoaştere se desfăşoară: într-un anumit domeniu, prin intervenţia propunătorului (emitent, locutor) şi intervenţia receptorului (destinatar, interlocutorului), asupra cărora se îndreaptă constrângeri diferite. Acestea se referă la:

Integrarea discursului politic în spaţiile mai largi sau mai restrânse ale doctrinei (ansamblul de idei aflate în relaţii reciproce de determinare şi care reflectă poziţia grupului de putere cu referire la gestionarea puterii în diferite compartimente ale societăţii). S-a remarcat existenţa unor constrângeri mai puternice în privinţa membrilor centrali, în sensul că unele doctrine politice satisfac la un nivel mult mai înalt cerinţele tipului de doctrină din care fac parte, în timp ce la membrii marginali sunt nominalizate fie cele care nu satisfac toate cerinţele unui tip de doctrină, fie cele cărora nu le găsim un loc într-un tip distinct şi/sau cele care fac parte, în mod evident, din categoria doctrinelor de extremă dreaptă sau stângă.

Dacă prima categorie de constrângeri ţine de domeniul la care te conduce doctrina politică, credibilitatea discursului politic reprezintă o altă categorie de constrângeri şi are în vedere impactul intervenţiei discursive (determinate de receptor) asupra interlocutorului. Credibilitatea reprezintă o atitudine a receptorului faţă de problematica pe care o pune în discuţie discursul politic. Opus manifestărilor de credibilitate este lipsa de credibilitate a discursului politic, datorată unor factori de ordinul raţionalităţii (se încalcă norme elementare ale rationalităţii ), unor fapte aduse în discuţie de discurs. Individualitatea şi subiectivitatea receptorului au o oarecare influenţă asupra credibilităţii discursive, de aceea nu pot fi omişi din analiza asupra acestui fenomen. Deci, dacă se depăşesc unele limite ale credibilităţii, efectul discursului politic asupra destinatarului se diminuează treptat până la anulare.

Interesul de constrângere a discursului politic, de diminuare a libertăţilor sale, se referă la constrângeri care vin din partea destinatarului, cunoscut ca al treilea element din cadrul relaţiei de comunicare politică. Este vorba de ajustarea problematicii din cadrul discursului politic în funcţie de interesele publicului pe care îl au în vedere. În momentul în care nesocoteşte aceste interese, grupul de putere nu îşi poate atinge obiectivul deoarece nu izbuteşte să determine o acţiune favorabilă în planul legitimării puterii.

Discursul politic se diferenţiază de alte tipuri de discurs deoarece este evenimenţial şi punctual. Acest tip de discurs determină la rândul său o serie de evenimente. De obicei este solicitat pentru a influenţa un proces de convingere şi pentru

Comunicare politică

229

a comunica versiunea corectă evidenţiind angajarea maximă a emiţătorului în raport cu veridicitatea conţinutului.

Discursul politic devine electoral în situaţia în care este provocat de un eveniment convenţional – campania electorală –, de un context comunicaţional – practici specifice de comunicare electorală – şi de un context de interacţiune – dezbatere electorală -.

În vederea realizării unui bun discurs, cărţile de comunicare şi practică politică56 propun un algoritm, care cuprinde următoarele etape: captarea auditoriului prin:

evidenţierea importanţei subiectului, formularea unei întrebări retorice (întrebare care să-i stimuleze pe

ascultători să reflecteze asupra subiectului, întrebări la care să nu se poată răspunde doar prin da sau nu ),

formularea unei fraze de început care să atragă atenţia receptorului, utilizarea unui citat sugestiv, familiar auditoriului şi care inspiră respect, folosirea unei anecdote în ton cu mesajul, dar care să nu lezeze

sensibilitatea destinatarului. comunicarea temei – se anunţă tema discursului cât mai concis prin folosirea unui limbaj accesibil pentru a putea fi reţinută cu uşurinţă, – se motivează tema prin prezentarea de argumente, prin intermediul cărora se încearcă câştigarea adeziunii şi fixarea atenţiei ascultătorului asupra temei propuse. Se acordă o mare atenţie dozării motivaţiei, în sensul de-a nu lăsa loc de manifestare unei motivări exagerate care are ca efect scăderea concentrării atenţiei publicului. cuprins – se aleg două, trei idei (mesaje) principale care contribuie la dezvoltarea temei din introducere. Ideile pot fi selectate şi aranjate în câteva moduri:

în ordine cronologică (începe cu o anumită dată, perioadă faţă de care expunerea merge înainte sau înapoi, în mod cronologic),

de la cauză la efect (se foloseşte în cazul evenimentelor legate prin relaţii cauzale),

de la problemă la soluţii (este o metodă inductivă în care de la o problemă particulară se ajunge la o soluţie generală), – în ordinea logică (se enunţă ideea, apoi se probează. Este o metodă deductivă, în care de la o problemă generală se ajunge la o soluţie particulară).

încheiere – o bună încheiere întăreşte efectul introducerii şi cuprinsului. Din acest motiv, această etapă are în vedere respectarea următoarelor aspecte:

56 I. Drăgan, C. Beciu şi alţi colaboratori, Construcţia simbolică a câmpului electoral, Institutul European, Iaşi, 1998.

Gabriela Maria CARPINSCHI

230

reamintirea ideilor principale (se repetă în aceeaşi ordine, cu aceleaşi

cuvinte, cu riscul impresiei de stereotipie, trei idei principale ale cuprinsului deoarece numai astfel se pot întări în memoria receptorului),

reamintirea motivaţiei (se accentuează scopurile urmărite de actorul politic pentru alegerea şi prezentarea subiectului expus),

o concluzie sintetică este cea care poate întări semnificaţia şi sensul mesajului care trebuie transmis; de asemenea poate înlesni legătura cu momentul captării atenţiei din introducere şi asigură discursului un caracter circular.

Succesul discursului politic este mărit în măsura în care face uz de procedee care

pot completa efectul comunicării politice, de tipul: • varietăţi ale tonului şi ritmului expunerii pentru a trezi interesul pentru

anumite pasaje şi pentru a menţine trează atenţia publicului; • gestica adecvată, care să fie percepută ca naturală, nu ca exagerată, nefirească; • mişcarea emiţătorului în faţa receptorului şi printre aceştia este un procedeu

care creează impresia de sinceritate, onestitate şi deschidere în faţa auditoriului.

Rezumat • Discursul politic ca şi doctrina, propanda, publicitatea politică – câteva

dintre formele sale de manifestare – contribuie la legitimarea cunoaşterii politice şi, prin aceasta, şi a puterii politice.

• Orice discurs politic este şi discurs ideologic. În schimb, nu orice discurs ideologic este şi discurs politic.

• Trăsăturile discursului politic sunt următoarele: ambiguitate intenţională, caracter disimulat, caracter imperativ, caracter polemic.

• Discursul politic ţine seama de anumite libertăţi şi constrângeri. Libertăţile sale ţin de amplitudinea angajamentului problematic,

deschiderea procedurală şi raţionalitatea manipulării. Constrângerile discursului politic se referă la integrarea

discursului politic în spaţiile doctrinei politice, credibilitate şi interese.

Comunicare politică

231

• Etapele discursului politic sunt: captarea auditoriului; comunicarea temei; cuprins (în ordine cronologică, de la cauze la efecte, de la problemă

la soluţii, în ordine logică); încheiere (reamintirea ideilor principale, reţinerea şi reluarea

motivaţiei, concluzie sintetică) • Succesul discursului politic depinde de conţinutul său; tonul; ritmul; gestica

adecvată; stilul de comunicare (claritate, corectitudine, precizie, concizie, naturaleţe, fineţe, armonie etc.); contextul; interesele etc.

Teme de verificare

1. Ce este discursul politic ? 2. Care sunt trăsăturile discursului politic ? 3. Care sunt libertăţile unui discurs politic ? 4. Care sunt constrângerile şi cum afectează ele discursul politic ? 5. Ce etape parcurge discursul politic? 6. Precizaţi şi argumentaţi, în ce măsură şi în ce condiţii un discurs politic

poate respecta etapele sale de analiză (captarea auditoriului, comunicarea temei, cuprins şi încheiere).

V.1.1. Publicitatea şi propaganda politică – dimensiuni retorice în cadrul discursului politic *

Termenul de publicitate a fost preluat din contextul competiţiei comerciale.

Accepţiunea cea mai răspândită cu privire la semnificaţia acestei noţiuni se referă la înglobarea unei game largi de activităţi care vizează promovarea pe piaţă a unei idei, a unui produs sau serviciu.

Publicitatea se manifestă în cadrul activităţilor economice. În acest caz, este legată de piaţa liberă. Cu ajutorul mass-mediei transmite o serie de conţinuturi simbolice. În domeniul politic, publicitatea se referă la mediatizarea în spaţiul public, mai mult a unor calităţi ale actorului politic, care pot corespunde unor aşteptări ale electoratului, care mai devreme sau mai târziu va putea să le judece apreciativ sau nu, prin comparaţii între ofertele politice prezentate de către politicieni.

Uneori, din cauza volumului şi a caracterului repetitiv, publicitatea poate determina apariţia unor acţiuni neplăcute din partea publicului. Reacţia auditoriului

?

Gabriela Maria CARPINSCHI

232

poate fi de autoprotejare refuzând sau devenind impenetrabil faţă de această agresiune obsesivă57.Din păcate, această stare de pasivitate resemnată58, pe lângă faptul că se transformă în obişnuinţă, sporeşte starea de vulnerabilitate a receptorului faţă de alte informaţii publicitare cu caracter politic şi, în mod special, în faţa dezinformării care ştie: – să-şi dozeze presiunea; -să-şi modifice formele de persuasiune până ajunge la manipularea politică negativă intenţionată pe care o foloseşte pentru a amăgi şi deruta masele.

Henri-Pierre Cathala asociază publicitatea politică cu dezinformarea, sustinând că cea din urmă maschează sub o falsă obiectivitate dorinţa de a obţine un avantaj unilateral prin obligarea publicului la o adeziune care este inceputul aservirii sale faţă de putere.

Din perspectiva specificului comunicării politice, avem în vedere modul în care societatea valorizează la un moment dat publicitatea politică ca principiu juridic, normă, practică şi ca instituţie democratică. Prin mecanismele sale este configurată ca spaţiul public59. Dacă publicitatea politică este înglobată în categoria valorilor democratice, în opinia C. Beciu (2000), propaganda politică corespunde unor epoci dominate de ideologiile partidelor şi statelor totalitare.

Termenul propagandă a apărut în timpul Contra-Reformei, ca mijloc de răspândire a dogmelor Bisericii Catolice. În anul 1662, Vaticanul înfiinţează Sacra Congregatio de Propagande Fide, instituţie care ulterior şi-a câştigat renume negativ (era etichetată prin o serie de apelative cu sens peiorativ: dezinformare, manipulare, minciună instituţionalizată etc.).

În funcţie de finalitatea ideologică se manifestă o structură propagandistică care se orientează fie spre agitaţie, de exemplu, discursul de propagandă comunistă, fie spre integrare care are ca efect pasivizarea publicului. Alte tipuri de propagandă sunt: albă- în care sursa se identifică cu mesajul (se poate manifesta atât în regim democratic cât şi în regim autoritar); neagră – care răspândeşte informaţii false pentru a denatura realitatea şi a modifica adevărul; gri – în care se produce o oarecare identificare a surselor, iar efectul se reduce la crearea falsei impresii.

57 Henri-Pierre Cathala, Epoca dezinformării, Editura Militară, Bucuresti, 1991, p.52. 58 Idem. * Propaganda, publicitatea politică sunt considerate ca dimensiuni retorice ale discursului politic, de către C. Sălăvăstru, în cartea Discursul puterii, Institutul European, Iaşi, 1999, p. 291. 59 C. Beciu, Politica discursivă. Polirom, Iaşi, 2000. * Spaţiul public generează multe dezbateri contradictorii. În opinia lui J. Habermas, spaţiul public produce dezbaterea critică a actiunii politice, prin dialog larg, diversificat; configuraţia mediatică a spaţiului public a antrenat tehnicizarea acţiunii politice; în spaţiul public au câştig de cauză politicile consensuale şi nu cele partizane. Alte referiri susţin că spaţiul public este un concept referitor la principiul publicităţii ca normă socială, iar publicitatea este una dintre valorile regimurilor democratice, spre deosebire de propagandă manifestată frecvent în cadrul regimurilor totalitare.

Comunicare politică

233

Pentru unii autori, propaganda ideologică şi politică se asociază cu prozelitismul religios. Astfel, în mod surprinzător, integrismul musulman se prezintă ca o religie combatantă care nu se sfieşte să folosească procedee de propagandă în scopul mobilizării maselor la purtarea războiului sfânt.

În schimb, Jacques Ellul60 argumentează existenţa unor puncte de vedere comune între propagandă şi dezinformare. J. Ellul foloseşte pluralul noţiunii de propagandă – propagande – pe care o defineşte ca fiind acţiunea psihologică îndreptată în special asupra cetăţenilor într-un scop educativ, războiul psihologic dus împotriva inamicului exterior pentru a-l face să se îndoiască în privinţa valorilor pe care le susţine; < reeducarea > şi spălarea creierelor destinate corijării devierilor de la linie; dar şi public and human relations. Pe scurt, toate acţiunile desfăşurate în scopul <conformizării> ţintei61.

H.P.Cathala operează o serie de distincţii de nuanţă între tipul de propagandă deschisă, care se vrea explicită, neascunzându-şi nici obiectivele nici originile – care se disociază în mod evident de dezinformare, care-şi propune destructurarea grupărilor de idei, dezorganizarea gândirii şi manipularea indivizilor – şi propaganda neagră pe care o cataloghează ca dezinformare în acţiune ce atacă pe indivizii neavizaţi62.

S-a constatat că propaganda politică a încercat înfrumuseţarea opiniilor, evenimentelor, valorificarea unor idei în detrimentul altora. De la Lenin, Goebbels, Mao şi discipolii lor, mai mult agitatori decât seducători ai popoarelor, s-a ajuns la caracterul iraţional în procesul de formare al opiniilor şi la explorarea şi transformarea unor zone mai puţin clare în locuri favorabile apariţiei prejudecăţilor, devierilor, dezinformării. Pentru a-şi atinge aceste scopuri au adaptat şi folosit unele proceduri tipice propagandei:

• formulări sumare şi frapante; • sloganuri agresive; • fabricarea miturilor colective; • repetarea la nesfârşit a temelor; • antrenarea indivizilor la manifestaţii colective însoţite de un ceremonial

spectaculos etc.

În ceea ce priveşte formele de manifestare ale propagandei, H.P.Cathala distinge:

• propaganda adresată cu ocazia mitingurilor de masă şi a marilor acţiuni audio-vizuale. Sunt antrenate toate categoriile sociale, inclusiv ezitanţii;

• propaganda evanghelică înfăptuită de preoţi, misionari, colportori de zvonuri tendenţioase. Au mare succes datorită tehnicilor mailing, transmiterii orale sau telefonului;

60 Jacques Ellul, Histoire de la propagande, PUF, Paris, 1967. 61 Jacques Ellul, apud H.P. Cathala, Epoca dezinformării, Editura Militară, Bucureşti, 1991, p.49. 62 H.P.Cathala, Epoca dezinformării, Editura Militară, Bucuresti, 1991, pp. 49-50.

Gabriela Maria CARPINSCHI

234

• autopropaganda este o contribuţie, în mare parte, a lui Mao. Se practică în

grupuri restrânse. Fiecărui participant are permisiunea să se exprime spontan. În grup sunt prezenţi observatori discreţi care dirijează dezbaterea. Concluziile finale sunt rezultatul <gândirii libere> pe care o astfel de dezbatere o favorizează.

Am reţinut că, spre deosebire de propaganda deschisă, dar ca şi dezinformarea, publicitatea politică este centrată pe impactul asupra maselor, pe formarea unui comportament şi mai puţin pe valoarea mesajului transmis publicului.

Protecţia maselor împotriva dezinformării este un process anevoios. Dezinformarea are o influenţă şi o eficacitate mare în cadrul mediilor sociale vulnerabile (ziarişti, presă, oameni de ştiinţă, cadre didactice, teologi, magistraţi, oameni de afaceri, vedete, tineret). Aceasta se infiltrează pe teritoriul statelor occidentale şi a celor din Europa de Răsărit.

Protecţia maselor faţă de publicitatea politică este mai uşor de îndeplinit, în ciuda fenomenului de agresiune obsesivă ce generează la individ fie un comportament pasiv, impenetrabil, fie o atitudine ostilă manifestă faţă de mesajul politic. Din fericire, publicitatea politică întreprinde acţiuni şi afaceri al căror scopuri nu sunt incerte. Îşi schimbă mereu formele de prezentare, îşi dozează capacităţile, îşi stabileşte priorităţile, totul pentru a seduce emoţional alegătorul şi a reîncărca afectiv şi volitiv clasa politică a cărei credibilitate este deseori pusă la îndoială.

Teme de verificare

1. Ce este publicitatea politică ? 2. Ce este propaganda ? 3. Care sunt principalele tipuri de propagandă politică ? 4. Ce relaţii sunt între propagandă politică şi dezinformare ? 5. Cum şi în ce condiţii se poate realiza protecţia maselor în faţa dezinformării

? Dar faţă de publicitatea politică ?

V.2. Zvonul politic Termenul zvon, cu toată aura de mister pe care o degajă, cu efectul lui aproape

seducător care fascinează oamenii, se supune unei analize şi examinări logice, care poate demasca mecanismul lui de funcţionare. Cel mai adesea se încearcă prevenirea lui prin folosirea unor surse credibile, prin încrederea în calitatea victimei sau a produsului

?

Comunicare politică

235

şi prin adoptarea rapidă a transparenţei în momentul comunicării rezultatelor analizei ştiinţifice asupra cazului în speţă.

Apariţia zvonului este anterioară scrisului. Acesta este o informaţie care circulă pe cale orală fiind considerat cel mai vechi canal de comunicare al societăţii, prezent în toate sferele vieţii sociale. Presa, radioul, celelalte mijloace de comunicare de masă nu au izbutit să stopeze apariţia zvonurilor, ci dimpotrivă perfecţionarea neîncetată a mijloacelor de comunicare mass-media a contribuit la specializarea, diversificarea şi difuzarea mai rapidă a acestora.

Cercetări sistematice, ştiinţifice asupra zvonurilor au fost solicitate de proliferarea lor şi de motivul că au generat efecte negative asupra moralului trupelor şi al populaţiei, în timpul celui de-al doilea război mondial.

Allport şi Postman sunt întemeietorii acestui domeniu de studiu. Cea mai cunoscută definiţie îi aparţine lui T. Shibutani63 pentru care zvonurile sunt ştiri importante în cadrul unui grup, care are drept scop atribuirea unui sens unor fapte, evenimente importante şi ambigue, pentru care publicul nu a primit explicaţii oficiale. Dezvoltarea conţinutului zvonului se datorează evoluţiei şi persuadării comentariilor întreprinse în perioada actului de zvonire.

O replică la definiţia lui Shibutani şi o adâncire a analizei din perspectivă psiho-sociologică şi politică o formulează Jean- Noël Kapferer64. În concepţia sa, zvonul este un fenomen atât politic, cât şi sociologic…Informaţie paralelă şi uneori opusă informaţiei oficiale, zvonul este o <contraputere>. Datorită faptului că dă în vileag unele informaţii ascunse, neverificate, dar care deranjează, zvonul redă o anumită transparenţă puterii şi resuscită contraputerile. Acesta pune la îndoială autorităţile demascând secrete şi sugerând ipoteze le constrânge să vorbească. În acelaşi timp le confiscă poziţia de sursă unică autorizată să vorbească. De aceea, uneori dezminţirile oficiale nu sunt crezute, deoarece nu mai par convingătoare.

J.N.Kapferer insistă asupra beneficiului rezultat în urma transmiterii rapide a zvonului de cel care îl relatează, deoarece acesta dezvăluie un secret, care este scump, are valoare şi dezvăluie aproape întotdeauna un eveniment recent, chiar dacă uneori îl reactualizează, prezentându-l ca informaţie excepţională sau ca ştire de ultimă oră.

Zvonul coabitează cu o serie de expresii lexicale ca: vorba care circulă din gură în gură, ponegrirea, bârfa, clevitirea, se spune, povestea, legenda. În funcţie de sursă, conţinut, mod şi mijloc de difuzare, obiectul comunicării, natura efectelor produse – elemente cu ajutorul cărora poate fi definit orice tip de comunicare – constatăm că, din punct vedere etimologic, vorbă, ponegrire, zvon sunt efecte – “sunete“ cu intensitate şi durată variabilă. Zvonul, vorba provin din surse neoficiale. Acestea se deosebesc din punct de vedere al amplitudinii.

63 T. Shibutani, Improvised News: A Sociological Study of Rumor, Bobbs Merrill, Indianapolis, 1966. 64 Jean- Noël Kapferer, Zvonurile, Humanitas, Bucureşti, 1993, p.39.

Gabriela Maria CARPINSCHI

236

Termenul de ponegrire se referă la conţinutul şi obiectul comunicării. Este un tip

de mesaj situat la limita calomniei. Constă în exprimarea unor comentarii nedemne, detestabile, care se fac pe seama unei persoane de către altcineva categorisit ca josnic. Ponegrirea – susţine Kapferer este o judecată subiectivă asupra conţinutului zvonului sau al vorbei65.

Cuvântul bârfă face referire la obiectul vorbei sau al zvonului. Acesta cuprinde povestiri despre persoane, care vorbesc de dragul de a vorbi, fără ca aceste discuţii să capete un iz răutăcios. Dacă face apel la personalităţi politice este vorba de macrobârfă. Dacă se raportează la persoane, atunci avem de-a face cu o microbârfă.

Clevetirea defineşte mesajul din punct de vedere al sursei: cine vorbeşte ? Se asociază cu ponegrirea deoarece este una dintre modalităţile de discreditare ale vorbei sau zvonului cărora le atacă provenienţa şi o califică ca lipsită de credibilitate.

Din gură în gură exprimă o modalitate de transmisie a conversaţiei, a confidenţei în doi, ş.a.

În urma acestor încercări de clarificare ale conceptelor corelative zvonului reiese că acesta se referă la un tip de mesaj neoficial (din punct de vedere al sursei), difuzat în lanţ. Este o ştire actuală (din punct de vedere al conţinutului) care dacă se transmite din gură în gură, într-un proces de difuzare în lanţ şi de mare amplitudine este zvon pur. În condiţiile în care mediile de informare nu-l declară zvon, îi atribuie rolul de informaţie, îl mediatizează, el nu mai este zvon pur.

Apariţia zvonurilor este cauzată de o serie de factori: • dramatizarea semnificaţiilor, proporţiilor, detaliilor informaţiei; • redefinirea prejudecăţilor şi a mentalităţilor specifice pentru segmentul de

populaţie căruia i se serveşte zvonul; • publicarea <dezinteresată> a unor fapte neverificate;

La întrebările: De ce circulă zvonurile?, De ce credem în zvonuri ? răspunsurile scot în evidenţă faptul că zvonul este:

• un mijloc eficace de coeziune socială; • de exprimare a agresivităţii reprimate; • eliberare de sub cenzura morală; • destabilizare, în special, când acţionează în spaţiul politic etc.

Apariţia şi circulaţia zvonurilor se bazează pe câteva condiţii esenţiale: • transmiţător cu credibilitate sporită (emiţătorul a transmis şi cu alte ocazii, şi din

când în când informaţia s-a verificat); • aparenţa de adevăr (informaţia pare plauzibilă, este percepută drept credibilă pentru

cei care o aud);

65 Ibidem, p.41.

Comunicare politică

237

• medii de informare importante, competente şi credibile: liderii de opinie, purtătorii de cuvânt etc.

• circumstanţe de moment (ceea ce este plauzibil astăzi nu a fost plauzibil în trecut şi nu este plauzibil pentru mâine);

• folosirea unor explicaţii complicate (pentru un număr de fapte disparate, informaţii ce par adevărate, într-o situaţie ambiguă, pe un teren de frustări şi refulări ce constituie obstacole în calea unei interpretări raţionale);

• perceperea zvonului ca ecoul propriei conştiinţe (se referă la dezirabilitatea conţinutului informaţiei, la ceea ce de fapt aşteaptă şi doreşte să audă auditoriul, la ce este pe gustul său şi-i asigură un echilibru psihic şi social).

În ce condiţii dispare zvonul ? Doar în condiţiile în care se atenuează şi se sting

tensiunile care le-au favorizat apariţia; – reapar o parte a mecanismelor de percepţie critică şi corectă care determină anularea lor; – şi, în momentul, când dezminţirea se face de către autorităţile oficiale.

Zvonurile au o sferă largă de manifestare în spaţiul social (de la drept, la marketing, de la staruri, la fabrică şi birou, de la finanţe, Bursă, materii prime, la politică) şi se desfăşoară, cu precădere, în situaţii de criză (calamităţi naturale, revoluţii,etc.).

Fără zvonuri nu se face politică. De aceea, ele se dezvoltă, în mod firesc, în zona cuceririi şi gestionării puterii.

Zvonul politic nu are nevoie de dovezi, iar opinia publică se bazează pe impresii şi mult mai puţin pe fapte.

Zvonul politic apare în cadrul unor grupuri restrânse şi permite tratarea unor teme interzise de tradiţia politică, fapt care permite să fie considerat ca mijloc de transmitere al nesupunerii.

Zvonul politic a devenit o armă preferată a comploturilor şi a complotiştilor care nu-şi asumă responsabilităţi, nu se dau în vileag.

Spre deosebire de campaniile de reclamă politică a căror costuri sunt mari, zvonul politic – nu costă nimic –, doar că eficacitatea rămâne discutabilă.

Zvonul are o largă întrebuinţare în campania electorală, deoarece este un instrument bun de destabilizare a celorlalţi candidaţi deveniţi supărători şi uneori chiar a celor din propria formaţiune politică.

Destul de frecvent este utilizat ca instrument de sondare a reacţiilor faţă de activitatea unui minister, a capacităţilor profesionale a unor oameni politici care ocupă funcţii în guvern. Dacă un ministru vrea să afle ce reacţii va genera vreuna dintre decizii, transmite un zvon şi hotăreşte ce va face în continuare, în funcţie de efectul

Gabriela Maria CARPINSCHI

238

generat de zvon. Cel mai neplăcut este atunci când zvonul politic este folosit ca instrument eficient pentru a intoxica cu minciuni electoratul sau şi mai rău, când este utilizat ca mijloc de presiune asupra celor de la putere.

Analizând problematica zvonurilor politice, J.N. Kapferer constată că ele reiau la nesfârşit un număr restrâns de teme, pe care le-am putea numi cele şapte păcate capitale ale zvonului66: Mâna ascunsă, puterea ocultă, societăţi secrete care trag sforile puterii.

Viaţa politică este comparată cu un teatru de păpuşi, iar sforile din spatele acestor marionete sunt mănuite de mâini invizibile. Acest lucru se întâmplă şi în spatele scenei politice, loc în care “se trag sforile” independent de constrângerile parlamentare şi de sufragiul universal.

A doua temă a zvonurilor politice o reprezintă acordul secret. Este vorba de jocurile politice care se fac între adversarii politici, a aranjamentelor secrete dintre ei, în contradicţie cu atitudinile lor publice. Se poate observa că se inspiră din acelaşi mit al teatrului. Pe scenă personajele se ceartă, în timp ce în culise pot fi prieteni.

Temele despre bani, sănătate şi sex sunt frecvent folosite pe scena vieţii politice.

Este cunoscut faptul că unii oameni politici români sunt acuzaţi de folosirea în scop personal al unor fonduri băneşti publice, de acumularea de averi pe seama comisioanelor provenite de la unele privatizări, precum şi de legături financiare cu <miliardarii>: Sever Mureşan, fraţii Păunescu, ş.a. Sănătatea guvernanţilor reprezintă o altă temă favorită a zvonurilor politice. În politica românească, acest tip de zvon poate fi exemplificat în cazul fostului premier Radu Vasile, situaţie în care s-a pus problema înlocuirii sale pe motive de sănătate. Tema sexului a fost ilustrată în politica românească post-decembristă de comentata legătură extraconjugală a preşedintelui Emil Constantinescu cu actriţa Rona Hartner, scandal alimentat de politicianul Corneliu Vadim Tudor, pe larg transmisă prin intermediul mass-media.

Limbajul dublu o altă temă a zvonului politic se referă la declaraţiile oficiale susţinute de actorul politic care se află în contradicţie cu intenţiile acestuia.

Un alt exemplu, din politica românească sunt zvonurile referitoare la aducerea în ţară a fostului rege Mihai de către domnul Constantinescu. Cu toate că cel din urmă se declarase republican, rivalii săi politici ca şi o parte a electoratului îl considera susţinător al monarhiei. Această stare de fapt traduce, pe de o parte contrastul dintre poziţia oficială a lui E. Constantinescu şi percepţia celorlalţi, iar

66 J.N.Kapferer, op.cit., p.237.

Comunicare politică

239

pe de altă parte are în vedere operaţia de manipulare operată de adversarii săi politici şi o parte a mass-mediei asupra electoratului românesc.

Tema imigraţiei, altă categorie a zvonului politic a avut un impact deosebit asupra populaţiei româneşti, după decembrie 1989.

Sunt binecunoscute învinovăţirile care li s-au adus lui Ion Raţiu şi lui Radu Câmpeanu, candidaţi la preşedinţia României, că nu au mâncat salam cu soia în perioada comunistă, pentru că au fost plecaţi din ţară.

Deci, organizarea planificată a zvonurilor politice este favorizată de:

• existenţa punctelor vulnerabile ale actorului politic care sporesc plauzibilitatea zvonului;

• de intenţiile care stau la baza construirii imaginii politicianului; • de măsura în care poate deveni periculos pentru ceilalţi politicieni cu care

se află în concurenţă politică.

Rezumat

• Zvonul în general, ca şi cel politic, în special, cuceresc o sferă largă de domenii ale spaţiului social, prin folosirea unor surse profesioniste şi eficiente ce îşi amplifică acţiunile de formulare şi difuzare a informaţiilor plauzibile , în situaţii de criză.

• Zvonul reprezintă un fenomen politic şi sociologic. Este o informaţie paralelă şi opusă informaţiei oficiale care scoate la suprafaţă unele mesaje ascunse, neverificate care deranjează puterea şi pe actorii politici.

• Cercetările lui Allport, Postman, Kapferer au demonstrat că colportorii de zvonuri le propagă în funcţie de cantitatea, calitatea şi credibilitatea informaţiei oficiale sau formale. Propagarea zvonurilor este condiţionată de caracterul incomplet, sărac al acestor informaţii.

• Condiţii care favorizează apariţia şi circulaţia zvonurilor sunt: - transmiţător cu credibilitate sporită; - aparenţa de adevăr a informaţiilor; - medii de informare importante, competente, credibile (lideri de opinie,

purtători de cuvânt, prin scrisori, telefoane confidenţiale ş.a.); - circumstanţe de moment; - folosirea unor explicaţii complicate; - perceperea zvonului ca ecoul propriei conştiinţe (Kapferer)

Gabriela Maria CARPINSCHI

240

• Tematica curentă a zvonurilor politice cuprinde:

- mâna ascunsă, puterea ocultă, societăţi secrete care trag sforile puterii;

- acordul secret; - banii, sănătatea, sexul; - limbajul dublu; - imigraţia.

• Zvonul poate fi contracarat prin: - campanie masivă de presă; - dare în judecată; - tăcere; - contrazvon.

• Dezminţirea este făcută de înalte autorităţi oficiale prin intermediul mediilor de informare: televiziune, presă etc.

Teme de verificare

1. Ce este zvonul ?

2. Care sunt conceptele corelative ale zvonului ? (Enumeraţi şi definiţi) 3. Care sunt condiţiile care favorizează apariţia şi circulaţia zvonurilor. 4. Ce trăsături are zvonul politic? 5. Care sunt temele preferata ale zvonului politic ? Prin ce mijloace sunt

dezminţite zvonurile ? 6. Alegeţi un zvon politic prezentat de mass-media; analizaţi-l pe baza

următoarelor variabile: condiţii; tematică; efect; mijloace de contracarare.

V.3. Sloganul politic Strigătul de luptă scoţian Sluagh-Ghaien, este considerat precursorul termenului

de slogan.

Slobanul este definit ca o formulă concisă, izbitoare, repetabilă, polemică, deseori anonimă destinată să determine la acţiune masele67.

La exigenţele acestui enunţ, C. Sălăvăstru adaugă caracteristica de formulele-şoc relevând faptul că în cazul discursului politic enunţurile slogan îşi dezvăluie în cel mai înalt grad utilitatea, dar şi funcţiunile îndeplinite68.

67 Olivier Reboul, Le slogan, PUF, Paris, 1975. 68 C. Sălăvăstru, Discursul puterii, Institutul European, Iaşi, 1999, p.291.

?

Comunicare politică

241

Aşa cum afirmă Gabriel Thoveron69, sloganul respectă în cadrul intervenţiilor discursive următoarele reguli: • este scurt – se prezintă sub forma unei formule, adică o construcţie cu lungime redusă,

care conţine între 6, 8 până la 12 silabe [exemplu: Jos comuniştii, jos securiştii]; • este sonor, cu ritm, rimă, melodicitate (adică conţine forme şi proceduri retorice),

poate fi scandat, poate fi repetat în timp şi loc, poate fi cântat [exemplu: Jos Mafia, sus Patria !]. În cadrul sloganului se pot folosi: calambururi *, aliteraţii **, canale de comunicare (de exemplu, mijloace audio-vizuale, calculator etc.) şi medii de comunicare (în special medii vizuale, orale), deci acţiuni prin care se sporesc şansele grupului care tind spre luarea puterii.

• este original atât din punct de vedere al formei cât şi al fondului. Astfel poate să iasă în evidenţă şi să fie corect perceput de către electorat. Formule ca: X este un preşedinte bun! sunt banale şi trebuie evitate. De obicei, se pleacă de la presupoziţia că cei care-şi depun candidatura sunt buni. [exemplu: sloganul original al Convenţiei Democratice din România, la alegerile din anul 1996, Cheia e la tine ! evidenţia că fiecare alegător poate să dea votul Convenţiei şi poate pătrunde şi în Europa;

• este credibil – sloganul prin conţinutul său contribuie la asigurarea coerenţei mesajului, pune în evidenţă calităţile şi ceea ce-l deosebeşte pe candidat, partidul din care face parte, de ceilalţi concurenţi.[exemple: Alături de oameni, împreună cu ei. – I. Iliescu, alegeri 2000; Nu vin la putere, ci la muncă – T. Stolojan, alegeri 2000; O ţară cu frontiere sigure şi cu străzi sigure – M.Isărescu, alegeri 2000; România Mare, Ţapul la-nchisoare – C.VadimTudor, alegerile 2000].

• este complet – pentru a nu genera adăugiri neconvenţionale ca în situaţia: sloganul Contractul cu România al Convenţiei în anul 1996 care a fost completat astfel: Contractul cu Monarhia]. Acest lucru a fost generat de asocierea imaginii preşedintelui E Constantinescu cu aceea a regelui Mihai. Acest joc de cuvinte a avut urmări în zonele rurale pentru care monarhia însemna întoarcerea boierilor de altădată;

• să fie în pas cu timpul – realizatorii sloganului trebuie să fie la curent cu solicitările imaginarului politic, ca să poată să-i spună electoratului ceea ce vrea să audă. Să ne întoarcem la alegerile din anul1996, când Convenţia a formulat următorul slogan indicat în aceea perioadă: Schimbarea în bine, schimbare pe care PDSR n-a putut s-o proclame, deoarece aflându-se la guvernare însemna să se

69 Gabriel Thoveron, Comunicarea politică azi, Antet, Bucureşti, 1996. * joc de cuvinte întemeiat pe asemănarea formală a unor cuvinte deosebite ca sens; ** repetarea aceluiasi sunet, de obicei consoană sau aceloraşi grupuri de sunete în cuvinte care se succed, ca de ex. Ike, în loc de like Ike folosit la alegerile prezidenţiale din SUA, prin folosirea numai a diminutivului generalului Eisenhouver -Ike-.

Gabriela Maria CARPINSCHI

242

autoconteste. În schimb, în anul 2000 situaţia s-a inversat. Guvernanţii actuali au întrebuinţat enunţuri slogan prin intermediul cărora au evidentiat coeziunea membrilor lor şi a unităţii de acţiune şi decizie, apropierea de problemele populaţiei, [exemple: Un om din popor. Alături de oameni, împreună cu ei].

• să dăinuie – sloganul prin conţinutul său încearcă să se impună şi să se menţină în diverse împrejurări. Un exemplu tipic: Jos comuniştii scandat timp de şapte ani de Convenţia Democratică.

Rezumat

• Sloganul politic reprezintă unul dintre instrumentele importante prin intermediul căruia se persuadează şi manipulează publicul.

• Enunţurile slogan sunt determinate de aşteptările, credinţele şi proiecţiile publicului.

• Sloganul este influenţat de situaţia contextuală- uneori propice alteori nu – în care se produce.

• Individualitatea enunţurilor slogan poate fi cauzată de natura ideologiei şi doctrinei politice.

• Trăsături ale persoanei şi / sau de personalitate ale omului politic se regăsesc în enunţurile slogan.

• Sloganul politic prin folosirea eficientă, bine plasată a unor – cuvinte-şoc, a unor formule şi întrebări retorice, a unor citate memorabile – crează condiţii favorabile care sporesc capacitatea de acţiune a receptorului.

Teme de verificare

1. Ce reguli este indicat să respecte un slogan politic ? (G. Thoveron).

2. Care sunt trăsăturile sloganului politic ? (consultaţi rezumatul).

3. Ce sloganuri politice aţi reţinut ? De ce ?

4. Găsiţi exemple de sloganuri politice. Analizaţi-le şi vedeţi dacă au respectat regulile formulate de G.Thoveron.

?

Comunicare politică

243

V.4. Dezbaterea politică televizată

Comunicarea politică îndeplineşte două funcţii: 1. ideologică; 2. persuasivă. În funcţie de ponderea acestor funcţii, comunicarea politică poate fi de:

• tip dialogic; • tip marketing70.

Comunicarea politică de tip dialogic se referă la domeniul ideilor, ideologiilor, diagnostichează problemele sociale şi le propune soluţii. Formele de expresie sunt verbale. Canalele de transmitere sunt mediile discursive. Vizualul nu aduce nimic în plus.

Comunicarea politică de tip marketing aduce în prim plan imaginea actorilor politici. Apelează la afectivitatea electoratului folosind mijloace formale de expresie. În această situaţie, omul politic şi electoratul se întâlnesc în spaţiul discursiv al interviurilor, al dezbaterilor politice televizate şi al publicităţii politice.

Analizând structura dezbaterilor politice televizate, avem în vedere accepţiunile acestui tip de comunicare politică, formele sale de manifestare, strategiile sale discursive. Alain Trognon şi Jeanine Larrue71 sunt de părere că dezbaterea este o discuţie, un proces de confruntare a punctelor de vedere.

În opinia lui Kerbrat-Orecchioni, dezbaterea ar fi o discuţie mai organizată, mai puţin informală; este vorba de o confruntare de opinii privind un anume subiect, dar care se desfăşoară într-un cadru <prefixat>…astfel, este predeterminată lungimea dezbaterii, durata şi ordinea intervenţiilor, numărul participanţilor şi tema discuţiei…dezbaterea implică un public şi un <moderator> care trebuie să asigure buna ei desfăşurare…Dezbaterea este deci, în acelaşi timp, o discuţie (prin caracterul său argumentativ) şi un interviu (prin caracterul său mediatic)72.

Participanţii la dezbaterea politică televizată sunt:

• destinatarii direcţi (interlocutorii care se confruntă faţă în faţă) sau opozantul (cel care atacă), propozantul (cel ce se justifică);

• destinatarii indirecţi (publicul, telespectatorii); • moderator (arbitrul, locutorul) care: deschide discuţia; anunţă tema;

aminteşte regulile; dă cuvântul; se intercalează între participanţi.

70 Gilles Achache, apud Gilles Gauthier, L’ argumentation périphérique dans la communication politique; le cas de l’argument ad hominem, Hermés no.16, 1995. 71 Alain Trognon, Janine Larrue, Pragmatique du discours politique, Armand Colin, Paris, 1994. 72 Kerbrat-Orecchioni, apud Ioan Drăgan şi colab. Construcţia simbolică a câmpului electoral, Institutul European, Iaşi, 1998, p. 151.

Gabriela Maria CARPINSCHI

244

Scopurile acestui tip de dezbatere sunt de:

• dominare; • câştigare a unui avantaj (raportul de poziţii construit de participanţi,- de

avantaj şi de inferioritate-, analizarea acelor indicatori de poziţie şi furnizori de poziţie).

• menţinere a avantajului până la sfârşit; • plasare a adversarului într-o pozitie inferioară.

Strategia de bază:

cea a implicitului – a spune una pentru a pricepe alta. Enunţurile implicite – susţine Ioana Dragomirescu – prezintă avantajul de a putea simultan, conţine un atac, păstrând, însă, şi <cooperativitatea>73.

Alte strategii: 1. Strategii de poziţionare reciprocă

Poziţionarea în raport de dominaţie se exprimă printr-o serie de manifestări: punerea în dificultate a unui adversar care devine “inferior”; încadrarea ca stăpân ce ştie tot şi care este superior prin poziţia sa instituţională, profesională,etc; înlocuirea unei imagini de «cinste» cu una de “necinste” etc.

2. Strategii de multiplicare a poziţiilor Favorizat de poziţia sa “superioară” într-un raport de poziţii, un luptător poate introduce un alt raport de poziţii, paralel cu primul.

3. Strategii conversaţionale Acest tip de strategii denumite şi dialectice au ca obiectiv “câştigarea unui asalt” prin atacarea sau apărarea unei alocuţiuni.

4. Strategiile implicitului În dezbaterea politică televizată ceea ce se spune în mod implicit (ceea ce nu este spus) poate atinge imaginea publică a adversarului, care poate reacţiona. A.Trognon şi J.Larrue74 au depistat două maniere de acţiune în cadrul acestor strategii: atac direct al implicitului (prin trimiterea mingii înapoi sau/şi prin atac asupra componentelor implicitului) şi distrugerea implicitului prin exploatarea structurii sale formale (distrugerea imaginii pozitive pe care interlocutorul o oferă despre sine, respectiv apărarea implicitului pentru a favoriza un participant).

73 Ioana Dragomirescu, în capitolul Implicitul ca strategie discursivă în dezbaterea politică televizată, din cartea Construcţia simbolică a câmpului electoral (Ioan Drăgan şi colab.), Institutul European, Iaşi, 1998, p. 152. 74 A. Trognon, J. Larrue, op.cit.

Comunicare politică

245

La rândul său implicitul cuprinde două tipuri de conţinuturi implicite: presupoziţiile şi subînţelesurile. Presupoziţiile sunt: efecte de limbă; cuprinse în enunţ; nu depind de varietatea

contextele enunţiative; rezistă la interogaţie şi negaţie; au caracter polemic căci pun în discuţie: conţinutul enunţului şi comportamentul enunţiativ al partenerului care codifică presupoziţii false. Presupoziţiile au statut de evidenţă. Robert Vion75 a clasificat presupoziţia (pe care o numeşte implicit) în:

• implicit discursiv: – de enunţ sau frază, nominalizări, interogaţii parţiale, verbe de aspect (a continua, a înceta etc.)

• implicit cultural: – cunoştinţe comune, conotaţii etc,; • implicit ideal: – presupoziţii ideologice.

Cum sunt utilizate presupoziţiile în cadrul dezbaterii politice televizate ?76 Am constatat că presupoziţiile sunt întotdeauna adevărate şi rezistă la negaţie.

Dacă o presupoziţie este atacată, propoziţia care o poartă eşuează. De aceea, presupoziţiile sunt întotdeauna atacate în dezbateri.

Plecăm de la următoarea aserţiune, că întrebările capcană care cuprind o presupoziţie pot folosi la manipulare în dezbatere. V-aţi schimbat iarăşi părerea ? este un tip de întrebare care poate avea următoarea replică: Întotdeauna şi-a schimbat părerea (este un răspuns direct afirmativ, dar la fel de bine putea fi un răspuns direct negativ) ceea ce se traduce în dezbatere ca o asumare a presupoziţiei respective (în exemplu, arată faptul că înainte de <iarăşi, întotdeauna> a existat o schimbare de opinie ).

În timpul dezbaterii politice televizate nu este bine ca un interlocutor să lase să treacă neobservată o presupoziţie emisă de adversarul său.

Se foloseşte cu succes introducerea sub forma unei presupoziţii, a unei informaţii care nu este adevărată sau nu poate fi analizată mai departe; aceasta se impune, pentru că nu poate fi negată, deoarece pună în cauză toată propoziţia.

Atunci când un reprezentat al mass-mediei pune o întrebare ce conţine o presupoziţie ideală, poate declanşa următoarele reacţii din partea actorului politic:

• înainte de a răspunde denunţă acea presupoziţie; • apreciază că întrebarea nu se formulează în aceşti termeni.

Manipularea presupoziţiilor produce avantaje în dezbaterile politice televizate.

Pentru evaluarea aserţiunii de mai sus, utilizăm cele trei reguli asupra presupoziţiilor formulate de Kerbrat-Orecchioni77:

75 Robert Vion, La communication verbale- Analyse des interactions, Hachette, Paris, 1992. 76 Ioana Dragomirescu, op.cit., pp.157-158. 77 Catherine Kerbrat- Orecchioni, L’implicite, Armand Colin, Paris, 1986.

Gabriela Maria CARPINSCHI

246

1. informaţia sub formă de presupoziţie trebuie să fie adevărată; 2. receptorul trebuie să aibă în posesie această informaţie, în momentul în care vorbeşte; 3. pentru locutor, această informaţie nu trebuie să fie adevăratul obiect al mesajului de transmis.

Prima regulă folosită în scop de manipulare este încălcată, atunci când informaţia sub formă de presupoziţie nu este adevărată. Scopul acesteia, inducerea în eroare se produce, în timpul dezbaterii, când poate fi plasată informaţia neadevărată sub formă de presupoziţie, adică e prezentată ca absolut sigură de către un subiect anonim şi universal.

Interlocutorul care se opune trebuie să folosească un ton violent. Se analizează comportamentul emiţătorului.

A doua regulă nu este respectată, în dezbatere, atunci când: • emiţătorul ştie că receptorul nu cunoaşte informaţia sub formă de

presupoziţie; • se introduce noua informaţie şi se insinuează că se comunică altceva.

Ultima regulă neluată în seamă, atunci când informaţia sub formă de presupoziţie reprezintă adevăratul mesaj de transmis.

Din cele prezentate până acum rezultă că folosirea presupoziţiilor în cadrul dezbaterilor politice televizate generează: atacuri* – la adresa participanţilor; contradicţii** – îndreptate asupra combatanţilor; rezistenţă la negaţie şi interogaţie; caracter polemic; evidenţă (siguranţă, certitudine ); nominalizări etc.

Subînţelesurile şi presupoziţiile nu sunt doar conţinuturi implicite, ci şi modalităţi de situare în praxis-ul politic. În această dublă ipostază capătă statutul de strategii discursive şi pot ocupa poziţii în relaţia dintre destinatarii direcţi; de asemenea în raporturile între interlocutori şi telespectatori, care se creează pe parcursul dezbaterii politice televizate.

Există o serie de preocupări în legătură cu determinarea specificului subînţelesului78 care atestă că acestea sunt inevitabile. Există o serie de restricţii de ordin social şi din acest motiv, anumite lucruri sunt dificil de spus, iar altele aproape imposibil. Este un nonsens, deoarece spunem ceva, dar, ne prefacem că nu le-am spus, deci vorbim cu subînţeles.

* atac – se pot ataca: conţinutul propoziţional ( mod de realizare, condiţii de conţinut, scop, condiţii de sinceritate). ** contradicţie: – se atacă persoana celuilalt, se atacă sinceritatea acestuia, pentru ca publicul să aprecieze dacă are în faţă persoane responsabile; – diferenţă între ceea ce spune şi ceea ce face; – denunţarea contradicţiilor adversarului şi atragerea atenţiei că vorbeşte iraţional. Participanţii la dezbatere îsi pot asuma contradicţia, pot să-i opună altă contradicţie sau pot s-o neglijeze. 78 Kerbrat-Orecchioni, op.cit., 1984; O. Ducrot, Dire et ne pas dire. Principes de sémantique linguistique, Editeurs des arts, Paris, 1991; R. Vion, op.cit., 1992; A. Trognon, J. Larrue, op. cit., 1994.

Comunicare politică

247

În categoria subînţelesurile se ţine cont de: • gradul de evidenţă al implicaţiilor; • tipul de implicaţii, care pot fi mai puţin contestabile; contestabile; stabile;

instabile; sigure; timide.

Tipologia subînţelesurilor cuprinde forme variate şi contradictorii din acest tip de structură a implicitului, cum ar fi:

• subînţelesuri rău-voitoare: atacuri prudente, aluzii, insinuări, sugestii cu caracter incitativ;

• acte indirecte de vorbire: ordine cu caracter de reproş, ordine de gen invitaţie.

În ce manieră sunt utilizate subînţelesurile în dezbaterea politică televizată ?

În condiţiile în care se afirmă un punct de vedere diferit, de cel al adversarului, iar “faţa” acestuia trebuie menajată, deoarece dezbaterea păstrează un cadru general, în care pe lângă competitivitate există şi cooperativitate. Politeţea, enunţuri ameninţătoare, critici, reproşuri, mărturisiri, insulte, nu sunt spuse explicit, dar se recurge la implicit pentru că: nu putem spune întotdeauna ce gândim; căutăm forme de codaj pentru a cruţa sensibilitatea interlocutorului; nu avem dovezi suficiente despre ce afirmăm; întrerupem adversarul pentru a-l demobiliza, ş.a

Locutorul are două atitudini simultane: una care se bazează pe cooperativitate, pe enunţuri mai mult sau mai puţin explicite şi competitivitatea, o ameninţare sau atac sub formă de subînţeles.

Atacurile directe sau explicite nu sunt formule agreate în cadrul dezbaterilor politice televizate. Datorită acestei situaţii, pentru evitarea ciocnirilor violente, interlocutorii folosesc subînţelesurile.

Participanţii la dezbatere îşi renegociază permanent producerea sensului (R. Vion, 1992); locutorul poate să replice astfel: „N-am vrut niciodată să spun aceasta”. Semnificaţia implicită o formulează auditoriul, pe baza unei judecăţi faţă de care îşi asumă consecinţele79.

Răspunsul la implicit

Opozantul* (cel care atacă) emite un tip de discurs implicit cu caracter ameninţător, la care propozantul* (cel care se justifică) este indicat să aibă o reacţie, căci publicul ar putea interpreta ca justificat atacul advers.

Dacă nu există o reacţie la acest implicit, opozantul marchează un punct. Atacurile acestuia pe implicit, în timpul dezbaterii, pot fi parate prin atac direct

al implicitului; prin aruncarea mingii înapoi; prin atacarea componentelor implicitului.

79 O. Ducrot, Presupposés et sous – entendus, în Stratégies discursives, PUF, Lyon, 1977. * Opozant, propozant sunt actorii, participanţii la dezbaterea politică televizată în opinia lui Trognon şi Larrue (vezi Pragmatique du discours politique, Armand Colin, Paris, 1994).

Gabriela Maria CARPINSCHI

248

Reacţia la atacul opozantului, pe parcursul dezbaterii politice televizate

Replicile pot fi: • implicite, ca reacţie la un conţinut explicit; • explicite, ca reacţie la un conţinut implicit; • implicite, ca reacţie la un conţinut implicit.

Subînţelesurile

Rolul lor este de a determina publicul, în mod aluziv. Apelarea la o deducţie care ar putea adeveri teoria implicită a personalităţii, asociată reprezentării candidatului (Trognon, Larrue, 1994).[De exemplu, X are o deficienţă, este agresiv. Nu spun direct acest lucru. Formulez astfel: În anumite situaţii X a fost agresiv. Profit de un moment de furie, când îşi pierde puţin controlul şi afirm: Nu este prima oară că plecaţi, în acest mod, la atac]. Publicul are o dovadă aluzivă asupra aspectului implicit al unor trăsături de personalitate ale adversarului meu.

Toate tipurile de implicit – semantic–lingvistic (presupoziţia), pragmatic (subînţe-lesurile, de tip retoric, descriptiv), semantic şi logic, conversaţional – sunt strategii discursive care se folosesc în cadrul dezbaterilor politice televizate.

Decodajul subînţelesurilor necesită: • informaţii contextuale asupra locutorului, interlocutorului şi receptorului; • configuraţia relaţiilor dintre participanţii la dezbaterea politică televizată; • competenţe lingvistice; • stăpânirea strategiilor discursive; • abilităţi retorice; • nivel ridicat de cultură politică şi civică etc.

V.4.1. Studiu de caz

Ne propunem să analizăm cum a funcţionat implicitul într-una din dezbaterile politice televizate, din campania electorală din anul 1996, în turul al doilea, între cei doi candidaţi Ion Iliescu (I.I.), E. Constantinescu (E.C. ), la postul ANTENA 1.

Nu am ales campania electorală din anul 2000 pentru că problemele de fond au fost tratate superficial şi pentru că a fost mai vizibilă distanţa dintre priorităţile alegătorilor şi interesele şi orgoliile politicienilor. Campania din anul 2000, faţă de cea din anul 1996 s-a caracterizat mai degrabă prin amatorism politic decăt prin professionalism.

Ne-am axat preponderent pe sezizarea unor indici de suprafaţă, prin care implicitul discursiv poate fi sesizat mai bine: pe replica explicită a adversarului, de care se foloseşte pentru a contracara atacul implicit anterior al interlocutorului. Acest gen de replică este una dintre confirmări, care atestă că există o enunţare implicită care ar putea şifona poziţia superioară a adversarului.

Comunicare politică

249

În continuare detaliem studiul de caz, după cum urmează:

Tema: atribuţii preşedinte – corupţia

Emil Constantinescu (E.C.): În nici un caz, nici în cazurile de corupţie nici în cazurile de incompetenţă profesională, preşedintele Iliescu nu a făcut acest lucru. Şovăielnic, încercând să se ascundă în spatele Constituţiei, invocând tot felul de aspecte, trimiţând purtătorul de cuvânt nu şi-a îndeplinit prerogativele de garant al Constituţiei, cu consecinţe grave pentru România.

Ion Iliescu (I.I.): Constat în primul rând că domnul E.C. din nou evită să pună degetul pe rană în legătură cu poziţia sa privind monarhia…pentru mine rămâne sub semnul întrebării … corectitudinea ... şi nu ştiu când dânsul este într-adevăr corect – atunci când s-a pronunţat clar în favoarea monarhiei sau acum când se declară republican…de ce se feresc oamenii să-şi asume răspunderea a ceea ce susţin…şi de ce bălăcesc…deci asta ţine de caracterul fiecăruia să-şi asume răspunderea unui crez pe care-l au sau nu-l au. În legătură cu afirmaţiile pe care le face domnul E.C., în primul rând constat că dânsul are pregătire juridică…Constituţia României nu a fost redactată de preşedintele Iliescu…a fost redactată de specialiştii noştri în Drept Constituţional.

E. C., prin forma atacului direct, explicit atinge problema neîndeplinirii atribuţiilor şi a garantării Constituţiei de către preşedinte, a faptului că a încurajat corupţia, incompetenţa, din moment ce, miniştrii, consilierii prezidenţiali, membrii PDSR acuzaţi de necinste, incompetenţă nu au fost sancţionaţi. Preşedintele Iliescu n-a intervenit, deoarece este şovăielnic. El nu şi-a folosit prerogativele de preşedinte pentru a introduce legile necesare.

I.I. răspunde la atacul direct, printr-un contraatac direct. E. C. nu e corect în legătura cu problema monarhiei; a dat declaraţii contradictorii. Folosirea formei impersonale oamenii ... se bălăcesc, … ţine de caracter ,... nu-şi asumă răspunderea, prin aceste enunţuri implicite se subînţelege un atac la adresa adversarului. În acest caz, unui atac explicit nu i se răspunde prin explicaţii sau dezvinovăţiri, ci prin insinuare.

Implicit este atacul la competenţa lui E.C. Conţinutul subînţeles este: dânsul are pregătire juridică, dar nu ştie ceva atât de simplu, că această Constituţie nu a fost redactată de preşedintele I. ci de specialiştii noştri în Drept Constituţional. Această aserţiune implică că E.C., deşi a absolvit Dreptul, nu este specialist în ştiinţe juridice, deci este un incompetent.

Reţinem că o afirmaţie explicită care atacă imaginea candidatului este imediat contraatacată prin: un atac al unei componente a afirmaţiei de incompetenţă directă – corectitudinea – şi un contraatac, o trimitere înapoi a mingii („şi tu eşti un incompetent, un incapabil”).

Teme de verificare

1. Cum este definită dezbaterea politică televizată ? 2. Care sunt actorii dezbaterii politice televizate ? 3. Care este strategia de bază şi celelalte strategii folosite în acest tip de dezbatere?

?

Gabriela Maria CARPINSCHI

250

4. Ce cuprinde structura conţinuturilor implicite ? 5. În ce fel sunt folosite presupoziţiile într-o dezbatere politică televizată ? 6. În ce manieră sunt utilizate subînţelesurile într-o dezbatere politică televizată ? 7. Formaţi o echipă, în care vă asumaţi fiecare un rol: opozant, propozant,

moderator, public ; alegeţi un post de televiziune; propuneţi tema dezbaterii politice televizate. Comentaţi rezultatele acestei dezbateri.

Concluzii În tot ceea ce întreprindem, de la activităţi simple, cotidiene până la activităţi

complexe desfăşurate la nivelul societăţilor, instituţiilor, culturilor, nu putem să ne dispensăm de putere- element central al politicii – datorită legitimităţii şi încrederii pe care oamenii le au în prerogativele ei şi nici de fascinaţia – a ceea ce se comunică şi a felului în care se comunică-.

Acestor provocări ce pot deveni ameninţătoare, democraţia pluralistă actuală le-a răspuns printr-o bună gestionare a comunicării politice, printr-o perfecţionare progresivă a tehnicilor, dispozitivelor comunicaţionale, a practicilor şi politicilor de funcţionare. Prin intermediul acestor mecanisme de comunicare a zădărnicit o parte a nemulţumirilor la adresa ei, a adus privaţiunile la un nivel suportabil, a oferit soluţii reale sau imaginare dorinţelor celor conduşi şi intereselor celor ce conduc.

Bibliografie selectivă

1. Camelia Beciu, Politica discursivă, Polirom, Iaşi, 2000. 2. Henri- Pierre Cathala, Epoca dezinformării, Editura Militară, Bucureşti, 1991. 3. Murray Edelman, Politica şi utilizarea simbolurilor, Polirom, Iaşi, 1999. 4. Bogdan Ficeac, Tehnici de manipulare, Nemira, Bucureşti, 2001. 5. Jürgen Habermas, Sfera publică şi transformarea ei structurală, Univers, Bucureşti, 1998. 6. R.V. Joule, J.L.Beauvois, Tratat de manipulare, Antet, Bucureşti, 1997. 7. Noël Kapferer, Zvonurile, Humanitas, Bucureşti, 1993. 8. C. Sălăvăstru, Discursul puterii, Institutul European, Iaşi, 1999. 9. Andrei Stoiciu, Comunicarea politică, Humanitas, Bucureşti, 2000. 10. Françoise Thom, Limba de lemn, Humanitas, Bucureşti, 1993. 11. Gabriel Thoveron, Comunicarea politică azi, Antet, Bucureşti, 1996. 12. Vasile Tran, Irina Stănciugelu, Teoria comunicării, SNSPA- Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice, Bucureşti, 2001. 13. Piotr Wierzbicki, Structura minciunii, Nemira, Bucureşti, 1996.

I. GLOBALIZARE ŞI REGIONALIZARE

I.1. Definiţii ale globalizării

I.2 Conceptul de regiune

I.3 Rolul şi importanţa regiunilor

I.4 Ipostaze ale regionalizării în procesul mondializării.

I.5 Politica de deyvoltare regională

I.6. Obiectivele generale ale politicii regionale

II. COORDONATE EUROPENE ALE POLITICII DE DEZVOLTARE

II.1 Dezvoltarea regională în Uniunea Europeană

II.2. Politica europeană de coeziune economică şi socială

II.3. Agenţia de dezvoltare regională

II.4 Structura organizaţională a Agenţiei de Dezvoltare Regională

II.5. Politici de dezvoltare regională în Uniunea Europeană

POLITICI REGIONALE

Prof. dr. Petre DUMITRESCU

CUPRINS

III. INSTRUMENTELE POLITICII DE DEZVOLTARE REGIONALĂ

III.1. Instrumentele economice

III.2. Fondurile structurale

III.3 Principiile fondurilor structurale

III.4 Fondurile de pre-aderare

IV. PRINCIPIILE POLITICII ŞI DEZVOLTĂRII REGIONALE ÎN ROMÂNIA

IV.1. Autonomia locală

IV.2. Descentralizarea

IV. 3. Subsidiaritatea

V. POLITICA DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN ROMÂNIA

V.1. Premisele politicii de dezvoltare regională în România

V.2. Dezvoltarea regională şi soluţionarea problemelor sociale

V.3. Programul Phare pentru dezvoltare regională în România

Politici regionale

253

I. GLOBALIZARE ŞI REGIONALIZARE

I.1. Definiţii ale globalizării

Mutaţile caracteristice universul social contemporan au în miezul lor două procese

aflate într-o unitate contradictorie, globalizarea şi regionalizarea, cu efecte dintre cele mai

neaşteptate asupra vieţii oamenilor. În cercetarea acestor două fenomene specifice vieţii

sociale actuale s-au conturat două viziuni fundamentale opuse: o abordare de tip integralist,

sistemic, holistic, care licitează ideea de unitate şi alta pluralistă, care pune accentul pe

ruptură, inovaţie, incertitudine. Prima orientare este deschisă către transcendenţă, către absolut,

în timp ce o a doua pariază în principal pe disponibilităţile şi responsabilităţile omului. Mai

exact, unii analişti consideră că speranţele oamenilor pentru o lume mai bună şi mai dreaptă îşi

află obârşia în forţe supraistorice, sacre, în timp ce alţii le înrădăcinează în instanţele concrete

ale unei spiritualităţi imanente.

Termenul de globalizare provine din limba engleză (globalization)şi este sinonim cu cel

franţuzesc mondialisation (mondializare). Acestei noţiuni, care a făcut repede carieră, i s-a dat

numeroase definiţii. Cunoscutul finanţist şi autor al unor analize şi proiecte privind viitorul

omenirii, George Sõrõs ne oferă o definiţie în esenţă economică. După el, globalizarea

reprezintă mişcarea liberă a capitalului însoţită de dominaţia crescândă a pieţelor financiare

globale şi a corporaţiilor multinaţionale asupra economiilor naţionale1. Un sociolog de

anvergura lui Anthony Giddens avansează o definiţie circumscrisă cadrelor disciplinei

frecventate, susţinânnd că ...

Profesorul ieşean Tiberiu Brăilean consideră că „globalizarea este un fenomen

complex, caracterizat, în principal prin:

- o tendinţă profundă de regăsire a unităţii, - creşterea interdependenţelor la nivel global; -

internaţionalizarea schimburilor şi a producţiei; - liberalizarea pieţelor; - libera circulaţie a

capitalurilor informaţiilor, persoanelor şi mărfurilor; - a treia revoluţie industrială şi 1 G.. Sõrõs, Despre globalizare,Polirom, Iaşi, 2002, p. 15,

„Globalizarea poate fi diefinită ca intensificare relaţiilor sociale în lumea întreagă care leagă într-o

asemenea măsură localităţi îndepărtate, încât evenimente care au loc pe plan local sunt privite prin

prisma altora similare, petrecute la multe mile depărtare şi invers”.2

PETRE Dumitrescu

254

transnaţionalizarea tehnologiei; - dominaţia firmelor multinaţionale ; - intensificarea

concurenţei” (hiperconcurenţa) la nivel global” – comprimarea timpului şi a spaţiului; -

afirmarea culturii contractului – naşterea unei societăţi civile globale; - afectarea suveranităţii

naţionale, a identităţilor culturale şi spirituale”3

Într-o lume caracterizată de competiţia globală, dereglări, schimbări tehnologice,

tulburări politice, transformări economice, structuri industriale deformate şi ineficiente,

modificarea structurală pare să fie o determinantă a adaptării. Cu cât schimbarea structurală

este mai rapidă, cu atât mai repede poate fi realizată adaptarea la dinamica vieţii social-

economice. În aceste condiţii, măsurile politice de structurare şi dezvoltare regională ale

statului pot sprijini şi facilita procesele de adaptare necesare.

Statele europene trebuie să rezolve problemele provocate de schimbările specifice acestui

început de secol şi mileniu, având în vedere diversitatea naţiunilor, istoria lor diferită,

diferenţele de dezvoltare economică, culturală şi socială.

Nu există o definiţie unanim acceptată a noţiunii de „regiune” în rândul specialiştilor.

În mod tradiţional, însă, ea se defineşte prin vecinătăţi şi printr-o serie de caracteristici istorice,

lingvistice, culturale, religioase comune care fac din regiuni entităţi socialmente constituite, ce

se afirmă acum şi la nivel politic. Prin urmare, există anumite componente structurale care fac

posibilă cooperarea regională.

Regiunea reprezintă elementul fundamental în ştiinţa regională în general, şi în

economia regională, ca disciplină de bază în cadrul acesteia, în mod particular, în legătură cu

care se emit teorii, se pun la punct metode şi tehnici de investigaţie specifice, se definesc

obiective şi se inaugurează măsuri, instrumente pentru îndeplinirea lor.

Corespunzător tipului de regiuni de referinţă, se va defini şi o anumită structură

regională. Astfel, în domeniul economiei regionale, regiunea va fi privită ca o unitate

administrativ-teritorială a unei ţări, având, pe de o parte, o determinare geografică (o porţiune

din teritoriul unei ţări ce se individualizează prin trăsături de ordin istoric, cultural, economic,

social), iar pe de o alta, o determinare administrativă, implicând o sumă de competenţe

instituţionale, ceea ce-i conferă o anumită autonomie în raport cu autoritatea centrală. 4 3 Tiberiu Brăilean, Globalizarea, Institutul European, 2004, p. 130. 4 Nicolae Valentin; Constantin, Daniela Luminiţa, Bazele economiei regionale si urbane, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1998, pp. 15-17;

I.2 Conceptul de regiune

Politici regionale

255

Regiunile pot avea înţelesuri diverse, dar în principiu, o regiune poate fi definită „ca o

zonă de teritoriu cu un ansamblu de caracteristici interne distincte şi consistente, fie ele fizice

sau umane, şi care îi conferă o anumită unitate semnificativă şi care o disting pe de altă parte

de alte zone învecinate".

Numărul de criterii care pot contribui la delimitarea unei regiuni este variat: atribute

fizice, caracteristici socio-economice, de limbă etc. Şi tot variat poate fi mumărul de tipuri de

regiuni: regiuni aglomerate, regiuni în declin, regiuni geografice, regiuni istorice, regiuni

naturale, regiuni de planificare, regiuni sub-dezvoltate etc.

Ştiinţa regională defineşte regiunile după gradul de încărcătură teritorială sau prin

prisma mecanismelor de constituire. În fine, după „caracterul de participare a masei, energiei şi

informaţiei în structurarea teritoriului", regiunile pot fi: regiuni omogene, funcţionale şi

polarizate. 5

Carta Comunitară a Regionalizării defineşte regiunea „ca un teritoriu care formează,

din punct de vedere geografic o unitate netă sau un ansamblu similar de teritorii în care există

continuitate, în care populaţia posedă anumite elemente comune şi care doreşte să-şi păstreze

specificitatea astfel rezultată şi să o dezvolte cu scopul de a stimula procesul cultural, social şi

economic”.

O regiune de dezvoltare poate fi definită şi delimitată în spaţiu în raport de anumite

interese şi obiective specifice. Poate fi o regiune administrativă dacă mărimea, structura şi

funcţiile sale sunt adecvate, sau poate fi rezultatul unei agregări complexe de factori şi criterii,

care răspund de a constitui structuri instituţionale eficace.

Se poate susţine că regiunea are o „componentă materială", decupajul teritorial, pe

care se proiectează „componenta relaţională”, a competenţelor instituţionale, într-o

indisociabilă manifestare. 6

O regiune poate fi definită prin interacţiunea dintre structura, comportamentul şi

funcţionalitatea sa în cadrul unui sistem general, ceea ce permite considerarea regiunii ca un

„subsistem complex", caracterizat printr-o serie de variabile specifice sau generale. Aceste

variabile pot fi variabile de intrare sau variabile date, variabile de stare ce caracterizează

comportamentul subsistemului la un moment dat sau pe o perioadă specificată, şi variabile de

ieşire sau determinate. Între aceste variabile, există o serie de relaţii şi legături, conexiuni

cauzale sau funcţionale. De asemenea, mulţimea caracteristicilor unui astfel de „subsistem"

5 *** Ghid metodologic privind dezvoltarea regională, Ed. Speranţa, Iaşi, 2001, pp. 17-18; 6 Violeta ,Puşcaşu,, Dezvoltarea regională, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, pp. 9-10.

PETRE Dumitrescu

256

determină starea sa; regiunea dispune de o structură funcţională socio-economică care permite

dezvoltarea sa ulterioară, dar, în acelaşi timp, se găseşte în conexiune cu alte regiuni de

dezvoltare, fiind influenţată de acestea şi influenţându-le, la rândul ei, prin intrările şi ieşirile în

şi din sistemul din care face parte, deci nu este independentă.7

Delimitarea regiunilor nu este însă deloc o sarcină uşoară. Oricare ar fi criteriul utilizat

-economic, administrativ, geografic, social, cultural, istoric, ecologic - nu există metodologii

întru-totul satisfăcătoare, compromisul fiind inevitabil. Definiţiile sunt multiple, iar alegerea

depinde într-o mare măsură de obiectivele urmărite. Metoda clasică de conceptualizare a

regiunilor distinge între trei tipuri:

* regiuni omogene prin prisma unor caracteristici unificatoare, a unor criterii-cheie,

cum ar fi: criteriul economic (exemplu: venituri/locuitor apropiate, un sector industrial

dominant comun, rate ale şomajului relativ uniforme), criteriul geografic (topografie sau climat

similar, o resursă naturală comună), criteriul social-politic (o anumită ,identitate" regională, o

dezvoltare istorică comună) ş.a.m.d.; în acest caz diferenţierile interne şi interacţiunile

interregionale nu sunt considerate importante;

* regiuni nodale (polarizate), când interesul pentru uniformitate este minim, iar

coeziunea este rezultatul fluxurilor interne, al relor, interdependenţelor polarizate de obicei

către un centru dominant (nod);

* regiuni pentru planificare (programare), unde unitatea derivă dintr-un anumit cadru

instituţional-administrativ şi din aplicarea unor politici şi programe specifice de dezvoltare

regională.

În fine, Consiliul Europei, în declaraţia de la Bordeaux asupra problemelor

regionalizării (1978) constată: „Componentă esenţială a statului, regiunea este un element

fiindamental de bogăţie al unei ţări. Ea îi atestă diversitatea culturală. Ea îi stimulează

dezvoltarea economică.” 8

Din aceste documente şi din constatarea schimbărilor produse în ţările europene rezultă

creşterea importanţei regiunilor în Europa în ultimii 30 de ani. Această creştere a importanţei

rezultă şi din competenţele stabilite prin Constituţia fiecărui stat sau prin lege în acord cu

principiile descentralizării politice şi al subsidiarităţii.

Conform aceluiaşi document, în anexa articolului 3 se arată, privitor la competenţele

regiunii, că acestea pot viza: -politica economică regională; - amenajarea teritoriului, politica în

materie de construcţii şi locuinţe; - infrastructuri de telecomunicaţii şi de transport; - energia şi

7 Daniela, Antonescu Dezvoltarea regională în România, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2003, p. 29 8 Gheorghe, Miclăuş, Dezvoltare regională, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 2002, pp. 61-63

Politici regionale

257

mediul; - agricultura şi piscicultura; - educaţia la toate nivelurile; - cultura şi media; - sănătatea

publică; - turismul, petrecerea timpului liber şi sportul; - poliţia şi securitatea publică. 9

Comisia Europeană de la Bruxelles, prin Directoratul său General pentru Politică

Regională, a clasificat trei tipuri de regiuni:

1) regiuni favorizate, caracterizate de ritmuri ridicate de dezvoltare economică;

2) regiuni defavorizate rămase în urmă, cu o creştere economică şi un PIB/locuitor cu

cel puţin 25% mai mici decât media comunitară;

3) regiuni aflate în declin ca urmare a fenomenului de dezindustrializare, caracterizate

de un şomaj ridicat; sunt regiuni nonindustriale sau cu activităţi industriale tradiţonale

intrate în declin şi cu o supraofertă de mână de lucru.

Subdivizarea unei ţări în regiuni se realizează, în mod normal, pentru scopuri

administrative sau de dezvoltare. Structurarea administrativă a unei ţări pe unul sau mai multe

niveluri este înfăptuită pentru a realiza o guvernare mai democratică şi, eventual, mai eficientă

în legătură cu acele aspecte ale vieţii naţionale care pot fi descentralizate în mod substanţial.

Împărţirea administrativă este, invariabil, un proces legal, care dă puteri şi responsabilităţi

juridice subunităţilor administrative ale ţării. 10

În Uniunea Europeană, politicile regionale sunt implementate ţinându-se cont de

nevoile exprimate de societatea civilă. Din 1988, Uniunea Europeană a trecut statelor membre

responsabilităţile pentru programarea şi implementarea politicilor de dezvoltare regională.

Fiecare stat membru, potrivit propriului cadru instituţional, a dezvoltat proceduri pentru a

programa şi implementa politicile mai sus amintite. În orice caz, este necesar ca aceste politici

să fie implementate după negocierea cu actorii-cheie regionali interesaţi de acest tip de

activităţi.

Regiunile ce intră în componenţa statelor au o deosebită importanţă dacă sunt privite

prin prisma etapelor pe care trebuie să le parcurgă statele membre şi membre asociate la UE.

Pe de o parte, se asigură un tratament egal din punct de vedere al sprijinului financiar pe care 9 Violeta Puşcaaşu, , op. cit., p. 11 10 Carta verde, “Politica de dezvoltare regională în România”, Ed. Guvernul României şi Comisia Europeană, Bucureşti, 1997, p. 34

I.3 Rolul şi importanţa regiunilor

PETRE Dumitrescu

258

UE îl asigură statelor membre şi regiunilor acestora, iar pe de altă parte, se creează

posibilitatea unor colaborări eficiente între regiunile statelor. Regiunile vor participa activ la

constituirea Europei Unite şi reclamă un loc bine definit în structurile instituţionale şi procesele

decizionale. După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, „regiunile" au devenit de

fapt şi de drept unul dintre pilonii integrării europene. In prezent, Europa este alcătuită dintr-un

veritabil mozaic de regiuni. Regiunile reprezintă rezultatul diversităţii socio-economice şi

culturale a societăţii. Europa nu va putea exista decât cu respectarea acestei diversităţi. Rolul

pe care îl au regiunile în perspectiva edificării Europei constă în:

• păstrarea, respectarea şi valorificarea tradiţiilor, culturii şi istoriei colectivelor

regionale;

• asigurarea prosperităţii economice a fiecărei zone;

• posibilitatea participării efective şi directe a cetăţenilor la gestionarea afacerilor unităţii

administrativ-teritoriale în care trăiesc;

• prin valorificarea autonomiei regionale contribuie la întărirea democraţiei şi

descentralizării puterii;

• asigură dezvoltarea echilibrată şi armonioasă a tuturor unităţilor administrativ

teritoriale;

• constituie un nivel de putere adecvat pentru aplicarea în practică a principiului

subsidiarităţii;

• asigură premisele cooperării interregionale între diferite state, contribuţie importantă la

constituirea viitorului Europei.

În Europa de azi, conceptul de bază pe care se construieşte teoria dezvoltării teritoriale

este coeziunea economică şi socială. Aceasta se traduce, în conţinutul strategiilor de amenajare

a teritoriului, într-un principiu fundamental şi anume, dezvoltarea economică şi socială trebuie

să se bazeze pe o structură spaţială echilibrată. Din această perspectivă, se consideră că

dezvoltarea inegală a teritoriilor reflectă slăbiciuni economice ale ansamblului şi nu sunt

acceptate deoarece, la rândul lor, devin sursă de instabilitate economică şi politică,

transformându-se în piedici pentru dezvoltarea întregului ansamblu naţional şi implicit,

internaţional. Sarcina lichidării sau atenuării unor astfel de dezechilibre este încredinţată

politicii regionale, care este expresia intervenţiei statului pentru restabilirea echilibrelor

teritoriale, în general şi în sprijinul zonelor care necesită ajutor pentru rezolvarea problemelor

lor, în particular.

Problemele dezvoltării regionale constituie una din preocupările prioritare ale UE, în

prezent. În consecinţă, o ţară care aspiră la statutul de ţară membră a UE trebuie să se

Politici regionale

259

integreeze în spiritul şi în realităţile europene, acordând o atenţie deosebită pregătirii

teritoriului său pentru a corespunde exigenţelor formulate de Uniunea ţărilor sale membre,

dezvoltând o politică regională coerentă şi activă.

Din punct de vedere analitic, conceptul de regionalizare consideră regiunea ca fiind cel

mai bun mijloc de organizare spaţială a informaţiei, iar regiunile funcţionale ca fiind de

importanţă majoră pentru procesele şi scopurile planificării dezvoltării.

Regionalizarea, privită ca tendinţa unor colectivităţi de a se

considera, din anumite puncte de vedere, o regiune, este de fapt o

reacţie firească la procesul de globalizare. Statul nu mai are acelaşi

rol în sistemul internaţional, el confruntându-se cu emergenţa autorităţilor concurente la nivel

local, regional, mondial, cu redefiniri de identităţi comunitare. Se consideră că viitorul va

aparţine blocurilor continentale, regionale şi concurenţei acestora. Căci mondializarea se

însoţeşte de o integrare economică şi cooperare instituţională la nivel regional.

Pentru ca două ţări sau mai multe să formeze o regiune, este necesar ca tranzacţiilee

care au loc între ele să fie şi consistente, nu doar multiple. ,Dacă două ţări

devin tot mai apropiate în cultură, comunicaţii, în procese sociale,

economice, comerciale şi chiar în chestiuni militare, atunci ele vor deveni

părţi componente ale unei regiuni". 11

Regionalizarea este un fenomen nou; se consideră că la sfârşitul anilor '80 şi începutul

anilor '90 integrarea regională a cunoscut un nou avânt. Desăvârşirea pieţei comune europene

în 1993, lansată prin Actul Unic din 1986, reprezenta aprofundarea unui proces de integrare

economică început în 1957. Moneda unică, intrată în vigoare în 1999, a marcat o nouă etapă,

mai politică şi mai simbolică a construcţiei europene. Au fost relansate şi alte procese de

integrare, în Anzi (Comunitatea Andină în 1986) sau în Africa

Australă în anii '90. În ultimul deceniu s-au născut importante grupări

regionale în America de Nord (North American Free Trade

Agreement, NAFTA), în America de Sud (Mercado Comun del Sur, Mercosur), în Asia de Est

(Asian Free Trade Agreement, AFTA, dar şi Association, ASEAN). Având în vedere faptul că

11 Karl, Deutsch, Political Community and the North Atlantic Atrea, Princeton, 1957, apud. Ilie Bădescu, Dan, Dungaciu, Sociologia şi geopolitica frontierei, Ed. Floarea Albastră, Bucureşti, 1995, vol. I, p. 328.

NAFTA – (North American Free Trade Agreement)

AFTA – (Asian Free Trade Agreement)

ASEAN – (Association of Southaeast Asian Nations)

I.4 Ipostaze ale regionalizării în procesul mondializării

PETRE Dumitrescu

260

lumea se globalizează ş,i în acelaşi timp, se regionalizează, se vorbeşte despre noua

conjunctură mondială ca despre „un nou medievalism".

Trebuie menţionat că acordurile regionale nu au constituit obstacole pentru procesul de

liberalizare multilaterală promovat de acordurile GATT, devenit apoi Organizaţia Mondială a

Comerţului (OMC).

Prin urmare, mişcarea de integrare regională., care presupune liberalizări şi eliberarea

de reglementări, trebuie privită ca o etapă către mondializare. După unii autori, regionalizarea

ar putea fi considerată chiar o ucenicie spre deschiderea internaţională, atât pentru

întreprinderi, cât şi pentru naţiuni. 12

Modalităţile specifice prin care, în fiecare zonă ai cărei actori ajung la înţelegerea

formării unei regiuni, se realizează acest lucru, au condus la apariţia a două tipuri de

regionalism: unul „deschis" şi unul ,închis". Cel „deschis"(sau neoregionalismul) propune şi

promovează o integrare economică regională fără discriminări faţă de terţi (exemplu Forumul

de Cooperare Economică Asia-Pacific). Regionalismul „închis" dimpotrivă, susţine un model

discriminatoriu, foarte bine structurat şi reglementat în interiorul său (exemplu Uniunea

Europeană).

Tendinţa spre regionalizare trebuie considerată ca un stadiu intermediar între state şi

economia mondială. De facto, ea rezultă din creşterea comerţului, a investiţiilor, a cooperării

economice intraregionale; de jure, ea capătă forme multiple de cooperare instituţională,

acorduri şi convenţii mai mult sau mai puţin constrângătoare. Ca şi mondializarea, ea propune

un alt mod de gestiune economică, ce modifică reguli consacrate ale jocului în materie de

concurenţă pe pieţele lumii. S-ar putea spune chiar că mondializarea incită la regionalizare, atât

actorii publici cât şi cei privaţi căutând să se integreze în diferite formule noi, pentru a deveni

mai credibili pe piaţă, mai puternici în lupta de concurenţă şi mai atrăgători pentru potenţiale

investiţii sau plasamente ale capitalului foarte mobil. Aceşti actori caută să compenseze

împreună, la scară regională, pierderea autonomiei naţionale şi impunerea unor noi forme de

12 Sachwald, Frederique, Integrările regionale şi mondializarea, de la comerţ la instituţii, în vol. coordonat de Cordellier, Serge, Mondializarea dincolo de mitur”, Ed. Trei, Bucureşti, 2001, p. 130

Mondializarea se manifestă într-adevăr printr-o integrare tot mai mare a economiilor şi a

întreprinderilor de amploare regională, adică regionalizarea nu reprezintă o mişcare în sensul

formării de zone izolate prin măsuri protecţioniste, care este apanajul regionalismului, ci are

conotaţiile liberalismului economic.

Politici regionale

261

cercetare avansată. Intrarea în noile acorduri regionale îi obligă şi la o mai mare disciplină în

materie de politică economică, pentru obţinerea efectului de sinergie scontat, adică

regionalizarea presupune mai multe „decizii reale". Cu cât comunitatea regională este mai

recentă, există mai multe raţiuni practice de a aborda problemele internaţionale mai întâi la

nivel regional.

Cert este că, cu cât configurarea noilor zone şi entităţi dă o mai mare importanţă

criteriilor economice (puternicii lumii nu fac politică fără economie, nici economie fără

politică), cu atât dinamica contradictorie a integrărilor şi dezintegrărilor regionale va deveni mai

accelerată; prin urmare, specialiştii afirmă că vom asista la o exacerbare a regionalismelor. 13

Regionalismul este o mişcare de jos în sus. Acest fenomen reprezintă conştiinţa

regională în care regiunea este percepută ca un teritoriu considerat omogen de către locuitorii

lui şi comunitate, aspiră în mod natural să-şi gestioneze afacerile pentru care estimează a fi cea

mai aptă a le cunoaşte, înţelege, dirija şi apăra în interesul local.

Comunitatea regională consideră că este mai capabilă decât statul în rezolvarea acestor

probleme, care fiind prea îndepărtat şi prea mare ar vrea să impună un model unitar

problemelor specifice. De aici, naşterea unei mişcări ireversibile bazată pe revendicări de

valori economice, sociale sau culturale care caută să ajungă la obţinerea unei puteri regionale

prin înfiinţarea de instituţii regionale necesare satisfacerii nevoii de afirmare a identităţii.

Regionalizarea este un proces de sus în jos. Punctul de plecare în acest fenomen îl

constituie dezechilibrele regionale. Conştientizarea de către stat sau o structură supra-statală

(UE) este urmată de o strategie care îşi propune să descentralizeze activităţile economice la

nivel regional. Urmează instituţionalizarea regională care constă în transmiterea unei părţi a

deciziei instituţiilor regionale.

Realitatea europeană este că acolo unde nu există regionalism s-a impus regionalizarea

pentru că viitorul Europei trebuie să se construiască printr-un echilibru între Bruxelles, state şi

regiuni. De altfel, Parlamentul European recunoaşte că „hotărârile adoptate de regiuni a căror

În mod paradoxal, fenomenul integrării regionale este însoţit de contrariul său, de procese şi fenomene

de dezintegrare regională, fenomene care sunt complementare. Entităţile mai puţin viabile, în primul

rând din punct de vedere economic, pierd în favoarea unor centre regionale de putere, care se afirmă în

acest proces complex al regionalizării, proces care conduce la o accelerare a liberalizării schimburilor,

dar care implică riscul unei fragmentări a lumii în blocuri, cu toate restricţiile implicate.

PETRE Dumitrescu

262

capacitate de decizie este recunoscută prin constituţiile respective, sunt deciziile cele mai

exacte şi mai eficiente, fiind în acelaşi timp democratice în cel mai înalt grad, tocmai pentru că

sunt adoptate de organisme instituţionale aflate în contact direct cu diferitele problematici".13

Metodele de delimitare a spaţiului se numesc regionalizări, iar unităţile spaţiale astfel

delimitate sunt regiunile. Prin regionalizare se operaţionalizează nu numai noţiunea de spaţiu,

dar se pot găsi răspunsuri la două întrebări fundamentale legate de:

- modul în care interacţionează structurile sociale şi cele spaţiale;

- modul în care structurile sociale influenţează procesele spaţiale şi, invers, modul în care

aceste procese reproduc şi modifică structurile spaţiale. Spaţialitatea, ca şi concept relativ, nu

poate fi operaţionalizată decât prin delimitarea şi analiza unor regiunii.

Politica de dezvoltare regională este una dintre politicile cele mai importante şi cele

mai complexe ale UE, poziţe ce decurge din faptul că, prin obiectivul său de reducere a

disparităţilor economice şi sociale existente între diversele regiuni, acţionează asupra unor

domenii semnificative pentru dezvoltare, precum creşterea economică şi sectorul IMM,

transporturile, agricultura, dezvoltarea urbană, protecţia mediului, ocuparea şi

formarea profesională, educaţia, egalitatea de gen etc. Concepută ca o politică a

solidarităţii la nivel european, politica regională se bazează în principal pe solidaritate

financiară, adică pe redistribuirea unei părţi din bugetul comunitar realizat prin

contribuţia statelor membre către regiunile şi grupurile sociale mai puţin prospere. De

fapt, se poate spune că politica de dezvoltare regională are un pronunţat caracter instrumental,

iar prin fondurile sale de solidaritate contribuie la finanţarea altor politici sectoriale. În

plus, politica regională este corelată şi cu politica de extindere a UE, prin crearea

fondurilor speciale de pre-aderare PHARE, ISPA şi SAPARD la care au acces ţările în curs

de aderare şi prin care este sprijinită tranziţia acestora la standardele şi structurile de organizare

ale UE. Caracterul complex al politicii de dezvoltare regională este subliniat şi de modul în

13 Dumitru, Miron, Integrarea economică regională, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2000, pp. 34-36

PHARE

ISPA

SAPARD

I.5 Politica de dezvoltare regională

Politici regionale

263

care aceasta integrează trei dintre obiectivele prioritare ale UE: coeziunea economică şi

socială, extinderea aplicării principiului subsidiarităţii şi dezvoltarea durabilă.14

Prin politici de dezvoltare regională înţelegem un ansamblu de măsuri planificate şi

promovate de autorităţile locale şi centrale, în parteneriat cu diverşi actori (privaţi, publici,

voluntari) în scopul asigurării unei creşteri economice şi sociale dinamice şi durabile, prin

valorificarea eficientă a potenţialului regional şi local în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de

viaţă. Elaborarea şi aplicarea politicii de dezvoltare regională se sprijină pe câteva principii

majore, de a căror respectare depinde succesul politicii: descentralizarea, parteneriatul,

planificarea şi cofinanţarea.

Politica regională se transpune în practica economico-socială cu ajutorul planificării

regionale. Prin intermediul acesteia se realizează activarea instrumentelor politicii regionale, se

organizează obiectivele şi mijloacele acesteia pe un număr de ani în viitor.

Activitatea de planificare regională se concretizează în planurile/programele de

dezvoltare economico-socială regională la cele două niveluri:

♦ nivelul naţional, incluzând profilul regional;

♦ la nivelul fiecărei regiuni în parte.

Se consideră de către Comisia Europeană de la Bruxelles că cei mai importanţi factori

determinanţi ai dezvoltării regionale sunt:

♦ existenţa mâinii de lucru calificate şi costurile acesteia; - costul creditului; - nivelul

impozitării (la nivel local şi naţional); - rata de creştere economică, la nivel naţional; -

nivelul şi calitatea reglementărilor; - existenţa şi calitatea infrastructurii; - cursul de

schimb al monedei respective; - costul energiei, combustibililor, materiilor prime şi

materialelor de bază; - politica sectorială practicată.

Se poate observa faptul că dezvoltarea regională, elementele sale de competitivitate ţin

atât de condiţiile locale, cât şi de cele naţionale, de politica regională specifică, dar şi de cea

macroeconomică. Dependenţa de politicile naţionale este cu atât mai mare cu cât regiunea

respectivă este mai puţin dezvoltată.

Politica regională este considerată un instrument prin care se pot corecta anumite

dezechilibre regionale (dezechilibre apărute în nivelul veniturilor, în angajarea forţei de muncă,

în probleme de migraţie, restructurare, inovare, cercetare etc). Prin strategiile pe care le

utilizează şi prin programele pe care le propune, politica regională reprezintă o acţiune

14 *** Institutul European din România, Politica de dezvoltare regională, Ed. Blueprint Internaţional, Bucureşti, 2003, p. 5.

PETRE Dumitrescu

264

strategică prin care se identifică şi corijează problemele specifice unei anumite regiuni. Cu

toate că, prin nivelul său de acţiune, politica regională are anumite limite de aplicare, ea trebuie

să ţină cont şi să se armonizeze cu celelalte politici sectoriale, sociale etc.

Obiectivele politicii de dezvoltare regională au în vedere o serie de aspecte legate direct

de anumite colectivităţi sociale: promovarea bunăstării individuale, echitate, echilibru social,

măsurile utilizate vizând creşterea veniturilor în termeni reali pe locuitor, deplina angajare

optimă a forţei de muncă, îmbunătăţirea stilului de muncă şi viaţă al individului, siguranţa

veniturilor. Obiectivele acestei politici sunt orientate către diminuarea dezechilibrelor

regionale existente, îndeplinirea criteriilor de integrare europeană şi corelarea cu politicile

sectoriale guvernamentale de dezvoltare.

Dezvoltarea regională porneşte tocmai de la necesitatea de a corecta decalajele

teritoriale din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare. Ca definiţie general acceptată, cel

puţin la nivelul organismelor europene, politica de dezvoltare regională reprezintă ansamblul

de măsuri pe care autorităţile guvernamentale centrale le iau în favoarea dezvoltării socio-

economice a regiunilor defavorizate. Principiul enunţat se regăseşte la nivelul ţărilor membre,

dar şi al Uniunii Europene în ansamblu, prin politica pe care o dezvoltă la nivel comunitar.

Politica de dezvoltare regională poate avea însă forme şi sensuri diferite în raport cu nivelul

general de dezvoltare al unei ţări şi cu interesele majore imediate ale acesteia. În ţările Europei

Occidentale, de-a lungul primei perioade de peste 40 de ani, obiectivele şi instrumentele

specifice acestei politici au cunoscut schimbări şi evoluţii notabile.

Obiectivele politicii de dezvoltare regională sunt: diminuarea dezechilibrelor regionale

existente, stimularea dezvoltării echilibrate, desfiinţarea zonelor defavorizate, preîntâmpinarea

producerii de noi dezechilibre, corelarea politicii regionale cu cele sectoriale, stimularea

cooperării interregionale interne şi internaţionale care contribuie la progresul economic şi

social.

Principiile strategice ale dezvoltări regionale vizează:

a) la nivel naţional:

• promovarea mecanismelor economiei de piaţă în toate regiunile ţării în vederea

I.6. Obiectivele generale ale politicii regionale

Politici regionale

265

îmbunătăţirii competitivităţii şi realizării unei creşteri economice permanente;

• promovarea unei dezvoltări armonioase spaţiale a reţelei de localităţi;

• creşterea capacităţii regiunilor (din punct de vedere instituţional, financiar, decizional

la susţinerea propriului proces de dezvoltare);

• promovarea principiilor dezvoltării durabile;

• crearea şanselor egale în ceea ce priveşte aspectul privind informarea, cercetarea-

dezvoltarea tehnologică, educaţia şi formarea continuă.

b) la nivel regional:

• reducerea disparităţilor dintre regiuni, judeţe, mediu urban-mediu rural, zone centrale-

zone periferice, etc;

• preîntâmpinarea apariţiilor unor zone problemă;

• coordonarea iniţiativelor de dezvoltare regională cu priorităţile naţionale şi orientate

UE;

• promovarea unor politici diferenţiale conform unor particularităţi zonale (zone

monofuncţionale: predominant agricole, miniere; aglomerări urbane, zone naturale şi construite

protejate, zone de graniţă, zone cu probleme de mediu).

Un pachet de obiective generale poate fi urmărit prin trei tipuri de politici regionale:

1) politica regională keynesistă a dominat strategiile de dezvoltare

din perioada 1960- 1980, bazându-se pe trei elemente esenţiale:

• redistribuţia veniturilor;

• aplicarea unor politici de bunăstare (welfare policies) menite să stimuleze cerea în

arealele defavorizate;

• stimulente acordate pentru firme private, sub forma împrumuturilor garantate de stat sau

prin îmbunătăţirea infrastructurii, în vederea localizării lor în arealele defavorizate.

Politica regională keynesistă este vehement criticată în prezent datorită unor deficienţe

legate de: menţinerea unui nivel de productivitate scăzut în regiunile-problemă, care au

constituit unitatea spaţială de intervenţie a acestei politici; aplicarea acestei politici nu a reuşit

să oprească dezvoltarea dependentă a regiunilor-problemă, care au rămas în mare parte

PETRE Dumitrescu

266

controlate de firme neintegrate în contextul regional; dinamica regiunilor-problemă a rămas în

mare măsură dependentă de cererea externă;

2) politica regională neoliberală constituie una dintre politicile care domină în prezent scena

dezvoltării regionale. Aceasta este centrată pe ideea necesităţii dereglării pieţelor şi a reducerii

intervenţiei statului în societate. Strategiile aplicate se orientează spre dezvoltarea

infrastructurii, realizarea de investiţii în programe de calificare profesională, de educaţie şi

transferul de tehnologie. Punctele nevralgice ale acestei politici sunt: reducerea transferului

financiar spre regiunile slab dezvoltate, prin care acestea sunt lipsite de o sursă vitală de

dezvoltare; expunerea acestor regiuni unei competiţii globale dominate de marile corporaţii

transnaţionale şi de regiunile inovatoare, situaţie în care şansele dezvoltării unui număr mare

de regiuni periferice sunt în mare măsură compromise; politica regională a impulsionat

mobilitatea factorilor de producţie, ceea ce a determinat creşterea intensităţii emigrării

factorilor de producţie, îndeosebi a forţei de muncă, din regiunile periferice spre cele centrale;

3) politica regională instituţionalistă sau noul regionalism a apărut în paralel cu construcţia

unor instituţii regionale noi, în anii'90, în Uniunea Europeană (agenţii de dezvoltare regională,

agenţii de transfer tehnologic, agenţii antreprenoriale, etc), ca răspuns la neajunsurile şi

nerealizările politicilor mai sus amintite.

Noul regionalism se bazează pe ideea conform căreia avântul economic al unor

regiuni se datorează creşterii importanţei formelor cooperative de inovaţie şi învăţare, apărute

în cadrul procesului de adaptare regională la noile condiţii economice.

În acest context, regiunea este privită ca sursă de avantaje competitive. Capacitatea de

inovaţie şi de învăţare a regiunilor determină avântul sau declinul lor, în condiţiile unei

economii bazate pe cunoaştere. În consecinţă, această politică se axează pe dezvoltarea

factorului tehnologic, mai precis al inovaţiei şi a aspectelor calitative legate de forţa de muncă

(programe de educaţie, de calificare/recalificare profesională).

Politici regionale

267

II. COORDONATE EUROPENE ALE POLITICII DE DEZVOLTARE

Organizaţia internaţională regională care a atins un grad de integrare multilaterală între

membrii săi, nemaiîntâlnit până în prezent în istorie, prezentând o serie de trăsături cu totul

speciale, este Uniunea Europeană. Prin domeniul său iniţial de acţiune, organizaţia a început

extrem de modest. Tratatul de la Paris din 1951 creând Comunitatea Economică a Cărbunelui

şi Oţelului, cu 6 membri iniţiali: Franţa, Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda. Ea este o

iniţiativă a ministrului francez al afacerilor externe Robert Schumann, inspirată şi pregătită de

Jean Monnet, luând forma unei declaraţii în numele guvernului francez, care se baza pe trei

motive:

- reconcilierea între Franţa şi Germania prin controlul principalelor produse pentru război;

- situaţia în care se găseau induistriile de bază;

- necesitatea Europei de a reacţiona autonom şi eficace la înfruntarea blocurilor constituite

în jurul URSS şi SUA.

Domeniile integrării se lărgesc prin crearea, ca urmare a iniţierii

Tratatelor de la Roma din 1957, a Comunităţii Economice Europene şi a Comunităţii

Europene a Energici Atomice din aceeaşi şase membri. Deşi erau trei comunităţi distincte,

fondate pe tratate diferite şi dispunând de structuri instituţionale proprii, ele erau fondate de

aceleaşi state, pe acelaşi model şi urmăresc aceleaşi obiective. S-a creeat astfel o structură

complexă formată din trei organizaţii internaţionale de integrare. Comunitatea Economică

Europeană va deveni predominantă datorită caracterului său economic general, creând

condiţiile unei integrări generale în stare să treacă în sfera politicului. Comunităţile Europene

evoluează pe două direcţii: extinderea geografică şi perfecţionarea instituţională de integrare.1

Europa a cunoscut, şi încă cunoaşte, o schimbare fără precedent, nu doar politică ci şi

privind aspectul economic regional. Modificarea liniilor politice generale este legată de una

dintre cele mai dinamice schimbări regionale în Europa anilor'90. Unificarea Europeană şi

1 Gilles, Ferreol, (coord.); Dicţionarul Uniunii Europene, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, p. 26

Tratatele de la Roma din 1957

II.1 Dezvoltarea regională în Uniunea Europeană

PETRE Dumitrescu

268

eliminarea consecventă a graniţelor a deschis calea către libera mişcare a persoanelor,

capitalurilor, bunurilor şi a informaţiilor. Distincţia tradiţională între regiunile economice şi

geopolitice devine din ce în ce mai relevantă, în particular în Europa, când desăvârşirea pieţei

interne a condus la o demimare a importanţei graniţelor naţionale. Ca o consecinţă, noile

moduri de cooperare ies în evidenţă acolo unde statele naţiune joacă un rol mai puţin important

dar regiunile şi cooperarea, dincolo de graniţe, câştigă din ce în ce mai mult în importanţă.

Încă de la începuturile procesului integraţionist, a fost introdusă asistenţa financiară

pentru zonele defavorizate şi acordarea de subvenţii pentru migrarea mâinii de lucru din zonele

în care ea se găsea în exces către cele care înregistrau un deficit relativ în materie. Iniţial,

politica regională a Comunităţii Economice Europene (CEE) a avut drept principal obiectiv

reconversia forţei de muncă.

Înfiinţarea Băncii Europene de Investiţii şi a Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi

Dezvoltare au însemnat importanţi paşi înainte în articularea politicii regionale comunitare,

contribuind la optimizarea alocării resurselor, la creşterea coeziunii intercomunitare şi

atenuarea disparităţilor. Înlăturarea totală a tarifelor vamale în interiorul UE, instituirea unui

sistem monetar european şi a monedei unice, armonizarea politicilor bugetare, au însemnat alţi

paşi importanţi în acest sens.

Dezvoltarea regională a fost promovată de către UE, în a cărei

accepţiune nivelul regional este un nivel administrativ care îşi are locul în

ierarhia administrativă a statelor membre pe o poziţie imediat inferioară

nivelului central.

Dezvoltarea regională trebuie înţeleasă ca un proces de dezvoltare economico-socială

într-o anumită regiune, cu scopul creşterii nivelului calităţii vieţii. Aceasta poate fi realizată

numai pe baza creşterii economice, punându-se în valoare resursele proprii şi rolul actorilor

dezvoltării economico-sociale regionale. Dezvoltarea economico-socială la nivel regional

permite crearea unui climat favorabil integrării sociale a grupurilor dezavantajate, într-un

mediu economic, dinamic, propriu regiunii, în care sunt puse în valoare elemente ale culturii şi

tradiţiei, civilizaţiei acesteia.

Politica regională a UE a fost orientată spre două mari obiective; în primul rând, în

direcţia reducerii diferenţelor de dezvoltare economică şi de venit pe locuitor existente între

regiuni, diferenţe care s-au lărgit în mod sensibil odată cu aderarea de noi ţări la UE. În această

privinţă, politica regională a fost o componentă necesară integrării economice şi monetare. În

Dezvoltarea regională

Politici regionale

269

al doilea rând, s-a avut în vedere reîntărirea omogenităţii economice a spaţiului comunitar,

favorizând o dezvoltare coordonată a infrastructurilor de transport şi de telecomunicaţii. 2

În cadrul UE, activităţile de dezvoltare regională fac parte integrantă din efortul general

de promovare a coeziunii economice şi sociale ce se realizează prin politicile structurale. După

constituirea UE, în diferitele faze ale drumului integrării, conceperea şi aplicarea politicilor

regionale - a devenit, în tot mai mare măsură, apanajul organismelor comunitare.

Principiile unei politici de dezvoltare regională sunt stabilite, la nivel european, încă

din 1957, odată cu semnarea Tratatului de la Roma de către 6 ţări „din prima linie", care au pus

bazele Comunităţii Economice Europene. În chiar preambulul tratatului se fac referinţe

explicite la nevoia de consolidare a unităţii economice a statelor membre şi de a reduce

disparităţile dintre statele membre.3 Se prevedea, în acest mod, reducerea diferenţelor între

diferitele regiuni şi întârzierea celor defavorizate. Astfel s-a instituit

„întărirea unităţii economiilor naţionale şi asigurarea dezvoltării lor

armonioase prin reducerea diferenţelor existente între diferite regiuni

şi prin susţinerea celor mai puţin favorizate regiuni"4. Acest Tratat a

avut ca efect înfiinţarea a două fonduri cu destinaţii precise: Fondul Social European şi

Fondul pentru Garantarea creditelor agricole.

Din 1960 până în 1975 - diferenţele între regiuni s-au redus datorită adoptării de către

Comunitate a unei politici specifice. Aceasta a fost stabilită printr-un regulament şi o hotărâre

din 21 martie 1975. Această politică a fost revizuită în 1984, puţin înainte ca Actul Unic să

instaureze - sub denumirea de „coeziune economică şi socială" - o coordonare severă a

Fondurilor Structurale. Luând act de agravarea disparităţilor (discrepanţelor) între regiuni,

autorii Tratatului asupra UE au ales - după 1975 -, la crearea presantă a ţărilor din sud şi mai

ales din Spania, să realizeze o întărire a coeziunii economice şi

sociale.”5

Solidaritatea tuturor cetăţenilor UE, progresul economic şi social şi coeziunea sunt prevăzute

în Preambulul Tratatului de la Amsterdam. Mai mult, art. 158 al Tratatului instituind

Comunitatea Europeană susţine: „Comunitatea trebuie să ajute la reducerea disparităţilor

dintre nivelele de dezvoltare ale diferitelor regiuni şi să rezolve la rămânerea în umbră a

regiunilor sau insulelor mai puţin favorizate, inclusiv a zonelor rurale". Tocmai de aceea

statele membre implementează politica europeană regională finanţată de Fondurile Europene, 2 Ion;, Ignat, Uniunea Economică şi Monetară Europeană, Ed. Symposion, Iaşi, 1994, p. 125 3 ***; “Ghid metodologic privind dezvoltarea regională, Ed. Speranţa, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 2003, p. 63 4 Daniela , Antonescu, op.cit., 2003, p. 63 5 Ibidem

Preambulul Tratatului de la Amsterdam

Fondul Social European şi Fondul pentru Garantarea creditelor agricole

PETRE Dumitrescu

270

care reflectă solidaritatea dintre cetăţenii Uniunii. Rolul UE nu se reduce la contribuţii

financiare. Prin politica sa regională, Comunitatea îşi exprimă propriul punct de vedere asupra

strategiei de dezvoltare planificată la nivel local.

Cu toate acestea, trăsătura de bază a regiunilor UE rămâne inegalitatea nivelului de

dezvoltare a acestora, exprimată în indicatori ca PIB/locuitor sau rata şomajului. Chiar dacă s-

au cheltuit sume importante pentru aplicarea politicilor regionale, inegalităţile dintre regiuni au

rămas importante. 6

Principiul călăuzitor al reformei politicii regionale este concentrarea cu precădere

asupra regiunilor a căror dezvoltare a rămas în urmă şi care prezintă cele mai serioase

probleme în privinţa infrastructurii, creării de activităţi economice şi în domeniul instruirii

(pregătirii profesionale). Implementarea acestei politici a fost simplificată prin reducerea

domeniului măsurilor de asistenţă. Schimbări substanţiale au fost de asemenea făcute în modul

în care Uniunea gestionează fondurile. A fost esenţial pentru statele membre şi regiuni să

recunoască faptul că a fost în interesul lor să-şi ia viitorul în propriile lor mâini şi să gestioneze

fondurile oferite de Uniune. În timp, principala responsabilitate a managementului şi

supravegherea cheltuielilor va revine statelor membre, Comisia intervine doar pentru a verifica

dacă sistemul de audit este realizat.

Principalul scop al politicii regionale a UE este realizarea coeziunii economice şi

sociale, bazată pe solidaritate financiară, prin care mai mult de 35% din bugetul Uniunii este

transferat regiunilor mai slab dezvoltate. Aceste regiuni mai puţin dezvoltate, care sunt în curs

de restructurare sau se confruntă cu probleme economice şi sociale din cauza poziţiei lor

geografice periferice în raport cu nucleul continental al UE, vor avea posibilitatea să facă faţă

acestor dificultăţi şi vor beneficia deplin de oportunităţile oferite de piaţa comună. Este de fapt

consacrarea principiului solidarităţii europene, solidaritate ce este implementată în primul rând

prin intermediul Fondurilori Structurale. În toate statele membre, acestea exercită un multiplu

efect asupra factorilor economici şi sociali simultan cu stimularea vieţii regiunilor.

Pentru a îmbunătăţi situaţia economică (în 2000-2006) a celor mai defavorizate regiuni,

a zonelor cu handicapuri specifice şi a grupurilor de risc din societate s-au prevăzut în bugetul

UE o sumă de 231 milioane euro. În completare, mai multe programe specifice vor căpăta

dimensiuni europene mulţumită ghidului de acţiune al Comisiei şi a schimburilor de experienţă

din diverse regiuni. Baza legală a politicii comunitare de dezvoltare regională este stabilită prin

6 Jozsef , Benedek, Amenajarea teritoriului si dezvoltarea regională, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004, pp. 286-287.

Politici regionale

271

Titlul XVII al Tratatului Uniunii Europene (respectiv XIV în Tratatul de la Roma)

Titlul XVII al Tratatului Uniunii Europene (respectiv XIV în Tratatul de la Roma). La Tratat se

adaugă Regulamentul Consiliului nr. 1260/99, prin care sunt stabilite prevederile generale de

funcţionare a Fondurilor Structurale (şi amendat prin Regulamentul nr.1447/2001) precum şi

alte reglementări privitoare la funcţionarea FS şi FC. Politica de dezvoltare regională, prin

amploarea dezvoltării ei, este o politică ce subîntinde mai multe domenii de activitate, ceea ce

face ca un număr mare de actori instituţionali să fie implicaţi în

elaborarea şi implementarea lor. 7

În art. 26 din Carta Comunitară a Regionalizării se afirmă:

„Statele vor veghea ca dezvoltarea şi aplicarea dreptului şi a

politicilor comunitare să se realizeze cu respectarea distribuţiei competenţelor interne şi în

consecinţă a atribuţiilor regiunilor".

Procesul de integrare reduce puterea de decizie a statelor, dar şi puterea de decizie a regiunilor.

Statele intervin în procesul decizional al UE, putând să-şi apere poziţiile specifice şi să voteze

în favoarea propriilor interese. De aceea este necesară garantarea participării şi a regiunilor în

procesul de integrare pentru a-şi proteja interesele. În acest sens art. 25 al Cartei Comunitare a

Regiunilor stabileşte că:

1) Regiunile vor participa la definirea poziţiei statelor în instanţele comunitare în cadrul

competenţelor ce le revin sau atunci când domeniile abordate le afectează direct interesele.

2) Statele vor asigura mecanisme de informare rapidă şi amplă a regiunilor asupra proiectelor

comunitare, de preferinţă prin instituţionalizarea reprezentării regiunilor.

3) Statele şi regiunile vor asigura mecanisme de cercetare sectorială rapide şi eficiente

pentru asigurarea unui răspuns prompt şi adecvat al regiunilor în cadrul consultărilor.8

La începutul existenţei Comunităţii Europene nu a existat nici o politică regională

specifică, aceasta datorându-se, în principal, faptului că regiunile statelor membre fondatoare

se bucurau de nivelurile de dezvoltare foarte apropiate. Dar odată cu integrarea de noi state,

disparităţile devin mai evidente şi o schimbare fundamentală în politica regională se impunea,

schimbare care a survenit la jumătatea anilor'80, odată cu reforma FS. Efectul a fost cel de

transformare al fondurilor, într-un element central de buget. Astfel, politica regională a devenit

distinctă, mai activă, mult mai coerentă şi mai concentrată decât era înainte.

Răspunsul UE la inegalităţile regionale se bazează pe următorul principiu: integrarea

depinde de un efort important, în termeni bugetari, pentru a elimina disparităţile regionale pe

termen lung. 9

7 Institutul European din România; Politica de dezvoltare regională, Ed. Blueprint, Bucureşti, 2003, p.6 8 Gheorghe,,Miclăuş, op.cit., pp. 65,67.

PETRE Dumitrescu

272

În anul 1986, UE, prin Acordul Unic, a hotărât şi a pus bazele viitoarei politici de

coeziune, proiectată cu un singur scop: acela de a asigura un echilibru între cele mai bogate

şi cele mai sărace ţări comunitare. Acordul tuturor statelor membre şi sprijinul activ al

regiunilor în declin şi al grupurilor sociale mai puţin favorizate pot fi obţinute numai dovedind

că UE, ca întreg, are soluţii pentru toate problemele, că obiectivul urmărit este dezvoltarea

nediscriminatorie şi acordarea de şanse egale pentru toţi, iar politica de dezvoltare regională

are la bază principii care sunt susţinute şi aplicate în toate regiunile care au nevoie de sprijin

comunitar.10 Tratatul de la Maastricht a formulat mai detaliat principiile fundamentale şi

mijloacele politicii regionale: diminuarea diferenţelor dintre regiuni şi a diferenţelor de şanse

datorate dezvoltării întârziate; armonizarea pe plan naţional şi comunitar a formării

instrumentelor structurale şi de politică economică; coordonarea surselor FS în vederea

politicii regionale eficiente. 11

În 1999, statele membre au oferit UE noi resurse financiare pentru a

adânci şi extinde activităţile sale în perioada 2000-2006. De-a lungul acestei

perspective financiare a Comunităţii, cunoscută sub numele de Agenda 2000, au fost adoptate

un număr de reforme care afectează principalele politici ale UE.

Agenda 2000, documentul aprobat în primăvara anului 1999, a adus modificări şi în

politica regională a Uniunii. Schimbările formale au fost următoarele: formele de asistenţă s-au

redus la trei obiective, numărul programelor de iniţiativă comunitară a scăzut la patru, perioada

de programare a crescut la şapte ani, sursele financiare au crescut, reglementările juridice au

devenit mai univoce, mai transparente prin comasarea prevederilor, care apăreau înainte în

diferite documente, dezvoltarea rurală a fost declarată al doilea pilon al Politicii Agricole

Comune, în bugetul PAC apare separat sursa financiară destinată dezvoltării rurale.

Agenda 2000 formulează trei provocări la care UE trebuie să răspundă: consolidarea şi

reformarea politicilor Uniunii, astfel încât ele să poată face faţă procesului de lărgire, asigurând

în acelaşi timp o creştere durabilă, un nivel mai ridicat de ocupare a forţei de muncă şi condiţii

9 Narcisa – Roxana Moşteanu; Problematica dezvoltării regionale în România, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2001, p. 25 10 Daniela Antonescu, , op. cit., p. 77 11 Maria Vincze; Dezvoltarea regională şi rurală , Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj – Napoca, 2000, p. 39

Agenda 2000

Agenda 2000 este o strategie pentru consolidarea creşterii, a capacităţii concurenţiale şi de asigurare

a locurilor de muncă, pentru modernizarea politicilor fiindamentale şi pentru extinderea graniţelor

Uniunii prin întinderea ei spre est până în Ucraina, Belarus şi Moldova.

Politici regionale

273

de trai mai bune pentru cetăţenii Europei; negocierea lărgirii Uniunii, şi pregătirea susţinută în

acelaşi timp a tuturor ţărilor candidate pentru momentul aderării şi finanţarea procesului de

lărgire, intensificarea pregătirilor şi elaborarea politicilor interne ale Uniunii.

Între anii 2000-2006, ţările membre ale UE se bucură de patru tipuri de asistenţă

structurală şi de coeziune din bugetul Comunitar pentru: obiective iniţiate de statele membre,

programe iniţiate de Comunitate, acţiuni inovative şi de ajutor tehnic, întărirea coeziunii.12

În acord cu cele afirmate până acum se poate preciza că dezvoltarea regională

constituie una dintre preocupările importante ale UE încă de la înfiinţarea sa, principalul său

scop fiind reprezentat de realizarea coeziunii economice şi sociale prin reducerea disparităţilor

existente între niveluri diferite de dezvoltare regională. Acest obiectiv a fost realizat în etape

succesive, în cadrul unui proces gradual de construire a unui sistem comun, care a mers de la

unitate vamală la integrare economică şi socială şi care continuă azi cu integrarea monetară,

tinzând în viitor către realizarea integrării politice.

La nivelul european, istoria politicii regionale s-a construit în jurul conceptului de

coeziune economică şi socială. Politica de coeziune este unul din obiectivele majore ale UE

alături de uniunea economică, monetară şi politică. Coeziunea este definită şi se referă la

reducerea disparităţilor în ceea ce priveşte nivelul de dezvoltare al regiunilor şi ajutarea

regiunilor rămase în urmă să recupereze decalajul care le separă de cele mai dezvoltate regiuni

ale UE.

Încă de la crearea sa, CEE a urmărit dezvoltarea armonioasă şi echilibrată a statelor

membre, în scopul atingerii unui nivel economic ridicat care să asigure standarde de viaţă din

ce în ce mai înalte tuturor cetăţenilor. În accepţiunea fondatorilor CEE, atingerea unui nivel

egal de dezvoltare economică având ca rezultat egalizarea condiţiilor de viaţă din statele

membre era, alături de alţi factori, un element cheie al stabilităţii relaţiilor de bună înţelegere

dintre state menit să asigure reducerea şi eliminarea pericolului apariţiei tensiunilor şi al

degenerării acestora în conflicte. Odată cu progresul Comunităţii pe calea integrării, problema

unei dezvoltări economice armonioase şi echilibrate şi atingerii unui nivel de viaţă ridicat a

început să fie transferată tot mai mult de la nivelul ţărilor la nivelul regiunilor. Aceasta pentru

că într-un corp comun cum a ajuns să fie UE, din punct de vedere al dezvoltării economice şi al 12 Maria Vincze, op.cit., p. 44

II.2. Politica europeană de coeziune economică şi socială

PETRE Dumitrescu

274

condiţiilor de viaţă, rolul entităţilor mici, componente ale întregului, a devenit mai important.

După intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht şi crearea pieţei unice, problema

dezvoltării armonioase a tuturor regiunilor UE a început să se pună cu şi mai multă acuitate, în

cadrul TUE, la art.l30A, se defineşte în termeni precişi semnificaţia coeziunii economice şi

sociale;

Mijloacele prin intermediul cărora se realizează coeziunea economică şi socială

corespund cu acelea privind reducerea disparităţilor existente între diferitele regiuni.Astfel că

existenţa disparităţilor constituie o problematică dens dezbătută la nivelul politicii regionale

din UE.

Şi aceasta datorită faptului că UE este o comunitate de state, regiuni şi popoare, de o

mare diversitate geografică, lingvistică şi culturală. Realizarea coeziunii economice şi sociale

este o expresie a solidarităţii europene şi o cerinţă pentru eficienţă economică şi competitivitate

globală.

Ca puncte slabe ale regiunlor rămase în urmă au fost constatate următoarele:

♦ infrastructura inadecvată sau depăşită indeosebi în domeniul căilor de comunicaţie şi

al protecţiei mediului;

♦ structuri industriale neperfornante sau uzate moral folosind metode şi tehnologii

depăşite sau producere bunuri nerentabile;

♦ un sector agricol dominat de structuri arhaice;

♦ fenomene de depopulare urbană, dar mai ales rurală, cu consecinţe negative în plan

social şi economic, cât şi asupra mediului iînconjurător;

♦ rata înaltă a şomajului cu imapct deosebit asupra tinerilor

Până la crearea pieţei unice, guvernele naţionale au tratat problema disparităţilor economice

regionale fiecare în parte, în limitele propriilor frontiere. Comunitatea a pus la dispoziţie

fonduri pentru a sprijini eforturile naţionale în acest domeniu şi a emis o serie de directive şi

reguli, pentru a preveni ca acest sprijin să stânjenească piaţa liberă şi libera concurenţă. După

înlăturarea barierelor din calea liberei circulaţii a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi a

capitalului, regiunile mai puţin dezvoltate şi grupurile sociale defavorizate au fost confruntate

“În scopul promovării unei dezvoltări armoniose a a ansamblului Comunităţii, aceasta, îşi

elaborează şi desfăşoară acţiunile care tind către întărirea coeziunii economice şi sociale.

În particular. Comunitatea vizează reducerea decalajului dintre nivelurile de dezvoltare ale

diferitelor regiuni şi a înapoierii regiunilor cele mai puţin dezvoltate, sau a insulelor, inclusiv a regiunilor

rurale”.

Politici regionale

275

cu anumite obstacole pe care nu le puteau depăşi fără sprijin. Astfel, problema disparităţilor

regionale a devenit o problemă a Comunităţii, necesitând soluţii la nivel comunitar, prin care

toate regiunile rămase în urmă, sau grupurile sociale dezavantajate să fie ajutate.

Politica comunitară privind coeziunea economică şi socială s-a dezvoltat în cadrul unui

proces, pornind de la unele deziderate iniţiale exprimate în Preambulul Tratatului CE şi

ajungând la stabilirea unor reglementări clare privind obiectivele urmărite în acest domeniu şi

mijloacele de realizare a acestor obiective.

În acest sens, în Preambulul Tratatului CE este subliniată preocuparea statelor membre

de a consolida unitatea economiilor lor şi de a asigura dezvoltarea armonioasă reducând

diferenţele între diferite regiuni şi rămânerea în urmă a celor mai puţin favorizate. Dispoziţiile

iniţiale ale Tratatului CE s-au limitat la invocarea acestui deziderat al statelor membre, fără a

reglementa o politică comunitară regională de realizare a coeziunii economice şi sociale.

Prin Actul Unic European a fost introdus în Tratatul CE - Titlul XVII „Coeziunea

economică şi socială", incluzând art. 130A (158) - 130E (162). Necesitatea stabilirii unor

reglementări comunitare în acest domeniu a fost impusă de nevoia reducerii decalajelor

economice înregistrate la nivel regional. Tratatele ulterioare (semnate la Maastricht,

Amsterdam, Nisa) au menţinut textele aprobate prin Actul Unic European şi au introdus noi

reglementări, în funcţie de necesităţile impuse de stadiul construcţiei comunitare.14

Un moment important în dezvoltarea politicii regionale este reprezentat de adoptarea

Actului Unic European, în 1986, prin care se introduce conceptul de coeziune economică -

adică a eliminării diferenţelor economice existente la nivelul diferitelor regiuni - şi se creează

premisele unei politici de coeziune economică şi socială ca politică de sine stătătoare şi având

drept scop facilitarea aderării la piaţa unică europeană a ţărilor din sudul Europei.

14 Nicoleta Diaconu, Viorel Marcu, Drept comunitar, Ed. Lumina Lev, Bucureşti, 2003, p. 283

Interesul UE în ansamblu, de a reduce disparităţile şi de a întări coeziunea economică şi socială are

un solid suport economic: dezvoltarea regiunilor rămase în urmă ar conduce la stimularea comerţului şi la

crearea de noi pieţe, atât pentru bunuri industriale, cât şi pentru bunuri de larg consum, iar localizarea mai

echilibrată, a industriei, forţei de muncă şi infrastructurii ar limita consecinţele negative ale suprapopulării,

cu care simt confruntate regiunile cele mai prospere şi ar asigura o dezvoltare echilibrată în profil

teritorial13.

PETRE Dumitrescu

276

Tratatul de la Amsterdam (1997) confirmă importanţa politicii de coeziune economică

şi socială şi a reducerii diferenţelor dintre standardele de viaţă ale populaţiei din diferite regiuni

europene, accentuând nevoia unei acţiuni coroborate de reducere a şomajului.15

Reforma reglementărilor comunitare din 1999 se caracterizează prin întărirea

concentrării fondurilor în vederea realizării coeziunii economice şi sociale. În acest scop s-a

stabilit programarea acţiunilor de coeziime economică şi socială prin intermediul programelor

plurianuale de dezvoltare.

Aceste programe se pot prezenta în practică sub următoarele

forme:

- Cadru Comunitar de Sprijin - care conţine obiectivele prevăzute şi

resursele provenind din fondurile structurale sau din alte surse. Acest document este aprobat de

Comisie în urma consultării cu statele membre interesate;

- Document Unic de Programare - care conţine obiectivele vizate, resursele necesare realizării

acestor obiective, mijloace operaţionale şi planificarea financiară.

Documentul este aprobat de Comisie şi reprezintă un plan integrat

referitor la o anumită regiune.

Reglementările comunitare în vigoare pun accentul pe descentralizarea la nivelul

statelor membre, în ceea ce priveşte proiectele, programele şi punerea în aplicare a acestora,

întărind participarea colectivităţilor locale la nivel regional şi local.16

Summit-ul de la Maastricht a constituit un nou pas înainte, prin decizia sa de a se pune

un accent mai mare pe politica regională, fiindcă fără întărirea coeziunii poate fi periclitată

convergenţa economică a ţărilor membre.

Sprijinul obţinut din FS şi din FC nu poate depăşi 4% din PIB-ul ţării respective. Se

accentuează ca UE sprijină numai ceea ce solicită statul membru.

În concluzie, se poate spune că istoria politicii regionale s-a construit în jurul

conceptului de coeziune economică şi socială. Coeziunea economică şi socială are în vedere în

primul rând , reducerea disparităţilor în ceea ce priveşte nivelul de dezvoltare al regiunilor şi

ajutorarea regiunilor rămase în urmă să recupereze decalajul care le separă de cele mai

15 Institutul European din România, op. cit., p. 6 16 Idem., p. 286

Cadru Comunitar de Sprijin

Document Unic de Programare

Rezultatul concret al reuniunii de la Maastricht a fost constituirea Fondului de Coeziune (FC).

Scopurile FC vizând întărirea coeziunii economice şi sociale au rămas valabile şi pentru perioada 2000-

2006 şi totodată au rămas şi cele patru ţări favorizate; Spania, Grecia, Irlanda şi Portugalia.

Politici regionale

277

dezvoltate regiuni ale UE. În acest sens, se poate afirma că prin programele de dezvoltare

regională ale UE se urmăreşte, îndeosebi, reducerea diferenţelor dintre nivele de dezvoltare ale

diverselor regiuni şi ridicarea nivelului regiunilor defavorizate, acest obiectiv fiind finalizat în

etape succesive.

ADR sunt create cu scopul echilibrării diferenţelor de dezvoltare în regiune şi susţin

îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale oamenilor ce trăiesc în aceste regiuni prin aplicarea

politicilor de dezvoltare care cuprind toate domeniile: cultural, social, economic şi de infi-

astructură ale vieţii cotidiene.

Ţinând seama de ritmul diferenţiat al dezvoltării şi de natura obiectivelor politicii

dezvoltării regionale în diferite perioade, s-a produs o schimbare firească a obiectivelor ADR.

1. Perioada anilor'80 pentru ţările UE a însemnat reducerea disparităţilor regionale datorate

cauzelor geografice, infrastructurii sau şomajului prin dezvoltarea industrială, inovare

tehnologică şi schimbări de ordin structural, elemente care au determinat obiectivele ADR. In

acest sens, studiile comparative realizate la nivelul UE au evidenţiat obiectivele ADR existente

în perioada amintită, şi anume:

a) informare şi consultanţă cu: servicii de informare pentru potenţiali investitori;

servicii de bursă şi brokeraj; servicii de conducere şi administrare de consultanţă;

activităţi de promovare şi publicitate în spijinul dezvoltării întreprinderilor mici şi

mijlocii (IMM); activităţi de lobby în sprijinul dezvoltării industriale pe termen lung a

regiunii; servicii de susţinere a companiilor din regiune;

b) servicii de construcţie de infrastructură legată de activităţi de afaceri şi

infirastructura serviciilor publice şi sociale;

c) acordarea de fonduri pentru sprijinirea IMM - urilor.17

2. Ritmul alert al schimbărilor care au avut loc în anii'90 la nivel regional, însoţit de noi

dimensiuni ale politicilor de dezvoltare regională, a condus la reformularea şi readaptarea

obiectivelor ADR. ADR funcţionează într-un climat nou, al sistemului relaţional dintre

autoritatea regională şi cea locală, cu noi metode ale managementului public în care

17 vezi Ghidul agenţiilor de dezvoltare regioanală, Bucureşti, Grupul de consultanţă RAMBOLI, 1998, p. 39

II.3. Agenţia de dezvoltare regională

PETRE Dumitrescu

278

repartizarea competenţelor între nivelul naţional, regional şi local privind dezvoltarea regională

se face pe baza principiului subsidiarităţii. În acest sens, se evidenţiază obiectivele ADR:

asigurarea de consultanţă, fonduri şi infrastructură, dezvoltare prin servicii acordate în special

sectorului economic al IMM, punându-se accent deosebit pe inovaţii.

Experienţa demonstrează că în majoritatea ţărilor europene activităţile ADR sunt

concentrate pe următoarele priorităţi: utilizarea potenţialului endogen, servicii pentru

întreprinderi, servicii pentru autorităţile regionale şi locale, servicii de pregătire.

Astfel, cel mai frecvent întâlnite activităţi la nivel ADR sunt: consultanţa şi asistenţa

pentru întreprinderi (creare şi dezvoltare), studii privind dezvoltarea economică a regiunii,

consultanţă acordată înfreprinderilor (în domenii ca marketingul, restructurarea), bănci de date,

consultanţă comunităţilor teritoriale. Cele mai puţin întâlnite activităţi sunt managementul

franzacţiilor comerciale, al atelierelor tehnologice, serviciilor publice, acordarea de subsidii

pentru export, de garanţii, asigurări ori facilităţi privind taxele.

Din cele prezentate reiese caracteristica ftmdamentală a funcţiilor şi a activităţilor ADR

şi anume „diversitatea" şi „adaptabilitatea", ţinând seama de rolul acestora de a stimula

activitatea economică a regiunii şi de a crea noi locuri de muncă. Aspectele dezvoltării

regionale, concentrate în dinamica şi cinematica regiunii, permit evidenţierea condiţiilor de

funcţionare ale unui ADR. Dintre acestea amintim: sprijin primit din partea autorităţii locale în

sensul promovării parteneriatului local, cooperării înfre sectoarele public şi privat în scopul

aplicării politicilor sectoriale şi teritoriale în politica de dezvoltare regională, politica de

utilizare a instrumentelor financiare în sensul asigurării obiectului şi susţinerea dezvoltării

serviciilor productive, la nivelul micilor înfreprinderi, prin crearea climatului antreprenorial

local (inovare, pregătire profesională, asistenţă, consultanţă, reducerea birocraţiei).18

Încercând să găsim o definiţie completă, cât mai reală a ADR, în care să se identifice

atât componenta economică a obiectivelor acesteia prin natura activităţilor legate de

dezvoltarea potenţialului european al zonei geografice, cât şi componenta socială prin creşterea

calităţii vieţii oamenilor ce trăiesc în aceste zone geografice, găsim în literatura de specialitate

tipologia ADR, care, după unii specialişti, este concepută în două clasificări: origine şi

activitate.

18 Ibidem, p. 44

Politici regionale

279

Luând în considerare diversitatea condiţiilor economice, sociale, politice şi, nu în

ultimul rând, geografice de înfiinţare şi funcţionare a ADR, acestea cunosc o diversitate şi în

forma legală, legitimitatea acestora fiind dată de: legislaţii speciale, factorul decident-agenţii

înfiinţate de către stat şi legislaţie individualizată pe regiune, tipologie problematică etc.

Managementul agenţiei este asigurat prin adunarea generală, preşedintele şi vicepreşedintele

acesteia, comitetul director, comisia de cenzuri şi managerul general al agenţiei.

„Diversitatea" la nivelul agenţiilor se manifestă nu numai în obiective, forme juridice

legale, reprezentări în comitetul director, ci şi în „managementul diversităţii" fiecărei agenţii de

dezvoltare regională. Considerăm că este un model al comportamentului managerial, puternic

influenţat de diversitatea economică, socială, culturală şi chiar politică, manifestat în

rezolvarea problemelor de dezvoltare regională, în luarea deciziilor, prin care sunt

individualizate strategiile regionale, „planificarea, implementarea şi evaluarea schimbărilor" la

nivel regional.

Sistemul organizatoric al agenţiei adoptă structura de tip funcţional în care unităţile

operaţionale şi funcţionale sunt conduse cu un ridicat grad de responsabilitate, sistemul de

comunicare în interiorul şi exteriorul agenţiei permite crearea fluxurilor informaţionale şi

raţionalizarea procesului decizional, favorizând reacţia rapidă la acţiimea factorilor perturbatori

şi schimbărilor mediului prin flexibilitate ridicată.

Pentru operativitate în rezolvarea unor probleme, unele agenţii au prevăzut în statutele

proprii crearea unor comitete sau grupuri pe probleme (economice, de mediu, servicii,

consultanţă) de către Comitetele Directoare, cu rol consultativ în relaţia cu managementul

agenţiei.

Comitetul are dreptul şi obligaţia de a aproba planurile strategice şi bugetul agenţiei şi

formele de evaluare a activităţilor, şedinţele acestuia fiind lunare. în practică, majoritatea

agenţiilor au constituit Comitete Executive, formate din 3-5 directori, cu rolul de a soluţiona

problemele, în şedinţe bilunare.

Diversitatea şi complexitatea proceselor economice, tehnice, ştiinţifice, sociale şi chiar

politice, întâlnite la nivel regional, manifestate cu intensităţi diferite, obligă managementul

agenţiei de dezvoltare regională să accepte schimbarea ca pe o bază a dezvoltării ei.

II.4 Structura organizaţională a Agenţiei de Dezvoltare Regională

PETRE Dumitrescu

280

Atingerea unui obiectiv de dezvoltare regională în interesul comunităţii „impune din

partea statului capacitatea de a asigura cooperarea" între diverşi actori ai dezvoltării, care

acceptă noile dimensiuni ale dezvoltării regionale şi locale. Agenţiile de dezvoltare regională

sau locală dezvoltă relaţii de tip instituţional, financiar şi de control cu autorităţile regionale şi

locale. In acest sens, preşedintele agenţiei de dezvoltare este un oficial ales, bugetul operaţional

reprezintă alocaţie anuală din partea autorităţilor publice şi agenţia de dezvoltare este

răspunzătoare pentru managementul ei în faţa autorităţilor regionale sau locale.

UE a avut responsabilităţi în domeniul politicilor regionale încă din 1957 când Tratatul

de la Roma cerea CE să asigure „dezvoltarea armonioasă", prin reducerea disparităţilor între

regiuni şi a gradului de înapoiere economică a celor mai puţin dezvoltate. În ciuda acestui

angajament clar, până pe la jumătatea anilor'70 nu a fost adoptată nici o măsură de politică

regională adecvată. Singurele evenimente notabile în acest interval ar fi înfiinţarea Fondului

Social European –în 1960 şi a Ghidantei Agricole Europene cu Fondul de Garantare - 1962. De

asemenea, în 1967, Comisia Europeană a decis înfiinţarea Directoratului General pentru

Politica Regională.

În 1973, odată cu prima lărgire a Comunităţii Europene (pentru a include Marea

Britanie, Irlanda şi Danemarca), politica regională a devenit mult mai importantă. Două din

noile state membre aveau un interes major faţă de politica regională: Irlanda a văzut în aceasta

o cale pentru a-şi depăşi sărăcia şi poziţia periferică, în vreme ce Marea Britanie a perceput-o

ca pe o modalitate de a rezolva două din problemele sale: dezindustrializarea şi

contrabalansarea Politicii Agricole Comune. Rezultatul acestui curent favorabil a fost crearea,

în 1975, a Fondului European pentru Dezvoltare Regională (ERDF), căruia i s-a alocat mai

puţin de 5% din bugetul CE. Fondurile ERDF erau alocate conform unui sistem de cote

naţionale, care urmărea să asigure ca fiecare stat membru să primească un anumit nivel

garantat de sprijin.

Următoarele etape ale lărgirii CE, încorporarea Greciei (1981) şi mai târziu a Spaniei şi

Portugaliei (1986), au condus la creşterea şi o majorare a dezechilibrelor regionale în interiorul

Comunităţii. Actul Unic European intrat în vigoare din 1987, a stabilit obiectivele comune în

vederea realizării pieţei interne unice până în anul 1992. Actul Unic amendează Tratatul de la

II.5. Politici de dezvoltare regională în Uniunea Europeană

Politici regionale

281

Roma prin introducerea Titlului V, articolele 130 a-e. Acesta are ca obiectiv încercarea de a

reduce disparităţile din ce în ce mai mari la nivelul dezvoltării în cadrul Uniunii. Caracteristica

cheie a art.130 este aceea că el înfiinţa cele trei fonduri structurale cu scopul de a maximiza

efectul creării Pieţei Unice şi pentru a suplimenta politicile economice ale statelor membre.

Presiunea crescută exercitată de noile state membre, dar şi de instituţiile UE, a dus la plasarea

politicii regionale între subiectele cele mai importante ale organizaţiei.

Un moment semnificativ de reformă a UE a avut loc odată cu lansarea propunerilor din

pachetul Santer 2000, la 16 iulie 1997. Preşedintele de atunci al Comisiei Europene, Jacques

Santer, şi-a făcut cunoscută viziunea sa asupra politicilor Uniunii pentru perioada 2000-2006 în

documentul cunoscut şi sub numele de Agenda 2000. Această perioadă se impune ca una

dintre cele mai remarcabile din istoria UE, date fiind impactul economic şi instituţional a

Uniunii Economice şi Monetare (EMU) şi procesul de lărgire.

Literatura de specialitate relevă argumentele privind necesitatea unor politici regionale la

nivelul UE prin următoarele aspecte:

A. eficientizarea politicilor regionale de dezvoltare economico-socială la nivelul

regiunilor defavorizate ale statelor membre Uniunii;

B. necesitatea coordonării dezvoltării regionale, atât a politicilor statelor membre, cât şi a

propriilor politici ale Uniunii;

C. eliminarea decalajelor sociale, ca urmare a reducerii ratei şomajului şi creşterii

veniturilor;

D. realizarea procesului dinamic de integrare în UE, prin eliminarea

dezechilibrelor dezvoltării regionale ce pot fi bariere ale acestui proces.

Experienţa statelor membre ale UE în domeniul politicilor regionale arată caracterul

specific al acestora în diferite etape ale dezvoltării economico-sociale. În ultimele cinci

decenii, ţinând seama de elementele de specificitate regională, cum este cazul ţărilor din nordul

Europei Occidentale, unde problemele regionale vizau zonele industriale în declin şi

implicaţiile asupra forţei de muncă şi nivelului de trai, sau, cazul ţărilor din sudul Europei,

unde problema regională era concentrată asupra subdezvoltării şi anume: scăderea gradului de

ocupare a forţei de muncă şi reducerea numărului locurilor de muncă, valori scăzute ale PIB pe

locuitor şi implicit slaba competitivitate a produselor şi serviciilor. La acestea pot fi întâlnite şi

alte tipuri de probleme regionale cum sunt: subdezvoltarea zonelor din sectorul rural şi lipsa

infrastructurii acestora, dezvoltarea excesivă a oraşelor mari şi concentrarea dezvoltării

economice în acestea, migraţia populaţiei de la zonele nepopulate spre zonele populate etc.

PETRE Dumitrescu

282

Ţările Europei Occidentale au aplicat o politică regională, determinată de

dezechilibrele regionale apărute în perioada postbelică, şi unele din ele dezvoltate mai târziu,

acestea cunoscând o evoluţie în salturi. Chiar dacă începuturile au fost înregistrate în perioada

anilor1948-1960, cunoscută ca o etapă de experimentare în domeniu, în care guvernele erau

implicate în dezvoltarea economică, până la mijlocul anilor '70, măsurile politicilor regionale

s-au dovedit inadecvate. Începe să se recunoască scăderea rolului guvernelor în dezvoltarea

regională, se fac analize ale costurilor aplicării şi rezultatelor politicilor regionale, apar

modificări semnificative în priorităţile obiectivelor politicilor regionale punându-se accentul pe

creşterea eficienţei acestora (perioada anilor '80). Astfel, aceste politici au fost orientate spre

realizarea schimbărilor structurale în cadrul regiunilor defavorizate, susţinerea inovaţiei

tehnologice, creşterea competitivităţii şi a productivităţii muncii, internaţionalizarea şi

creşterea contribuţiei la dezvoltarea economică a statului, crescând importanţa acestora.

Intrarea celor cinci landuri Est-Germane, ce a urmat căderii Zidului Berlinului, a avut

ca rezultat o extra-alocare a resurselor pentru perioada 1991-1993. A avut de asemenea ca

rezultat o creştere continuă a presiunilor pentru o reformă instituţională, lucru care a dus la

adoptarea Tratatului de la Maastricht. Tratatul, la Articolul B din Titlul 1, stipula, ca parte a

Prevederilor Comune, un obiectiv privind „...promovarea...progresului economic şi social

echilibrat şi durabil, în mod deosebit prin crearea unei zone fără frontiere interne, pentru

întărirea coeziunii economice şi monetare...".

Sunt două reforme, care au modificat structura şi funcţiunile politicii regionale din

cadrul UE şi anume: cea din 1988, care a avut ca obiective: transformarea politicilor structurale

într-un instrument cu impact economic real; utilizarea abordării multianuale în cazul

planificării cheltuielilor; instituirea unui parteneriat în vederea aplicării politicilor structurale.

În acelaşi timp s-a produs reforma Fondurilor Structurale, care a presupus finanţarea

programelor regiunilor cele mai dezavantajate ale Comunităţii.

A doua reformă, produsă în anul 1992, sublinia evident obiectivele specifice fondurilor

şi anume: dezvoltarea regiunilor rămase în urmă din punct de vedere economic şi conversia

celor aflate în declin; combaterea şomajului pe termen lung şi reducerea lui în rândul tinerilor;

modificarea structurilor din agricultură şi dezvoltarea zonelor rurale.

În UE mecanisme automate de transfer, ca în SUA, nu există, redistribuirea este

îndreptată clar la nivel teritorial şi funcţionează prin politicile regionale, care au următoarele

caracteristici: mişcarea pe scară largă a forţei de muncă nu trebuie să fie un mecanism major de

schimbare, ajutorul trebuie concentrat pe regiuni şi nu pe ţări; atenţia trebuie să fie îndreptată

spre promovarea competitivităţii regionale, crearea de condiţii pentru o creştere susţinută în

Politici regionale

283

venit şi pentru angajarea forţei de muncă, mijloacele bugetare independente trebuie să fie

disponibile la nivelul Comunităţii, completate de politicile macro şi micro economice în statele

membre care să promoveze stabilitate. Cu alte cuvinte, o politică regională independentă la

nivel supranaţional este creată pentru a da posibilitatea regiunilor de a concura, în loc de a le

slăbi.

Reforma sistemului de sprijinire a politicii regionale a demarat, în esenţă, în anul 1988

şi faza actuală a reformei reprezintă prevederile din Agenda 2000. Reforma din 1988 a avut ca

scop coordonarea mai eficientă a mijloacelor politicii regionale şi concentrarea surselor asupra

celor mai grave probleme structurale. Şi-a propus trei scopuri fundamentale:

1. motivarea politicii structurale cu obţinerea unor efecte economice reale;

2. asigurarea asistenţei comunitare pentru realizarea unor programe pe termen lung în ţările

membre;

3. crearea unor legături de parteneriat între participanţii la realizarea politicii structurale,

mai ales la nivel regional.19

Politica de dezvoltare regională în ţările din vestul Europei are o tradiţie mai

îndelungată decât cea comunitară. Prima politică regională europeană poate fi datată cu mai

mult de 60 de ani în urmă în Marea Britanie, odată cu Legile pentru zone speciale (Special

Areas Acts) din 1934 şi 1937, destinate să asigure reabilitarea zonelor industriale, afectate de

niveluri ridicate ale şomajului. Totuşi, cele mai multe dintre politicile naţionale de dezvoltare

regională sunt creaţia perioadei postbelice, începând cu deceniul al 6-lea al secolului trecut. În

această perioadă, rolul guvernelor naţionale era considerat drept foarte important, fiind socotite

drept principalii actori în procesul de redistribuire a activităţii economice prin investiţiile în

infrastructură. Dezvoltarea „regiunilor problemă" a fost obiectivul principal al acelei perioade.

Timp de aproximativ două decenii această abordare a condus la obţinerea unor rezultate

pozitive semnificative.

Începând cu anii' 70 climatul politicii regionale s-a schimbat profund în sensul că

intervenţia statului s-a redus gradual, fiind înlocuită prin politici de liberalizare economică, de

dereglementare şi privatizare; sprijinul direct acordat a fost înlocuit de forme indirecte de

asistenţă în special prin reduceri ale nivelurilor de impozitare şi suport pentru formare

profesională, servicii de consultanţă şi inovare.

Se apreciază în prezent că politicile de dezvoltare regională la nivel naţional trebuie să

urmeze o anumită dinamică, caracteristică schimbărilor specifice şi continue determinate de

restructurarea producţiei şi creşterii competitivităţii la nivel naţional şi local. Preocuparea 19 Maria Vincze, op.cit., pp. 41-42

PETRE Dumitrescu

284

pentru creşterea stabilităţii macroeconomice este caracteristică atât ţărilor mici cât şi a celor

mari.

Principalele tipuri de politici naţionale specifice dezvoltării regionale în ţările UE sunt:

granturi pentru investiţii şi stimulente fiscale, creşterea mobilităţii forţei de muncă, încurajarea

iniţiativelor tehnologice, controlul dezvoltării şi sprijin acordat micilor întreprinderi în scopul

adaptării acestora la mediul economic în condiţiile creşterii globalizării, relocarea activităţilor

prin stimulente indirecte şi încurajarea dezvoltării reţelelor de cooperare. 20

Odată cu reforma sistemului de sprijinire a politicii regionale, ce a demarat în anul

1988 şi faza actuală a reformei reprezentată de prevederile din Agenda 2000 s-a produs, la

nivel de polică regională, coordonarea cât mai eficientă a mijloacelor şi concentrarea surselor

asupra celor mai grave probleme structurale.

III. INSTRUMENTELE POLITICII DE DEZVOLTARE REGIONALĂ

La dispoziţia diriguitorilor politicii regionale stau două categorii de instrumente: micro

şi macroeconomice.

La nivel macroeconomic, politica regională poate contribui la optimizarea alocării

factorilor de producţie: muncă şi capital, să corecteze şi să completeze funcţionarea pieţelor.

Principalele tipuri de politici regionale desfăşurate la acest eşalon sunt: politica

realocării forţei de muncă şi politica realocării capitalului.

1.Politica realocării forţei de muncă se realizează prin măsuri de formare şi reconversie

profesională pentru cei afectaţi de restructurări şi recesiuni, programe de educare continuă,

stimularea mobilităţii forţei de muncă, realizarea de negocieri colective între actori sociali la

nivel regional şi naţional, flexibilizarea pieţei muncii ş.a.

20 Dorin Jule, GabrielPascariu, Manuela Stănciulescu, Politica de coeziune a UE în dezvoltarea economică şi socială a României, Editura Institutului European din România, Bucureşti, 2002, p. 61

III.1. Instrumentele economice

Politici regionale

285

2.Politica realocării capitalului are în vedere: stimularea fiscală şi prin subvenţii a

investiţiilor, exporturilor, sectoarelor de excelenţă tehnologică, activităţii de cercetare-

dezvoltare ş.a. Aceste stimulente îmbracă forma reducerilor sau scutirilor de la plata unor

impozite şi taxe locale, ale unor chirii sau redevenţe, a granturilor de capital pentru lucrări de

investiţii cu creare de locuri de muncă, sau pentru domenii cum sunt transporturile şi

energetica.

De asemenea, această politică mai poate conţine acordarea de garanţii publice pentru

creditele agenţiilor de dezvoltare regională, sau ale altor operatori importanţi implicaţi în

domeniu, stimularea unei funcţionări a pieţelor de capital, stimularea firmelor mici şi mijlocii

prin capitalizări iniţiale, acordarea de asistenţă tehnică, financiară şi juridică etc.

Instrumentele politicii microeconomice de dezvoltare regională se bazează în special pe

practica subvenţiilor de stat pentru eliminarea disparităţilor regionale. Subvenţiile se acordă în

mod selectiv şi au un puternic caracter administrativ. Gestionarea subvenţiilor este bine să fie

lăsată în sarcina autorităţilor locale decât a guvernului central. Putem întâlni subvenţii, sau

granturi de capital şi subvenţii pentru forţa de muncă.

Pe termen scurt, aceste subvenţii au înregistrat o anumită eficacitate, tradusă în special

prin crearea de noi locuri de muncă şi îmbunătăţirea structurii activităţilor productive. Pe

termen lung, sunt mai persistente efectele subvenţiilor de capital decât ale celor pentru forţa de

muncă. De asemenea, efectele subvenţiilor de capital, sunt, îndeobşte, mai favorabile, deoarece

duc la investiţii, care înseamnă noi tehnologii, ceea ce poate contribui mult la dezvoltarea

zonelor defavorizate, în vreme ce subvenţiile pentru forţa de muncă au tendinţa de a

recompensa lipsa de inovaţie şi de mobilitate, perpetuând o stare de lucruri nefavorabilă .

Instrumentele politicii de dezvoltare regională întâlnite la nivelul UE în ultimii 50 de

ani de experienţă sunt: „stimulente negative" faţă de localizarea în zone aglomerate sau

controlul asupra localizării, redistribuirea activităţilor economice la nivelul hărţii activităţilor

economice ale statului; controlul dezvoltării prin dirijarea acţiunilor de susţinere a acesteia;

facilităţi financiare acordate întreprinderilor; crearea infrastructurilor necesare şi punerea în

evidenţă a modificărilor semnificative ale politicilor regionale prin actualizarea lor şi depăşirea

unora dintre ele în diferite etape ale dezvoltării economice ale statelor membre.

Preocuparea pentru dezvoltarea activităţilor economice se materializează tot mai mult

prin asistenţa dată pentru facilitarea mediului de afaceri în regiuni cu probleme, punându-se

accentul pe ajutorarea firmelor care au drept obiectiv îmbunătăţirea condiţiilor de mediu

economic pentru toate întreprinderile din cadrul unei regiuni.

PETRE Dumitrescu

286

Un alt instrument, mult utilizat în aplicarea politicilor regionale, este acela al

stimulentelor financiare acordate regiunilor-problemă în scopul eficientizării investiţiilor

productive sub forma împrumuturilor, subvenţiilor acordate pentru investiţii sau pentru

dobânzile la creditele angajate în acest scop, reduceri şi scutiri de impozite, facilităţi pentru

amortizarea capitalului fix, subvenţii pentru utilizarea şi angajarea forţei de muncă. Alegerea

tipului de stimulente are la bază un set de criterii dintre care amintim: sectorul în care se va

aplica proiectul, localizarea lui, tipul proiectului, dimensiunea şi viabilitatea proiectului şi

starea financiară a sa, necesitatea acordării asistenţei, impactul economico-social al proiectului.

Experienţa demonstrează că cel mai important instrument al politicilor regionale este

Fondul pentru Dezvoltare Regională (FEDR) creat în 1975

pe baza principiului cofinanţării de la: bugetul central,

bugetele locale ale municipalităţilor şi comunelor din cadrul

diferitelor regiuni, sectorul privat, agenţii internaţionale de

finanţare. Politica regională a UE se realizează prin cele trei FS: Fondul European de

Dezvoltare Regională (FEDR), Fondul European destinat acţiunilor în Domeniul Social

(FEDS) şi Fondul European pentru garantarea creditelor pentru agricultură şi

dezvoltarea sectorului agricol (FEGDA).

Ţărilor aflate în situaţii dezavantajoase, membre ale

UE, li se acordă asistenţă suplimentară prin Fondul destinat asigurării Coeziunii şi a

Iniţiativelor comunitare (finanţate din FS pentru domenii şi sectoare specifice). Experienţele

din ultimele cinci decenii pun în evidenţă existenţa a trei

tipuri de politici de dezvoltare regională şi locală.

În primul rând, se remarcă politicile iniţiate la nivel

central şi care s-au practicat într-un climat economic stabil

după cel de al doilea război mondial şi constau în redistribuirea centrală a resurselor. Ele nu au

adus rezultate satisfăcătoare pentru mult timp datorită limitelor acestora:

♦ repartizarea sectorială a resurselor a condus la fragmentarea rezultatelor;

♦ turbulenţa climatului economic din anii'70 a transformat activitatea de susţinere a

iniţiativei individuale şi locale, a inovaţiei şi a antreprenoriatului într-o activitate de

stopare a acestora, rigidizând piaţa, inclusiv piaţa forţei de mimcă;

♦ regiunile cele mai slabe caracterizate de structuri organizaţionale şi tehnologice clasice

nu se pot dezvolta prin politici centrale de alocare a resurselor, care sunt neadecvate

problemelor regionale.

Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) -

Cel mai important instrument al politicilor regionale

Fondul European destinat acţiunilor în Domeniul Social (FEDS)

Fondul European pentru garantarea creditelor pentru agricultură şi dezvoltarea sectorului agricol

(FEGDA)

Politici regionale

287

În al doilea rând, politicile de dezvoltare regională care susţin dezvoltarea

întreprinderilor private, practicată cu succes la sfârşitul anilor'70 şi începutul anilor'80, se

bazează pe funcţionarea mecanismelor pieţei., fiind o alternativă a primei tipologii de politici.

Dezvoltarea regională concepută în această perspectivă, permite poziţionarea întreprinzătorului

în mediul economic, social, politic, regional şi local care descoperă pieţele, introduce inovaţia,

îşi asumă riscul şi se adaptează cu multă uşurinţă circumstanţelor.

Cel de al treilea tip este practicat de economiile regionale şi locale slabe din punct de

vedere structural, fără rezultate în urma practicării celor două tipuri de politici discutate

anterior. În acest caz, apare evidenţiat rolul comunităţii locale în stimularea iniţiativelor de

dezvoltare şi atragerea resurselor exogene acestora.

Astfel, individualizarea politicilor de dezvoltare economică-socială regională permite

dezvoltarea armonioasă a acesteia prin adoptarea politicilor de dezvoltare care aplică principiul

avantajului local, al complementarităţii între zonele urbane şi cele rurale.

Principalul instrument al politicii europene de dezvoltare regională l-au constituit

subvenţiile de capital, care a contribuit în cea mai mare măsură, la localizarea afacerilor în

zonele defavorizate, în măsura în care au existat şi alte condiţii referitoare - în special - la

practica stimulentelor financiare, existenţa mâinii de lucru calificate, a unor reţele bune de

transport şi telecomimicaţii, sau la libertatea intrării şi ieşirii de pe piaţă.

Granturi de capital au fost acordate firmelor mici şi mijlocii în special, dinamice şi

inventive, mai ales pentru investiţii. Au fost promovate şi finanţate numeroase şi importante

proiecte de dezvoltare regională, unele localităţi sau consilii regionale au beneficiat de

asistenţă financiară nerambursabilă, de ajutoare pentru dezvoltare regională. Dintre tipurile de

stimulente financiare utilizate cea mai mare productivitate şi profitabilitate au avut asistenţă

financiară locală şi granturile pentru dezvoltare regională, care au produs efectele (out-

puturilor) cele mai bime.

În privinţa promovării noilor tehnologii şi a noilor produse, a exporturilor şi a

încurajării activităţii de cercetare-dezvoltare, cele mai bune rezultate le-a dat asistenţa

regională selectivă ca formă de asistenţă financiară. Ceea ce s-a reuşit în bună măsură a fost

identificarea determinantelor competitivităţii regionale şi a elementelor de atractivitate pentru

investiţiile private.

PETRE Dumitrescu

288

În concluzie se poate spune că instrumentele politice regionele contribuie la finanţarea

unor programe şi proiecte de dezvoltare regională în vederea îmbunătăţirii structurii regionale

a fiecărei ţării în parte şi a UE, în ansamblu.

Politica regională a fost concepută ca o politică a solidarităţii la nivel european şi se

bazează în principal pe solidaritatea financiară, adică pe redistribuirea unei părţi din bugetul

comunitar către regiunile şi grupurile sociale mai puţin prospere.

În contextul menţinerii şi chiar a unei posibile măriri a decalajelor regionale în ceea ce

priveşte potenţialul economic şi utilizarea capitalului uman în cadrul UE a fost creat un cadru

instituţional complex pentru atenuarea intensităţii respectivelor tendinţe.

Drept principale instrumente de politică regională se pot menţiona:

a) existenţa la nivelul UE a Fondului de Coeziune şi a Fondurilor Structurale;

b) crearea condiţiilor pentru dezvoltarea iniţiativei locale ca factor determinant al

inamismului economic şi crearea de noi locuri de muncă.

Aşadar, politica de dezvoltare regională are un pronunţat caracter operaţional, iar prin

instrumentele structurale (Fondul de Coeziune, Fondurile Structurale, Fondul de Solidaritate),

contribuie la finanţarea altor politici sectoriale (politica agricolă, socială, de protecţia

mediului). Instrumentele de realizare a politicii de solidaritate sunt: Fondurile Structurale,

Iniţiativele Comunitare, Fondul de Coeziune, Fondul de Solidaritate

1. Principalul instrument utilizat de către UE pentru a promova politica sa de dezvoltare

regională este reprezentat de către „Fondurile Structurale"(FS, în număr de patru). Aceste

fonduri sunt utilizate în vederea susţinerii echilibrului regional, echilibru ce este considerat a fi

un factor de mare importanţă în construcţia europeană. De aceea art. 130 A din TUE, prevede:

„ Comunitatea îşi propune să reducă diferenţele între nivelurile de dezvoltare ale diferitelor

regiuni şi handicapul regiunilor mai puţin favorizate, inclusiv în zonele rurale ".

În contextul postbelic, „bătrânul continent" trebuia reconstruit pe baze noi. Aşa cum s-a

mai afirmat, cele 6 state fondatoare doreau „să refacă unitatea economiilor lor şi să garanteze o

dezvoltare armonioasă care să conducă la reducerea decalajelor dintre diferitele regiuni şi a

rămânerii în urmă a celor mai puţin favorizate". Pentru a atinge aceste obiective. Tratatul de la

Roma a creat primul FS: Fondul Social European (FSE).

III.2. Fondurile structurale

Politici regionale

289

Fondul Social European (FSE sau ESF) a fost creat în 1960 şi sprijină dezvoltarea

capitalului uman, ameliorarea funcţionării pieţei forţei de muncă şi contribuie la reducerea

şomajului. Obiectivul acestui fond este promovarea ocupării forţei de

muncă prin oferirea de asistenţă pentru elaborarea unor practici mai

eficiente de instruire şi recrutare, menite să asigure egalitatea şanselor şi calificarea

profesională. În perioada 1994-1999 el a constituit 30% din totalul FS. Acţiunile sprijinite prin

acest fond sunt: combaterea şomajului pe termen lung, sprijinirea tinerilor pentru a-şi găsi

locuri de muncă, promovarea adaptăriii celor aflaţi în muncă la schimbările din industrie şi

tehnologie.

Fondul European de Orientare şi Garantare pentru Agricultură (FEOGA) are

menirea de răspunde problemelor politici agricole comunitare

cea mai complexă şi costisitoare dintre politicile UE, una dintre

cele mai grele provocări ale procesului de extindere. A fost

creat în 1962 şi este compus din două secţiuni:

• Secţiunea Orientare care sprijină modernizarea spaţiului rural la nivelul întregii Uniuni

(LEADER) precum şi dezvoltarea agriculturii şi a ruralului la nivel regional

• Secţiunea Garanţii care finanţează în general PAC şi măsurile complementare ale

acestora.

FEOGA acordă sprijin pentru modernizarea agriculturii şi transformările ce au loc în

zonele rurale, 15,4% din FS au fost folosite pentru acest fond în perioada 1994-1999.

Aceste fonduri sunt rezultatul contribuţiei financiare proporţionale a statelor membre în

concordanţă cu nivelul lor de dezvoltare economică, redistribuite apoi către acele state şi

regiuni ale UE, care sunt rămase în urmă din punct de vedere economic şi social.

Acestea sunt prevăzute în bugetele anuale ale UE şi conţin ajutoare pentru: întărirea

coeziunii economice şi sociale, reducerea diferenţelor de dezvoltare a regiunilor şi întârzierilor

în dezvoltarea zonelor defavorizate, inclusiv zonele rurale, ajustarea structurală a zonelor

rămase în urmă, reconversia economică şi socială a zonelor aflate în dificultate şi ajustarea

structurală, modernizarea politicilor şi sistemelor de educaţie, formarea profesională şi crearea

de locuri de muncă.

Fondul Social European (FSE sau ESF)

Fondul European de Orientare şi Garantare pentru Agricultură

(FEOGA)

Obiectivul acestui fond este de a menţine competitivitatea producţiei agricole şi forestiere în

UE.Acţiunile sprijinite prin acest fond sunt: modernizarea tehnicilor de producţie în agricultură şi

silvilcultură, dezvoltarea infrastructurii rurale legată de producţia agricolă, promovarea diversificării

activităţilor economice în zonele rurale, dezvoltarea agro-turismului.

PETRE Dumitrescu

290

Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR sau ERDF)

a fost creat în 1975, când este definită o politică regională la nivel

comunitar şi devine în scurt timp cea mai importantă componentă a

sprijinului structural. Acest fond are rolul de a sprijini dezvoltarea regiunilor rămase în urmă

ale Uniimii, păstrarea şi crearea locurilor de muncă, lărgirea şi modernizarea infrastructurii,

precum şi punerea în evidenţă a potenţialului de dezvoltare a regiunilor. Scopul său este de a

redistribui o parte a contribuţiei bugetare statelor membre către regiunile cele mai sărace ale

Comunităţii, în vederea sprijinirii dezvoltării lor economice. În perioada 1994-1999, 45% din

bugetul total al FS au fost utilizate de FEDER. El este utilizat pentru: sprijinul investiţiilor în

producţie şi servicii, dezvoltare locală, dezvoltarea infrastructurii în transporturi, mediu,

energie şi telecomunicaţii, promovarea activităţilor economice indigene, infra-structură pentru

sănătate şi educaţie. FEDER intervine numai după ce se cunoaşte şi se analizează în prealabil

toate proiectele şi toate anexele pentru a evita risipa, dubla direcţionare sau lipsa de coerenţă.

Din 1975 până în 1984, resursele alocate s-au mărit de peste 8 ori. Bilanţul activităţilor arată

că de sumele vărsate beneficiază în special 4 state. Această concentrare se explică prin sistemul

de cote în vigoare la vremea respectivă. Dacă 91% din sprijin s-au îndreptat spre 5 ţări, 50%

din ajutoare au fost distribuite în regiunile prioritare din sudul Italiei, din Grecia (cu excepţia

Atenei), Irlanda, Groenlanda (înainte de a se retrage din CE) şi din dominioanele franceze.Cea

de-a doua perioadă, din 1985 până în prezent, este cea a unui FEDER total renovat, capabil să

răspundă mai eficient , mai transparent, respectând diversităţile istorice, geografice şi

administrative, tuturor sarcinilor ce îi sunt încredinţate, repartizarea bazându-se de acum

înainte pe un sistem „gradual" (limita inferioară fiind constituită, în anumite condiţii, de un

minimum

garantat, iar fondurile acordate variind în funcţie de gradul de interes comunitar pentru

acţiunile propuse).

În genere se pune accent mai mult pe zonele puternic urbanizate şi industrializate

(ocrotirea mediului înconjurător şi a calităţii vieţii, mai ales în zonele aglomerate:

Londra/Paris/Ruhr), regiunile naturale, separate artificial prin frontiere politice, adesea

deconectate de la sursele de aprovizionare sau de la pieţele de desfacere(Ţara Bascilor,

Walonia belgiană şi Nord-Pas-de Calais, Savoie şi Val d'Aoste, Lorraine şi Sarre), zonele cele

mai expuse şomajului şi sărăciei 1

1 Gilles Ferreol, op.cit., pp. 171-172

Fondul European de Dezvoltare Regională

(FEDR sau ERDF)

Politici regionale

291

LEADER (dezvoltare rurală

integrată)

INTERREG (susţine cooperarea

transfrontalieră)

Fondurile Structurale (FEOGA, FSE ŞI FEDR) au făcut obiectul unei reforme, care

a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1989, definită ca reformă a intervenţiei structurale comunitare

prin subvenţii şi preţuri.2

Actuala arhitectură a FS s-a stabilizat în jurul momentului

semnării Tratatului de la Amsterdam. La iniţiativa lui Jaques Delors

a fost semnat Actul Unic European la 1 ianuarie 1993, consacrând

un nou pas în construcţia europeană: principiul coeziunii economice şi sociale a fost reafirmat

cu putere alături de acela al pieţei unice şi al uniunii monetare (UME). FS au devenit un

instrument major de realizare a coeziunii printr-o intervenţie coordonată şi in tegrată în jurul

obiectivelor comune de dezvoltare.

Prima reformă a fondurilor structurale a avut loc în 1978 şi a prevăzut: creşterea

volumului finanţării prin FS, obligativitatea întocmirii studiilor de impact regional, precizarea

destinaţiei ajutorului financiar comunitar, care nu poate substitui ajutoarele naţionale, ci le

suplimentează,precum şi modificarea încadrării unor regiuni dezavantajate. A doua reformă

din 1984, relativizează acordarea automată a ajutoarelor pe baza unor cote stabilite pentru

fiecare stat. Actul unic din 1985 pune bazele celei de a treia reforme a FS,

din 1988 (pachetul Delors I), reunind diferite fonduri existente la acea dată,

cu scopul accelerării procesului de integrare şi a creării premiselor necesare

Pieţei Unice până în anul 1992. Reforma a consacrat şi elaborarea unor regulamente noi de

funcţionare a FS, bazate pe patru principii de bază, care ghidează acţiunea comunitară în

domeniul politicii regionale: programarea, parteneriatul, adiţionalitatea şi concentrarea. De

asemenea, au fost definite cinci obiective prioritare de acţiune. O noutate a reprezentat

concentrarea fondurilor, în cadrul obiectivului 1, care reuneşte regiunile cu

nivel de dezvoltare redus (80% din fonduri). O altă noutate constă în

posibilitatea Comisiei de a aplica programe operaţionale proprii, numite

Iniţiative Comunitare (5% din bugetul alocat FS în perioada 2000-2006), în vederea gestionării

unor probleme comune mai multor state. Acestea se orientează spre susţinerea regiunilor

periferice şi transfrontaliere: INTERREG (susţine cooperarea transfrontalieră), LEADER

(dezvoltare rurală integrată), ENVIREG (protecţia mediului şi dezvoltare regională),

RECHAR ( diversificarea activităţilor în zonele carbonifere), STRIDE (cercetare, tehnologie,

dezvoltare şi inovaţii) etc. A patra reformă a FS a avut loc în 1993, (Pachetul Delors II), când

volumul finanţării s-a dublat din nou, reprezentând cea. 1/3 din bugetul total a UE. Tratatul de

la Maastricht stă la baza acestei reforme, care a adus mutaţii importante în politica regională. 2 Nicoleta Mateo-Sîrb, Dezvoltarea rurală şi regională în Romănia, Editura Agroprint, Timişoara, 2002, p. 90

Fondurile Structurale (FEOGA, FSE şi FEDR)

PETRE Dumitrescu

292

Astfel, a fost creat un instrument nou pentru susţinerea integrării mai rapide a unor state cu un

nivel de dezvoltare mai redus (Portugalia, Spania, Grecia, Irlanda):

Fondul de Coeziune. S-a înfiinţat Comitetul Regiunilor, cu rol

consultativ prescris în cinci domenii: coeziune economico-socială, reţele de

transporturi şi comunicaţii trans-europene, asistenţă medicală, educaţie şi

cultură. Este introdus un principiu nou al politicii regionale: principiul subsidarităţii corelat cu

procesul descentralizării, care prevede apropierea de cetăţeni a nivelului de luare a deciziilor. 3

Sintetizând se poate observa că reforma Fondurilor Structurale se bazează pe 2

elemente funamentale.

În primul rând, elaborarea de planuri cu caracter regional prezentate de statele

membre şi conţinând indicarea priorităţilor de dezvoltare sau de reconversie reţinute. Pe baza

acestor planuri,

Comisia adoptă cadre comunitare de sprijin (CCA) pentru zonele eligibile. În ce

priveşte dezvoltarea şi ajustarea structurală a regiunilor cu dezvoltare întârziată, procentele

ajutorului comunitar acordat cu titlul de Fonduri sunt cuprinse între cel mult 75% din costul

total al cheltuielilor şi, ca regulă generală, 50% cel puţin din cheltuielile publice.

În al doilea rând, regulamentul din 24 iunie 1988 şi regulamentele de aplicare

instaurează o concentrare a FS în jurul a cinci obiective prioritare de acţiune, extinse cu un nou

obiectiv, al şaselea, după aderarea în 1995 a Suediei şi Finlandei. Aceste 6 arii - obiectiv au

fost menţinute până în anul 2000, când politicile structurale şi politica de dezvoltare regională

a UE au cunoscut o nouă reformă (Agenda 2000). Rezultat al acestor serii de reforme

prezntate mai sus sunt crearea unor noi fonduri cu caracter regional şi anume:

Instrument Financiar de Orientare a Pescuitului - IFOP a fost creat în 1993 şi

urmăreşte îmbunătăţirea competitivităţii sectorului piscicol prin

restructurarea flotei, sprijină dezvoltarea agriculturii, dezvoltarea

competitivităţii întreprinderilor viabile ale sectorului piscicol,

ameliorarea condiţiilor de prelucrare şi comercializare a produselor piscicole. Obiectivul

acestui instrument financiar este restructurarea sectorului de pescuit, realizarea unui echilibru

durabil între resursele pescuitului şi exploatarea lor şi consolidarea competitivităţii sectorului şi

dezvoltarea zonelor care depind de el. IFOP a fost creat în perspectiva extinderii UE către

nord, o dată cu aderarea Finlandei şi Suediei în 1995. În acelaşi an, devine activ şi Comitetul

Regiunilor - organ consultativ înfiinţat

3 Jozesf, Benedek; op.cit., pp. 289-290.

ENVIREG (protecţia mediului

şi dezvoltare regională)

Instrument Financiar de Orientare a Pescuitului

Politici regionale

293

Din raţiuni statistice şi colectare a informaţiei, la nivelulu UE a fost creat un sistem

unitar teritorial numit NUTS (Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale Statistice) este organizat pe

6 nivele spaţiale de la unităţile cele mai mari până la cele mai mici. Primele trei nivele sunt

cele mai importante şi servesc drept bază pentru anumite programe şi strategii.

„În cadrul Uniunii Europene, politica de dezvoltare regională se realizează la nivelul

NUTS II. Nu în toate cazurile regiunile NUTS au caracter administiativ. Mărimea medie a

regiimilor situate în acest nivel este de circa 2 000 000 locuitori, respectiv 13 000 km2.

Colectarea şi furnizarea datelor pentru statistica regională a UE este coordonată de

EUROSTAT (Oficiul de Statistică al UE) care funcţionează în colaborare cu 15 oficii naţionale

de statistică din Uniune.

Principiul director pe care se sprijină reforma în acest domeniu, prevăzut de Agenda

2000, este concentrarea ajutoarelor. Pentru a utiliza fondurile structurale, prevăzute în acest

scop, cât mai eficient cu putinţă, s-a decis concentrarea lor prin reducerea numărului

obiectivelor prioritare de la şase la trei"' şi a Iniţiativelor Comunitare de la 13 la 4.

Obiective Prioritare

Nivel Minimum Maximum NUTS I 3 mii. locuitori 7 mii. locuitori NUTS II 800 000 locuitori 3 mii. locuitori NUTS III 150 000 locuitori 800 000 locuitori

Statistica regională a EUROSTAT este organizată în baza de date numită REGIO şi conţine

aproximativ 100 dintre cei mai importanţi indicatori grupaţi în următoarele domenii: - demografie;

-economico-financiar; - şomaj; - forţa de muncă; -energie; - agricultură-silvicultură; - transporturi; -

cercetare-dezvoltare;

PETRE Dumitrescu

294

În ceea ce priveşte Iniţiativele comunitare, în perioada 2000-2006 au rămas a fi

finanţate doar 4 programe; Interreg III, LEADER, EQUAL (suţine accesul mai uşor pe piaţa

de muncă) şi URBAN (susţine modernizarea oraşelor şi a zonelor de influenţă).

Acţiunile sprijinite prin acest fond sunt: ajutor în restructurarea locurilor de muncă în

industria pescuitului, modernizarea echipamentelor si a tehnologiei pescuitului.

Începând cu 1988 FS sunt subordonate unui număr de 4 principii majore, care asigură

clarificarea misiunii lor, raţionalizarea utilizării lor, organizarea unei relative coordonări care

să ofere o mai mare coerenţă sprijinului comunitar. Acestea sunt: concentrarea, programarea,

adiţionalitatea şi parteneriatul.

Principiile care stau la baza operaţionalizării FS au fost şi ele uşor modificate în urma

reformei din 1999, fiind întărite sau devenind mai specifice. Astfel, dacă pentru perioada 1994-

1999 principiile operaţionale erau: parteneriatul, programarea şi coerenţa internă,

1994 /1999 2000/2006

Ob. 1: Dezvoltarea şi ajustarea structurală a

regiunilor mai puţin dez:voltate;

Ob. 2: Reconversia regiunilor şi a zonelor

industriale aflate în declin;

Ob. 3: Şomaj de lungă durată şi inserţie

profesională;

Ob. 4: Adaptarea la mutaţiile industriale;

Ob. 5(a): Adaptarea structurilor agricole

şi a pescuitului;

Ob. 5(b): Dezvoltarea zonelor rurale

fragile;

Ob. 6 (Creat prin actul de adeziune al

Austriei, Finlandei şi Suediei) :

Dezvoltarea regiunilor cu densitate scăzută a

populaţiei;

Ob. 1: Dezvoltarea şi ajustarea

structurală a regiunilor mai puţin

dezvoltate;

Ob. 2: Reconversia economică şi socialăa zonelor aflate

în dificultate structurală;

Ob. 3: Adaptarea şi modernizarea

politicilor şi sistemelor de educaţie.

formare profesională şi ocupare.

III.3 Principiile fondurilor structurale

Politici regionale

295

adiţionalitatea (sau coerenţa externă) şi concentrarea, în noua variantă reprezentată de Agenda

2000, acestea au devenit:

a). Parteneriatul sau principiul cooperării care cere ca programele şi proiectele

sprijinite prin FS să implice participarea activă a tuturor organismelor implicate la scară

naţională, regională şi comunală, precum şi reprezentanţii beneficiarilor. În acest sens,

Regulamentul 2081/93 al Consiliului cunoscut şi ca Regulamentul Cadru, stabileşte necesitatea

„Concentrării Comisiei, a statului membru interesat şi a autorităţilor şi organismelor

competente desemnate de către statul membru la scară naţională, locală sau de alt tip." De

asemenea, se stabileşte că această concertare se va numi „cooperare" şi va cuprinde,

„pregătirea, finanţarea precum şi evaluarea prealabilă, urmărirea desfăşurării şi evaluarea

posterioară a acţiunilor". între CE, Statul Membru, autorităţile regionale şi locale şi partenerii

economici şi sociali trebuie realizată o concertrare strânsă. Acest principiu este aplicat în

fiecare etapă a perioadei de finanţare: de la programare la implementare, monitorizare şi

evaluare, fiind considerat determinant pentru succesul programului, o garanţie pentru

concordanţa dintre nevoi şi resurse, o condiţie pentru mobilizarea tuturor factorilor interesaţi.

b). Programarea evidenţiază ca şi consecvenţa internă. FS nu sunt destinate a fi

utilizate pentru sprijinirea unor proiecte separate, individuale. Se cere ca activitatea asistată să

facă parte dintr-un program definit în lumina unei strategii explicite. Astfel, impactul global va

fi mai mare decât suma impactelor acţiunilor individuale asistate (sinergie). Implementarea FS

(ca şi a PIC) s-a realizat în cadrul unei abordări multianuale (1988-1993 şi 1994-1999).

Monitorizarea se poate realiza la nivel naţional (de exemplu în Franţa pentru obiectivele 3,4 şi

5a) ori la nivel regional (de exemplu pentru obiectivele 1,2,5b), uneori fiind implicate ambele

niveluri. Partenerii naţionali şi regionali elaborează şi negociază sprijinul financiar comunitar

în cadrul unor documente specifice: Cadrul de Sprijin Comunitar (CSC), Documentul Unic de

Programare (DUP), Programului Operaţional (PO), sau Programului Complementar (PC). Pe

baza evaluării ex-ante, aceste programe definesc obiective clare, strategii de acţiuni şi axe

prioritare. Aceste axe sunt definite prin măsuri şi acţiuni implementate de către parteneri

pentru a răspunde nevoilor identificate pe baza unui diagnostic rezultat în urma analizei TSOP.

c). Adiţionalitatea şi coerenţa externă (subsidiaritatea). Activitatea sprijinită de FS

trebuie să fie coerentă, dar adiţională la alte eforturi naţionale de promovare a dezvoltării

structurale. Finanţarea UE ar trebui să fie mai curând complementară faţă de politicile

naţionale şi regionale existente, atât cantitativ cât şi calitativ. Cerinţa de adiţionalitate este

destinată să asigure că resursele UE nu sunt utilizate pentru a elibera resursele naţionale în

scopuri nestructurale, ci pentru a le completa şi a asigura eficienţa lor. Este considerat a fi

PETRE Dumitrescu

296

principiu major conform căruia ajutorul structural al UE trebuie să fie adiţional şi nu să

înlocuiască resursele angajate deja de către autorităţile naţionale, regionale şi locale în scopul

dezvoltării regiunilor lor şi a pieţei muncii. Ajutorul structural reprezintă efectiv, în acest fel, o

valoare adăugată pentru teritoriile eligibile; statele membre fiind obligate să menţină

angajamentele financiare la acelaşi nivel la care se aflau la începutul perioadei de programare4.

d). Concentrarea. Consecinţa logică a necesităţii de a lega activitatea asistată de

strategiile explicite şi obiective bine precizate şi de optimizare a eficienţei finanţărilor, se cere

ca măsurile să se concentreze asupra unor probleme limitate şi identificate clar5. Intervenţia FS

este concentrată pe acele teritorii sau populaţii care se confruntă cu cele mai mari dificultăţi.

Aceste teritorii au populaţii sunt selectate în concordanţă cu diferite criterii socio-economice.

Scopul primelor două generaţii de FS (1988- 1993, 1994-1999), a fost reducerea disparităţilor

regionale dintre statele membre pe baza a 5, respectiv 6 priorităţi de dezvoltare numite

„Obiective" (1-6). Fiecare obiectiv s-a concentrat asupra unei probleme majore de dezvoltare.

Adiţional acestor obiective au fost lansate şi 14 „programe de iniţiativă comunitară" (PIC-uri)

pentru mai multe domenii distincte, esenţiale pentru a susţine acţiuni experimentale sau

inovatoare (dezvoltare locală în zonele rurale programul Leader, promovarea cooperării

transfrontaliere INTERREG, etc.)6

2.Pe lângă aceste Fonduri Structurale prezentate mai sus (FSE, FEDR, FEOGA, IFOP)

destinate să sprijine activităţile definite la nivel naţional şi regional (şi supuse aprobării

Comisiei), tot ca rezultat al reformei la nivelul fondurilor structurale este orientarea a 9% din

FS din perioada 1994-1999 în vederea sprijinirii aşa numitelor Iniţiativelor Comunitate, despre

conţinut şi evoluţie am vorbit mai sus.

3. Alături de Fondurile Structurale, în vederea susţinerii politicii de dezvoltarea

regională şi de reducere a dezechilibrelor economice între statele membre, a fost creat în 1992

Fondul de Coeziune având ca scop sprijinirea ţărilor mai sărace ale Uniunii (Grecia, Spania,

Irlanda, Portugalia - care au ca PIB pe cap de locuitor sub 90% din media Uniunii) şi se

bazează pe principiul de solidaritate economică şi socială. Deşi nu aparţine grupului FS,

Fondul de Coeziune este totuşi unul dintre instrumentele necesare pentru obţinerea coeziunii

sociale şi economice, noţiune care a dobândit un nou înţeles odată cu Tratatul de la Maastricht

sau odată cu instituirea şi funcţionarea Uniunii Economice şi Monetare. Acest fond a avut un

rol important în pregătirea ţărilor membre ale UE, mai puţin dezvoltate, pentru uniinea

4 Dorin Jula, Gabriel Pascariu Manuela Stănciulescu, op.cit., p. 64, 5 Idem 6 Gheorghe, Miclăuş, op.cit., p. 70

Politici regionale

297

economică şi monetară europeană. FC sprijină proiecte de protecţia mediului, de comunicaţii şi

de infrastructură care contribuie la dezvoltarea reţelelor transeuropene.

- FC a fost astfel înţeles ca un tip specific de instrument atât prin obiectivele sale cât şi prin

modul în care acţionează. FS au în special scopul de a rezolva probleme legate de dezechilibre

regionale. Ele îşi propun să reducă şi să elimine acele zone ale subdezvoltării prin programe

structurale şi proiecte structurale individuale. Scopul FC a fost considerat diferit de cel a FS,

întrucât îşi propune să permită statelor aderarea într-un timp cât mai scurt la faza finală a

Uniunii Monetare şi Economice.

4. Un nou instrument de solidaritate - Fondul European de

Solidaritate (FES) - a fost creat în 2002, în urma inundaţiilor majore suferite

de ţările Europei Centrale, cu scopul de a interveni în cadrul dezastrelor naturale majore şi cu

repercursiuni puternice asupra condiţiilor de viaţă în regiunile afectate, asupra mediului sau

economiei acestora.

Se poate afirma că politica de solidaritate şi coeziune a UE este implementată cu

ajutorul instrumentelor şi fondurilor de solidaritate care se adresează în principal ţărilor

membre pentru care au fost create instrumente şi fonduri speciale, reprezentate în principal de

Fondurile Structurale, alături de care stau două fonduri special create: Fondul de Coeziune şi

Fondul European de Solidaritate.

Politica de solidaritate a UE este o politică complexă, ce nu se limitează numai la

nevoile statelor membre ci, în concordanţă cu strategia de extindere a Uniunii, are în vedere şi

ţările în curs de aderare. Pentru acestea au fost create instrumente financiare specifice, ce au

rolul de a reduce decalajele de dezvoltare dintre acestea şi statele comunitare şi de a le pregăti

încă înainte de aderare pentru utilizarea FS, din punct de vedere instituţional şi al

managementului. Astfel, alături de ,Parteneriatele de Aderare" au fost create instrumente

financiare şi aranjamente specifice, pentru a răspunde nevoilor acute ale acestora în domeniile

infrastructurii, restructurării industriei, sectorului IMM, serviciilor, agriculturii şi protecţiei

mediului.

Din perspectiva politicii regionale, sunt reprezentative instrumentele de pre-aderare ce

şi+au dovedit eficienţa în asistenţa acordată ţărilor Europei Centrale şi de Est (ECE), şi anume:

PHARE, ISPA şi SAPARD.

Fondul European de Solidaritate (FES)

III.4 Fondurile de pre-aderare

PETRE Dumitrescu

298

Asistenţa acordată ţărilor candidate din partea UE pentru dezvoltarea regională are loc

în două etape: pre-aderare şi post-aderare. Etapa post-aderare va plasa ţara candidată ca ţară

membră şi va avea toate avantajele ce decurg din acest statut.

Comisia a subliniat necesitatea ca elaborarea politicilor ţărilor candidate să plaseze

politica regională în contextul internaţional şi naţional al acesteia.

La nivel internaţional, trebuie să se ţină seama de necesitatea de a se pregăti pentru

probleme cum sunt Politicile Comune în Agricultură şi reţele transeuropene.

La nivel naţional, există necesitatea de a stabili priorităţile activităţilor care trebuie să

anuleze decalajul global în dezvoltare între UE şi ţara candidată, care sunt considerate priorităţi

absolute.

Realizarea unei administrări eficiente pentru crearea instituţiilor, a procedurilor şi a

instrumentelor financiare sunt considerate mijloace prin care se vor realiza obiectivele stabilite.

La nivel regional a fost identificat drept scop reducerea disparităţilor interne care

creează tensiuni politice. În etapa de pre-aderare există trei instrumente principale susţinute de

fonduri financiare ....pentru dezvoltarea regională.7

Început în 1989 ca program de sprijinire a reconstrucţiei

economice în Europa Centrală (Polonia şi Ungaria) PHARE a suferit

o serie de reforme succesive. Prima dintre acestea s-a petrecut după

Consiliul de la Copenhaga din 1993 (care a invitat la negocieri ţările din primul val), dar cea

mai importantă a avut loc în 1997, când PHARE a cunoscut o schimbare de concepţie de la

proiecte „demand-driven" la proiecte „accession-driven" (convergenţă cu legislaţia UE şi

reducerea perioadelor de tranziţie). Priorităţile PHARE au fost atunci stabilite astfel:

- construirea capacităţii instituţionale şi reforma administraţiei publice (aproximativ

30% din fonduri);

- suport investiţional legat de adoptarea şi implementarea acquis-ului (aproximativ

70% din fonduri).

În 1999, PHARE a devenit şi mai bine direcţionat, fiind eliberat de proiectele pentru

agricultură şi dezvoltare rurală (preluate de SAPARD) şi de cele pentru mediu şi transport

(administrate sub ISPA). Resursele astfel eliberate s-au îndreptat către obiectivul de promovare

a coeziunii economice şi sociale dintre ţările candidate şi statele membre UE.

Performanţele proiectelor PHARE s-au ameliorat substanţial în ultimii ani, în bună măsură

datorită îmbunătăţirii coordonării bugetare, dat fiind faptul că fondurile PHARE sunt acum 7 Gheorghe Miclăuş, op. cit., p. 77

1. PHARE

Politici regionale

299

administrate la nivel naţional, iar autoritatea de implementare este integrată în structurile

guvernamentale naţionale8.

Început cu scopul de a sprijini Polonia şi Ungaria (abia ieşite din spaţiul blocului

comunist) în efortul de reconstrucţie a economiilor lor naţionale,prohramul PHARE a fost

extins ulterior la toate ţările candidate şi şi-a modificat frecvent regulamentul de funcţionare,

păstrându-şi în continuare denumirea PHARE, devenind, în peste 10 ani de funcţionare,

principalul instrument comunitar de sprijin al tranziţiei la economia de piaţă şi al dezvoltării

societăţii civile în ţările asociate după modelul ţărilor membre ale UE.

În timp ce PHARE sprijină în primul rând transformarea economică în Europa de Est,

obiectivul său este, în cele din urmă, politic: sprijinul „va ajuta să stabilească societăţi

democratice, bazate pe drepturi individuale". PHARE „sprijină dezvoltarea unei familii mai

mari de familii democratice, într-o Europă prosperă şi stabilă".9 PHARE fimcţionează din 1990

cu scopul susţinerii reformei societăţilor din Europa de Est. Deciziile de acordare a ajutoarelor

sunt luate de Comisie. Din 1998, sunt finanţate numai proiectele care contribuie în mod direct

la aderarea ţărilor membre din domeniile: dezvoltare şi restructurare economică (susţinerea

IMM-urilor, a privatizării, a structurilor productive din agricultură), dezvoltarea regională,

dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii, protecţia mediului, resurse umane, dezvoltarea

administraţiei publice, cooperare transfrontalieră.10

Conform Reglementării (CE) nr. 1266/1999 a Consiliului, publicată în Jurnalul Oficial

al CE, seria L, nr. 161 din 26 iunie 1999, începând din anul 2000 „orice acţiune sau măsură

finanţată în cadrul ajutorului de pre- aderare nu poate beneficia decât de un singur instrument"

(art.5).

Începând cu anul 2000, PHARE va avea ca prioritate de finanţare proiectele privind

preluarea „acquis"-ului comunitar (întărirea capacităţii administrative şi instituţionale) şi

8 Liviu Voinea , ,Economie regională, Europa de Sud-Est şi integrarea europeană, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2002, p. 54. 9 Karene Smith, Politica externă a Uniunii Europen”, Ed. Trei, Bucureşti, 2004, p. 127 10 Jozsef Benedek; op. cit., p. 290.

Prin programul PHARE ţările asociate au primit anual din partea UE, gratuit, fonduri pentru

realizarea de proiecte în domeniile reformei administraţiei publice, armonizării legislative,

protecţiei consumatorilor, reformei sectorului agricol, societăţii civile, educaţiei, formării

profesionale, cercetării ştiinţifice, mediului şi securităţii nucleare, sănătăţii publice, integrării

regionale, infrastructurii de transporturi, energie şi telecomunicaţii.

PETRE Dumitrescu

300

proiectele de investiţii care nu sunt incluse în ISPA sau SAP ARD, evitându-se astfel

paralelismele în tematicile proiectelor şi în asigurarea surselor de finanţare ale acestora.

Simultan cu programul PHARE, începând din anul 2000 se derulează încă două

instrumente de pre-aderare, respectiv ISPA şi SAP ARD. Ambele programe

funcţionează conform reglementărilor Consiliului UE, fiind iniţiat în baza deciziei Consiliului

European de la Luxemburg din 12-13 decembrie 1997. 11

PHARE este condiţionată de cerere. Ţările ce primesc ajutor ajung la un acord cu

Comisia asupra unor programe indicative anuale multianuale, (odată cu creşterea); în ariile

indicate, ţara respectivă identifică proiecte specifice, iar acestea sunt finanţate. Apoi, sunt

angajaţi consultanţi pentru a administra sau a duce la îndeplinire fiecare proiect12.

PHARE corespunde Obiectivului 1 al politicii de coeziune economică şi socială în care

acţionează FS. Scopul programului a suferit modificări pe parcursul timpului, fiind în

permanenţă adaptat nevoilor statelor beneficiare. Astfel, începând din anul 2000 (perioada de

programare 2000-2006), asistenţa PHARE este concentrată pe 2 priorităţi:

• dezvoltarea instituţională: întărirea capacităţii administrative şi instituţionale a ţărilor

candidate, în vederea implementării acquis-ului comunitar;

• sprijinirea investiţilor: mobilizarea investiţiilor în domeniul mediului, transportului,

uzinelor industriale, calităţii produselor, condiţiilor de muncă etc.

Tot începând cu anul 2000 au fost reformate şi metodele de gestionare a programului,

fiind accentuate: concentrarea pe proiecte ce au în vedere implementarea acquis-ului, creşterea

amplorii proiectelor, descentralizarea continuă a managementului programului şi îmbunătăţirea

metodelor de implementare bugetară. O altă schimbare ţine de aspectele de programare,

trecându-se de la programarea anuală la cea multianulală. Principalul instrument de

programare este reprezentat de Parteneriatul pentru Aderare (încheiat de ţările în curs de

aderare şi UE), care este specific fiecărei ţări şi care stabileşte priorităţile, obiectivele şi

11 Emilian Epure, România într-o Uniune Europeană extină”, Ed. Tribuna Economică, Bucureşti, 2002, p. 65 12 Karene Smith, op. cit., p. 129

PHARE este cel mai vechi program de asistenţă tehnică şi financiară pentru ţările din ECE.

În 1990 a fost extins şi la celelalte ţări din spaţiul ECE iar în momentul de faţă constituie principalul

instrument de pre-aderare pentru aceste ţări.

Politici regionale

301

resursele financiare necesare realizării lor. Parteneriatele de Aderare sunt completate de

Programe Naţionale pentru Adoptarea Acquis-ului13.

ISPA este un program creat în 1999 şi funcţional din 2000 şi

are acelaşi rol pentru statele candidate ca şi FC pentru statele

membre,concentrându-se pe finanţarea proiectelor şi susţinerea îmbumătăţirii infrastructurii de

transporturi şi a protecţiei mediului.

Programul se derulează în baza reglementării nr. 1267 din 21 iunie 1999 a Consiliului UE şi

este destinat furnizării de fonduri nerambursabile ţărilor asociate candidate - fără Cipru şi

Malta - pentru finanţarea proiectelor din domeniile coeziunii economice şi sociale, protecţiei

mediului şi transporturilor în perioada 2000-2006.14

Are în vedere 3 aspecte:

1) familiarizarea cu politicile şi procedurile UE;

2) alinierea la standardele de mediu comunitar;

3) extinderea şi conectarea la reţelele de transport transeuropean.

Finanţarea celor două domenii este echilibrată şi este orientată spre proiecte specifice

acestora, spre realizarea de studii preliminare referitoare la măsurile eligibile şi la măsuri de

sprijin tehnic (inclusiv măsuri de informare şi publicitate). În domeniul mediului, o importanţă

deosebită se acordă poluării apei, gestionării deşeurilor şi poluării aerului; pentru infrastructura

de transport, priorităţile sunt reflectate de conectarea reţelelor naţionale cu cele transeuropene

şi dezvoltarea unor sisteme eficiente de transport (atât pentru mărfuri cât şi pentru persoane).

Măsurile de asistenţă tehnică au un rol esenţial în ceea ce priveşte calitatea proiectelor atât din

punct de vedere al managementului cât şi al impactului lor (conform Reglementării 1267/1999

din 21 martie 1999). El va avea un buget de un miliard EURO pe an. Costul total al fiecărui

proiect nu poate fi, în principiu, mai mic de 5 milioane EURO, excluzând circumstanţe

speciale.

Regulamentul Consiliului 1267/1999 stabileşte la art.l:

„ISPA va acorda asistenţă în vederea pregătirii aderării la UE următoarelor ţări solicitante:

Bulgaria, Republica Cehă, Estonia, Lituania, Letonia, Polonia, Slovacia, România, Slovenia şi

Ungaria".

13 Institutul European; op. cit., p. 23

2.ISPA

PETRE Dumitrescu

302

Măsurile eligibile sunt stabilite la art.2:

„a) Măsuri de protecţie a mediului menite să ajute ţările beneficiare la îndeplinirea standardelor

comunitare impuse prin Legea Mediului înconjurător şi îndeplinirea obiectivelor

Parteneriatului de Aderare.

b) Măsuri privind infrastructura în transport, destinate promovării susţinute a mobilităţii, o

atenţie deosebită acordându-se, conform criteriilor Deciziei 1692/1996 a Comisiei Europene,

proiectelor de interes comun, menite să ducă la îndeplinirea de către ţările beneficiare a

obiectivelor. Parteneriatelor de Aderare, interconectarea şi interoperabilitatea reţelelor

naţionale cu reţele transeuropene precum şi accesul la asemenea reţele". Alocarea resurselor se

va face conform art.4: „Pe baza criteriilor populaţiei, PIB/loc, puterii de cumpărare din ţara

respectivă şi a suprafeţei zonei". în ceea ce priveşte tipurile şi modurile de acordare a asistenţei

în art.6 se spune:„Asistenţa Comunitară ISPA poate fi acordată sub următoarele forme:

nerambursabilă, rambursabilă sau alte modalităţi de finanţare". Nivelul asistenţei poate fi până

la 75% în cazul cheltuielilor publice şi poate creşte până la 85% în cazuri speciale.

De asemenea se prevede ca ţările beneficiare să stabilească începând cu 1 ianuarie 2000

şi nu mai târziu de 1 ianuarie 2002 sisteme de management şi control menite să asigure

implementarea corespunzătoare a asistenţei acordate prin acest instrument. Studii preliminare

şi măsuri de sprijin tehnic pot atrage finanţare de până la 100%.

Comisia va urmări coordonarea şi coerenţa între măsurile din cadrul programului ISPA

şi operaţiunile BERD, ale Băncii Mondiale şi a altor instituţii financiare. Ţările candidate

răspund de implementarea proiectelor aflate sub supravegherea Comisiei.15

SAPARD a fost creat în 1999 şi funcţional din 2000, în scopul

sprijinirii dezvoltării rurale şi agriculturii durabile în ţările candidate şi

pregătirii acestora în vederea adaptării treptate la politica agricolă comună. SAPARD

corespunde în principal componentei de orientare a FEOGA, pentru componenta de garantare

fiind necesare adaptări complexe ale cadrului legislativ şi financiar. Prin acest program sunt

finanţate măsuri referitoare la ajustarea structurilor de producţie agricolă, calitatea produselor

alimentare şi protecţiei consumatorului, dezvoltarea rurală, protecţia mediului şi asistenţa

tehnică. Câteva din priorităţile cărora le răspund aceste măsuri sunt reprezentate de:

îmbunătăţirea procesării şi marketingului produselor agricole şi piscicole, dezvoltarea şi

diversificarea activităţilor economice, stabilirea de grupuri de producători, îmbunătăţirea

14 Emilian Epure, op. cit., p. 73 15 Gheorghe Miclăuş, op. cit., pp. 78-80

3. SAPARD

Politici regionale

303

formării profesionale, dezvoltarea şi îmbunătăţirea infrastructurii rurale, gestionarea resurselor

de apă, măsuri de asistenţă tehnică etc. Finanţarea prin acest program se face pe baza pregătirii

unor planuri naţionale de către autorităţile competente ale ţării candidate, acoperind o perioadă

de până la 7 ani şi a acordând prioritate măsurilor de creştere a eficienţei pieţei şi a calităţii şi

standardelor de sănătate, precum şi celor referitoare la crearea de noi locuri de muncă în zonele

rurale. O importanţă specială în cadrul acestui program o are dimensiunea protecţiei

mediului.16

Comisia a propus, în anul 1998, stabilirea unui prag superior în ceea ce priveşte

ponderea populaţiei care poate beneficia de politica de ajutoare, aceasta fiind de 42,7% din

populaţia totală a UE pentru perioada 2000-2006. Aceste praguri superioare au fost definite

pentru fiecare stat în parte, cele mai mari ponderi (100%) fiind înregistrate de statele susţinute

din FC (Grecia, Irlanda, Portugalia), urmate de Spania (cea. 80%). La polul opus se situează

Danemarca, Suedia şi Olanda (între 10 şi 20%). în prezent, din FS se acordă subvenţii pentru

85% din suprafaţă şi 70% din populaţia organizaţiei. Cele mai mari subvenţii pe cap de

locuitor le primesc ţările mai slab dezvoltate: Irlanda, Portugalia, Grecia şi Spania. La polul

opus, cu cele mai reduse subvenţii pe cap de locuitori, se situează Danemarca, Olanda, Belgia,

Suedia şi Marea Britanic, datorită xmui PIB/locuitor ridicat la nivelul regiunilor NUTSl,

precum şi datorită extensiunii reduse a spaţiilor rurale problematice în primele trei cazuri17.

Acest program este destinat să pregătească administratorii din ţările candidate pentru

administrarea Fondului European de Orientare şi Garantare în Agricultură (FEOGA).

ISPA şi SAPARD sunt destinate să pregătească, dar şi să constituie precursorii FC şi respectiv

FEOGA. Pregătirea pentru sprijinirea dezvoltării structurale prin utilizarea Fondului European

de Dezvoltare Rurală, urmează să se refacă prin programul PHARE revizuit.

În ceea ce priveşte Iniţiativele Comunitare, acestea se vor desfăşura în următoarele

domenii: cooperare transfrontalieră, dezvoltare rurală, măsuri împotriva discriminării şi

accesului inegal la locuri de muncă, Iniţiative urbanistice.

16 Institutul European din România, op. cit., p. 23 17 Jozsef, Benedek, op. cit., p. 291

SAPARD a fost înfiinţat în anul 2000, reprezentând un instrument de finanţare a dezvoltării

agriculturii (creşterea competitivităţii produselor agricole, introducerea de noi tehnologii în industria

alimentară etc.) şi a dezvoltării rurale (diversificarea şi creşterea capacităţii de adaptare a

potenţialului productiv din spaţiul rural, dezvoltarea turismului rural etc).

PETRE Dumitrescu

304

Despre iniţiativele rurale menţionăm că a fost aprobat proiectul privind liniile directoare pentru

o nouă iniţiativă de dezvoltare rurală denumită LEADER+. Proiectul va contribui la

revitalizarea economiilor locale rurale şi la păstrarea şi crearea locurilor de muncă în aceste

zone. În scopul concentrării fondurilor şi a stimulării strategiilor de dezvoltare în cadrul noilor

proiecte pilot, criteriile de selecţie pentru grupurile locale de acţiune vor fi foarte riguroase.

Contribuţia UE la proiectul LEADER+ în perioada 2000-2002 va fi de 2 mld. EURO.

LEADER+ va constitui o parte esenţială a politicii consolidate a UE de dezvoltare rurală,

stabilită în „Agenda 2000".

Comisia a adoptat liniile directoare ale unei iniţiative urbanistice în

vederea regenerării economice şi sociale a oraşelor în declin şi cartierelor

neglijate.

Asistenţa din partea Fondului European de Dezvoltare Regională pentru noua iniţiativă

se va ridica la 700 mii. EURO pe perioada 2000-2006.

Noua iniţiativă are două obiective principale: stimularea conceperii şi aplicării unor

strategii inovatoare pentru regenerarea economică şi socială a oraşelor mici şi mijlocii, oraşelor

mari şi zonelor în declin din marile aglomerări urbane, validarea şi schimbul de experienţă

privind regenerarea şi dezvoltarea urbanistică sustenabilă în UE.18

SAPARD se derulează în baza reglementării nr. 1268 din 21 iunie 1999 a Consiliului

Uniunii Europene. Prin SAPARD se va furniza anual, în toată perioada 2000-2006, ţărilor

asociate candidate - fără Cipru şi Malta - o sumă de 529 milioane EURO.

Pe lângă realizarea unor programe şi proiecte concrete, prin cele 3 instrumente de pre-

aderare se urmăreşte şi asigurarea capacităţii ţărilor asociate candidate de a beneficia de

politicile şi instrumentele structurale, de coeziune şi sectoriale ale UE (în principal Politica

Agricolă Comună - PAC) în momentul aderării acestora la Uniune.

18 Gheorghe Miclăuş, op. cit., pp. 80-82

LEADER+

Politici regionale

305

IV. PRINCIPIILE POLITICII ŞI DEZVOLTĂRII REGIONALE ÎN ROMÂNIA

În context european, autonomia locală este concepută ca un element

component al principiilor democratice comune tuturor statelor membre ale

Consiliului Europei, care prin reglementarea ei legală şi aplicarea corectă, face

posibilă descentralizarea puterii. Conceptul de autonomie locală a fost definit prin intermediul

Cartei Europene pentru autonomie locală, semnată în 1985 la Strassbourg, redactată din

iniţiativa Conferinţei permanente a puterilor locale şi regionale din Europa, Cartă ratificată şi

de România în 1997. Articolul 3 al Cartei defineşte în felul următor conceptul de autonomie

locală:

1. Prin autonomie locală înţelegem dreptul şi capacitatea efectivă pentru colectivităţile locale

să reglementeze şi să administreze, în cadrul legii, pe propria lor răspundere, şi în profitul

populaţiei respective, o parte importantă a treburilor publice.

2. Acest drept este exercitat de consilii sau adunări compuse din membrii aleşi prin sufragiu

liber, secret, egal, direct şi universal care pot dispune de organe executive responsabile faţă de

ei. Această dispoziţie nu prejudiciază recurgerea adunărilor cetăţeneşti la referendum sau la

orice altă formă de participare a cetăţenilor, acolo unde ea este pemnisă de lege.

Având în vedere că scopul Consiliului Europei este de a realiza o uniune mai strânsă

între membrii săi pentru a ocroti şi pentru a promova idealurile şi principiile care reprezintă

patrimoniul lor comun, statele semnatare ale Cartei Europene a autonomiei locale consideră că

unul din mijloacele prin care se atinge acest scop este încheierea de acorduri în domeniul

administrativ, că autonomia administraţiei publice locale reprezintă unul din principalele

fundamente ale oricărui regim democratic şi că drepturile cetăţenilor de a participa la

rezolvarea treburilor publice face parte din principiile democratice comune tuturor statelor

membre. Ele consideră că la nivel local acest drept poate fi exercitat în modul cel mai direct şi

că existenţa autorităţilor administraţiei publice locale împutemicite cu puteri efective permite o

administraţie în acelaşi timp eficientă şi apropiată de cefâţeni. Acest principiu vine pe linie

IV.1. Autonomia locală

PETRE Dumitrescu

306

directă din gândirea lui Alexis de Toequeville, care afirma simplu şi la obiect, încă din 1826 că

guvenarea locală este germenele fertil al instituţiilor libere". Aşadar, autonomia locală are un

fundament politic şi este o instituţie liberală, ea vizând promovarea şi garantarea exerciţiului

libertăţilor locale, ea se raliază formei de liberalism politic care este sistemul democratic.

Legile româneşti referitoare la autonomia locală au fost inspirate de documentul amintit

mai sus, iar pe cale de consecinţă. Legea 69/1991, alături de Constituţie, reglementează

sistemul organizării şi funcţionării adminsitraţiei publice locale pe acest principiu.

Instituţionalizarea acestui principiu are o serie de consecinţe:

-„necesitatea ca atribuţiile de bază ale colectivităţilor locale să fie

reglementate la nivel constituţional sau legal; consfinţirea legală a plenitudinii de competenţă a

colectivităţilor locale în probleme de interes local;

- „asigurarea caracterului deplin al exerciţiului atribuţiilor ce revin colectivităţilor locale, prin

neintervenţia altor organe sau autorităţi în procesul decizional;

- posibilitatea colectivităţilor locale ca, în cazul exercitării prin delegare a atribuţiilor ce aparţin

autorităţilor centrale, de a le adapta condiţiilor locale şi consultarea colectivităţilor locale în

probleme de planificare şi decizie, ce le privesc direct.

Ne vom limită la definiţia dată autonomiei locale în Legea nr. 215/2004: „Prin

autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice

locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale pe care le

reprezintă treburile publice, în condiţiile legii.1 Se disting astfel trei elemente ale autonomiei

locale, ce definesc în plan logic conţinutul conceptului:

1. Organizatoric-manifestat prin alegerea de către populaţia cu drept de a vota administraţiei

publice locale.

2. Funcţional - manifestat prin competenţa consiliilor locale, judeţene şi a primarului în

rezolvarea problemelor de interes local, fără intervenţia altor autorităţi.

3. Gestionarea - decurge din calitatea de persoane juridice care gestionează patrimoniul local,

au buget propriu şi hotărăsc în ceea ce priveşte administrarea intereselor publice locale.

Toată această problematică a autonomiei locale se înscrie la nivel european într-o

tendinţă majoră care-şi are rădăcinile în practica liberală, şi anume este vorba deja trecerea de

la relaţiile de tip ordonare/subordonare la cele de cooperare. Autonomia locală înseamnă

absenţa unor raporturi ierarhice de supra şi subordonare, între autorităţile administraţiei de stat

şi autorităţile administrative proprii ale colectivităţilor teritoriale locale. Statul preferă, în loc

1 Monitorul Oficial, nr. 204/23 apr. 2001

Politici regionale

307

să impună autoritar, prin lege, colectivităţilor teritoriale locale comportamentul pe care îl

reclamă, să negocieze cu acestea, să colaboreze de pe poziţii de egalitate, asociindu-le ca

partenere, iar nu ca inferioare la prestarea serviciilor publice. Pe această linie, unii specialişti

vorbesc chiar de o descentralizare cooperativă. Această înlocuire a subordonării cu colaborarea

are merite incontestabile. În Europa, colectivităţile locale s-au dovedit mature şi responsabile

de soarta cetăţenilor, de satisfacerea intereselor publice, iar statul a încetat să le mai privească

drept pericole permanente pentru suveranitatea sa, ori incapabile de a asigura misiunile de

serviciu public, renunţând de bună voie la monopolul decizonal, înlocuindu-l cu un parteneriat

între egali, benefic deopotrivă.

Referitor la această evoluţie, situaţia din România se bazează pe o tradiţie

nu tocmai fericită. „Pornind de la Codul lui Napoleon, a fost alcătuit un cod civil

care crea condiţiile necesare unui stat centralizat în care administraţiei locale nu i

se acorda puterea de a avea iniţiative. Una din scăderile pe termen lung din

România a fost subordonarea administraţiei locale faţă de administraţia centrală, astfel încât

primarii şi consilierii erau adjuncţii prefecţilor atotputernici de la centru şi nu promotorii

dezvoltării pe plan local"2. În continuarea acestei tradiţii, în România „cadrul normativ al unor

acţiuni de înlăturare a raporturilor de ordonare/subordonare este inexistentă, iar unele acţiuni

de colaborare între stat şi colectivităţiloe locale care s-au desfăşurat au fost de cele mai multe

ori haotice şi fără încheierea unor contracte administrative de colaborare şi de dezvoltare”3.

Eficienţa aplicării principiului autonomiei locale nu se poate realiza în absenţa

descentralizării şi fără aplicarea principiului subsidiarităţii.

Putem considera că adminsitraţia publică locală se consituie într-

un mecanism distinct, într-o instituţie fundamentală a societăţii româneşti

contemporane, a cărei organizare şi funcţionare implică, pe de o parte,

rezolvarea treburilor publice şi asigurarea realizării intereselor şi nevoilor

specifice ale colectivităţilor locale, iar pe de altă parte transpunerea în viaţă a

principiilor statului de drept şi ale administraţiei în plan local. Instrumentele

2 Tom Gallanger, Democraţie şi centralism în România, Bucureşti, Ed. Glob All, 1999, p.25

PETRE Dumitrescu

308

concrete pe care autorităţile administraţiei publice locale le au la îndemână prin

legea administraţiei pentru îndeplinirea efectivă a dezideratelor de mai sus şi a rolului lor, pot

fi grupate în patru mari categorii:

• atribuţii în domeniul organizării interne a consiliilor locale;

• atribuţii privind administrarea finanţelor publice locale;

• atribuţii privind activitatea economico-socială locală şi de apărare a drepturilor şi libertăţilor

fundamentale ale catăţenilon

• atribuţii privind asocierea, colaborarea, cooperarea cu alte autorităţi sau agenţi economici.

Putem conchide că principiile care stau la baza autonomiei locale sunt:

„Existenţa unor organe proprii de administrare reprezentând interesele cetăţenilor colectivităţii

respective;

• Statul poate percepe impozite de la comunitatea respectivă numai în virtutea legii;

Comunitatea poate întreprinde sau antrena pe teritoriul său orice activitate consideră necesară

şi dorită de comunitate cate nu este interzisă de lege."4

Referitor la necesitatea autonomiei publice locale se constată că aceasta este impusă de

următoarele circumstanţe:

• „ea este conformă cu un principiu propriu economiei de piaţă conform căruia fiecare

iniţiativă trebuie susţinută în vederea creşterii eficienţei;

• la un nivel situat către baza societăţi se cunosc mai bine şi mai operativ nevoile

sociale ale colectivităţii respective;

• există o diferenţiere regională (spaţială) a nevoilor şi preferinţelor

indivizilor şi colectivităţilor, ceea ce impune adecvarea finanţelor publice locale la:

• condiţiile locale pentru a satisface cât mai bine aceste nevoi;

• administrarea unui mare număr de proiecte specifice se poate realiza mai eficient

dacă se respectă autonomia locală"5

3 Corneliu Liviu Popescu, Autonomia locală şi integrarea europeană, Bucureşti, Ed. All Beck, 1999, p. 121 4 Nicolae Huanţă, Economie şi finanţe publice, Iaşi, Polirom, 2000, p. 267 5 Idem

Politici regionale

309

Conceptele de descentralizare şi autonomie locală pot fi abordate ca sinonime din punct

de vedere strict administrativ, dar implicaţiile de fond ale acestora sunt strict diferite. Baza

comună a celor două concepte este constituită din faptul că ambele concepte reflectă

diminuarea activităţilor executive existentă la nivelul organelor centrale, prin transferul de

atribuţii în plan local (descentralizare teritorială) sau prin crearea serviciilor publice autonome

(descentralizare pe servicii şi autonomizarea lor). De aceea, atât Constituţia cât şi Legea

administraţiei publice locale conferă descentralizării înţelesul larg de diminuare a concentrării

puterii la nivel central prin transferul de atribuţii la nivel local. Elementul de distincţie între

cele două concepte este dat de utilizarea unor procedee diferite de realizare a descentralizării.

Autonomia locală, aşa cum am văzut, scoate în evidenţă că descentralizarea se fundamentează

pe criteriul unităţilor administrativ-teritoriale, cărora li se conferă personalitate juridică, organe

reprezentative alese şi un patrimoniu propriu, care le permite să se organizeze, să funcţioneze

şi să se gestioneze ele singure în mod independent.

Descentralizarea pe servicii semnifică o diminuare a concentrării puterii

executive, pe baza autonomizării serviciilor publice, în sensul că serviciul public este scos din

competenţa centrală sau locală şi i se conferă personalitate juridică, organe de conducere şi un

patrimoniu propriu.

Prin unnare, descentralizarea administrativă, ca mod de organizare a administraţiei

publice într-un stat, îmbracă două forme: descentralizare teritorială şi descentralizare pe

servicii. în cazul descentralizării teritoriale „teritoriul statului este împărţit în circumscripţii

adminsitrative în care funcţionează autorităţi administrative locale, care se bucură de o

oarecare independenţă faţă de autoritatea centrală"^^. Astfel, anumite servicii publice

sunt scoase din competenţa autorităţilor centrale şi date în competenţa autorităţilor locale

descentralizate, care le girează în circumscripţiile în care au fost alese.

Descentralizarea pe servicii nu se referă la o grupă de servicii de interes local date în

competenţa autorităţilor bcale, ci la un singur serviciu public, care este scos din competenţa

centrală sau locală, dându-i-se o organizare autonomă.

Teoretic, în dezbaterile privind descentralizarea, pledoariile contemporane

au la bază mai multe motivaţii. „În primul rând, aşa cum am văzut,

IV.2. Descentralizarea

PETRE Dumitrescu

310

descentralizarea reprezintă un factor de democraţie: plasând puterea în

apropierea cetăţeanului, i se permite acestuia să participe în mod real la opţiuni,

să urmărească de aproape execuţia deciziilor şi să vadă în aleşi mai degrabă

reprezentanţi decât mandatari. Apoi, descentralizarea este un mijloc de a

controla mandatarii aleşi sau numiţi, de a evalua şi de a corecta în permanenţă

politicile publice puse în practică. În al treilea rând, acest principiu permite o mai bună

înţelegere a nevoilor unui membru local şi a răspunsurilor date.

De asemenea descentralizarea permite un mai bun control al furnizării de servicii

publice, fapt impus de realitatea că în cazul serviciilor publice, controlul utilizatorilor acestora

nu este direct, ca în cazul serviciilor oferite de piaţă, ci între furnizor şi utilizatori se impun

intermediari (politicieni aleşi, birocraţi). Astfel că, în lipsa unui control din partea utilizatorilor

există riscuri legate de supraproducţie, costuri excesive, calitate slabă a serviciilor publice

oferite. În fine, descentralizarea poate fi un factor al dezvoltării într-o economie de piaţă prin

faptul că pune în valoare resursele specifice şi permite realizarea unei producţii variate, şi

datorită modului în care facilitează cooperarea ce trebuie să se stabilească între instituţii,

întreprinderi şi colectivităţi teritoriale6.

Din prisma politicilor de dezvoltare regională, descentralizarea - de orice

tip, administrativă, financiară - este element esenţial al cadrului legal de

desfăşurare, reprezentând pista pe care sunt orientate aceste politici regionale.

Descentralizarea este de obicei susţinută de argumente funcţionale, în ciuda

diferitelor contexte teoretice/ideologice: o descentralizare a guvernării

promovează participarea cetăţenilor, răspunde mai bine la nevoile cetăţenilor şi este mai în

măsură să găsească soluţii optime; favorizează dezvoltarea noilor elite; reprezintă o

contrapondere la autoritatea statului; oferă oportunitatea de a experimenta noi structuri de

putere şi politici publice; conferă individualitate unui loc sau unei comunităţi; reprezintă un

element al societiăţii civile sau o punte de legătură între societatea civilă şi stat. Prin acestea,

descentralizarea reprezintă eficienţa, eficacitatea şi toate problemele legate de legitimitatea

guvernului care stă în spatele deconcentrării teritoriale şi descentralizării.

Depăşind sfera juridico-administrativâ, este necesar să arătăm că descentralizarea, în

acceptarea sa largă de transfer al atribuţiilor din plan central în plan local, implică şi o

dimensiune economică, socială şi culturală. În fapt, miza unei tendinţe descentralizatoare se

regăseşte în aceste dimensiuni atingerea scopurilor sale, legate inevitabil de eficienţă şi de

eficacitate. 6 Xavier Frege, Descentralizarea, Humanitas, 1991, p. 213

Politici regionale

311

Cel puţin în plan teoretic, descentralizarea oferă omului creativ o formidabilă şansă de

a acţiona şi a crea, în opoziţie cu situaţia rigidă de a reacţiona ori de a repeta. În acest context,

politicile de dezvoltare regională sprijinite de un cadru legislativ orientat după principiile

autonomiei locale şi'descentralizării, se arată ca un paleativ menit să ofere o şansă diversităţii

naturale dintre regiuni, cu condiţia ca o competiţie între acestea să fie onest stimulată şi loială.

Având în vedere aceste lucruri, devine evident faptul că, cel puţin în România, rolul statului

este unul crucial, de pregătire a cadrului competiţional, de a oferi resursele în mod echitabil şi

de a supraveghea, de a arbitra din care toţi să iasă câştigători.

Se apreciază că atunci când vorbim de descentralizare „deosebim trei sfere conţinute în

această noţiune: deconcentrarea, delegarea şi cedarea.

Deconcentrarea: înseamnă exercitarea puterilor administraţiei centrale de către

reprezentanţi ai administraţiei centrale fizic localizate în afara centnjlui (aşa numitele instituţii

descentralizate ale statului).

Delegarea: responsabilităţitor şi puterilor reprezintă o descentralizare condiţionată unde

responsabilitatea finală rămâne administraţiei centrale care poate să retragă oricând delegarea.

Cedarea: înseamnă transmiterea efectivă a puterii şi a responsabilităţilor la nivele

inferioare de administrare.

În majoritatea societăţilor se găsesc simultan toate aceste tipuri de descentralizare, dar

diferă ponderea lor. Este mai evoluată acea societate care a găsit modelul în care elementele de

cedare devin mai importante, în dauna exercitării puterii de la nivel central.

Principiului subsidiarităţii este un alt instrument reglementat în Uniunea Europeană

care deţine un loc important în elaborarea contextului necesar desfăşurării politicilor de

dezvoltare regională.

În art. 3B TUE se defineşte principiul subsidiarităţii în felul următor:

„Comunitatea va acţiona în limitele competenţei atribuite de prezentul Tratat şi ale obiectivelor

pe care acesta le defineşte.În domeniile în care acestea nu sunt de competenţa sa exclusivă,

comunitatea va interveni, confomn principiului subsidiarităţii numai în măsura în care

obiectivele acţiunii respective nu pot fi realizate la un nivel satisfăcător de către statele membre

şi, în consecinţă, pot fi realizate mai bine la nivel comunitar, datorită dimensiunilor sau

efectelor acestor acţiuni."

IV. 3. Subsidiaritatea

PETRE Dumitrescu

312

De asemenea. în Carta Europeană a autonomiei locale, art. 4, se spune: „Exercitarea

responsabilităţilor publice trebuie de o manieră generală să revină de preferinţă autoritâţlor

celor mal apropiate de cetăţeni. Atribuirea unei responsabilităţi unei alte autorităţi trebuie să

ţină seama de amploarea şi de natura sarcinii, precum şi de cerinţele de eficacitate şi de

economie."

Din documentele europene se desprinde concluzia că principiul subsidiarităţii trebuie

înţeles ca o regulă de repartiţie a competenţelor prin care deciziile să fie idate la un nivel cât

mai aproape de cetăţeni. Această regulă se aplică nu numai în relaţia stat-regiune, ci şi mai

departe între nivelul regional şi nivelul local.

Pe de altă parte înfâptuirea libertăţii presupune modelarea vieţii bazată pe răspunderea

individuală. De aici rezultă că statul, regiunile şi comunele nu preiau

sarcini care pot fi îndeplinite de cetăţeni particulari sau de comunităţi mai mici.

Ceea ce cetăţeanul poate realiza singur, în familie sau în grupuri mai mici, i se

poate lăsa în seamă.

Totodată însă, principiul subsidiarităţii cere comunităţilor mai mari (comună, regiune,

stat) să intervină atunci când exigenţele depăşesc capacitatea indivizilor sau a comunităţilor

mai mici.

Acolo unde societatea este organizată structural, pe mai multe paliere, devine necesar

de abordat principiul subsidiarităţii. În România, organizarea administrativă se realizează la

nivelul a trei paliere: naţional, judeţean şi local, iar acum intră în discuţie şi nivelul regional.

Prin urmare, importanţa analizei acestui principiu devine de domeniul evidenţei.

Din perspectivă juridică, acest principiu apare pentru întâia oară odată cu

ordonanţa nr. 22/1997 la Legea administraţiei publice locale şi este definită în

felul următor. ,Autorităţile administraţiei publice centrale nu intervin în domeniile

care nu ţin de competenţa lor exclusivă, decât dacă şi în măsura în care

obiectivele acţiunii nu pot fi realizate de autorităţile administraţiei publice locale,

datorită dimensiunilor sau efectelor pe care ar urma să le producă". Deşi acest

text nu afirmă expres că introduce în Lege conceptul de subsidiaritate, prin

conţinutul lui identic cu dispoziţiile cuprinse în Tratatul de la Maastricht

reglementează acest concept. Totuşi, acest text nu mai este în vigoare, după declararea

neconstituţionalităţii totale a ordonanţei de urgenţă, dar elementele care sunt inspirate din acest

principiu se găsesc în Constituţie, Legea nr. 69/1991 sau Legea nr. 215/2001 privind

adminsitraţia publică locală.

Politici regionale

313

Aplicarea principiului subsidiarităţii presupune existenţa a cel puţin două entităţi

distincte, una superioară şi alta inferioară; el afirmă necesitatea democratică a coborârii

competenţei de decizie spre nivelurile cât mai de bază, care sunt cele mai apropiate de

cetăţean. Astfel, acest principiu lasă statului doar competenţe reziduale, fiind un principiu de

esenţă liberală. Subsidiaritatea combate deci excesul statului, dar el nu înseamnă lipsirea cât

mai mult posibilă a statului central de prerogativele sale, care nu pot să dispară, dimpotrivă,

subisidiaritatea duce la întărirea statului, căci asigură concentrarea lui numai pe aspectele

esenţiale.

Autorităţile locale au o poziţie specială susţinută de principiul subsidiarităţii care

constă în faptul că responsabilitatea pentru execuţia sarcinilor ar trebui acordată la cele mai

joase nivele de guvemare capabile să le asume, iar unde

este necesar nivelele mai înalte de guvemare să le susţină pentru îndeplinirea

responsabilităţilor adecvate7.

Ceea ce rezultă în mod evident de aici este că subsidiaritatea induce o nivelare de

organizare, o atitudine ce presupune colaborarea mai degrabă decât impunerea. În fond,

subsidiaritatea apare ca o problemă de echilibru. Ea vizează atât raporturile dintre centru şi

periferie, cât şi raporturile dintre colectivităţile de acelaşi nivel între ele. Societatea organizată

pe principiul subsidiarităţii este bine structurată, ea compunându-se din cercuri care se

suprapun, dar nu se confundă, fiecare având activităţi proprii şi urmărind să le rezolve pe

acelea pe care nivelul imediat inferior este incapabil să le asigure.

Există o complementaritate ridicată între regionalizare şi a,cest principiu: ideea de

subsidiaritate poate fi tradusă sub aspectul eficienţei, prin cea de proximitate, fiecare nivel

asumându-şi sarcinile pe care le poate satisface în mod optim, iar după cum se ştie

proximitatea este un element definitoriu pentru o regiune.

Acest lucru ne indică faptul că, ideea de subsidiaritate nu înseamnă că trebuie în mod

sistematic, automat şi rigid atribuite cele mai multe competenţe la nivel inferior, ci căutarea

eşalonului cel mai adecvat problemei în cauză, aceleaşi cuvinte caracterizând şi problematica

regionailizării.

Concluzia generală referitoare la subsidiaritate impune consacrarea normativă a acestui

principiu. „El trebuie să privească atât raporturile dintre administraţia de stat şi administraţia

colectivităţilor teritoriale locale, guvernate de principiul autonomiei locale, cât şi raporturile

din interiorul fiecărui tip de administraţie publică, adică deconcentrarea administraţiei publice8

7 Vasile Ioan, Vasile Cocriş, Iluzia bunăstării generale, Ed. Ankarom, Iaşi, 1997, p. 188 8 Corneliu Liviu Popescu, op.cit., p. 329

PETRE Dumitrescu

314

Din punct de vedere teoretic, subsidiaritatea reprezintă acel echilibru necesar în

colaborările ori disputele dintre nivelele de organizare, însă la nivel practic este destul de greu

de aplicat datorită dificultăţilor generate de caracterul său deschis. Totuşi, rafinamentul său

reflectă pe deplin modalitatea prin care o putere centralizată îşi eficientizează puterea apelând

la regionalizare.

V. POLITICA DE DEZVOLTARE REGIONALĂ ÎN ROMÂNIA

Ideea regionalismului nu este nouă în România. Ea are un început chiar din perioada de

realizare a Unirii Principatelor. Încă din 1862, Barbu Catargiu propune împărţirea Principatelor

Romăne în patru regiuni; Moldova de Sus, Moldova de Jos, Muntenia şi Oltenia cu denumirea

de prefecturi. Proiectul nu avea să fie abrogat, dar, în 1912, programul lui P.P. Carp reia ideea

şi conţine împărţirea României în şase circumscripţii regionale. Ideea nu a dispărut şi în 1921

proiectul Argentoianu pentru organizarea administraţiei locale include şi formarea a nouă

regiuni.

Legea administrativă din 1938, consacră ţinutul care are mai multe judeţe ca unitate

administrativ teritorială ce dispune de personalitate juridică organe proprii şi patrimoniu. Deşi

înfiinţat ca o structură administrativă de descentralizare, ţinutul a fost utilizat şi pentru

organizarea serviciilor exterioare ale ministerelor, adică drept o structură de descentralizare.

Ţinuturile au existat până în 1940, perioada în care însă judeţele nu au mai avut personalitate

juridică.

Abia în Constituţia din 1948 se consacră regiunea ca unitate administrativ – teritorială,

alături de comune, oraşe şi judeţe, menţinută şi în constituiţia din 1952, formă teritorial-

administrativă impusă ca urmare a asimilării experienţei sovietice, şi cu atribuţii care nu

corespundeau realităţilor româneşti. Pe deasupra, centralismul democratic nu admitea la acel

moment personalitatea juridică a unităţilor administrativ teritoriale şi nici o reală autonomie

locală.

V.1. Premisele politicii de dezvoltare regională în România

Politici regionale

315

Preocupări pentru dezvoltarea teritorială au existat şi în condiţiile economiei

centralizate. Planificarea realizată pe baza Planului Unic de Stat elaborat la nivel naţional a

inclus „începând cu 1976 şi planificarea în profil teritorial, bazată pe impunerea de la centru a

unui model economic de dezvoltare. Obiectivul urmărit era diminuarea diferenţelor de

dezvoltare între judeţe, având ca unic criteriu nivelul dezvoltării industriale. Rezultatul a fost o

industrializare forţată a tuturor judeţelor, neglijându-se însă criteriul de eficienţă economică”. 1

Consecinţele transpunerii în practică a acestor planuri a fost realizarea unei industrializări

forţate la nivelul tuturor judeţelor având ca obiectiv declarat „ „atenuarea diferenţelor dintre sat

şi oraş"2

Subevaluarea şi subaprecerea importanţei factoruluui „spaţiu” în evaluarea economică,

a determinat o creştere extensivă a potenţialului productiv şi concentrarea industriei grele în

puţine întreprinderi mari, localizate în principal în marile aglomeraţii urbane, protecţia

mediului fiind complet neglijată.

Populaţia activă din agricultură a scăzut semnificativ, fiind atrasă în activităţi

industriale din zonele urbane.Amplul fenomen de migraţie a populaţiei din mediul rural spre

mediul urban a provocat grave perturbări sociale şi o presiune uriaşă asupra oraşelor în proces

de industrializare.

Accentul excesiv pus pe „reducerea disparităţilor cu orice cost”, la care s-a adăugat o

politică de investiţii bazată, în principal, pe existenţa forţei de muncă, şi orientată spre cantitate

nu spre eficienţă şi competitivitate, a constituit principala cauză a diminuării creşterii

economice pe parcursul deceniului al nouălea. Rata de creştere a producţiei industriale în

judeţele tradiţonal subdezvoltate ale României de-alungul celor două decenii anterioare fusese

inpresionantă. Creşteri de producţie de zeci de ori se întâlneau frecvent. În anii 80, aceste

judeţe „în curs de dezvoltare" erau obligate să atingă un nivel global al producţiei pe cap de

locuitor egal cu media naţională. Această masivă realocare de resurse a dus în final la

ineficientă generală şi a contribuit la încetinirea procesului de dezvoltare economică.. În pofida

acestui proces de industrializare forţată şi a creşterii

economice astfel induse, judeţele tradiţional sărace ale ţării (Botoşani, Vaslui, Maramureş,

Bistiţa-Năsăud, Dolj, Olt, Giurgiu, Teleorman) au continuat să fie afectate de fenomenul

1 Guvernul României, Planul Naţional de Dezvoltare 2002-2005, pag. 117 2 Lucia Pop, Tendinţe ale politicii de dezvoltare regională în România, lucrare apărută în Cătălin Zamfir (coord.), Politica socială în România, Bucureşti, Ed. Expert, 1999, pag. 493

PETRE Dumitrescu

316

migraţiei al populaţiei, care s-a menţinut la valori ridicate pe parcursul întregii perioade a

anilor 70 şi 80.

În consecinţă, „România în raport cu celelalte ţări din E.C.E., s-a confruntat cu o

situaţie unică. Rezultatele economice ale politicii economice promovate de către partidul

comunist au început să fie resimţite în anii 70, să se înrăutăţească în anii 80 şi să fie exacerbate

după 1989. Aceste consecinţe pot fi resimţite astăzi, când toate judeţele se confruntă cu

probleme economice şi, în special, privind restructurarea industriei"3

Bulversarea întregii economii a ţării şi declinul acesteia după 1989, a facut ca problema

soluţionării priorităţilor teritoriale - care constituie principala preocupare a unei politici de

dezvoltare regională - să devină destul de greu de susţinut. Aceasta deoarece întreg teritoriul

ţării a devenit „o prioritate" din cauza problemelor cu care se confruntă, clasica ierarhizare a

teritoriului în „zone defavorizate" şi „zone subdezvoltate" fiind destul de relativă. Asupra

acestor aspecte vom reveni în capitolul 2 al lucrării.

Pe lângă zonele tradiţional subdezvoltate au apărut zonele în declin industrial, care

ridică acum probleme deosebite prin şomajul ridicat pe care îl provoacă restructurarea. Practic,

toate judeţele, dar mai ales cele defavorizate industrial au probleme deosebite de restructurare

economică.

În procesul industrializării nu s-a reuşit crearea de structuri industriale proprii fiecărui

judeţ, acestea dobândind o structură industrială foarte diversificată.

„Astfel, în toate judeţele s-a dezvoltat industria alimentara, a confecţiilor, a pielăriei şi

încălţăminţii, precum şi industria materialelor de construcţii şi a exploatării şi prelucrării

lemnului. Toate judeţele, fără excepţie aveau întreprinderi de construcţii de maşini şi

prelucarea materialelor. Totuşi, o serie de ramuri industriale cu pondere mai mare au conturat

profilul industrial al judeţelor”4

3 Gabriela Drăgan, Isabela Atanasiu, Compatibilităţi între cadrul românesc al politicii regionale şi reglementările UE privind ajutoarele de stat, Bucureşti, Institutul European din România 2003, pag. 23 4 Guvernul României, Planul Naţional de Dezvoltare 2002-2005, op. cit., pp. 117-118

Politici regionale

317

Procesul de restructurare industrială demarat după 1990 a avut un ritm lent şi ca urmare

nu s-a soluţionat nici până în prezent complet problema marilor întreprinderi de stat cu

pierderi.

Un mare pericol în cazul zonelor industriale supuse restructurării îl reprezintă

pierderea, prin migraţiune, a forţei de muncă calificate. Dacă unele zone industriale rămân o

perioadă mai îndelungată de timp fără o activitate economică viabilă, până la restructurare,

care este un proces de durată, s-a constatat că aceastea pierd, în detrimentul unor regiuni sau a

ţării, forţa de muncă bine pregătită şi capabilă de activitate economică inovatoare.

Probleme deosebite ridică în acelşi timp zonele rurale, atât în ceea ce priveşte ocuparea

populaţiei, cât şi infrastructura de toate tipurile: de la infrastructura drumurilor şi tehnico-

edilitară la infrastructura afacerilor.

Regiunile în care populaţia ocupată în agricultură reprezintă aproape jumătate din

populaţia ocupată sunt în ordine Nord-Est, Sud-Vest şi Sud. Aceste regiuni au un grad scăzut

de dezvoltare, se confruntă cu fenomene severe de depopulare.

Practit, toate regiunile şi fiecare judeţ are un sector agricol bine reprezentat care ocupă

aprox. 70% din forţa de muncă existentă în mediul rural, evidenţiind clar dependenţa acestor

zone de activităţi agricole.

Dacă se compară situaţia României cu cea a statelor membre UE, se constată că ţara noastră

„cu o populaţie de 22,6 mii. locuitori reprezintă aprox. 6,5% din populaţia UE, are o economie

care este doar de circa 1,5% din cea a Uniunii, iar PIB-ul pe cap de locuitor reprezintă circa

24% din media statelor Uniunii.

Pe de altă parte, valoarea producţiei agricole din România reprezintă aproximativ 5%

din cea a Uniunii, dar realizează circa 20% din PIB-ul ţării noastre asigură locuri de muncă

pentru aprox. 34% din populaţia activă"5

Deocamdată, procesul de dezvoltare economică este mai vizibil la graniţa cu Ungaria,

Iugoslavia şi se extinde pe direcţia Vest-Est.

V.2. Dezvoltare regională şi soluţionarea problemelor sociale

PETRE Dumitrescu

318

Revenind însă la problema care ne preocupă, anume situaţia socio-economica a

României după 1989, putem aprecia că zonele cu probleme economice şi sociale pot fi

clasificate în trei mari categorii:

1. Zone tadiţionale subdezvoltate,

2. Zone în declin industrial,

3. Zone fragile structural.

Zonele tradiţional subdezvoltate sunt caracterizate printr-o combinaţie de rate înalte ale

şomajului structural şi ponderii mari ale forţei de muncă ocupate în agricultura. Aceşti factori

sunt corelaţi în mod semnificativ cu o rată a mortalităţii infantile mai ridicată decât media

naţionala şi cu o tendinţă a emigrării populaţiei spre alte zone , în căutarea de locuri de muncă.

Subdezvoltarea acestor zone este evidenţiată şi de indicatorii privind infrastructura de baza şi

nivelul investiţiilor directe pe locuitor. Aceşti indicatori se situează mult sub nivelul mediei

naţionale.

Zonele în declin industrial sunt acele zone în care, în perioada 1992-1998, procesul de tranziţie

a dus la pierderea unui număr deosebit de mare de locuri de muncă, în special în industria

prelucrătoare şi minieră. Perspectivele de dezvoltare a acestor zone diferă substanţial de cele

din zonele tradiţional subdezvoltate, deoarece nivelul infrastructurii este relativ satisfâcător iar

mecanismele economiei de piaţă au început să funcţioneze.

Astfel de zone în declin industrial se găsesc în special în următoarele Regiuni de

Dezvoltare: Nord-Est (judeţele Botoşani, Suceava); Sud-Est (judeţele Brăila şi Buzău) Sud-

Muntenia (jud. Giurgiu, Dâmboviţa, Teleorman-Călăraşi); Sud-Vest (jud. Gorj, Dolj, Olt);

Vest (jud. Hunedoara); Nord-Vest (jud. Maramureş şi Cluj); Centru (jud. Braşov).

Zonele fragil structurle: sunt zonele în care o pondere ridicată a forţei de muncă este încă

ocupată în industria grea, generatoare de pierderi în economie (metalurgică, minieră şi

chimică).

Zonele fragile-structural sunt zonele care în perioada următoare, pe măsura

accelerării procesului de restructurare industrială şi a retragerii subvenţiilor de stat, devin zone

în declin industrial şi în care problemele existente se vor agrava mai mult decât în prezent. Ele

au multe trăsături cu zonele aflate în declin industrial, inclusiv potenţial de redresare

economică pe termen scurt, dar prezintă şi riscul unor tensiuni sociale majore în anii următori.

5 Virginia Marinescu, Gheorghe Marinescu, Uniunea Europeană, Proiect şi devenire, Ed. Antet Press, pag.134

Politici regionale

319

Astfel de zone se găsesc în special în următoarele Regiuni de Dezvoltare: Nord-Est

(jud.Neamţ), Sud-Est(jud. Galaţi şi Brăila), Sud-Muntenia (jud.Prahova, Călăraşi, Teleorman,

Dâmboviţa), Sud-Vest Oltenia (jud.Gorj), Vest (jud.Hunedoara), Nord-Vest (jud.Satu-Mare)"6.

Fiecare din cele trei tipuri de zone cu probleme economice şi sociale se întâlnesc în

aproape toate Regiunile de Dezvoltare.

Restructurarea economiilor regionale este un obiectiv pe care regiunile şi unităţile

administrative nu sunt capabile să îl realizeze singure. De aceea, politica naţională de

dezvoltare regională urmăreşte, în afara realizării obiectivului său fundamental -diminuarea

discrepanţelor regionale - prevenirea apariţiei unora noi, datorită declinului industrial al multor

zone ale ţării, ajutând la restructurarea economiilor regionale şi adaptarea lor la cerinţele

economiei de piaţă în contextul globalizării.

Astfel probleme de natură socio-economică pot fi atenuate prin elaborarea unor politici

economice şi sociale viabile al căror scop trebuie să vizeze găsirea celor mai eficiente soluţii

pe linia ameliorării discrepanţelor existente între diferite zone.

Conturarea unei strategii coerente în domeniul politicilor regionale în România datează

din 1966 odată cu lansarea „Programului Phare pentru dezvoltare regională" care-şi propunea

ca principal obiectiv elaborarea unui set de principii fundamentale care să orienteze întrega

politică regională a ţării.

Programul a fost implementat prin Departamentul de Administraţie Publică Locală al

Guvernului României, asistat de o echipă de consilieri externi, iar activităţile sale s-au

desfăşurat sub coordonarea unui grup de lucru interministerial, incluzând reprezentanţi din

6 Narciza-Adela Nica, Politici regionale în România după 1989, www.itcnet.ro

V.3. Programul Phare pentru dezvoltare regională în România

PETRE Dumitrescu

320

ministerele cheie şi autorităţile regionale. În cadrul programului a fost elaborată „Carta Verde",

document care sintetizează problemele actuale ale dezvoltării regionale în România

Principalele obiective ale politicii regionale propuse în Carta Verde sunt:

1. Pregătirea României pentru integrarea în Uniunea Europeană şi pentru a

deveni eligibilă în vederea acordării unor ajutoare din Fondurile Structurale

ale acesteia.

2. Reducerea disparităţilor regionale între diferitele regiuni ale României.

3. Integrarea activităţilor din sectorul public (educaţie, învăţământ,

infrastructură, calitatea mediului e.t.c.) pentru a realiza un nivel superior de

dezvoltare a regiunilor.

Pentru a atinge aceste obiective, în Carta Verde sunt abordate doua aspecte pentru

politica regională: definirea regiunilor de dezvoltare şi cadrul instituţional necesar pentru

implementarea politicilor regionale.

Definirea regiunilor de dezvoltare se face prin regruparea judeţelor cu profiluri

complementare de dezvoltare, regrupare justificată de creşterea eficienţii implementării

politicilor de dezvoltare regională. Procesul de definire a regiunilor de dezvoltare în Carta

Verde cuprinde:

• Identificarea judeţelor vecine cu profiluri economice şi sociale similare (15 grupări de

judeţe);

• Regruparea regiunilor de similaritate în regiuni de dezvoltare, definite prin relaţii fucţionale

de tipul infrastructurii de comunicare sau al sistemelor de interacţiune umană (opt regiuni de

dezvoltare).

Subregiunile cu probleme specifice de dezvoltare (agricole, industriale, de mediu) sunt

definite ca tipuri de arii problemă.

O arie prioritară este definită ca o grupare de oraşe, comune sau judeţe, continue sub

aspect teritorial, caracterizate prin profiluri asemănătoare de probleme, rezolvabile prin politici

regionale. Diversitatea problemelor regionale impune o diversitate corespunzătoare a unităţilor

de politică regională. Funcţie de aria de cuprindere şi de criteriul de structurare unităţile de

politică regională ar putea fi:

- „subregiuni de dezvoltare ca judeţe sau grupări de judeţe din cadrul

aceleeaşi regiuni caracterizate prin probleme severe cu caracter global sau specific.

Politici regionale

321

- grupări de comune sau oraşe învecinate cu probleme similare specifice din

cadrul aceluiaşi judeţ sau din judeţe învecinate (ex: arii miniere, cu sol

degradat, cu declin industrial, cu grad ridicat de poluare e.t.c.)

- grupări de comune sau oraşe învecinate cu probleme similare complexe din cadrul aceleeasi

regiuni sau din judeţe învecinate"7

Reducerea disparităţilor în rezolvarea problemelor regionale implică o politică

regională cu multiple acţiuni şi unităţi teritoriale ţintă. Denumirile de unităţi pentru politica

regională, anterior menţionate, specifică aceste unităţi ţintă. Fiecare dintre acestea ar putea

avea o funcţie regională distinctă:

- regiunile de dezvoltare pentru a orienta politica regională a guvernului, în sensul reducerii

dezechilibrelor teritoriale majore de dezvoltare între ariile cele mai dezvoltate şi cele mai puţin

dezvoltate; în acelaşi timp, regiunile de dezvoltare sunt cel mai bun cadru de implementare şi

evaluare a politicii de dezvoltare regională;

- ariile prioritare pentru a permite structurarea unor programe specifice de dezvoltare în

domeniile: industrie, agricultură, şomaj, mediu înconjurător etc, având ca actori nu numai

guvernul ci şi autorităţile la nivel de judeţ, comună sau oraş. Ariile prioritare, definite ca

subregiuni sau grupări de localităţi, sunt în mod deosebit utile pentru reducerea disparităţilor

interregionale.

Regiunile şi subregiunile propuse în Carta Verde sunt prezentate în tabelul de mai jos:

7 Carta Verde, Politica de dezvoltare regională în România, Guvernul României şi Comisia Europeană Bucureşti, Programul Phare, 1997

Denumirea Regiunii SubregiuniNord-Est Botoşani, Vaslui, Iaşi. Suceava, Neamţ, Bacău Sud-Est Brăila. Galaţi. Constanţa, Tulcea

Sud Argeş, Dâmboviţa, Prahova, Teleorman, Giurgiu, Ialomiţa, Călăraşi

Sud-Vest Dolj, Olt, Mehedinţi, Gorj, Vâlcea

Vest Timiş, Arad, Caraş-Severin, Hunedoara

Nord-Vest Cluj, Bihor, Satu-Mare, Maramureş, Bistriţa. Năsăud,

Sălaj

Centru Braşov, Sibiu, Covasna, Harghita, Mureş, Alba

Bucureşti

PETRE Dumitrescu

322

Regiunile de dezvoltare se caracterizează printr-o suprafaţă medie de 30. 000 km 2 şi o

mărime medie de 2,8 mii locuitori, ceea ce duce la o apropiere de media regiunilor de tip

NUTS II (13 000 km2 respectiv 2 mii locuitori).

Referitor la celălalt aspect relevant în Carta Verde, anume cadrul instituţional necesar

pentru implementarea politicilor de dezvoltare regională., se propune două niveluri ale

structurii instituţionale responsabile de elaborarea şi implementarea măsurilor de politică

regională, reglementate prin legea nr. 151/1998

- un nivel central, care presupune un organism compus din reprezentanţii ministerelor şi

agenţiilor centrale relevante pentru dezvoltarea regională:

Consiliul Naţional pentm Dezvoltare Regională (CNDR) cu rol în

elaborarea strategiei naţionale, subordonat Guvernului României, Sindicatele, Federaţia

Oraşelor din România etc.

- un nivel regional, care presupune constituirea unor unităţi specializate (Agenţiile pentru

Dezvoltarea Regională - ADR), ca organizaţii nonguvemamentale, independente cu rol

de coordonare intra-regională a programelor de dezvoltare conduse de un Consiliu care să

includă reprezentanţii Consiliilor Judeţene, Prefecturilor, Asociaţiilor Intercomunale,

Asociaţiilor fermierilor e.t.c.

Odată cu întocmirea şi implementarea unei politici de dezvoltare regională în România

şi începând cu conturarea regiunilor de dezvoltare, instituţiile coordonării acestei politici, asa

după cum am văzut, au fost create.

România este împărţită, începând cu elaborarea „Cartei Verzi a Dezvoltării Regionale"

(1997), în opt regiuni de dezvoltare formate prin încheierea unor acorduri de asociere, formale

de altfel, între 4-6 judeţe.

Regiunea de dezvoltare nu este nici o comunitate teritorială distinctă, nici o

instituţie deconcentrată a administraţiei statului. În acelaşi timp ea nu are personalitate juridică.

Printre criteriile de care s-a ţinut cont în momentul conturării regiunilor au fost vecinătatea

geografică şi existenţa unor disparităţi economice şi sociale care ar urma să fie rezolvate prin

implementarea unor politici regionale. La nivelul fiecărei regiuni, exista două instituţii

implicate: ADR (autoritate executiva) şi CDR (autoritate deliberativă) .

Pentru a sprijini dezvoltarea regională echilibrată a ţării şi dezvoltarea socioeconomică a

regiunilor, Legea 151/1998 privind dezvoltarea regională în România stabileşte cadrul

instituţional, principiile, obiectivele, competenţele şi instrumentele specifice dezvoltării

regionale.

Politici regionale

323

Obiectivele politicii regionale pot fi realizate prin creearea de structuri instituţionale

adecvate. În acest sens, la nivel naţional s-a înfiinţat Consiliul Naţional pentru Dezvoltare

Regională (CNDR)al cărui management este asigurat de preşedintele CNDR în persoana

primului ministru.

Conform art.2 al legii, CNDR are în componenţa sa „preşedinţii şi vivepreşedinţii

Consiliilor pentru Dezvoltare regională şi, la paritate cu numărul acestora, reprezentanţii la

nivel de ministere, secretar de stat sau subsecretar de stat, ai organismelor guvernamentale cu

responsabilităţi în politica de dezvoltare regională.

Promovarea şi coordonarea politicii de dezvoltare regională

este asigurată de Agenţia Naţională pentru Dezvoltare Regională

(ANDR), organ executiv al CNDR, are personalitate juridică,

condusă de un preşedinte cu un rang de stat şi finanţată din Fondul Naţional de Dezvoltare

Regională (FNDR). Pentru finanţarea proiectelor de dezvoltare se constituie FNDR, din suna

care se alocă anual pentru politica de dezvoltare regională. De asemenea,

pot fi atrase surse de finanţare, interne şi internaţionalede tipul asistenţei

financiare permanente din cadrul Programul PHARE din partea Uniunii

Europene, din fondurile de tip structural pe perioadă cât ţara noastră are statut de stat asociat,

din Fondurile Structurale din momentul aderării la Uniunea Europeană, precum şi din partea

altor surse.

La nivel regional se înfiinţează Consiliul pentru Dezvoltare regională (CDR) care are în

componenţă preşedinţii consiliilor judeţene şi câte un reprezentant al consiliilor locale

municipale, desemnat de către acesta pe perioada mandatului. Managementul este asigurat de

un preşedinte şi un vicepreşedinte, aleşi de mebri CDR din membri acestuia. La lucrările CDR

sunt invitaţi reprezentanţi ai consiliilor locale, orăşeneşti şi comunale a instanţelor şi

organizaţiilor cu responsabilităţi în domeniul dezvoltării regionale, precum şi prefecţii

judeţelor – fără drept de vot.

CDR aprobă nivelul de finanţare a cheltuielilor şi

activităţilor ADR din Fondul de Dezvoltare Regională (FDR).

FDR se constituie anual din alocaţii de la FNDR, contribuţii de la

bugetele locale şi judeţene, surse financiare atrase din sectorul privat, de la bănci, investitori

străini, Uniunea Europeană sau alte organizaţii internaţionale.

Legea nr. 315 din 28 iunie 2004 privind dezvoltarea regională în România, publicată în

Monitorul Oficial nr. 577 din 29 iunie 2004, adoptată de Parlamentul României, cu respectarea

prevederilor art. 75 şi art. 76 alin (2) din Constituţia României, a condus la abrogarea Legii nr.

Agenţia Naţională pentru Dezvoltare Regională

(ANDR)

Fondul Naţional de Dezvoltare Regională

(FNDR)

Fondul de Dezvoltare Regională (FDR)

PETRE Dumitrescu

324

151/1998 privind dezvoltarea regională în România. Noua lege preia reglementările din legea

anterioară, adoptând-o însă la exigenţele legate de pregătirea ţării noastre în vederea aderării la

U.E.

I. OBIECTUL ANTROPOLOGIEI POLITICE II. REPERE ISTORICE

III. DEFINIŢII ALE DOMENIULUI POLITIC

IV. METODELE ANTROPOLOGIEI POLITICE

V. RUDENIE ŞI PUTERE

VI. GRUPURILE TERITORIALE ŞI ROLUL LOR ÎN ORGANIZAREA POLITICĂ VII. RELIGIE ŞI PUTERE VIII. OMUL POLITIC ÎN ORIZONTUL MATRICILOR DE GÂNDIRE IX. LIBERTATEA POLITICĂ ÎN ERA REŢELELOR GLOBALE

ANTROPOLOGIE POLITICĂ

Prof. dr. Petre Dumitrescu Prof. dr. Marius Dumitrescu

C U P R I N S

Probleme fundamentale ale unităţii de curs :

(a) sistem politic şi politici sociale ; (b) agenţi ai politicilor sociale ; (c) ghidul de analiză a unei politici sociale ; (d) politici sociale în perioade de tranzitie ; (e) politici sociale centrate pe copil ; (f) politici sociale destinate combaterii sărăciei ;

Scopul şi obiectivele unităţii de curs : (a) familiarizarea studenţilor cu conceptele fundamentale legate de teoria politicilor

sociale ; (b) formarea deprinderilor de elaborare a unor programe sociale ; (c) iniţierea studenţilor in practica politicilor sociale din România ; (d) participarea studenţilor la organizarea politicilor sociale legate de sarăcie,

abandon, droguri ; Modalităţi de evaluare :

(a) aprecierea cunoştintelor teoretice în domeniul politicilor sociale ; (b) elaborarea de documentaţii prtactice pe probleme de politică socială ;

Antropologie politică

327

I. Obiectul antropologiei politice Antropologia politică, ca ştiinţă comparativă a modalităţilor de organizare

politică, priveşte omul sub forma lui homo politicus şi caută trăsăturile comune organizărilor politice analizate în diversitatea lor istorică şi geografică, vizând astfel elaborarea unei ştiinţe a politicului. În această formă, ea poate fi identificată în antichitate, în Politica lui Aristotel, sau în modernitate, în Spiritul legilor a lui Montesquieu şi în Contractul social al lui Rousseau.

Aristotel considera că fiinţa umană este de la natură politică, iar politicul era văzut ca entelehia supremă, scopul ultim al afirmării vieţii, al lucrurilor însufleţite. În acest sens, antropologia politică urmărea mai degrabă să înţeleagă modul de funcţionare al vieţii sociale a omului decât să creeze cadre de organizare ideală în care acesta să fie implantat şi corijat.

Montesquieu poate fi considerat ca fondator al antropologiei politice dacă avem în vedere că, de pildă, atunci când defineşte noţiunea de despotism oriental şi clasează diferitele tipuri de societăţi corespunzătoare acestuia, el ia în considerare tradiţii politice diferite de cele europene. Montesquieu pune bazele metodei comparative în studiul societăţilor, realizând o tipologie a acestora, ce pune în evidenţă sfera politicului şi caracterizează tipurile de societate în funcţie de modurile de guvernare. Politicul este privit pentru prima oară ca un criteriu consistent pentru identificarea specificului societăţilor globale.

Rousseau, încercând să identifice originile contractului social, face referiri, ca şi Montaigne, la tradiţiile şi obiceiurile „popoarelor sălbatice“, cărora le percepe coordonatele istorice şi culturale şi pe care le supune unei analize de tip comparativ, inspirat fiind de relativismul concepţiei lui Montesquieu.

Sintagma de antropologie politică este înţeleasă astăzi şi ca un domeniu de studiu în cadrul antropologiei sociale sau al etnologiei. În această nouă formă, „ea se ocupă cu descrierea şi analiza sistemelor politice (structuri, procese şi reprezentări) proprii societăţilor estimate ca primitive sau arhaice“1.

1 Georges Balandier, Antropologie politică, Editura Amarcord, - Timişoara şi Open Society Institute - Budapest, 1998, p. 15

Petre DUMITRESCU & Marius DUMITRESCU

328

În esenţă, antropologia politică se înfăţişează ca o ramură a antropologiei sociale, cu metode şi problematici regândite şi prezentate într-un mod critic. Studiile de antropologie politică ne ajută să identificăm structurile fundamentale ale politicului şi puterii, care îmbracă forme diferite atât în plan sincronic, cât şi diacronic. Ele evidenţiază, în cele din urmă, necesitatea separării categorice dintre teoria politică şi teoria statului, argumentându-se astfel, pe baza acestei distincţii, că toate societăţile generează politic, omul este o fiinţă politică, iar statul reprezintă numai un stadiu, un moment, fără îndoială cel mai important, de structurare a vieţii politice.

Antropologia politică analizează exotismul politic, forme politice specifice societăţilor arhaice, fiind un mijloc de descoperire nu numai a instituţiilor şi acţiunilor ce permit guvernarea oamenilor, cât şi a sistemelor de gândire şi al simbolurilor proprii acestora. Se poate conchide că antropologia politică studiază geneza şi specificul politicului ca formă de organizare comunitară, evidenţiind modalităţile în care se structurează în anumite momente ale istoriei raporturile de putere, începând cu societatea de tip arhaic. Totodată, ea investighează corelaţiile dintre autoritatea patriarhală sau matriarhală şi acţiunea politică, precum şi rolul sacrului în sfera politicului. O expunere riguroasă şi sistematică a obiectului antropologiei politice oferă Georges Balandier în temeiul surprinderii scopurilor pe care aceasta le urmăreşte:

„ a) o determinare a politicului caracteristic atât societăţilor preistorice ( arhaice) cât şi celor istorice (civilizate) sau, cu alte cuvinte, a societăţilor fără stat cât şi a acelora cu stat. b) o explicare a proceselor de generare şi de schimbare a sistemelor politice în concordanţă cu datele oferite de studiile istorice. c) un studiu comparativ care să evidenţieze diferitele ipostaze ale realităţii politice, nu exclusiv în limitele istoriei Europei, ca expresie a unui etnocentrism şi provincialism, ci în ansamblul istoriei şi geografiei universale în stare să ia în considerare toate comunităţile umane ale Terrei. Astfel, antropologia politică devine o piesă esenţială a procesului de construire a „istoriei mondiale a gândirii politice“.2

Întrebări de verificare: 1. Ce studiază antropologia politică? 2. Care este obiectul antropologiei politice în funcţie de scopurile pe care le urmăreşte?

2 ibidem, p. 19

?

Antropologie politică

329

II. Repere istorice

II.1. Iniţiatorii

De obicei reprezentanţii antropologiei politice concepută într-o perspectivă cuprinzătoare şi comprehensivă îl invocă pe Aristotel ca precursorul disciplinei lor. În lucrarea Statul atenian, Aristotel a urmărit să identifice cauzele degradării diferitelor forme de guvernare, cât şi încercarea de a determina anumite constante sau legi ale schimbării regimurilor politice. Printre precursorii antropologiei politice sunt de amintit şi Francis Bacon, ca şi Niccolo Machiavelli. Primul a adus dovezi privind existenţa altor societăţi, diferite de cele europene şi considerate „sălbatice“. Al doilea, în Principele, identifică două tipuri de guvernare, prefigurând două dintre tipurile ideale diferenţiate de către Max Weber în sociologia sa politică: patrimonialismul şi sultanismul.

Iniţiatorii demersului antropologic trebuie căutaţi şi printre creatorii gândirii politice din secolul al XVIII-lea. În acest sens, este semnificativă contribuţia lui Montesquieu prin lucrarea sa L’Esprit des Lois care reprezintă o prima încercare de inventariere a diverselor societăţi umane în vederea clasării şi comparării, operaţii considerate premise ale studierii modului de funcţionare a instituţiilor societăţilor. În vederea realizării unui atare inventar al diversităţii societăţilor umane, gânditorul francez a apelat la datele istoriei antice, la însemnări de călătorie prin ţinuturi străine şi a propus o metodă revoluţionară de comparare şi clasificare a societăţilor umane, văzute mai ales ca societăţi politice.

Jean-Jacques Rousseau, prin cunoscutele lui lucrări: Discurs asupra originii inegalităţii (1755) şi Contractul Social (1762), şi-a pus pecetea, prin ideile privitoare la omul natural şi la omul civil, pe demersul antropologiei politice. Gânditorul francez a fost preocupat de problema trecerii de la starea naturală la starea civilă, contractuală, precum şi de modul prin care omul poate să-şi conserve libertatea în noul tip de societate, deşi trebuie să – şi asume riscurile constrângerilor fără de care activităţile în comun pentru satisfacerea mai bună a nevoilor sale n-ar fi posibilă. Soluţia imaginată de Rousseau este reducerea clauzelor contractului social la una singură: cedarea dreptu-rilor proprii fiecărui membru al societăţii în folosul general al acesteia, realizându-se astfel premise pentru egalitatea contractanţilor, care îşi vor da silinţa să acţioneze drept, căci în caz contrar vor fi ei înşişi afectaţi. În concepţia sa, statul, în calitate de reprezentant al voinţei generale, inseparabilă de voinţa individuală, întruchipează legea morală supremă căreia toţi oamenii trebuie să i se supună.

Petre DUMITRESCU & Marius DUMITRESCU

330

II.2. Creatorii antropologiei politice ca ştiinţă pozitivă

Antropologia politică bazată pe o metodă pozitivă, ştiinţifică, a substituit

creaţiilor anterioare, speculative, imaginare, privind geneza politicului teorii funda-mentate pe cercetări empirice concrete, de teren, întreprinse asupra societăţilor arhaice. Cei care au promovat şi au elaborat concepţii noi asupra fenomenelor sociale din societăţile arhaice şi au întrezărit specificul fenomenului politic în cadrul acestora au fost sir Henry Maine şi Lewis Morgan.

Henry James Sumner Maine (1822-1888), jurisconsult şi universitar, om de stat şi istoric al dreptului, este un gânditor victorian rareori evocat (cel mai adesea neglijat). El este autorul lucrării Ancient law. Its Connection with the Early History of Society and Its Relations to Modern Ideas (1861) în care întreprinde un studiu comparativ complex al principiilor, conceptelor şi al instituţiilor indo-europene din cele mai vechi timpuri până în epoca modernă în vederea surprinderii naturii legii în societăţile arhaice. De altfel, această lucrare i-a adus consacrarea şi drept urmare a reputaţiei sale a fost numit Legal Member of Council în India în perioada 1862–1869 şi în

această calitate a exercitat o influenţă directă asupra elaborării legislaţiei indiene din epocă.

Concepţia lui Maine are o pronunţată şi directă tentă antispeculativă ce vizează critica contractualismului şi a temeiului său raţional întruchipat de dreptul natural. În baza acestor studii, el ajunge la constatarea că, spre deosebire de lumea modernă, în societatea arhaică dreptul îşi avea originea în autoritatea familială:

„Istoria ideilor politice începe, în fapt, cu ideea că înrudirea de sânge este singura bază posibilă a unei comunităţi de funcţii politice; şi nici una dintre acele răsturnări de sentimente pe care noi le numim solemn revoluţii n-a fost atât de surprinzătoare şi de completă ca schimbarea survenită atunci când un alt principiu, cel al contiguităţii locale fu stabilit pentru prima oară ca bază a unei acţiuni politice comune“. 3

Cu alte cuvinte, în istoria societăţilor are loc trecerea de la societăţile bazate pe status la cele centrate pe contract (binecunoscuta formulă: from status to contract) şi trecerea de la organizările sociale bazate pe rudenie la cele susţinute pe alt principiu, mai ales pe cel al contiguităţii teritoriale. Statusul înseamnă legături de rudenie, legături familiale, religioase, de vârstă, de sex. Dimpotrivă, contractul desemnează relaţiile întemeiate pe interes, pe valorile pecuniare şi pe schimbul reciproc de servicii, de bunuri şi activităţi.

Prin această idee cardinală, Maine se opune distincţiei caracteristice reflecţiilor filosofice anterioare asupra genezei politicului, respectiv distincţia dintre starea de

3 Henry James Maine, Ancient Law, Oxford University Press, London, 1959, p.106

Antropologie politică

331

natură şi cea socială. Ea este substituită cu o altă dihotomie, aceea dintre comunitatea bazată pe legătura de rudenie şi comunitatea structurată pe faptul locuirii pe acelaşi teritoriu. Pentru prima, celula este familia patriarhală; pentru cea de a doua, elementul de bază devine individul. Sau, după cum spunea Maine, „unitatea societăţii arhaice era Familia, aceea a societăţii moderne este individul“.4

Conform concepţiei lui Maine, istoria începe cu o stare socială în care raporturile persoanelor sunt reunite în raporturile familiale. De la aceasta s-a trecut către o fază a ordinii sociale în care toate aceste raporturi izvorăsc din acordul liber al indivizilor. „Dacă, deci, …limităm sensul cuvântului statut la desemnarea acestor raporturi personale şi evităm a-l folosi pentru raporturi care sunt rezultatul unei convenţii, putem spune că mişcarea societăţii progresive a fost până acum o mişcare de la statut spre contract.“5

Apelând la surse documentare de primă mână (Cartea Genezei sau povestirile lui Homer despre ciclopi) care statuează autoritatea parentală, precum şi la observaţiile asupra mai multor tipuri de comunităţi umane precum şi asupra elementelor arhaice de drept conservate în societăţile moderne, sir Henry Maine argumentează că elementul primordial al societăţii este familia, deoarece nici unul din documentele studiate şi nici una din observaţiile etnologice nu probează existenţa unei stări pre-familiale şi, implicit, pre-politice.

„Pe lângă faptul că a lansat în antropologia politică ideea celor două tipuri de societăţi (de status şi contractuale) şi a celor două principii de guvernământ (principiul consanguinităţii şi cel teritorial), Maine a demontat unul dintre miturile modernităţii, anume acela că organizarea politică este rezultatul voinţei contractuale a indivizilor“.6

Concluzia juristului englez este că „familia reprezintă tipul însuşi al societăţii arhaice“, în structura căreia identificăm relaţiile politice de unde reiese că politicul este inerent societăţii de la începuturile ei. Marc Abélès nota că „dacă de la Hobbes la Rousseau era îndeobşte considerată drept problematică constituirea legăturii politice, Maine consideră această legătură un dat coextensiv la originea însăşi a umanităţii. În rezumat, pentru primii dreptul este natural, iar politica este o construcţie artificială; pentru cel de – al doilea, datul prim este politica, iar juridicul este un produs derivat al grupurilor umane“.7

Acceptând ideea derivării politicului din organizarea şi funcţionarea familiei, Maine soluţiona problema originii politicului. Rămânea, însă, nerezolvată problema trecerii de la societatea bazată pe status, pe familie, la aceea în care fundamentul era principiul teritorial.

4 ibidem, p. 104 5 ibidem, p.168 6 Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, Ştiinţa politicului, vol. I, Editura Universităţii „Al. I. Cuza“, Iaşi, 1998, p. 30 7 Marc Abélès, Anthropologie de l´ État, Armand Colin Editeur, Paris, 1990, p. 29

Petre DUMITRESCU & Marius DUMITRESCU

332

Conform opiniei lui Marc Abélès, prin ideile sale, Maine promova „o gândire

politică <<cu două viteze>>, potrivit căreia o sciziune fundamentală separă arhaismul şi modernitatea sau, după o formulare mai modernă, societăţile holiste şi societăţile individualiste“.8

Distincţiile operate de sir Maine au generat discuţii aprinse cu privire la originea politicului. Lucrarea care reia problema etapelor de evoluţie a societăţilor arhaice este Ancient Society (1877) a lui Lewis Henry Morgan (1818-1881), pionier al antropologiei americane.

De formaţie tot jurist, ca şi Maine, Morgan a publicat în 1851 un tratat ştiinţific de etnografie nord-americană (League of the Ho-dé-no-sau-nee), ce descria structura socială şi organizarea politică în Confederaţia indienilor irochezi. Ulterior îşi concentrează eforturile spre descifrarea problemei înrudirii, motiv pentru care realizează un studiu comparat al faptelor de înrudire la scară largă. În 1877, Morgan publică lucrarea ce i-a adus recunoaşterea: Ancient Society, or Researches in the Lines of Human Progress from Savagery through Barbarism to Civilization, prin care antropologul american se dovedeşte adeptul gândirii evoluţioniste, aflată

în mare vogă în a doua jumătate a secolului al XIX–lea. Lewis Morgan a scos în evidenţă caracteristici până în acel moment puţin cunoscute ale organizării sociale arhaice, demonstrând, în temeiul unor riguroase anchete de teren în diferite societăţi tradiţionale, că legăturile parentale constituie adevărata lor armătură. Studiile antropologului american au constituit poarta regală pentru antropologia politică, lansând ipoteza că societăţile arhaice sunt organizate pe baza înrudirii fiind în esenţă diferite de societăţile istorice, moderne, structurate pe baze politice. Pornind de la această idee, ca şi Maine, el dezvoltă o viziune generală, de ansamblu asupra istoriei sociale a omenirii care a evoluat de la societăţile nestatale la cele statale.

Cu alte cuvinte, Morgan consideră că a existat o stare naturală care a precedat politicul, care nu poate să fi existat pur şi simplu din totdeauna fără să aibă o origine identificabilă. El recunoaşte două tipuri de guvernare fundamental distincte şi semnificative pentru vechea evoluţie a societăţilor:

„Prima, în ordine cronologică, fiind o stare naturală lipsită de elementul politic, se bazează pe persoane şi pe relaţii pur personale; poate fi considerată societate (societas)“9. Este un stadiu pur ipotetic, care a avut partizani numeroşi printre evoluţionişti; este considerat stadiul comunismului primitiv, caracterizat printr – o indiferenţă totală a raporturilor sexuale dintre bărbaţii şi femeile comunităţii primitive, ceea ce înseamnă că partenerii nu erau legaţi prin ataşament durabil; instinctul sexual nu era înfrânat de nici o interdicţie şi nici nu exista o prohibiţie e incestului, astfel că promiscuitatea era un fapt obişnuit (teoria morganiană se

8 idem 9 L. H. Morgan, Ancient Society,1877, p.6

Antropologie politică

333

distanţează aşadar de teoria lui Maine, care considera familia ca datul iniţial; pentru Morgan, apariţia familiei este doar consecinţa combaterii incestului).

„A doua se bazează pe teritoriu şi pe proprietate; şi poate fi considerată stat (civitas)… Societatea politică este organizată pe structuri teritoriale, ea ţine seama de raporturile de proprietate ca şi de relaţiile pe care teritoriul le stabileşte între persoane“.10 Morgan apreciază că oamenii au evoluat de la starea pre-politică, a organizării

sociale, la stadiul politic, nu în chip natural, ci în urma unei convenţii liber consimţite. Această ipoteză este argumentată de cercetările lui asupra tradiţiei orale a indienilor irochezi, locuitori ai statului New York. În această tradiţie se menţiona că cele cinci triburi irocheze se uniseră de câteva secole într – o Ligă, concepută ca uniune veşnică, bazată pe o descendenţă comună, dar mai ales pe acordul liber consimţit de a se uni şi pe egalitatea tuturor. Liga irochezilor nu avea trăsăturile unui stat, dar, cu toate acestea, ea se definea prin separarea evidentă a politicului de celelalte relaţii sociale. „Dacă ordinea socială se sintetizează în interiorul ginţii şi al tribului, ordinea politică apărea prin uniunea contractuală a triburilor.

Prin urmare, politicul este o invenţie tardivă a umanităţii, o achiziţie şi nu un dat elementar. Omul nu apare pe pământ ca „animal politic“ el devine, însă, politic“.11

Lewis Morgan a fost apreciat pentru studiile sale asupra sistemelor parentale, dar a fost şi criticat pentru ideile sale evoluţioniste, cu atât mai mult cu cât gândirea marxistă şi-a însuşit teza morganiană a existenţei societăţilor în afara politicului şi a statului, prin intermediul lucrării lui Friedrich Engels: Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului.

II.3. Reprezentanţii antropologiei politice explicite

La începutul secolului XX, antropologia politică, căutând să confere explicaţiilor

speculative asupra originii politicului şi statului un fundament susţinut pe cercetări concrete, de teren, s-a constituit în mod explicit, şi nu implicit, aşa cum a fost ea până la sfârşitul secolului al XIX-lea.

Reluând vechea problematică (despre originea şi specificul politicului şi statului şi despre manifestările arhaice ale acestora), antropologia politică explicită foloseşte rezultatele provenite din cercetarea etnografică. Totodată, ea va căuta să evidenţieze substanţa politică a tuturor societăţilor umane, atât a celor “sălbatice“, cât şi a celor civilizate, şi, mai ales, să arate că mai importante decât rupturile dintre ele sunt legăturile, continuitatea lor. Aceste idei vor călăuzi direcţiile de cercetare ale lui B. Malinowski, M. Mauss, R. Lowie ş. a.

10 idem 11Anton Carpinschi, Cristian Bocancea , op. cit. , p. 32

Petre DUMITRESCU & Marius DUMITRESCU

334

II.3.1. Funcţionalismul lui B. K. Malinowski (1884 -1942)

În urma unor cercetări directe, realizate prin metoda observaţiei participative, asupra comunităţilor arhaice, Bronislaw Kaspar Malinowski va contesta teoria morganiană a comunismului primitiv, ca societate lipsită de relaţii politice sau statale. De altfel, antropologul englez de origine poloneză a fost un mare inovator căci a subliniat necesitatea mijloacelor indispensabile pentru însuşirea corectă a unei „tradiţii vii şi lucrătoare“ şi anume: munca intensivă de cercetare pe „teren“ şi stăpânirea limbii verna-culare (indigene), vizând depăşirea pragului informatorilor specializaţi. Integrându-se şi participând direct la viaţa băştinaşilor din Insulele

Trobriand (Arhipelagul Melanezian), Malinowski a aplicat cele două principii în prac-tica personală şi a observat că universul social al acestora nu prezintă caracteristicile comunismului primitiv; raporturile sociale dintre trobriandezi se structurau pe principiul reciprocităţii darurilor şi a serviciilor ceea ce dovedea existenţa proprietăţii private şi a unor norme ce fixau cadrul obligaţiilor reciproce. În acest sens, el constata în societatea trobriandeză constituirea unui cadru de „legi pozitive, care guvernează toate fazele vieţii tribale“, şi care „se compun din obligaţii imperioase, considerate ca drepturi de către unii şi ca îndatoriri de către alţii, menţinute în vigoare printr-un mecanism specific de reciprocitate şi de publicitate, inerent structurii însăşi a societăţii.“12

În acest fel, antropologul englez susţine motivat, datorită identificării legislaţiei pozitive la trobriandezi, că există o continuitate de esenţă în plan politic şi juridic între societăţile arhaice şi cele moderne. Diferenţa existentă între cele două tipuri de societăţi are în vedere faptul că la primele legalitatea este doar un aspect al vieţii tribale, iar în societatea modernă ea este rodul unui dispozitiv social de sine stătător, independent sau autonom.

II.3.2. Teoria faptului social total şi natura relaţiei politice

Ideea legăturii dintre societăţile „primitive“ şi cele moderne a fost promovată şi de elevul lui Émile Durkheim, Marcel Mauss (1872-1950). Considerat unul dintre principalii teoreticieni ai antropologiei franceze, el a iniţiat o răsturnare de perspectivă faţă de viziunea evoluţionistă, genetică, în sensul că nu mai concepe „complexul“ ca derivând din „simplu“, ci consideră faptele în relaţia lor cu ansamblul corpului social din care fac parte. Această perspectivă de abordare a fenomenelor sociale, expusă în

lucrarea Essai sur le don (1924), oferă o modalitate specifică, nouă, de construire a obiectului cunoaşterii în sociologie şi antropologie, în centrul căreia se află conceptul de fapt social total.

12 Bronislaw Malinowski, Trois essais sur la vie des primitif, Payot, Paris, 1968, p. 43

Antropologie politică

335

Prin conceptul de fapt social total, Marcel Mauss înţelege că diferitele fenomene sociale: instituţiile, dreptul, riturile, căsătoria, mitul ş.a., considerate în sine, decupate din realitatea socială, devin simple „abstracţiuni“. Fenomenele sociale dobândesc un sens autentic numai în cadrul totalităţii concrete, care le cuprinde, formând astfel un sistem. Numai faptul social total ar fi real, căci viaţa socială este un sistem ale cărui elemente sunt organic legate.

Conform concepţiei lui Mauss, societăţile „primitive“ sunt privite mai puţin ca organizaţii „originare“ şi „elementare“, după cum le aprecia Durkheim, ci mai degrabă ca societăţi de o complexitate diferită faţă de cele moderne, europene.

Teoria faptului social total îi permite lui Marcel Mauss să arate că fenomenul darului şi al contra-darului dezvăluie faptul că legătura politică este o caracteristică intrinsecă, imanentă, a societăţilor arhaice şi nu rezultatul unui contract social. Pentru antropologul francez, legătura politică este proprie tuturor societăţilor, însă forma de manifestare a acesteia variază în funcţie de complexitatea diferită a sistemului social.

II.3.3. Originea şi esenţa statului în concepţia lui R.H. Lowie

În pofida eforturilor lui Malinowski şi ale lui Mauss de a depăşi opoziţia dintre

societăţile naturale şi cele contractuale, prin afirmarea universalităţii relaţiilor politice, a rămas nesoluţionată problema fundamentală a filosofiei şi a antropologiei politice, anume aceea a originii şi esenţei statului.

În abordarea şi rezolvarea problemei continuităţii dintre societăţile arhaice şi moderne, intervine cu un punct de vedere inedit, Robert Harry Lowie (1883-1957), care, în lucrarea The Origin of the State (1927), lansează ideea că orice societate are ca trăsături esenţiale şi universale atât politicul, cât şi statalitatea. Pentru el, distincţia „societăţi cu stat / societăţi fără stat“ n-are sens deoarece, aşa cum îi arătau cercetările etnografice, „rudimente de stat“ sunt prezente în orice tip de societate.

În lucrarea amintită, Lowie demonstrează prezenţa unor elemente pre-statale în societăţile arhaice. În susţinerea punctului său de vedere se bazează pe faptul că în astfel de societăţi pe lângă grupurile întemeiate pe rudenie, se constituie şi grupuri în funcţie de vârstă, de ocupaţia dominantă a membrilor etc. Cu timpul, aceste grupuri, devenind tot mai structurate şi mai consistente, determină impunerea teritorialităţii ca principiu esenţial al organizării politice.

Problema genezei statului îşi găsise rezolvarea. Întrucât se constata prezenţa simultană atât a grupurilor de rudenie, cât şi a celor bazate pe comunitatea de interese, Lowie afirmă că, în societăţile arhaice, principiul consangvinităţii şi cel al contiguităţii teritoriale au fost sincrone. Ca urmare, statul, întemeiat pe teritorialitate, poate fi identificat în orice tip de societate, bineînţeles într-o formă concordantă cu specificul acesteia.

Petre DUMITRESCU & Marius DUMITRESCU

336

II.3.4. E.E. Evans-Pritchard şi „revoluţia antropologică“ a secolului XX

Prin anii '30 ai secolului trecut, problema originii statului mobiliza spiritele. Se

încerca reconstituirea verigilor lipsă dintre absenţa politicului (societăţile primitive) şi politicul hipertrofiat (statul birocratic contemporan). Are loc o adevărată „revoluţie antropologică“13, căci tot mai mulţi antropologi se deplasează pe teren pentru a observa viaţa diverselor societăţi îndepărtate în vederea culegerii de informaţii directe referitoare la acestea şi, astfel, apar tot mai multe studii ştiinţifice. Problema originii statului este repusă în discuţie şi de cercetările de africanistică ale antropologilor britanici, investigaţii care au contribuit într- o măsură considerabilă la înţelegerea fenomenului politic.

Anul 1940 este o piatră de hotar pentru domeniul antropologiei politice. Studiind populaţiile sud-sudaneze din regiunea Nilului Alb (Azande, Nuer, Dinka, Shilluk), E. E. Evans-Pritchard publică două lucrări, considerate clasice, în care prezintă rezultatele

anchetelor directe şi implicaţiile lor teoretice. Prima lucrare, The Nuer. A Description of the Modes of Livelihood and Political Institutions of a Nilotic People, leagă numele lui E. E. Evans-Pritchard de etnologia populaţiei Nuer. Lucrarea prezintă trăsăturile generale ale unei societăţi nilotice aparent lipsită de guvernare, în care, însă, relaţiile dintre grupurile teritoriale se supun principiului opoziţiei complementare: în caz de conflict, segmentele izolate se unesc pentru a constitui o grupare mai mare, de întindere echivalentă celei a grupării adverse. Viaţa politică e dominată de această alternanţă de alianţe şi confruntări, de fisiuni şi fuziuni. Datorită acestui mecanism, numit de Evans-Pritchard „anarhia

ordonată“, se menţine unitatea societăţii globale, echilibrul dintre grupuri, chiar în absenţa unei instituţii de guvernare.

Cea de-a doua lucrare: African Political Systems, coordonată de E. E. Evans- Pritchard împreună cu M. Fortes, este un studiu al instituţiilor politice la populaţia Anuak. În această lucrare se înfăţişează un tablou comparativ al formelor de organizare politică la populaţiile nilotice14, pe baza căruia ei deosebesc trei tipuri de organizare politică, dintre care, în primele două organizarea politică se identifică cu raporturile parentale15. Primul tip „ înglobează un grup de oameni care sunt toţi uniţi între ei prin legături de rudenie, în aşa fel încât raporturile politice se confundă în parte cu raporturile de rudenie…În al doilea rând se află societăţi în care structura lignajeră16 alcătuieşte cadrul sistemului politic, având o coordonare precisă între ambele, în aşa fel 13 Georges Balandier, op. cit., p. 25 14 Niloţii sunt reprezentaţi de populaţia neagră ce trăieşte în văile mijlocii ale Nilului Albastru şi ale Nilului Alb şi dintre care cele mai cunoscute sunt Dinka, Nuer şi Shilluk. 15 relaţii de consanguinitate biologică şi socială cu genitorii 16 Evans-Pritchard, în lucrarea The Nuer defineşte lignajele ca „segmente genealogice ale unui clan“, iar clanul drept „un sistem de lignaje“. Lignajul se caracterizează prin faptul că la el se cunoaşte descendenţa genealogică, pe când la clan nu.

Antropologie politică

337

încât ele să poată rămână armonice…În al treilea rând, societăţi în care organizarea administativă este cadrul structurii politice“.17 Această clasificare facilitează utilizarea, alături de categoria de societăţi statale, şi pe aceea a societăţi statale segmentare, ce cuprind grupurile a căror ordonare interioară şi exterioară este asigurată de totalitatea relaţiilor dintre segmentele definite prin teritoriu şi filiaţie şi nu prin structuri administrative, juridice şi militare.

Introducerea categoriei de societăţi statale segmentare, propusă de Evans-Pritchard şi Fortes, marchează cu adevărat constituirea antropologiei politice ca ştiinţă, prin înmulţirea studiilor consacrate politicului din societăţile „acefale“. În baza acestor studii se impune un nou punct de vedere întrucât politicul este examinat dincolo de manifestările sale instituţionale şi este înţeles astfel ca un subsistem social global (similar relaţiilor parentale sau religiei), care asigură unitatea necesară structurii sociale.

În concluzie, funcţia integratoare a politicului e prezentă nu numai în societăţile statale, ci şi în societăţile segmentare, în care ordinea e păstrată datorită relaţiilor de opoziţie complementară.

II.3.5. Contribuţii în câmpul antropologiei politice în a doua jumătate a secolului XX

II.3.5.1. J. Midleton, D. Tait, I. Schapera, E. R. Leach, M. Gluckman După al doilea Război Mondial, studiile ce investighează fenomenul politic din

teritoriile africane devin tot mai numeroase. J. Middleton şi D. Tait, în lucrarea Tribes without Rulers (1958), au examinat, pornind de la cazurile africane studiate comparativ, tema societăţilor cu putere politică descentralizată, „fără guvernanţi“. Ei menţionează că principala structură politică este generată de relaţiile care se stabilesc între şefi şi sate, uniţi prin relaţii de rudenie cognatice (prin tată), dependenţi în diferite moduri de un şef regional şi care sunt liberi să-şi aleagă rezidenţa care le convine. Un alt tip de structură politică este acela în care relaţiile dintre grupuri sunt dirijate de către cei care deţin un rol în sistemele de recrutare a iniţiaţilor sau ale claselor de vârstă şi care se bucură de o incontestabilă autoritate politică. Un al treilea tip de structură politică se regăseşte în societăţile în care autoritatea politică este deţinută de sfaturile satelor şi asociaţiilor.

Cunoscând îndeaproape populaţia Tswana (fiind născut în Africa de Sud într – un sat populat de Hotentoţi şi Boşimani), I. Schapera este autor al lucrării Government and Politics in Tribal Societies (1956) în care cercetează mecanismele funcţionării guvernării primitive şi lămureşte o serie de termeni caracteristici acestui fenomen. Printre aceştia prezintă interes pentru antropologia politică conceptul de „comunitate

17 M. Fortes, Evans-Pritchard, Systèmes politiques africains, Paris, P.U.F., 1950, p. 6

Petre DUMITRESCU & Marius DUMITRESCU

338

politică“ care desemnează o unitate locală de bază, ca punct de articulare între grupele de rudenie şi grupele de vârstă.

Lucy Mair, în 1962, în lucrarea Primitive Government, a subliniat importanţa grupurilor de vârstă a căror etajare se suprapune celei a grupurilor de rudenie, astfel încât acestea constituie un adevărat liant politic al societăţii.

Edmund Roland Leach se desprinde de cercetările africaniştilor şi studiază populaţia Kachin din Birmania, în lucrarea Political Systems of Highland Burma (1954) în care a evidenţiat caracterul dinamic al procesului politic din cadrul acestei societăţi, surprinzând contradicţiile dintre norma ideală şi practicile efective.

Max Herman Gluckman, mentorul Şcolii de la Manchester, în lucrările Custom and Conflict in Africa (1956) şi Order and Rebelion in Tribal Africa (1963), caută să stabilească locul şi rolul conflictelor interne în funcţionarea societăţilor africane. Noţiunea de „conflict“ nu este înţeleasă de Gluckman în sensul comun de destabilizare, de destructurare, ci pentru a descrie faptele care alimentează mai degrabă disponibi-litatea de coeziune, integratoare, a unei societăţi. Prin includerea conflictului, manifest la un moment dat, într-un ritual, se realizează disoluţia sentimentelor de revoltă faţă de corpul social. În acest fel, rebeliunea devine un element inerent sistemului, conferind societăţii mijlocul de a depăşi tensiunile.

Gluckman consideră că societatea este marcată de un echilibru instabil şi că menirea antropologiei politice este tocmai de a-l pătrunde în procesualitatea lui. Din această perspectivă, politicul este înţeles ca proces, ceea ce face ca interesul cercetătorului să se orienteze mai ales spre acţiune decât spre structuri. Ca urmare este studiată interacţiunea indivizilor şi / sau a grupurilor în raporturile de putere, ceea ce îngăduie tratarea politicului, de către unii antropologi, ca un joc, în care acţionează două tipuri de reguli: reguli normative (acceptate oficial de adversari) şi reguli pragmatice (care pun în practică strategii concurente).

II.3.5.2. Pierre Clastres despre societăţile fără stat

Cercetările etnologice din anii '50-'60 ale secolului trecut au spulberat convingerea că civilizaţia europeană este superioară celorlalte sisteme de societate şi au impus, în schimb, un relativism cultural, care, renunţând la afirmaţia imperialistă a unei ierarhii a valorilor, admite coexistenţa diferenţelor socio – culturale.

Pierre Clastres a întreprins studii ample şi aprofundate asupra indienilor din America de Sud şi, în concordanţă cu ideile antropologiei clasice, şi-a expus concepţia sa privind specificul vieţii politice în comunităţile arhaice în lucrările La Société contre l’Etat (1974) şi Recherches d' anthropologie politique (1980).

Clastres afirmă că triburilor Guayaki nu le sunt proprii principiile care dirijează atât viaţa economică, cât şi ordinea politică din societăţile moderne de tip occidental. Comunităţile arhaice sunt refractare faţă de spiritul cantitativist şi refuză logica

Antropologie politică

339

productivistă în domeniul economiei, iar în sfera politicului se străduiesc să împiedice apariţia unei puteri coercitive separate de restul comunităţii.

În funcţie de prezenţa sau absenţa statului, Clastres propune clasificarea societăţilor în două mari categorii: societăţi fără stat şi societăţi cu stat, sau societăţi „sălbatice“ şi celelalte.

Diferenţa dintre cele două tipuri de comunităţi este întărită şi de faptul că în timp ce în societăţile cu stat, foarte diferite de altfel, este prezentă divizarea lor în categorii sociale de dominanţi şi dominaţi, societăţile fără stat ignoră această diviziune, fiind omogene. Ca urmare, societăţile arhaice sunt societăţi fără stat întrucât ele nu posedă organe separate ale puterii politice, nu se poate izola o sferă politică distinctă de aceea a socialului. Dimpotrivă, caracteristica definitorie a gândirii politice a Occidentului, aşa cum s-a impus ea prin operele lui Platon şi Aristotel, constă în definirea naturii sociale a omului prin politic, susţinând că „esenţa politicului constă în diviziunea socială, între dominanţi şi dominaţi, între cei care ştiu şi, deci, comandă şi cei care nu ştiu şi, deci, ascultă. Socialul este politicul, politicul este exerciţiul puterii...“18

În acord cu substanţa acestei concepţii occidentale, afirmă Clastres, primii europeni sosiţi în America de Sud în secolul al XVI-lea observând caracterul comunitar şi nediferenţiat al structurii conducătoare a indienilor, i-au numit pe aceştia „barbari“, „fără credinţă, fără lege, fără rege“.19

Aceste societăţi nu se supun diviziunilor caracteristice societăţilor moderne: stăpân şi supus, dominatori şi dominaţi şi, ca urmare, se opun separării puterii politice, constrângătoare, de restul corpului social.

În al doilea rând, Clastres analizează poziţia implicită a şefului, a conducă-torului, conformă cu legile nescrise ale grupului. Aparent, el nu este subordonat nimănui. Şi totuşi el profită de toate aparenţele funcţiei, dar nu are nici un atribut al ei. El nu participă la elaborarea regulilor şi deciziilor colective, se află la dispoziţia grupului. Liderii sunt degrevaţi de orice putere, conducerea constituindu-se în afara exerciţiului puterii politice. Deşi, în realitate, şeful dintr-o societate arhaică nu deţine puterea de a comanda, acest lucru nu înseamnă că el nu are nici un fel de rol: dimpotrivă, el este investit cu o serie de obligaţii. Misiunea lui principală este aceea de a-şi asuma voinţa societăţii de a se impune ca un întreg omogen, de a-şi afirma specificitatea, autonomia, independenţa, în raport cu alte comunităţi. Recrutat dintre cei mai abili vânători şi războinici, el pare să se bucure de un prestigiu incontestabil şi beneficiază mai cu seamă de privilegiul cuvântului. „Cu alte cuvinte, liderul arhaic este în esenţă cel care vorbeşte în numele societăţii atunci când circumstanţele şi evenimentele o pun în relaţie cu celelalte“20. Societăţile învecinate sunt împărţite

18 Pierre Clastres, Recherches d' anthropologie politique, Édition du Seuil, Paris, 1980, p. 104 19 idem 20 ibidem, p. 105

Petre DUMITRESCU & Marius DUMITRESCU

340

întotdeauna în două grupări: prieteni, cu care se stabilesc relaţii de alianţă, şi duşmani, cu care se desfăşoară, atunci când se impune, operaţii de război.

Conducătorul arhaic nu ia niciodată decizii din propria sa iniţiativă în vederea impunerii acestora comunităţii din care face parte, ci ele răspund dorinţei sau voinţei explicite a tribului. Toate tranzacţiile sau negocierile au caracter public, intenţia de a face război nu este declarată atâta timp cât societatea nu este de acord. În chip firesc, un lider nu va putea avea ideea de a desfăşura în propriul său interes o politică de alianţă sau de inamiciţie cu vecinii săi pentru că, fiind lipsit de orice putere, nu poate impune scopurile sale societăţii. El este doar un purtător de cuvânt, el comunică prietenilor sau duşmanilor dorinţa şi voinţa comunităţii însăşi.

Ca urmare a funcţiei de purtător de cuvânt a voinţei comunităţii de a-şi afirma identitatea în relaţiile exterioare cu străinii, şeful este recunoscut de comunitatea sa ca lider şi este creditat cu un minim de încredere garantată de calităţile demonstrate în serviciul grupului căruia îi aparţine. „Este ceea ce se numeşte prestigiu, de obicei confundat, bineînţeles greşit, cu puterea.“21

Deşi este recunoscut ca lider, cuvântul şefului nu devine niciodată un discurs al puterii care comandă: punctul de vedere al conducătorului nu va fi ascultat decât atâta timp cât el exprimă punctul de vedere al comunităţii ca totalitate omogenă, nesegmentată. Rezultă că el nu poate emite ordine personale, diferite de cele ale comunităţii, şi nici nu poate să arbitreze un conflict între doi indivizi sau două familii folosindu-se de vreo lege căruia el să-i fie organ, ci poate doar apela la tradiţia bunei înţelegeri moştenită de la strămoşi. Cuvântul şefului nu sancţionează relaţia de comandă-ascultare, ci reprezintă discursul societăţii despre ea însăşi prin care ea îşi proclamă indivizibilitatea şi voinţa de a-şi conserva fiinţa nedivizată, omogenă. În acest fel, acţiunile şefului sunt de aşa natură încât el să nu fie tentat de despotism. În concluzie, Clastres surprinde existenţa a două genuri de putere politică:

- „societăţile coercitive“ în cadrul cărora este prezent un aparat specializat de dominaţie, ceea ce dovedeşte diviziunea grupului originar în clase antagoniste - „societăţile non-coercitive“, care se străduie dimpotrivă, să menţină societatea nedivizată şi să preîntâmpine constituirea unei puteri constrângătoare, permanentă şi centralizată.

În perspectiva acestor idei, Clastres respinge concepţiile evoluţioniste promovate în special de Friedrich Engels şi vulgata marxistă, pentru care societăţile arhaice reprezintă copilăria omenirii şi ca atare sunt societăţi incomplete, nedesăvârşite, menite a trece de la apolitic la politic. Destinul lor este de a se diviza şi, în consecinţă, de a separa puterea de societate, pentru că statul este organul care ştie şi stabileşte binele comun şi rolul de a-l impune tuturor. Antropologul francez, în opoziţie cu viziunea evoluţionistă, consideră societăţile primitive ca societăţi complete, desăvârşite, adulte şi nu ca embrioni infra-politici. Societăţile arhaice „sunt fără stat pentru că ele îl refuză, pentru că ele nu acceptă diviziunea corpului social în dominanţi şi dominaţi. Politica

21 ibidem, p. 106

Antropologie politică

341

primitivilor constă în a crea permanent obstacole împotriva apariţiei unui organ separat al puterii, de a împiedica întâlnirea dintre instituţia şefiei cu aceea a exercitării puterii. În societatea primitivă nu există organ separat al puterii pentru că puterea nu este separată de societate. Societatea ca totalitate unică include puterea în vederea menţinerii fiinţei sale nedivizate şi a împiedica astfel apariţia în interiorul ei a inegalităţii stăpân-slugă, şef-trib“.22

Cristalizându-şi concepţia prin formula „societatea împotriva statului“, Clastres pune în lumină incompatibilitatea dintre cele două tipuri ideale: societăţi primitive şi statul centralizat.

Demersul antropologic interesant şi incitant al lui Clastres a fost supus şi criticilor, cele mai cunoscute fiind cele ale lui Jean-William Lapierre şi ale lui Dominique Colas. Cu toate acestea, el s-a dovedit în final fructuos.

„El reaminteşte că odinioară societăţile umane s-au organizat în mod colectiv pentru a împiedica apariţia unei puteri politice separată şi specializată sau cel puţin pentru ca să limiteze şi să îmblânzească posibilităţile ei cele mai periculoase. În general, departe de a fi <<momente>> îndepărtate şi sălbatice, ele rămân rezervoare de experienţe semnificative ce pun sub semnul întrebării propriile noastre practici “.23

În acest sens s-a subliniat că societăţile democratice contemporane se aseamănă mai mult cu societăţile acefale, cel puţin la nivel microsocial, ele îşi ordonează activităţile după modelul societăţilor omogene. Din acest motiv, se consideră că şi societăţile fără stat trebuie tratate din punctul de vedere al investigaţiei politice cu aceeaşi seriozitate şi competenţă ca şi societăţile naţional-etatiste.

Întrebări de verificare: 1. De ce H.S. Maine este considerat creatorul antropologiei politice ca ştiinţă

pozitivă? 2. Ce desemnează conceptele de societas şi civitas la L.Morgan ? 3. De ce Malinowski contestă teoria comunismului primitiv a lui L. Morgan? 4. În ce costă valorea teoretică şi metodologică a conceptului de fapt social total? 5. De ce pentru Lowie nu are sens distincţia dintre societăţi cu stat şi societăţi

fără stat? 6. Ce este „anarhia ordonată“ în concepţia lui E.Evans Pritchard? 7. Ce loc şi ce rol atribuie conflictelor M. Gluckman? 8. Care este poziţia conducătorului în societăţile fără stat în opinia lui

Clastres ? 9. De ce societăţile arhaice sunt fără stat după Clastres?

22 ibidem, 108 23 Jean Baudouin, Introducere în Sociologia Politică, Editura Amarcord, Timişoara 1999, pp.71-73

?

Petre DUMITRESCU & Marius DUMITRESCU

342

III. Definiţii ale domeniului politic

III.1. Georges Balandier despre criteriile definirii politicului Trecerea în revistă a diferitelor concepţii privind formele politice caracteristice

societăţilor arhaice l-a determinat pe G. Balandier să-i clasifice pe reprezentanţii antropologiei politice în două categorii: „maximalişti“ şi „minimalişti“.

„Maximaliştii“ consideră că societatea şi unitatea politică sunt identice, ceea ce înseamnă că statul nu este numai o formă evoluată a politicului, ci şi un element constitutiv al oricărei societăţi, şi, în consecinţă nu putem vorbi decât de societăţi cu stat.

Pentru „minimalişti“, dimpotrivă, guvernarea nu este un atribut esenţial al societăţilor arhaice, acestea putând fi definite ca societăţi fără stat.

Definirea domeniului politicului din perspectiva antropologică ajută la surprinderea substanţei disputei dintre cele două orientări cu privire la originea politicului. În perspectiva distincţiei operate între „maximalişti“ şi „minimalişti“, Georges Balandier identifică patru definiţii ale domeniului politic pe baza următoarelor criterii: a) prin modurile de organizare spaţială (în care rolul principal revine criteriului teritorial, motiv pentru care prin politic se înţelege sistemul de organizare ce operează în cadru unui teritoriu delimitat); b) prin funcţiile pe care le îndeplineşte, politicul realizează, de obicei, cooperarea internă şi apărarea integrităţii unei societăţi împotriva ameninţărilor exterioare. c) prin modalităţile acţiunii politice, în măsura în care viaţa politică este o latură a vieţii sociale şi urmăreşte să controleze sau să influenţeze deciziile privind treburile publice. d) prin caracteristicile formale ale modelului, construit prin cercetarea structuralistă, corespunzător vieţii sociale şi politice.24

Varietatea definiţiilor politicului, dependentă de perspectiva din care este abordată tema, se traduce în obstacolele întâmpinate de antropologi în stabilirea unui criteriu ferm în vederea diferenţierii societăţilor în funcţie de maniera specifică de structurare a relaţiilor politice în cadrul acestora.

III.2. Teoria gradelor organizării politice a lui J. W. Lapierre

Punctul de vedere maximalist îşi găseşte o ilustrare prin lucrările lui Jean-

William Lapierre, între care cele mai cunoscute sunt Vivre sans État? (1977) şi Essai sur le fondement du puvoir politique (1968), unde examinează pe baza unui imens material faptic etnologic, istoric şi sociologic, gradele organizării politice şi definiţia antropologică a politicului din perspectiva teoriei sistemelor.

24 Georges Balandier. op. cit., pp. 41-48

Antropologie politică

343

J. W. Lapierre consideră împărţirea, propusă de Evans-Pritchard şi Fortes în introducerea la Sistemele politice africane, în două tipuri de societăţi, societăţi fără stat şi societăţile cu stat, grevată de etno-centrismul culturii europene şi prea restrictivă pentru a surprinde bogăţia şi diversitatea lumii reale.

În lucrarea din 1968, Lapierre stabileşte în funcţie de gradul de concentrare al puterii, cinci tipuri de organizare socială, mergând descendent de la societăţile cu concentrare maximă a puterii către societatea în care puterea politică se diluează la maxim, chiar până la dispariţie.

Politologul francez consideră că în tipurile doi şi trei de societate puterea politică dispune de un aparat din ce în ce mai puţin dezvoltat. În tipul al patrulea, puterea este împărţită între mai multe persoane, dar nici una din ele nu este suverană, iar în societăţile de gradul al cincilea puterea politică dispare, întrucât deciziile interesând ansamblul grupurilor sunt rezultatul tehnicilor de negociere sau de mediere între grupuri de rudenie sau grupuri învecinate.

El reia clasificarea tipurilor şi formelor de organizare politică în lucrarea Vivre sans État? şi propune ordonarea diferitelor societăţi în manieră ascendentă, de la gradul minim de complexitate la cel maxim, luând în considerare în chip deosebit specializarea şi organizarea puterii politice în cadrul acestora. În viziunea politologului francez aranjarea societăţilor umane după gradul de complexitate diferenţiată nu are nimic comun cu poziţia potrivit căreia istoria are un sens unic. Dacă în lucrarea anterioară el distingea cinci trepte de gradaţie a organizării politice, o analiză mai fină, mai pertinentă şi mai aplicată pe dialectica faptelor, întreprinsă în amplul studiu Vivre sans État? propune nouă grade de diferenţiere a puterii politice şi de complexitate a organizării sistemului politic:

1. Societăţi cu reglare imediată şi putere politică nediferenţiată (sau difuză); 2. Societăţi cu reglare prin mediere şi putere politică nediferenţiată; 3. Societăţi cu reglare prin autoritate individualizată şi putere politică diluată dar evidentă; 4. Societăţi cu reglare prin autoritate individualizată şi putere politică diferenţiată, dar fracţionată; 5. Societăţi cu putere politică concentrată şi specializată într-un consiliu sau un şef; 6. Societăţi cu putere politică organizată în mai multe consilii sau şefi suprapuşi şi ierarhizaţi; 7. Societăţi cu putere politică individualizată şi foarte diferenţiată (principate, republici patricide etc); 8. Societăţi cu putere politică instituţionalizată şi exercitată printr-o reţea de relaţii clientelare (statele numite „feudale“); 9. Societăţi cu putere politică instituţionalizată şi exercitată de o administraţie specializată şi ierarhizată ( state în sensul restrictiv al termenului). 25

25 Jean-William Lapierre, Viaţa fără stat?, Institutul European,1997, p. 62

Petre DUMITRESCU & Marius DUMITRESCU

344

Încă de la analiza particularităţilor primului grad, Lapierre menţionează că este

greu să ne imaginăm o societate fără politică, chiar dacă ea este lipsită de şefi, aşa cum se prezintă situaţia în cadrul comunităţilor de eschimoşi. De asemenea, cercetările etnografice dovedesc că nu există putere lipsită complet de coerciţie, aşa cum încerca să argumenteze antropologul Pierre Clastres. „În formele cele mai difuze şi imediate, orice putere politică combină autoritatea legitimă… cu folosirea legitimă a violenţei.“26

Sistemele politice de gradul al doilea, asemănătoare cu cele de grad unu, se caracterizează în mod obligatoriu prin reglarea conflictelor de către un intermediar, cu rol efemer, a cărui autoritate şi putere sunt restrânse, întrucât n-are forţa impunerii deciziilor.

În cel de al treilea grad, se accentuează specializarea rolurilor din sistemele politice, realizată de persoane sau grupuri, care nu sunt guvernanţi în sens propriu, dar sunt în stare să emită hotărâri şi să aplice reglementări. Puterea politică nu apare în chip direct, nemijlocit, ci prin alte sisteme sociale.

Cel de al patrulea grad se caracterizează prin faptul că rolurile politice sunt recunoscute în chip direct, existând persoane specializate în îndeplinirea lor. „Anumite persoane sunt investite cu autoritatea deciziei asupra ansamblului societăţii globale, iar această autoritate se împarte în mai multe roluri complementare, uneori alternative“. 27

Gradul al cincilea, ne spune Lapierre, marchează trecerea unui prag, întrucât aici apare pentru prima dată distincţia clară dintre conducător şi guvernaţi. Ca urmare a rolurilor specializate, definite, ale guvernanţilor, hotărârile lor „sunt considerate legitime şi, în consecinţă, implică obligativitatea executării lor, chiar dacă nu există nici o forţă în măsură să reprime încălcarea regulilor sau nerespectarea ordinelor.“28

În societăţile cu organizarea sistemului politic de gradul al şaselea, Lapierre observă, pe lângă prezenţa distincţiei dintre guvernanţi şi guvernaţi, şi instituirea ierarhiei în cadrul guvernanţilor.

Politologul francez constată că trecerea de la gradul al şaselea de organizare politică la al şaptelea presupune concentrarea puterii în mâinile guvernanţilor, cu ajutorul unei forţe publice de coerciţie fizică. Coerciţia fizică, folosirea legitimă a violenţei, era prezentă şi în sistemele politice anterioare, dar ea nu reprezenta monopolul conducătorilor.

Societăţile cu gradele opt şi nouă de organizare politică au ca trăsătură definitorie constituirea unui aparat specializat de guvernare, ceea ce înseamnă că puterea politică îmbracă forma statului. „Diferenţa dintre cele două grade, apreciază politologul francez, constă în aceea că, în societăţile din gradul opt, puterea se exercită prin intermediul unei reţele clientelare, în vreme ce în societăţile din gradul nouă, printr-o reţea de relaţii de subordonare administrativă“29. În primul caz, actorii direcţi ai puterii sunt clienţii, angajaţii, oamenii de încredere ai conducătorilor, în timp ce, în al doilea caz, aceştia sunt funcţionarii. Deşi Lapierre consideră că această clasificare este abstractă şi simplistă, el operează totuşi cu ea pentru a distinge două tipuri de stat:

26 ibidem, pp. 63-64 27 ibidem, p. 79 28 ibidem, p. 83 29 ibidem, p. 112

Antropologie politică

345

„statul clientelar“ şi „statul administrativ “, corespunzătoare gradului al optulea şi respectiv al nouălea de complexitate a organizării politice.

La o analiză superficială a acestei clasificări a gradelor de diferenţiere a puterii politice s-ar putea crede că ea este expresia acţiunii unei legi a evoluţiei universale, conform căreia fiecare grad ar constitui o etapă necesară între gradul precedent şi următorul. Lapierre avertizează că ea nu presupune recunoaşterea acţiunii unei asemenea legi în cadrul istoriei fiecărei societăţi în parte, respingând astfel critica lui Clastres care îl plasa în rândul gânditorilor inspiraţi de schema evoluţionismului marxist de clasificare a tipurilor de societate.

O dată cu stabilirea celor nouă grade de organizare a puterii, Lapierre îşi pune în chip firesc şi problema cauzelor care au determinat ca anumite grupuri umane să opteze pentru un grad sau altul.

O primă explicaţie, oferită pe baza morfologiei sociale a lui Durkheim, ne arată că trecerea de la minim la maxim în domeniul organizării politice depinde de dimensiunea societăţii, de volumul populaţiei. Cu cât un grup este mai numeros, cu atât organizarea puterii este mai complicată şi mai diferenţiată. După cum este cunoscut, morfologia socială a lui Durkheim ne arată că dimensiunea unei societăţi globale depinde de densitatea socială, care nu trebuie confundată cu densitatea demografică, care este doar o condiţie a celei sociale. Densitatea socială se defineşte prin intensitatea raporturilor şi comunicaţiilor între grupurile care formează societatea globală.

Lapierre aduce în scenă şi ipoteza economică. Conform acestei ipoteze, elaborată de Karl Marx, gradul de organizare a sistemului politic, considerat o formă suprastructurală, depinde de „dezvoltarea forţelor de producţie“ şi de raporturile corespunzătoare de producţie (infrastructura), a căror unitate constituie modul de producţie. Politologul francez nu neagă faptul că gradul de organizare politică este determinat şi de modul de producţie, însă această determinare nu are caracterul necesar, legic, pe care i l-a atribuit concepţia materialistă asupra istoriei, care considera că la un anumit nivel de dezvoltare a forţelor de producţie apar clasele sociale şi lupta dintre ele şi, în chip inevitabil, statul. „Este posibil ca o societate împărţită în clase sociale să aibă un stat, dar acest fapt nu este întotdeauna necesar“.30

Întrebări de verificare: 1. De ce a elaborat J.W. Lapierre teoria gradelor organizări politice? 2. Ce demonstrează teoria gradelor organizării politice?

30 ibidem, p. 137

?

Petre DUMITRESCU & Marius DUMITRESCU

346

IV. Metodele antropologiei politice

G. Balandier, autorul deja menţionat, identifică un set de şase metode şi corespunzător acestora, şase tendinţe majore pentru substanţa cercetărilor de antropologie politică.

Demersul genetic se distinge prin punerea problemei originii şi evoluţiei în durata lungă a fenomenelor politice aşa cum sunt : originea magică sau-şi religioasă a regalităţii, procesul apariţiei statului arhaic, trecerea de la societăţile bazate pe rudenie la societăţile politice, stratificarea socială, etc.

Demersul funcţionalist îşi propune să caracterizeze instituţiile politice din societăţile tradiţionale luând în considerare funcţiile proprii acestora. „E un tip de demers ce permite definirea relaţiilor politice, a organizaţiilor şi a sistemelor pe care ele le constituie, … caracterizat prin două tipuri de funcţii: cele ce instituie sau menţin ordinea socială organizând cooperarea internă( Redcliffe-Brown) şi cele ce garantează securitatea, asigurând apărarea unităţii politice.“31

Demersul tipologic are ca scop stabilirea tipurilor de sisteme politice, clasificarea formelor de organizare a vieţii politice.

Demersul terminologic se referă la procesul de construire a noţiunilor principale operatorii în câmpul antropologiei politice. Deşi mulţi autori, printre care şi politologul D. Easton, iniţiatorul teoriei sistemelor politice, au evidenţiat dificultăţile imense ale elaborării cadrului conceptual, există şi încercări de a contura cu rigoare noţiunile fundamentale: acţiune politică, competiţie, putere autoritate, administraţie etc.

Demersul structuralist caracterizează politicul din punctul de vedere al relaţiilor formale, urmărind să clarifice natura raporturilor de putere între indivizi şi între grupuri. Dificultăţile demersului structuralist au fost analizate şi evidenţiate de E. R. Leach care menţiona că sistemele structurale construite de antropolog sunt modele cu valoare logică, formală, şi au caracter static, în timp ce realitatea socială este plină de conflicte şi ca urmare cunoaşte modificări permanente ale structurilor.

Demersul dinamist identifică mişcarea, evoluţia structurilor şi, totodată, reliefează complexul de relaţii ce le formează, luând în considerare disfuncţionalităţile, contradicţiile, tensiunile şi mişcarea inerentă fiecărei societăţi.32

31 Georges Balandier, op. cit., p. 28 32 ibidem, p. 32

Antropologie politică

347

V. Rudenie şi putere

V.1. Definirea termenilor Dacă antropologia evoluţionistă din secolul al XIX-lea a pornit de la ideea că,

din punct de vedere teoretic, categoria rudeniei exclude pe aceea a politicului, antropologia politică, pe baza cercetărilor de teren, a pus în evidenţă relaţiile complexe dintre sistemul de rudenie şi cel politic, demonstrând astfel că ele nu se opun. Primele dovezi au fost aduse prin studiile asupra societăţilor lignajere sau segmentare, acefale sau nestatale, în care funcţiile şi instituţiile politice sunt mai puţin diferenţiate. Studiul organizării lignajere şi al proiecţiei sale în spaţiu a evidenţiat existenţa relaţiilor politice care se bazează pe utilizarea principiului descendenţei, în afara cadrului strâmt al rudeniei.

V.2. Rudenie şi lignaje

Lignajele, ca manifestări pregnante ale rudeniei, se bazează pe membrii unui grup aflaţi în acelaşi cadru genealogic şi legaţi uniliniar de un strămoş unic. Extinderea lor se schimbă, la fel ca şi numărul de elemente (sau segmente) care le compun, în funcţie de numărul de generaţii avute în vedere (profunzimea genealogică).

Luându-se în considerare structura lor, grupurile lignajere sunt denumite segmentare. Din punct de vedere funcţional, ele apar ca „grupuri solidare“ (corporate groups, în terminologia britanică) întrucât le sunt proprii simboluri comune tuturor membrilor lor, prescriu practici diverse şi se opun oarecum unele altora în calitate de unităţi diferenţiate.

„Semnificaţia lor politică e mai întâi o consecinţă a acestei caracteristici, căci rolul lor politic este determinat mai mult de relaţiile lor reciproce decât de raporturile interne ce le constituie. Modurile de conciliere a disputelor, tipurilor de confruntare şi de conflict, sistemele de alianţă şi organizarea teritorială sunt în corelaţie cu ordonarea generală a segmentelor lignajere şi a lignajelor“33.

Apelând la un exemplu împrumutat din literatura clasică, putem ilustra conţi-nutul politic al legăturilor de rudenie, şi, în cadrul acestora, al lignajelor. Descifrarea genealogiei populaţia Tiv din Nigeria, creatoare a unei societăţi segmentare, a arătat că toţi cei aproape un milion de membri ce o compun provin, după regula descendenţei patriliniare, dintr-un strămoş fondator – Tiv –, care a trăit în urmă cu 14-15 generaţii. Descendenţa patriliniară conduce la constituirea unei „structuri piramidale“, în cadrul căreia se articulează lignaje cu întindere variabilă: nivelul genealogic, unde se găseşte strămoşul de referinţă determină anvergura grupului lignajer, numit nongo. Fiii acestui strămoş sunt priviţi ca fiind formaţi dintr-o serie de subneamuri obţinute prin segmentare. Procesul de disociere în segmente distincte este numit în antropologie 33 ibidem., p. 69

Petre DUMITRESCU & Marius DUMITRESCU

348

fisiunea neamului (liniage fission). El continuă până se ajunge la formele finale de subdivizare, numite segmente minimale ale neamului. Grupurile cu aceeaşi origine şi omoloage se opun între ele, dar sunt asociate şi solidare în cadrul unităţii imediat superioare care este ea însăşi în relaţie de opoziţie cu omoloagele sale.

„Implicaţia politică a acestor raporturi, arată G. Balandier, a fost constatată în cadrul tuturor societăţilor care se conformează modelului, la fel cum a fost constatat şi rolul conflictului şi al războiului ca revelatoare ale unităţilor angajate în viaţa politică“34.

La populaţia Tiv, grupurile lignajere de o anumită mărime sunt legate de un teritoriu precis delimitat, numit tar, astfel încât structura segmentară a societăţii determină o structură segmentară a teritoriului. Astfel, deşi principiul descendenţei este primordial, el contribuie împreună cu principiul teritorial la determinarea domeniului politic. L. Bohannan pune în evidenţă această interdependenţă, arătând că grupul de descendenţă căruia îi aparţine un tiv stabileşte „cetăţenia politică, drepturile de acces la pământ şi de rezidenţă“ şi, în acelaşi timp, stabileşte persoanele cu care se poate uni prin căsătorie35.

V.3. Inegalităţile – cauza dinamicii lignajere

Dinamica caracteristică societăţilor segmentare este explicabilă prin faptul că aceste societăţi nu sunt egalitare şi nici lipsite de raporturi de preeminenţă sau de subordonare. Clanurile şi lignajele nu sunt toate echivalente; primele pot fi diferenţiate, specializate şi ordonate; celelalte pot conferi drepturi inegale, după cum se referă la un vârstnic sau la un tânăr; şi unele şi altele pot fi distinse din necesităţi de ordin ritual, care au efecte politice şi economice36.

Evans-Pritchard, studiind populaţia Nuer din Sudan, a observat prezenţa fenomenelor de inegalitate şi manifestarea politică a acestora. Astfel, în diverse secţiuni teritoriale, un clan sau un lignaj principal ocupă o poziţie predominantă, ceea ce îi conferă mai mult prestigiu decât privilegiu şi de aceea a fost numit „aristocratic“. Totodată, antropologul englez a evidenţiat faptul că în momentul iniţierilor impuse adolescenţilor, lignajele ce dispun de o prerogativă rituală – formate din crescătorii de vite – furnizează dregătorii care au sarcina de a deschide şi a închide ciclul ritualic; ele intervin deci într-un sistem care asigură socializarea indivizilor şi îi repartizează în „clase“ cu statut diferenţiat: cele ale vârstnicilor, egalilor şi tinerilor; ele joacă un rol politic. „În sfârşit, o funcţie rituală deosebită, cea de notabil «cu piele de leopard» aparţine de asemenea anumitor lignaje din afara clanurilor dominante; ea oferă poziţia de conciliator în disputele grave şi de mediator în cele privind vitele. Şi ea are implicaţii politice. Inegalităţile şi specializările clanice sau lignajere, cele trei statute rezultând din clasele de vârstă, posibilităţile diferite sau inegale de acces la pământ şi la vite definesc viaţa politică nuer, la fel ca şi opoziţiile şi coaliţiile unităţilor lignajere teritoriale.

34 ibidem, p. 70 35 ibidem, pp. 71-72 36 ibidem, p. 76

Antropologie politică

349

Evans-Pritchard sugerează acest lucru, precizând că oamenii cei mai influenţi se caracterizează prin poziţia lor clanică (sunt aristocraţi) şi lignajeră (sunt şefi de familie mare), prin situaţia lor de „clasă“ (au statut de vârstnici), prin bogăţia lor (de vite) şi puternica lor personalitate“.37

Fenomenele de inegalitate, ce explică dinamismul societăţilor segmentare este întâlnit şi la populaţia Tiv, deja amintită. La această populaţie, apelând la modul de descriere pe care ni-l oferă G. Balandier, antropolog pasionat de dinamica societăţilor segmentare, se constată că: lignajele şi rudenia, secţiunile teritoriale şi clasele de vârstă furnizează principalele câmpuri ale relaţiilor sociale, iar manifestările de inegalitate şi centrele politice sunt evidente. Se observă că există două poziţii sociale: în afara sistemului şi în interiorul acestuia. Persoanele cu condiţia de sclav sunt localizate în afara sistemului; ele nu aparţin nici unei clase de vârstă, sunt excluse din domeniul treburilor publice. În cadrul sistemului se diferenţiază oamenii preeminenţi (ale căror nume servesc la identificarea grupurilor lignajere şi a claselor de vârstă, oameni „cu prestigiu“ (datorat reuşitei lor materiale şi generozităţii lor) şi îndrumătorii politici (evocaţi prin termenul tyo-or) care sunt împlinirea celor precedenţi. Primii îşi datorează creditul poziţiei lor lignajere, calităţii lor de mai vârstnici sau de bătrâni, capacităţii lor magico – religioase, ce condiţionează menţinerea unei stări de sănătate şi de fecunditate şi a ordinii. A doua categorie deţine puterea din motive economice. Surplusul de influenţă rezultat din proprietatea asupra unui loc de piaţă evidenţiază, pe de altă parte, aspectul politic al situaţiilor dobândite în cadrul economiei Tiv – competiţia pentru acces la poziţia de stăpân de piaţă este una din formele luptei politice. În ceea ce priveşte „îndrumătorii politici “, care nu sunt deţinătorii unor funcţii permanente, ei se manifestă prin intermediul relaţiilor externe: în cazul arbitrajelor sau negocierilor de pace cu reprezentanţii grupurilor omoloage implicate.

În concluzie, la populaţia Tiv, care nu dispune de un termen special pentru desemnarea domeniului politic, se poate vorbi de guvernare difuză şi de o viaţă politică difuză, pe care o reliefează diversele dinamisme, de competiţie şi de dominaţie, de coaliţie şi de opoziţie.

„Conform teoriei Tiv, puterea legitimă depinde de deţinerea unei calităţi mistice (denumită swem) care asigură pacea şi ordinea, fertilitatea câmpurilor şi fecunditatea femeilor, şi acţionează în funcţie de vigoarea posesorului. Această calitate, într-un anumit fel substanţa puterii şi forţa ordinii, provoacă totuşi lupte pentru cucerirea şi deturnarea sa. Pe de altă parte, rivalităţile pentru prestigiu şi influenţă, demersurile vizând o extindere a domeniului politic sau reuşita materială sunt întotdeauna interpretate în limbajul magiei. Substanţa periculoasă numită tsav, pe care o utilizează, evidenţiază puterea sub aspectul luptelor şi inegalităţilor ce o instaurează“38.

În societăţile denumite segmentare, viaţa politică are un caracter difuz, întrucât nu se manifestă prin instituţii politice. Situaţiile concrete ivite în faţa societăţii şi necesitatea de a lua anumite hotărâri conduce la apariţia oamenilor preeminenţi, a oamenilor de rang superior, a sfaturilor bătrânilor, a şefilor ocazionali sau investiţi.

37 ibidem, p. 76 38 ibidem, p. 78

Petre DUMITRESCU & Marius DUMITRESCU

350

Eventualele conflicte apărute între indivizi sau între grupuri sunt situaţiile care îi promovează pe mediatori şi pe deţinătorii puterii.

Când vorbim de dinamica societăţilor segmentare nu putem eluda şi rolul practicilor vrăjitoriei şi al vrăjitorului, care în interpretările unor antropologi, cum ar fi Nadel, ar reprezenta manifestări ale tensiunilor şi frustrărilor născute din viaţa socială. Antropologii britanici au căutat să facă o deosebire de esenţă între vrăjitoria ca tehnică – sau sorcery – care este accesibilă oricărui individ, şi vrăjitoria prin definiţie – sau witchcraft – care depinde de o putere înnăscută şi nu se dobândeşte. Vrăjitoria prin definiţie îşi dezvăluie potenţele în societăţile în care principiul descendenţei este predominant. Practicile vrăjitoriei ajută la consolidarea poziţiei deţinătorilor puterii şi privilegiilor. Acest fapt este confirmat de cercetările antropologice asupra unor societăţi din Africa orientală, unde notabilii recurg la magie cu scopul de a-şi asigura preeminenţa şi influenţa în cadrul tribului sau al clanului. Spre exemplu, la populaţia Nandi din Kenya, figura dominantă este orkoiyot: nici şef, nici judecător, ci „expert ritualic“ care intervine în mod decisiv în treburile tribului. Orkoiyot este văzut ca un personaj ambivalent, căci el combină în persoana proprie atât calităţile benefice (cum ar fi cele de prezicător) cât şi malefice, ceea ce îi consolidează autoritatea rituală şi teama pe care o inspiră. „În măsura în care orkoiyot este echivalent cu şef, acest dublu aspect al persoanei sale reflectă cele două feţe ale politicului, cel al ordinii binefăcătoare şi cel al constrângerii sau al violenţei“39. Vrăjitoria este, ca şi războiul personal (feud) şi războiul din afară, una dintre principalele manifestări ale dinamicii sociale şi politice a societăţilor lignajere. Fiecare dintre aceste trei modalităţi ale opoziţiei şi conflictului operează în câmpuri de relaţii ce se lărgesc prin trecerea de la una la alta, mergând de la comunitatea locală spre exterior, adică de la domeniul pe care îl guvernează mai ales rudenia spre cel controlat de politic.

Magia constituie şi ea unul dintre mijloacele puterii, fie că-i sporeşte constrângerea şi-sau o protejează împotriva contestărilor, fie că permite un adevărat transfer, asupra acuzatului sau suspectului, al resentimentelor şi îndoielilor ce ameninţă autorităţile lignajere.

Întrebări de verificare: 1. În ce constă şi cum se manifestă rolul politic al legăturilor de rudenie? 2. Ce forme de inegalitate sunt prezente în societăţile bazate pe rudenie? 3. Ce evidenţiază practicile vrăjitoriei şi vrăjitorului în societăţile segmentare?

39 ibidem, p. 85

?

Antropologie politică

351

VI. Grupurile teritoriale şi rolul lor în organizarea politică

VI.1. Trăsăturile grupurilor teritoriale Nu se poate susţine că în societăţile arhaice se cunosc numai relaţii politice

bazate pe rudenie. Morgan însuşi recunoştea că în asemenea societăţi, alături de relaţii politice susţinute pe relaţii de rudenie, există şi relaţii politice ce îşi au originea în legătura cu teritoriul. La grupurile arhaice se întâlneşte ideea despre o anumită întindere de teritoriu, pe care membrii îşi petrec viaţa şi-şi procură hrana. Se cuvine să amintim, de pildă, ataşamentul pe care-l au Maorii din Noua Zeelandă pentru pământul lor natal. Un bătrân din acest trib zicea: „salut pe singura mea rudă supravieţuitoare, pământul“. Sentimentul vieţii locale reprezintă după cum au observat antropologii o trăsătură comună întregii specii umane.

Constituirea grupurilor pe principiul teritorialităţii a condus la apariţia unor forme noi de organizare politică. Triburi ca Vedda din Ceylan sau Maidu din America de Nord prezintă o conştientizare şi o manifestare concretă a drepturilor teritoriale, ceea ce generează noi tipuri de legături, deosebite şi independente de aceea a rudeniei. Legăturile specifice grupurilor teritoriale se constată şi la Boşimanii nomazi din Africa de Sud, la care fiecare hoardă are un anumit teritoriu, ale cărui hotare sunt cunoscute şi peste care nu se trece pe timpul vânătorii. În concluzie, constituirea ideii despre un teritoriu comun conduce în chip direct la aceea a intereselor comune şi implicit a necesităţii de a-l apăra în comun40.

Forma concretă a grupului teritorial este comunitatea unei aşezări pe un anumit spaţiu sau asocierea mai multor astfel de comunităţi şi statornicirea constantă în respectivul teritoriu. Consecinţa organizării vieţii sociale pe baza principiului teritorialităţii a determinat trecerea de la autoritatea difuză şi anonimă a societăţilor bazate pe rudenie, la puterea politică concentrată şi individuală. Se poate conchide, deci, că o dată cu constituirea grupurilor teritoriale apare şi fenomenul de individualizare a puterii în persoana unor şefi cu anumite atribuţii.

40 Nicolae Petrescu, Primitivii, Editura Casa Şcoalelor, 1944, pp. 83-84

Petre DUMITRESCU & Marius DUMITRESCU

352

VI.2. Grupul teritorial – cadru de individualizare a puterii politice

Tranziţia de la puterea difuză la cea individuală are ca rezultat schimbarea

condiţiilor de organizare a societăţii. Forme tranzitorii de organizare politică au fost identificate la triburile din Australia, unde alături de clanurile bazate pe rudenie şi de grupurile matrimoniale, se întâlnesc grupurile teritoriale, supuse unui şef. La aceste triburi, şeful este denumit „alantuja“ şi este perceput ca o persoană cu o autoritate datorată vârstă şi experienţei, dar această autoritate este destul de vagă, căci nu are o putere definită asupra membrilor grupului. De altfel, alantuja are ca funcţie principală convocarea bătrânilor în momentele importante care privesc viaţa comunităţii (ceremoniile sacre şi pedepsirea indivizilor care se abat de la obiceiurile clanului). Funcţia lui alantuja are un caracter ereditar, transmiţându-se totdeauna pe cale bărbătească.

De altfel, în cele mai multe societăţi arhaice, şeful sau fruntaşul recunoscut de grup, deşi nu posedă autoritate şi putere decât datorită prestigiului exprimat de conştiinţa publică a grupului, are totuşi tendinţa de a deveni ereditar. Moştenirea postului implică afirmarea individualizării puterii.41

Afirmarea fenomenului de individualizare a puterii a fost posibilă, după unii autori, printr-o instituţie cu funcţiuni, în acelaşi timp, rituale, juridice, economice şi sociale, numită fie „potlach“ la Indienii americani (populaţia Kwakiutl), fie „kula“ la populaţia trobriandeză.

Termenul de „potlatch“ provine din jargonul chinook, limbă a negustorilor de la sfârşitul secolului al XVIII-lea vorbită pe Coasta de nord-vest a Pacificului (America de Nord), şi înseamnă „ dar “sau „a da“ într-un context ceremonial. El defineşte un ansamblu de manifestări (sărbători, dansuri, discursuri, împărţire de bunuri) practicate de populaţiile de pescari – vânători de pe coastă. Organizate cu prilejul evenimentelor importante ale vieţii individului (căsătorie, înmormântare, moştenire, iniţiere, schimba-rea numelui ca urmare a schimbării statutului) şi în contextele de rivalitate între şefi, aceste ceremonii îşi află expresia deplină în împărţirea de bunuri de prestigiu şi de hrană de către o gazdă unor invitaţi întruniţi formal pentru validarea publică a prerogativelor familiale.

Potlatch-ul este modalitatea prin care un individ dobândeşte şi îşi menţine influenţa politică şi poziţia socială în cadrul unui sistem ierarhic de ranguri. Potlatch-ul ratifică atât statutul celui ce face darul, cât şi pe al aceluia care îl primeşte. Acesta din urmă are obligaţia de a înapoia cu prilejul potlatch-ul pe care îl va organiza ulterior, cel puţin echivalentul darului primit.42

41 ibidem, pp. 90-91 42 Pierre Bonte, Michel Izard, Dicţionar de etnologie şi antropologie, Editura Polirom, 1999, p. 548

Antropologie politică

353

Kula desemnează sistemul intertribal de schimburi, observat mai ales la populaţiile insulelor din largul coastelor orientale ale Noii Guinee şi descrise în special de B. Malinowski pentru arhipelagul Trobriand şi de R. Fortune pentru populaţia Dobu. Termenul se referă la două tipuri de prestaţii, unele realizate în limitele comunităţii fixe sau ale vecinătăţii ei imediate, iar la scară mult mai mare, cuprinzând aria expediţiilor maritime de la o insulă la alta. Asemănătore prin modul de funcţionare şi lipsite de orice caracter comercial, aceste prestaţii vizează exclusiv şiragurile şi brăţările de scoici care schimbate în moduri diferite unele pentru altele, parcurg în sens invers un circuit închis mereu acelaşi. După un anumit interval de timp obiectele primite sunt repuse în circulaţie în aşa fel încât lanţul dublu al prestaţiilor să nu fie întrerupt niciodată. Valoarea lor – nici utilitară, nici decorativă, ci strict ceremonială – este legată de continuitatea transmiterii. Deţinerea temporară a acestor obiecte (cu nume, sexuate, de ranguri distincte şi dintre care unele au parcurs deja circuitul de mai multe ori) joacă un rol esenţial legat de prestigiu şi de renume.

Stabilirea relaţiilor de schimb dintre grupurile locale depinde de aptitudinea partenerilor de a-şi onora obligaţiile mutuale. În cazul unei sincope, flexibilitatea sistemului face posibilă alegerea altei serii de parteneri. Astfel, solidaritatea rituală garantează, dincolo de raporturi tradiţional ostile existente între diversele comunităţi autonome, funcţionarea prin alternanţă a reţelelor de alianţe politice şi favorizează, totodată, jocul influenţelor interculturale. 43

Prin funcţia sa rituală, instituţia Potlach sau Kula face parte dintr-un ciclu vechi de rituri obligatorii între membrii comunităţilor arhaice. Prin generozitatea de care dă dovadă, distribuind hrană şi daruri cu ocazia ceremoniilor, persoana respectivă se impune în faţa semenilor şi astfel, prin recunoaşterea prestigiului şi privilegiilor individului în cauză, această instituţie îndeplineşte o importantă funcţie socială şi politică. Emulaţia pe care o determină dă naştere la noi condiţii sociale. În locul cadrelor ereditare şi statice ale organizaţiei bazate pe rudenie, acum apare concurenţa individuală şi „aristocraţia“. Ca urmare, prin potlatch se pune în evidenţă puterea şi prestigiul personal, care este deci o dovadă incontestabilă a constituirii unui nou mod de organizare politică a societăţii primitive, exprimat prin individualizarea puterii.44

VI.3. Dimensiunea politică a asociaţiilor secrete Constituirea asociaţiilor secrete în societăţile arhaice reprezintă un alt mijloc de

individualizare a puterii. Aceste asociaţii marchează, după părerea antropologilor, trecerea de la organizarea puterii pe bază de rudenie la organizarea ei pe bază teritorială. Modul de organizare a asociaţiilor secrete constituie un proces de unificare şi

43 ibidem, p. 368 44 Nicolae Petrescu, op. cit., p. 93

Petre DUMITRESCU & Marius DUMITRESCU

354

concentrare, fiindcă toţi membrii aparţinând diferitelor grupuri locale se consideră înrudiţi. În acelaşi timp, ele introduc o ierarhie, datorită căreia indivizii pot să se distingă şi să înainteze în grad, dobândind prestigiul care să-i impună comunităţii.

La tribul Kwakiutl, după cum a arătat F. Boas, participarea la asemenea societăţi fixează rangul şi funcţiunea indivizilor. Pătrunderea şi înaintarea în ierarhia lor atârnă de mai multe iniţieri succesive. Fiecare iniţiere corespunde unui examen, prin care candidatul trebuie să dea dovadă de anumite însuşiri. Membrii acestor asociaţii secrete se împart în două categorii: activi şi spectatori. Numai membrii activi sunt consideraţi a fi în posesia spiritelor şi astfel îndrituiţi să execute riturile, dansurile şi cântecele religioase. Ca urmare puterea nu aparţine decât acestora, care, însă, nu au puteri egale. După natura spiritului pe care îl posedă fiecare, se instituie o adevărată ierarhie. Rangul cel mai înalt aparţine deţinătorului spiritului hamatsa, care dă dreptul de a poseda măştile şi de a îndeplini riturile cele mai importante. Însuşirea unui asemenea spirit este cea mai grea, cerând trecerea printr-o serie de iniţieri, care durează opt ani45.

„Societăţile“ secrete se impun ca instanţe mai mult sau mai puţin eficiente şi represive de control juridic şi moral, chiar politic, realizat în numele societăţii globale.

Şeful se desprinde din comunitatea „societăţilor“ secrete. Puterea şi atribuţiile şefului se afirmă ca un rezultat al procesului de organizare al societăţii. Recunoaşterea lui depinde de modul în care este în stare să îngrijească de alimentaţia grupului. Pentru aceasta, cantitatea de vânat şi pescuit obţinută de şef trebuie să fie abundentă şi să indice posesiunea unei forţe miraculoase.

În concluzie, se poate afirma că în societăţile arhaice, puterea, influenţa şi prestigiul unei persoane rezultă din relaţia cu strămoşii, proprietatea asupra pământului şi a bogăţiilor materiale, controlul duşmanilor din afară, folosirea simbolurilor şi a ritualului.

Întrebări de verificare: 1.Care este consecinţa în plan politic a organizării vieţii sociale pe principiul teritorialităţii? 2.De ce grupul teritorial este un cadru de individualizare a puterii? 3. Ce este Potlach-ul sau Kula şi în ce constă semnificaţia lor politică? 4. De ce constituirea societăţilor secrete marchează trecerea de la organizarea puterii pe bază de rudenie la organizarea ei pe baze teritoriale?

45 ibidem, pp. 93-94

?

Antropologie politică

355

VII. Religie şi putere

VII.1. G. Balandier despre teoriile „indigene“ ale puterii Cercetările antropologice din deceniile 5-6 ale secolului XX efectuate asupra

populaţiilor „primitive“ au scos în evidenţă un mod unitar de manifestare a puterii în corelaţie cu un factor care ţine de domeniul religiosului. Îmbinarea dintre factorul politic şi cel religios este redată de faptul că denumirile substanţei puterii au semni-ficaţie nu numai în registrul vocabularului politic, ci şi al celui religios.

În vederea reliefării faptului că religia reprezintă un factor important al consacrării şi impunerii puterii politice, Georges Balandier apelează în cartea sa, Antropologie politică, la exemple dintre cele mai semnificative şi lămuritoare.

Studiul teoriilor „indigene“ ale puterii arată că aceasta „este adesea legată, pentru ele, de o forţă pe care o prezintă ca fiind însăşi substanţa sa sau condiţia sa ca forţă de subordonare sau, în sfârşit, dovada legitimităţii sale. Plasând-o sub semnul ambivalenţei sau ambiguităţii, aceste teorii reflectă specificitatea politicului“.46

Balandier a identificat patru teorii politice „indigene“ care pe de o parte evidenţiază puterea ca forţă unită cu forţele care acţionează în univers, iar pe de altă parte, ele „asociază ordinea lumii, impusă de zei, şi ordinea societăţii instaurată de strămoşii de la începuturi sau de la fondatorii statului“.47

„Teoria regalităţii“ se întâlneşte la populaţia Nyoro din Uganda ce apelează la conceptul de mahano, ce desemnează o putere atribuită conducătorului, care se transferă în întreg sistemul organizării politico-administrative, conform unui ritual. Prezenţa lui mahano este garanţia ordinii şi a stabilităţii. Ierarhia puterii este stabilită în funcţie de participarea la mahano.

O altă teorie politică, întâlnită la populaţia Alur din Uganda, are în centrul său noţiunea de ker, prin care se înţelege o forţă organizatoare şi fecundatoare şi care face posibilă calitatea de „şef“. Aceşti şefi sunt mijlocitorii privilegiaţi între supuşii lor şi „puterile supranaturale“, căci ei sunt legaţi de strămoşii lor personali, care trasează istoria şefiei. Datorită faptului că este posesoarea unei forţe speciale care asigură bunăstarea şi perpetuarea ordinii cosmice (ker), această populaţie îşi exercită influenţa asupra altor populaţii, care trebuie să primească ker de la ea.

46 Georges Balandier, op. cit., p. 122 47 ibidem, p. 127

Petre DUMITRESCU & Marius DUMITRESCU

356

Cea de a treia teorie politică identificată în spaţiul african este aceea proprie

numeroasei populaţii Tiv din Nigeria, cunoscută, de aceea, ca teoria Tiv. În cadrul ei sunt prezente două noţiuni opuse şi complementare: una caracterizează puterea ca esenţial pozitivă (swem), iar cea de a doua (tsav), deşi apreciată ca favorabilă, este considerată a evidenţia funcţia malefică a puterii, datorită faptului că face posibile succesele unora prin constrângerile exercitate asupra altora, generând inegalităţi care se hrănesc din „substanţa“ celor inferiori.

Swem este o forţă ce nu poate acţiona fără un sprijin sau un intermediar a cărui calitate condiţionează consecinţele acestei intervenţii pentru treburile umane: un mijlocitor slab atrage o „slăbire“ a forţei, unul abuziv devine factor de dezordine. Forţa ca atare este identificată însă întotdeauna ca fiind, în esenţa ei, bună. Tsav, asimilată cu vrăjitoria, asigură reuşita materială prin dominaţie.

Prin cele două noţiuni care o definesc, teoria Tiv subliniază ambiguitatea puterii şi ambivalenţa atitudinilor faţă de ea, care duc la acceptarea sa drept garant al unei ordini propice acţiunilor umane (ea exprimă voinţa zeilor), fiind temută în calitate de instrument al dominaţiei şi al privilegiului, din moment ce deţinătorii săi pot să depăşească în mod constant limitele tolerate“.48

Cea de a patra teorie politică „indigenă“ a fost observată în Volta Superioară la poporul Mossi, creatorul unei societăţi statale vechi cu un suveran (Mogho Naba), ce simbolizează universul şi poporul înşuşi. Nucleul acestei teorii politice este noţiunea de nam, care se referă atât la puterea primă, întemeietoare a statului, cât şi la puterea primită de la divinitate. Originea sa dublă, istorică şi divină, face din nam o putere sacră ce conferă grupului ce o deţine supremaţia şi capacitatea de conducere. Noţiunea nam se referă în chip deosebit la dominaţia legitimă şi la competiţia pentru funcţiile ce permit exercitarea sa. Regele, pentru a fi investit în funcţie, trebuie „să bea namtibo“, adică să primească nam prin intermediul unuia din simbolurile sacre şi astfel să se lege printr-un jurământ de obedienţă faţă de întemeietorii regatului şi de Mogho Naba. Acest tip de energie subtilă legitimează puterea; populaţia ascultă de conducător în măsura în care şi conducătorul este supus unei forţe care îl depăşeşte.49

Studiul cazurilor relatate ne arată că „suveranii sunt rudele, omologii sau mijlocitorii zeilor“, puterea având din această cauză un caracter sacru. Sacrul apare ca o forţă misterioasă care investeşte puterea, îi oferă consistenţă, o face viabilă. Această forţă nevăzută se manifestă prin conducători şi este receptată prin efectele ei.

Teoriile politice „indigene“ ne arată nu numai faptul că puterea are un caracter sacru, ci şi necesitatea păstrării legăturii permanente cu sacrul în vederea reînnoirii ordinii politice ameninţată de dezordine de către forţele de distrugere ce le poartă în ea şi de uzura mecanismelor care o fac posibilă. Prin invazia permanentă a sacrului în profan printr-o serie de procese (cum ar fi sărbătorile), viaţa socială se reînnoieşte şi îşi conservă ordinea şi forţa creatoare.

48 ibidem, p. 126 49 ibidem, pp. 126-127

Antropologie politică

357

La populaţiile „exotice“ există o multitudine de rituri integratore sau compensa-torii ale puterii. Un procedeu iniţiatic numit kimpasi cu privire la structurile puterii, considerat un rit cu caracter regenerator întâlnim în vechiul Kongo. În Malaezia, şeful neocaledonian deţine o răspundere cvasicosmică, el fiind direct răspunzător de renaşterea culturilor şi întărirea oamenilor.

Toate aceste exemple, la care se pot adăuga multe altele, dovedesc că sacrul este una din dimensiunile domeniului politic. Competiţia politică este legată de modul în care sunt invocate spiritele strămoşilor, de folosirea adecvată a mijloacelor de manipulare a sacrului, prin folosirea limbajului invocării spiritelor, ca şi pe cel al magiei.

VII.2. Experimentarea subiectivă a puterii la I. P. Culianu

VII.2.1. Noţiunea de putere subiectivă

Puterea şi libidoul nu depind de dimensiunea raţională a conştiinţei, de aceea ele

pot fi abordate mult mai dificil pe căile unui discurs ştiinţific, pozitiv. Evidenţa puterii, ca şi aceea a libidoului, ţine de inefabil, de abisal; o experienţă erotică, ca şi una de putere, este unică în felul ei, este de ordin calitativ, de aceea scapă determinaţiilor cantitative, măsurabile, proprii realităţilor fizice. Repetabilitatea lor identică este imposibilă. Ioan Petru Culianu, un fin analist al fenomenelor complexe cu care este confruntat omul şi societăţile contemporane, a încercat în lucrările sale (Eros şi magie în Renaştere, Religia şi creşterea puterii ş. a.) să descrie mecanismele prin care se manifestă puterea şi erosul pornind de la datele pe care le oferă psihanaliza, etologia, magia şi ritualizarea comportamentelor noastre primare de frică, agresivitate şi sexualitate.

În limbajul modern, termenul putere, spune Ioan Petru Culianu, este determinat, în genere, de un adjectiv de tipul „civil“, „militar“, „economic“, „ politic“ sau chiar „religios“. Aceste calificative ale puterii arată că ea nu este impersonală, ci este întotdeauna legată de anumite activităţi concrete, că, deci, ea nu poate scăpa de orice determinare limitatoare. În acest fel, autorul menţionat vorbeşte despre posibilitatea fiinţării puterii în sens subiectiv, adică „experimentabilă de către un subiect“50.

Participarea întregului univers sufletesc al unui individ la un fenomen natural de excepţie, fie la o lume imaginară datorită consumului unor substanţe excitante, fie la frenezia unui dans într-o discotecă, este însoţită de o modificare a stării interioare ce conduce la un acelaşi sentiment de libertate, resimţit ca o creştere a puterii. În acest context, Culianu crede că ar fi posibilă o definiţie energetică a puterii în sensul

50 Ioan Petru Culianu, Religia şi creşterea puterii, în volumul Religie şi putere, Editura Nemira, 1996, p. 164

Petre DUMITRESCU & Marius DUMITRESCU

358

psihanalizei, arătând că „puterea experimentată subiectiv ar putea să reprezinte una dintre transformările posibile ale libidoului (sau chiar libidoul însuşi), înţeles ca „energie psihică“ de natură pur sexuală (Freud) sau mai puţin sexuală (Jung)“51.

Energia specifică puterii, constatată în situaţiile menţionate, se declanşează ca urmare a reducerii inhibiţiilor impuse individului de normele rigide şi formale ale convieţuirii sociale, ceea ce arată că experienţa subiectivă a puterii are, în zilele noastre, un caracter asocial şi, câteodată, chiar antisocial, datorită contestării normelor şi ierarhiilor sociale. Culianu consideră că şi în situaţia limită când aceste forme de manifestare a puterii subiective conduc la distrugerea subiectului însuşi, acesta „nu poate conteni valul de libertate care îl cuprinde în faţa unei dezlănţuiri de forţă mai înfricoşătoare decât normele sociale înseşi“.52

VII.2.2. Factorii creşterii puterii subiective

Constatând că pragul de suportabilitate a normelor a scăzut foarte mult în

societatea occidentală contemporană, Culianu încearcă să identifice factorii care au condus la acest fenomen. În primul rând, el surprinde o multiplicare a normelor însăşi peste pragurile tolerabile din punct de vedere social, ceea ce nu mai asigură posibilitatea manifestării formelor individuale de „putere“. Alţi factori pot fi identificaţi în înmulţirea indivizilor înşişi (stressul demografic), în manipularea totală a maselor prin mass-media sau în sentimentul precarităţii existenţiale într-o lume în care supravieţuirea speciei umane este pusă sub semnul întrebării, la care se adaugă neîncrederea crescândă şi generală a maselor în capacitatea grupurilor politice de a găsi soluţii rezonabile la problemele sociale urgente care le frământă.

O altă formă de manifestare şi creştere a puterii subiective, analizată de filosoful român prin prisma psihanalizei mulţimilor, este cea legată de participarea individului la experienţe de masă. Pornind de la ideile susţinute de Gustave Le Bon şi Sigmund Freud că un individ inclus într-o mulţime „simte, gândeşte şi acţionează într-un mod cu totul diferit de cel pe care îl aşteptăm de la el“ deoarece în grup el găseşte condiţiile care îi permit să se elibereze de refulări, de propriile-i mişcări pulsionale inconştiente, Culianu explică această transformare a individului prin „sentimentul de putere invincibilă“, a cărui origine el o vede în numărul şi iresponsabilitatea masei, deci în anomia ei. „Coeziunea masei se realizează prin libidoul însuşi iar modul în care se împlineşte funcţia libidoului este cel al sugestiei hipnotice a grupului asupra individului şi a căpeteniei asupra grupului în întregul său. Hipnoza colectivă provoacă regresiunea psihică a individului“.53

Puterea este o realitate care este departe de a fi artificială, produsă doar de cadrul evoluat uman de existenţă. În acest sens, Culianu se va îndrepta spre cercetările de

51 ibidem, p. 165 52 ibidem, p. 166 53 ibidem, p. 168

Antropologie politică

359

etologie ale lui K. Lorenz, creatorul acestei ştiinţe, care îi oferă numeroase exemple din viaţa animalelor unde puterea este manifestă. Etologia ne arată că pentru primate există o corelaţie directă între frică, agresivitate şi putere. Frica sau sexualitatea fac să irumpă forţe care pun în paranteze controlul, stăpânirea. Toate obstacolele, inhibiţiile dispar, iar puterea devine manifestă, vizibilă la nivel somatic, ca o realitate ce ţâşneşte din întreaga fiinţă a animalului, dominându-l. Toate aceste date îl determină pe Culianu să admită că „sentimentul de creştere a puterii“ are rădăcini biologice. „Ea reprezintă pur şi simplu supravieţuirea psihologică la om a ceea ce era manifestare complexă a agresivităţii în specia animală. Pare un sacrilegiu să reducem unele dintre emoţiile noastre cele mai puternice şi sublime la aceasta; dar oricât de lipsit de pietate ar părea, acest act este totuşi inevitabil.“54

Preluând datele de antropologie prezentate de Edgar Morin în cartea sa Natura umană – o paradigmă pierdută, Culianu constată că deşi comportamentul uman, în anumite aspecte, este asemănător cu cel animal, există diferenţe esenţiale, cauzate de modul specific al omului de a fi în lume. Creierul lui homo sapiens sapiens depăşeşte cu mult pe cel al antropoidelor. El se prezintă ca un sistem hipercomplex, slab ierarhizat şi fără să fie dotat cu un dispozitiv care să diferenţieze stimulii externi sau interni după provenienţa lor. Edgar Morin extinde această teorie arătând că principala cauză a acestor confuzii apărute ca urmare a imposibilităţii discernerii stimulilor este rezultatul slabei noastre specializări, rezultat al neoteniei, al juvenilizării cerebralizante55. Acest lucru coincide şi cu o dezvoltare extraordinară a imaginaţiei onirice, mitologice şi magice, ceea ce înseamnă diversificarea subiectivităţii, al cărei efect este dezordinea, „zgomotul“, ce poate fi semnul entropiei sau al unui salt calitativ. Inadaptabilitatea originară la mediu este compensată de permanentele soluţii extravagante prin care homo sapiens a reuşit să-şi producă cultura, singura cale, de altfel, prin care putea supravieţui în competiţia extrem de dură cu animalele, deja foarte specializate la mediul lor. Universul culturii, rezultat al unei veritabile explozii a imaginarului, este văzut de Morin nu numai ca un semn al sapienţialităţii, ci şi ca unul al rătăcirii, al demenţialităţii. Astfel, după Morin, ecuaţia corectă, extrem de ambiguă şi de labilă în esenţa ei, ar trebui să fie sapiens – demens.

Ioan Petru Culianu nu este de acord cu calificativul demens atibuit omului de către Morin, ci, mai corect şi mai exact, în loc de demens ar trebui denumit religiosus, pentru că el crede, în acord cu antropologia de esenţă fenomenologică a lui Mircea Eliade, că nu istoria creează mitul, ci mitul creează istoria. Prezenţa specifică a omului în lume îşi are originea în proliferarea miturilor, care poate fi calificată, după Culianu, ca un stimul fals provenit din imaginaţie, dar poate fi înţeleasă şi ca un mesaj transindividual, care contribuie deopotrivă la echilibrul biologic uman. Din această

54 ibidem, p. 170 55 Neotenia reprezintă procesul prin care „anumite caractere juvenile sau infantile sunt reţinute şi prelungite în viaţa adultă“ (Desmond Morris, Maimuţa goală, Editura Enciclopedică , Bucureşti, 1991, p. 29)

Petre DUMITRESCU & Marius DUMITRESCU

360

perspectivă, mitologiile „nu sunt o simplă „nebunie“, ci reprezintă o înţelepciune profundă etologică şi ecologică“.56

Culianu apreciază că, în perioada de început a umanităţii, conştiinţa îmbrăca forma ritualului şi a proliferării mitologice. Prin ritual, ea continuă mugurii conştiinţei animalice, iar prin proliferările mitologice se impune ca o realitate superioară, transpersonală, ireductibilă.

În conformitate cu datele etologiei, gânditorul român vorbeşte despre fenomenul de ritualizare, prin care înţelege orientarea comportamentelor instinctive ale animalelor către o funcţie comunicativă autonomă.

Cele mai importante forme rituale sunt generate, atât la animal, cât şi la om, de agresivitate, frică şi sexualitate. La nivelul comportamentului animal abundă rituri care combină ambivalenţa atragerii şi fricii, cum ar fi zig-zagul (zig – atragere, zag – frică, deci respingere) efectuat de pălămida de baltă mascul atunci când curtează sau îndepărtează o femelă care pătrunde în teritoriul lui. Ele sunt numite rituri sociative. Rituri sociative extrem de variate apar şi la om, care transferă în comportamentul său elemente care ţin de trăirile bazale. Ele ajută la funcţionarea grupului. Culianu se opreşte în chip deosebit la riturile sociative umane de tip religios, care spre deosebire de riturile sociative ale animalelor conţin justificări de ordin mitologic. De altfel, după el „caracteristică omului este proliferarea mitologică; caracterul complet original al omului în raport cu animalele rezidă în motivaţia religioasă a unora dintre riturile sale, toate acestea fiind conexate cu dezvoltarea conştiinţei şi a limbajului articulat“.57 Culianu surprinde patru caracteristici specifice riturilor religioase:

a) este un rit sociativ, întrucât asigură funcţionarea grupului; b) are relevanţă etologică, prin repetarea sa; c) are relevanţă ecologică, transmiţând cunoştinţe privind echilibrul grupului în „nişa“ sa ecologică; d) are o deschidere psihologică, pentru că facilitează integrarea, în universul psihic al fiecărui individ, a valorilor culturii căreia îi aparţine.

Spre deosebire de riturile sociative simple, riturile religioase pot constitui o arie a împlinirii puterii, prin caracterul ei transpersonal. Culianu consideră că puterea este o realitate pe care ritul o pune în evidenţă. Într-adevăr, acest gând îşi poate afla o argumentare şi în cercetările psiho-sociologice care au privit riturile ca veritabile psihodrame, înscenări ale unor situaţii limită arhetipale, care fac să ţâşnească stările primordiale la lumină. Riturile religioase, ca arie a împlinirii puterii impersonale, provoacă ciclic astfel de stări, le fac conştiente, comprehensive, depăşind acumularea unor tensiuni care s-ar putea solda cu dezastre. Culianu vede puterea manifestă în riturile religiose ca o entitate experimentabilă subiectiv, care fiind o realitate

56 Ioan Petru Culianu, op. cit., p. 172 57 ibidem, p. 180

Antropologie politică

361

independentă de conştiinţă şi autonomă, trebuie ordonată şi canalizată în forme socialmente tolerabile.

VII.2.3. Rituri integratoare şi rituri compensatorii

Pornind de la faptul că riturile, miturile şi cultura unei societăţi, au motivaţii

religioase, se bazează pe o legătură strânsă cu transcendenţa, filosoful român consideră că acestea sunt instanţe prin care individul recunoaşte normele şi se integrează în viaţa societăţii. Riturile care îi amintesc permanent individului că face parte dintr-o cultură cu motivaţie transcendentă se numesc rituri integratoare. Pe de altă parte, autorul citat evidenţiază şi valoarea riturilor compensatorii, care au rolul de a stăvili efectul dăunător al refulărilor psihice produse de constrângerile sociale. Ele sunt considerate, prin forme diferite de manifestare (de exemplu, Saturnaliile, când rolurile sociale se schimbau între stăpâni şi sclavi), „arii rituale de împlinire a puterii de către individ“58.

La fel cum în Eros şi magie se dezvolta tema magicianului desăvârşit, imun la atracţiile de ordin erotic, capabil să stăpânească eros-ul fără ca el să fie la rândul său stăpânit de acesta, şi în cazul puterii exisă specialişti ai puterii, oameni care sunt dincolo de bine şi de rău, cum ar spune Nietzsche. „Specialiştii în putere“, datorită modul subiectiv de a experimenta puterea, se substituie zonei transindividuale, locul unde îşi are originea cultura.

„Specialistul în putere“ transcende normele pentru că, servindu-se de ele, a ajuns la originea lor, care este dincolo de ele, este transcendentă.

Astfel, pentru Culianu, şamanul din culturile arhaice, taoistul din China, yoghinul în India, câţiva asceţi ai creştinismului primitiv, sufiţii în Islam etc. pot fi văzuţi ca „specialişti ai puterii“. Însuşindu-şi ideea lui Eliade că pentru a avea acces la „sacru“ trebuie să mori ca „profan“, Culianu susţine că „specialiştii puterii“ trec prin ceea ce se numeşte moarte culturală, rezultat al respingerii normelor culturii căreia îi aparţin, şi renasc imuni la condiţionarea faţă de norme. „Specialistul puterii“ este liber de toate constrângerile care vin din partea forţei care stă la baza normelor, întrucât el devine însăşi întruchiparea acestei forţe. El realizează, am putea spune, mutatis mutandis, la fel ca şi magicianul, că dincolo de corpurile frumoase, cum arată şi Platon în dialogul Banchetul, există frumosul ca frumos şi iubirea ca iubire, pentru care corpurile particulare nu sunt decât pretexte. Puterea există dincolo de lucrurile contingente în care este proiectată. De altfel, Culianu merge chiar mai departe, susţinând că procesul de transformare a „specialiştilor puterii“ pune sub semnul întrebării nu numai normele sociale, ci şi realitatea în general, în măsura în care nu există „realitate“ în afara culturii, a istoriei.

58 ibidem, p.183

Petre DUMITRESCU & Marius DUMITRESCU

362

Culianu va aprecia astfel ideea, construită de Carlos Castaneda, despre

„războinic“ ca individul care a depăşit faza înţelegerii puterii legată de lucruri, a depăşit până şi faza acelei puteri care există în sine, devenind el însuşi un centru dincolo de toate manifestările exterioare ale puterii, dar un centru „mort“, pentru că normele convenţiile, legile nu mai pentru el nici o valoare. Numai aşa detaşarea, şi prin aceasta puterea lui, poate fi totală căci este deja un mort în plan socio – cultural.

VII.2.4. Societatea contemporană-obstacol în realizarea dimensiunii subiective a puterii

Culianu dezvoltă o întreagă teorie cu privire la problema puterii în lumea

capitalismului contemporan, considerând că a apărut o schimbare istorică în modul de a experimenta puterea, pe care religia, prin formele ei clasice, o putea împlini. Această sarcină tradiţională a religiei rămâne, după gânditorul român, încă o arie rituală pentru împlinirea puterii individului în condiţii socialmente tolerabile, pentru că religia şi-a îndeplinit această sarcină cu o mare inteligenţă etologică şi ecologică, psihologică şi antropologică, sociologică şi economică“59.

Culianu caută să identifice echivalentul puterii astăzi, în modelul impus de statul capitalist, de factură occidentală, întregii planete. Acum, puterea greu mai poate fi legată de formele tradiţionale „cum ar fi: orgoliul naţional şi căutarea onorurilor, magia şi vrăjitoria, participarea la comunitatea iniţiaţilor, nihilismul şi antinomismul cu motivaţie transcendentă, caritatea universală, erosul fantastic, predestinarea, ordinea, nostalgia, dezordinea etc. În nici unul dintre aceste cazuri, experienţa puterii nu este strict legată de posesia vreunui obiect material, deşi ea poate să implice deseori şi situaţii de acest gen. Putem totuşi conchide că locul experienţei puterii, pentru Occidentul precapitalist, era aproape întotdeauna de natură ideologică.

Capitalismul instalat operează o totală răsturnare a acestei ordini valorice, în sensul că el stabileşte ecuaţia putere = avere, care are un dublu aspect: pe de o parte înseamnă că banul este putere, pe de altă parte, că puterea are valoare comercială. Această premisă fundamentală a capitalismului face ca toate justificările ideologice pe care el continuă să le repropună să nu mai aibă de-a face cu esenţa însăşi a epocii noastre“.60

Reprezentanţii puterii de astăzi continuă tradiţia magicienilor din Renaştere, camuflându-se sub nişte aparenţe sobre şi legale. Magicianul de astăzi, sub ipostaza de om politic, se ocupă, consideră antropologul român, de relaţii publice, de propagandă, de prospectarea pieţei, de anchete sociologice, de publicitate, de informaţie, de contra-informaţie şi dez-informaţie, de cenzură, de operaţiuni de spionaj etc.

Dacă în alte domenii magia a putut fi înlocuită cu tehnica, în domeniul relaţiilor intersubiective ea este prezentă în forma ei pură. Cunoaşterea relaţiilor intersubiective poate să asigure realizarea unei societăţi omogene. Controlul şi selecţia sunt stâlpii 59 ibidem, pp. 227-228 60 ibidem, p. 225

Antropologie politică

363

ordinii. Statul, care a devenit în epoca contemporană „marele manipulator“, trebuie să vegheze la piaţa fantasmelor pentru a realiza o societate uniformă, uşor de condus.

Ioan Petru Culianu consideră că statul, care a secularizat tot ceea ce ţinea de domeniul religiei, are mari dificultăţi în a realiza dimensiunea fundamentală a puterii, care este cea subiectivă. Consecinţa este, că în societăţile contemporane, în care nihilismul a dus la slăbirea locului şi rolului religiei, agresivitatea devine fenomenul cel mai alarmant. Societatea contemporană, pentru a putea supravieţui, trebui să schimbe sensul ecuţiei a avea = a fi în a fi = a avea, căci fiinţa este mai de preţ decât posesia. Omul contemporan, prizonier al nihilismului, pierde sensul transcendent al existenţei şi pentru prima oară în istorie, realizează că este „singur şi lipsit de apărare în faţa forţelor oarbe ale instinctului şi ale agresivităţii“.61

În această lume, în care posesia şi banul au devenit nervum rerum şi l-au îndepărtat pe om de propria esenţă, Culianu consideră că, între marile religii, probabil numai creştinismul va fi în stare să reabiliteze fiinţa umană, să o salveze de la autodistrugere.

Întrebări de verificare: 1.Care sunt teoriile „indigene“ ale puterii şi ce dovedesc ele? 2.Ce este puterea subiectivă? 3.De ce I.P. Culianu nu este de acord cu ecuaţia lui Edgar Morin spaiens-demens? 4. Care sunt caracteristicile riturilor religioase în universul puterii? 5. Cine sunt specialiştii în putere? 6. De ce societatea contemporană a devenit un obstacol în realizarea dimensiunii subiective a puterii?

61 ibidem, p.229

?

Petre DUMITRESCU & Marius DUMITRESCU

364

VIII. Omul politic în orizontul matricilor de gândire

VIII.1. Substanţa matricilor de gândire

O anumită matrice de gândire nu trebuie identificată cu un anumit spaţiu cultural, cum ar fi cel indian, cel chinez sau european. În spaţiile culturale se interferează, de regulă, mai multe matrici de gândire, mai multe structuri de gândire, care, de altfel, sunt destul de dificil de identificat în puritatea lor. Cercetările în acest domeniu aparţin unor gânditori de prestigiu din şcoala structuralistă franceză cum ar fi Lévy-Bruhl, Lévi-Strausse, Leroi – Gourhan etc.

O primă matrice de gândire este aceea de care vorbeşte Lévy-Bruhl în cartea sa din 1910: Les fonctions mentales dans les sociétés inférieures şi pe care o numeşte participativă. Pe baza cercetărilor întreprinse asupra populaţiilor izolate din centrul Braziliei, gânditorul francez a descoperit legea participaţiei. În centrul Braziliei există un trib de indieni care se numeşte Bororo. În această regiune trăieşte şi o specie de

papagali numită Arara. Exploratorii au fost extrem de surprinşi când au constatat că aceşti indieni susţin că sunt Arara.62 Desigur, s-ar fi putut înţelege, pornind de la mentalitatea noastră, că indienii vorbesc într-un mod simbolic – cum am spune noi cocoşii galici sau leii britanici – sau că

fac aluzie la totemul unui trib care leagă substanţial pe toţi membrii lui. S-a constatat că nu este numai atât; ei afirmă că sunt, de fapt, esenţial şi actuali papagali Arara! Cu alte cuvinte, un individ din acest trib pretinde în mod real că el este ceea ce este, dar că el este în mod tot la fel de real şi altceva, anume papagal Arara. Esenţial însemnând o calitate fără de care un lucru nu poate să existe, iar actual implică o potenţă realizată.

Noţiunea de participare apare prima dată în filosofia lui Platon şi desemnează o legătură între două lucruri de natură total diferită, în cazul lui între lumea ideilor şi lumea sensibilă, între lumea eternă, absolută, şi cea trecătoare, relativă; între unu şi multiplu. Matricea de gândire participativă surprinde un raport de identificare între om şi natură, între subiect şi obiect dacă este să vorbim în termenii unei epistemologii europene. Matricea participativă poate fi vizualizată într-o formă camuflată şi în spaţiul cultural indian. În India, locul unde s-a născut cultura, nu a fost agora cetăţii, ci pădurea, ceea ce numea Rabindranath Tagore cu numele de Sadhana, loc sacru unde se realizează comuniunea cu întregul lumii. Aici, rupt de semeni,, ascetul încearcă o participare la fiinţa întregului Univers. Numai un ascet poate să contemple o floare de lotus până la identificare cu ea. Se realizează, astfel, o cunoaştere care nu face apel la abstracţii, prin

62 Anton Dumitriu, Istoria Logicii, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1969, pp. 17-18

Matrice participativă

Antropologie politică

365

izolarea unui concept în definiţie, ci prin identificare cu obiectul de cunoscut, o cunoaştere ce sfidează principiul identităţii de sorginte aristotelică prin faptul că şterge diferenţa dintre subiect şi obiect. În filosofia românească, Nae Ionescu aprecia un atare tip de cunoaştere pe care o numea mistică sau contemplativă şi care are menirea de a şterge diferenţa dintre subiectul cunoscător şi obiectul de cunoscut.

O altă matrice de gândire este cea concretă. Termenul concret îşi are originea în cuvântul din limba latină concresco (a creşte împreună). În cadrul acestei matrici de gândire subiectul se dezvoltă împreună cu natura copiind-o, pierzându-se uneori în hăţişurile unei descrieri de detaliu. Este o gândire care se realizează cu predilecţie prin imagini, în acest sens exploratorii şi etnografii au recunoscut bogăţia de nuanţe pe care le pot reda limbile primitive.

Un indian Ponka exprimă astfel propoziţia „acest om a ucis un iepure“ : „Omul, el, un, însufleţit, în picioare (nominativ) a ucis intenţionat, slobozind o săgeată, iepurele, el, un, însufleţit, care şedea“. Deci, pentru el forma verbului trebuia să exprime o serie de detalii, care pentru noi sunt absolut de prisos, dacă acţiunea a fost făcută accidental sau intenţionat, dacă a fost făcută cu săgeata sau cu un proiectil etc. În limba Cherokee, de exemplu, există atâtea precizări pronominale, încât s-au numărat 70 de forme distincte: noi doi şi tu, noi doi şi voi, eu, voi şi el etc., şi pentru fiecare combinaţie de pronume personal verbul are o anumită formă. Diversele forme ale verbului exprimă de asemenea dacă obiectul este însufleţit sau neînsufleţit, dacă persoana de care se vorbeşte, fie ca agent, fie ca obiect, este presupusă că aude ce se spune sau nu etc.

Legătura limbajului cu concretul imediat poată fi identificată şi în limba tribului Ngeumba din Australia, statul Noua Galie de Sud, în care timpurile verbelor, la trecut şi viitor, trebuiau să precizeze, prin forma lor, dacă acţiunea a fost sau va fi efectuată la un moment mai apropiat sau mai depărtat. De exemplu: „voi bate (viitor neidentificat); „voi bate dimineaţa“, „voi bate toată dimineaţa“; „voi bate seara“; „voi bate noaptea“; „voi bate iarăşi “etc.63

Gândirea concretă abstrage foarte puţin, de aceea ea are o tendinţă picturală. Dacă în matricea de gândire participativă subiectul se identifică cu obiectul, în matricea de gândire concretă subiectul copie cât mai fidel obiectul, îl traduce la nivelul conştiinţei lui ca reprezentare.

O altă matrice de gândire este ceea simbolică, pe care o întâlnim în spaţiul cultural chinez. Expresiile idiomatice chineze sunt un fel de formule, capabile să provoace în conştiinţa celui care vorbeşte o stare sufletească menită să-l facă apt pentru a primi un anumit adevăr. Scrisul chinez este unul pictural, fiecărui cuvânt corespunzându-i de regulă un semn. Acest scris fiind de fapt şi cel care asigură unitatea Chinei în pofida diversităţii etnice căruia îi corespunde şi o mare diversitate lingvistică. Efortul depus de un copil chinez pentru a-şi însuşi scrisul este considerabil abia după opt ani de studii acest lucru este realizat. Gândirea care operează cu simboluri traduce reprezentările în imagini simplificate, mereu aceleaşi şi care 63 ibidem, p. 20

Matrice concretă

Matrice simbolică

Petre DUMITRESCU & Marius DUMITRESCU

366

acoperă un anumit tip de realitate. Simbolul ideografic este undeva la graniţă între subiect şi obiect, există în el atât o componentă ce vine dinspre obiect, dar care este preluată şi stilizată foarte mult, încărcată cu un sens de către subiect. Poate de aici şi modul plin de imagini în care se exprimă chinezul, rafinamentul poeziei chineze şi pe de altă parte, dificultatea de a înţelege filosofia chineză.

O ultimă matrice importantă de gândire este ceea abstract autoreflexivă. În cadrul acestei matrici, subiectul se surprinde pe sine, caută să înţeleagă lumea pornind de la propriile lui structuri, îşi devine sieşi obiect. Socrate

invita la cunoaşterea de sine, la reamintirea structurilor esenţiale ale conştiinţei şi universului (anamnesis), omul dobândind, astfel, conştiinţa adevărului, a autenticităţii sale şi a lumii. Pe acest drum, Platon, şi apoi Aristotel, vor consfinţi faptul că ştiinţa este a universalului, a ceea ce depăşeşte lumea sensibilă, ce ţine în primul rând de interioritate.

La începutul evului modern Descartes, prin al său cogito me cogitare, pecetluieşte această viziune în care realul nu poate fi înţeles decât prin raportare la o mathesis universalis, care ţine de o ordine a interiorităţii.

Matricea autoreflexivă, ce se conturează odată cu apariţia spiritului filosofic, coincide şi cu impunerea scrisului bazat pe alfabetul fonetic. Mutaţia calitativă, reprezentată de apariţia alfabetului fonetic, constituie şi un prilej de reflexie pentru Marschal McLuhan care avea să constate că omul alfabetizat, încă de la apariţia sa în Grecia antică, este un om dedublat, un schizofren, cum au fost, de la apariţia alfabetului fonetic, toţi oamenii alfabetizaţi. Înzestraţi cu un alfabet fonetic în stare să abstragă din sonorităţi anumite semnificaţii şi să traducă sunetul într-un cod vizual, oamenii au fost confruntaţi cu o experienţă care avea să-i transforme. Nici o scriere pictografică, ideografică sau hieroglifică nu are puterea detribalizatoare a alfabetului fonetic. Nici un alt fel de scriere, în afară de cea fonetică, n-a smuls vreodată omul din puterea acestui univers de interdependenţe şi interrelaţii totale pe care îl constituie sistemul auditiv. Din lumea magică, sonoră a relaţiilor simultane, pe care o constituie spaţiul oral şi acustic există o singură cale spre libertatea şi independenţa omului detribalizat. Această cale trece prin alfabetul fonetic, care îi transportă pe oameni deodată pe diferite trepte ale dualismului schizofrenic. Socrate trăise la graniţa dintre lumea orală şi cea vizuală alfabetică. Dar el nu a scris nimic. Evul Mediu vedea în Platon doar pe scribul sau secretarul lui Socrate. Iar Toma din Aquino credea că nici Socrate, şi nici Iisus nu şi-au fixat în scris învăţătura pentru că acel tip de interacţiune intelectuală pe care îl presupune predarea nu este posibil prin mijlocirea scrisului.64

Omul din matricea abstract autoreflexivă trăieşte într-un univers al abstracţiilor, tehnica creată de el este, în definitiv, abstracţia materializată; un tramvai, o maşină sau un vapor înainte de a exista în plan fizic a fost în imaginaţia unui inginer care s-a folosit de numeroase calcule matematice pentru realizarea lor.

64 Marshall McLuhan, Galaxia Gutenberg, Editura Politică, Bucureşti, 1975, pp. 53-54

Matrice autoreflexivă

Antropologie politică

367

„Astăzi, omul a născocit de fapt prelungiri ale corpului său, cu care face tot ceea ce obişnuia să facă cu corpul său. Evoluţia armamentului începe de la dinţi şi pumni şi sfârşeşte cu bomba atomică. Hainele şi locuinţele sunt prelungiri ale mecanismelor biologice de reglare a temperaturii corpului uman. Mobila ne scuteşte să stăm ghemuiţi sau să ne aşezăm pe jos. Uneltele mecanizate, lentilele, televiziunea, telefonul şi cărţile, care permit cuvântului să depăşească spaţiul şi timpul, sunt şi ele prelungiri materiale. Banii constituie mijloc de a stoca munca şi de ai extinde avantajele. Reţeaua noastră de transport a preluat munca picioarelor şi spatelui nostru. De fapt, toate obiectele fabricate de om pot fi considerate prelungiri destinate să înlocuiască ceea ce făcea omul altădată cu trupul său sau cu o parte specializată a acestuia“.65

VIII.2. Filosofie şi politică

VIII.2.1. Interpretarea statului ideal platonician ca nostalgie a societăţii tribale

În Societatea deschisă şi duşmanii ei, Karl Popper consideră Republica lui

Platon ca fiind un program politic concret şi deci ideea de stat pe care o înfăţişează Platon în chip detaliat este privită ca o realitate posibilă şi nu pur şi simplu ca o idee regulatoare cu funcţie morală. În acest orizont de idei, Popper ne oferă o interpretare ideologică, propagandistică, în cadrul căreia statul ideal apare ca o viziune nostalgică asupra trecutului tribal al Greciei şi nu o construcţie utopică de felul celor care au proliferat în Renaştere şi după aceea, aşa cum au fost acelea ale lui Campanella, Morus, Bacon, Owen, Fourier ş.a..

Descrierea platoniciană a statului perfect, sau cel mai bun, ne spune Popper, a fost de obicei interpretată ca programul utopic al unui progresist. În ciuda faptului că Platon spune în repetate rânduri, în Republica, Timaios şi Critias, că descrie trecutul îndepărtat, în ciuda pasajelor paralele din Legile, a căror intenţie istorică este vizibilă, s-a admis adesea că intenţia sa a fost să ofere o descriere disimulată a viitorului. Popper consideră însă că intenţia lui Platon a fost cea declarată şi că multe din caracteristicile statului ideal, mai ales aşa cum este descris în cărţile II-IV ale Republicii, s-au dorit a fi (ca şi descrierile societăţii primitive din Omul politic şi din Legile) istorice, sau, eventual, preistorice.

Pentru Platon, istoria înseamnă degenerare; orice schimbare, devenire, nu poate fi decât malefică. Pe scurt, Platon susţine că schimbarea este funestă, iar repausul este divin. Întreaga concepţie a filosofului grec are ca obiectiv oprirea timpului, găsirea acelor structuri eterne, imuabile care să asigure depăşirea degradării, ce l-a pierdut pe om. Povestea platoniciană a originii speciilor, din Timaios, este în deplină concordanţă cu această teorie. Povestea spune că omul, cel mai desăvârşit dintre animale, este

65 Edward T. Hall , The Silent Language, apud. Marshall McLuhan, Galaxia Gutenberg, Editura Politică, Bucureşti, 1975, p. 29

Petre DUMITRESCU & Marius DUMITRESCU

368

plămădit de zei; celelalte specii descind din el printr-un proces de corupere şi degenerare. Mai întâi, anumiţi bărbaţi – laşii şi bicisnicii – degenerează în femei. Cei lipsiţi de înţelepciune degradează pas cu pas în animale inferioare. Despre păsări ni se spune că apar prin transformarea unor oameni inofensivi, dar fluşturatici, care se încred prea mult în simţuri; animalele de uscat provin din oameni lipsiţi de orice preocupare pentru filosofie; iar peştii şi moluştele provin prin degenerare din oamenii cei mai neghiobi, obtuzi şi josnici.

Degenerării în planul uman îi corespunde şi o degradare la nivelul societăţii. Există, astfel, patru perioade principale sau jaloane ale istoriei degenerării politice, care sunt totodată şi cele mai importante varietăţi ale statelor existente. Platon le descrie în ordinea următoare: după statul perfect vine mai întâi „ timarhia “ sau „ timocraţia “, cârmuire exercitată de nobilii ce urmăresc onoarea şi gloria; apoi oligarhia, cârmuirea familiilor bogate; urmează „democraţia“, domnia libertăţii tuturor, ceea ce înseamnă anarhie; la urmă vine straşnica „tiranie“, al patrulea şi ultimul stadiu de boală a unei societăţi.

Menirea Republicii, prin elaborarea ideii despre statul ideal, era să instaureze ordinea iniţială, după Popper ordinea tribală, în care legile erau eterne, iar autoritatea şamanului conserva structurile de putere. Societatea tribală este închisă şi se opune societăţii deschise de tip democratic.

„Una din caracteristicile atitudinii magice a societăţilor tribale sau închise, primitive, susţine filosoful menţionat, este aceea de a trăi într-un cerc fermecat de tabuuri imuabile, de legi şi obiceiuri simţite a fi la fel de inevitabile ca şi răsăritul Soarelui, ciclul anotimpurilor sau alte regularităţi evidente ale naturii. Numai după destrămarea în fapt a acestei magice «societăţi închise», se poate dezvolta o înţelegere teoretică a diferenţei dintre natură şi societate“.66

Erodarea tribalismului magic este strâns legată de înţelegerea faptului că tabuurile diferă de la un trib la altul, că sunt impuse şi aplicate de oameni şi că pot fi încălcate fără repercusiuni neplăcute, dacă cel în cauză izbuteşte să se sustragă sancţiunilor impuse de semeni.

Accentul apăsat, puternic, pus pe unitate sau totalitate – îndeosebi a statului, posibil şi a lumii întregi, menţionează Popper, pune în evidenţă „holismul“ lui Platon, ca expresie a colectivismul tribal. Platon tânjea după unitatea pierdută a vieţii tribale, în care numai o totalitate stabilă, colectivul permanent, are realitate; nu şi indivizii trecători. Este „ natural“, conchide Popper, ca individul să se subordoneze întregului, societăţii, care nu e o simplă adunare de indivizi, ci o unitate naturală de ordin mai înalt, în fruntea căreia se află regele filosof.

66 Karl. R. Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei. Vol. I, Vraja lui Platon, Editura Humanitas, Bucureşti,1993, p. 73

Antropologie politică

369

VIII.2.2. Regele-filosof în viziunea lui Karl Popper

Regele-filosof este văzut de Platon ca un medic al neamului omenesc, chemat să vindece corpul social corupt. În acest sens, scopul bun care este tămăduirea permite aplicarea celor mai dureroase terapii. În plus, terapeutul are dreptul să-şi mintă pacientul dacă minciunile îi sunt de folos în chip de leac.

Pornind de la aceste idei, Popper consideră că Regele-filosof pune în scenă un întreg arsenal propagandistic, ce vizează influenţarea comportamentului celor cârmuiţi. Mitul Gliei şi Mitul Sângelui, considerate chiar de Platon drept minciuni şi înşelăciuni, necesare însă pentru a distinge o societate de alta, îi oferă filosofului englez suficiente argumente pentru a califica concepţia lui Platon despre stat ca fiind una ce promovează normele unei societăţi de tip tribal. Conform Mitului Gliei, cei care aparţin aceluiaşi pământ se deosebesc de restul oamenilor. Grecul se deosebeşte de barbar, Atenianul de restul grecilor. Mitul Gliei este o splendidă minciună propagandistică, spune Popper, deoarece are menirea de a-i izola pe cei din trib de restul lumii, astfel încât aceştia să fie captivaţi în totalitate de reţeaua magică a sistemului tribal. Orice contact cu exteriorul reprezintă un pericol pentru magia tribală. Nu întâmplător statul platonician este unul pregătit pentru război, cetăţenii fiind educaţi şi în vreme de pace pentru meseria de soldat.

Reţeaua magică nu ar funcţiona dacă nu ar exista ierarhii. Astfel se naşte a doua mare minciună propagandistică, care, după Popper, o constituie Mitul Sângelui. Nu toţi oamenii sunt egali, unii trebuie să aibă un ascendent faţă de ceilalţi. Ecuaţia este una foarte dură: copiii de obârşie nobilă, dar degeneraţi, pot să retrogradeze; cei de obârşie umilă, deşi dotaţi, nu pot urca.

În viziunea lui Popper, Regele-filosof ca propangadist, ca manipulator de înşelăciuni, de minciuni, aşa cum este înfăţişat de Platon, nu mai este un căutător al adevărului, ci un posesor al acestuia, căci numai aşa el îşi poate pune în rol prerogativele magice. Filosoful nu mai este un căutător de înţelepciune, cum era Socrate, ci un posesor al acesteia, un sofocrat. Aici este cea mai clară despărţire de Socrate, care spunea doar că ştie că nu ştie. El lupta contra tuturor pseudo- adevărurilor care de multe ori erau învăluite într-o puternică haină magică. Acest anti-magician, acest sabotor, prin excelenţă, al oricărei certitudini terestre, care era Socrate, nu mai avea ce căuta în cetatea ideală, care se dorea fondată tocmai pe baze imuabile şi de necontestat67.

Platon apelează la ideea Regelui-filosof pentru a conferi autoritate legilor din cetate. În calitate de cunoscător al adevărului, al dreptăţii, al binelui şi al fericirii, Regele-filosof este legiuitorul, întemeietorul unei ordini sociale de inspiraţie divină. El singur are capacitatea de a comunica cu împărăţia invizibilă, deţine monopolul transmiterii mesajelor divine. Contemplarea esenţei lucrurilor, a ceea ce este, a condiţiei de posibilitate a tuturor lucrurilor, îl face să aibă o viziune precum cea a divinităţii.

67 ibidem, p. 168

Mitul Gliei

Mitul Sângelui

Petre DUMITRESCU & Marius DUMITRESCU

370

Regele-filosof trebuie să instaureze starea de bine. Bun este tot ceea ce este în

acord cu esenţa lucrurilor, tot ceea ce nu se îndepărtează de Bine, de Adevăr, de Frumos, iar rău este tot ceea ce duce la corupţie sau la degradare, la îndepărtarea de aceste esenţe. Binele este deci o stare de lucruri neschimbătoare, încremenită; este starea de repaus a lucrurilor.

Popper îşi pune în chip firesc întrebarea de ce filosoful, atât de necesar pentru fondarea cetăţii, trebuie să conducă în continuare? De ce cetatea nu este condusă de un Rege-soldat? Explicaţia ar fi că numai filosoful are prerogativele magice care să-i permită menţinerea puterii şi sporirea la maximum a autorităţii acesteia. Inviolabilitatea puterii este asigurată de faptul că ea nu este la îndemâna orişicui, ci numai a unor privilegiaţi capabili de actul magic al contemplaţiei unei lumi inaccesibile oamenilor obişnuiţi. Cei care conduc statul nu sunt asemenea oamenilor obişnuiţi, ei aparţin unei alte lumi, ei comunică cu divinul.

Astfel, „Regele-filosof pare a fi, în parte, o copie a Regilor-preoţi, a vracilor sau a şamanilor tribali… Instituţia Regilor-preoţi, vracilor sau şamanilor tribali, poate să fi influenţat vechea sectă pitagoreică, cu uimitor de naivele ei tabuuri. Educaţia filosofică preconizată de Platon are o funcţie politică precisă. Ea imprimă un semn distinctiv cârmuitorilor şi ridică o barieră între ei şi cei cârmuiţi“.68

Cel mai mare pericol care pândeşte statul ideal este degenerarea castei paznicilor. Pentru a se evita acest lucru, Regele-filosof este cel care trebuie să vegheze cu atenţie la selectarea tinerilor ale căror suflete sunt de aur şi să aibă maximă atenţie la educaţia lor. Într-un cuvânt, el trebuie să fie ca un bun păstor care urmăreşte îndeaproape creşterea turmei sale. Filosoful se dovedeşte a fi un crescător (educator) filosofic.

Popper descrie într-o manieră impresionantă importanţa şi privilegiul de care se bucură Regele-filosof.

„Aşa cum numai adevăratul filosof, dialecticianul, are, în concepţia lui Platon, capacitatea de a contempla originalul divin al cetăţii, tot aşa numai dialecticianul poate să contemple acel alt original divin – Forma sau Ideea de Om. Numai el este în stare să imite acest model, să-l aducă din Cer pe Pământ şi să-l înfăptuiască aici. Această Idee de Om este o idee regească. Ea nu reprezintă, cum au crezut unii, ceea ce este comun tuturor oamenilor; nu este conceptul universal de om. Ci este originalul divin al omului, un supraom neschimbător; un supra-grec şi un supra-stăpân. Filosoful trebuie să încerce să realizeze pe Pământ ceea ce Platon descrie drept rasa oamenilor <<celor mai de nădejde, mai curajoşi şi, pe cât se poate, mai mândri la înfăţişare, cu obârşie nobilă şi caracter impunător>>. O rasă de bărbaţi şi de femei oblăduiţi de spirite bune şi divini…. Sculptaţi în desăvârşită frumuseţe – rasă de stăpâni meniţi din fire să domnească.“69

68 ibidem, p. 172 69 ibidem, p. 174

Antropologie politică

371

Aşa cum crescătorul de animale se străduie să obţină rasele superioare, şi filosoful, cunoscător al modelului divin, se va strădui să cultive aici pe Pământ cea mai mare desăvârşire. Bunul păstor pregăteşte sufletele pentru a fi capabile să-şi aleagă un destin superior în viaţa următoare. Această veritabilă mistică, Platon o pune în rol prin mitul lui Er armeanul de la sfârşitul Republicii.

Cetatea atinge perfecţiunea atunci când regii sunt filosofi sau filosofii ajung regi.

Acesta este momentul, consideră Popper, care îi permite lui Platon să combată orice formă de egalitarism, pentru că acesta este pericolul cel mai mare pentru vraja magică datorită căreia casta filosofilor stăpâneşte cetatea. Tradiţia democratică, promovată de Gorgias, preluată de Antistene, Alcidamas şi Lycophorn, este considerată ca ruinătore pentru ordinea magică, căci lansează crezul egalitar prin care dispare autoritatea şi monopolul de iniţiere al paznicilor-filosofi. Platon nu poate accepta frăţia tuturor oamenilor într-un imperiu universal. Acestea erau, poate, gândurile lui Socrate, care îşi pusese mari speranţe într-un Alcibiade, în această privinţă. Dar Platon era, aşa cum îl vede Popper, prea legat de cetate, de trib. Imperiul universal al lui Platon era un imperiu al polisurilor, al cetăţilor-stat, conduse prin mijloace magice de Regele – filosof.

O ultimă provocare pe care o ridică textul lui Platon despre Regele-filosof, afirmă Popper, se referă la o posibilă identificare a aceluia care întruchipează în mod concret acest conducător. La o primă interpretare am putea considera că Platon a văzut omul ideal în chipul lui Socrate, pentru care ar fi construit cetatea ideală. După analiza lui Popper, însă, greu am mai putea lua în calcul o asemenea interpretare. Socrate este filosoful prin excelenţă, cel care sabotează orice încercare de impunere a unor realităţi politice pe cale magică. Socrate este întruchiparea spiritului critic, cel care nu se împacă niciodată cu propria condiţie. Cel care niciodată nu s-ar mulţumi cu condiţia de învăţat, ci doar cu aceea de căutător de înţelepciune. El nu poate fi în nici un caz Regele-şaman, Vrăjitorul. După cum declară în dialogul Menon, el este Vrăjitor doar în măsura în care se vrăjeşte şi pe sine însuşi.

Pe lângă Socrate există mai mulţi candidaţi la funcţia de Rege-filosof. În epocă mai puteau fi luaţi în calcul, consideră Popper, Alcibiade, strălucit elev al lui Socrate, Antistene, Isocrate, Dion, elevul preferat al lui Platon, cel ce a încercat realizarea proiectului utopic în Siracuza, şi chiar Platon însuşi. Popper optează pentru această din urmă variantă. Frumosul portret al Regelui-filosof este de fapt un autoportret.70

Din momentul acestei identificări, personalitatea lui Platon apare în cu totul altă lumină. Pe un ton ironic, filosoful anglo-saxon avea să remarce:

„S-ar putea chiar să ne încerce o mică părere de rău pentru Platon, care a trebuit să se mulţumească cu întemeierea primei catedre de filosofie, în locul primei regalităţi

70 ibidem, p. 178-179

Petre DUMITRESCU & Marius DUMITRESCU

372

filosofice; care nu şi-a putut realiza niciodată visul, Ideea de regalitate, pe care şi-o formase după propriul său chip“.71

Odată identificat Platon cu Regele-şaman, Popper îl înfăţişează pe marele filosof drept un personaj tenebros care vrea să reînvie trecutul tribal al Greciei, paradigma Regelui divin. El constată diferenţa dintre Platon şi Socrate. Dacă Socrate este cel care, prin ironia sa, îl eliberează pentru prima dată pe om de toate complexele unei puteri magice, dimpotrivă, Platon se consideră un înţelept investit cu puteri magice, ceea ce reprezintă un declin de la lumea ironiei, a raţiunii şi a bunei credinţe.

VIII.2.3. Interpretarea raţionalistă a gândirii politice a lui Platon de către Ernst Cassirer

Până la Socrate cosmologia domina investigaţia de tip filosofic, omul fiind

plasat la periferia discursului, integrat întotdeauna într-un complex de forţe care îl copleşesc. Tragedia greacă (cazul Oedip sau dramele atrizilor) surprinde această neputinţă a omului de a se desprinde de cosmosul natural, de magia pământului care copleşeşte orice iniţiativă eroică. Grecii vechi au realizat, cu accente dramatice, de cele mai multe ori, că nimic uman nu este făcut să dureze, că, în ciuda acelei sfâşietoare aduceri aminte originare (anamnesis) de care vorbea Platon, aici, pe Pământ, stăpâneşte uitarea (lethe), căci aici totul este luare de la început. Platon este poate primul gânditor care îşi asumă această condiţie de suferind, de bolnav de uitare pe care doreşte să o depăşească.

Ernst Cassirer propune, în lucrarea Mitul statului, o viziune mult diferită de cea popperiană asupra politicului platonician, anume una în care filosofului grec i se recunoaşte contribuţia adusă cristalizării spiritului raţional european, creator, în definitiv, al lumii tehnicităţii planetare, care l-a scos pe om din vraja naturii, aşezându-l într-o relaţie nouă cu sine şi cu lucrurile.

Pentru Cassirer, Platon este departe de a fi un şaman, care să-şi plaseze comunitatea în apele tulburi ale gândirii mitologice; el este departe de orice formă de tribalism. Dimpotrivă, el este eliberatorul,

cel care şi-a propus să construiască civilizaţia, cel ce are ca obiectiv principal să repună omul în drepturile memoriei interioare, al descoperirii ordinei raţionale, prin care devine capabil să-şi depăşească condiţia.

Politicul se eliberează pentru prima dată la Platon de gândirea mitologică. Ordinea umană nu mai este o simplă umbră a puterii zeilor care întruchipau în special forţele naturii. În gândirea mitică omul era stăpânit de un demon bun sau rău. În viziunea lui Platon, omul se eliberează de gândirea mitică şi îşi alege singur demonul, de care depinde viaţa şi destinul său. Omul devine liber căci apelează la un demon

71 ibidem, p. 180

Antropologie politică

373

interior, ce face posibilă cunoaşterea unei împărăţii care nu este de aici. Mitul era legat de lumea exterioară, oricărui fenomen i se căuta mai întâi mama şi tatăl; era de fapt o genealogie care se referea doar la latura fenomenală a lucrurilor, aparenţa, nu şi esenţa. Pentru a converti percepţia umană dinspre lucrurile exteriore – care sunt doar proiecţii ale ordinii pe care o surprinde sufletul- către interioritate, în interpretarea lui Cassirer, Platon a trebuit mai întâi să distrugă miturile tradiţionale, cele care hrăniseră eterna reîntoarcere a lumii greceşti, cu alte cuvinte a trebuit să înceapă o luptă împotriva iniţiatorilor lor, a celor care au vrăjit Grecia, Homer şi Hesiod.

Punctul de plecare al teoriei raţionale a statului elaborată de Platon, după părerea lui Cassirer, se află în legătura stabilită de filosoful grec între sufletul individual şi viaţa politică şi socială a omului. El a văzut că analiza „literelor mari“ cu care este scrisă viaţa socială şi politică este cheia înţelegerii sufletului individual, scris cu „litere mici“, aproape ilizibil. Platon şi-a dat seama, spune filosoful german, că nevoia socratică de autocunoaştere nu putea fi satisfăcută atâta timp cât omul nu vedea şi nu înţelegea adevărata natură şi menire a vieţii politice: anume aceea de a face posibilă înţelegerea sufletului individual.

Platon substituie, după Cassirer, zeii mitici, care erau în stare să facă şi bine şi rău, cu „Ideea de Bine“. Dacă „Ideea de Bine“ defineşte însăşi esenţa naturii divine, concepţia mitică ce susţinea că zeul este autorul răului nu poate fi acceptată. Platon va arăta, din acest motiv, că miturile trebuiau să fie ţinute sub un control strict şi judecate din perspectiva noii concepţii asupra Divinităţii. Problema răului capătă dintr-o dată o nouă semnificaţie: el nu mai poate fi revendicat de la Divinitate. Răul ţine de lumea de aici, de forţele lumii terestre, de opţiunile omului.

În vederea instituirii ordinii sociale, Platon ia ca punct de plecare studiul ideii de dreptate. Bazat pe modelul gândirii matematice, prin care se înţelegea în antichitatea greacă ordine, armonie, unitate, legalitate, filosoful grec defineşte dreptatea ca vectorul social al ordinii sociale, nu într-un sens obişnuit, ci într-un sens mult mai profund şi mai cuprinzător. „Dreptatea nu se situează la acelaşi nivel cu celelalte virtuţi ale omului. Nu este o calitate sau o înzestrare specială, precum curajul sau simţul măsurii. Este un principiu general al ordinii, rânduielii, unităţii şi legalităţii. În viaţa individului, acest din urmă element se manifestă prin armonia dintre diversele capacităţi ale sufletului omenesc; în cadrul statului, el constă în „proporţia geometrică“ dintre diferite clase care face ca fiecare părticică a societăţii să primească ceea ce i se cuvine şi să contribuie la menţinerea ordinii generale. În baza acestei concepţii, Platon a devenit creatorul şi primul apărător al Ideii de Stat al Legii“.72

Platon a propus o teorie a statului al cărei obiectiv era acela de „a înţelege“ statul pentru că în afara unui „principiu de gândire unificator, toate încercările noastre practice sunt sortite eşecului. Trebuie să existe o „teorie“ a politicii, nu doar nişte recomandări 72 Ernst Cassirer, Mitul statului, Institutul European, 2001, p. 98

Petre DUMITRESCU & Marius DUMITRESCU

374

de rutină“.73 Omul politic chemat să remedieze corpul social este comparat deseori de către Platon cu medicul care vindecă bolnavul nu pe baza reţetelor empirice, ci studiind mai întâi esenţa persoanei pe care o tratează, pătrunzând cauzele care stau la baza bolii şi preconizând remediile în acord cu acestea.

Platon a înfăptuit, conchide Cassirer, o revoluţie intelectuală şi nu una politică. El nu şi-a propus o cercetare a regimurilor politice concrete, a constituţiilor politice, aşa cum va proceda Aristotel, ci prezentarea ordonată şi metodică a formelor de guvernare şi a tipurilor de om caracteristice acestora: timocraţia, oligarhia, democraţia, tirania. El prezintă calităţile şi defectele formelor de guvernare cunoscute, dar nu optează pentru nici una dintre aceste forme de gestionare politică întrucât modelul de stat preconizat de el este cu totul deasupra lumii empirice şi istorice.

După părerea lui Cassirer, Platon nu era un simplu reformator politic, a cărui menire ar fi fost să schimbe un regim politic cu altul. „El trebuia să introducă în gândirea politică o nouă metodă şi un nou postulat. Pentru a crea o teorie raţională a statului trebuia să taie răul de la rădăcină: să distrugă puterea mitului“.74 Marele filosof grec a înlocuit concepţia mitică despre stat cu una etică al cărui principiu era triada: logos, nomos, taxis – Raţiune, Justiţie, Ordine, corespondent al proporţiei dintre elementele ce alcătuiesc un corp geometric, aplicat de Platon în viaţa politică.

Un rol esenţial al modelului de Stat al Legii şi al Dreptăţii, care se cuvine a fi condus de filosofi, singurii capabili să înţeleagă şi să aplice la viaţa socială conceptul „egalităţii geometrice“, este acela de a educa fiinţa umană, de a face un act paideic, de a nu lăsa omul pradă energiilor haotice impuse de mit. Cassirer arată că interesul lui Platon pentru politică trebuie corelat cu această mare încredere pe care filosoful o nutrea în actul paideic, în puterea lui de a salva omul şi de a-l elibera de constrângerile impuse din exterior. Statul Legii, statul dreptăţii, este, de fapt, statul legii şi al dreptăţii interioare, bazat pe Ideea de Bine şi nu pe conţinutul miturilor, ce ţin de ordinea exterioară. Putem spune, în consens cu ideile lui Cassirer, că omul lui Platon încetează să mai înveţe de la copaci sau de la astre; el învaţă din comunicarea cu semenii. Înlăturarea miturilor din lumea umană şi cea politică este realizată de către Platon prin logică şi dialectică care ne învaţă „cum să ne clasificăm şi să ne sistematizăm conceptele şi gândirea, cum să delimităm diviziunile şi subdiviziunile corespunză-toare“.75 Dialectica este regăsirea de sine, a acelui sine autentic relevat cu ajutorul dialogului, singurul mijloc în stare să adune laolaltă piesele unui puzzle risipit, ce, odată pus în ordine, relevă miracolul unei lumi ce nu putea fi înţeleasă altfel.

Dialectica este calea indispensabilă prin care Binele platonician, este adus în prezenţă şi serveşte drept cale regală pentru instituirea unei ordini morale, temei al ordinii sociale.

73 ibidem, p. 99 74 ibidem, p. 101 75 ibidem, p. 108

Antropologie politică

375

Platon este, după părerea lui Ernst Cassirer, creatorul ideii de Stat al Legii, fiind primul care a lansat o teorie a statului. El a trebuit să lupte atât cu gândirea mitică, ce ţinea de tradiţie, specifică oricărei societăţi primitive, dar şi cu valul anarhic pe care îl creaseră în jurul politicului sofiştii, care susţineau, în esenţă, că dreptatea este de partea celui mai puternic.

Acest dublu aspect a creat cele mai mari confuzii în jurul interpretării ideilor lui Socrate şi ale lui Platon. Pentru a combate aceste două tendinţe, Platon a trebuit să se infiltreze în chiar miezul lor ca să le înţeleagă mecanismele de funcţionare şi de persuasiune, fapt ce a creat confuzie şi suspiciuni în receptarea mesajului platonician. Chiar din vremea lui Platon, mulţi vedeau în Socrate un sofist, iar alţii, în Platon, un aristocrat nostalgic după puterea regalităţilor de odinioară. Din punctul de vedere al lui Cassirer, ideea aristocraţiei spirituale lansată de Platon nu are nimic în comun nici cu o posibilă reîntoarcere la tribalismul magic, nici cu excesele retoricii demagogice ale sofiştilor. Este vorba de entuziasmul trăit de Platon alături de Socrate în faţa puterii exerciţiului paideic, de a transforma, da a îndrepta, condiţia umană. Fascinaţia idealului este justificarea oricărui pedagog. Cassirer avea în vedere, atunci când făcea aceste observaţii, faptul că Socrate pregătea de fapt „cai de curse“, specialişti, performeri ai politicului. El era în primul rând un antrenor de excepţie şi de acest lucru, de altfel, era foarte conştient. Dovadă stă faptul că ambiţia lui era să fie hrănit în Pritaneu, acolo unde primeau o masă gratuită cei care acumulaseră lauri la Jocurile sportive sau se distinseseră pe câmpul de luptă, în spaţiul, deci, rezervat performerilor. Socrate, posesor al unor tehnici de antrenament al oamenilor politici, îşi cerea recunoaşterea acestui drept; mai precis, el revendica dreptul de a practica liber selecţia şi antrenamentul viitorilor oameni politici.

Statul Legii şi al Dreptăţii este de fapt un stat condus de profesionişti, de specialişti ai conducerii. Premisa fundamentală a omului politic este să se cunoască bine pe sine pentru a-i ajuta şi pe cei pe care vrea să-i conducă să realizeze acest lucru. Cunoaşterea de sine şi efortul paideic condus în această direcţie devine sarcina de bază a omului politic, căci fericirea nu se poate realiza în stat decât atunci când fiecare este la locul potrivit. Abia atunci statul va fi cu adevărat natural pentru că natura lăuntrică a fiecărui individ este în ultimă instanţă ordine, unitate şi armonie. Rolul filosofiei şi al filosofului este, după Platon, de a descoperi şi conferi consistenţă vieţii individuale şi colective a omului pe temeiul principiului dreptăţii, care înseamnă ordine, unitate şi armonie.

VIII.2.4. Tipurile istorice de stat în filosofia istoriei a lui Hegel

VIII.2.4.1. Istoria ca progres în conştiinţa libertăţii O istorie a modului în care s-a impus matricea de gândire abstract autoreflexivă,

în centrul căreia s-a propus, ca ideal, eliberarea omului de sub tirania constrângerilor

Statul Legii

Petre DUMITRESCU & Marius DUMITRESCU

376

care îi afectau vocaţia de a-şi găsi un sens, pornind de la natura lui internă, ne oferă şi Hegel în Prelegerile de filosofie a istoriei.

Opera de filosofie a istoriei a lui Hegel nu este o simplă icoană descriptivă a istoriei, o prezentare directă a evenimentelor brute. Ea este o încercare de a pătrunde dincolo de faptele istorice ca atare, de a le sesiza sensul şi semnificaţia din perspectiva întregului, a unităţii, a totalităţii, a raţiunii, cu un cuvânt a spiritului. Hegel însuşi afirmă că „filosofia istoriei nu înseamnă altceva decât a cuprinde istoria în perspectiva gândirii ei“76.

Filosofia istoriei tratează fenomenologia ideii de libertate, adică modul în care se prezintă ideea de libertate în diferite momente ale istoriei. Doctrina lui Hegel se inspiră din religia creştină, care a surprins existenţa unui sens şi a unei semnificaţii în cursul luat de istoria omenirii.

În viziunea lui Hegel, în istorie, a cărei esenţă este spiritul, există finalităţi, care fac ca aceasta să capete un înţeles pentru acela care are ochiul şi mintea antrenate să le descopere. Gânditorul german îşi defineşte concepţia sa asupra sensului istoriei omenirii prin formula: „istoria universală este progresul în conştiinţa libertăţii“77, aserţiune ce indică, într-un anume fel, originalitatea şi conţinutul întregii filosofii hegeliene.

VIII.2.4.2. Civilizaţiile şi statele staţionare şi nestaţionare

Prelegerile încep cu descrierea a ceea ce Hegel numeşte „lumea orientală“, în care plasează antichitatea chineză şi indiană precum şi vechiul Imperiu al Persiei. Societăţile

vechi ale Chinei şi ale Indiei sunt calificate ca şi civilizaţii „staţionare“ de tip tradiţional, în sensul că, în cadrul acestora, raporturile esenţiale om-natură-societate au fost stabilite odată pentru totdeauna, iar generaţiile următoare nu fac decât să repete modurile de viaţă ale trecutului. Hegel le consideră ca

fiind „în afara istoriei“ universale sau „anistorice“, cu alte cuvinte ca nefăcând parte din cuprinzătorul proces de dezvoltare, care este baza filosofiei sale a istoriei. Prima civilizaţie cu adevărat istorică, care de altfel a şi dispărut, este Imperiul Persan.

În cadrul civilizaţiilor „staţionare“ nu există libertate.

„Orientalii încă nu ştiu că spiritul, sau omul ca atare, scrie Hegel, este liber în sine; deoarece nu ştiu, nici nu sunt liberi; ei ştiu că doar un singur om este liber…“78

76 G.W.F. Hegel, Prelegeri de filosofie a istoriei, Editura Academiei Române, 1968, Bucureşti, p. 12 77 ibidem, p. 22 78 ibidem, p. 21

civilizaţii „staţionare“ de tip tradiţional

Antropologie politică

377

În civilizaţiile „staţionare“, toată lumea trebuie să-şi supună voinţa conducăto-rului, care poate fi Faraonul, ce este zeu pe pământ, sau lui Dalai-Lama, marele preot, care este locţiitorul Divinităţii. În regimurile staţionare doar conducătorul este liber. Supuşii nu au nici măcar conştiinţa revoltei, care ar fi în felul ei un semn al conştiinţei libertăţii. În Orient, nu numai legea, ci chiar şi moralitatea este o chestiune care ţine de reglementări externe. Nu putem să vorbim în nici un caz de moralitate interioară sau mai bine zis de o lege morală din noi, aşa cum apare la Kant. Nu există încă un drept întemeiat pe raţiune, un drept care să glăsuiască din interioritatea fiinţei umane şi care să ne deschidă spre universal. Totul se desfăşoară aici sub presiunea tradiţionalului, „legile se aplică numai din afară, constituid doar un drept coercitiv“.79

Pentru lumea orientală, judecăţile morale despre bine şi rău vin din afara lor, din bunul plac al conducătorului, iar acestea nu sunt puse la îndoială, căci omul nu are conştiinţa propriei sale voinţe, ci a unei voinţe cu totul străine de el.

Lipsa conştiinţei propriei sale voinţe, lipsa independenţei fiecărui individ, deşi se manifestă în culturile Orientului printr-o mare diversitate, ea are acelaşi rezultat: supunerea faţă de conducător. Organizarea statului vechi chinez are drept model de funcţionare familia. Guvernarea este bazată pe autoritatea paternă a împăratului, ceilalţi fiind consideraţi fiii statului.

Nici în India antică nu există vreun concept de libertate individuală pentru că aici apare sistemul castelor, ca instituţie de bază a societăţii, şi al cărui fundament religios face ca deosebirile dintre caste să capete un caracter cvasi-natural. Ca aparţinători ai castelor, ce sunt grupuri sociale închise, indivizii devin şi mai inerţi, iar „organismul statului nemaifiind determinat şi orânduit de un singur subiect substanţial – ca în China –, deosebirile sunt atribuite naturii şi devin deosebiri de castă“.80

Hegel acordă analizei Imperiului Persan un loc aparte. La baza Imperiului persan stă un principiu general, o lege care conduce şi pe supuşi şi pe conducători, principiul teocratic care apare sub forma monarhiei teocratice, bazată pe religia lui Zoroastru, care implica adorarea luminii.

„Acest principiu general constituie determinarea atât pentru monarh, cât şi pentru fiecare dintre supuşi, şi astfel spiritul persan este spiritul pur luminat, el este ideea adecvată poporului trăind în moralitate pură asemenea unei comunităţi sacre“.81

Fiind singurul om liber din imperiu, împăratul persan rămâne conducător absolut, dar întrucât domnia sa se baza pe un principiu general, devine în virtutea acestuia, pentru prima oară posibilă, conştiinţa libertăţii, pe care Hegel o cercetează în evoluţiile istorice ulterioare.

79 ibidem, p. 109 80 ibidem, p. 111 81 ibidem, p. 112

civilizaţii „nestaţionare“

Petre DUMITRESCU & Marius DUMITRESCU

378

VIII.2.4.3. Organizarea cetăţii greceşti Pe alte baze, decât cele persane, era întemeiată lumea greacă. Grecii erau

organizaţi în cetăţi stat spre deosebire de persani care trăiau în imperiu. În cetatea greacă exista însă o libertate individuală, ce a făcut posibilă apariţia democraţiei. Sinteza va consta tocmai în unirea dintre conştiinţa individualităţii libere din lumea greacă şi ideea imperială din lumea persană. Momentul sintezei l-a constituit Salamina, când grecii, după o lungă rezistenţă, au reuşit să împiedice Imperiul Persan în expansiunea sa occidentală, definind astfel Occidentul ca o lume cu propriile ei valori, ce sunt apărate la nevoie cu preţul vieţii. Grecii nu au putut stopa armatele persane decât unindu-se. Astfel, a apărut o formă politică nouă, cu deschidere universală, şi anume Imperiul Grecesc. Individualitatea liberă are probleme însă şi în lumea greacă. Există în primul rând sclavia. Pentru a funcţiona, democraţia greacă are nevoie în chip necesar de sclavie. Cu toate acestea progresul este evident. În lumea orientală numai unul este liber, în lumea greacă deja este posibil ca unii să fie liberi, deci din acest punct de vedere este un mare progres.

Elementul cel mai important, însă, pe care îl sesizează Hegel în evoluţia înţelegerii ideii de libertate în Grecia, este că accentul cade aici pe raţiune şi, legat de aceasta, pe interioritate.

În acest sens este grăitoare şi formula atribuită zeului grec Apollo: Omule, cunoaşte-te pe tine însuţi! Acest îndemn la cercetare liberă şi neîngrădită de convingeri tradiţionale a fost preluată de filosofii greci. Astfel, procesul lui Socrate capătă, pentru Hegel, sensuri mai complexe, căci marchează momentul sintezei. Decizia tribunalului atenian era, din punctul de vedere al statului, corectă, dar însemna, de fapt, inevitabilul sfârşit al acestui stat bazat pe existenţă comunitară. Se remarcă, prin această sinteză, intrarea într-o nouă fază a istoriei, în care pe primul plan se va găsi principiul gândirii independente deschisă spre universal, ceea ce, de altfel, a făcut posibilă găzduirea de către lumea greacă a ideii de imperiu, idee pe care statul grec tradiţional nu o putea accepta. Nu mult după moartea lui Socrate, fructul învăţăturilor sale universaliste se va împlini în istorie prin imperiul lui Alexandru, cel ce va face să dispară, ca o fantomă a trecutului, cetatea-stat.

VIII.2.4.4. Chipul libertăţii în Imperiul Roman Imperiul Roman, moştenitorul Imperiului Grec, se prezenta ca o colecţie de

popoare diverse, cărora le lipsea orice fel de legături tradiţionale şi, prin urmare, acest imperiu îşi asigura unitatea făcând apel la forţă şi la cea mai severă disciplină. Aceasta face ca dominaţia romană să impună legea mai mult din exterior fiinţei umane şi ca urmare se aseamănă într-un anume fel cu modelul despotic oriental. Pe de altă parte, lumea romană asimilase deja tradiţia elenistică, sprijinindu-se astfel pe o constituţie

Antropologie politică

379

politică şi pe un sistem legal, care situa dreptul individual ca pe una din trăsăturile lui de bază. Recunoaşterea libertăţii individuale este însă una pur formală, aşa cum o numeşte Hegel este „libertatea abstractă a individului“.

Libertatea reală, care îngăduie individului să-şi afirme o „individualitatea concretă“, respectiv diversele moduri de viaţă, nu se poate manifesta în condiţiile violenţei utilizate constant de conducătorii Romei. Ca atare, lumea romană nu era un spaţiu favorabil pentru realizarea omului în toate ipostazele sale; libertatea nu putea fi câştigată decât prin retragerea în sine, prin refugiul într-o filosofie precum stoicismul, epicurianismul sau scepticismul.

În acest context, Hegel va sesiza ruptura dintre exterioritatea naturală în care trăieşte omul şi interioritatea spirituală. Soluţia propusă de şcolile filosofice amintite era un răspuns negativ la problemele cu care se confrunta omul într-un mediu social nefavorabil. Era nevoie de o nouă soluţie, pozitivă, care să ţină seama nu numai de latura naturală, materială a omului, ci, în primul rând, de cea spirituală, fapt împlinit de religia creştină.

Apariţia religiei creştine este un moment de răscruce în istoria omenirii, pentru că Iisus Christos e atât fiul lui Dumnezeu, cât şi fiinţă omenească. Pentru Hegel, Iisus este simbolul sintezei absolute.

„Rezultatul este dezvoltarea a ceea ce Hegel numeşte «conştiinţa-de-sine religioasă», o recunoaştere a faptului că lumea spirituală şi nu lumea naturală este adevărata noastră casă. Pentru a ajunge la acest adevăr, oamenii trebuie să se detaşeze de constrângerile pe care dorinţele naturale şi chiar întregul existenţei lor naturale o exercită asupra lor“.82

Această trecere s-a petrecut în Roma primelor secole creştine. Două lumi au ajuns să se confrunte pe acelaşi spaţiu. La un pol, lumea exterioară, trupească, peste care era stăpân Cezarul, şi la celălalt, lumea din catacombe, unde se refugiaseră creştinii. Pe de o parte, Colosseum-ul, câmpul luptelor de gladiatori, la care participau zeci de mii de oameni, era arena unde forţa brută se manifesta ca un simbol direct şi viu a ceea ce înţelegea elita romană prin putere. Urmau termele, dintre care cele mai importante erau cele ale lui Caracalla şi Diocliţian, vizitate zilnic de mii de persoane, erau locul unde se exersau limitele plăcerilor fizice la cotele lor extreme, ceea ce promova ideea identificării satisfacţiei simţurilor cu fericirea. Pe de altă parte, creştinii descoperiseră un alt tip de putere şi de fericire, ce se fonda pe valorile interiorităţii. În bezna catacombelor, ei construiau minunăţiile lumii lăuntrice, care le întărea speranţa că, în ciuda numeroaselor persecuţii la care au fost supuşi creştinii, la sosirea veacurilor vor reuşi să-şi dovedească forţa faţă de tot zbuciumul unui imperiu care obosise şi care nu mai găsea raţiuni de existenţă sub povara unei fiscalităţi ce-i comensura consumurile de energie.

82 Peter Singer, Hegel, Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 38

Petre DUMITRESCU & Marius DUMITRESCU

380

VIII.2.4.5. Libertatea în era creştină A fost nevoie de o întreagă eră creştină pentru ca umanitatea să devină capabilă

să descopere şi să-şi structureze viaţa individuală şi colectivă pe prioritatea valorilor spiritului, ale interiorităţii.

Acest proces a fost inaugurat de extinderea libertăţii la toate categoriile de oameni, întrucât creştinismul se opune sclaviei, considerând că toţi oamenii sunt egali în faţa lui Dumnezeu şi ca atare stăpânul nu mai are drept de viaţă şi de moarte asupra sclavului, pentru că viaţa este dată de la Dumnezeu. Pe de altă parte, încetează dependenţa de oracole, pentru că oracolele reprezintă dominaţia evenimentelor exterioare, din lumea naturală, asupra liberului arbitru al fiinţelor spirituale. În al treilea rând, moralitatea cutumiară a societăţii greceşti este înlocuită cu o moralitate bazată pe ideea spirituală de dragoste.

Creştinismul devine religia oficială a Imperiului Roman în timpul Împăratului Constantin, prin Edictul de la Milano, în 314, şi cunoaşte o puternică afirmare în Imperiul Bizantin, pe care Hegel însă îl consideră un creştinism stagnant, decadent, pentru că acest imperiu este „un mare exemplu despre cum poate rămâne libertatea abstractă la un popor cultivat, dacă întreaga organizaţie a statului şi legile nu sunt reconstruite după principiul ei“.83 Se impunea, după Hegel, apariţia unei noi lumi care să restructureze întreaga viaţă socială şi politică în conformitate cu principiile creştine.

Această menire îi va reveni, crede Hegel, lumii germanice. El foloseşte termenul Germanische în sensul lui mai larg, de „germanic“, şi nu în cel restrictiv, de popor „german“, căci include în lumea germanică nu numai Germania propriu-zisă, ci şi Scandinavia, Olanda şi chiar Britannia; nici Franţa sau Italia nu sunt ignorate, deşi în acest caz el este lipsit de scuza afinităţilor lingvistice şi etnice când extinde înţelesul termenului.

Hegel înfăţişează o imagine întunecată a Europei în perioada de o mie de ani care au urmat căderii Romei. Evul Mediu este văzut ca o „lungă şi teribilă noapte“, care ia sfârşeşte odată cu Renaşterea, „aurora, care după lungi furtuni anunţă o zi frumoasă“. Filosoful german consideră că Reforma, şi nu Renaşterea defineşte esenţa epocii moderne.

Mutaţia calitativă a Reformei constă în faptul că fiecare fiinţă omenească are acces la recunoaşte adevărul propriei sale naturi spirituale şi poate dobândi astfel propria-i salvare. Între om şi Dumnezeu nu se mai interpune nici un intermediar, nu mai este necesară nici o autoritate exterioară în problemele de credinţă. Conştiinţa individuală este ultimul judecător al adevărului şi al binelui. Pentru că aşa cum spune Hegel, „omul este determinat prin sine însuşi să fie liber“.

83 G.W.F. Hegel, op. cit., p. 322

Antropologie politică

381

Odată cu Reforma istoria va realiza transformarea lumii în acord cu principiul său esenţial şi anume libertatea individului.

„Dacă fiecare fiinţă umană este liberă să-şi utilizeze capacitatea sa raţională pentru a putea judeca asupra adevărului şi binelui, lumea poate primi acordul universal doar dacă se configurează standardelor raţionale. Prin urmare, toate instituţiile sociale, inclusiv legea, proprietatea, moralitatea socială, guvernarea, constituţiile – trebuie făcute să se conformeze principiilor generale ale raţiunii. Numai atunci fiinţele umane vor fi libere şi, totodată, pe deplin împăcate cu lumea în care trăiesc. “84

Iluminismul va face ca instituţiile sociale să intre în acord cu principiile generale ale raţiunii. Ultimele evenimente de valoare universală la care se referă Hegel în Prelegeri de filosofia istoriei sunt Iluminismul şi Revoluţia franceză. Rezultatul imediat al Revoluţiei franceze a fost teroarea revoluţionară, o formă de tiranie care îşi exercita puterea fără formalităţi legale şi lovea aplicând pedeapsa cu moartea prin ghilotinare. Aceasta s-a datorat neînţelegerii rolului raţiunii, ce nu poate fi aplicată indiferent de comunitatea existentă şi de oamenii care o compun. Revoluţia franceză în sine a fost un eşec. Totuşi, semnificaţia sa pentru istoria universală constă în principiile pe care le-a transmis altor naţiuni şi, mai ales, Germaniei. Efemerele victorii ale lui Napoleon au fost suficiente pentru a aduce în Germania un cod juridic, pentru a stabili libertatea persoanei şi a proprietăţii pentru a deschide slujbele de stat celor mai talentaţi cetăţeni şi pentru a aboli obligaţiile feudale. Monarhul a rămas în fruntea Germaniei, iar decizia sa este finală; cu toate acestea, datorită legilor bine întemeiate şi datorită organizării stabile a statului, ceea ce rămâne la latitudinea deciziei personale a monarhului este, spune Hegel, în ceea ce priveşte substanţa, de mică importanţă.

Religia şi biserica creştină au ajuns în lumea germană, occidentală în general, consideră Hegel, să-şi îndeplinească rolul lor genuin devenind locul privilegiat unde omul dobândeşte energiile necesare pentru a face faţă vitregiilor vieţii găsindu-şi astfel împăcarea cu sine şi cu lumea prin credinţa în mântuirea veşnică.

VIII.3. Efectele social-istorice ale conflictului dintre matricile de gândire

VIII.3.1. Coordonate istorice

În chip inevitabil, modelul abstract-reflexiv se ciocneşte într-o măsură mai mare

sau mai mică cu celelalte modele, care, uneori, sunt mai legate de natură, alteori sunt mai contemplative, refuzând spiritul faustic pe care Occidentul şi-a clădit paradigma ultimelor secole. Un loc de conflict, care s-a manifestat încă din cele mai vechi timpuri, este acela din arealul Orientului Mijlociu, pe care şi-l revendică atât Occidentul, cât şi Orientul.

84 P. Singer, op.cit.,p.42.

Petre DUMITRESCU & Marius DUMITRESCU

382

„Un timp nesfârşit este necesar civilizaţiilor pentru a se naşte, a se instala şi a

înflori“,85 venea să constate Fernand Braudel, care considera ca incorectă viziunea prin care Islamul s-ar naşte odată cu Muhammad. Lumea islamică trebuie înţeleasă ca o civilizaţie de gradul al doilea, la fel ca şi creştinismul, care, de altfel, a moştenit Imperiul Roman. Islamul s-a aşezat în Orientul Apropiat, unul dintre cele mai vechi, poate chiar cel mai vechi, loc de coexistenţă a unor oameni şi popoare civilizate.

Nu este greu de sesizat că Imperiul Asirian, Babilonian, Persan şi, în final, cel al a lui Alexandru, au avut ca nucleu acelaşi teritoriu şi anume Orientul Mijlociu. Akkadul şi Sumerul şi- au disputat hegemonia timp de peste un mileniu, cu aproximaţie între anii 3000 î.Hr. şi 2000 î.Hr. În anul 1810 î.Hr., regele Sumuabun înfiinţează prima dinastie babiloniană. Cel mai însemnat rege al acestei dinastii este Hammurabi (1728-1686 î.e.n.). În jurul anului 1600 î.Hr. oraşul este dominat de casiţi ( locuitori ai Golfului Persic). În 1530 î.Hr. Babilonul este cucerit şi jefuit de hitiţi. Între 1390-1364 î.Hr., Babilonul stăpâneşte Asiria, iar în perioada 1112-1074 î.Hr. Asiria, condusă de Tiglatfalasar I, domină Babilonul. Între anii 908-889 î.Hr. triburile arameene invadează Asiria şi Babilonul. În 710 î.Hr. Asiria cucereşte Babilonul. Oraşul este dărâmat în anul 689 î.Hr. pentru ca să fie reconstruit între 680-669 î.Hr. În 648 î.Hr., asirienii recuceresc Babilonul, iar în 612 î.Hr. babilonienii cuceresc Ninive şi Assur. Practic, Asiria dispare din istorie. În anul 587 î.Hr. Babilonul cucereşte Ierusalimul şi-i deportează pe evrei. Urmează anul 573 î.Hr., când Babilonul cucereşte oraşul fenician Tyr, după un asediu de 13 ani, apoi stăpâneşte Siria şi Palestina. În perioada 556-539 î.Hr. regele Cirus al Persiei cucereşte Babilonul, care va fi iarăşi cucerit în 331 î.Hr. de această dată de către Alexandru cel Mare. „ Împăratul împăraţilor“ va crea un oraş în nordul Africii, care îi poartă numele, dar capitala imperiului o vrea la Babilon. Moare, însă, la scurt timp, în condiţii neclare (există şi ipoteza otrăvirii).86

Practic, în pofida atâtor succesiuni de stăpânitori, fondul etno-cultural rămâne acelaşi, circumscris unui teritoriu precis delimitat: axa Egiptului, coastele estice ale Mediteranei şi Mesopotamia, reprezentând nucleul pe care se va clădi mai târziu Islamul.

Cealaltă lume este Occidentul, care îşi va conştientiza identitatea relativ târziu şi aceasta doar prin opoziţie cu Orientul. Aheii erau pe deplin conştienţi, când au atacat Troia, că sunt pe teritoriu străin. Moartea simbolică a eroilor participanţi la război, destinul lor de damnaţi, sugera faptul că au atentat la o ordine cosmică. Toată civilizaţia greacă din Asia Mică era una de implant, cetăţile create acolo erau doar noduri comerciale care nu aveau nici un amestec cu populaţia locală. Căderea Miletului a fost receptată dramatic, dar ca un eveniment inevitabil, căruia nu i te puteai opune. Cu totul alta a fost situaţia când presiunea Orientului şi-a făcut simţită prezenţa în Grecia propriu-zisă şi alte energii au fost puse în joc. Maraton a însemnat borna de frontieră dintre două civilizaţii, două lumi, ale căror tradiţii erau incompatibile şi care nu puteau

85 Fernand Braudel, Gramatica Civilizaţiilor, vol. 1, Editura Meridiane, Bucureşti, 1994, p. 76 86 Toni Victor Moldovan, Programul Terra, Editura Conexiuni, Sibiu, 2001, pp. 261-262

Antropologie politică

383

fuziona prea uşor. Expediţia lui Darius împotriva Atenei i-a făcut pe greci să devină conştienţi de ceea ce însemna elenismul în faţa puternicului imperiu asiatic. Era vorba nu numai de viaţa şi independenţa unui popor, ci de viitorul unei civilizaţii. De data aceasta nu era vorba de un conflict obişnuit, în care războiul, tatăl tuturor lucrurilor, după cum spunea Heraclit, făcea să se ciocnească oamenii cu poftele lor: expediţia perşilor apărea drept o încercare de a impune Greciei nu numai dominaţia străină, ci şi o filosofie politică, cea a marilor state orientale, unde, sub autoritatea suveranului de drept divin, trăiesc nu cetăţeni, ci supuşi, gloată fără nume, în care individul se sufocă. Acesta era destinul pe care luptătorii de la Maraton, maratomahi, au refuzat să-l accepte pentru ei însişi, pentru fraţii şi urmaşii lor. În faţa unei Asii, a cărei putere, bogăţie şi măreţie ştiau foarte bine că se întemeiază pe supunerea maselor de oameni capriciilor unui monarh absolut, ei au apărat cu armele idealul juridic al cetăţii formate din oameni liberi, pentru o concepţie despre lume ce avea să devină mai târziu bunul comun al Europei.87 Chiar dacă a doua oară Orientul şi-a trimis toate forţele, deja conştiinţa Greciei, a Occidentului am putea spune, era un fapt împlinit. Herodot ne descrie cu lux de amănunte cum armatele lui Xerxes, pregătite cu minuţiozitate încă din 483 î.Hr., au trecut Helespontul în 480 î.Hr. Erau acolo escadre feniciene, egiptene, ciliciene şi cipriote. La Termopile va veni însă rândul Spartei să-şi dovedească credinţa, iar miracolul s-a produs la Salamina şi apoi la Plateea. De fiecare dată armatele Orientului au fost cu mult mai numeroase decât cele ale grecilor, mult mai bine aprovizionate şi mult mai organizate. Ele au fost armate tactice, raţionale şi care nu aveau prea clar ţelul pentru care luptau. Ceva le-a lipsit însă – fanatismul născut din disperare.

În cinstea acestor victorii, grecii au înălţat la Delphi vestita coloană spiralică, care reprezenta doi şerpi încolăciţi ce se ridicau spre cer. Astfel, au apărut două lumi: Occidentul hiperborean şi Orientul fierbinte.

Alexandru Macedon, apoi Roma, vor face ca Orientul şi Occidentul să crească împreună, reuşind în final o sinteză admirabilă pe planul interiorităţii, prin creştinism.

VIII.3.2. Semnificaţia social-politică a revoluţiei creştine

Noutatea adusă de creştinism în lume este faptul că a acţionat într-o direcţie

diferită faţă de religiile precedente.

Vechile religii erau ale popoarele lor, creştinismul nu aparţinea nici unui popor; n-a ales pe nimeni, s-a adresat tuturor, bogaţilor şi săracilor laolaltă; creştinismul a primit de la Sfântul Duh limba fiecăruia, pentru a vorbi cu fiecare în limba ţării sale şi a propovădui credinţa cu ideile şi imaginile cele mai uşor de înţeles de către fiecare popor. Noua religie nu venea să schimbe exteriorul omului, lumea materială, din contră venea să-l înveţe să le dispreţuiască. Nu vroia, iniţial, decât să cucerească fiinţa interioară a omului.

O carte apocrifă, venerabilă prin vechimea ei, spune: 87 François Chamoux, Civilizaţia greacă, vol. 1, Editura Meridiane, Bucureşti, 1985, pp. 96-97

Petre DUMITRESCU & Marius DUMITRESCU

384

„Cel puternic să nu se mândrească cu forţa sa, nici bogatul cu bogăţiile sale; cel care se vrea slăvit se slăveşte întru Domnul“

(Évangiles apocryphes. Histoire de Josepf le Charpentier, cap. I, Paris, 1849).

Forţă, bogăţie, putere lumească, mijloace de a dobândi acestea, nu contează pentru legea noastră. Nici o civilizaţie de orice fel ar fi ea, nu-i va atrage dragostea şi nici dispreţul. ...Ce contează la un convertit forma casei sale, croiala şi materialul hainelor sale, regulile sale de guvernare, proporţia de despotism şi de libertate care îi animă instituţiile publice? Pescar, vânător, agricultor, navigator, războinic, ce importanţă are? Există, în aceste diverse moduri de existenţă materială, ceva care să-l poată împiedica pe om, de orice rasă ar fi el, englez, turc, siberian, american etc., să deschidă ochi spre lumea creştină? Nimic. Odată obţinut acest rezultat, restul contează prea puţin....Ceea ce nu vedem este că religia creştină nu a oferit lumii un tip unic de civilizaţie la care să pretindă credincioşilor săi să adere. S-a acomodat cu orice, chiar şi cu bordeiul cel mai sărăcăcios.

Creştinismul nu este deci civilizator în sensul în care îl înţelegem de obicei, astfel el poate fi adoptat de rasele cele mai diverse fără a le răni aptitudinile speciale şi fără a le cere ceva ce le depăşeşte facultăţile.88

Creştinismul va unifica astfel lumea lăsând-o de fapt neunificată. Odată înlocuit Imperiul Roman, ce se baza pe legiuni, decimare şi lege, cu unul al păcii creştine, Occidentul a devenit cu timpul tot mai Occident prin asimilarea popoarelor germanice şi slave (Augustin putea doar să constate înmărmurit căderea Romei în 410 şi să emită cum era şi firesc teoria celor două cetăţi, prin care se recunoştea de facto că religia creştină nu avea nici o legătură reală cu lumea sensibilă), iar Orientul tot mai Orient, răvăşit în tot felul de secte religioase.

Bizanţul, Imperiul îngerilor, îşi joacă ultima sa mare carte în secolul al-VI lea. Este recucerită o bună parte din Italia, se reia controlul în Mediterană, dar mai important pentru Orient, de această dată, este Conciliul Ecumenic al Constantinopolului de la Niceea din 553 convocat de Împăratul Iustinian. De aici va veni sfârşitul. Încercarea de a impune un corpus doctrinar unic bisericilor din răsărit a creat o nemulţumire profundă. Astfel, în imperiul Basileului, sfâşiat de conflicte religioase, bizantinii devin detestaţi. Araneenii şi copţii, monofiziţi ( doctrină care nu recunoaşte decât o singură natură în Iisus Hristos, profesată de către biserici creştine independente: Biserica armeană, Biserica iacobită din Siria şi cea coptă.), alcătuiau o adevărată biserică. O tentativă de a impune monotelismul (doctrina celor două firi-divină şi omenească-prin care împăratul bizantin Heraclius 610-641 îşi propunea să împace monofiziţii cu punctul de vedere ortodox.) îi nemulţumise pe ortodocşi şi heterodocşi, încremeniţi şi unii şi ceilalţi pe poziţiile lor doctrinale. Evreii, pe care un decret al împăratului Heraclius voia să-i

88 Joseph Arthur, conte de Gobineau, Eseu asupra inegalităţii raselor umane, Editura Incitatus, pp. 54-55

Antropologie politică

385

constrângă la botez, erau mânioşi, iar nestorienii (care susţineau că trebuie distinse în Hristos două persoane, după cum sunt distinse două naturi), izgoniţi din imperiu, se văzură nevoiţi să se refugieze în teritoriul sassanid.89 Pe acest fond de intrigi nesfârşite care alimentau Imperiul bizantin, Islamul a venit ca un val de tinereţe care trebuia să pecetluiască noua identitate a Orientului, una de această dată cu o profundă conotaţie interioară. În doar 50 de ani de la moartea profetului, întreg Orientul Mijlociu se găsea sub dominaţia Islamului, culminând cu cucerirea Ierusalimului de către Omar.

Islamul a constituit o mare revoluţie în plan demografic, întărind familia, dar, mai ales, acceptând şi încurajând poligamia. Creşterea demografică şi fanatismul unei religii tinere şi legate mult mai mult decât creştinismul de lumea terestră i-au asigurat o expansiune foarte dinamică. Bizanţul se sufocă treptat, iar slavii care ar fi putut constitui o speranţă, sunt cuceriţi fie de tătari, fie de turci.

Pe acest fond de tensiune cauzat de presiunea Islamului, se înteţesc în Europa spaimele demoniace. „Fantasmagoria diabolică se va conecta imediat cu mişcările milenariste medievale şi cu diferite evenimente istorice. În epoca primelor cruciade, Anticristul împiedică eliberarea Sfântului Mormânt şi are printre adepţi pe mauri. Astfel încât Guilbert de Nogent îi atribuie papei Urban un discurs în care acesta ar fi spus, referitor la credinţa creştină, că ea ar înflori din nou în Ierusalim tocmai pentru că forţele creştine ar trebui să dea lupta finală cu Anticristul cu puţin timp înaintea Judecăţii. Sfântul Bernard aprecia că vremea monstrului nimicitor este aproape şi-i vedea, în cruciada a doua, pe maurii care ameninţau Ierusalimul ca armată a lui Antichrist gata pentru bătălia finală. Mahomed însuşi este deacum Antichrist, iar musulmanii, ajutoarele sale. Pe de altă parte, în această perioadă se dezvoltă în Islam figura lui Daggial „Mincinosul“, Dabbat al -ard, „ Bestia pământeană “ ca Anticristul, necunoscut de Coran. Acest Anticrist este Satana ca duşman escatologic şi istoric...el poartă scris în frunte cuvântul kafir (necredincios, cu referire directă la creştini) şi este un mare ispititor. Va apărea pe pământ şi-l va cuceri pe tot, mai puţin Medina şi Mecca, va muri în Siria după ce va fi avut puterea deplină timp de 40 de zile sau 40 de ani. De aceea, legată de venirea unui popor de monştri (Gog şi Magog), apare în paralel şi legenda lui Anticrist sub înfăţişarea unui evreu. El, după un text foarte vechi al lui Irineu, va fi un evreu din tribul lui Dan şi această mitologie antiiudaică va persista mult timp, repetată ca atare de la Pseudo-Ippolit până la Toma din Aquino, având ecouri în Protocoalele înţelepţilor Sionului şi în ideologia antisemită nazistă“.90

Atât în spaţiul occidental, cât şi în cel oriental, dominante sunt întrebările: „Cine a adus răul în lume“? Ce este răul şi cum putem scăpa de el?

Câţi inocenţi vor mai trebui sacrificaţi şi pentru ce?

89 André Clot, Civilizaţia arabă în vremea celor 1001 de nopţi, Editura Meridiane, Bucureşti, 1989, pp. 6-7 90 Alfonso M. di Nola, Diavolul, Editura All, Bucureşti, 2001, p. 191

Petre DUMITRESCU & Marius DUMITRESCU

386

Spaimele demoniace vor prinde cote de paroxism după căderea Constantinopo-

lului. Se părea că nimeni nu mai poate înţelege coerenţa lumii. Să fie oare o enigmă istorică cucerirea Constantinopolului? Să urmărim mai întâi

scenariul, aşa cum se prezintă el în ochii unui occidental cum este Braudel: „Nu este oare cazul clasic cucerirea Constantinopolului de către turci în 1453?

Un istoric turc de astăzi a susţinut că oraşul s-a predat, că a fost cucerit din interior înaintea asaltului turcilor. Deşi excesivă, teza nu este inexactă. Practic, biserica ortodoxă, dar am putea spune civilizaţia bizantină a preferat uniunii cu latinii, singurii care îi puteau salva, supunerea faţă de turci. Nu vorbim de o decizie luată repede pe teren în faţa evenimentelor. Este vorba de rezultatul firesc al unui lung proces, tot atât de lung ca şi decăderea Bizanţului însuşi şi care, zi de zi, a accentuat repulsia grecilor faţă de apropierea de latini, de care îi despărţeau devergenţele teologice.

Uniunea era posibilă. Împăratul Mihail Paleologul acceptase la Conciliul de la Lyon, în 1274. Împăratul Ioan al V-lea, în 1369, a făcut la Roma profesiune de credinţă catolică. În 1439, Conciliul mixt de la Florenţa a demonstrat din nou posibilitatea uniunii. Cei mai eminenţi teologi greci, Ioan Beccos, Demetrios Lydones şi celebrul Bessarion au scris în favoarea uniunii cu un talent la înălţimea căruia adversarii lor nu au ajuns nicicum. Cu toate acestea, între turci şi latini, grecii îi vor prefera pe turci. „Dornică de independenţă, Biserica bizantină şi-a chemat duşmanul, i-a predat Imperiul şi Creştinătatea“, pentru că, aşa cum scria încă din 1385 patriarhul Constantinopolului Papei Urban al VI-lea, a lăsat Bisericii greceşti „deplină libertate de acţiune“ şi acesta este cuvântul decisiv. Fernand Grenard, de la care împrumutăm aceste explicaţii, adaugă: „Aservirea Constantinopolului de către Muhammad al II-lea a fost triumful patriarhului antiunionist“. Occidentul cunoştea foarte bine această antipatie a Orientului faţă de el. „Aceşti schismatici, scria Petrarca, s-au temut de noi şi ne-au urât din rărunchi“.91 Prin această atitudine grecii au încercat să salveze Europa pe care o reprezentaseră cu cinste şi care, până la un punct, chiar se identificase cu ei. Occidentul era perceput de greci ca fiind prea slab pentru a se apăra pe sine, lucru care s-a şi adeverit prin evenimentele următoare, când Ungaria nu a putut fi salvată, iar turcii au asediat Viena. Pe de altă parte, nici Islamul nu mai era atât de interesat de aceste teritorii din moment ce era dispus la negocieri. Un imperiu creştin grec, având ca Basileu pe sultanul care îşi amplasa cu mândrie capitala la Constantinopol şi preluând odată cu prerogativele imperiale până şi palatul cezarilor bizantini, nu putea constitui în ochii grecilor decât un compromis mulţumitor. Acest imperiu struţo-cămilă a funcţionat destul de bine, iar românii i-au cunoscut apogeul în timpul domniilor fanariote, greu de suportat din punct de vedere economic, dar care au asigurat totuşi o continuitate, fie ea şi camuflată a structurilor tradiţionale. Dacă câştiga partida pro-catolică, cu siguranţă că soarta Balcanilor era alta, asemănătoare probabil cu cea a Bosniei, unde musulmanii şi catolicii trebuie să-şi împartă districtele cu ortodocşii. Această politică a Bizanţului a stimulat în Occident, mai ales după pierderea inimaginabilă a coroanei maghiare, o stare de cetate asediată.

91 Fernand Braudel, op. cit., pp. 64-65

Antropologie politică

387

VIII.3.3. Mentalitatea de „cetate asediată“ În cartea intitulată Frica în Ocident – o cetate asediată, Jean Delumeau

înfăţişează mentalitatea colectivă specifică secolelor XV-XVII caracterizate din perspectiva provocărilor care puneau în pericol lumea occidentală, aflată la începuturile marii ei deschideri moderne, cum ar fi: războaiele religioase, devastatoarele epidemiile de ciumă şi presiunea lumii islamice reprezentată de Imperiul Otoman. Aceste provocări au condus la formarea, după părerea istoricului francez, mentalităţii unei lumi aflate sub multiple ameninţări şi pericole, a unei cetăţi aflate sub asediu. Întreaga Europă devenise încet-încet un veritabil teatru de război, resimţit atât la nivel general cât, mai ales, la nivelul structurilor politico-administrative locale.

În plan militar, o cetate în asediu are cu totul altă strategie de luptă decât o armată ce se află în câmp deschis şi care este în aşteptarea luptei corp la corp. Cetatea în asediu foloseşte tehnică militară cu bătaie lungă, arcuri, halebarde etc., a cărei încununare o constituie în mod categoric apariţia armelor de foc. Introducerea acestor arme a provocat o mutaţie importantă la nivelul întregii societăţi. Până în acest moment, războiul era prin excelenţă rezervat unei aristocraţii care învăţa de la vârste fragede să folosească armuri şi arme care impuneau ani întregi de antrenamente. În Occident oamenii simpli nu aveau acces la lumea războiului, care era rezervată aristocraţiei. Totul se schimbă odată cu această mentalitate de „cetate asediată“ şi a armelor de foc. În bătălii, duşmanul nu mai poartă blazon, nu mai poate fi cunoscut, devine impersonal, chiar nevăzut. Cu iremediabilă tristeţe nota ciungul de la Lepanto, Cervantes, că nu va putea afla niciodată cine l-a lăsat fără braţ. Celebrul personaj Don Quijote, creat de marele scriitor spaniol, poate fi înţeles ca expresie a omului care nu poate înţelege ce s-a întâmplat într-un răstimp atât de scurt, cel mult un secol; el nu poate pricepe cum de oamenii şi-au pierdut nobleţea, cum principii, ce-şi purtau armurile în războaie, au ajuns hangii care umblă după bani, iar donele-prostituate ce-şi măsoară farmecele în pungi de galbeni. Banii şi praful de puşcă – două achiziţii prin care Marele Vrăjitor schimbă lumea. Don Quijote purta la el piatra filosofală cu care putea înnobila, dar din păcate doar pentru puţin timp, lucrurile; le putea aduce la condiţia iniţială dinaintea venirii Marelui Vrăjitor. Masele au preluat armele, carnagiile sunt de mari proporţii, războaiele desfăşoară tehnici noi. O lume nouă se năştea pe care cu încântare o numim modernă, şi în a cărei paradigmă ne mişcăm încă şi noi.

Pe acest teren se impune reforma lui Luther, care de această dată îl va identifica pe Papă cu Anticristul. Trezind masele la o nouă conştiinţă, traducând Biblia în limba germană şi folosind pentru prima dată tiparul ca instrument de propagandă, Reforma anunţă emfatic eliberarea omului; individul nu trebuie să se supună decât glasului propriei lui conştiinţe care prin credinţă, de fapt numai prin credinţă, „sola fide“, se deschide spre singura instanţă supremă care este Dumnezeu.

Petre DUMITRESCU & Marius DUMITRESCU

388

Cum vedem în Faust-ul lui Goethe, omul nu mai are nevoie nici măcar de o

ierarhie îngerească, căci el poate ajunge mai presus decât un heruvim, nu mai are nevoie de intermediari; autoritatea Bisericii, atât de importantă pentru omul medieval, se prăbuşeşte.

Contrareforma catolică va transforma această stare iniţiată de Reformă într-o stare de fapt. Acuzele vin din toate direcţiile, Anticrist este găzduit în ambele tabere. Astfel orice principiu de autoritate se relativizează. Renaşterea a început acest proces prin a descoperii că nudul şi moartea sunt democratice. Tot ea a învăţat omul Evului Mediu să dezvelească lumea de blazoane, să o abordeze în condiţia ei naturală, primordială; a fost o revoltă violentă a naturii terestre împotriva unei culturi prea artificiale bazată pe o autoritate rigidă. A venit rândul armelor de foc, care au democratizat casta războinică, ruinând toată ierarhia aristocratică. În final, apariţia tiparului a afectat profund prestigiul şi autoritatea castei sacerdotale. Fără tipar poate că Reforma nu ar fi avut nici un succes, iar masele nu şi-ar fi putut asuma evul propagandei planetare.

I. P. Culianu construieşte, în Eros şi Magie, tabloul lumii noi, produs al spiritului „cetăţii asediate“ şi al Reformei protestante, considerând că multe dintre fenomenele cu care se confruntă epoca noastră îşi au originea în marile conflicte spirituale şi politice din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Un exemplu elocvent de asemenea fenomene ce-şi au originea în perioada amintită este reprezentat de tehnologiile militare actuale sofisticate şi „cursa înarmărilor“, imputabile ideologiilor veacului al XVII-ea, în primul rând unui personaj foarte celebru la vremea sa, dar căruia puţini îi ştiu numele, chimistul Johan Rudolf Glauber. El poate fi considerat un promotor avant la lettre a „cursei înarmărilor“, susţinând ideea că războiul va fi câştigat de cel care va produce o armă superioară celei a adversarului, ceea ce înseamnă că războiul nu va mai fi câştigat de forţa brutală, sau de entuziasm ci de inteligenţa savanţilor şi inginerilor92.

VIII.3.4. Lumea modernă sub zodia îndoielii

Lumea modernă stă sub zodia îndoielii, care este un semn că ceva nu este în

regulă. Descartes vorbea de un Dumnezeu Înşelător, de faptul că pot exista o infinitate de lumi posibile şi doar perfecţiunea divină ne-ar garanta că trăim în cea mai bună dintre ele, idee preluată şi de Leibniz şi adâncită în Eseuri de teodicee. Îndoiala prinde forma unei drame ce se petrece la nivelul conştiinţei, un conflict interior. După Freud, este vorba de sentimentul cel mai adânc, pe care îl numeşte frică instinctuală. Kierkegaard vedea în acelaşi fenomen un fel de sensibilitate intelectuală, ce provine din dualitatea fundamentală a sufletului şi din oscilaţiile lui între doi poli opuşi. Este vorba, aşadar, de un proces psihologic, care se bazează pe conflicte interioare, şi care nu aşteaptă vreun semnal din afară pentru a-şi asigura declanşarea. Psihanaliştii îi cunosc foarte bine formele patologice, aceste nelinişti şi angoase, care, chiar şi atunci când nu ating nivelul gravităţii, sunt un semn al sensibilităţii moderne.

92 I. P. Culianu, Eros şi Magie în Renaştere. 1484, Editura Nemira, 1994, p. 304

Antropologie politică

389

Condamnaţi prin evoluţia istorică a Occidentului să nu mai poată crede, invitaţi, prin forţa tradiţiei, să nu încredinţeze altora dificila misiune de a gândi, oamenii din Europa şi în urma lor, treptat, şi alţii, au rămas cu zbuciumul unui liber arbitru inutil şi, mai mult decât inutil, periculos. Eliberarea individului, opera comună a umanismului şi a Reformei, este o eliberare numai printr-unul dintre aspectele sale, în timp ce din alte puncte de vedere seamănă mai mult cu o abandonare; şi această senzaţie de abandonare, de lipsă de coeziune cu societatea, este poate frica instinctuală la care se gândea Freud şi care l-a dus pe omul modern la impasul neliniştii. Trebuie să adăugăm că acest rezultat este, am spune, polul negativ al procesului produs de pierderea autorităţii odată cu Renaşterea şi Reforma, partea pozitivă constituind-o apariţia ideii de progres atestată pentru prima oară foarte pregnant la Bacon şi la Galilei.

Pentru a se elibera de neliniştile îndoielii, omul modern trebuie să se meargă până la capăt, adică trebuie anihilat pur şi simplu obiectul îndoielii, chiar cu riscul dezastrului. Absurdul acestei ecuaţii moderne are şi ea partea ei de contribuţie la folosirea ghilotinelor de către revoluţionarii francezi, declanşarea celor două războaie mondiale şi instaurarea regimurilor totalitare.

Sfârşitul secolului şi acest nou început de mileniu este plin de producţii negre; asistăm la o invazie de scenarii care mai de care mai delirante. Trăim într-o lume nouă în care toţi idolii s-au prăbuşit, în care lucrurile şi-au pierdut semnificaţia calitativă. În pofida zbaterilor dureroase, omul contemporan, care şi-a asumat cu responsabilitate conştiinţa situaţiei sale tragice, plină de riscuri, trăieşte, totuşi, cu gândul că niciodată nu va fi învins. Speranţa în viitorul lui, susţinută de sâmburele divinităţii ce nu piere nici din cel mai mârşav şi de dispreţuit semen, îi dă tăria să înfrunte curajos provocările cele mai incredibile şi să nu-şi piardă încrederea în măreţia sa, pentru că după spusa veche: Multe minuni pe lume sunt, minuni mai mari ca omul nu-s.

Întrebări de verificare: 1.Care sunt matricile de gândire şi în ce constă conţinutul lor? 2.De ce interpretează Karl Popper ideea statului ideal ca nostalgie a societăţii tribale? 3. Ce este şi cine este regele filosof în viziunea lui Karl Popper? 4. Care sunt coordonatele interpretării raţionaliste a gândirii poilitice a lui Platon de către E. Cassirer? 5. Cum caracterizează Hegel lumea orientală? 6. Care este elemntul caracteristic al organizării cetăţii greceşti după Hegel? 7. Care este chipul libertăţii în Imperiul Roman? 8. Cum caracterizează Hegel libertatea în era creştină? 9. De ce căderea Constantinopolului nu este enigmă? 10. Care sunt consecinţele mentalităţii de cetate asediată? 11. Ce se înţelege prin faptul că lumea modernă se află sub zodia îndoielii?

?

Petre DUMITRESCU & Marius DUMITRESCU

390

IX. Libertatea în era reţelelor globale

IX.1. Individualismul de tip clasic şi liberalismul Marshall McLuhan consideră că ne aflăm la începutul unei noi ere, cea a

energiei electrice, care vine să înlocuiască modelul impus de modernitate prin folosirea energiei mecanice.

„Azi suntem în plină epocă a electricităţii, după cum englezii din timpul reginei Elisabeta se aflau în plină epocă a tipografiei şi mecanicii. Şi noi resimţim dezorientările şi neliniştile pe care le-au resimţit ei când au fost obligaţi să trăiască concomitent în două forme opuse de experienţă şi de organizare socială. În timp ce elisabetanii erau împărţiţi între modul de viaţă corporativ al Evului Mediu şi individualismul modern, noi inversăm modelul lor, fiind confruntaţi cu o tehnologie a electricităţii în care, dimpotrivă, individualismul pare să devină desuet şi se impune interdependenţa colectivă.“ 93

Prin tot stilul lor de viaţă, Descartes sau Spinoza au impus libertatea negativă, acea concepţie fără de care nici un liberalism autentic nu se poate clădi. Este vorba de libertatea de a mă izola, de a mi se conferi dreptul de a nu mai fiinţa într-o manieră organicistă, în care grupul, comunitatea are o prioritate ontologică şi axiologică asupra individului.

Anticii nu concepeau libertatea negativă; nici în Republica lui Platon şi nici în Politica lui Aristotel ea nu este prezentă. Încercările timide ale lui Socrate de a aborda politicul pe cont propriu l-au costat viaţa.

Epoca modernă este aceea care va pune bazele statului de drept, un stat ale cărui legi trebuie să fie valabile pentru toată lumea, pentru că ele se fondează pe drepturile naturale ale omului. După cum cerinţele legilor descriptive ale naturii trebuie respectate de toată lumea pentru că ele permit integrarea omului în ordinea firească a lucrurilor, exigenţele legilor juridice, ne arată, prin caracterul lor normativ, strânsa lor legătură cu ordinea morală, cu ceea ce trebuie să facă omul şi către ceea ce trebuie să tindă el. Prin fundamentul lor moral, legile juridice trebuie să fie universale, la fel pentru toţi oamenii, aşa cum sunt şi legile din natură.

Pe fondul constituirii ştiinţelor moderne şi a statului de drept, prin antrenarea maselor la creaţia istorică a apărut o nouă lume, pe care cu încântare o numeau

93 Marshall McLuhan, op. cit., pp. 23-24

Antropologie politică

391

modernă, pentru că ea a îngăduit, pe lângă condiţiile eliberării omului european de sub teroarea de a supravieţui într-o cetate asediată, şi pe acelea ce au impus, pentru prima oară în istorie, tipul unei culturi şi civilizaţii cu vocaţie universală.

Consecinţa acestei revoluţii în plan politic a fost recunoaşterea valorii şi demnităţii fiecărui individ, şi în consecinţă s-au configurat ideile liberalismului, a acelui curent care permitea libertatea negativă, dreptul la izolare.

Ecuaţia liberală consta în faptul că, dacă individul respecta legile şi societatea funcţiona precum un mecanism, atunci el era liber să facă ceea ce vrea, chiar să se izoleze, fără ca să-i mai pese câtuşi de puţin de ceilalţi.

Această stare este descrisă cu claritate de către Descartes: „Eu cred cu uşurinţă că, ceea ce se referă la raţiune – deoarece prin aceasta

singură suntem oameni – există în mod egal în toţi“94. Universalitatea raţiunii permite izolarea individului în meditaţie cale sigură şi autentică în spre aflarea adevărului. „Deoarece acolo nu aveam pe nimeni cu care să conversez şi, printr-o fericită întâmplare eram liber de toate grijile, zăboveam de-a lungul tuturor zilelor în încăperea încălzită unde mă dedicam în ceea mai mare linişte diverselor cugetări”95; izolarea poate fi împinsă până la limita solipsismului: „dacă din întâmplare, privind de la fereastră oamenii care trec pe stradă, nu voi ezita la vederea lor să spun că văd oameni şi cu toate acestea, ceea ce văd eu de la această fereastră să nu fie nimic decât nişte pălării şi nişte paltoane, care pot acoperi doar spectre sau oameni simulaţi, care nu se mişcă decât sub impulsurile unor resorturi“.96

Toate aceste constatări pertinente surprind individualismul de tip mecanicist, consecinţă a înţelegerii lumii, inclusiv a omului, ca un mecanism, ale cărui legi implacabile trebuie respectate, iar cunoaşterea lor conduce inevitabil la împăcarea şi fericirea posesorului unei asemenea ştiinţe.

Spinoza, în numele surprinderii ordinii universale şi eterne a naturii, minimalizează atracţia pentru lumea efemeră, care l-ar îndepărta pe om de la proiectul său, acela de a intra în rezonanţă cu ordinea universală. Însingurarea modernă este, de fapt, dreptul la înţelepciune, născut din înţelegerea ordinii eterne a lumii, ceea ce inevitabil aduce şi fericirea, conferind singurătăţii un sens moral.

Dualismul modern între specie aeternitatis şi specie temporalitas reia o formă de „schizofrenie“ culturală mai veche pe care a experimentat-o şi Socrate, care auzea voci lăuntrice, semn evident al unui dualism dus la extrem.

Platon, separând lumea inteligibilă de lumea sensibilă, nu a făcut decât să teoretizeze nebunia divină a lui Socrate de care era legat prin resorturi magico-erotice. 94 René Descartes, Expunere despre metodă, Editura Paideia, Bucureşti , p. 1o 95 ibidem, p. 19 96 René Descartes, Meditaţii metafizice, Editura Crater, Bucureşti, p. 32

Petre DUMITRESCU & Marius DUMITRESCU

392

A trebuit să treacă printr-o experienţă de sclavie, printr-un regim de semi-detenţie la curtea tiranului din Siracuza, a trebuit să-i moară discipolul cel mai fidel Dion, pentru ca, în sfârşit, la bătrâneţe, Platon să se poată trata de vraja lui Socrate, de fapt de schizofrenia culturală.

După cum argumentează Edgar Morin97, dualitatea sapiens–demens şi problema dublului (recrearea lumii în imaginar), deci pierderea în hăţişurile schizofreniei, reprezintă cel mai mare pericol pentru homo sapiens.

IX.2. Individualismul contemporan şi neoliberalismul

Era individului singuratic, a individualismului născut de raţionalismul metafizic, ce i-a condus pe Descartes şi Spinoza la teoretizarea necesităţii izolării de lume, este la crepuscul.

În a doua jumătate a secolului XX, Marshall McLuhan, personalitate cu structură optimistă, credea că, odată cu folosirea energiei electrice şi a tot ceea ce implică ea: telefon, televiziune, radio, transmisii directe şi, nu în ultimul rând, adăugăm noi, computerul, omul ar putea să se salveze de „schizofrenia“ generată de dualismul erei energiei mecanice şi să-şi asume o lume mai vie, mai reală, mai directă. În faţa omului se deschide lumea dinamică a reţelelor globale, o lume în permanentă structurare şi destructurare. Noile reţelele nu mai respectă norme fixe, imuabile, ci se pliază pe fluxul direct al vieţii, al realităţii.

În lumea contemporană sunt numeroase reţele, pe care le-am putea numi „albe“ (fundaţii umanitare, asociaţii de apărare a drepturilor omului etc.), „gri“ (formaţiile anti-teroriste, servicii secrete etc.) sau „negre“ (grupurile mafiote ale traficului de carne vie, de droguri, de alcool etc.), în funcţie de obiectivele ce le urmăresc. Reţelele, de orice natură ar fi ele, fac ca lumea să devină mult mai dinamică, mult mai complexă, mult mai vie, iar prin aceasta, mai entropică.

Reţelele negre servesc uneori nevoile directe ale cererii de piaţă; contra lor se organizează reţele guvernamentale, dar acestea nu au nici o şansă să lupte cu reţelele negre fără să nu încalce şi ele, la rândul lor, normele. Astfel, pentru a face faţă acestei noi situaţii, legislaţiile se încarcă, constituţiile devin greoaie, paradoxale, permiţând jocurile sofiştilor, care apropie dreptul de fluxul dinamic al realităţii concrete, răpindu-i caracterul de universalitate, care nu putea fi găzduit decât de o structură de maximă simplicitate. Cu cât structura devine mai complexă, ea tinde spre entropie, se apropie de lumea sensibilă, care se găseşte sub specia efemerului.

Lumea reţelelor este însă departe de a-l elibera pe omul contemporan. În preajma dispariţiei comunismului de tip sovietic, spre deosebire de optimistul Marshall McLuhan, filosoful român Ioan Petru Culianu întreprinde o radiografie sumbră mai ales

97 Edgar Morin, Padigma pierdută: natura umană, Editura Universităţii „Al. I. Cuza“, Iaşi, 1999, p. 118

Antropologie politică

393

a reţelelor magico-erotice din lumea contemporană şi ale efectelor acestora, nu totdeauna benefice în planul vieţii oamenilor. El avertizează asupra tendinţei modelelor culturale alternative de a deveni, în anumite condiţii, mai puternice decât însăşi cultura oficială, precum şi asupra pericolului de a i se substitui acesteia, prin evoluţie sau prin revoluţie. Pentru a evita acest pericol, statul trebuie să promoveze o asemenea cultură şi educaţie care să vină în întâmpinarea satisfacerii dorinţelor oamenilor. Dacă educaţia oficială nu este în acord cu acest obiectiv, statul, consideră Culianu, trebuie să producă propria contra-cultură în stare să evite coeziunea marginalilor şi sporirea puterii lor.

„Metoda cea mai simplă şi mai eficace, dar în acelaşi timp şi cea mai imorală, constă în a lăsa să prospere piaţa fantasmelor distructive şi autodistructive de toate felurile şi în a cultiva ideea surselor alternative de putere, din care cea mai importantă ar fi <<puterea mentală>>“.98

Prin toate aceste tehnici şi mijloace discrete se elimină represiunea directă şi se salvează ideea de libertate. În acelaşi timp, gânditorul român subliniază că modele alternative reprezintă atât sursă de prestigiu şi de bogăţie pentru creatorii lor, dar şi o primejdie pentru stat, care le sprijinise cu scopul de a-i manipula pe marginali Există însă şi posibilitatea ca modele alternative să scape de sub controlul atât al celor care le-au iniţiat, cât şi al statului, ceea ce conduce la izbucnirea unei noi violenţe pe care statul n-o mai poate controla, afectând noile generaţii, adică tocmai acei reprezentanţi chemaţi să asigure continuitatea şi prosperitatea viaţii societăţii. În aceste condiţii este firească întrebarea lui Culianu:

„Este oare Statul occidental, astăzi, un adevărat magician sau un ucenic vrăjitor care pune în mişcare forţe obscure şi incontrolabile“?99

Lumea descrisă de Culianu este una vie, reală; raţiunile care o conduc nu ţin de ordinea normativă, ci de cea descriptivă. Magia este un domeniu în care dimensiunea etică este practic inexistentă. Statul comunist, fiind de domeniul trecutului mecanico-schizofrenic, era un stat bolnav de prea mult etic şi nu mai ştia cum să-l impună unei lumi care devenise deja mult prea dinamică. Sistemul de constrângeri al acestui stat era condamnat să piară, căci el se înfăţişa doar ca o îngrămădire de slogane lipsite de orice vitalitate, în care oamenii nu-şi mai regăseau sub nici un chip trăirile, gândurile, cu un cuvânt viaţa lor. Căderea comunismului a fost expresia şi consecinţa directă a falimentului individualismului de tip clasic, căci, în noua lume a reţelelor globale, nimeni nu-i mai garantează individului o ordine care să-i permită izolarea; lumea nu mai funcţionează coerent după legile ordinii eterne, în lipsa căreia, deci individul trebuie să fie prezent pretutindeni, nu mai poate sta într-o cabană uitat de lume precum Descartes, meditând la omul-maşină, sau şlefuind lentile precum Spinoza, fericit că a descoperit universul sub specie aeternitatis. În lipsa unei garanţii din partea lui Dumnezeu sau a Statului, în criza spirituală de care este traversat, omului contemporan nu-i rămâne decât

98 Ioan Petru Culianu, Eros şi M agie în Renaştere, Editura Nemira, Bucureşti, 1994, p.155 99 ibidem, p. 156

Petre DUMITRESCU & Marius DUMITRESCU

394

să stea precum un animal cu pupilele dilatate şi urechile ciulite pentru a evita condiţia de a fi pradă şi a învăţa să fie predator. Reţelele pe care le-a creat lumea contemporană sunt precum turmele sau haitele din regnul animal, forme de organizare în vederea supravieţuirii. Sfârşitul evului individualismului clasic corespunde din acest punct de vedere cu apariţia etologiei, disciplină care studiază comportamentul uman în contextul legăturii lui cu cel animal.

Omul contemporan, precum omul peşterii lui Platon, este conectat la o lume a umbrelor, realitatea i se prezintă mai ales sub formă de imagini: în reviste, pe afişe, pe ecranele cinematografelor şi ale televizoarelor. În „peştera particulară“, el a devenit un „sihastru de masă“.

Filosoful Günther Anders evoca, în legătură cu ceea ce el numeşte „analfabetism postliterar“, valul global de imagini al lumii de astăzi. Realitatea ne este adusă în casă, în parte chiar în direct (live); aşa încât nici nu ne mai punem problema realităţii. Mijloacele de informare în masă confecţionează însă o realitate preparată, un şablon. Aceste ambiguităţi creează un nou tip de schizofrenie pe care o putem numi tehnică. Dacă îndepărtarea de lumea vie provocată de apariţia tiparului, făcea ca lumea însinguratului lector să nu mai aibă corespondent în realitate, generând spiritul utopic, sihastrului de masă este rezultatul dublului pe care îl produce mijlocul de informare în masă. În multiplicarea zilnică a lumii prin fotografie, prin televiziune şi film realitatea înscenată devine mai importantă decât realitatea evenimentelor care au provocat-o. Însingurarea lectorului modern este astfel compatibilă în esenţa ei cu însingurarea privitorului contemporan care, la fel ca şi strămoşul său, se consideră un stăpân al universului atunci când schimbă posturile de televiziune printr-o singură apăsare pe tastă.

Astfel că, în ciuda reţelelor atât de sofisticate ale contemporaneităţii care par a-l rupe pe om de necesitatea predictibilă a modernităţii aruncându-l în hazard, individualismul pare să fie o cucerire la care omul contemporan nu vrea să renunţe. Dacă individualismul omului modern era unul fondat pe certitudinile evului mecanic, individualismul contemporan este fondat pe ceea ce se poate numi contingenţă, ironie şi solidaritate, adică pe o detaşare de tot ceea ce este fabulă a lumii.

Întrebări de verificare: 1.Ce este individualismul de tip clasic? 2. Care sunt caracteristicile individualismului contemporan?

?

Antropologie politică

395

Bibliografie minimală 1. Georges Balandier, Antropologie politică, Editura Amarcord – Timişoara şi

Open Society Institute – Budapest, 1998 2. Anton Carpinschi, Cristian Bocancea, Ştiinţa politicului, vol. I, Editura

Universităţii „Al. I. Cuza“, Iaşi, 1998 3. Marc Abélès, Anthropologie de l´ État, Armand Colin Editeur, Paris, 1990 4. Pierre Clastres, Recherches d' anthropologie politique, Édition du Seuil,

Paris, 1980 5. Jean Baudouin, Introducere în Sociologia Politică, Editura Amarcord,

Timişoara 1999 6. Jean-William Lapierre, Viaţa fără stat?, Institutul European,1997 7. Nicolae Petrescu, Primitivii, Editura Casa Şcoalelor, 1944 8. Pierre Bonte, Michel Izard, Dicţionar de etnologie şi antropologie, Editura

Polirom, 1999 9. Ioan Petru Culianu, Religia şi creşterea puterii, în volumul Religie şi putere,

Editura Nemira, 1996 10. Ernst Cassirer, Mitul statului, Institutul European, 2001 11. Karl. R. Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei. Vol. I, Vraja lui Platon,

Editura Humanitas, Bucureşti, 1993