Mantuirea deplina in Hristos (J.N.Darby)

1/35

Mântuire deplină în Hristos

J. N. Darby

CREŞTINUL ESTE UN OM MÂNTUIT

În Scriptură nu există niciun verset care să sugereze că un creştin ar trebui să se îndoiască vreodată de mântuirea lui. Orice îndoială de acest fel este o falsă modestie. Dacă un copil se îndoieşte de iertarea pe care i-a acordat-o tatăl său înseamnă că nu îl crede pe cuvânt. La fel stau lucrurile şi cu noi, dacă ne îndoim de Cuvântul lui Dumnezeu şi nu primim adevărurile scrise în el. Noi n-am primit un duh de robie, ca să mai avem frică. A ne teme de ispită, a ne îndoi de propria noastră inimă, acesta este un alt lucru; dar să nu ne îndoim de Dumnezeu. Nu găsim în Scriptură un astfel de caz, ca un creştin adevărat să nu aibă Duhul de înfiere, care strigă: „Ava, Tată!“. Nu există în Scriptură, după moartea lui Hristos, vreun exemplu de credincios care să nu ştie că este mântuit.

Tâlharul de pe cruce a fost tot atât de pregătit să meargă în cer ca şi Pavel – şi acolo a mers. Nimeni nu se duce acolo nepregătit. Desigur, există creştere spirituală, dar nu există vreo altă pregătire sau potrivire pentru cer, decât prin lucrarea Domnului Isus. Creştinismul adevărat exclude acest fel de îndoială; totuşi, din nefericire, mulţi creştini adevăraţi şi sinceri se îndoiesc de mântuirea lor. Adevăratul creştinism înseamnă să ştii sigur că eşti mântuit, datorită Domnului Isus. Dacă nu ai pace înseamnă că nu ţi-ai însuşit ceea ce Hristos a lăsat pentru tine (Ioan 14.27). El, de asemenea, spune: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă“ (Matei 12.28). Dacă nu ai odihnă, ce aş putea spune decât că n-ai venit la El? Nu spune Isus adevărul?

Tu priveşti numai la tine şi aceasta te face să te îndoieşti. Despre ce se vorbeşte în Romani 7? Numai despre „eu“, nimic despre Hristos. Este aceasta smerenie? Niciun cuvânt despre Hristos sau despre Duhul! Aproape de patruzeci de ori întâlneşti cuvintele „eu“, „al meu“ şi niciodată „Hristos“ şi „Duhul“, ci numai „legea“ şi „eu“. Şi ce lucruri amare aduc acestea două împreună! Este însă şi acest lucru de folos, pentru a răscoli sufletul şi pentru a ajunge la deznădejde în urma cunoaşterii de sine.

Este fundamental să ştim bine că păcatele noastre au fost înlăturate. Vorbesc despre îndreptăţirea noastră înaintea lui Dumnezeu şi despre conştientizarea faptului că ne aflăm mereu înaintea lui Dumnezeu pe acest teren al iertării, deoarece Hristos ne-a purtat păcatele. Este o răscumpărare veşnică, niciodată discontinuă sau întreruptă, căci Dumnezeu nu poate vreodată înceta să vadă eficacitatea jertfei care L-a slăvit pe El într-un mod desăvârşit.

Este un adevăr binecuvântat că, în loc ca Dumnezeu să mă înlăture pe mine din cauza păcatelor mele, El mi-a înlăturat păcatele şi eu stau înaintea Lui potrivit preţului acestei lucrări pe care El a făcut-o.

Hristos a fost acceptat şi ne-a aşezat şi pe noi în poziţia în care este El, făcând pace prin sângele crucii Lui. „El a înlăturat păcatul prin jertfa Sa“ (Evrei 9.26). „Printr-o singură jertfă, El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei sfinţiţi“ (Evrei 10.14). El „a intrat odată pentru totdeauna în Locul Preasfânt, după ce a dobândit o răscumpărare eternă“. Dumnezeu nu vede păcat în Isus. Într-adevăr, în El n-a fost păcat, iar noi suntem în El; de aceea Dumnezeu nu vede păcat în noi.

„Vă scriu, copilaşilor, fiindcă păcatele vă sunt iertate pentru Numele Lui“ (1 Ioan 2.12). Acest fapt este adevărat pentru toţi creştinii; aceasta este poziţia în care ei se află. Era un lucru bine cunoscut că toţi aveau iertarea păcatelor, iar apostolul le scrie tocmai pentru că erau iertaţi. El nu se adresează deci persoanelor care nu au iertarea păcatelor, ci tocmai acesta era temeiul pe care el le scria: „Vă scriu, copilaşilor, fiindcă păcatele vă sunt iertate“. Acesta este lucrul care îi caracterizează pe toţi creştinii adevăraţi.

Unii se întreabă dacă păcatele din viitor sunt iertate; dar toate păcatele mele erau viitoare când Hristos a murit pentru ele. Totuşi, nu trebuie să vorbim despre păcatele viitoare. Există har suficient care să ne ţină departe de ele şi nu trebuie să le găsim vreo scuză. Sufletul trebuie să înveţe cât de grav

Mântuire deplină în Hristos, J. N. Darby

2/35

este păcatul. Dar Hristos, după ce a rezolvat chestiunea responsabilităţii noastre, ilustrată de pomul cunoştinţei binelui şi răului, a devenit pentru noi pomul vieţii.

Dacă Hristos a stat într-adevăr pe cruce în locul meu (şi, prin har, cred că El a stat), este clar că El a purtat toate păcatele mele. Dacă n-ar fi făcut acest lucru atunci, nici nu s-ar mai putea face vreodată. Înţeleg acest lucru când sunt adus la credinţa simplă în evanghelie. Toate păcatele mele erau viitoare atunci când El le-a purtat.

Niciun păcat nu ţi se mai poate imputa – sau Hristos a murit în zadar. Iudaismul ar fi atunci mai bun decât această jumătate de creştinism. Acolo, dacă un om păcătuia, era o jertfă şi păcatul i se ierta. Aici, dacă aşa ar sta lucrurile, ai fost iertat o dată şi nu mai ai nicio siguranţă pentru ce va urma. Dar nu aşa stau lucrurile. Creştinul beneficiază de o răscumpărare veşnică şi fericit este omul căruia Domnul nu-i mai impută păcatul. Iar lucrarea fiind completă şi cel care este sfinţit fiind făcut desăvârşit pentru totdeauna, odată curăţit nu mai are conştiinţă de păcate. De aceea Hristos S-a aşezat pe tronul Tatălui, deoarece totul s-a încheiat. Duhul Sfânt dă mărturie despre acest lucru.

Trebuie să cred că păcatele îmi sunt iertate pentru totdeauna şi să mă bucur de faptul că sunt acceptat înaintea Tatălui; altfel, ar însemna că nu cred în puterea morţii lui Hristos şi a dragostei Tatălui arătată în ea.

A nu fi sigur de iertarea păcatelor este necredinţă. Poate că în sufletul unui om este începută o lucrare a lui Dumnezeu, dar în prezent el nu arată credinţă în lucrarea Domnului Isus. Dacă aş putea şti că el crede totuşi în Persoana Domnului Isus, dar Satan îi umbreşte mintea, atunci aş putea fi sigur că el este un păcătos iertat, deşi el nu ştie. Dar eu nu pot să fiu de acord cu necredinţa lui, ci îi voi vesti siguranţa dată de îndurarea lui Dumnezeu.

Nu mă îndoiesc că El, care a început lucrarea cea bună într-un suflet, o va desăvârşi până în ziua lui Isus Hristos. Atât timp cât un suflet stă în cumpănă cu privire la starea lui sau caută să ştie dacă este mântuit ori dacă este întors la Dumnezeu şi judecă după inima lui ce este în inima lui Dumnezeu, el este sub lege. Mântuirea pentru un astfel de om ar depinde de propria lui stare, nu de dragostea lui Dumnezeu şi de puterea lucrării lui Hristos. El simte nevoia de a fi mântuit şi crede că alţii au găsit această mântuire, dar el personal n-o are. Două lucruri care nu se pot despărţi sunt necesare pentru mântuire, în sensul nou-testamental al cuvântului: credinţa în lucrarea lui Hristos şi cunoaşterea faptului că această lucrare este de ajuns.

Iată secretul odihnei şi al păcii; şi ce mângâietoare este siguranţa mântuirii! Ea nu se sprijină pe ceea ce este în inima mea, ci pe asigurarea pe care o dă Cuvântul lui Dumnezeu. Nu este nimic mai simplu decât siguranţa credinţei. „Cine a primit mărturia Lui a dovedit că Dumnezeu este adevărat“ (Ioan 3.33). Să presupunem că aş fi o persoană într-o stare de suflet neliniştită şi care ar dori să fie sigură că are viaţa. Aş privi la mărturia lui Dumnezeu care dă siguranţă deplină; aceasta înseamnă credinţă. Tot ceea ce descopăr în mine nu este credinţă; credinţa se bazează pe ceva din afara mea, anume pe mărturia lui Dumnezeu.

În Efeseni 1.5-7, apostolul vorbeşte despre planul lui Dumnezeu, care constituie o temelie sigură pe care ne putem bizui. Toate binecuvântările prezentate aici sunt privite ca fiind deja împlinite, ca lucruri care ne aparţin încă de pe acum.

„Legământul de pace“ este în întregime între Dumnezeu şi Domnul Isus. Din clipa în care începem să ne sprijinim pacea pe ceva din noi înşine, o pierdem. Acesta este motivul pentru care mulţi sfinţi nu au o pace statornică. Nimic din ceea ce nu este clădit doar pe Dumnezeu nu poate să dureze. Cum pot avea pace statornică? Numai având-o în felul lui Dumnezeu. Să nu ne-o întemeiem pe nimic altceva, nici chiar pe lucrarea pe care Duhul o face în noi, ci numai pe ceea ce a împlinit Hristos în afara noastră. Aşa vom cunoaşte pacea. Vom fi conştienţi de nevrednicia noastră, totuşi vom fi în pace, datorită Lui. Numai în Hristos găseşte Dumnezeu locul în care Se poate odihni şi tot aşa stau lucrurile şi cu sfinţii Săi. Cu cât vedem mai mult întinderea şi natura răului dinăuntrul şi din afara noastră, cu atât vom descoperi că ceea ce este Isus şi că ceea ce a făcut El este singurul temei pe care ne putem odihni.

O persoană care nu ştie că este copil al lui Dumnezeu nu este propriu-zis un creştin, potrivit Scripturii. Toţi cei care sunt creştini au păcatele iertate, nu există dubiu în această privinţă. Harul lui Dumnezeu a adus mântuire; Tatăl L-a trimis pe Fiul. A fi mântuit şi a fi creştin este acelaşi lucru. Cineva ar putea spune: „Ştiu că toţi se numesc creştini; dar sunt eu un creştin adevărat?“. Vezi ce scrie în Fapte 13.38,39. Altcineva ar putea spune: „Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său ca să mântuiască pe păcătoşi, dar eu nu ştiu dacă sunt mântuit“. Ce gândire nesocotită! Scriptura spune: „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică!“.


3/35

Ce este coiful mântuirii? Dumnezeu m-a mântuit şi continuă să mă mântuiască; „Bunătatea şi îndurarea mă vor însoţi în toate zilele vieţii mele“. Coiful mântuirii înseamnă o cunoaştere deplină a faptului că toate lucrurile lucrează spre binele meu, datorită lui Dumnezeu. Nu este vorba de credinţa manifestată într-o situaţie sau alta, ci, aşa cum spune în Romani 8, de faptul că nimic nu mă poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu. De aceea pot să-mi înalţ capul cu bucurie.

LUCRAREA LUI HRISTOS ESTE DESĂVÂRŞITĂ

Un cuget curăţit de sângele lui Hristos nu mai are de-a face cu vina sau cu problema mântuirii. Dacă n-ar fi curăţit, iertat, îndreptăţit pe deplin şi pentru totdeauna, el nici n-ar putea fi curăţit vreodată în alt fel, căci Hristos nu poate muri din nou. Şi, cum spune apostolul, dacă n-ar fi aşa, atunci El ar trebui să sufere de mai multe ori, căci numai această suferinţă poate înlătura păcatul. Dar El a suferit o singură dată pentru păcatele noastre, Cel drept pentru cei nedrepţi. Hristos este dreptatea celui credincios şi el este în Hristos înaintea lui Dumnezeu. Şi tocmai pentru acest motiv, Dumnezeu nu vrea să îngăduie vreun rău în el; El ne disciplinează pentru folosul nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Sale.

O greşeală care se face adesea este confundarea perfecţiunii ca stare a noastră, cu perfecţiunea conştiinţei noastre. Dacă am înţeles lucrarea lui Hristos, ştim că suntem făcuţi desăvârşiţi în ce priveşte conştiinţa. Dacă privesc la Dumnezeu, n-am niciun gând că El îmi va imputa din nou păcatul, iar dacă lucrurile stau altfel înseamnă că n-am avut niciodată pace cu Dumnezeu. Lucrul acesta este atât de categoric, încât Scriptura spune că, dacă această curăţire n-ar fi fost făcută în mod perfect, Hristos ar trebui să sufere iarăşi. Dar El nu poate bea din nou acel pahar amar, la gândul căruia sudoarea I s-a prefăcut în picături mari ca de sânge. Dacă ar mai fi chiar numai un singur păcat care ar avea nevoie ca să fie înlăturat (vorbesc despre cei credincioşi), Hristos ar trebui să sufere din nou, iar lucrul acesta nu mai poate avea loc. Dumnezeu L-a aşezat la dreapta Sa, lucrarea fiind terminată. „Am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac. Şi acum, Tată, glorifică-Mă…!“ (Ioan 17.4,5). El nu mai are nimic de împlinit acum. Nu vorbesc, desigur, despre harul Său zilnic pe care îl îndreaptă spre noi. Totul este statornicit, şi statornicit cu un dublu aspect, pentru că planul lui Dumnezeu era să ne aducă în aceeaşi slavă ca a Fiului Său, iar lucrarea lui Hristos nu numai că ne-a înlăturat vina, dar a obţinut pentru noi această slavă. N-o avem încă, dar lucrarea care este temelia ei s-a încheiat. Suntem unşi şi pecetluiţi cu Duhul, care este arvuna moştenirii noastre. Noi suntem acum spre lauda slavei harului Său, care va fi manifestat atunci când El va veni a doua oară, ca să ne ia în slava pe care a obţinut-o pentru noi atunci când a venit prima dată. Viaţa noastră se desfăşoară între aceste două puncte importante: între cruce şi slavă.

Dumnezeu recunoaşte în mod public că a acceptat lucrarea lui Hristos prin faptul că L-a aşezat la dreapta Lui. Iar Duhul Sfânt este trimis să ne mărturisească faptul că Hristos este acum „pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu“ şi că cei sfinţiţi au fost făcuţi desăvârşiţi pentru totdeauna.

A şti că suntem înviaţi împreună cu Hristos este mai mult decât a şti că suntem iertaţi. Iertarea înseamnă curăţirea de orice păcat (şi acesta este cel dintâi lucru de care avem nevoie). Vina este în întregime înlăturată prin lucrarea lui Hristos de pe cruce; iar noi n-am contribuit cu nimic la această lucrare, decât cu păcatele şi cu nelegiuirile noastre. „Fără vărsare de sânge nu este iertare“ (Evrei 9.22). Dacă n-am fi desăvârşiţi în conştiinţele noastre înaintea lui Dumnezeu, Hristos ar trebui să sufere de mai multe ori. Şi ce ar putea acum să înlăture păcatul, dacă el n-ar fi deja înlăturat? Niciodată nu putem urî şi judeca îndeajuns păcatul (aceasta ţine de lucrarea Duhului în noi), dar aici vorbim despre înlăturarea lui o dată pentru totdeauna. „Dar acum, la sfârşitul veacurilor, El S-a arătat o singură dată, înlăturând păcatul prin jertfa Sa“ (Evrei 9.26). El a venit întâia dată ca să poarte păcatul; când va veni a doua oară, El nu va mai avea nimic de-a face cu păcatul, ci va veni ca să ne ia la Sine. Noi ne aflăm între cea dintâi venire a lui Hristos, când El a săvârşit răscumpărarea pe cruce şi S-a dat pe Sine Însuşi ca să înlăture păcatul, şi cea de-a doua venire a Lui, când, pe baza lucrării Sale, va veni să ne ia la Sine. Iar între aceste două evenimente, Duhul Sfânt Se află aici pe pământ, ca să ne dea conştienţa deplină a eficacităţii lucrării pe care Hristos a făcut-o la cruce, precum şi nădejdea slavei strălucite şi binecuvântate în care vom intra la a doua Lui venire. Nu deţinem nimic între aceste două evenimente, în afară, desigur, de Duhul Sfânt şi de lucrarea Lui. Dar în ce priveşte lucrarea lui Hristos, El este acum în prezenţa lui Dumnezeu, deoarece totul s-a încheiat. Nu există progres al valorii sângelui lui Hristos, nici al măsurii îndreptăţirii din partea lui Dumnezeu, pe care o avem în Hristos.


4/35

Creştinul este deci o persoană aflată între cea dintâi venire a lui Hristos şi cea de-a doua venire a Lui. El priveşte înapoi, la lucrarea desăvârşită pe care Hristos a înfăptuit-o, şi priveşte înainte, ştiind că va fi cu El şi asemenea Lui.

Hristos S-a dus la Tatăl Său şi Tatăl nostru, la Dumnezeul Său şi Dumnezeul nostru. El Se află acum acolo, pentru că Şi-a terminat lucrarea şi pentru că, „printr-o singură jertfă, El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei care sunt sfinţiţi“. Iar ei stau, de asemenea, în locurile cereşti, în El. Aceasta este prezentarea scripturistică a poziţiei noastre. Toate acestea le dobândim ţinând legea, sau prin har? Prin lege, sau prin har, adică prin jertfa Sa, ne-a făcut El desăvârşiţi pentru totdeauna?

Avem îndrăzneala să intrăm în Locul Preasfânt, datorită sângelui lui Isus. Cel care ne-a purtat păcatele şi care le-a înlăturat cu mult timp în urmă este acolo. Nu trebuie să confundăm lucrarea Duhului, care ne convinge de păcat, cu lucrarea lui Hristos făcută şi terminată o dată pentru totdeauna. El mi-a purtat păcatele atunci când eu nu făcusem niciunul dintre ele; şi, dacă iertarea n-ar fi fost câştigată, acum ar fi fost cu neputinţă s-o mai dobândim.

Este copilul lui Dumnezeu stropit cu sânge de mai multe ori? Nicidecum, căci stropirea sângelui peste cel credincios este făcută în acelaşi timp cu vărsarea sângelui, fapt care s-a împlinit o dată pentru totdeauna înaintea lui Dumnezeu şi niciodată nu se va mai repeta. Este important pentru creştin să ţină cu tărie adevăratul sens al valorii sângelui lui Hristos jertfit o dată pentru totdeauna. Altminteri, am aluneca în lucrurile începătoare ale iudeilor şi, pentru fiecare greşeală, am căuta o stropire nouă. Şi tocmai acest lucru îl pune apostolul Pavel în contrast cu o conştiinţă făcută desăvârşită pentru totdeauna prin sângele lui Hristos (Evrei 10.14).

Lucrarea Domnului Isus este încheiată şi este atât de completă, încât, dacă toate păcatele mele n-ar fi acum înlăturate pentru toată veşnicia, ele n-ar putea fi înlăturate niciodată. „Printr-o singură jertfă El a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei care sunt sfinţiţi“. „Pentru totdeauna“ înseamnă nu numai în mod veşnic, ci şi neîntrerupt (perpetuu). Este permanenţă în valoarea jertfei lui Hristos înaintea lui Dumnezeu; nu există discontinuitate. Cuvântul folosit aici nu este cel care se traduce de obicei cu „veşnic“, deşi, cu siguranţă, valoarea jertfei Domnului este şi veşnică; însă aici se vorbeşte despre permanenta ei desăvârşire înaintea lui Dumnezeu. Aşa cum Hristos este pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu, aşa şi conştiinţa noastră este pentru totdeauna făcută desăvârşită. În Evrei 10.12, acest cuvânt este folosit ca să arate că Hristos nu mai are nimic de făcut.

Pentru cei din afară, dovada că avem viaţa stă în purtarea noastră. Însă dovada şi siguranţa pentru sufletul meu se întemeiază pe aceasta: „Cel care aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţa veşnică“. În timp ce roadele se vor arăta, şi trebuie să se arate, fiind izvorâte din credinţa în Hristos, este de cea mai mare însemnătate, în mijlocul răului din jur, să cunoaştem temelia pe care se află pacea noastră; şi această temelie este tocmai lucrarea lui Hristos. Lucrarea pe care se întemeiază pacea mea este una a întregii Dumnezeiri. ÎI văd pe Hristos venind din sânul Tatălui, apoi aducându-Se jertfă prin Duhul cel veşnic.

Hristos devine totul pentru noi şi, hotărât lucru, aceasta este sfinţenia practică. Dacă aş vrea să descriu pe un om sfânt, aş descrie pe cineva care se gândeşte mereu la dragostea Tatălui şi la harul Fiului, niciodată la sine însuşi.

Dumnezeu mă vede desăvârşit de curat şi Duhul Sfânt este pecetea care mi-a fost dată – toate datorită puterii sângelui lui Hristos.

Toate mădularele Trupului lui Hristos sunt mădulare vii, aduse la viaţă prin Duhul, adică născute din nou. Ele au iertarea păcatelor şi sunt făcute desăvârşite pentru totdeauna prin jertfa Lui. Ele au primit Duhul şi sunt moştenitoare ale slavei. Dacă „Trupul“ şi „Casa“ ar fi acelaşi lucru, atunci toţi care sunt primiţi în Casă, adulţi sau copii, ar avea parte de privilegiile care aparţin Trupului. De altă parte, a fi mădular adevărat al Trupului nu ar mai prezenta siguranţă, căci mădularele adevărate ar putea pieri! Însăşi ideea de a fi născut din Dumnezeu ar fi distrusă; căci, după ce ai fost născut din Dumnezeu, ai putea pierde acest lucru şi ar trebui să te naşti iarăşi şi iarăşi din nou, fără să fie indicat mijlocul pentru a face aşa ceva. Însăşi eficienţa jertfei lui Hristos ar fi astfel anulată, deoarece cei care au fost sfinţiţi n-ar fi fost făcuţi desăvârşiţi pentru totdeauna. Iar pecetea Duhului Sfânt pentru ziua răscumpărării ar fi pusă peste cei care nu vor ajunge niciodată în acea zi şi n-ar avea deci o valoare reală în această privinţă!


5/35

HARUL NE ÎNVAŢĂ

Iertarea păcatelor este ceva deosebit de judecata pe care o facem noi asupra păcatului. Şi cred că nu există pace statornică, până ce această lucrare din urmă nu a fost cunoscută. Un credincios poate să se bucure de iertarea păcatelor având totuşi o cunoaştere superficială a ceea ce este el însuşi şi a păcatului din el; cu toate acestea, trebuie să înveţe şi aceste din urmă lucruri. Dacă acestea au fost învăţate cu ajutorul legii, înainte de a fi fost cunoscută iertarea păcatelor, situaţia este mai simplă. Dar cu o evanghelie deschisă şi clară, îndeosebi aşa cum este predicată în aceste zile, iertarea păcatelor este deseori cunoscută mai înainte ca eul să fie cunoscut. Dar şi această cunoaştere este necesară.

Epistola către Romani vorbeşte despre păcate până la capitolul 5.11. Apoi se ocupă cu chestiunea păcatului, pusă în legătură cu legea în capitolul 7, rezultatul fiind nu că Hristos a adus ispăşire prin sângele Său, ci că noi nu mai suntem în firea păcătoasă, ci în Hristos. Veţi găsi multe suflete bucurându-se de iertare, dar care nu se pot gândi la scaunul de judecată fără să fie tulburate. Ele nu-L cunosc pe Hristos ca dreptate a lor. A avea sângele pus pe uşorii uşii nu era unul şi acelaşi lucru cu a te afla în afara Egiptului, prin trecerea Mării Roşii. Se va spune: „Dar ei erau în siguranţă datorită sângelui!“. Desigur, Dumnezeu era pentru ei. Cu toate acestea, ei nu cunoşteau eliberarea de starea în care fuseseră şi în care erau asupriţi de faraon şi care le-a produs atâta spaimă înainte de trecerea Mării Roşii. Odată ce aveau să treacă această mare, aveau să fie liberi. Aş putea oare, chiar şi numai pentru o clipă, să gândesc că o mântuire deplină, încheiată şi dată în dar, n-ar trebui să fie predicată păcătoşilor? Nicidecum! Viaţa lui Hristos a fost tocmai ca să câştige înapoi încrederea în Dumnezeu, încredere pe care Satan o distrusese.

Mersul nostru va avea un caracter spiritual cu atât mai profund, cu cât vom înţelege mai mult ceea ce a făcut harul pentru noi şi la ce ne-a chemat.

Harul care ne-a adus mântuirea lucrează încă. Nu motive omeneşti sunt cele care lucrează să producă viaţa morală a creştinului, tot aşa cum nu o putere omenească este cea care a îndeplinit mântuirea. Harul lui Dumnezeu este cel care ne învaţă, tot aşa cum el este şi cel care ne mântuieşte.

Cineva ar putea spune că scoaterea de sub lege ar conduce la uşurătate. Iată răspunsul meu: dacă viaţa lui Hristos este în noi, ne-ar putea ea conduce la uşurătate? Este adevărat că firea păcătoasă va abuza de orice lucru. Dar puterea de viaţă a harului, realitatea vieţii în Hristos, aceasta nu poate fi înţeleasă de cei care spun că, dacă nu suntem ţinuţi sub lege, vom păcătui.

Dacă aş spune că un lucru sau altul nu este în rânduială în mine şi că n-aş putea în felul acesta să privesc la Dumnezeu şi astfel aş începe să mă îndoiesc de poziţia în care El m-a aşezat, atunci ar însemna că mă întorc iarăşi la lege, că judec cu inima mea netrebnică ce este Dumnezeu. Să fim deci indiferenţi faţă de păcat? Nicidecum, ci să avem o judecată hotărâtă şi constantă asupra firii păcătoase, ştiind că ea nu poate să placă lui Dumnezeu. Mulţi dintre noi trebuie să înveţe acest lucru din experienţe nefericite, căzând în repetate rânduri. Este totuşi mai bine să înveţi printr-o rază de lumină ieşită din Cuvântul lui Dumnezeu, să crezi ce spune el, anume că de la început până la sfârşit toate roadele sunt ale pomului celui vechi, care nu va aduce decât roade sălbatice.

Este o lecţie grea, dar importantă. A ajuns inima mea să spună, în prezenţa lui Dumnezeu: ştiu că „sunt pământesc, vândut păcatului“ (Romani 7.14)? Am ajuns la acest punct, să accept deplina judecată a lui Dumnezeu asupra a ceea ce sunt eu din punct de vedere natural? Acesta este un lucru teribil! Dar trebuie să ajung aici, ca astfel să cunosc din plin binecuvântarea. Ai ajuns să cunoşti faptul că eul nu poate să placă lui Dumnezeu? Când ajung să cunosc acest lucru, atunci părăsesc orice gând că aş putea fi judecat de Dumnezeu pe baza a ceea ce sunt eu, căci atunci El ar putea numai să mă alunge departe de prezenţa Sa.

Este de condamnat uşurătatea într-un lucru atât de serios cum este cunoaşterea relaţiei noastre cu Tatăl. Mai degrabă aş vrea să văd pe cineva fiind adânc încercat în Romani 7, decât luând învăţătura mântuirii cu uşurătate.

ALERGĂM, SIGURI DE MÂNTUIRE

În Tit 2.11-14 sunt prezentate cele două puncte importante între care se desfăşoară alergarea creştinului, ca rezultat al intervenţiei harului, anume: mântuirea şi slava. Calea creştinului este arătată aici ca fiind între punctul de plecare, care este mântuirea, şi punctul de sfârşit, care este slava. Harul şi slava sunt de nedespărţit. Umblarea, gândurile inimii, lupta, slujirea, toate se află între aceste două


6/35

puncte şi îşi împrumută caracterul de la ele. Dacă mântuirea a fost împlinită numai prin venirea lui Hristos în har, căci „harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos“, tot aşa şi slava va fi împlinită numai prin arătarea lui Hristos în slavă. Aşa ni se spune în acest loc: „Harul lui Dumnezeu care aduce mântuire pentru toţi oamenii s-a arătat“ (Tit 2.11). Şi apoi este adăugat: „Aşteptând fericita nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos“. Între aceste două puncte vedem cum harul ne învaţă ca, „rupând-o cu nelegiuirea şi cu poftele lumeşti, să trăim în veacul de acum cu cumpătare, cu dreptate şi evlavie“. Iar în versetul 14 avem motivul care ne constrânge la sfinţenie: Hristos S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, „ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi curăţească un popor care să fie al Lui, plin de râvnă pentru lucrări bune“.

Lucrarea lui Hristos a asigurat mântuirea noastră, ne-a răscumpărat şi ne-a făcut să fim ai Săi, încât toţi credincioşii adevăraţi vor fi cu Hristos în slavă. În această privinţă, Scriptura nu lasă nicio umbră de îndoială. Perfecţiunea lucrării Sale este atât de măreaţă, încât tâlharul, fără să fi beneficiat de un timp pentru creştere spirituală, a putut să fie împreună cu Hristos, în chiar acea zi, în paradis. În Coloseni 1.12 citim: „Aducând mulţumiri Tatălui, care ne-a învrednicit să avem parte de moştenirea sfinţilor în lumină“. Însă, ca regulă generală, există o alergare, o pustie de străbătut, care face parte nu din planurile lui Dumnezeu, ci din căile Sale. Deoarece această alergare este aici, pe pământ, uneori se vorbeşte despre mântuire ca despre rezultatul deplin, în slavă, când Hristos va veni din nou; o mântuire gata să fie descoperită, tot aşa de sigur cum lucrarea lui Hristos a fost împlinită la cea dintâi venire a Sa. Epistola către Filipeni vorbeşte despre mântuire în acest sens.

Mântuirea unui suflet adus în prezenţa lui Dumnezeu este un lucru sigur. Ea este un coif, o apărătoare care îl păzeşte de atacurile vrăjmaşului. În lupta mea cu vrăjmaşul, am pe cap siguranţa mântuirii. El nu mă poate atinge, căci am viaţa veşnică. Satan nu mă poate nimici. Aceasta îmi dă îndrăzneală în luptă. Ştiind bine că Dumnezeu ne-a mântuit, noi continuăm să înaintăm cu capul ridicat (nu cu mândrie, ci cu teamă de Dumnezeu) şi, încrezându-ne în El, nu ne temem de nimic.

Toată purtarea creştinului este o consecinţă a mântuirii sale şi nu este nicidecum mijlocul pentru a fi mântuit. El nu trăieşte după voia lui Dumnezeu cu scopul de a fi mântuit, ci întreaga umblare a creştinului trebuie să fie manifestarea unei vieţi noi. Orice îndemn practic trebuie întemeiat pe certitudinea unei mântuiri depline; dacă printr-un îndemn este pusă la îndoială siguranţa mântuirii, atunci evanghelia este nesocotită. Toate îndemnurile trebuie să-mi fie adresate ca unuia care sunt deja un copil al lui Dumnezeu, şi aceasta pentru totdeauna. Aşa face apostolul Pavel; de fiecare dată când el dă un îndemn, face acest lucru pe baza harului expus mai înainte: „Vă îndemn deci, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu“ (Romani 12.1). În clipa în care dau un îndemn care pune la îndoială siguranţa veşnică a mântuirii, atunci nu-i mai privesc pe cei cărora le vorbesc ca fiind în poziţia în care i-a aşezat Hristos. Se poate ca îndemnurile legaliste să dea o aparenţă de evlavie, dar dacă dau un îndemn şi în acelaşi timp las loc de îndoială cu privire la mântuire, atunci pe de o parte tăgăduiesc starea de ruină a omului natural, iar pe de altă parte dovedesc ignoranţă cu privire la mântuirea deplină adusă prin Hristos.

Sfinţenia în viaţa creştină este consecinţa mântuirii: „El ne-a mântuit şi ne-a chemat cu o chemare sfântă“. „Odată ce aţi fost eliberaţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea“ (Romani 6.22). Am fost născuţi din Dumnezeu şi L-am primit pe Hristos ca viaţă a noastră – acesta este principiul sfinţeniei.

MÂNTUIREA ESTE IZVORUL RESPONSABILITĂŢII CELUI CREDINCIOS

Cunoaşterea mântuirii pe deplin săvârşite este izvorul şi temelia responsabilităţii mele faţă de Dumnezeu. El m-a făcut un copil al Lui şi eu trebuie să umblu şi să mă port în consecinţă.

Nu-L pot iubi pe Hristos ca pe Mântuitorul meu, dacă nu ştiu că El este aşa pentru mine. Nu-L pot iubi pe Dumnezeu ca Tată, dacă nu sunt sigur că sunt copilul Lui. O cunoaştere pe deplin întemeiată a mântuirii este izvorul şi temelia responsabilităţii noastre faţă de Dumnezeu. Nu este vorba numai de cunoaşterea mântuirii, ci şi a faptului că mântuirea a devenit a mea. El m-a făcut un copil al Său şi de aceea sunt responsabil să umblu şi să mă comport ca atare. Tot aşa este şi când mă gândesc la Hristos, după cum ni Se prezintă El la sfârşitul cărţii Apocalipsa: „Duhul şi Mireasa zic: «Vino!»“. Dacă nu ştiu că fac parte din Mireasa lui Hristos, cum aş putea, atunci când Duhul spune aşa, să spun şi eu: „Vino!“?

Răscumpărarea ne aşază la adăpost şi în pace în prezenţa lui Dumnezeu. Întregul caracter al vieţii creştine decurge din faptul că suntem aduşi la Dumnezeu şi astfel suntem chemaţi să umblăm cu El. A


7/35

crede că suntem în prezenţa lui Dumnezeu nu este îngâmfare, ci credinţă. Este îngâmfare să gândesc că aş putea fi mântuit în vreun alt fel.

Când este vorba de Împărăţie, avem de-a face cu cârmuirea lui Dumnezeu pe pământ; dar când este vorba de Adunare, ea este în cea mai intimă legătură cu Cârmuitorul Însuşi. Poziţia creştinilor este de aşa fel încât ei găsesc în ea o motivaţie de a trăi pentru Dumnezeu chiar în lucrurile cele mai neînsemnate din viaţă. Purtarea lor zilnică trebuie să se armonizeze cu chemarea înaltă a lui Dumnezeu în Hristos. Suntem uniţi cu El, cu Cel care va judeca lumea. De aceea, când apostolul îi mustră pe corintenii care se duceau la tribunalele lumeşti, le spune: „Cum, nu puteţi voi să judecaţi un lucru atât de neînsemnat, cum sunt problemele băneşti, fără să mergeţi la judecători? Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri?“. Oare cei care sunt destinaţi la lucruri aşa de înalte, nu pot să judece lucrurile mărunte fără să meargă la tribunal, în faţa celor necredincioşi? Apostolul le trezeşte simţul chemării lor înalte; el doreşte să le umple sufletele cu această chemare cerească.

Nu avem claritate până când nu ne bucurăm de tot ceea ce Isus a săvârşit pentru mântuirea noastră şi nu ne putem bucura de mântuire atât timp cât mai sunt încă întrebări de rezolvat. A te bucura de puterea lucrării lui Hristos este temelia întregii siguranţe; înseamnă să te bucuri de descoperirea deplină a lui Dumnezeu. Lucrarea care a fost descoperită pe deplin şi în mod clar mă aşază acolo unde este Isus, în prezenţa lui Dumnezeu, fericit şi fără nimic care să-mi umbrească bucuria.

POZIŢIA NOASTRĂ ÎNAINTEA LUI ŞI RESPONSABILITATEA PE CARE O AVEM

Poziţia creştinului este consecinţa lucrării lui Hristos. Nu înseamnă că nu mai sunt conflicte în viaţa creştină, însă El mă va păzi până la sfârşit. Locul meu înaintea lui Dumnezeu nu este urmarea a ceea ce am făcut eu, ci a ceea ce a făcut Hristos. El este terenul pe care stau eu înaintea lui Dumnezeu. Şi, dacă este aşa, ce a făcut El pentru noi? El a murit pentru păcatele noastre, deci ele au fost înlăturate. El este Judecătorul, dar El nu poate judeca ceea ce a fost înlăturat.

Responsabilitatea nu trebuie confundată cu acceptarea noastră, ci trebuie pusă în legătură cu datoria noastră de a-L proslăvi pe Dumnezeu în umblarea noastră. Fiind aduşi la viaţă şi născuţi din Dumnezeu, suntem răspunzători să ne purtăm potrivit cu această stare. Dacă ai fi copilul meu, aş aştepta să te porţi ca un copil al meu; mai întâi însă trebuie să fii copil al meu. Toate responsabilităţile noastre, oricare ar fi, decurg din poziţia în care suntem. Când eşti un copil al lui Dumnezeu, datoria ta este să te porţi ca atare.

„În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în voi“ (Ioan 14.20). Este un lucru nespus de trist că unii sfinţi sunt atât de departe de temeiul scripturistic, încât spun că nu pot şti dacă sunt cu adevărat mântuiţi. Suntem în Hristos, acceptaţi în Cel Preaiubit şi avem duhul de înfiere şi, de asemenea, Hristos este în noi! Nu mai putem trăi pentru păcat, fiindcă am murit. Acest lucru se referă la responsabilitatea creştinului, nu la acceptarea lui. „Prin ascultarea Unuia singur, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi“ (Romani 5.19). Ştiu că El este în mine, că m-a cumpărat cu un preţ mare; de aceea sunt responsabil să trăiesc potrivit voii Lui.

Există două mari aspecte ale poziţiei noastre creştine. În primul rând, noi stăm înaintea lui Dumnezeu ca să ne bucurăm de El Însuşi, de Cel în prezenţa Căruia este plinătate de bucurie. În al doilea rând, Dumnezeu ne-a dat o parte binecuvântată în activitatea dragostei Sale faţă de alţii, parte care este în legătură cu starea noastră spirituală. În ce priveşte poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu, noi suntem desigur desăvârşiţi în Hristos. El este viaţa noastră, îndreptăţirea noastră, la fel de mult cum era şi pentru Pavel. Toţi vom fi făcuţi asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu. Aşa cum este Cel ceresc, tot aşa sunt şi cei cereşti.

Dacă privim însă la lucrarea spirituală, cât de mare este deosebirea între cei credincioşi! Toţi suntem asemenea lui Hristos, toţi suntem făcuţi potriviţi pentru a fi părtaşi la moştenirea sfinţilor în lumină, toţi intrăm în bucuria Stăpânului nostru. Dar, în ce priveşte lucrarea, fiecare îşi va primi cununa potrivit ostenelii sale. Ce a fost obţinut de către Hristos pentru noi este la fel pentru toţi. În ce priveşte însă lucrarea Duhului prin noi, fiecare îşi va avea răsplata proprie, deşi totul este prin har. Tesalonicenii nu vor fi cununa noastră de bucurie în ziua Domnului Isus, ci a lui Pavel. Dacă am zidit lemn, fân, trestie, deşi vom fi mântuiţi, vom suferi totuşi pierderea răsplăţii. Aceasta este partea care priveşte responsabilitatea noastră. În ce priveşte acceptarea noastră, ea este perfectă; noi suntem dreptatea lui Dumnezeu în Hristos, o lucrare făcută în întregime de către Dumnezeu şi cu totul potrivită pentru slavă.


8/35

Dumnezeu este Mântuitorul meu, nu Judecătorul meu. El este Mântuitorul meu, fiindcă am fost pierdut. Lucrarea lui Hristos mi-a curăţit conştiinţa şi mi-a înlăturat păcatele.

Acest lucru trebuie des afirmat, deoarece există mereu tendinţa de a amesteca starea sufletelor noastre cu plinătatea lucrării pe care Dumnezeu a săvârşit-o pentru noi în Hristos. Nu vreau nicidecum să minimalizez importanţa lucrării care se face în conştiinţă, însă unii creştini sunt înclinaţi să privească la starea lor practică şi să pună la îndoială faptul că lucrarea lui Hristos este completă. Acesta este un lucru rău. Nu putem îndemna îndeajuns la credincioşie pe orice creştin, dar, dacă amestec ceea ce simt eu cu ceea ce-mi spune Dumnezeu despre rezultatul lucrării lui Hristos, este ca şi cum aş amesteca apa cu vinul şi le-aş strica pe amândouă. Responsabilitatea nu atinge în niciun fel chestiunea mântuirii.

Creştinul este în mod desăvârşit spălat, curăţit şi făcut în stare să se bucure de Isus. El este tot ceea ce doreşte Isus să fie şi este părtaş la bucuria şi pacea Domnului Însuşi. Este posibil ca eu să nu mă bucur aşa cum ar trebui de poziţia mea, dar aceasta nu schimbă poziţia însăşi.

Credinţa înseamnă a avea gândurile lui Dumnezeu în locul gândurilor mele. Dumnezeu spune: „Nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi de fărădelegile lor“, iar eu trebuie să gândesc tot aşa. Dumnezeu spune că suntem copii ai Lui „prin credinţa în Hristos Isus“, iar eu trebuie să-L cred şi să gândesc la fel. El spune că suntem moştenitori ai slavei şi „împreună-moştenitori cu Hristos“. Am orice lucru pe care ÎI are Hristos Însuşi, fiindcă sunt un copil al Tatălui. Acesta este locul meu. Dar, dacă nu mă port potrivit cu acest loc, atunci Duhul Sfânt mă mustră şi mă smereşte; totuşi, poziţia mea rămâne aceeaşi.

Experienţa nu înseamnă credinţă. Nu poţi cunoaşte un lucru al credinţei prin experienţă; te poţi cunoaşte pe tine însuţi prin experienţă. Dar experienţa a ceea ce se petrece în sufletul meu nu este credinţă. Am nevoie de credinţă pentru a primi ceea ce este descoperit (adică pentru a primi revelaţia lui Dumnezeu). Fără îndoială, primirea revelaţiei prin credinţă este o experienţă în ea însăşi, nu este doar o chestiune de teorie. Mulţi dintre cei care au căpătat pacea prin credinţă, când văd că iar păcătuiesc, îşi pierd pacea. Se poate ca ei să fi primit harul evangheliei în mod sincer; totuşi, cunoaşterea le este superficială. Credinţa priveşte nu la sine, ci la dreptatea lui Dumnezeu în Hristos. Harul Lui a judecat toată starea în care se află cel păcătos; şi, bazându-se pe descoperirea Sa, sufletul rămâne în picioare, ştiind că este răscumpărat.

Nu trebuie să confundăm umblarea unui creştin cu poziţia lui. Temelia poziţiei lui este constituită de lucrarea lui Dumnezeu. În ce priveşte umblarea, se întâmplă, din nefericire, ca un creştin să acţioneze prin carne; firea lui, ignoranţa lui şi multe alte lucruri de felul acestora pot fi cele care acţionează. Dar poziţia lui trebuie judecată în întregime numai potrivit gândurilor lui Dumnezeu, nu potrivit gândurilor lui.

Oricare ar fi experienţele, oricât de variate ar fi ele, creştinul, într-un anumit sens, este acelaşi, deoarece el este în ochii lui Dumnezeu ca Hristos Însuşi. Hristos este Omul acceptat în mod desăvârşit la dreapta lui Dumnezeu, iar creştinul este privit de Dumnezeu în aceeaşi poziţie (Efeseni 2.6), fiind aşezat în locurile cereşti, „în Hristos“. Temelia acceptării noastre nu poate fi niciodată imperfectă.

Nu ne cunoaştem niciodată locul aşa cum se cuvine, până când nu cunoaştem locul pe care Hristos Însuşi îl are. În Evrei 2.11 este scris că suntem uniţi şi identificaţi în întregime cu El: „Căci atât Cel care sfinţeşte cât şi cei sfinţiţi, toţi sunt dintr-unul; pentru aceasta, Lui nu-I este ruşine să-i numească fraţi“. Astfel, felul de a lucra al lui Dumnezeu este întâi să statornicească relaţia noastră cu El Însuşi şi după aceea să ne treacă prin pustie, până când va veni timpul realizării planului Său în slavă. Dacă nu ne cunoaştem locul în Hristos, nu putem înţelege rostul întregii noastre vieţi creştine. El a trecut prin pustie pentru noi, iar acum este încununat cu slavă şi cu cinste.

ACCEPTAŢI ÎN CEL PREAIUBIT

Preţul pe care Dumnezeu l-a dat sângelui lui Hristos este măsura acceptării mele înaintea Lui. Când înţeleg acest lucru mă bucur de o pace deplină.

Hristos L-a slăvit în mod desăvârşit pe Dumnezeu prin lucrarea Sa de la cruce şi acum, potrivit perfecţiunii acestei lucrări, El S-a înfăţişat în prezenţa lui Dumnezeu pentru noi. Aceasta înseamnă mai mult decât îndepărtarea păcatelor noastre; înseamnă proslăvirea lui Dumnezeu în natura Sa sfântă şi glorioasă. Iar noi suntem înaintea lui Dumnezeu potrivit cu ceea ce este Hristos.


9/35

Acceptarea noastră este în întregime bazată pe lucrarea lui Hristos şi este o acceptare în El Însuşi. Omul care ştie că a înviat împreună cu Hristos şi că este în prezenţa lui Dumnezeu potrivit lucrării pe care a făcut-o Omul Hristos Isus pentru a-L slăvi pe Dumnezeu ştie că este acceptat în Cel Preaiubit.

„Prin credinţă, Abel I-a adus lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a primit el mărturia că este drept, căci Dumnezeu a dat mărturie despre darurile lui“ (Evrei 11.4). Venind cu această jertfă – şi este important ca inima noastră să ştie bine lucrul acesta – sunt acceptat în Cel Preaiubit în virtutea valorii jertfei. Stau înaintea unui Dumnezeu pe deplin satisfăcut de mireasma jertfei lui Hristos. Nu numai că păcatele îmi sunt înlăturate – şi nici n-aş putea fi îndreptăţit dacă păcatele mele ar mai fi înaintea lui Dumnezeu – dar mă prezint înaintea Lui cu ceea ce Îi este Lui plăcut, iar El Îşi găseşte plăcerea în mine aşa cum Şi-o găseşte în această jertfă, mă iubeşte aşa cum Îl iubeşte pe Hristos Însuşi. Ea mă pune în părtăşie cu Dumnezeu, într-o măsură echivalentă cu preţul pe care Îl are Hristos Însuşi înaintea Lui. Ştiu că, în felul acesta, El găseşte o plăcere desăvârşită în mine – care sunt o fiinţă nedemnă – şi, cu cât cunosc mai bine acest lucru, cu atât am mai multă pace şi bucurie. Nu mai există condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus. Stau în prezenţa lui Dumnezeu potrivit cu ceea ce este Hristos, în mireasma desăvârşit de plăcută a Persoanei şi a lucrării Lui. Nu se mai poate ridica problema păcatului, ci mă prezint înaintea lui Dumnezeu ştiind că sunt primit şi că El chiar Îşi găseşte plăcerea în mine. Mă prezint înaintea Lui ca rod al muncii sufletului lui Hristos. Dumnezeu vede în mine perfecţiunea lucrării lui Hristos, iar aceasta pentru totdeauna.

Este un lucru binecuvântat să ştim că, prin lucrarea Sa pe cruce, El a înlăturat orice stătea între noi şi dreptatea lui Dumnezeu. În felul acesta nu trebuie să mai fie nici măcar o umbră de îndoială în inimile noastre cu privire la locul pe care ni l-a dat înaintea Lui. Am fost vinovaţi, iar acum suntem îndreptăţiţi; am fost murdari, iar acum suntem curăţiţi; am greşit, iar acum suntem iertaţi. El vrea să ne bucurăm de toate acestea, de aceea doreşte să înlăture orice teamă cu privire la judecată.

El ni L-a dăruit pe singurul Său Fiu. Dragostea Lui ne-a aşezat în Hristos, în cel mai bun loc care poate fi conceput şi, în acest sens, nu mai putem avea vreo altă năzuinţă. Pe pământ însă suntem puşi la probă pentru a învăţa credincioşia şi harul Său.

El nu numai că ne-a purtat păcatele, dar L-a slăvit pe Dumnezeu prin această lucrare. Omul merge în slava lui Dumnezeu deoarece Omul Hristos (El a fost mai mult decât om, desigur) L-a slăvit deplin pe Dumnezeu. Noi suntem iubiţi aşa cum Hristos Însuşi este iubit. Lumea va cunoaşte acest lucru abia atunci când El va veni; noi însă îl cunoaştem de pe acum. Este necesar să înţelegem bine poziţia în care este aşezat Hristos! Suntem noi conştienţi că Tatăl ne iubeşte aşa cum ÎI iubeşte pe Isus?

Dacă nu suntem siguri de acceptarea noastră deplină şi de dragostea Tatălui, nesocotim bogăţiile harului Său, căci noi „avem răscumpărarea prin sângele Lui, iertarea păcatelor potrivit bogăţiilor harului Său“ (Efeseni 1.7). Dacă suntem nesiguri şi nu ne putem bucura de acest har, atunci nu facem altceva decât să-l nesocotim. Dar Scriptura vorbeşte despre acest lucru ca despre un privilegiu care ne aparţine. Duhul Sfânt ne enumeră privilegiile pe care le avem în Hristos, înainte de a ne vorbi de moştenirea care va fi partea celor care se bucură de lucrarea Sa de răscumpărare. Avem răscumpărarea sufletelor noastre şi o aşteptăm pe cea a trupului. Singurul lucru pe care îl avem de făcut acum este să contemplăm bogăţiile harului lui Dumnezeu. Acesta este mijlocul prin care ne apropiem tot mai mult de El.

Întocmai cum ştiu că poziţia mea în Adam înseamnă ruină şi condamnare, tot aşa cunosc şi că poziţia mea în Hristos înseamnă acceptare deplină.

Omul este totdeauna sub lege, atâta timp cât este ocupat cu ceea ce cere Dumnezeu de la el, în loc să realizeze că Dumnezeu este pentru el.

PLANUL LUI DUMNEZEU

Dacă nu-mi cunosc locul în gândurile de dragoste ale Tatălui, nu sunt în stare să am comuniune cu El în preocupările inimii Lui.

Sunt două subiecte mari în Scriptură, arătate atunci când adevărul ne este adus pe deplin în Noul Testament: 1. responsabilitatea celui dintâi Adam şi a descendenţilor săi şi 2. planurile lui Dumnezeu în cel de-al doilea Adam. Pentru cei care cred, lucrarea lui Hristos împlinită în dragostea Sa infinită răspunde la amândouă aceste adevăruri. El a luat asupra Lui responsabilitatea noastră ca fii ai lui Adam, murind pentru noi şi purtându-ne păcatele. Şi, slăvindu-L pe Dumnezeu în această moarte, El a pus temelia împlinirii acestor planuri în favoarea noastră.


10/35

Cel dintâi om a fost omul responsabil; cel de-al doilea Om a fost Omul planurilor lui Dumnezeu. La început, totul depindea de Adam, iar el a falimentat în totul. Apoi S-a arătat Hristos, Omul potrivit planurilor lui Dumnezeu, şi, în propria Sa Persoană, El îi aduce pe oameni în locul în care Dumnezeu a plănuit ca omul să fie.

Lucruri privitoare la Persoana lui Hristos au fost descoperite înainte, în Vechiul Testament, dar planurile lui Dumnezeu n-au fost descoperite. Poţi să găseşti în Vechiul Testament referiri la Persoana lui Hristos, la învierea Sa, la înălţarea Sa la cer, la darurile Sale, dar nicio referire la unitatea noastră cu El sau la a fi mădular al Trupului, împreună-moştenitor cu El. Toate aceste planuri erau ascunse.

Cel dintâi Adam este cu totul pus deoparte, după ce a fost testat în diverse feluri, culminând cu momentul crucii. După aceea este introdus ultimul Adam. Dumnezeu nu vrea să-l asocieze pe cel dintâi Adam cu Cel din urmă. Cel dintâi Adam a fost un om căzut; Cel din urmă a fost Omul planurilor lui Dumnezeu şi l-a înlocuit pe cel dintâi atunci când noi am falimentat în răspunderea noastră. Epistola către Tit precizează: „În nădejdea vieţii veşnice, făgăduită mai înainte de vremurile timpului, de Dumnezeu, care nu poate să mintă“ (Tit 1.2). Viaţa veşnică a fost promisă mai înainte de întemeierea lumii. 2 Timotei 1.9 prezintă acelaşi adevăr: „Ne-a mântuit … nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de vremurile timpului“. Aceste gânduri şi planuri ale lui Dumnezeu ne-au fost date în Hristos Isus înainte de a fi fost lumea. Iar dacă citim Proverbe 8, vom găsi ceva deosebit în legătură cu aceasta. Acolo vedem că, în momentul creaţiei, Hristos, Înţelepciunea şi Obiectul plăcerii permanente a Tatălui, era acolo, găsindu-Şi desfătarea în fiii oamenilor.

Predestinarea pentru viaţă este planul veşnic al lui Dumnezeu prin care, înainte de întemeierea lumii, El a rânduit, în planul Său tainic, să-i scape de blestem şi de pierzare pe cei pe care i-a ales în Hristos şi să-i aducă, prin El, ca vase întocmite pentru cinste, la mântuirea veşnică. De aceea, cei cărora li s-a făcut parte de un dar atât de măreţ al lui Dumnezeu sunt chemaţi potrivit planului Său, care se realizează la timpul potrivit. Ei ascultă chemarea, prin har. Ei sunt îndreptăţiţi fără plată şi sunt făcuţi asemenea chipului singurului Său Fiu preaiubit, Isus Hristos. Ei umblă în sfinţenie, în fapte bune. La sfârşit, prin îndurarea lui Dumnezeu, vor ajunge în fericirea veşnică.

Pustia nu face parte din planul lui Dumnezeu pentru noi; ea este parte a căilor Sale, nu a planului Său. Hristos a putut să-l ia imediat pe tâlhar în rai, fără a mai fi nevoie să treacă prin pustie, atât de deplină era lucrarea Sa şi puterea ei. Lucrarea lui Hristos este perfectă, iar urmarea răscumpărării este că ea ne aduce în pustie. Evreii, după ce au trecut Marea Roşie, au putut să cânte: „Prin îndurarea Ta, Tu ai călăuzit poporul pe care l-ai răscumpărat; iar prin puterea Ta îl îndrepţi spre locaşul sfinţeniei Tale“ (Exod 15.13). Prin răscumpărare, ei au fost aduşi în pustie şi la Dumnezeu.

NU MAI SUNTEM ÎN FIREA PĂCĂTOASĂ

Cauza încurcăturilor şi a greşelilor este că mulţi credincioşi n-au înţeles că omul cel vechi este în întregime înlăturat de către evanghelie, împreună cu toată viaţa lui şi cu starea lui înaintea lui Dumnezeu.

Îmi dau bine seama că mulţi copii ai lui Dumnezeu cunosc numai iertarea păcatelor, care este un lucru binecuvântat, şi în felul acesta ei sunt pe terenul harului. De ar rămâne mereu în mod practic pe acest teren! Dar mulţi dintre ei nu cunosc întreaga binecuvântare a poziţiei lor. Ei înţeleg învăţătura din Romani 5.1-11 şi aceasta este o binecuvântare pentru inima lor. Dar ei nu pătrund în binecuvântările prezentate în capitolele 6 şi 8. Dacă ajung la conflictul din capitolul 7, rămân în el într-un chip nepotrivit.

Hristos, nu cel dintâi Adam, este acum viaţa mea, ca om credincios. De aceea pot să afirm: „când eram în firea păcătoasă“. Acum nu mai sunt în firea păcătoasă, ci în Duhul. Cel dintâi Adam, în păcatul şi în responsabilitatea lui, nu mai constituie poziţia mea înaintea lui Dumnezeu; poziţia mea înaintea Lui este în cel de-al doilea Adam, care a devenit viaţa mea. Am fost răstigniţi împreună cu Hristos; noi nu mai existăm înaintea lui Dumnezeu în firea păcătoasă.

„Când eram în firea păcătoasă“, spune apostolul. Vorbim în felul acesta când ne referim la o stare de lucruri care în mod clar aparţine trecutului, în care nu mai suntem. Expresia „când eram în firea păcătoasă“ arată că acum nu mai suntem nicidecum în această poziţie. Dar, spune apostolul, „voi nu sunteţi în firea păcătoasă, ci în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte într-adevăr în voi“ (Romani 8.9). Acum noi trăim în Hristos. „Dacă aţi murit“, spune el în alt loc (Coloseni 2.20), „faţă de


11/35

învăţăturile începătoare ale lumii, de ce, ca şi cum aţi mai trăi [aţi fi în viaţă] încă în lume, vă supuneţi poruncilor?“. „Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu“ (Coloseni 3.3).

Deoarece mulţi creştini nu au înţeles forţa acestui adevăr şi nici felul de exprimare al apostolului, ei folosesc moartea lui Hristos ca remediu pentru omul cel vechi sau recunosc doar iertarea păcatelor din trecut prin această moarte, în loc să înţeleagă de asemenea că prin ea ei au fost scoşi din omul cel vechi şi aşezaţi înaintea lui Dumnezeu într-o putere de viaţă nouă, care este viaţa lui Hristos Însuşi.

Nu vom abandona nicidecum firea păcătoasă până ce nu vom înţelege cât de rea este ea în întregime. Trebuie să învăţ să spun „nu eu“, deşi nu voi putea spune cu uşurinţă aşa ceva, deoarece, ca un copil responsabil al lui Adam, eu încă exist.

Din clipa în care sunt în Hristos, mă aflu într-un loc cu totul nou, unde s-a terminat cu omul privit ca fiind născut din Adam. Nu mai exist deloc înaintea lui Dumnezeu ca fiind născut din Adam. Nu mai sunt în firea păcătoasă, ci în Duhul, dacă într-adevăr Duhul lui Dumnezeu locuieşte în mine. Un om născut din nou poate să fie în firea păcătoasă în ce priveşte starea propriului său suflet, deşi el nu este aşa în ce priveşte poziţia lui înaintea lui Dumnezeu.

Este important de observat că, deşi păcatul este în firea păcătoasă, acest fapt nu pătează conştiinţa. Însă când el devine izvorul gândurilor sau al acţiunilor, atunci conştiinţa este pătată şi comuniunea cu Duhul Sfânt este întreruptă.

Nu ne dăm seama cât de pierduţi suntem în starea noastră naturală, din cauză că nu privim în mod simplu la locul nostru în Hristos. În măsura în care înţelegem însă că cei care sunt în firea păcătoasă nu pot să-I placă lui Dumnezeu şi că firea păcătoasă nu se supune lui Dumnezeu şi nu poate fi remediată, ne sprijinim prin credinţă pe locul nostru în Hristos. Din clipa în care ajung să ştiu că legătura mea cu Dumnezeu depinde de ce este El pentru mine şi de ce a făcut El pentru mine prin har, şi nu de ce sunt eu pentru El, totul devine simplu.

Adevărul cel mare pe care trebuie să-l învăţăm este că, atunci când eram fără putere, la timpul potrivit, Hristos a murit pentru cei păcătoşi. Suntem greoi când este vorba să învăţăm acest lucru, că nu avem nicio putere. Primul om pe care îl vei întâlni pe stradă va recunoaşte oarecum că este păcătos, dar, dacă îi spui că nu este nicio putere în firea lui, el nu va fi de acord, crezând că are totuşi ceva putere.

Firea păcătoasă rămâne în noi ca trunchiul cel vechi în pomul altoit, ca un lucru ostil Duhului, pentru ca prin ea să fim încercaţi şi umiliţi, în aşa fel încât să putem birui şi să ne deprindem simţurile să deosebească binele şi răul. Dar firea păcătoasă niciodată nu se schimbă în cea nouă; ea este o natură ostilă şi condamnată.

După cădere, omul a devenit atât de rău, încât Dumnezeu a trebuit să nimicească lumea. Când Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, oamenii L-au răstignit. Când a venit Duhul, firea păcătoasă a poftit împotriva Lui. Iar când omul s-a dus în al treilea cer, s-a umplut de mândrie; dacă ar fi fost al patrulea cer, s-ar fi mândrit şi mai mult. La aceasta ajunge omul.

Dar este un remediu. Unde? În moarte! Atunci când Hristos a murit şi a înviat, El a devenit puterea vieţii în oameni. Dar El n-a iertat firea păcătoasă; nu există iertare pentru ea, nu este îndreptare pentru ea, ci doar condamnare. Dacă mă gândesc la cruce, cea mai măreaţă faptă a harului, găsesc că acolo Dumnezeu a condamnat păcatul.

O putere care face mereu rău nu este iertată, ci am nevoie să fiu scăpat de ea. „Purtând întotdeauna în trup omorârea lui Isus“ (2 Corinteni 4:10), lăsăm crucea să fie singurul loc pentru firea păcătoasă, deoarece nu mai suntem în firea păcătoasă (altfel nici n-am putea face acest lucru).

Spui tu cu toată sinceritatea: „în mine, adică în firea mea, nu locuieşte nimic bun“? Crezi acest lucru cu privire la tine? Nu vei obţine o libertate deplină, până ce nu vei fi sigur de acest lucru, şi nu vei şti ce este statornicia şi stabilitatea în sufletul tău până ce nu îl vei fi învăţat.

ORI „ÎN HRISTOS“, ORI PIERDUT

Când sufletele noastre au cunoscut preţul nespus de mare al jertfei lui Hristos, care ne-a adus la Dumnezeu, atunci am înţeles că noi nu mai suntem văzuţi deloc în noi înşine, ci numai în Hristos. Acesta este secretul pentru o odihnă deplină.

Ceea ce a dus la ruina Adunării (privită ca încredinţată responsabilităţii omului, nu ca lucrare a lui Dumnezeu) a fost faptul că sensul răscumpărării depline a fost cu totul pierdut. Mă refer la faptul că omul nu poate sta înaintea lui Dumnezeu nicidecum în starea lui, ca fiu al lui Adam, ci numai în Hristos, după ce Hristos a săvârşit lucrarea lui Dumnezeu pentru el. Şi fiecare trebuie să înveţe lucrul


12/35

acesta în conştiinţa lui, pentru sine. Hristos a purtat lucrurile pentru care Dumnezeu trebuia să-l judece pe om. Mai mult, El a devenit viaţa noastră. Potrivit acestei lucrări pe care El a făcut-o, noi putem spune că am murit împreună cu El şi că El este viaţa noastră. S-a terminat atât cu pomul, cât şi cu roadele. Trupul păcatului este înlăturat pentru credinţă.

Domnul să ne facă să fim credincioşi acestui adevăr preţios, că suntem una cu Cel care este la dreapta lui Dumnezeu! Atunci, dacă oamenii ar încerca să pună între mine şi Dumnezeu unele rânduieli şi porunci, le-aş putea spune: Zadarnic! Eu am fost adus mult prea aproape de Dumnezeu, ca voi să mai puteţi aşeza între El şi mine ceva care să mă poată apropia mai mult de El. Şi numai harul este cel care m-a adus atât de aproape.

Domnul să ne ferească să alunecăm din această poziţie, care este adevăratul nostru loc. El să ne dea sentimentul profund şi permanent al unirii noastre depline cu El. Căci inima lui Isus n-ar putea fi satisfăcută fără aceasta, şi nici a noastră. Nu este vorba de meritele noastre, căci suntem nişte păcătoşi de neîndreptat, ci este vorba de dragostea lui Hristos. Smerenia adevărată constă în a nu gândi la noi înşine. Dar observaţi că este mult mai greu să te uiţi pe tine însuţi, decât să ai o părere proastă despre tine.

Observaţi în 1 Corinteni 15 cât de mult sunt uniţi cei sfinţi cu Hristos. Dacă noi nu vom învia, nici Hristos n-a înviat, spune apostolul, şi insistă asupra acestui lucru. Suntem atât de strâns legaţi de El, încât nu putem despărţi învierea Lui de învierea noastră. Mai mult, dacă El n-ar fi înviat, noi am fi încă în păcatele noastre. Şi, în mod clar, aceasta arată că, deoarece El a înviat, noi nu mai suntem în păcatele noastre. În Adam, toţi mor; în Hristos, toţi sunt înviaţi. Fiecare om este în legătură cu capul lui (fie Adam, fie Hristos) şi are parte de aceeaşi stare a capului.

Deşi n-am fost în al treilea cer ca să realizăm pe deplin slava şi privilegiile poziţiei în care am fost aduşi, totuşi noi suntem oameni în Hristos şi ştim îndeajuns – chiar şi cel mai slab sfânt, care îşi cunoaşte locul în Hristos, ştie îndeajuns – despre această binecuvântare, încât să ne putem bucura cu o bucurie de negrăit şi plină de slavă.

Creştinul este făcut să fie potrivit pentru cer. Şi oricine este în Hristos este de asemenea vrednic de cer. Ar trebui să adaugi la valoarea lucrării lui Hristos, înainte de a putea adăuga ceva la vrednicia pentru cer.

Ţinta dragostei lui Hristos este să ne facă şi pe noi să ne bucurăm de tot ce se bucură El. Este El Fiul? Eu sunt un fiu. Este El viaţa? El este viaţa mea. Este El pacea? El spune: „Vă las pacea Mea“. Este El dragoste? „Aşa cum M-ai iubit Tu, i-am iubit Eu“. Nu este nimic din ce are, în care să nu ne fi adus şi pe noi. Desigur, nu înţeleg prin aceasta Dumnezeirea Sa, care nu se poate transmite altora. Dar El ne aşază şi pe noi în acelaşi loc cu Sine Însuşi.

Interesele Lui sunt interesele noastre şi interesele noastre sunt ale Lui. Ele sunt atât de strâns legate, încât nu se pot despărţi. Hristos leagă atât de strâns starea Sa cu a noastră, încât, dacă El este ascuns în Dumnezeu, tot aşa şi noi suntem ascunşi. Şi când Se va arăta El, atunci ne vom arăta şi noi împreună cu El în slavă.

„Cunosc un om în Hristos … cu un astfel de om mă voi lăuda.“ Dacă spun că sunt un om „în Hristos“, mă slăvesc cu acest loc. Spun: În ce loc uimitor m-a aşezat Dumnezeu! El m-a scos din groapă şi m-a aşezat împreună cu Fiul Său. El a luat un tâlhar de pe cruce şi l-a aşezat în aceeaşi slavă cu a Fiului lui Dumnezeu. El a luat pe una ca Maria Magdalena, din care scosese şapte demoni, şi a pus-o în aceeaşi slavă cu a Fiului lui Dumnezeu.

Oamenii ar putea spune că aceasta este îngâmfare. Daţi-mi voie să întreb: Eşti în Hristos? Dacă nu eşti în Hristos, eşti pierdut. N-are niciun sens să spui că aceasta ar fi îngâmfare. Dacă nu eşti în Hristos, eşti pierdut; dacă eşti în Hristos, eşti în siguranţă. Care este efectul? Hristos este dreptatea ta. Vei merge în slavă în această dreptate a Lui şi nu în a ta. Noi nu realizăm cât de răi suntem, ca păcătoşi în firea păcătoasă. Dacă ştiu ce înseamnă a fi pierdut fără Hristos, nu voi gândi că este o îngâmfare să mă glorific cu faptul că sunt în El. Nici n-am nevoie să mă mai gândesc la mine însumi, deoarece sunt desăvârşit de fericit în prezenţa lui Dumnezeu. El m-a făcut fericit prin harul care m-a adus acolo şi prin comuniunea pe care o am în prezent cu El Însuşi în locul în care El m-a aşezat.

În Hristos, găsim sfârşitul istoriei omului. Citim: „Acum, la sfârşitul veacurilor, El S-a arătat o singură dată, înlăturând păcatul prin jertfa Sa“ (Evrei 9.26). De ce spune acest lucru, când sfârşitul încă nu venise? Deoarece la cruce vedem despărţirea totală dintre Dumnezeu şi lume. Aici, toată istoria punerii la probă a omului a ajuns la sfârşit. Pentru Dumnezeu, sfârşitul a avut loc atunci când omul L-a lepădat pe singurul Său Fiu. Fără lege, omul s-a dovedit a fi un păcătos fără frâu; sub lege, s-a dovedit a fi călcător al ei. După aceea, Dumnezeu a venit în lume, în har, iar lumea L-a lepădat. Istoria morală a


13/35

omului s-a încheiat la cruce; el a fost dovedit ca fiind un păcătos pierdut. Dar, în Hristos, sunt cu totul scos din această stare: „Voi nu mai sunteţi în firea păcătoasă, ci în Duhul“. Nu numai că păcatele mi-au fost înlăturate, dar am fost adus şi în locul în care este Hristos, cel de-al doilea Om. Prin urmare, nu ni se spune că nu mai este condamnare pentru cei ale căror păcate le-a purtat Hristos, oricât de adevărat este acest lucru, ci că nu mai este condamnare pentru cei care sunt în Hristos. Cum ai putea condamna ce este în Hristos, în slavă? Este o creaţie nouă. Viaţa lui Dumnezeu este în noi, dreptatea lui Dumnezeu este a noastră, noi stăm înaintea lui Dumnezeu în acest loc cu totul nou.

Când omul a fost aşezat în responsabilitate în Eden, cel dintâi lucru pe care l-a făcut a fost să cadă. El a arătat neîncredere în Dumnezeu chiar înainte de a veni pofta. L-a ascultat pe Satan, a pus la îndoială dragostea lui Dumnezeu, a mâncat din fructul oprit şi a căzut. Apoi a venit legea; omul a călcat-o, făcându-şi viţelul de aur. La urmă, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, zicând: „Vor primi bine pe Fiul Meu!“. Dar „acum ei au văzut şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu!“. „L-au scos afară … şi l-au omorât“. Acest fapt închide istoria responsabilităţii omului în Adam.

Când omul s-a arătat un păcătos şi un călcător de lege, atunci Fiul omului a venit în lume, în har. Istoria morală a omului s-a sfârşit; dar harul nu s-a sfârşit.

„El ne-a eliberat de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului dragostei Lui“ (Coloseni 1.13). Aceasta prezintă scoaterea totală a noastră din locul în care eram. Nu doar că suntem născuţi din Dumnezeu, că ni s-a dat viaţa, nici doar că sângele scump al lui Hristos (temelia tuturor binecuvântărilor) ne-a curăţit de orice păcat. Este adevărat că sângele mi-a înlăturat păcatele şi că sunt născut din Dumnezeu. Dar aici este prezentat ceva mai mult, anume că am fost strămutaţi din împărăţia lui Satan în împărăţia Fiului dragostei lui Dumnezeu. Acesta este singurul loc în care împărăţia este numită în felul acesta, în contrast cu cea a lui Satan. Am fost un sclav al lui Satan, dar am fost scos cu totul din această sclavie. Avem aici răspunsul la strigătul sufletului din Romani 7: „Cine mă va scăpa?“. El nu întreabă: „Cine mă va curăţi?“. Nu numai că sângele este acolo şi că judecata nu mă mai poate atinge, ci mântuirea Domnului m-a curăţit în întregime şi m-a aşezat în împărăţia Fiului dragostei lui Dumnezeu.

Suntem pierduţi fără Hristos şi, dacă este să avem vreo nădejde, trebuie să fim în Hristos. Şi Dumnezeu ne-a aşezat în Hristos.

SUNTEM O NOUĂ CREAŢIE

Pe terenul responsabilităţii, noi suntem în întregime pierduţi. Putem învăţa acest lucru în mod experimental, trecând pe sub stăpânirea legii, ajungând fără nădejdea de a fi plăcuţi lui Dumnezeu în firea păcătoasă. Sau putem învăţa acest lucru văzând împotrivirea şi indiferenţa noastră faţă de Hristos. Dar toată această stare de lucruri s-a terminat la cruce. Cel credincios este răstignit împreună cu Hristos şi trăieşte, dar nu mai trăieşte el, ci Hristos trăieşte în el. Dacă trăim, trăim într-o stare nouă înaintea lui Dumnezeu, în Hristos. Toate cele vechi s-au dus, este o creaţie nouă; suntem creaţi din nou în Hristos Isus.

Hristos ca Om, după învierea Sa, a luat un cu totul alt loc, un loc nou, pe care nici Adam în nevinovăţie, nici Adam ca păcătos nu l-a avut. Haina cea mai bună nu făcea parte din averea de la început a fiului risipitor; ea era în stăpânirea tatălui, un lucru cu totul nou. Hristos a luat locul nostru, înlăturând păcatele, slăvindu-L pe Dumnezeu cu privire la ele şi ispăşindu-le pe cruce. În Hristos, omul a dobândit un loc nou. El este un om în Hristos, nu mai este în firea păcătoasă sau în cel dintâi Adam. Toată această situaţie s-a încheiat pentru el la cruce, unde Hristos S-a făcut pe Sine Însuşi răspunzător pentru el şi a murit pentru păcat o dată pentru totdeauna. El aparţine unei creaţii noi, având viaţa Capului său ca viaţă a sa. La cruce, el vede condamnarea totală a ceea ce este el din punct de vedere natural, dar tot acolo vede şi înlăturarea acestei stări, în întregime şi pentru veşnicie. Hristos este pentru el această Mare Roşie cu neputinţă de trecut, acest Iordan peste care nu se poate trece, lucruri care reprezintă ieşirea lui din Egipt pentru totdeauna. Acum el are această mântuire, are intrarea în Canaan, în Hristos. El a fost un om în firea păcătoasă, acum este un om în Hristos.

În Romani 8.9 vedem că suntem într-un loc nou: „Voi nu mai sunteţi în firea păcătoasă, ci în Duhul“. Firea păcătoasă nu mai este nicidecum locul în care ne aflăm înaintea lui Dumnezeu.


14/35

EL NE-A DAT VIAŢA VEŞNICĂ

Viaţa veşnică are un aspect dublu şi, atunci când este vorba de mântuire, se vorbeşte despre ea în aceste două feluri: 1. Avem viaţa veşnică în Hristos; 2. Viaţa veşnică este privită în rezultatul ei deplin în slavă: „având, ca sfârşit, viaţa veşnică“. Potrivit planurilor lui Dumnezeu, aşa va fi când vom fi făcuţi asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel dintâi născut dintre mai mulţi fraţi. Acest lucru, desigur, nu-l avem încă; nu suntem încă în slavă. Dar viaţa veşnică o avem de pe acum. „Şi mărturia este aceasta: că Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine nu are pe Fiul nu are viaţa“ (1 Ioan 5.11,12). Şi Ioan le scrie pentru ca ei să ştie că aveau viaţa veşnică. Dumnezeu a trimis pe singurul Său Fiu în lume, ca noi să putem trăi prin El. „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică“ (Ioan 3.36). Citim atât de clar şi în capitolul 5.24: „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă“. Şi iarăşi: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc şi ele vin după Mine; Eu le dau viaţa veşnică, nicidecum nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea“ (Ioan 10.27,28). Domnul insistă asupra puterii Tatălui Său şi a interesului Său personal în acest lucru.

Nu pot să concep ceva mai clar în Scriptură decât aceste afirmaţii. Ioan accentuează mai mult această parte a adevărului dumnezeiesc, că Hristos a venit să fie pentru noi viaţa veşnică, în timp ce Pavel prezintă mai mult faptul că suntem îndreptăţiţi şi acceptaţi în Hristos înaintea lui Dumnezeu. Astfel, Pavel spune: „Hristos, viaţa noastră“ (Coloseni 3), „Hristos trăieşte în mine“ (Galateni 2.20) şi „pentru ca viaţa lui Isus să fie arătată în trupul nostru muritor“ (2 Corinteni 4.10).

Mântuirea şi chemarea ne-au fost date nu potrivit vreunei fapte, ci în Isus Hristos, înainte de a fi lumea. Aşa a fost făgăduinţa vieţii veşnice. Ea este darul suveran al lui Dumnezeu. Fiul aduce la viaţă pe cine vrea. Nu a fost dată o lege care să dea viaţa.

În Eden era pomul vieţii din care, dacă omul ar fi mâncat, ar fi trăit pentru totdeauna; era acolo şi pomul cunoştinţei binelui şi răului, de care este legată responsabilitatea. Viaţa era deci independentă de responsabilitate sau de vreo poruncă ce implică responsabilitate.

Nădejdea creştinului nu este să capete iertarea. „Preaiubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu“, căci „iată ce dragoste ne-a arătat Tatăl“ (1 Ioan 3.1). Nu s-a arătat încă ce vom fi, dar ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, căci ÎI vom vedea aşa cum este. „Şi cine are nădejdea aceasta în El“, nu o acceptare intelectuală a adevărului despre venirea Lui, „se curăţeşte după cum El este curat“. Cine înlătură siguranţa mântuirii înlătură orice progres creştin. Şi afirm că nu există nici măcar un atom de sfinţenie creştină care să nu aibă ca temelie această siguranţă, nici curăţire care să fie potrivită Locului Preasfânt. „Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia în el însuşi: cine nu-L crede pe Dumnezeu L-a făcut mincinos, fiindcă n-a crezut mărturia pe care Dumnezeu a făcut-o despre Fiul Său. Şi mărturia este aceasta, că Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa“ (1 Ioan 5.10-12). Cineva ar putea obiecta: Bine, dar după toate astea, deşi el are viaţă, ar putea s-o piardă şi să piară. Răspunsul meu este: Nicidecum, fiindcă Domnul Însuşi spune: „Oile Mele ascultă glasul Meu … Eu le dau viaţa veşnică, nicidecum nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea“ (Ioan 10.28).

Scriptura spune că cel care crede are, nu că va avea, viaţa veşnică. Iar un astfel de om „nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă“ (Ioan 5.24). Pe aceasta se întemeiază toată siguranţa înaintea lui Dumnezeu, toată bucuria. Acesta este punctul de început pentru toate afecţiunile şi căile sfinte. Un copil nu-şi poate iubi părinţii înainte de a se fi născut.

Aceasta este deosebirea dintre lege şi evanghelie. Legea îl pune pe om să dobândească viaţa, îl pune să lucreze, înainte de a avea această viaţă. Dar orice manifestare a sfinţeniei creştine şi orice afecţiune creştină izvorăsc din faptul că avem viaţa. Glasul Păstorului cel bun ajunge la urechea omului, iar cel care-l aude şi care crede că Tatăl L-a trimis pe Fiul are siguranţa că „nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă“. Ar însemna să pui la îndoială însăşi lucrarea Lui, dacă ai avea îndoieli asupra mântuirii.


15/35

DUHUL SFÂNT RĂMÂNE ÎN NOI

Creştinul este întotdeauna văzut ca fiind născut din nou, iertat şi pecetluit. Aceasta este poziţia creştinului. Locuirea Duhului în el face parte din poziţia în care este creştinul, aşa cum arată Filipeni, Romani, 2 Corinteni 5, 2 Corinteni 1 şi o mulţime de alte locuri din Scriptură.

Duhul Sfânt este în noi datorită lucrării lui Hristos, fiind cea mai însemnată mărturie a preţuirii de către Dumnezeu a valorii sângelui lui Hristos şi a slavei Omului Isus. Deşi noi Îl putem întrista şi putem împiedica lucrarea Lui în noi (şi cât de des Îl întristăm!), totuşi El va continua să locuiască în noi. Prezenţa Duhului Sfânt în cel credincios nu este condiţionată de purtarea acestuia, ci se datorează sângelui lui Hristos. Pentru ca Duhul Sfânt să înceteze să locuiască în cel credincios, ar trebui ca acest sânge să fie îndepărtat, ceea ce este imposibil. Untdelemnul de ungere, când leprosul era curăţit, era pus peste sânge (Levitic 14.14-18).

Dacă întristez Duhul, îmi pierd puterea de a distinge lucrurile, fiindcă păcatul diminuează discernământul spiritual. Atunci Duhul lui Dumnezeu este obligat să mă mustre, să mă preocupe cu păcatul meu (aşa cum a făcut cu Petru), în loc să mă preocupe cu ceea ce este preţios şi care aduce bucurie în Hristos. Într-adevăr, este un lucru trist că Duhul, în loc să-Şi facă lucrarea care este desfătarea Sa, adică de a ni-L descoperi pe Hristos, este nevoit să ne descopere păcatele, până ce deplângem, asemenea lui Petru, încrederea în noi înşine şi depărtarea noastră de Dumnezeu.

Unii gândesc că siguranţa deplină şi neclintită a mântuirii noastre ar tinde să ne facă fără grijă în ce priveşte starea sufletelor noastre. Dar nu este deloc aşa. Duhul Sfânt Îşi are locuinţa în inima noastră şi, dacă noi înşine ne judecăm, nu vom fi judecaţi. El este Cel care ne face să ne bucurăm deplin de Dumnezeu şi să ne judecăm pentru tot ceea ce nu este de la Dumnezeu în noi. Numai El ne arată adevărul şi ne dă siguranţa despre ceea ce s-a săvârşit deja pentru noi. Dumnezeu, prin Duhul Său, ne judecă purtarea şi intenţiile. Dar aceasta nu face nicidecum ca Duhul să nu mai fie pecetea pe care Dumnezeu a pus-o peste noi, mărturia dragostei Sale desăvârşite şi care nu se schimbă faţă de noi, puterea vieţii de libertate, duhul de înfiere.

Nu numai că fiecare suflet în parte este adus la viaţă şi pecetluit cu Duhul Sfânt, dar cei credincioşi sunt „botezaţi într-un singur trup, prin Duhul“ (1 Corinteni 12.13). Acest fapt a început în ziua Cincizecimii şi, de atunci, acest botez este partea oricărui credincios. Este un adevăr măreţ şi preţios că, deşi L-am putea întrista pe Duhul Sfânt, totuşi El rămâne în cel credincios şi îl mustră. Este de asemenea de mare preţ pentru Adunare să ştie că Duhul Sfânt nu este aici pe pământ aşa cum a fost Domnul Isus, pentru puţin timp, pentru ca apoi să plece. „El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi pentru totdeauna“ (Ioan 14.16). Şi observaţi aici că locuirea permanentă a Duhului Sfânt în Adunare are loc pe baza răscumpărării pe care Hristos a săvârşit-o şi nu depinde de modul cum noi folosim privilegiile date. Este totuşi adevărat că Duhul Sfânt, fiind prezent, lucrează potrivit felului cum sunt folosite aceste privilegii.

Poziţia Adunării lui Dumnezeu, unită cu Domnul Isus, se datorează: 1. Persoanei lui Hristos; 2. răscumpărării care este în Hristos; 3. prezenţei Duhului Sfânt.

PĂZIŢI DE PUTEREA LUI DUMNEZEU

Când spunem că Dumnezeu îi păzeşte pe ai Săi, ne întrebăm din ce cauză trebuie să facă El aceasta. Iată răspunsul: Pentru că au nevoie să fie păziţi; altfel ar cădea.

Să presupunem că întâlnesc o persoană care a alunecat într-un păcat şi eu i-aş spune: Nu face nimic, Dumnezeu rămâne totuşi credincios. Deşi acesta este în mod abstract un adevăr, nu este tocmai ceea ce ar trebui să-i spun acestui om, ci mai degrabă ar trebui să-i trezesc conştiinţa. Pe de altă parte, ştiu că, dacă Dumnezeu nu m-ar păzi, aş putea cădea şi eu oricând.

N-am nici cea mai mică îndoială că Dumnezeu îi va păzi pe ai Săi până la capăt. Ei nu vor pieri nicidecum.

Suntem „păziţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă, spre mântuire“ (1 Petru 1.5). De aici înţelegem că avem nevoie să fim păziţi şi deci că trebui să rămânem mereu dependenţi, în fiecare clipă, de acest har; dar acest verset ne spune şi că harul nu ne va lipsi niciodată. În felul acesta rămânem în dependenţă, ceea ce este un lucru nespus de binecuvântat. Credinciosul trebuie să înveţe că este în întregime dependent, aşa cum spune Domnul: „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic“ (Ioan 15.5). Chiar dacă nu afirmă cu glas tare, omul gândeşte că este în stare să facă multe lucruri! De aceea trebuie


16/35

să învăţăm dependenţa şi în acelaşi timp adevărul binecuvântat al credincioşiei lui Dumnezeu, care nu dă greş.

„Nimeni nu le va smulge din mâna Mea.“ De ce spune Domnul aceasta? Pentru că Diavolul ar vrea să ne smulgă, dacă ar putea. Înainte de a ajunge la rezultatul deplin al mântuirii, în slavă, Dumnezeu, în înţelepciunea Lui, doreşte să fiu dependent de El. De aceea, El ne trece prin împrejurări în care credinţa ne este încercată. Trebuie, de asemenea, să învăţăm că El ne oferă întotdeauna har. Trebuie să mă cunosc pe mine şi să-L cunosc pe Dumnezeu. Este un lucru dureros să te cunoşti pe tine însuţi, însă doar astfel putem gusta adevărul binecuvântat al îndurării de nespus a lui Dumnezeu, care ia seama la starea şi la împrejurările noastre.

„Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă.“ De ce prin credinţă? Deoarece credinţa face ca sufletul meu să înţeleagă dragostea Lui. Astfel, credinţa ne îndreaptă inima spre El, şi nu spre noi înşine, într-un fel în care ne face să înţelegem şi să preţuim ceea ce este Dumnezeu, Cel care lucrează în harul Său şi care ne ţine prin puterea Sa.

Credinciosul este convins că Cel care a început o bună lucrare în el o va desăvârşi până în ziua lui Isus Hristos. Necredinţa nu oferă o astfel de convingere. Scriptura spune: „Credincios este Cel care v-a chemat şi care va face lucrul acesta“, iar copilul lui Dumnezeu crede. Cineva poate spune: Dar eu nu pot să fiu sigur, din cauza slăbiciunii mele. Răspund: Aceasta înseamnă că nu crezi Cuvântul pe care Dumnezeu îl spune şi că faci din slăbiciunea ta o dovadă mai mare decât puterea lui Dumnezeu. Aşa ceva este în mod hotărât necredinţă.

Oile lui Hristos nu vor pieri nicidecum şi nimeni nu le va smulge din mâna Lui. Dacă spui că simţi atât de mult puterea firii păcătoase luptând împotriva ta, încât nu poţi să crezi acest lucru, atunci ascultă-mă: aceasta este, într-adevăr, necredinţă, o necredinţă prin care mulţi copii ai lui Dumnezeu au trecut; dar aici sunt făgăduinţe care vorbesc împotriva ei. Iar dacă tăgăduieşti aceste făgăduinţe, dacă raţionezi şi predici împotriva lor şi a credinţei copiilor lui Dumnezeu în ele, atunci, lăsând deoparte orice amabilitate, trebuie să-ţi spun că aceasta nu este decât nelegiuire şi îngâmfare, căci, de fapt, tu tăgăduieşti bunăvoinţa lui Dumnezeu şi puterea Lui, deoarece ei tocmai în aceste lucruri se încred. Astfel tăgăduieşti mărturia şi Cuvântul lui Dumnezeu şi ar trebui atunci să predici puterea păcatului şi a lui Satan împotriva puterii lui Dumnezeu, în ciuda întregii mărturii a Cuvântului lui Dumnezeu.

Ştim că suntem aduşi la viaţă în sufletele şi în duhurile noastre, ştim că nu mai este condamnare pentru noi şi ştim că trupurile noastre muritoare vor fi înviate. De ce să semănăm îndoiala în sufletul credincioşilor? Este o lucrare cu totul dăunătoare să clatini siguranţa pe care harul o dă celor credincioşi şi astfel să-L faci pe Dumnezeu mincinos.

Dar vei spune: Adevărat, poate că aşa stau lucrurile cu tine acum, dar de unde ştii că vei continua să crezi? Şi această întrebare este necredinţă. Este posibil ca cei credincioşi să slăbească în credinţă, dar aceasta nu înseamnă că îşi vor pierde mântuirea. A crede sau a predica acest lucru ar însemna, pur şi simplu, a te întoarce la necredinţa în Dumnezeu, fapt care ar fi cea mai mare biruinţă a Diavolului.

Învăţătura despre „perseverenţa sfinţilor“, adică a rămânerii în credinţă a sfinţilor până la sfârşit, este de fapt rezultatul credincioşiei lui Dumnezeu, nu al credincioşiei lor. Încrederea noastră trebuie să fie nu în faptul că nu vom greşi, ci că Dumnezeu ne va păzi. Este o încredere în făgăduinţele Lui, un lucru cu totul opus necredinţei. „Noi am cunoscut şi am crezut“, cum spune Ioan, „dragostea pe care Dumnezeu o are faţă de noi“. Noi ne odihnim şi ne întemeiem pe acest fapt, ca un copil care depinde de părinţii săi, ba încă chiar mai mult decât atât. Noi credem că Dumnezeu ne-a arătat această dragoste prin faptul că ni L-a dăruit pe Hristos şi ne-a dat arvuna Duhului, ca să nu ne lase în nesiguranţă. Prin urmare, citim: „El vă va întări până la sfârşit“ (1 Corinteni 1.8).

Nu există nesiguranţă cu privire la desăvârşirea lucrării lui Hristos şi nici cu privire la faptul că El ne va primi în slavă. Dar El vrea ca inimile noastre să fie obişnuite, în mod practic, cu dependenţa permanentă de El, dându-ne făgăduinţa binecuvântată că, pe această cale, harul nu ne va lipsi niciodată şi că El ne va păstra până la sfârşit.

De fapt toţi creştinii (excepţiile sunt rare) trec printr-o perioadă, mai lungă sau mai scurtă, de îndoieli şi de încercări. Ei sunt oameni pe pământ, deşi sunt în acelaşi timp oameni în Hristos. Nu este nicio îndoială că, dacă ei sunt într-adevăr în Hristos, Hristos îi va păzi; ei nu vor pieri niciodată, niciunul nu va fi smuls din mâna Mântuitorului.


17/35

AVEM UN AVOCAT LA TATĂL

Dacă lucrarea de mântuire este îndeplinită în mod perfect, de ce este El încă Preot la tronul de har? Slujba Lui actuală de preot nu este pentru îndreptăţirea noastră; lucrarea pentru îndreptăţirea noastră a fost împlinită în mod deplin la cruce. „El, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu“ (Evrei 10.12). Aşezarea Lui acolo este dovada că El nu mai are nimic de făcut pentru îndreptăţirea celor ai Săi; acum El aşteaptă „până ce vrăjmaşii Săi vor fi făcuţi aşternut al picioarelor Sale“.

Dar, pentru ca noi să ne bucurăm de aceste privilegii, El lucrează într-un alt fel, anume ca Preot. Prin lucrarea în noi a Duhului lui Hristos, vedem multe lucruri în fiinţa noastră care sunt contrare voii Lui, multe lucruri care ar stânjeni părtăşia cu Dumnezeu. Şi aici intervine slujba prezentă a lui Hristos, ca Preot. Avem nevoie de preoţia Lui pentru a fi menţinuţi în comuniunea cu Dumnezeu.

De asemenea, avem nevoie de slujirea Lui de Avocat pentru păcatele pe care, din nefericire, le putem comite. Dacă păcătuim, se întrerupe comuniunea? Desigur! Dar dragostea lui Dumnezeu nu este întreruptă, de aceea nici încrederea mea în această dragoste nu trebuie să fie întreruptă, deşi comuniunea se întrerupe deseori. Dumnezeu nu poate avea comuniune în niciun fel cu păcatul, nici cu cel mai neînsemnat gând greşit, de aceea, când un astfel de gând ne preocupă mintea, nu putem avea comuniune cu El. Atunci, care este scăparea? Răspunsul îl găsim în 1 Ioan 2.1: „Copilaşii mei, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi; dar, dacă cineva a păcătuit, avem un Avocat la Tatăl, pe Isus Hristos cel Drept“. Aici El nu este prezentat ca Preot înaintea lui Dumnezeu, ci ca Avocat la Tatăl. Prin păcat, comuniunea cu Tatăl a fost întreruptă. Lucrarea Sa de Avocat, care ne restabileşte în comuniune, este întemeiată pe două lucruri: 1. El, Cel Drept, Se află în prezenţa lui Dumnezeu şi 2. El a făcut ispăşire pentru noi. Avem părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul, dar o putem pierde prin păcat. Atunci intervine avocatura lui Hristos, iar Duhul lui Dumnezeu lucrează pentru a ne restabili, pentru a ne aduce înapoi la părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul.

Dacă L-am întristat pe Duhul Sfânt şi mi-am murdărit picioarele, nu mai sunt într-o stare potrivită pentru a mă bucura de părtăşia cu Dumnezeu. M-a părăsit atunci harul? Nu! Duhul lui Dumnezeu foloseşte Cuvântul şi îl aplică inimii şi cugetului meu şi, în felul acesta, mă smereşte. Întâi realizez gravitatea păcatului, că l-am comis nu numai împotriva sfinţeniei lui Dumnezeu, ci şi împotriva dragostei care m-a mântuit. Mi-am găsit plăcerea în lucruri care au pricinuit suferinţa lui Hristos pe cruce! Ar fi trebuit să simt păcatul aşa cum El l-a simţit, dar eu mi-am găsit plăcerea în el şi am făcut un lucru pentru care Hristos a trebuit să ardă, ca să spunem aşa (vezi Numeri 19)! Păcatul nu mai îmi este imputat, desigur, dar tocmai acest lucru face ca păcatul să fie mai urâcios pentru inima şi pentru cugetul meu. Nu eu mă duc la Avocat să-L rog să intervină pentru mine, ci El Se duce ca Avocat la Tatăl pentru mine, imediat după ce am păcătuit.

Înainte de căderea lui Petru, Domnul Isus i-a spus: „M-am rugat pentru tine“, căci totdeauna harul ne-o ia înainte. Isus vede ce doreşte Satan şi câteodată îngăduie să fim cernuţi de el, dar îngrijeşte de noi ca să nu cădem în deznădejde. Petru a plâns cu amar nu când a privit el la Isus, ci când Isus a privit la el. Dragostea lui Hristos întotdeauna precedă dragostea celor ai Săi. Ea ne însoţeşte, merge înaintea noastră în greutăţile noastre şi ne poartă prin aceste greutăţi. În timp ce ne lasă în mâinile lui Satan, ca noi să învăţăm în mod experimental cine suntem, El este întotdeauna lângă noi şi ştie cum să ne păzească de şiretlicurile vrăjmaşului. Aici vedem bunătatea perfectă şi harul Celui care ne iubeşte nu numai când inimile noastre sunt îndreptate spre El, ci şi atunci când El trebuie să corecteze lucruri nepotrivite din caracterul şi purtarea noastră, ca să putem fi pe deplin binecuvântaţi, potrivit planurilor lui Dumnezeu.

Dumnezeu este credincios şi nu îngăduie păcatul în copiii Săi. Dacă ei nu umblă cu El în lumină, îi va face să treacă prin tot felul de încercări şi lupte necesare pentru a-i aduce să se cunoască pe ei înşişi, pentru a rămâne în lumină şi în comuniune.

Un alt lucru pe care trebuie să-l reţinem este cârmuirea pe care Dumnezeu o manifestă faţă de copiii Săi. El îi avertizează prin Cuvântul Său şi, dacă ei nu ascultă, intervine prin puterea Sa ca să-i oprească din drumul lor greşit şi astfel să fie liber pentru a-i binecuvânta (vezi Iov 36.5-14; 33.14-30). Felul acesta de a lucra al lui Dumnezeu nu pune mântuirea la îndoială. În Epistola către Corinteni vedem că, dacă unii creştini transformaseră Cina Domnului într-o ocazie de dezmăţ, Dumnezeu a intervenit în cârmuire. Prin urmare, unii dintre ei erau bolnavi şi alţii adormeau, adică mureau. Apostolul, atrăgându-le atenţia asupra acestui lucru, adaugă: „Dacă ne-am judeca singuri, n-am fi


18/35

judecaţi; dar, când suntem judecaţi, suntem disciplinaţi de Domnul, ca să nu fim condamnaţi odată cu lumea“ (1 Corinteni 11.31,32).

EL NE CURĂŢEŞTE

Picioarele noastre se murdăresc încontinuu. Umblăm printr-o lume care ne întinează picioarele, firea noastră păcătoasă încă se arată, iar Satan şi lumea acţionează asupra ei. Care este consecinţa? Comuniunea noastră are de suferit deseori. Însă aceasta nu înseamnă că vina păcatelor noastre ar mai exista înaintea lui Dumnezeu, din punct de vedere juridic; acest lucru nu mai poate avea loc. Hristos este pentru totdeauna înaintea Lui pentru noi şi sângele Lui este acum în locul unde mai înainte se aflau păcatele noastre. Totuşi, păcatul comis şi vina lui ne pătează, ne tulbură, întrerupe comuniunea noastră cu Dumnezeu şi binecuvântarea părtăşiei cu Hristos şi cu Tatăl.

Dar, deoarece avem aceeaşi parte cu Hristos, El nu încetează să ne spele picioarele. În ce fel le spală? Înlăturând din mintea şi din conştiinţa noastră orice lucru care ne întrerupe comuniunea cu Dumnezeu şi care ne lipseşte de binecuvântarea Sa. El ne aduce din nou în comuniune, în acea comuniune care, deşi poate fi întreruptă, totuşi nu poate fi niciodată desfiinţată: comuniunea cu Sine Însuşi şi cu Tatăl. El ne prezintă cu putere adevărul că poziţia noastră este în El şi ne face în stare să ne bucurăm din nou de acest lucru. În felul acesta ne spală El picioarele.

Nu se poate să venim în contact cu răul şi să nu ne murdărim. Cine s-ar putea atinge de un tăciune şi să nu se murdărească? Dar acest lucru nu schimbă poziţia noastră în Hristos, nici titlul nostru de preoţi pentru Dumnezeul şi Tatăl Său. Hristos ne spală picioarele, înlătură petele din mintea şi din conştiinţa noastră, ne scapă de puterea acestor lucruri care ne întinează. Şi noi ne bucurăm din nou de o părtăşie deplină cu El, în Locul Preasfânt, în care Dumnezeu ne-a ridicat şi ne-a aşezat împreună cu Hristos Isus.

Să reţinem dragostea şi bunăvoinţa Sa manifestată în această lucrare. Gândiţi-vă cine suntem noi şi cine este El. Noi, păcătoşi vinovaţi, slabi, mizerabili; El, nespus de înălţat şi de slăvit – totuşi, El Se coboară la noi ca să ne slujească.

Picioarele trebuie să-mi fie spălate înainte de a putea merge pe o cale dreaptă (Ioan 13). Nu suntem apţi de închinare, dacă picioarele nu ne sunt curate. Este necesară puterea Duhului Sfânt pentru curăţire; prin urmare, lucrarea Lui este să ne convingă că suntem întinaţi, nu să ne facă să ne închinăm fiind într-o astfel de stare. Hristos, Avocatul nostru la Tatăl, ne spală picioarele pentru a ne aduce într-o stare potrivită cu caracterul Locului Preasfânt. În tot acest timp n-am încetat să fim preoţi, dar nu mai eram într-o stare potrivită pentru exercitarea lucrării de preot. Trupul nostru a fost spălat în întregime o dată pentru totdeauna, dar avem nevoie să ni se spele picioarele încontinuu. Trebuie să existe această curăţire de orice întinare, potrivit curăţiei locului în care am fost aduşi.

Sângele a fost pus pe scaunul îndurării. Valoarea lui pentru noi rămâne veşnică. Când greşim, nu este necesară o înnoire a puterii sângelui, căci el nu-şi pierde puterea niciodată. El i-a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei care sunt sfinţiţi. Ceea ce ne spune Cuvântul despre spălarea picioarelor este că aceasta are rolul de a ne face să ne judecăm prin puterea Duhului Sfânt pentru a fi restabiliţi; aceasta este tot ce avem nevoie atunci când picioarele noastre au fost întinate. Lucrul acesta este arătat în legătură cu jertfa lui Hristos, prin imaginea „viţelei roşii“. Viţeaua roşie fusese jertfită şi arsă cu mult timp înainte, iar israelitul care păcătuise era stropit cu apa amestecată cu cenuşa ei; în felul acesta se rememora jertfa acelei viţele. Inima credinciosului care a păcătuit este îndreptată înapoi, către cruce, pentru a-şi aminti de lucrarea care s-a făcut acolo. Însă aplicarea sângelui lui Hristos nu mai poate fi repetată niciodată.

FELUL ÎN CARE CUVÂNTUL „DACĂ“ ESTE FOLOSIT ÎN NOUL TESTAMENT

Este cu totul adevărat că, în clipa în care privesc la un credincios în Hristos, pentru el nu există niciun „dacă“ cu privire la siguranţa lui. El este acceptat în Cel Preaiubit şi aici nu poate fi niciun „dacă“. El este aşezat în locurile cereşti în Hristos şi întreaga lui poziţie este definitiv stabilită. Dar acest fapt nu este tot ceea ce Dumnezeu a hotărât să facă pentru el. El a hotărât să-l treacă prin pustie după ce l-a răscumpărat pentru Sine şi, în acest cadru, cuvântul „dacă“ apare de foarte multe ori, de exemplu „dacă ţineţi cu tărie“, în Evrei; „dacă stăruiţi“, în Coloseni şi aşa mai departe. În toate aceste pasaje este subliniată dependenţa noastră absolută de Dumnezeu. Să presupunem că aş fi cu copilul meu pe vârful unui munte şi el ar vrea să alerge încoace şi încolo. Atunci îi spun: „Dacă ai să cazi, te vei


19/35

face fărâmiţe“. Dar n-am nici cel mai mic gând să nu-l ţin strâns de mână sau să-l las să cadă. Tot aşa şi noi suntem ţinuţi de puterea lui Dumnezeu prin credinţă, pentru mântuire. Aceasta arată că avem nevoie să fim ţinuţi şi că vom fi ţinuţi de Cel care are putere peste toate lucrurile. Dar partea noastră este dependenţa de puterea care ne ţine.

Avertismentele din Cuvântul lui Dumnezeu mă fac să mă gândesc la dragostea şi la credincioşia desăvârşită a lui Dumnezeu, care mă ţine. Ele mă determină să-mi păstrez mereu locul de dependenţă. Confuzia dintre acest lucru şi acceptarea mea în Hristos este sursa tuturor tulburărilor. Când mă aflu în localitatea B nu pot niciodată spune: „Dacă aş fi în localitatea B“, fiindcă sunt deja acolo. Tot aşa, poziţia mea înaintea lui Dumnezeu este perfectă: sunt în Hristos. Cuvintele „El vă va întări până la sfârşit“ dovedesc însă că am nevoie de întărire.

Dumnezeu mă aşază într-un loc unde mana nu-mi va lipsi în nicio dimineaţă şi astfel eu trăiesc prin orice cuvânt al Lui. Aceasta îmi produce simţământul binecuvântat al dependenţei continue. Răscumpărarea mă conduce în pustie; şi acolo, ce găsesc? Că Dumnezeu Se îngrijeşte de haina mea în tot timpul călătoriei, îngrijeşte să nu mi se umfle picioarele de mers, mă smereşte şi mă încearcă, ca să cunosc tot ce este în inima mea.

În Scriptură, creştinul este văzut nu numai în Hristos, unde nu poate exista vreun „dacă“, ci şi ca alergând spre ţintă, aflat în această lume. Cu privire la această a doua poziţie, cuvântul „dacă“ apare frecvent, iar mântuirea trebuie dusă până la capăt cu frică şi cutremur. Aici intervine responsabilitatea celui credincios, însoţită de făgăduinţa sigură că va fi ţinut până la sfârşit. Acestea sunt cele două lucruri importante pe care trebuie să le înţelegem: pe de o parte, că răscumpărarea este împlinită şi că suntem în Hristos; pe de altă parte, că, în mod evident, nu suntem încă în slavă, dar că această slavă este partea noastră sigură, datorită făgăduinţei lui Dumnezeu. În Romani 8.30 este scris: „pe aceia pe care i-a îndreptăţit i-a şi slăvit“. Aici este prezentat felul în care Dumnezeu vede lucrurile şi că totul depinde de credincioşia Sa şi de faptul că El ne ţine. Nu pot să vorbesc despre pericole în ce priveşte răscumpărarea, fiindcă ea este un fapt împlinit. Însă, în ce priveşte călătoria mea prin pustie, aici sunt pericole. Totuşi, chiar şi aici, faptul că El mă ţine lucrează asupra dependenţei şi credinţei mele (1 Petru 1.4,5). Vezi, de asemenea, 1 Corinteni 1.8,9; iar mărturia clară a Domnului din Ioan 10.28 ar trebui să încheie orice discuţie.

În Efeseni vom găsi o mulţime de îndemnuri, dar niciun „dacă“; vom găsi însă mulţi de „dacă“ în epistolele care-i prezintă pe cei credincioşi în călătoria lor prin pustie.

Toate expresiile „dacă“ sunt legate de umblarea noastră prin pustie. Nu există niciun „dacă“ atunci când este vorba de planul lui Dumnezeu, de împlinirea mântuirii Sale. Dar sunt o mulţime de „dacă“ atunci când este vorba de calea pe care El ne conduce, unde ne smereşte şi ne încearcă. Nu există niciun „dacă“ în ce priveşte faptul că sunt în Hristos; ştiu că sunt în Hristos. „În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, voi în Mine şi Eu în voi“ (Ioan 14.20).

Dacă fac promisiuni precum Israel: „Tot ce a spus Domnul vom face“, în mod sigur voi cădea. Dar, dacă spun ca Pavel: „Când sunt slab, atunci sunt tare“, voi fi ferit de cădere. Pavel a fost în pericol de a se îngâmfa după ce s-a întors din al treilea cer, de aceea Domnul i-a trimis un ţepuş în carne, un sol al lui Satan, ca să-l pălmuiască. În felul acesta el a învăţat că în slăbiciune puterea lui Dumnezeu este făcută desăvârşită. Toţi trebuie să experimentăm acest lucru. Suntem împăcaţi cu Dumnezeu, iar planul Lui este să ne prezinte „sfinţi, fără vină şi fără pată înaintea Sa“. Dar suntem puşi la probă în tot timpul călătoriei pe acest pământ, ca să se vadă în ce măsură „umblăm într-un chip vrednic de Domnul şi de chemarea Sa“. Dumnezeu cunoaşte în ce măsură avem nevoie să fim cernuţi ca Iov, iar Satan este uneori lăsat să acţioneze asupra noastră. Dar care este rezultatul acestui fapt? Acelaşi ca în cazul lui Iov: „Mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi în cenuşă“.

Lucrarea de mântuire este perfectă, puterea lui Satan a fost anulată, păcatele tuturor credincioşilor au fost înlăturate. Totul este terminat; iar dacă n-ar fi terminat, nici n-ar mai putea fi vreodată încheiat.

Apoi vine pustia. De aceea El a făcut nu numai „împăcarea“ sau „ispăşirea pentru păcatele poporului“, dar El a şi „suferit, fiind ispitit“, ca să „poată să vină în ajutorul celor care sunt ispitiţi“ (Evrei 2.18). El a trecut prin tot felul de încercări, prin tot felul de lucruri a căror împotrivire a simţit-o din plin. A fost ispitit nespus mai mult decât am putea fi ispitiţi noi. De aceea „El poate să vină în ajutorul celor care sunt ispitiţi“, El are o cunoaştere experimentală a ceea ce înseamnă ispitirea.

În Numeri 19 întâlnim „viţeaua roşie“ care este o resursă specială pentru mersul prin pustie şi care nu se află printre jertfele din Levitic. Dacă atingeai un mort, aveai nevoie să fii curăţit. Cenuşa acestei viţele servea pentru restabilirea comuniunii care se putea pierde în călătoria prin pustie. Avem nespus de multe de învăţat despre noi înşine şi despre Dumnezeu. Am fost lăsaţi aici, pe pământ, deşi suntem


20/35

răscumpăraţi, tocmai pentru a ne cunoaşte pe noi înşine şi pe Dumnezeu în căile Sale binecuvântate de credincioşie faţă de noi.

Pustia nu este un lucru absolut necesar, nici nu face parte din planurile lui Dumnezeu; ea nu este menţionată atunci când evreii au fost scoşi din Egipt (Exod capitolele 3, 6 şi 15). Tâlharul de pe cruce n-a mai trebuit să treacă prin pustie; răscumpărarea l-a dus direct în paradis. Toate expresiile „dacă“ din Noul Testament sunt în legătură cu călătoria şi cu lupta şi însoţesc făgăduinţa sigură a lui Dumnezeu, deoarece noi şi (ca să ne exprimăm aşa) Însuşi Dumnezeu suntem puşi la probă. Eliberarea este prin moartea împreună cu Hristos faţă de păcat (în Romani) şi faţă de lume (în Coloseni). Dar pustia şi Canaanul nu sunt acelaşi lucru cu aşezarea în locurile cereşti, iar aici omul este pus la probă în călătoria lui prin lume şi în lupta în locurile cereşti cu duhurile răutăţii.

Adesea omul responsabil este confundat cu omul răscumpărat. Răscumpărarea este întotdeauna absolută şi perfectă. Omul responsabil, fie că a trecut Iordanul sau nu, este pus la încercare.

Pot să privesc răscumpărarea ca fiind deplină în Hristos şi astfel în Hristos sunt adus la Dumnezeu. Şi pot să privesc la ea ca la începutul punerii mele la probă. Pot să mănânc strugurii din Eşcol în pustie şi să fug dinaintea cetăţii Ai în Canaan. Dar răscumpărarea mea este desăvârşită, la fel şi aşezarea în locurile cereşti, în Hristos.

Este un lucru de o deosebită importanţă să înţelegem că, prin răscumpărarea deplină săvârşită de Hristos, cei care sunt sfinţiţi au fost făcuţi pentru totdeauna desăvârşiţi şi au fost acceptaţi în Cel Preaiubit. Dacă nu înţelegem acest lucru, atunci învăţătura Scripturii este pierdută. Nu putem insista îndeajuns asupra necesităţii unei vieţi sfinte a celui răscumpărat, dar Scriptura n-o foloseşte niciodată în detrimentul adevărului cu privire la răscumpărarea deplină şi eternă.

Există din belşug înştiinţări şi îndemnuri pentru mersul nostru prin pustie ca oameni răscumpăraţi, ca astfel să depindem clipă de clipă de harul care ne susţine; dar niciodată ele nu sunt date pentru a ne face să ne îndoim de credincioşia Aceluia care le foloseşte de fapt pentru a ne menţine într-o stare fără pată până în ziua Domnului nostru Isus Hristos. Ne-am recunoscut păcatul şi pedeapsa pe care o meritam, dar am văzut şi faptul că Hristos a luat locul nostru şi că suntem dreptatea lui Dumnezeu în El. În felul acesta îndreptăţirea noastră înaintea lui Dumnezeu este o problemă care nu se mai poate pune, căci Hristos Se află pentru totdeauna înaintea lui Dumnezeu pentru noi. Învăţăm zilnic să ne cunoaştem slăbiciunea, dar aceasta pentru a şti tot mai bine că puterea lui Hristos în slăbiciune este făcută desăvârşită. Din nefericire, se ivesc căderi, dar ele fac loc mijlocirii lui Hristos, pentru a ne spăla picioarele. Se poate chiar să fie nevoie de pedeapsă, dacă nu ne judecăm pe noi înşine, dar aceasta pentru a nu fi judecaţi odată cu lumea. În felul acesta, viaţa care ne-a fost dată ne este pusă la încercare în amănunţime. Dar, deoarece Hristos trăieşte, şi noi vom trăi.

JUDECĂTORUL ESTE MÂNTUITORUL MEU

Cum aş putea avea îndrăzneală în ziua judecăţii? Prin faptul că, încă de pe acum, sunt ca Judecătorul meu: „Aşa cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta“ şi „cum este Cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti“ (1 Corinteni 15.48). Ce măreaţă mântuire! Ea este nu numai îndurarea care-l iartă pe păcătos, ci o mântuire perfectă, care ne-a luat din poziţia în care eram şi ne-a pus în altă poziţie, în cea a lui Hristos Însuşi.

Fiind copil al Lui, nu mai privesc la Dumnezeu ca la un judecător. El este Judecător, într-adevăr, dar nu acesta este felul relaţiei Lui cu mine. În ce-L priveşte pe Domnul Isus, ştiu că toată judecata I-a fost încredinţată, însă ştiu, de asemenea, că Cel care va exercita judecata a fost răstignit pe cruce pentru păcatele mele şi le-a înlăturat. El este Mântuitorul meu şi, când va fi Judecător, eu voi fi deja la fel ca El, fiindcă Îl voi fi văzut aşa cum este (1 Ioan 3.2). Dumnezeu doreşte, desigur, să avem o teamă sfântă, dar nu să fim îngroziţi în faţa judecăţii. Când vin la El, Îl descopăr ca fiind Mântuitorul meu şi aflu că păcatele pentru care ar fi trebuit să fiu judecat au fost deja judecate. Iar când mă voi înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, acolo Judecătorul va fi tocmai Cel care mi-a purtat păcatele. Cum ar putea El să mi le mai ţină în socoteală?

Lucrarea lui Dumnezeu de mântuire este o lucrare perfectă. El ne-a iubit într-un mod desăvârşit şi, datorită acestui fapt, „avem îndrăzneală în ziua judecăţii“. Nu numai că avem îndrăzneală înaintea scaunului harului, ci avem „îndrăzneală în ziua judecăţii“ (1 Ioan 4.17).

Hristos, în a Cărui prezenţă vom intra dacă plecăm de pe pământ şi înaintea tronului Căruia avem să ne prezentăm, S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, aşa cum spune apostolul: „Fiul lui Dumnezeu, care


21/35

m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine“ (Galateni 2.20). El Şi-a dat nu numai viaţa, nu numai ceea ce avea, ci tot ceea ce era El Însuşi.

Se confundă existenţa firii păcătoase în noi cu imputarea păcatului, a vinei înaintea lui Dumnezeu. Cum aş putea să mă tem de pedeapsă, dacă Hristos mi-a purtat păcatele? Judecătorul înaintea Căruia voi apărea este Mântuitorul care mi-a înlăturat păcatele. Vorbesc de păcatele celor credincioşi. Iar dacă se spune că nu putem fi siguri de mântuire, răspundem că cel credincios trebuie să fie sigur de ea, deoarece Hristos a venit să aducă „cunoştinţa mântuirii, prin iertarea păcatelor“ (Luca 1.77).

Când mă gândesc la judecată şi la El ca Judecător, îmi spun: „Eu sunt una cu El în toate lucrurile, El este al meu. Tot ceea ce Îl priveşte pe Hristos mă priveşte şi pe mine“. Bucuria noastră constă nu numai în cunoaşterea mântuirii personale, deoarece mântuirea personală nu este apogeul bucuriei noastre, ci doar începutul vieţii noastre de credinţă.

Putem vedea lucrul acesta în cazul unui creştin aflat pe patul morţii. Dacă Hristos Însuşi i-a fost bucuria, el va fi plin de bucurie în clipa plecării. Dacă sufletul lui este ocupat în primul rând cu lucrarea lui Hristos, care i-a adus mântuirea, el are pace, ştiind că este mântuit. Însă dacă Persoana lui Hristos a fost Obiectul afecţiunilor lui şi dacă este preocupat cu Domnul Isus Însuşi, atunci el are un izvor constant de bucurie lăuntrică şi de pace temeinică. Căci atunci când Hristos este Obiectul personal al sufletului, creştinul are o bucurie pe care nici faptul cunoaşterii mântuirii sale, oricât de binecuvântat este acest fapt, nu o poate da în aceeaşi măsură.

Dacă Hristos Însuşi este bucuria mea, voi fi fericit nu doar pentru că sunt mântuit, ci gândul la Acela la care mă duc îmi va umple sufletul. Este adevărat că mă duc în cer; dar gândul care face din cer un cer al sufletului meu este că acolo ÎI găsesc pe Hristos Însuşi. Este acolo Cineva la care mă duc; şi mă duc în cer la Persoana pe care am iubit-o pe pământ.

„Iată, El vine cu norii şi orice ochi îl va vedea, şi cei care L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului vor plânge din pricina Lui“ (Apocalipsa 1.7), dar nu Adunarea. Eu nu voi plânge când Îl voi vedea pe Hristos. Cât de fericit voi fi când Îl voi vedea pentru prima dată! Vom cunoaşte aşa cum suntem cunoscuţi, vom da socoteală de noi înşine lui Dumnezeu, anume pentru orice lucru. Nu este nimic ascuns care să nu fie arătat şi să nu vină la lumină, însă nu vom mai avea nici măcar o urmă din firea în care am păcătuit.

Dacă ştim că suntem în Hristos, faptul că totul este descoperit înaintea lui Dumnezeu nu ne va produce nelinişte. Dacă nu te simţi liniştit gândind la acest lucru, atunci nu ai lucrurile limpezi înaintea lui Dumnezeu. Dacă toate sunt acum descoperite înaintea lui Dumnezeu, nu ai de ce să te temi că vor fi descoperite şi atunci. Dacă ai fost îmbrăcat cu haina cea mai bună, nu-ţi va fi ruşine să spui înaintea tuturor ce zdrenţe ai purtat. Iar noi avem să dăm socoteală despre noi înşine lui Dumnezeu în vederea răsplătirii, nu ca să fim condamnaţi. Când vom ajunge acolo, vom fi deja în slavă. Unii vor fi fost de veacuri deja cu Hristos; iar acesta este un mare câştig.

Nu putem avea părtăşie cu o persoană, dacă ne gândim că ea ne va condamna. Dar „părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos“. N-am putea avea îndrăzneală, dacă n-am avea o conştiinţă curăţită pe deplin (Evrei 9.9).

Pavel nu are niciun fel de ezitare sau de teamă cu privire la sine însuşi sau la cei credincioşi atunci când spune: „Toţi trebuie să fim arătaţi înaintea scaunului de judecată al lui Hristos“ (2 Corinteni 5.10). Credinţa realizează această arătare înaintea lui Dumnezeu ca pe un lucru prezent, iar aceasta este cel mai sănătos lucru pentru suflet. Acest fapt lucrează asupra conştiinţei şi este cel mai necesar lucru în mersul nostru zilnic cu Dumnezeu şi înaintea oamenilor.

Având mântuirea în Hristos şi fiind văzut în El, fiind îndreptăţit, prin urmare având pacea conştiinţei şi odihna inimii, nu mi-e teamă să mă judec pe mine însumi. Şi mă judec în lumina care face ca toate lucrurile să fie arătate. Noi deja am înviat împreună cu El şi urmează să fim arătaţi împreună cu El în slavă. Aş mai putea eu îngădui vreun lucru rău sau vreo deşertăciune care să ia locul lui Hristos?

Priveşte o clipă toate căile tale începând din tinereţe (dar nu le-ai putea suporta, dacă n-ai avea deja o pace statornicită); priveşte la ele, la toate, şi vezi-le în lumina Cuvântului lui Dumnezeu şi a Duhului! Priveşte la păcatele tale de dinainte şi de după întoarcerea la Dumnezeu! Cât de multe sunt! Prin această privelişte, umilit de Duhul, dobândesc o creştere deosebită în binecuvântare. Revăd nebunia faptelor mele şi îndelunga-răbdare a Dumnezeului meu. ÎI văd pe El păzindu-mă într-o situaţie, învăţându-mă în alta, ridicându-mă când eram gata să cad şi mângâindu-mă când nu aşteptam decât pedeapsa. Şi, văzând toate acestea, ÎI ador şi ÎI laud cu atât mai mult. Iar dacă aşa se întâmplă când privesc în urmă acum, cu cât mai mult va fi aşa în clipa când voi ajunge în slavă şi-mi


22/35

voi vedea atunci, împreună cu El, întreaga viaţă! Atunci ÎI voi cunoaşte şi ÎI voi vedea pe El şi voi urmări cu privirea toate căile Sale în plinătatea luminii care acum, în măsura în care o am, arată deosebirea infinită dintre mine şi El. Şi, desigur, pe măsură ce îmi judec toate căile în prezenţa Sa, voi fi condus spre adorare şi laudă.

Privesc înapoi acum şi văd cum Dumnezeul cel Preaînalt şi Sfânt m-a ţinut, m-a condus, m-a ferit de căderi şi m-a ridicat când am căzut. Nu numai că a săvârşit o mântuire măreaţă, dar El niciodată n-a încetat să mă conducă şi să vegheze asupra mea, făcând ca orice lucru să lucreze spre binele meu. El a urmărit caracterul meu, împrejurările, pericolele, greutăţile mele şi a îndreptat spre mine harul şi disciplina de care aveam nevoie, prin mijlocirea lui Hristos. Nu va fi greu să-mi dau seama de aceste lucruri; le cunosc chiar de pe acum. Pot să le urmăresc în mii de cazuri când privesc înapoi; şi în fiecare caz El este prezent. Atunci însă voi vedea toate acestea în mod perfect. Ce privelişte de har va fi! Va fi numai desfătare şi adorare când voi vedea toate acestea, într-un mod mult mai deplin decât acum. Aceasta înseamnă a cunoaşte aşa cum am fost cunoscut şi a-L vedea pe Dumnezeu în toate căile Sale faţă de mine. Dar există un efect şi pentru prezent. Nu numai că ne vom arăta înaintea lui Dumnezeu, dar suntem încă de pe acum arătaţi înaintea Lui. Credinţa înţelege acest lucru şi aceasta are astfel un efect sfinţitor practic, fiindcă ne ţine sub privirea lui Dumnezeu. Noi suntem deja arătaţi înaintea lui Dumnezeu, nu doar că vom fi arătaţi.

Avem nevoie de acest lucru. Oricât de binecuvântate ar fi poziţia şi partea noastră, trebuie să avem conştiinţa exersată înaintea lui Dumnezeu, trecând prin această lume şi privind-o potrivit judecăţii pe care El o are despre toate lucrurile.

Într-un cuvânt, sentinţa zilei de judecată a trecut peste sufletul celui credincios şi el crede acest lucru. El a recunoscut, printr-o lucrare dumnezeiască în propriul său suflet, ce este păcatul înaintea lui Dumnezeu, aşa cum va fi arătat la scaunul de judecată. Simţământul acesta poate fi mai mult sau mai puţin adânc, dar, dacă cineva este creştin, ar trebui să aibă claritate în această privinţă. Credinciosul a recunoscut că Cel care este Judecătorul celor vii şi al celor morţi, Domnul Isus Hristos, a fost mai întâi Mântuitorul său, înainte de a fi Judecător, şi că i-a purtat păcatele în trupul Său pe lemn, atunci când a băut, în ascultare, paharul mâniei. Aceste păcate pentru care el însuşi ar fi trebuit să fie judecat şi desigur condamnat pe drept au fost purtate deja de un Altul şi acest Altul este chiar Judecătorul. Dacă n-ar fi fost aşa, el ar fi condamnat. El recunoaşte că aceasta este o lucrare perfectă; este perfectă în toate privinţele, perfectă ca să-L slăvească pe Dumnezeu şi perfectă în privinţa ispăşirii tuturor păcatelor lui. Iar când el va fi arătat înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, va sta chiar înaintea Aceluia care le-a înlăturat. Hristos S-ar tăgădui pe Sine Însuşi dacă le-ar mai aduce în discuţie.

Mai mult, în ce stare apare creştinul înaintea Domnului? Va fi înviat în slavă. El nu mai poate fi supus unei judecăţi care să pună în discuţie prezenţa sa în glorie, căci el este deja acolo. „Când Se va arăta El, vom fi ca El, căci Îl vom vedea aşa cum este“ (1 Ioan 3.2). Ce înseamnă judecata, dacă suntem cu totul asemenea Judecătorului şi El Însuşi este dreptatea noastră? „În felul acesta a fost desăvârşită dragostea faţă de noi, ca să avem deplină siguranţă în ziua judecăţii“ (1 Ioan 4.17).

Când plecăm de pe pământ sau părăsim acest trup, suntem împreună cu Hristos, prezenţi înaintea Domnului, în cer. Ar putea Pavel sau Ştefan să fie scoşi afară din cer ca să fie condamnaţi? Aceasta nu este învăţătura Scripturii. Ea învaţă despre o mântuire împlinită, datorită căreia, fiind îndreptăţiţi, avem pace cu Dumnezeu şi ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu. În virtutea ei putem spune: „Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?“. „Dumnezeu este Acela care îndreptăţeşte; cine-i va condamna?“ (Romani 8.31-34).

Şi apoi cum vor ajunge cei credincioşi înaintea scaunului de judecată al lui Hristos? „Să nu vi se tulbure inima“, spune Domnul în Ioan 14. „Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi, dacă mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi“. Deci felul în care eu voi ajunge înaintea lui Hristos vorbeşte despre cât de mult mă iubeşte, căci El Însuşi mă va aduce acolo, ca să pot fi împreună cu El. Aşa ne învaţă apostolul în 1 Tesaloniceni 4.16,17: „Însuşi Domnul, cu un strigăt de strângere laolaltă, … va coborî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi noi cei vii care rămânem vom fi răpiţi împreună cu ei, în nori, ca să-L întâmpinăm pe Domnul în văzduh şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul“. Acesta este felul binecuvântat în care vom ajunge la scaunul de judecată.

Este important ca niciodată să nu luăm un simplu text al Scripturii ca pe o doctrină. Văd pe unii oameni plini de teamă cu privire la unele pasaje din Scriptură care nu au nicio legătură cu poziţia lor în Hristos. Mai mult, unele din aceste pasaje nu au deloc referire la credincioşii din perioada de acum.


23/35

CU FRICĂ ŞI CUTREMUR

Filipeni 2.12,13 Pavel ştia că, într-o zi, va fi împreună cu Stăpânul său şi va fi asemenea Lui. Şi mai ştia că, până

avea să ajungă acolo, nimic altceva nu l-ar fi putut satisface pe deplin decât Hristos; de aceea, mânat de afecţiuni cereşti, el alerga mai departe spre acel moment binecuvântat.

Prin har, orice creştin este aşezat pe acelaşi drum. La punctul de plecare, el este împăcat cu Dumnezeu; şi această împăcare a devenit punctul de pornire pentru toate celelalte binecuvântări. Domnul l-a chemat cu o chemare cerească şi a pus în inima lui gânduri duhovniceşti. Harul a format o legătură strânsă între creştinul care este pe pământ şi Hristos care este sus. Dar, dacă această legătură binecuvântată nu este susţinută, afecţiunile cereşti din inima copilului lui Dumnezeu pot ajunge adormite şi reci. Siguranţa mântuirii poate totuşi să rămână ca ceva izolat, însă afecţiunile duhovniceşti sunt pierdute.

„Duceţi [lucraţi] până la capăt mântuirea voastră cu frică şi cutremur.“ Întâmpinăm greutăţi pe cale, deşi suntem siguri că vom ajunge la capăt. Deşi alergarea nu este temeiul pentru care suntem acceptaţi, totuşi ea nu este din această cauză un lucru lipsit de însemnătate. Ce privilegiu şi ce onoare să fii un instrument al lui Dumnezeu în lupta cu Satan! Şi totodată, ce răspundere! Nimeni nu poate sta în picioare în această luptă, dacă este nepăsător, dacă lucrează într-un spirit nepotrivit, dacă cedează firii păcătoase.

Deseori aceste cuvinte, „cu frică şi cutremur“, sunt folosite ca să arunce o îndoială asupra relaţiilor noastre cu Dumnezeu. Totuşi, nu în privinţa aceasta avem să ne temem. Ne aflăm în mijlocul ispitelor, unde toate lucrurile din jurul nostru şi îndeosebi puterea lui Satan caută să ne împrăştie gândurile şi să ne abată inimile de la Hristos. Şi apostolul subliniază acest lucru, că acum, când el nu mai era prezent, filipenii trebuiau să aibă singuri grijă de acestea. El lucrase pentru ei când a fost cu ei, dăduse piept cu vrăjmaşul în înţelepciunea şi în puterea apostolică. Dar acum el era în închisoare când le scria acest lucru. Le spune: „Acum trebuie să luptaţi voi înşivă“. Şi ei aveau să facă aceasta, căci Dumnezeu era Cel care lucra în ei. Contrastul este nu între Dumnezeu şi om, ci între Pavel şi filipeni. Dumnezeu este Cel care lucra în ei, dar Pavel nu mai era de faţă. Şi chiar dacă îl pierduseră pe Pavel, Dumnezeul care lucra în ei era totuşi prezent cu ei.

Când apostolul vorbeşte despre faptul de „a duce [a lucra] până la capăt mântuirea noastră cu frică şi cutremur“, el nu are în vedere îndreptăţirea, nici poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu. Mântuirea în epistola către Filipeni este totdeauna înfăţişată ca final al alergării, ca sfârşit al ei în slavă. Care a fost rezultatul răscumpărării pentru Israel? Ei au intrat nu în Canaan, ci pe drumul care îi ducea prin pustie. Fiind creştin, eu am de urmat această cale, slăvind numele lui Dumnezeu şi lucrarea Sa. Diavolul caută să mă deruteze sau să mă oprească din înaintare, de aceea este vorba de frică şi cutremur. Un israelit aflat în pustie nu-şi punea niciodată întrebarea dacă mai era în Egipt sau nu. Un creştin care se îndoieşte nu ştie că a fost răscumpărat. Israelitul putea să nu culeagă mana într-o zi şi în felul acesta să nu aibă ce mânca în acea zi; dar nu avea niciun gând că s-ar mai fi aflat în Egipt.

Satan este pe urmele noastre chiar şi în clipa de faţă. Nu vei face nici măcar doi paşi după ce ai ascultat Cuvântul lui Dumnezeu, fără ca Diavolul să nu caute să-ţi răpească roada pe care ai cules-o. Va face tot ce îi stă în putinţă pentru a trezi în tine mândria şi pentru a te împiedica astfel să arăţi însuşirile lui Hristos, pe care ni le prezintă Scriptura. Dacă ai fi convins că ai datoria să arăţi aceste însuşiri ale lui Hristos în tot timpul călătoriei prin această lume şi că Satan este mereu la lucru, căutând să te împiedice, ai socoti că acesta este un lucru deosebit de serios şi ai înţelege ce spune Petru: „Dacă chemaţi ca Tată pe Cel care judecă fără părtinire, pe fiecare după faptele lui, purtaţi-vă cu frică în timpul pribegiei voastre“ (1 Petru 1.17).

Satan caută să-mi murdărească picioarele, ca să mă facă să-L necinstesc pe Hristos în chipul cel mai înjositor. Sunt în luptă cu Satan, cu lumea şi cu mine însumi, dar sunt în pace deplină cu Dumnezeu. A duce până la capăt mântuirea noastră este un lucru cu totul diferit de relaţia noastră veşnică pe care o avem cu Dumnezeu şi trebuie să ne păzim să nu le confundăm pe una cu cealaltă. Legătura mea cu Dumnezeu este perfectă şi statornicită pentru totdeauna, iar încrederea mea în Dumnezeu mă face în stare să lucrez aşa cum mă îndeamnă El.


24/35

OARE PUŢINI VOR FI MÂNTUIŢI?

Luca 13.23 „Oare puţini să fie cei care sunt mântuiţi?“ Cuvântul folosit aici înseamnă, în Septuaginta, „o

rămăşiţă“ sau „cei care ar trebui să fie mântuiţi“. Întrebarea de fapt era dacă această rămăşiţă ar fi formată din mulţi, sau din puţini, care vor fi cruţaţi când va veni judecata. De aceea, fiind o întrebare mai degrabă nefolositoare, Domnul nu răspunde la ea, ci le spune: „Luptaţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă“. Iar uşa cea strâmtă în acel timp însemna primirea lui Mesia.

CINE VA RĂBDA PÂNĂ LA SFÂRŞIT

Matei 24.13 Domnul le vorbea ucenicilor despre Ierusalim şi despre templu, cu privire la o perioadă care nu

are nimic de-a face cu dispensaţia aşa-numită creştină, adică cea a Adunării. Domnul vorbea despre templu şi ucenicii Îi arătaseră clădirile templului (versetul 1). Atunci ei nu ştiau nimic despre Adunare, nici nu se gândeau la ea în întrebările pe care le puneau.

El li Se adresa ucenicilor Săi ca unora care aparţineau atunci rămăşiţei iudaice. Vor fi urâţi de toate neamurile, din cauza numelui lui Hristos; de asemenea, vor exista trădări, iar mulţi se vor poticni; vor fi profeţi mincinoşi printre ei, pretinzând că au aceeaşi nădejde, iar înmulţirea fărădelegii va răci sufletele multora. „Dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit.“ Toate acestea îi privesc pe ucenici în relaţii iudaice.

Nu înseamnă totuşi că mărturia lui Dumnezeu va fi limitată la evrei. Dar, oricât s-ar extinde această mărturie, Domnul vorbeşte aici despre cei care vor fi în legătură cu nădejdile, gândurile şi împrejurările iudeilor. Mărturia evangheliei Împărăţiei va fi dusă în toată lumea, la toate neamurile. Aici nu este vorba de mântuirea personală sau de unirea Adunării într-un singur Trup cu Hristos, ci de „evanghelia Împărăţiei“ care va fi vestită neamurilor (evanghelia pe care Isus a predicat-o iudeilor; nu moartea Sa, care nu era preţuită de iudei – căci ea a fost o consecinţă a necredinţei lor faţă de evanghelia care le-a fost predicată – ci mărturia că Împărăţia era aproape).

CEI DREPŢI MÂNTUIŢI CU GREU

1 Petru 4.18 În mod evident, aici nu este vorba de răscumpărare sau de îndreptăţire, nici de dăruirea vieţii; cei

cărora li se adresa apostolul aveau deja toate acestea. Pentru apostol, „mântuirea“ este nu numai bucuria prezentă a salvării sufletului, ci şi izbăvirea deplină a celui credincios, care va avea loc la venirea lui Hristos în slavă.

Sunt privite toate ispitele, toate încercările, toate pericolele prin care va trece creştinul până va ajunge la capătul călătoriei. Este nevoie de toată puterea lui Dumnezeu, de însăşi înţelepciunea dumnezeiască, călăuzind şi susţinând credinţa, ca să-l păstreze pe creştin nevătămat prin pustie, unde Satan foloseşte toate şiretlicurile pentru a-l face să piară, dacă ar fi posibil. Puterea lui Dumnezeu va lucra; dar, din punct de vedere omenesc, greutăţile sunt aproape de netrecut. „Şi dacă cei drepţi scapă cu greu, ce se va face cu cel nelegiuit şi cu cel păcătos?“

EU ÎNSUMI LEPĂDAT

1 Corinteni 9.27 Apostolul presupune acest caz: cineva predica altora şi el însuşi se pierdea. Pavel era pe deplin

sigur cu privire la situaţia lui. Dar el spune că, dacă s-ar fi bazat doar pe faptul că predica, acest temei al siguranţei ar fi fost greşit; el însă nu lovea în vânt, ci ducea o luptă reală.

Nimic mai simplu ca ceea ce ne spune 1 Corinteni 9.27. Apostolul trăia ca un creştin plin de o grijă sfântă, pentru a nu fi doar un predicator bun pentru alţii, iar el însuşi să fie un dezaprobat. Foarte simplu şi corect şi, în acelaşi timp, o înştiinţare pentru cei angajaţi într-o astfel de lucrare!

Nu este nicio îndoială că acest cuvânt, „lepădat“, are sensul de „reprobat“ (respins la probă) sau „cu totul nefolositor“. Nu pot înţelege de ce găsesc unii vreo dificultate în acest loc. Este într-adevăr


25/35

posibil ca cineva să fie un predicator – şi nimic mai mult decât atât – şi totuşi el însuşi să fie dezaprobat. Aceasta este tot ceea ce spune acest verset.

PILDA CELOR ZECE FECIOARE

Matei 25 Cei care au mărturia exterioară, în timpul absenţei Domnului, sunt prezentaţi aici ca nişte fecioare

care ies în întâmpinarea mirelui pentru a-i lumina drumul spre casă. În pasajul acesta nu este vorba de Mirele Adunării. Nu există fecioare care să Îi iasă în întâmpinare în momentul când se pune problema unirii prin căsătorie cu Adunarea în cer. Pe de altă parte, în această pildă a fecioarelor mireasa nu apare. Dacă s-ar fi vorbit despre ea, atunci aceasta ar fi fost o referire la Ierusalimul pământesc. Adunarea însăşi nu este în scenă în aceste capitole.

Este vorba aici de responsabilitatea individuală în timpul absenţei lui Hristos. Ceea ce-i caracterizează pe credincioşii din această perioadă este faptul că ei ies din lume, din iudaism, din orice fel de raport religios cu lumea, pentru a se duce în întâmpinarea Domnului care vine. Rămăşiţa lui Israel, dimpotrivă, Îl va aştepta pe Isus acolo unde se va afla ea. Cel care este dominat de această aşteptare într-un mod real va avea, cu siguranţă, în vedere cele necesare în vederea aşteptării Celui care vine – lumina şi untdelemnul. Iar dacă lucrurile nu stau aşa, atunci inima se va mulţumi să stea în aşteptare în compania acelora care mărturisesc credinţa şi să poarte lămpi împreună cu aceştia. Vedem cum toate fecioarele îşi ocupă poziţia; ele ies, părăsesc casa, pentru a merge în întâmpinarea mirelui. El întârzie, iar ele toate adorm (versetul 5). Întreaga Biserică de nume a pierdut gândul întoarcerii Domnului – chiar şi credincioşii care au Duhul. De asemenea, toţi şi-au găsit câte un loc pentru a dormi în linişte – orice loc unde carnea poate să găsească odihnă. Dar, la miezul nopţii, într-un moment neaşteptat, se aude strigătul acesta: „Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare“ (versetul 6). Vai! Este nevoie încă o dată de acelaşi apel ca la început. Din nou aceste fecioare trebuie să iasă, pentru a se duce în întâmpinarea mirelui. Fecioarele se ridică şi îşi pregătesc lămpile. Trece un timp destul de îndelungat între strigătul de la miezul nopţii şi sosirea mirelui, iar aceasta pentru a pune la încercare starea fiecăreia. Şi, iată, erau fecioare care nu aveau ulei în vase. Lămpile lor urmau să se stingă. Cele înţelepte aveau ulei, dar le era imposibil să-l împartă cu celelalte. Şi numai acelea care au avut untdelemn au intrat cu mirele pentru a lua parte la nuntă (versetele 7-10). Mirele refuză să le recunoască pe celelalte. Ce trebuiau ele să facă? Trebuiau să lumineze cu lămpile lor. Dar ele nu făcuseră acest lucru. De ce atunci să se bucure de ospăţ? Nu şi-au câştigat locul, pentru că nu şi-au îndeplinit menirea. Ce alt titlu le-ar fi dat dreptul de a participa? Fecioarele care au parte la ospăţ sunt cele care îl însoţesc pe mire. Dar şi credincioşii fideli au uitat venirea lui Hristos. Şi ei au adormit. Totuşi, ei au acel lucru esenţial necesar pentru această venire. Harul mirelui face să se audă strigătul (versetul 6), care vesteşte sosirea lui. Acest strigăt le trezeşte pe fecioare: ele au untdelemn în vasele lor; intervalul de timp care face ca lămpile celor necredincioase să se stingă dă timp celor credincioase să se pregătească şi să se aşeze la locurile lor; şi, deşi mai înainte şi ele uitaseră de venirea mirelui, totuşi acum intră cu mirele la ospăţul de nuntă.

În această istorisire a celor zece fecioare avem arătată întinderea pe care o poate lua mărturia dată în afară. Deşi erau numai cinci fecioare înţelepte, totuşi, toate cele zece au ieşit să-l întâmpine pe mire. Ele semănau unele cu altele în exterior: toate aveau candelele mărturiei. Prin ce se deosebeau? Prin faptul că le lipsea tocmai acel lucru de care aveau nevoie ca să-l întâmpine pe mire – nu aveau lumina cu care să-L poată întâmpina pe Domnul. Aveau nevoie tocmai de acel singur lucru care le putea face în stare să fie însoţitoare ale Stăpânului, aveau nevoie să fie părtaşe la firea dumnezeiască, să fie în lumina părtăşiei, aveau nevoie ca Dumnezeu să locuiască în ele prin Duhul Sfânt. Ele ar fi avut nevoie de sentimente potrivite, lucrate în suflet de către untdelemnul bucuriei, de ungerea Duhului care umplea inima fecioarelor înţelepte şi care aşteptau venirea mirelui. De acest lucru aveau ele nevoie! Dar lucrarea Duhului Sfânt o are cel care este credincios şi aceasta este ceea ce face deosebirea esenţială dintre cel credincios şi cel necredincios.

VIŢA ŞI MLĂDIŢELE

Ioan 15 Începutul acestui capitol şi lucrurile privitoare la viţă ţin de partea pământească – de ceea ce Isus a

fost pe pământ, de relaţia Lui cu ucenicii Săi ca aflaţi pe pământ – şi nu trece dincolo de această poziţie.


26/35

„Eu sunt adevărata Viţă.“ Iahve sădise o vie scoasă din Egipt (Psalmul 80.8). Aceasta este Israel potrivit cărnii; dar el nu era adevărata viţă. Adevărata Viţă era Fiul Său, pe care El L-a scos din Egipt – Isus (Matei 2.15). Astfel Se prezintă El pe Sine ucenicilor. Nu avem aici ceea ce El va fi după plecarea Sa; El era adevărata Viţă pe pământ şi numai pe pământ. Nu se poate vorbi despre a planta vii în cer, nici despre a curăţa mlădiţe acolo.

Ucenicii L-ar fi putut considera pe Domnul ca fiind cea mai aleasă mlădiţă a viei; dar astfel El n-ar fi fost decât un membru al lui Israel, în timp ce, de fapt, El Însuşi era vasul şi sursa binecuvântării, potrivit promisiunilor lui Dumnezeu. Prin urmare, adevărata Viţă nu este Israel, ci, din contră, este Hristos în contrast cu Israel, însă Hristos sădit pe pământ, luând locul lui Israel, ca adevărata Viţă. Tatăl îngrijeşte această Viţă în mod evident pe pământ. Nu este nevoie de viticultor în cer. Ucenicii au nevoie de această îngrijire, aceia care sunt ataşaţi lui Hristos, ca rămăşiţă a lui Israel. Purtarea de rod este căutată pe pământ. De aceea Domnul le spune: „Deja voi sunteţi curaţi, datorită Cuvântului pe care vi l-am spus“. „Voi sunteţi mlădiţele.“ Iuda, se poate spune, era la acest moment aruncat afară, la fel ca ucenicii care n-au mai umblat cu El. Ceilalţi aveau să fie puşi la încercare şi curăţaţi, ca astfel să poarte şi mai mult rod.

Nu mă îndoiesc că această relaţie încă rămâne, în principiu şi ca o analogie generală. Cei care fac o mărturie de credinţă, care se ataşează de Hristos pentru a-L urma, vor fi curăţiţi dacă au cu adevărat viaţă; dacă nu, ceea ce au le va fi luat. Observaţi aici, prin urmare, că Domnul vorbeşte doar de Cuvântul Lui – acela al adevăratului Profet – şi de judecata manifestată fie prin disciplină, fie prin tăiere. În consecinţă, El nu vorbeşte de puterea lui Dumnezeu, ci de responsabilitatea omului – o responsabilitate căreia cu siguranţă omul nu-i poate face faţă fără har, dar care are totuşi acel caracter al responsabilităţii personale.

Isus era sursa întregii lor puteri. Ei trebuiau să rămână în El; astfel – căci aceasta este ordinea – El avea să rămână în ei. Am văzut aceasta în capitolul 14. Domnul nu vorbeşte aici de lucrarea suverană a dragostei pentru mântuire, ci de cârmuirea copiilor de către Tatăl, în cadrul căreia binecuvântarea depinde de umblare (capitolul 14.21-23). Aici însă viticultorul caută rod; şi învăţătura dată prezintă dependenţa completă de Viţă ca singurul mijloc de a-l produce. Iar El arată ucenicilor că, umblând pe pământ, aveau să fie curăţiţi de Tatăl şi că „dacă cineva“ (căci în versetul 6 El are grijă să schimbe expresia, fiindcă Îşi cunoştea ucenicii şi îi declarase deja curaţi) – un om, oricine – nu purta roadă, avea să fie tăiat. Aici subiectul nu este relaţia cu Hristos în cer prin Duhul Sfânt, care nu poate fi ruptă, ci acea legătură formată aici, pe pământ, care putea fi vitală şi eternă sau nu. Iar rodul era dovadă a acestui lucru.

În prima viţă, acest lucru nu a fost necesar; ei erau iudei prin naştere, erau circumcişi, păzeau poruncile şi rămâneau în viţă ca mlădiţe bune, fără să aducă vreun rod pentru Dumnezeu. Ei erau tăiaţi din Israel doar în urma călcării voite a legii. Aici nu este vorba de o relaţie cu Iahve întemeiată pe naşterea într-o anumită familie. Ceea ce se caută este glorificarea Tatălui prin purtarea de rod. Acesta este lucrul care va arăta că ei sunt ucenicii Aceluia care a adus atât de mult rod.

Hristos deci era adevărata Viţă; Tatăl era Viticultorul; cei unsprezece erau mlădiţele. Ei trebuiau să rămână în El, lucru realizat prin convingerea că rodul poate fi produs doar în El şi privind la El mai întâi. Hristos precedă rodul. Este vorba de dependenţă, de obişnuinţa practică de a sta cu inima aproape de El, de a te încrede în El, fiind ataşat de El printr-o dependenţă totală. În acest fel, Hristos avea să fie în ei o sursă constantă de putere şi de rod. El va fi în ei, iar în afara Lui ei nu vor putea face nimic. Dacă, rămânând în El, ei posedau puterea prezenţei Lui, aveau să aducă mult rod. Dar, „dacă cineva“ (El nu spune „ei“; El îi cunoaşte ca fiind curaţi şi mlădiţe adevărate) nu rămânea în El, trebuia aruncat afară şi ars. Dacă ei rămâneau în El (adică, dacă exista dependenţă constantă ce se alimentează de la sursă) şi dacă cuvintele lui Hristos rămâneau în ei, conducându-le inima şi gândurile, ei urmau să aibă la dispoziţie sursele puterii divine; puteau să ceară tot ce ar fi voit şi avea să le fie dat. Dar, mai mult, Tatăl Îl iubise pe Fiul în mod divin, în timp ce Acesta era pe pământ. Isus a făcut acelaşi lucru cu privire la ei. Ucenicii trebuiau să rămână în dragostea Lui. În versetele precedente a fost vorba de a rămâne în El; aici este vorba de a rămâne în dragostea Lui. Prin păzirea poruncilor Tatălui Său, El rămăsese în dragostea Lui; prin păzirea poruncilor lui Isus, ei aveau să rămână în dragostea Sa. Dependenţa implică încredere şi raportare la Acela de care depindem pentru a primi putere, fiind incapabili să facem vreun lucru fără El, ceea ce ne determină să ne ţinem strâns de El. Dependenţa şi ascultarea sunt cele două principii importante ale vieţii practice aici, pe pământ. Aşa a umblat Isus ca Om; El a cunoscut prin experienţă adevărata cale pentru ucenicii Săi. Poruncile Tatălui Său constituiau expresia a ceea ce Tatăl era. Prin păzirea lor în duhul ascultării, Isus umblase mereu în comuniune cu


27/35

dragostea Lui, menţinuse comuniunea cu Tatăl. Poruncile lui Isus, atunci când El Se afla pe pământ, reprezentau expresia a ceea ce El era, perfect în mod divin pe calea pe care El trebuia să meargă. Umblând în ele, ucenicii Săi aveau să fie în comuniune cu dragostea Lui. Domnul spunea aceste lucruri ucenicilor, pentru ca bucuria Lui să rămână în ei, iar bucuria lor să fie deplină. Vedem că subiectul tratat aici nu este mântuirea unui păcătos, ci calea ucenicului, pentru ca acesta să se poată bucura pe deplin de dragostea lui Hristos şi ca inima să nu fie umbrită de niciun nor în locul unde se găseşte bucuria.

Nu se tratează aici nici chestiunea dacă un credincios adevărat poate fi despărţit de Dumnezeu, fiindcă Domnul prezintă ascultarea ca fiind mijlocul de a rămâne în dragostea Sa. Cu siguranţă, El nu putea să piardă favoarea Tatălui Său, nici să înceteze să fie Obiectul dragostei Sale. Nici nu putea fi vorba de aşa ceva. Şi totuşi El spune: „Am ţinut poruncile Tatălui Meu şi rămân în dragostea Lui“ (versetul 10). Aceasta însă a fost calea divină pe care El S-a bucurat de dragostea Tatălui. Este vorba deci de umblarea şi de puterea unui ucenic, nu de mijlocul pentru mântuire.

VEI FI TĂIAT ŞI TU

Romani 11.21,22 „Căci, dacă n-a cruţat Dumnezeu ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe tine. Vezi deci şi bunătatea

şi asprimea lui Dumnezeu: asprime faţă de cei care au căzut şi bunătate faţă de tine, dacă rămâi în bunătatea aceasta: altfel vei fi tăiat şi tu.“ Dumnezeu poate tăia Biserica de nume, în deplină conformitate cu revelaţia făcută despre Sine Însuşi, deoarece aici nu este vorba de harul Său, de bunătatea Sa sau de mântuirea personală, ci numai de responsabilitate. Şi aceasta face ca purtarea Sa faţă de aceste ramuri să fie o înştiinţare deosebit de serioasă pentru noi, ştiind că acelaşi principiu se aplică atât mărturiei neamurilor, cât şi iudeilor. Totuşi este un fapt binecunoscut că Dumnezeu l-a înlăturat pe Israel ca mărturie vizibilă, care-I purta Numele în lume. Şi El în acelaşi fel va înlătura Biserica, dacă ea dă greş în răspunderea pe care o are pe pământ. În felul acesta vedem cum Dumnezeu Îşi menţine cârmuirea cu privire la mărturia pe care trebuie s-o dea poporul Său în fiecare dispensaţie şi că, deşi mântuirea este asigurată pentru totdeauna în mod individual persoanelor, atât în Israel cât şi în Biserică, amândouă vor fi înlăturate în ce priveşte mărturia lor publică, deşi Israel va fi ulterior restabilit.

A stăruit Biserica în bunătatea lui Dumnezeu? Ceea ce vedem acum în creştinătate este oare ceea ce a pus Dumnezeu în Biserica Sa la început, sau este cu totul altceva? Nu s-a îndreptat Biserica de nume spre ceremonii, forme şi spre tot felul de lucruri care nu sunt deloc Hristos, pentru a dobândi mântuirea? N-a stăruit în bunătatea lui Dumnezeu! Se poate vedea acest lucru foarte clar, chiar şi conştiinţa ne spune că aşa este. Dar, dacă n-a continuat în bunătatea lui Dumnezeu, întreaga creştinătate – spune apostolul – va fi tăiată, iar iudeii vor fi altoiţi din nou. Nu poate fi nicio îndoială în privinţa aceasta. Îndată ce Domnul va strânge adevărata Biserică a lui Dumnezeu şi o va lua în cer, El îl va restabili pe Israel.

A spune că Trupul lui Hristos sau vreun mădular adevărat al acestui Trup va fi tăiat de la Hristos ar fi, pur şi simplu, un lucru monstruos. Însă sistemul religios exterior, care a înlocuit iudaismul, va fi tăiat. Trupul, aşa cum îl vede Dumnezeu, este totdeauna real, nu poate să existe vreun mădular fals în el, căci Trupul este format de Duhul Sfânt. Nu trebuie să confundăm ceea ce zideşte Hristos cu ceea ce zideşte omul. Porţile Locuinţei Morţilor nu vor birui ceea ce zideşte Hristos. În lucrarea omului însă ne putem aştepta la lemn, fân, trestie, ne putem aştepta să găsim o casă mare, în care sunt şi vase de necinste, o formă de evlavie a cărei putere este tăgăduită şi de care trebuie să ne depărtăm.

ÎŢI VOI LUA SFEŞNICUL

Apocalipsa 2 şi 3 Aici nu sunt judecaţi credincioşii în mod individual, ci adunările. Deşi fiecare credincios în parte

poate auzi aceste înştiinţări şi poate profita de pe urma lor, totuşi Duhul vorbeşte adunărilor. Iar dacă adunarea respectivă rămâne indiferentă, dacă nu se pocăieşte şi nu practică faptele de la început, dacă nu se întoarce la dragostea dintâi, atunci sfeşnicul îi este luat.

Niciuna din adunări nu este prezentată aici sub aspectul de lucrare a lui Dumnezeu. Căci, fiind vorba de o cercetare în vederea judecăţii, Dumnezeu nu poate să-Şi judece propria lucrare (abia dacă este nevoie să spun acest lucru), ci El judecă lucrarea omului, pe baza responsabilităţii.


28/35

Aici nu este vorba de mântuirea personală, ci de vasul de care Dumnezeu Se serveşte ca să ducă Numele Său înaintea lumii. Fiecare în parte care crede va merge în cer, însă vasul mărturiei care nu şi-a făcut datoria va fi zdrobit. Dumnezeu arată o îndelungă-răbdare; însă dacă, după tot ce a făcut, via Sa nu produce decât struguri sălbatici, ea trebuie tăiată. Fără îndoială, o rămăşiţă credincioasă este luată în cer, dar vasul este lepădat ca mărturie pe pământ.

AM SĂ TE VĂRS DIN GURA MEA

Apocalipsa 3.16 Veţi spune: Cum se poate să fie Adunarea vărsată din gura lui Hristos, când ea este Trupul lui

Hristos şi trebuie să fie cu El în slavă? Acest gând este adevărat, dacă ne referim la Trupul lui Hristos. Dar observaţi că Adunarea, din punct de vedere exterior, pe pământ, rămâne responsabilă, oricare ar fi starea ei. Ori de câte ori este privită ca fiind pe pământ, ea este răspunzătoare de purtarea ei. Dacă slujitorul necredincios n-a făcut voia stăpânului său, el trebuie să fie tratat nu ca nefiind slujitor al acelui stăpân, ci ca fiind un slujitor făţarnic, potrivit cu poziţia în care a fost găsit. Nu i s-a spus: „Tu nu eşti slujitor“; ci: „Luaţi slujitorul nefolositor şi aruncaţi-l în întunericul de afară şi daţi-i partea împreună cu cei făţarnici“. Astfel, el a fost condamnat pe baza mărturiei lui.

Să reţinem că Biserica de nume este cea care va fi vărsată din gura lui Hristos, nu Adunarea Dumnezeului celui viu, Trupul şi Mireasa lui Hristos.

Se va ajunge şi la acest moment, când Biserica de nume va fi vărsată din gura Sa! Dar să reţinem că aici nu este vorba de mântuire, ci de mărturia înaintea lumii, cu privire la care Biserica este responsabilă.

CU NEPUTINŢĂ, DACĂ AU CĂZUT…

Evrei 6 A te întoarce iar la cele dintâi lucruri evreieşti, după ce ai primit făgăduinţa credinţei într-un

Hristos ceresc înseamnă a-L da uitării pe Hristos. Pentru o astfel de cădere nu este restabilire. S-ar putea ca cineva să aibă toate caracteristicile menţionate în versetele 4 şi 5 din Evrei 6 şi totuşi să nu fie născut din Duhul. Cineva poate să fie însoţitor al Duhului Sfânt, adică să participe la lucrările Lui, fără să fi primit într-adevăr Duhul Sfânt care locuieşte în cei sfinţi şi care este în ei pecete a credinţei şi a răscumpărării lor.

Este posibil ca Duhul să lucreze asupra unui om, fără să existe o lucrare lăuntrică şi care să dea viaţa.

Cazuri de felul acesta nu lipsesc în Vechiul Testament, cum sunt cel al lui Balaam, al împăratului Saul şi al altora. În Noul Testament nu găsim multe astfel de cazuri specificate, dar lucrul acesta este presupus (1 Corinteni 1; Evrei 6). Iar puterea de a face minuni, fără o schimbare a vieţii prin Duhul, este clar prezentată de către Domnul Însuşi, în Matei 12.26,27. Domnul nu tăgăduieşte faptele, dar spune că nu-i cunoaşte pe cei care le-au făcut (Matei 7). Iuda Iscarioteanul a fost un astfel de om.

Starea imatură despre care este vorba în versetele 1 şi 2 este pusă în legătură cu descoperirea incompletă cu privire la Mesia, făcută în Vechiul Testament, unde închinătorii erau lăsaţi sub jugul ceremoniilor şi al simbolurilor, deşi beneficiau de anumite adevăruri elementare.

Ori de câte ori se vorbeşte de cădere în Evrei, totdeauna este o cădere fatală şi fără nădejde, care duce la pierzare. De fapt nu este cădere în mod simplu, ci lepădare publică, apostazie. În Evrei 6 nu se vorbeşte deloc despre întoarcerea la Dumnezeu şi nici de primirea iertării păcatelor, ci de a avea parte de anumite privilegii ale creştinismului, lepădate ulterior, ceea ce înseamnă o apostazie finală şi fără nădejde. Nu numai în acest loc, ci în toată Epistola către Evrei, căderea este prezentată ca fiind lepădarea de credinţă, pentru care nu mai este posibilă restabilirea. Nu mai este posibil ca astfel de suflete să fie înnoite spre pocăinţă.

Un om poate să se găsească în sfera unde Dumnezeu lucrează în har şi ar putea merge atât de departe, încât să mărturisească lucrurile credinţei, dar, cu toate acestea, să rămână neîntors la Dumnezeu, măcar că a gustat din binecuvântările exterioare ale creştinismului. Însă, în cele din urmă, se va dovedi că, deşi a primit ploaie din cer, terenul inimii lui a rămas neroditor.

Totuşi, starea destinatarilor Epistolei către Evrei dădea nădejde pentru lucruri mai bune decât această imagine. Binecuvântarea lui Dumnezeu care venise peste ei prin Cuvânt adusese roade. Dumnezeu putea recunoaşte truda şi lucrarea lor de dragoste.


29/35

Îndată ce înţelegem că acest loc este o comparaţie a puterii superioare a sistemului creştin faţă de cel evreiesc şi că el vorbeşte de părăsirea creştinismului după ce acesta fusese cunoscut, greutăţile de înţelegere dispar. Deţinerea vieţii nu este presupusă, nici nu este subiectul acestor versete; apostolul vorbeşte nu despre viaţă, ci despre Duhul Sfânt ca putere prezentă în creştinism. „A gusta cuvântul cel bun“ înseamnă a fi înţeles cât de preţios este acest cuvânt, nu a fi adus la viaţă prin el.

Să observăm că acest loc este o comparaţie între ceea ce era înainte şi ceea ce era după ce Hristos a fost slăvit, între starea şi privilegiile acelora din aceste două perioade, fără să fie vorba de întoarcerea personală la Dumnezeu. În acea vreme, când puterea Duhului Sfânt era atât de evidentă şi exista o descoperire atât de deplină a harului, dacă un om părăsea Adunarea, el cădea de la Hristos şi se întorcea iar la lucrurile de dinainte, nemaiexistând vreun mijloc de înnoire şi de pocăinţă.

Dacă unii oameni erau însoţitori ai Duhului Sfânt, aceasta nu însemna neapărat că aveau viaţa divină. Un suflet poate beneficia de o anumită măsură de lumină, fără să existe în el nici cea mai mică urmă de viaţă. În cazul lui Balaam citim că Duhul Sfânt a venit peste el, că a văzut binecuvântările poporului lui Dumnezeu şi că a vorbit despre ele. El deţinea o măsură de lumină, dar, din punct de vedere moral, în sufletul lui era întuneric şi el însuşi a spus: „Îl văd, dar nu de aproape“. Aceasta este cu totul altceva decât a avea viaţa. Puteţi vedea un om foarte aproape de viaţă, care percepe binecuvântările cereşti; însă, dacă el le recunoaşte şi totuşi le leapădă, ce s-ar mai putea face pentru el?

„Au gustat cuvântul cel bun al lui Dumnezeu“: Simon Magul este un exemplu în această privinţă. „Puterile veacului viitor“: acestea sunt minunile care dau mărturie asupra biruinţei Domnului

asupra lui Satan. În veacul viitor, care este Mileniul, aceste puteri se vor manifesta în mod deplin. Simon Magul le-a dorit atunci când le-a văzut efectul.

„Este cu neputinţă, dacă au căzut, … deoarece ei L-ar răstigni din nou pentru ei înşişi pe Fiul lui Dumnezeu“: poporul Israel L-a răstignit, dar ei nu ştiau ce fac. Însă acum, cei care-L lepădau făceau acest lucru în mod conştient.

Sunt unii care primesc cuvântul de îndată şi cu bucurie – chiar acest fapt dovedeşte că nu este o lucrare reală în ei. Îl primesc cu bucurie şi îl leapădă în necaz. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu produce bucurie la început. Când el vine şi atinge conştiinţa, răscoleşte pământul înţelenit şi judecă gândurile şi intenţiile inimii; iar aceasta nu produce bucurie. Cuvântul răscoleşte inima, dar aceasta este pentru viaţă şi duce la sănătate spirituală. În pasajul din Evrei 6 se vorbeşte nu doar despre bucuria de a auzi Cuvântul, ci şi despre a gusta Cuvântul care ne prezintă un Hristos slăvit, ceresc. Dar nu este vorba despre aducerea la viaţă.

Se poate ca cineva să guste din aceste puteri, fără să fie pecetluit cu Duhul Sfânt. Dar, dacă sunt credincios, am această pecete, după ce am fost răscolit în mine însumi; primul efect al Cuvântului n-a fost bucuria. Am recunoscut că sunt un păcătos şi că nimic bun nu locuieşte în mine. Este o problemă directă între sufletul meu şi Dumnezeu, nu cum a fost cu Simon Magul, impresionat de lucrarea lui Dumnezeu desfăşurată în afara lui.

Înainte de a mă fi întors la Dumnezeu, am crezut că a existat Isus, la fel cum cred şi acum. Când Hristos era pe pământ, au fost oameni care I-au văzut minunile şi apoi şi-au văzut de drum. Dar când Duhul lui Dumnezeu lucrează în inimă, El arată ce suntem şi face să ne supunem dreptăţii lui Dumnezeu. El răscoleşte tot sufletul şi toată fiinţa omului, îl face să se supună dreptăţii lui Dumnezeu, îi arată locul în Hristos. Acesta este un lucru cu totul diferit de acela de a vedea numai lucrurile exterioare, precum minunile. Iar dacă cineva lepăda chiar şi aceste manifestări slăvite, nu mai rămânea niciun remediu pentru el. Dacă nu Îl ai pe Hristos, nu ai de fapt nimic. Ce urmează arată că nu mai poate fi remediu pentru un astfel de om: „Pământul care este adăpat de ploaie … are parte de binecuvântarea lui Dumnezeu; dar dacă aduce spini şi mărăcini, este lepădat“. Este acelaşi pământ – ploaia cade peste el – dar aduce mărăcini. Rezultatul vieţii este văzut în roadă, nu în manifestări ale puterii. Măgăriţa lui Balaam a putut să vorbească, dar aceasta era putere, nu viaţă spirituală.

„Chiar dacă vorbim astfel, preaiubiţilor, totuşi despre voi suntem încredinţaţi de lucruri mai bune şi care însoţesc mântuirea“ (versetul 9). În ei era osteneala dragostei, deci era viaţă. Poate că era doar puţină roadă, dar pomul nu este mort dacă aduce roadă, fie ea cât de neînsemnată.

Când sămânţa cade în locuri stâncoase, încolţeşte îndată, dar nu are rădăcină. Când Cuvântul nu atinge conştiinţa, nu este rădăcină, nici viaţă şi deci nici roadă. Poţi să-L plângi pe Hristos şi să nu ai viaţă, precum fiicele Ierusalimului. Firea păcătoasă poate să meargă alături de El, fără să aibă viaţă dumnezeiască. Cineva poate face minuni fără a-L cunoaşte pe Domnul şi fără a fi cunoscut de El. Un atom de zdrobire de duh este mai bun decât dacă ai umple oraşul cu minuni.


30/35

Biserica de nume este exact în situaţia arătată de Evrei 6.6. Ea se va lepăda de Hristos şi va fi tăiată. În Romani 11 este profeţit că, dacă ea nu continuă în bunătatea lui Dumnezeu, va fi tăiată. Apostazia va veni şi creştinătatea nu va putea fi înnoită spre pocăinţă.

DACĂ PĂCĂTUIM CU VOIA

Evrei 10.26 Dacă un evreu spunea: „Eu părăsesc strângerea laolaltă a lui Hristos“, adică creştinismul, pentru

el nu mai exista altă jertfă pentru păcat în afara celei care fusese deja adusă de Hristos. Dacă el călca în picioare sângele acestei Jertfe, ştiind ce însemna ea (dar nefiind născut din nou), partea lui era aceeaşi cu a celor care-L dăduseră la moarte pe Domnul. Un om care înţelege adevărul şi care îl părăseşte devine mai rău decât cel care s-a împotrivit adevărului întotdeauna. Dacă cineva alege păcatul în locul lui Hristos, pentru el nu mai există o altă jertfă. În acest pasaj se vorbeşte despre cei care-L părăseau în mod conştient pe Domnul, urmându-şi propria voie păcătoasă. Aici nu este vorba de o cădere, ci de apostazie.

Iudeii, sub lege, puteau oricând să aducă o altă jertfă. Sub evanghelie, această posibilitate nu mai există.

DACĂ RĂMÂNEŢI

Coloseni 1.23 „Dacă rămâneţi întemeiaţi şi neclintiţi în credinţă, fără să vă abateţi de la nădejdea evangheliei.“

Când este vorba de poziţia în Hristos, niciodată nu întâlnim cuvântul „dacă“. Dacă mă aflu în localitatea C, nu pot spune „dacă aş fi în localitatea C“, deoarece acolo sunt. Nu există „dacă“ în privinţa poziţiei pe care o avem în Hristos, nici nu există condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus.

Dar este şi un alt aspect în care creştinul este privit în Scriptură, anume ca alergând spre slavă şi străbătând pustia acestei lumi. Găsim acest lucru în special în Epistola către Evrei. Sfinţii sunt văzuţi acolo ca fiind pe pământ, iar Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi al Omului, este în cer. De aceea nu găsim acolo adevărul cu privire la unitatea noastră cu Hristos, ca mădulare ale Trupului Său. Ori de câte ori creştinul este privit pe calea lui prin această lume, intervine cuvântul „dacă“; însă el nu şubrezeşte siguranţa noastră, ci este o mărturie binecuvântată despre credincioşia lui Dumnezeu care ne poartă către cer.

În ce priveşte acceptarea noastră înaintea lui Dumnezeu şi valoarea sângelui lui Hristos, nu există niciun „dacă“. Când Israel a fost răscumpărat din Egipt, atunci n-a existat niciun „dacă“. Tot aşa, jertfa lui Hristos i-a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei care sunt sfinţiţi.

DACĂ PĂSTRĂM PÂNĂ LA SFÂRŞIT ÎNCREDEREA

Evrei 3.6,14 În Evrei 3.6, apostolul îi avertizează pe evreii care mărturiseau că sunt credincioşi despre pericolul

de a se întoarce înapoi în iudaism şi de a părăsi încrederea lor de la început. Dacă făceau acest lucru, dovedeau că nu făceau parte cu adevărat din casa lui Hristos, peste care El singur este stăpân. Toţi cei care-L părăseau dovedeau că nu făceau parte din această casă.

Unii spun că nu trebuie să fim prea siguri de mântuirea noastră, deoarece există un „dacă“. Dar oare acest cuvânt este dat ca să-mi şubrezească încrederea? De fapt, ce crezuseră evreii care trecuseră la creştinism? Că Hristos a venit, un Mântuitor ceresc, deci mult mai presus de un Mântuitor pământesc. Iată încrederea pe care ei nu trebuiau să o părăsească! Teama apostolului era ca ei să nu părăsească această încredere, nu că ar fi putut deveni prea încrezători. În cine trebuie să mă încred? În mine însumi? O, de aş avea o lipsă totală de încredere în mine! Dar să nu am încredere în Hristos? Va fi vreodată ochiul Lui neatent sau va putea fi vreodată inima Lui rece? Va înceta El să mijlocească? O dovadă că sunt o piatră adevărată în casa Lui este că ţin cu tărie această încredere.

Dacă eşti sub lege, lucrurile stau astfel: n-ai încredere în El, dar te încrezi în tine. Dacă este vorba de neîncredere, în cine nu trebuie să ne încredem? În noi înşine! Dacă te încrezi câtuşi de puţin în tine însuţi, aceasta este o dovadă că n-ai înţeles că eşti pierdut. Dacă însă părăseşti încrederea în tine însuţi şi spui: „Eu sunt deja pierdut“, atunci lucrurile se schimbă radical. Niciun credincios care a ajuns să


31/35

recunoască eficacitatea răscumpărării nu mai poate avea încredere în sine însuşi. Şi care creştin ar putea spune: Nu trebuie să te încrezi deplin în Hristos! Privilegiul nostru este să avem încredere totală în Hristos, în Cel care este stânca pe care se reazemă picioarele noastre, şi să ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu.

Altcineva ar putea spune: „Eu nu ştiu dacă pot să am o deplină siguranţă“. Răspunsul meu către un astfel de om este: „Tu eşti încă sub lege. Dumnezeu poate că îţi cercetează sufletul, spre binele tău, dar n-ai ajuns să accepţi dreptatea lui Dumnezeu“. Sufletul care se află în această stare n-a acceptat dreptatea lui Dumnezeu pentru el, în locul propriei sale dreptăţi. El încă mai depinde de inima sa pentru mângâiere şi siguranţă! Este un lucru deosebit de preţios să ajungi să ai sufletul atât de golit de orice lucru, încât să nu mai ai altceva de făcut decât să accepţi ceea ce Dumnezeu îţi poate da.

Noi n-am cunoscut deloc dragostea lui Dumnezeu până să fim mântuiţi. Iar faptul că acum o cunoaştem este lucrarea Duhului Sfânt. Fiul risipitor a înţeles ce era el doar atunci când a înţeles ce era tatăl său.

Suntem cu adevărat părtaşi cu Hristos dacă mergem până la capăt. Felul cum este prezentat acest verset (Evrei 3.14) nu atinge siguranţa celor sfinţi. Siguranţa mântuirii este o siguranţă a credinţei şi nu înlătură nicidecum dependenţa de Dumnezeu, nici chiar pentru o clipă. N-am nicio îndoială că Dumnezeu îi va păstra pe fiecare dintre sfinţii Săi până la capăt. Dar avem de alergat până ce vom intra în slava veşnică. A susţine cu tărie credincioşia lui Dumnezeu este un lucru foarte important. Şi trebuie să păstrăm forţa deplină a unor versete ca acestea, care lucrează asupra conştiinţei noastre ca nişte avertismente pe cale.

În Romani 2, viaţa veşnică este prezentată ca rezultat al unei umblări plăcute lui Dumnezeu. Fără îndoială, harul Său oferă puterea pentru acest lucru, dar viaţa veşnică este arătată ca o roadă a alergării. Într-un cuvânt, este la fel de adevărat că am acum viaţa veşnică şi că o voi dobândi în viitor; aceasta pentru că Dumnezeu vede viaţa eternă ca pe un singur tot, deoarece pentru El nu există timp. Urmăm cu hotărâre calea creştină şi vom obţine viaţa veşnică la sfârşitul ei. Aceasta nu contrazice celălalt adevăr, anume că Dumnezeu îi va păstra pe ai Săi şi că niciunul nu va fi smuls din mâna Sa.

CERCETAŢI-VĂ PE VOI ÎNŞIVĂ

2 Corinteni 13 Începutul versetului 3 din 2 Corinteni 13 este în legătură cu versetul 5: „Deoarece căutaţi o dovadă

că Hristos vorbeşte în mine, … cercetaţi-vă pe voi înşivă“. Cea din urmă parte a versetului 3 împreună cu versetul 4 sunt o paranteză. Pavel le arătase că învăţătorii aceia mincinoşi puseseră la îndoială chemarea lui de apostol. El le dăduse dovezi ale slujbei lui şi, în cele din urmă, le spune: „Dacă voi căutaţi o dovadă că Hristos vorbeşte în mine, cercetaţi-vă pe voi înşivă. Nu este Hristos în voi?“. Apoi adaugă: „Afară numai dacă sunteţi lepădaţi“. Un om lepădat (reprobat) este unul aruncat afară, ca nemaifiind bun pentru ceva. „Deci“, spune Pavel, „dacă voi sunteţi creştini, înseamnă că Hristos v-a vorbit prin mine şi prin mine aţi devenit voi credincioşi“.

Nu cercetarea stării mele duhovniceşti poate să-mi dea pacea, ci credinţa în Domnul Isus Hristos. Nu pot să dobândesc pacea privind la mine însumi, deşi mă aştept să existe în mine semne ale lucrării harului. Mai mult, doar dacă cineva are Duhul lui Hristos poate fi în stare să se cerceteze pe sine însuşi. Iar dacă nu-L are, nu are niciun sens să facă acest lucru. Cineva insista asupra acestei examinări şi l-am întrebat: „Eşti dumneata competent să te examinezi fără Duhul Sfânt dacă eşti creştin? Iar dacă ai Duhul Sfânt, atunci nu mai este nevoie să te examinezi în această privinţă“. Este un lucru binecuvântat când cineva ajunge să descopere că nu locuieşte nimic bun în el însuşi, adică în firea lui păcătoasă, şi apoi nu mai priveşte la el însuşi. Atunci el înţelege că Hristos este acum în prezenţa lui Dumnezeu pentru el şi astfel toate sunt aşezate la locul cuvenit. Nimeni nu poate avea claritate asupra acestui lucru, până ce nu înţelege că nu este nimic bun în el – doar atunci va privi numai la Hristos.

Dacă ne cercetăm pe noi înşine ca să vedem dacă umblăm ca nişte creştini, facem bine. Dar, dacă ne cercetăm ca să vedem dacă suntem creştini, facem un lucru care nu este potrivit Cuvântului.

Dumnezeu declară că toţi cei care cred sunt îndreptăţiţi şi au viaţa veşnică. Eu nu-mi cercetez ochii ca să ştiu dacă văd, ci privesc la obiectul care este înaintea mea şi aşa ştiu că văd.

Credinţa priveşte la Isus, nu la sine. Domnul spune femeii din Luca 7: „Păcatele îţi sunt iertate. Mergi în pace, credinţa ta te-a mântuit“. Femeia a privit la Isus şi a crezut în El, fără să se mai gândească la starea inimii ei. Starea inimii ei şi convingerea că nu putea găsi pace şi mântuire în ea


32/35

însăşi au făcut-o să privească la Isus şi să găsească pace în El. Evanghelia dă inimii răspunsul lui Dumnezeu, în mod clar şi deplin: „Crede în Domnul Isus Hristos şi vei fi mântuit“.

„Vă scriu, copilaşilor, fiindcă păcatele vă sunt iertate“ (1 Ioan 2.12). Alţii încercaseră să-i abată de la încrederea deplină că aveau deja viaţa veşnică. Ioan le scrie pentru ca ei să nu fie clătinaţi. Şi aici nu există niciun îndemn ca ei să se cerceteze în privinţa aceasta. Dacă cercetarea de sine ar fi mijlocul pentru dobândirea păcii, ar trebui să spun: „Deci, fiind îndreptăţiţi prin experienţă…“, iar aceasta ar coborî standardul şi pentru umblarea noastră. Dacă m-aş cerceta pe mine însumi ca să ştiu dacă sunt creştin, aş fi mulţumit cu mine însumi atunci când aş descoperi că sunt. Dacă însă, fiind îndreptăţit prin har, mă cercetez dacă trăiesc potrivit exemplului lui Hristos, sunt întotdeauna în pace, având încrederea binecuvântată în îndurarea lui Dumnezeu, şi nu sunt niciodată mulţumit cu creşterea mea spirituală, până nu voi ajunge ca El, care este Capul.

Scriptura nu vorbeşte nicăieri de nevoia de a deveni noi vrednici de cer. Bineînţeles că există creştere şi trebuie să existe. Dumnezeu ne va disciplina dacă umblăm greşit; dacă nu ascultăm, vom experimenta căile de cârmuire ale lui Dumnezeu faţă de noi, dar toate aceste căi nu au nicio legătură cu a fi vrednici de a ajunge în cer. Atât timp cât acest lucru nu este cunoscut în mod practic, atât timp cât socotim că mai este nevoie de vreo altă curăţire pentru a fi făcuţi vrednici pentru cer, vom constata că această dorinţă este o piedică în calea păcii, deoarece nu cunoaştem plinătatea dragostei şi nici faptul că El ne-a dat slava Lui. În acelaşi timp, standardul umblării este coborât. Sunt preocupat cu starea inimii mele, în loc să fiu preocupat cu inima lui Hristos!

Trebuie uneori să ne ocupăm şi cu noi înşine. Facem greşeli şi trebuie să le judecăm. Trebuie să veghem nu numai să ne ferim de rău, dar şi să creştem în ceea ce este bun. Totuşi, dacă mă ocup prea mult cu mine, eul ia locul pe care Hristos ar trebui să-l aibă, iar acesta este un lucru rău. Cineva ar putea veni să-mi spună o istorie lungă despre ce este în inima lui; şi, desigur, acolo sunt o mulţime de rele! Dar, dacă aş întreba această persoană ce este în inima lui Dumnezeu, n-ar putea să-mi spună niciun cuvânt. Este oare aceasta o stare bună? Am ajunge, desigur, în încurcături dacă nu ne-am judeca pe noi înşine; dar judecata de sine, deşi necesară, este un lucru uşor şi simplu dacă sunt aproape de Dumnezeu şi în părtăşie cu El.

CINE CREDE CĂ STĂ ÎN PICIOARE

1 Corinteni 10.12 A crede că stai în picioare nu este totuna cu a fi „în Hristos şi Hristos în noi“, poziţie în care nu

poate exista condamnare. Nu găsim nicăieri în Noul Testament vreun exemplu despre un om care este în Hristos sau care este adus la viaţă şi care apoi să fie pierdut. Iar aceste cuvinte din 1 Corinteni 10 nu înseamnă ruina finală. Fiecare din noi poate cădea, dacă nu veghem şi nu ne rugăm ca să nu intrăm în ispită.

„Cel căruia i se pare că stă în picioare să ia seama să nu cadă“ (versetul 12). Aceasta este responsabilitatea noastră. De altă parte (versetul 13) avem credincioşia lui Dumnezeu: El nu îngăduie să fim ispitiţi peste puterile noastre, ci pregăteşte mijlocul de a scăpa, ca să nu cădem.

ABATERE DE LA HARUL LUI DUMNEZEU

Evrei 12.15 „Vegheaţi ca nimeni să nu fie lipsit de harul lui Dumnezeu, ca nu cumva vreo rădăcină de

amărăciune, dând lăstari, să vă tulbure şi mulţi să fie întinaţi de ea.“ De ce dă apostolul acest îndemn? Pentru că noi am venit la Dumnezeu, iar Dumnezeu ne aşază în prezenţa Sa, ne face părtaşi sfinţeniei Sale. Apoi el adaugă: „Vegheaţi cu luare-aminte ca nu cumva cineva să se abată de la har“, adică să piardă toată încrederea în dragostea lui Dumnezeu. Bucuria practică pe care o ai este exact ceea ce înseamnă Dumnezeu pentru tine. Dacă părăseşti conştienţa harului lui Dumnezeu, atunci cazi. Nimic altceva nu ne poate lega inima de Dumnezeu decât harul. „Păcatul nu va stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub lege, ci sub har“ (Romani 6.14).


33/35

O INIMĂ REA A NECREDINŢEI

Evrei 3.12 „Luaţi seama, fraţilor, ca nu cumva să fie în vreunul dintre voi o inimă rea a necredinţei, ca să se

depărteze de Dumnezeul cel viu“. Atâta timp cât chemarea harului continua şi spunea „Astăzi“, ei trebuiau să se îndemne unii pe alţii ca nu cumva necredinţa să se strecoare în inimile lor, prin înşelăciunea păcatului. În felul acesta, Dumnezeul cel viu ar fi fost uitat. Vorbim acum despre responsabilitatea lor, fără să ne referim la credincioşia lui Dumnezeu care, desigur, nu va îngădui ca vreunul dintre ai Săi să piară, ci avem în vedere pericolele practice care ne-ar putea depărta de Dumnezeu; iar această îndepărtare ar fi pentru totdeauna, dacă Dumnezeu n-ar interveni, lucrând în viaţa pe care El ne-a dat-o şi care nu va pieri.

Păcatul ne desparte de Dumnezeu în gândurile noastre; nu mai avem aceeaşi gândire nici cu privire la dragostea Lui, nici cu privire la puterea Lui sau la interesul pe care El ni-l arată. Încrederea este pierdută, nădejdea slăbeşte şi valoarea lucrurilor care nu se văd scade, în timp ce valoarea lucrurilor care se văd creşte în aceeaşi proporţie. Conştiinţa devine rea, iar părtăşia cu Dumnezeu se întrerupe. Calea devine grea şi anevoioasă, iar voinţa se arată a fi împotriva Lui. Nu mai trăim prin credinţă, lucrurile vizibile intervin între noi şi Dumnezeu şi astfel ele pun stăpânire pe inimă. Acolo însă unde este viaţă, Dumnezeu atenţionează prin Duhul Sfânt (aşa cum face în această epistolă), pedepseşte şi corectează. Unde însă este doar o influenţă exterioară, o credinţă lipsită de viaţă şi o conştiinţă care nu a fost atinsă, urmările pot fi fatale.

SFINŢIREA FĂRĂ DE CARE NIMENI NU-L VA VEDEA PE DOMNUL

Evrei 12.14 Cine a făcut lucrarea de mântuire? Hristos, desigur! Ce parte ai tu în această lucrare? Niciuna, în

afară de faptul că ai contribuit cu păcatele tale. Şi la ce stare de suflet se referă această mântuire – la starea unui credincios, sau a unui necredincios? Bine, dar nu trebuie să fim sfinţi? Desigur, „fără sfinţire nimeni nu-L va vedea pe Domnul“ (Evrei 12.14). Dar vezi cât de repede şi cu ce instinct al propriei dreptăţi te întorci tu de la lucrarea lui Hristos la propria ta sfinţenie, la ceea ce eşti tu? Este uimitor cât de repede îşi îndreaptă omul privirea către ceea ce de fapt face ca el şi părerea lui bună despre sine să nu însemne nimic. Totuşi, dorinţa ta după sfinţire este dorinţa firii noi. Dacă ai fi indiferent faţă de sfinţire, atunci lucrarea Duhului ar trebui să fie aceea de a-ţi atinge conştiinţa.

„Fără sfinţire, nimeni nu-L va vedea pe Domnul.“ Cine nu are sfinţirea de care se vorbeşte aici nu este născut din nou, deci nu-L cunoaşte pe Domnul. Dar întrebarea este: cum să ajungi la o viaţă de sfinţenie? Dumnezeu ne disciplinează ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Sale; nu ca noi să putem fi sfinţi, ci ca să fim chiar „părtaşi sfinţeniei Lui“.

VA PIERI FRATELE TĂU PENTRU CARE A MURIT HRISTOS

1 Corinteni 8.11 „El, care este slab, va pieri din cauza acestei cunoştinţe a ta, el, fratele pentru care a murit Hristos.“

Există pericolul ca prin libertatea mea de a mânca orice să-l fac pe fratele meu să păcătuiască împotriva conştiinţei sale. Nu este vorba că Domnul nu-l poate păzi pe fratele meu, ci este vorba de consecinţele actului meu.

Avem un adevăr asemănător în Romani 8.13: „Dacă trăiţi potrivit firii păcătoase, veţi muri“. Adică acesta este sfârşitul trăirii potrivit firii păcătoase. Moartea este judecata lui Dumnezeu. Dacă un om trăieşte în astfel de lucruri, va muri. Dumnezeu a arătat că sfârşitul anumitor lucruri este moartea; iar eu atrag pe fratele meu în astfel de lucruri, deşi Dumnezeu nu-l va lăsa acolo; totuşi, prin acţiunea mea, eu îl conduc pe fratele meu la ceea ce ar putea să-l facă să piară.

Acelaşi lucru îl găsim în Romani 14.15: „Nu nimici, prin mâncarea ta, pe acela pentru care a murit Hristos“. Să-l nimicesc pe fratele meu pentru libertatea mea de a mânca! Ce lucru grav! Odată ce văd că sfârşitul acestor lucruri este moartea şi eu totuşi îl fac pe fratele meu să făptuiască astfel de lucruri, atunci eu îl nimicesc pe fratele meu, deşi Dumnezeu lucrează faţă de el chiar în ciuda felului meu de a mă purta.


34/35

SĂ NU FIM DAŢI DE RUŞINE ÎNAINTEA LUI

1 Ioan 2.28 În acest pasaj, Ioan le spune celor cărora le scrie să rămână în Hristos, pentru ca el, ca lucrător, să

nu fie dat de ruşine când va veni Domnul. „Şi acum, copilaşilor, rămâneţi în El, pentru ca, atunci când El Se va arăta, să avem îndrăzneală şi, la venirea Lui, să nu rămânem de ruşine înaintea Lui.“ Nici vorbă de a fi despărţiţi de El! Tot aşa, în 2 Ioan 8 citim: „Pentru ca noi să nu pierdem ce am lucrat, ci să primim o răsplată deplină“. 1 Corinteni 3 se referă de asemenea la slujbă. Într-un cuvânt, toate acestea se referă la slujire, nu la poziţia în care este aşezat cel credincios.

Apostolii căutau să susţină lucrarea pe care o făcuseră şi cu privire la care doreau să culeagă roade în ziua lui Hristos. „Ca să nu fim ruşinaţi“, noi, apostolii. Acest gând al rezultatului muncii lor în slavă le era familiar. Pavel spune: „Ca în ziua lui Hristos să mă pot lăuda că n-am alergat, nici n-am lucrat în zadar“ (Filipeni 2.16).

PĂCAT CARE DUCE LA MOARTE

1 Ioan 5.16 „Este un păcat care duce la moarte; nu-i zic să se roage pentru acela.“ Moartea este aici arătată ca o

disciplinare în căile de cârmuire ale lui Dumnezeu. Dacă păcatul comis mai lasă loc pentru mijlocire, Dumnezeu ne va ierta (Iacov 5.14,15). Dacă mă întrebaţi ce este păcatul care duce la moarte, răspund că poate să fie orice păcat; poate să fie chiar şi o minciună, cum a fost în cazul cu Anania şi Safira. Petru nu s-a rugat pentru ei. Vezi, în contrast, cazul lui Ştefan, unde, chiar dacă păcatul comis de cei care-l ucideau era cu mult mai grav, el se roagă: „Nu le ţine în seamă păcatul acesta“. Despre unii din Corint se spune: „Din cauza aceasta sunt între voi mulţi neputincioşi şi bolnavi, şi nu puţini adorm“. Starea îngrozitoare de confuzie a adunărilor face ca această cârmuire să fie ţinută tot mai mult în mâna lui Dumnezeu şi să nu mai fie încredinţată celor ai Săi.

Dumnezeu Îşi arată judecata în mijlocul adunării şi El poate face acest lucru chiar până la pedeapsa cu moartea.

TRĂIREA DUPĂ FIREA PĂCĂTOASĂ

Romani 8.13 Socotesc că ceea ce se spune în Romani 8.13 este, aşa cum sunt multe „maxime“ ale lui Pavel, un

principiu abstract care aparţine naturii lucrurilor sau, mai degrabă, naturii lui Dumnezeu şi principiilor Sale de cârmuire. Orice om care trăieşte potrivit firii păcătoase va muri; acesta este sfârşitul vieţii trăite potrivit firii păcătoase. Seceri ce ai semănat. Cineva poate să asculte de firea păcătoasă, iar aceasta pentru mult timp. Apoi remuşcarea, chinul şi necazul şi, în sfârşit, ieşirea din această situaţie arată că a existat ceva care s-a luptat cu firea păcătoasă şi că Dumnezeu, în cele din urmă, a dat biruinţa. Putem să nu cunoaştem, pentru un timp, care principiu se manifestă într-un anumit om, dar Dumnezeu îi cunoaşte pe cei care sunt ai Săi.

În Romani 2.6-10 este un principiu abstract asemănător, de care apostolul face uz în legătură cu introducerea neamurilor în binecuvântare.

TREBUIE SĂ NE ARĂTĂM LA JUDECATĂ

2 Corinteni 5.10 Judecata lui Hristos nu are nimic de-a face cu starea de îndreptăţire a celor sfinţi; Hristos este

dreptatea lor. Pentru credincioşi, judecata din 2 Corinteni 5.10 este judecata pentru primirea răsplătirii. Aceasta va avea loc când vom da socoteală despre noi înşine lui Dumnezeu. Atunci noi vom fi deja în totul asemenea lui Hristos şi nu vom mai avea firea în care am păcătuit, căci vom fi „fără pată în ziua lui Isus Hristos“.

Într-adevăr, trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Dar este scaunul de judecată al Celui care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine, care m-a mântuit şi în care eu sunt acceptat.


35/35

Judecata celor sfinţi (2 Corinteni 5.10) începe atunci când suntem în slavă, atunci când suntem deja ca Domnul Isus.

SCROAFA SPĂLATĂ

2 Petru 2.22 Cei care s-au „încurcat“ şi au fost „biruiţi“ L-au cunoscut pe Hristos într-un mod superficial. N-a

fost o schimbare reală de viaţă, n-a fost o schimbare vitală, ci o schimbare exterioară, prin cunoştinţa pe care au dobândit-o; dar, aşa cum spune vechiul proverb, „scroafa spălată nu este oaie“.

A UITAT CĂ A FOST CURĂŢIT

2 Petru 1.9 Dacă cineva a fost într-adevăr eliberat, nu poate să ajungă să fie nesigur de lucrarea pe care

Dumnezeu a făcut-o în el. Expresia „a uitat curăţirea de vechile lui păcate“ (2 Petru 1.9) vorbeşte de partea practică. De exemplu, copilul meu aleargă pe stradă, se murdăreşte şi atunci eu îi spun: „Ai uitat că te-am spălat chiar mai înainte de a ieşi pe stradă!“. Un creştin adevărat poate să aibă o vedere clară asupra iertării păcatelor şi totuşi să aibă doar puţină putere pentru viaţa practică.

Dacă aceste lucruri sunt în noi (2 Petru 1.9,10), cunoaşterea lui Isus nu va fi fără roade în inimile noastre. Dar dacă, dimpotrivă, ele lipsesc, atunci noi suntem miopi, nu putem vedea departe în lucrurile lui Dumnezeu; vederea ne este împiedicată, este limitată de îngustimea inimii stăpânite de propria ei voinţă şi condusă de propria ei poftă. Cu alte cuvinte, am uitat că am fost curăţiţi de vechile noastre păcate, am pierdut din vedere poziţia în care ne-a adus creştinismul.

Această stare nu înseamnă pierderea siguranţei, ci uitarea adevăratei mărturii creştine în care am fost aduşi, care este curăţia, în contrast cu căile lumii.

De aceea trebuie să ne dăm silinţa să avem proaspătă şi plină de vigoare cunoaşterea alegerii noastre, pentru a umbla într-o stare de libertate spirituală.

Mantuirea deplina in Hristos (J.N.Darby)

Documents

Transcript of Mantuirea deplina in Hristos (J.N.Darby)