Manilici REZUMATE CAPODOPERE

131
CĂLIN MANILICI CAPODOPERE LITERARE ROMÂNEŞTI ÎN REZUMATE

Transcript of Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Page 1: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Alexandru L@pu}neanul 1

CĂLIN MANILICI •

CAPODOPERE LITERARE ROMÂNEŞTI ÎN REZUMATE

Page 2: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Costache Negruzzi 2

Page 3: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Alexandru L@pu}neanul 3

CĂLIN MANILICI

CAPODOPERE LITERARE

ROMÂNEŞTI ÎN REZUMATE

EDITURA PRO VITA Cluj-Napoca

Page 4: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Costache Negruzzi 4

Page 5: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Alexandru L@pu}neanul 5

COSTACHE NEGRUZZI

ALEXANDRU LĂPUŞNEANUL

I „Dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreu...”

Alexandru Lăpuşneanul revine în ţară, „întovărăşit de şepte mii spahii şi de vro trei mii oaste

de strânsură”, pentru a lua scaunul domniei de la Ştefan Tomşa. Mai înainte fusese înlăturat din domnie şi înlocuit de către Iacob Eraclidul, cunoscut sub numele Despot Vodă; acesta „perise ucis de buzduganul lui Ştefan Tomşa”.

Lângă Tecuci, unde oastea face popas într-o dumbravă, patru boieri, Vornicul Moţoc, Postelnicul Veveriţă, Spătarul Spancioc şi Stroici, sunt primiţi, la cererea lor, de către Lăpuşneanul în cort. Unde Moţoc comunică pretendentului la domnie că „obştia ne-au trimis pre noi să-ţi spunem că norodul nu te vrea, nici te iubeşte”, însă „– Dacă voi nu mă vreţi eu vă vreu, răspunde Lăpuşneanul, a cărui ochi scânteiară ca un fulger, şi dacă voi nu mă iubiţi, eu vă iubesc pre voi, şi voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră”. Apoi viitorul domn întreabă, referindu-se la perioada cât a condus ţara: „Cum a fost oblăduirea mea? Ce sânge am vărsat? Care s-au întors de la uşa mea, fără să câştige dreptate şi mângâiere? Şi însă, acum nu mă vreţi, nu mă iubiţi?”.

Pleacă Spancioc, Veveriţă şi Stroici dar Moţoc rămâne, propunându-i lui Lăpuşneanul să renunţe la oştile turceşti, căci îl vor sprijini boierii cu oamenii lor în lupta pentru tron. Ca răspuns, Lăpuşneanul îşi arată neîncrederea: „învechit în zile rele, deprins a te ciocoi la toţi domnii, ai vândut pre Despot, m-ai vândut şi pre mine, vei vinde şi pre Tomşa; spune-mi, n-aş fi un nătărău de frunte, când m-aş încrede în tine?”. Dar îi făgăduieşte lui Moţoc să nu îl ucidă („sabia mea nu se va mânji în sângele tău”) căci va avea nevoie de el „ca să mă uşurezi [completează Lăpuşneanul] de blăstemurile norodului”.

II „Ai să dai samă, doamnă!...”

Tomşa părăseşte tronul şi se refugiază în Valahia, în timp ce pe Lăpuşneanul poporul „îl

întâmpina cu bucurie şi cu nădejde, aducându-şi aminte de întâia lui domnie, în care el nu avusese vreme a-şi dezvăli urâtul caracter”.

Noul domn pune să fie umplute cu lemne şi arde toate cetăţile Moldovei, cu excepţia Hotinului, cetăţile fiind locuri de rezistenţă şi comploturi ale boierilor împotriva domnitorului.

Pentru ca „să stârpească cuiburile feudalităţii, îi despoia pe boieri de averi sub diferite pretexte, lipsindu-i cu chipul acesta de singurul mijloc cu care puteau ademeni şi corumpe pre norod”. În plus, execută boierii la „cea mai mică greşală dregătorească, la cea mai mică plângere ce i se arăta” iar capetele celor ucişi sunt atârnate de poarta curţii domneşti.

În sala tronului intră Doamna Ruxandra, soţia lui Lăpuşneanul şi fiica lui Petru Rareş („avea acea frumuseţă, care făcea odinioară vestite pre femeile României.”); soţul ei o ia „ca pe o pană” şi şi-o aşează pe genunchi. Ruxandra îşi imploră soţul să cruţe pe boieri, spunându-i şi motivul ce a îndemnat-o să i se adreseze: „– De-aş şti că mă vei şi omorî, nu pot să tac. Ieri, când voiam să întru, o jupâneasă cu cinci copii s-au aruncat înaintea rădvanului meu şi m-au oprit arătându-mi un cap ţintuit în poarta curţii. «Ai să dai seamă, doamnă, îmi zise, că laşi pre

Page 6: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Costache Negruzzi 6

bărbatul tău să ne taie părinţii, bărbaţii şi fraţii... Uită-te, doamnă, acesta-i bărbatul meu, tatăl copiilor acestora, care au rămas săraci! Uită-te!»”. După ce Doamna îi cere să înceteze omorurile, Lăpuşneanul îi promite că îi va îndeplini dorinţa „de poimâine”, zice el, după ce îi va da Doamnei, a doua zi „un leac de frică”.

III „Capul lui Moţoc vrem...”

Sunt anunţaţi boierii „să se adune a doua zi, fiind sărbătoare, la mitropolie, unde era să fie

şi domnul, ca să asculte liturghia şi apoi să vie să prânzească la curte”. După slujbă, Lăpuşneanul se adresează boierilor, spunându-le că îi pare rău pentru că a

„arătat asprime” faţă de ei, apoi îşi motivează actele crude prin „dorinţa de a vedea contenind gâlcevirile şi vânzările unora şi altora, care ţinteau la răsipa ţării şi la peirea mea”. Adăugând că vrea să trăiască alături de boieri „de acum în pace, iubindu-ne ca nişte fraţi”, îşi cere iertare de la ei şi de la norodul adunat în biserică.

La cuvântarea „deşănţată” a domnitorului asistaseră Spancioc şi Stroici, care decid că nu vor participa la masa oferită de domn, din neîncredere.

Boierii sosind la casa domnească, în număr de 47, observă prezenţa lefegiilor înarmaţi în curte, şi a patru tunuri îndreptate spre poartă, dar nu dau atenţie faptului.

Masa ce s-a servit era simplă, conform obiceiurilor vremii: „Cel mai mare ospăţ se cuprindea în câteva feluri de bucate. După borşul polonez, veneau mâncări greceşti ferte cu verdeţuri, care pluteau în unt; apoi pilaful turcesc şi, în sfârşit, fripturile cosmopolite. Pânza mesii şi şervetele erau de filaliu ţesute în casă, tipsiile pe care aduceau bucatele, talgerele şi tipsiile erau de argint”.

Aproape de încheierea ospăţului, un boier, Veveriţă, închină un pahar urând lui Vodă ca să-l întărească Dumnezeu în gândul bun „de a nu mai strica pe boieri şi a bântui norodul...”. Sub pretextul că în urare s-ar ascunde o jignire adusă domnitorului, armaşul ordonă uciderea boierilor care, „neavând nici o grijă, surprinşi mişăleşte pe din dos, fără arme, cădeau făr-a se mai împotrivi”, cu excepţia unora dintre cei tineri – transformă în arme tacâmurile, vasele, scaunele. Sunt ucise şi slugile boierilor, aflate în curte, dar câteva scapă fugind peste ziduri şi poartă vestea despre cele întâmplate.

În faţa porţii palatului domnesc se adună „tot oraşul” şi oamenii, întărâtaţi, încep să lovească în poartă cu topoarele. Lăpuşneanul cere armaşului să-i întrebe ce doresc, iar ca răspuns, după un moment de ezitare, gloata se hotărăşte: „– Capul lui Moţoc vrem!”, arătând şi motivul, „– Am rămas săraci!/– N-avem bani!/– Ne i-au luat toţi Moţoc!”.

Auzind cele transmise de armaş în legătură cu cererea mulţimii, vornicul Moţoc solicită domnitorului să îl apere („Pune să deie cu tunurile într-înşii... Să moară toţi! Eu sunt boier mare; ei sunt nişte proşti!”) dar acesta refuză („Proşti, dar mulţi, răspunse Lăpuşneanul cu sânge rece”) şi vornicul este aruncat de pe zid mulţimii, „care într-o clipală îl făcu bucăţi”, apoi „gloata”, „mulţămindu-se de această jertfă, se împrăştie”.

Vodă ordonă să se reteze capetele boierilor ucişi, le aşează pe masa de ospăţ în formă de piramidă, „puind pe ale celor mai mici boieri dedesupt şi pe ale celor mai mari deasupra”; o aduce pe Doamna Ruxandra ca să vadă priveliştea, care leşină, ceea ce prilejuieşte un comentariu soţului: „– Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanul zâmbind”.

Trimişi să-i aducă pe Spancioc şi pe Stroici, oamenii armaşului îi ajung pe fugari când tocmai treceau hotarul de pe Nistru şi cei doi boieri îi trimit lui Lăpuşneanul vorbă că îl vor „vedea păn-a nu muri”.

Page 7: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Alexandru L@pu}neanul 7

IV „De mă voi scula,

pre mulţi am să popesc şi eu...”

După patru ani de la uciderea celor 47 de boieri, Lăpuşneanul se mută în cetatea Hotinului, pentru a-i putea supraveghea pe Spancioc şi Stroici, refugiaţi în Polonia. Îi era teamă de faptul că cei doi vor veni cu oaste polonă în Moldova.

În acest timp îşi ţinuse promisiunea făcută Doamnei Ruxandra, în sensul că nu mai omora, dar „Scotea ochi, tăia mâni, ciuntea şi seca pe care avea prepus”.

Îmbolnăvindu-se, cere mitropolitului, episcopilor şi boierilor pe care îi chemase lângă el să îl călugărească, dacă îl vor vedea că se apropie de moarte. Deoarece face o criză puternică, este călugărit şi primeşte numele de Paisie, doamna Ruxandra este numită regentă iar fiul său, Bogdan, noul domn.

Sosesc Spancioc şi Stroici, ajung în faţa camerei unde se afla Lăpuşneanul bolnav şi, ascultând la uşă, aud acuzele aduse de către acesta mitropolitului şi călugărilor care se aflau acolo, ca urmare a călugăririi sale, precum şi ameninţarea rostită („M-aţi popit voi, dar de mă voi îndrepta, pre mulţi am să popesc şi eu!”).

Deoarece Lăpuşneanul îşi ameninţase soţia şi fiul cu răzbunarea, Spancioc şi Stroici o conving pe Doamna Ruxandra să pună otravă în apa cerută de Lăpuşneanul, pentru a-şi salva fiul.

Intrând în camera fostului domn, care băuse deja din otravă, cei doi îl silesc să bea şi resturile ei.

Alexandru Lăpuşneanul a murit în chinuri şi a fost îngropat, adaugă autorul, în „monastirea Slatina, zidită de el”.

Page 8: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Povestea lui Harap-Alb 8

ION CREANGĂ

POVESTEA LUI HARAP-ALB Verde-Împărat trimite fratelui său, Craiul, care „era odată într-o ţară”, o scrisoare pentru a-i

cere să-i dea pe unul dintre cei trei fii ai lui spre a-i fi urmaş la tron, fiindcă el avea numai fete. Comunicându-le tatăl feciorilor săi conţinutul scrisorii şi acceptul său („Care dintre voi se simte destoinic a împărăţi peste o ţară aşa mare şi bogată, ca aceea, are voie din partea mea să se ducă, ca să împlinească voinţa cea de pe urmă a moşului vostru.”), cel mare socoteşte că lui i se cuvine împărăţia, şi pleacă la drum. Dar la un pod îi iese în cale tatăl său îmbrăcat într-o piele de urs şi îl sperie, încât feciorul ajunge la concluzia „că mie unuia nu îmi trebuie – spune el – nici împărăţie nici nimica”. Fiul mijlociu încearcă şi el să ajungă la unchiul său, dar păţind acelaşi lucru, deasemenea renunţă („Că doar, slavă Domnului, am ce mânca la casa d-tale.”). Craiul este posomorât şi ruşinat: „Din trei feciori câţi are tata, nici unul să nu fie bun de nimica?! Apoi, drept să vă spun, că atunci degeaba mai stricaţi mâncarea, dragii mei... Să umblaţi numai aşa, frunza frăsinelului, toată viaţa voastră şi să vă lăudaţi că sunteţi feciori de craiu, asta nu miroase a nas de om..”. Cel mic, prins de ruşine, iese în grădină, unde „începe a plânge în inima sa”, când i se înfăţişează „o babă gârbovă de bătrâneţe, care umbla după milostenie”. Aceasta îl sfătuieşte, după ce fiul craiului îi dă un ban pomană, să ceară tatălui său „calul, armele şi hainele cu care a fost el mire”, pentru că numai aşa poate merge „unde n-au putut merge fraţii” săi. Şi îi spune că va putea recunoaşte calul prin faptul că doar acel cal va mânca din jăratecul pus pe o tavă în mijlocul hergheliei. Apoi fiul de crai o vede pe bătrână „învăluită într-un hobot alb, ridicându-se în văzduh”.

Primind acordul tatălui, mezinul ia armele şi hainele de unde erau, într-un pod, şi merge cu tava cu jăratec la cai. Dar, spre surprinderea sa, doar „o răpciugă de cal, grebănos, dupuros şi slab, de-i numărai coastele” se apropie de tavă ca să mănânce. Lovit de trei ori în cap cu căpăstrul de fiul de crai ce voia să-l îndepărteze de la tavă, calul nu renunţă, apucă să mănânce, în trei rânduri, jăratecul, după care „se scutură de trei ori şi îndată rămâne cu părul lins-prelins şi tânăr ca un tretin, de nu era alt mânzoc mai frumos în toată herghelia”. Fiul de crai urmează îndemnul calului („Sui pe mine, stăpâne, şi ţine-te bine.”), care îl duce în zbor, de trei ori, spre înălţimi, pentru a-i răsplăti astfel, prin spaima provocată, cele trei lovituri primite cu căpăstrul în cap. După trei zile de pregătiri, porneşte şi mezinul, cu armele, hainele şi calul tatălui, la drum. Se întâlneşte şi el cu Craiul îmbrăcat în piele de urs dar, spre deosebire de fraţii săi, mezinul se repede cu arma ridicată asupra ursului. În acel moment tatăl îi spune să nu lovească, apoi îl îmbrăţişează, îl felicită pentru alegerea calului ca tovarăş şi recunoaşte că este „vrednic de împărat”. Dându-i totodată, înainte de despărţire, şi un sfat: „în călătoria ta ai să ai trebuinţă şi de răi şi de buni, dar să te fereşti de omul roş, iară mai ales de cel spân, cât îi putè; să n-ai de-a face cu dânşii, căci sunt foarte şugubeţi”, îi dăruieşte şi blana de urs („că ţi-a prinde bine vreodată”).

După o vreme de mers, când îi intră calea în codru, fiul de crai întâlneşte un om spân care se oferă să-i fie slugă dar îl refuză. În pădure reapare, îmbrăcat altfel şi vorbind cu voce prefăcută, acelaşi spân, cu aceeaşi ofertă, dar mezinul iarăşi îl refuză. Dar într-un loc unde „se închide calea şi încep a i se încurca cărările”, când Spânul îi apare pentru a treia oară oferindu-se să-l ajute în a ieşi din impas, mezinul îl acceptă: „mort-copt, trebuie să te ieu cu mine, dacă zici că ştii bine locurile pe aici”. Cei doi întâlnesc în cale o fântână şi, fiind arşiţă, Spânul îşi îndeamnă stăpânul să coboare în fântână, pentru a se răcori. După ce intră, Spânul pune capacul pe fântână, se urcă deasupra şi îi cere fiului de crai, drept preţ al eliberării sale, să-i spună cine este şi unde merge. Acesta mărturiseşte, iar Spânul îl obligă, ameninţându-l cu moartea, să schimbe rolurile; el se va prezenta drept feciorul Craiului, iar stăpânul său drept slugă şi îl obligă sub jurământ făcut „pe ascuţişul paloşului”, că-i va da „ascultare şi supunere întru toate”, până va muri şi iar va învia, apoi îi pune numele de Harap-Alb.

Page 9: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Ion Creangă

9

Ajunşi la curtea lui Verde-împărat, Spânul îl trimite pe Harp-Alb la grajd, înainte îi dă însă o palmă, spre a-l speria, gest faţă de care fiicele împăratului protestează. Apoi explică gestul: „Dacă dobitoacele n-ar fi fost înfrânate, de demult ar fi sfâşiet pe om. Şi trebuie să ştiţi că şi între oameni cea mai mare parte sunt dobitoace, care trebuiesc ţinuţi în frâu, dacă ţi-i voia să faci treabă cu dânşii”. Atitudinea lui însă le face să constate că „de fel nu seamănă în partea lor, nici la chip, nici la bunătate; şi că Harap-Alb, sluga lui, are o înfăţişare mult mai plăcută şi samănă a fi mult mai omenos”.

Într-una din zile, servindu-se la masă „nişte sălăţi foarte minunate”, aduse, spune împăratul, cu mare primejdie din Grădina Ursului, Spânul îşi trimite sluga după astfel de „sălăţi”, el „voind să peardă acum pe Harap-Alb cu orice preţ”. După ce îl încurajează în urma plângerilor sale („de-acum înainte, ori cu capul de peatră, ori cu peatra de cap, tot atâta-i; fii odată bărbat şi nu-ţi face voie rea.”), calul îl duce pe Harap-Alb „într-un ostrov mândru din mijlocul unei mări, lângă o căsuţă singuratică, pe care era crescut nişte muşchiu pletos de o podină de gros, moale ca mătasa şi verde ca buratecul”. Acolo o întâlneşte pe bătrâna care îl ajutase cu sfaturi înainte de plecare, şi află de la ea că este, de fapt, Sfânta Duminică. Sfânta face o fiertură adormitoare, din somnoroasă, lapte şi miere, o toarnă în fântâna din Grădina Ursului, aflată în apropierea casei sale. Când vede că animalul a băut şi a adormit, revine acasă şi îl sfătuieşte pe Harap-Alb să ia blana de urs dată de crai ca, îmbrăcat cu ea, să meargă după sălăţi. Harap-Alb reuşeşte să culeagă salata şi scapă de ursul care se luase după el, pe când era să iasă din grădină, aruncându-i blana.

După câteva zile, împăratul îi arată Spânului nişte pietre preţioase de o frumuseţe nemaivăzută, şi îi spune că sunt din Pădurea Cerbului. Acolo, o dată la şapte ani, cerbul (care era vrăjit, de omora oamenii şi animalele cu privirea numai) se scutura, pierzând astfel unele din nestematele care creşteau pe el. Trimis de Spân după nestemate şi ajuns din nou, dus de cal în zbor, la Sfânta Duminică, Harap-Alb era „cufundat în gânduri şi galbăn la faţă, de parcă-i luase pânza de pe obraz”, de teama morţii. Este încurajat de Sfântă („Mare-i Dumnezeu! N-a mai fi el după gândul Spânului. Însă mai rabdă şi tu, fătul meu, că mult ai avut de răbdat şi puţin mai ai.”), care-l ajută din nou. Îi dă „obrăzarul şi sabia lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, de unde le avea” apoi pleacă, împreună cu el, în Pădurea Cerbului. Acolo după ce sapă o groapă adâncă, lângă izvorul din care se adăpa cerbul, îi spune Sfânta ce să facă în continuare: să aştepte în groapă sosirea cerbului, cu obrăzarul pus pe faţă. Iar când cerbul se va culca să doarmă cu ochii deschişi, după adăpare, să iasă şi să îi taie capul, ascunzându-se din nou în groapă, de unde să nu iasă toată ziua, deşi, toată ziua, capul cerbului îi va cere acest lucru. Şi abia după asfinţit, când va fi murit, să ia capul şi pielea. Harap-Alb procedează astfel, revine la Sfânta Duminică spre a-i mulţumi, iar capul şi pielea cerbului le va duce stăpânului său, deşi pe drum i se ofereau tot felul de răsplăţi: „Mulţi crai şi împăraţi ieşeau în faţa lui Harap-Alb, şi care dincotro îl ruga, unul să-i deie bănărit, cât a cere el, altul să-i deie fata şi jumătate de împărăţie; altul să-i deie fata şi împărăţia întreagă”.

În timpul unui ospăţ oferit de împărat în cinstea aşa-zisului său nepot, Spânul, la câteva zile după întoarcerea lui Harap-Alb, o pasăre măiastră bate în fereastră şi zice: „– Mâncaţi, beţi şi vă veseliţi, dar de fata împăratului Roş nici nu gândiţi!”. Iar Spânul îşi trimite sluga să-i aducă pe fata Împăratului Roş. Din nou speriat, întristat, Harap-Alb se lamentează tovarăşului său, calul: „Se vede că m-a născut mama într-un ceas rău, sau nu ştiu cum să mai zic, ca să nu greşesc înaintea lui Dumnezeu. Mă pricep eu tare bine ce ar trebui să fac, ca să se curme odată toate aceste. Dar m-am deprins a târî după mine o viaţă ticăloasă. Vorba ceea: «Să nu de Dumnezeu omului cât poate el suferi»”. Calul din nou îl îmbărbătează, şi îi spune că ştie drumul către curtea Împăratului Roş, unde a mai fost o dată, cu tatăl lui Harap-Alb.

Pe drum cei doi întâlnesc, la un pod, o nuntă de furnici, iar Harap-Alb, pentru a nu le strivi, trece cu calul prin apă, în ciuda pericolului de înec. Drept răsplată primeşte, de la o furnică zburătoare,

Page 10: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Povestea lui Harap-Alb 10

o aripă, cu indicaţia de a-i da foc, la nevoie, pentru a aduce astfel furnicile la el. Mergând mai departe, Harap-Alb vede un roi de albine care îşi căutau stup, le face un adăpost şi primeşte, de la crăiasa lor, o aripă pe care, dacă o va aprinde, crăiasa îi va veni în ajutor. Ceva mai încolo întâlneşte „o dihanie de om, care se pârpălea pe lângă un foc de douăzeci de stânjeni de lemne şi tot atunci striga, cât îi lua gura, că moare de frig”. Acesta „avea nişte buzoaie groase şi dăbălăzate. Şi când sufla cu dânsele, cea de deasupra se răsfrângea în sus peste scăfârlia capului, iar cea de dedesubt atârna în jos, de-i acoperea pântecele. Şi, ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai groasă de-o palmă”. Înţelegând că este Gerilă, îl ia cu sine, ca urmare a ofertei acestuia de a-l însoţi şi a avertismentului său: „– Râzi tu râzi, Harap-Alb, zise atunci Gerilă tremurând, dar, unde mergi, fără de mine n-ai să poţi face nimica”. La fel se petrec lucrurile şi cu Flămânzilă („o namilă de om mânca brazdele de pe urma a 24 de pluguri şi tot atunci striga în gura mare că crapă de foame.”), cu Setilă („o arătare de om băuse apa de la 24 de iazuri şi o gârlă pe care umblau numai 500 de mori şi tot atunci striga în gura mare că se usucă de sete.”), cu Ochilă, cel care vede lucrurile „găurite, ca sitişca, şi străvezii, ca apa cea limpede” şi cu Păsări-Lăţi-Lungilă, cel ce „când voia, aşa se lăţea de tare, de cuprinde pământul în braţe. Şi altă dată, aşa se deşira şi se lungea de grozav, de ajungea cu mâna la lună, la stele, la soare, şi cât voia de sus.”, pentru a prinde păsări, pe care „jumulite, nejumulite, ţi le păpa pe rudă, pe sămânţă”.

Ajunşi la Împăratul Roş („era un om pâclişit şi răutăcios la culme; nu avea milă de om nici cât de un câne.”), cei şase, arătându-se ei „care de care mai chipos şi mai îmbrăcat, de se târâiau aţele şi curgeau oghelele după dânşii”, sunt găzduiţi într-o casă de aramă, sub care se face foc peste noapte, după ce au spus ei cu ce scop sosiseră. Oaspeţii scapă de moarte datorită lui Gerilă, care a domolit căldura cu suflarea sa, iar a doua zi se plâng trimisului împărătesc că au fost lăsaţi „fără scânteie de foc în vatră”. Sunt poftiţi de împărat, când se înfăţişează din nou acestuia spre a-i cere fata pentru nepotul Împăratului Verde, la masă, unde li se dau „12 harabale cu pâne, 12 ialoviţe fripte şi 12 buţi pline cu vin”, sub ameninţarea unei pedepse grozave, dacă nu consumă tot. Dar Flămânzilă şi Setilă biruie ceea ce nu au reuşit ceilalţi, tot ei doi plângându-se apoi de foame şi de sete. Când Împăratul Roş vine în sala de mese, Harap-Alb îi cere din nou fiica, dar tatăl ei o promite cu condiţia ca peţitorii să mai treacă o încercare: din două mierţe de mac amestecat cu nisip să aleagă macul, ceea ce se face cu ajutorul furnicilor, aduse prin aprinderea aripei de furnică. O altă probă a fost păzirea peste noapte a fiicei împăratului, care a zburat din iatacul unde trebuia ţinută, preschimbată în pasăre. Însă Ochilă o vede, iar Păsărilă o prinde, în spatele Lunei, unde se ascunsese, lungindu-se el până acolo. Ultima încercare, deosebirea fetei de împărat de o altă fată, identică la înfăţişare şi copil de suflet al împăratului, se face cu ajutorul crăiesei albinelor, chemată în ajutor. În momentul încercării crăiasa o va face pe fiica împăratului să se apere cu năframa, ca semn. Împăratul, „ovilit şi sarbăd la faţă de supărare şi ruşine”, îşi dă fiica lui Harap-Alb, dar aceasta spune că îl va însoţi doar dacă va aduce calul lui, înaintea unei turturele trimisă de ea, „trei smicele de măr dulce şi apă vie şi apă moartă de unde se bat munţii în capete”. Turturica vine prima dar la întoarcere calul ia „cu hapca” lucrurile cerute şi ajunge primul, după ce le solicitase cu buna dar pasărea ezitase să le dea. Pe drumul de întoarcere, prietenii lui Harap-Alb se despart de el iar între el şi fata de împărat se înfiripă dragostea. Lui Harap-Alb nu-i prea vine la socoteală să o dea pe fată Spânului, căci ea „era boboc de trandafir din luna lui maiu, scăldat în roua dimineţii, dezmerdat de cele întăi raze ale soarelui” iar el era „nebun de dragostea ei”.

Sosind la curtea Împăratului Verde, fata îl respinge pe Spân, care se repezise să o ia în braţe, spunând că nu pentru el a venit ci pentru Harap-Alb, adevăratul nepot al Împăratului Verde. Spânul, turbat de furie, îi taie capul lui Harap-Alb, dar fiica Împăratului Roş i-l pune la loc şi îi redă viaţa, prin înconjurarea gâtului cu cele trei smicele de măr dulce, prin stropirea cu apă moartă, spre a sta sângele şi a se prinde pielea, apoi cu apă vie. Ridicat de cal în dinţi până în înaltul cerului şi slobozit de acolo, Spânul moare. Iar la nunta lui Harap-Alb cu fiica de împărat „a ţinut veselia ani întregi, şi acum mai ţine încă; cine se duce acolo bea şi mănâncă.”

Page 11: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Ion Luca Caragiale

11

ION LUCA CARAGIALE

O SCRISOARE PIERDUTĂ Acţiunea se petrece „În capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre”, precizează

indicaţia de regie a piesei.

ACTUL I Decorul reprezintă „O anticameră bine mobilată. Uşă în fund cu două ferestre mari pe

laturi. La dreapta, în planul din fund o uşă, la stânga altă uşă”.

Scena I Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului, citeşte tare, cu Ghiţă Pristanda, poliţistul, de faţă, din

ziarul Răcnetul Carpaţilor, patronat de Nae Caţavencu, avocat: „... Ruşine pentru guvernul vitreg, care dă unul din cele mai frumoase judeţe ale României pradă în ghearele unui vampir!..” şi este revoltat („Eu vampir, ‘ai?”).

Pristanda se plânge prefectului de condiţiile sale de trai, căci, spune el, „la mine, coane Fănică, să trăiţi! greu de tot... Ce să zici? Famelie mare, renumeraţie mică, după buget, coane Fănică”, apoi încearcă să demonstreze că a cumpărat toate cele 44 de steaguri pentru care primise bani, numărând de mai multe ori aceleaşi locuri de punere a steagurilor.

Tot el va relata felul în care a spionat o adunare din casa lui Nae Caţavencu: „Ulucile înalte... dacă te sui pe uluci, poţi intra pe fereastră în casă. Eu, cu gândul la datorie, ce-mi dă în cap ideea? zic: ia să mai ciupim ceva de la onorabilul, că nu strică... şi binişor, ca o pisică, mă sui pe uluci şi mă pui s-ascult”, reproducând cuvintele spuse de Caţavencu tovarăşilor săi (adică „dăscălimea, Ionescu, Popescu, popa Pripici... ”): „Mă prinz cu d-voastră că o să voteze cu noi cine cu gândul nu gândiţi, unul pe care contează bampirul – şi acolo, pardon, tot bampir vă zicea – pe care contează bampirul ca pe Dumnezeu... şi când l-om avea pe ăla, i-avem pe toţi..”. După această afirmaţie, Caţavencu „scoate o scrisorică din portofel”, raportează în continuare Pristanda, însă spionul nu poate afla ce este cu acea scrisoare pentru că „Diavolul de popă” aruncă un chibrit pe fereastră, iar poliţaiul, speriat, cade peste „un dobitoc” care începe să strige, făcând astfel continuarea acţiunii de spionaj imposibilă.

Scena II

Ghiţă Pristanda se plânge, cu voce tare, lui însuşi, singur fiind pe scenă: „Grea misie, misia

de poliţai... Şi conul Fănică cu coana Joiţica mai stau să-mi numere steagurile... Tot vorba bietei neveste, zice: «Ghiţă, Ghiţă, pupă-l în bot şi-i papă tot, că sătulul nu crede la ăl flămând...» Zic: curat! De-o pildă, conul Fănică: moşia moşie, foncţia foncţie, coana Joiţica, coana Joiţica: trai, neneaco, cu banii lui Trahanache..”.

Scena III

Zaharia Trahanache, soţul Zoei Trahanache şi preşedinte al mai multor comisii din cadrul

partidului de guvernământ, regretă, adresându-se lui Tipătescu, Pristanda şi Zoe, starea societăţii: „Nu mai e moral, nu mai sunt principii, nu mai e nimic: enteresul şi iar enteresul..”.

Page 12: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

O scrisoare pierdut@ 12

Scena IV Zaharia Trahanache istoriseşte lui Ştefan Tipătescu despre întrevederea cu Nae Caţavencu,

avută în urma cererii acestuia din urmă. Nae Caţavencu îi arată lui Trahanache o scrisoare adresată de Tipătescu Zoei, cu următorul conţinut, spune Trahanache: „Scumpa mea Zoe, venerabilul (adică eu) merge deseară la întrunire (întrunirea de alaltăieri seara). – Eu (adică tu) trebuie să stau acasă, pentru că aştept depeşi de la Bucureşti, la care trebuie să răspunz pe dată; poate chiar să mă cheme ministrul la telegraf. Nu mă aştepta, prin urmare, şi vino tu (adică nevastă-mea, Joiţica), la cocoşelul tău, (adică tu) care te adoră, ca totdeauna, şi te sărută de o mie de ori, Fănică..”. Tipătescu este extrem de surescitat, dar Trahanache îl calmează, spunând că scrisoarea văzută de el la Caţavencu este un fals, „plastografie”.

Scena V

Zoe Trahanache, care ascultase dintr-o cameră de alături convorbirea dintre Tipătescu şi

soţul ei, îi mărturiseşte celui dintâi disperarea ce a cuprins-o, după care îi citeşte scrisoarea trimisă ei de către Nae Caţavencu („Stimabilă doamnă, la redacţia noastră se află un document iscălit de amabilul nostru prefect şi adresat d-voastre. Acest document vi s-ar putea ceda in schimbul unui sprijin pe lângă amabilul în cestiune.”).

Scena VI Farfuridi şi Brânzovenescu, membri ai partidului de guvernământ (liberal), din care fac

parte şi Tipătescu şi Trahanache, se tem de trădare, pentru că, îi aminteşte Brânzovenescu lui Farfuridi, „tu ai văzut pe Trahanache întâi, pe urmă pe madam Trahanache, şi eu adineaori am văzut pe poliţaiul, pe Ghiţă, intrând la Caţavencu..”. Iar Farfuridi consideră că poate „trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar s-o ştim şi noi!..”.

Scena VII

Un „cetăţean turmentat”, din gruparea politică liberală reprezentată de Caţavencu, soseşte

şi se adresează lui Zoe Trahanache şi Ştefan Tipătescu, spunând că a venit pentru a le da scrisoarea adresată Zoei de către Tipătescu şi pierdută de aceasta, pe care o găsise, dar constată că nu mai are acea scrisoare. S-a întâlnit, relatează cetăţeanul, cu Nae Caţavencu, care a încercat să-i smulgă scrisoare, căci o văzuse la el în timp ce o citea, dar nu a reuşit. Voind să dea scrisoarea „adrisantului”, găsitorul ei constată că nu o mai are, pentru că, spune el, se poate să i-o fi luat Caţavencu, în timp ce dormea, pe parcursul chefului făcut cu Caţavencu, invitat de acesta.

Scena VIII

Ghiţă Pristanda, trimis la Caţavencu de Tipătescu şi Zoe pentru a negocia cedarea scrisorii,

le spune acestora că proprietarul Răcnetului Carpaţilor nu cedează, „Se lasă greu, greu de tot: ori o mie de poli, ori deputăţia..”.

Page 13: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Ion Luca Caragiale

13

Scena IX Trahanache, intrând după plecarea cetăţeanului turmentat, afirmă că l-a prins pe Caţavencu

„Cu altă plastografie...”.

ACTUL II Scena înfăţişează salonul în care se petrecuse acţiunea din actul anterior.

Scena I Farfuridi şi Brânzovenescu îl informează pe Zaharia Trahanache asupra temerii lor în

legătură cu o posibilă trădare a partidului, de către Tipătescu. Trahanache însă ia apărarea prefectului, răspunzându-i lui Farfuridi: „Ai puţintică răbdare... zic: pentru mine să vie cineva să bănuiască pe Joiţica, ori pe amicul Fănică, totuna e... E un om cu care nu trăiesc de ieri de alaltăieri, trăiesc de opt ani, o jumătate de an după ce m-am însurat a doua oară. De opt ani trăim împreună ca fraţii, şi nici un minut n-am găsit la omul ăsta măcar atitica rău..”.

Scena II

Farfuridi îi propune lui Brânzovenescu să trimită o telegramă „la Bucureşti, la Comitetul

central, la minister, la gazete, scurt şi cuprinzător: [...] «Trădare! Prefectul şi oamenii lui trădează partidul pentru nifilistul Caţavencu, pe care vor să-l aleagă la colegiul II... trădare! trădare! trădare! de trei ori trădare!»”. Şi continuă, după ce Brânzovenescu ezită („E tare! prea tare! n-o iscălesc.”): „Trebuie să ai curaj ca mine! trebuie s-o iscăleşti: o dăm anonimă!”.

Scena III

Ghiţă Pristanda, singur, vorbeşte despre arestarea lui Caţavencu („Am pus mâna pe d.

Caţavencu... Când am asmuţit băieţii de l-a umflat, striga cât putea: «Protestez în numele Constituţiei! Asta e violare de domiciliu!» – Zic: «Curat violare de domiciliu! da’ umflaţi-l!»”), şi spune că nu a găsit scrisoarea, deşi a scotocit toată casa celui arestat.

Scena IV

Ghiţă Pristanda o informează pe Zoe: „după câte făgăduieli şi ameninţări i-am făcut lui

Caţavencu, mi-a răspuns că în zadar mai stăruiesc şi că la urma urmelor nu mai vrea să stea de vorbă cu nimini, dar cu nimini, decât numai cu d-voastră”. Şi este trimis la Caţavencu pentru a-i transmite mesajul de acceptare a discuţiei, din partea Zoei.

Scena V

Zoe, singură, citeşte cu voce tare un anunţ din Răcnetul Carpaţilor: „În numărul de mâine

al foii noastre vom reproduce o interesantă scrisoare sentimentală a unui înalt personaj din localitate cătră o damă de mare influenţă”.

Page 14: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

O scrisoare pierdut@ 14

Scena VI Zoe îi propune lui Tipătescu, pentru a ieşi din situaţia neplăcută în care cei doi se află,

sprijinirea candidaturii lui Caţavencu, dar prefectul refuză. Atitudinea lui declanşează suferinţa Zoei şi ameninţarea cu sinuciderea („Lasă-mă... Dacă ambiţia ta, dacă nimicurile tale politice le pui mai presus de ruşinea mea, de viaţa mea, lasă-mă! Să mor...”).

Scena VII

Ghiţă Pristanda îl introduce în salon pe Nae Caţavencu, cerându-i totodată acestuia scuze

pentru arestarea sa: „Poftiţi, cocoane Nicule, poftiţi... (umilit) şi zău, să pardonaţi, în consideraţia misiei mele, care ordonă (serios) să fim scrofuloşi la datorie”. Scuze pe care Caţavencu le acceptă.

Scena VIII

Singur, Caţavencu remarcă faptul că Zoe ar fi de acord să-i satisfacă pretenţiile.

Scena IX Tipătescu îi oferă lui Caţavencu câteva funcţii publice (consilier, avocat al statului, primar,

epitrop al unei biserici), dar întâmpină un refuz: „Vreau... mandatul de deputat, iată ce vreau: nimic altceva! nimic! nimic!”. După care prefectul are o izbucnire nervoasă („trebuie să-mi spui unde e scrisoarea... ori te ucid ca pe un câine!”), iar Caţavencu strigă, aplecat pe fereastră, după ajutor.

Scena X

Intră Zoe, îi cere scuze lui Caţavencu pentru actul de violenţă al iubitului ei, şi îi promite

sprijinul ei şi al soţului ei în dobândirea mandatului de deputat. Tipătescu renunţă la împotrivire. Auzind vocea lui Trahanache, cei trei ies pe uşile laterale, la îndemnul lui Tipătescu, pentru a nu fi văzuţi de „venerabilul”.

Scena XI

Zaharia Trahanache intră, constată că nu este nimeni, şi lasă un bilet pentru Tipătescu, în

care îi solicită o întâlnire înainte de întrunirea membrilor partidului. Şi exclamă: „Acum să dăm de căpătâiele firelor iubitului nostru d. Caţavencu”.

Scena XII Cetăţeanul turmentat revine pentru a întreba cu cine să voteze („Eu pe cine aleg? Pentru

cine?...”), iar Zoe şi Tipătescu îi spun să îl voteze pe Caţavencu. Cu precizarea că „Pentru aşa alegător, mai bun ales nici că se putea..”.

Page 15: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Ion Luca Caragiale

15

Scena XIII Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu, intrând pe uşa din fund, aud observaţia ironică

adresată de Tipătescu cetăţeanului turmentat, referitoare la Caţavencu, ce trebuie votat, afirmă prefectul, „Pentru că dumnealui [...] nu e ca alţii, mişel, pentru că nu e ca alţii, canalie, nu e ca alţii, infam..”. Drept urmare, Farfuridi afirmă din nou trădarea partidului de către prefect, adresându-se lui Trahanache, care nu reacţionează pe măsură, ci temporizează („Ei! ai puţintică răbdare!”).

Scena XIV

Pristanda intră în scenă cu o telegramă din partea conducerii partidului, pe care o citeşte

prefectul şi prin care se solicită să fie ales, „cu orice preţ”, Agamemnon Dandanache. Zoe afirmă că nu acceptă („Vom lupta contra oricui... Vom lupta contra guvernului!...”), la fel exprimându-se şi Nae Caţavencu.

ACTUL III

Pe scenă este reprezentată „sala cea mare a pretoriului primăriei, un fel de exagon din

care se văd trei laturi”.

Scena I Are loc întrunirea partidului de guvernământ, pentru desemnarea candidatului în alegeri.

Farfuridi ţine un discurs istoric recapitulativ care începe cu „anul una-mie-opt-sute-două -zeci-şi-unu-fix”, dar este somat să se grăbească, de către Trahanache („Stimabile... eu gândesc că n-ar fi rău să sărim la 48...”) şi Caţavencu („Mai bine la 64...”). După aceasta Farfuridi abordează problema revizuirii constituţiei, afirmând că „Din două, una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele... esenţiale..”.

Scena II

Trahanache, care prezidează adunarea, solicită acordul pentru o suspendare de cinci minute

a şedinţei; se suspendă.

Scena III Are loc o discuţie între Caţavencu şi Farfuridi, ambii însoţiţi de susţinători, în cursul căreia

Caţavencu apără individualismul liberal extremist: „Ştii ca şi mine principiul de drept, fiecare cu al său, fiecare cu treburile sale... oneste bibere…” (corect: vivere). Discuţia de principii degenerează în acuze reciproce şi se termină cu ghionturi şi îmbrânceli.

Page 16: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

O scrisoare pierdut@ 16

Scena IV Trahanche, fiindu-i solicitat sprijinul pentru numirea lui Caţavencu drept candidat, de către

Zoe şi Tipătescu, nu acceptă. El îşi argumentează poziţia prin faptul că îl are la mână pe Nae Caţavencu cu o altă plastografie: acesta a falsificat semnăturile de garanţie pe o poliţă cu care a ridicat nişte bani. Tipătescu exclamă fericit: „Suntem scăpaţi!”.

Scena V

Se reia şedinţa, iar Caţavencu ţine un discurs în care deplânge absenţa unei industrii de tip

capitalist: „Până când să n-avem şi noi faliţii noştri? Anglia-şi are faliţii săi, Franţa-şi are faliţii săi, până şi chiar Austria-şi are faliţii săi, în fine oricare naţiune, oricare popor, oricare ţară îşi are faliţii săi (îngraşă vorbele)... Numai noi să n-avem faliţii noştri!..”.

Scena VI

Intră Ghiţă Pristanda şi îi comunică lui Trahanache ce sarcină a primit: „Trebuie să-l

lucrăm pe onorabilul, pe d. Nae Caţavencu; ordinul lui conu Fănică... Sunt la uşă, când oi tuşi de trei ori, d-ta proclamă catindatul şi ieşi pe portiţă... şi pe urmă-i treaba mea..”.

Scena VII

Zaharia Trahanache anunţă numele candidatului susţinut de către comitetul local al

partidului – Agamemnon Dandanache. Caţavencu este indignat şi încearcă să spună că se află în posesia scrisorii cu pricina, dar nu i se lasă timp să vorbească, fiind scos din sală de către adversari.

ACTUL IV

Scena I

Tipătescu este nedumerit de dispariţia lui Caţavencu şi de faptul că, deşi are scrisoarea,

avocatul nu o publică.

Scena II Soseşte Agamemnon Dandanache, se plânge de dificultăţile călătoriei („Închipuieşte-ţi să

vii pe drum cu birza ţinţi postii, hodoronc-hodoronc, zdronca-zdronca... Ştii, m-a zdrunţinat!...”) lui Zoe, Trahanache şi Tipătescu.

Scena III

Dandanache relatează felul în care a reuşit să fie numit candidat: găsise o scrisoare de

dragoste în pardesiul unui prieten venit să joace cărţi la el, care plecând a luat din greşeală pardesiul gazdei, şi cu acea scrisoare îl şantajează pe prieten, pentru că îi era adresată de soţia unui amic al celor doi: „Mă sui în birze şi mă duc la persoana, la becherul, – nu spui ţine – e persoană însemnată –: Găseşte-mi, mă-nţeledzi, un coledzi, ori dau scrisoarea la [ziarul] «Războiul»... De colea până colea... Gâri-mâr... a trebuit, coniţa mea, să ţedeze, si tranc! depesa aiţi,

Page 17: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Ion Luca Caragiale

17

neicusorule..”. După care afirmă că nu a restituit scrisoare deoarece „Mai trebuie s-aldată... La un caz iar... pac! la «Răsboiul»”.

Scena IV Tipătescu este indignat, vorbind singur despre Dandanache: „Iaca pentru cine sacrific de

atâta vreme liniştea mea şi a femeii pe care o iubesc..”.

Scena V Pristanda raportează: „Nu, coană Joiţico, nu e nimica, nu e nimica publicat... «Răcnetul»

nici n-a apărut astăzi... După ce a fugit Caţavencu, dăscălimea s-a apucat la ceartă, s-au bătut, l-au bătut pe popa Pripici, şi nici vorbă să mai scoaţă gazeta... S-a spart partidul independent... s-a spart!”.

Scena VI

Pristanda anunţă Zoei sosirea lui Caţavencu, care doreşte să fie primit de ea, şi Zoe acceptă

nerăbdătoare.

Scena VII Caţavencu o anunţă pe Zoe că a pierdut scrisoarea.

Scena VIII Intră cetăţeanul turmentat, afirmă că a fost poştaş şi a păstrat de atunci ideea că orice

scrisoare trebuie predată destinatarului. Că a găsit „în învălmăşeala de la primărie, o pălărie..”. Şi că, scoţându-i căptuşeala ca să o lărgească, deoarece îi era strâmtă, a descoperit sub căptuşeală scrisoarea lui Tipătescu, pe care o dă Zoei. Apoi, în urma întrebării lui referitoare la persoana pe care să o voteze, primeşte de la Zoe indicaţia de a-l vota pe Dandanache, ceea ce spune el că va şi face.

Scena IX

Zoe îi propune lui Caţavencu să conducă „banchetul popular din grădina Primăriei”, dat

pentru candidatul ales.

Scena X Zoe, singură, îşi manifestă bucuria reuşitei.

Scena XI Intră în scenă Tipătescu, nedumerit de faptul că a fost trimis la telegraf de Ghiţă Pristanda,

care făcuse acest lucru pentru a prilejui întâlnirea dintre Zoe şi Caţavencu.

Page 18: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

O scrisoare pierdut@ 18

Scena XII Trahanache se plânge lui Dandanache de faptele lui Caţavencu, socotindu-le imorale.

Scena XIII

Dandanache vrea să repete istorisirea întâmplării sale cu scrisoarea, de faţă cu Zoe şi

Zaharia Trahanache, dar Zoe îi cere să renunţe.

Scena XIV Are loc banchetul, Caţavencu ţine un discurs festiv şi îşi cere scuze de la Tipătescu: „Să mă

ierţi şi să mă iubeşti! (expansiv) pentru că toţi ne iubim ţara, toţi suntem români!... mai mult sau mai puţin oneşti!”. Replica finală este a lui Ghiţă Pristanda: „Curat constituţional! Muzica! Muzica!”.

Page 19: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Ioan Slavici

19

IOAN SLAVICI

MOARA CU NOROC

I Soacra lui Ghiţă îşi spune părerea în legătură cu intenţia ginerelui ei de a lua în arendă

cârciuma numită Mora cu noroc, de lângă Ineu, adresându-se ginerelui şi fiicei, Ana: „– Omul să fie mulţumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăţia, ci liniştea colibei tale te face fericit. Dar voi să faceţi după cum vă trage inima”. Ghiţă îi răspunde: „să rămânem aici, să cârpesc şi mai departe cizmele oamenilor, care umblă toată săptămâna în opinci ori desculţi, iară dacă dumineca e noroi, îşi duc cizmele în mână până la biserică, şi să ne punem pe prispa casei în soare, privind eu la Ana, Ana la mine, amândoi la copilaş, iară d-ta la tustrei. Iacă liniştea colibei.”. Şi se decide să arendeze cârciuma.

II

Moara cu noroc este un loc unde se câştigă bine, spune autorul, căci pe drumeţul „venind

despre locurile rele, ea îl vesteşte că a scăpat norocos, iară mergând spre ele, la moară poate să găsească ori să aştepte alţi drumeţi, ca să nu plece singur mai departe.”. În plus faţă de situarea favorabilă, clienţii erau mulţumiţi deoarece noul cârciumar şi familia sa „nu îl primeau pe drumeţ ca pe un străin venit din lume ci ca pe un prieten aşteptat de multă vreme în casa lor.”.

III

Soseşte la Moara cu noroc Lică Sămădăul, „un om ca de treizeci şi şase de ani, înalt,

uscăţiv şi supt la faţă, cu mustaţa lungă, cu ochii mici şi verzi şi cu sprâncenele dese şi împreunate la mijloc.”. Numele (Sămădăul) este de fapt o poreclă, ‘sămădău’ fiind, explică scriitorul, cel care răspunde de turmele de porci date porcarilor la păscut. De obicei un „om aspru şi neîndurat, care umblă mereu călare de la turmă la turmă, care ştie toate înfundăturile, cunoaşte pe toţi oamenii buni şi mai ales pe cei răi, de care tremură toată lunca şi care ştie să afle urechea grăsunului pripăşit chiar şi din oala cu varză.”.

Pe Ana, soţia lui Ghiţă, Lică o fascinează (ea „rămase privind ca un copil uimit la călăreţul ce stătea ca un stâlp de piatră înaintea ei.”), iar lui Ghiţă oaspetele îi cere să îl informeze despre ce se întâmplă la Moară.

IV

În urma vizitei lui Lică, Ghiţă îşi cumpără două pistoale, ia o a doua slugă şi doi câini, pe

care îi învaţă să fie răi. Dar îşi schimbă şi atitudinea faţă de soţia sa: „Ca om harnic şi strânguitor, Ghiţă era mereu aşezat şi pus pe gânduri, dar el se bucura când o vedea pe dânsa veselă: acum el se făcuse mai de tot ursuz, se aprindea pentru orice lucru de nimic, nu mai zâmbea ca mai nainte, ci râdea cu hohot, încât îţi venea să te sperii de el, iar când se mai hârjonea câteodată cu dânsa, îşi pierdea lesne cumpătul şi-i lăsa urme vinete pe braţe.”.

Page 20: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Moara cu noroc 20

Lică îi cere cârciumarului, printr-un porcar sosit cu turma la Moară, să dea de mâncare şi de băut porcarilor săi, care îşi deplasau atunci turmele, şi să îşi oprească drept plată cinci porci, din acea turmă. Ghiţă refuză la început, apoi, la trecerea ultimelor turme, când vrea totuşi să îşi oprească porcii, păzitorii lor îi spun că nu au primit de la Lică ordin să îi dea. Cârciumarul interpretează situaţia drept semn al dependenţe sale de bunăvoia Sămădăului.

V

Lică Sămădăul, împreună cu doi tovarăşi, se apropie de cârciumă pe un drum lăturalnic,

este întâmpinat cu lătrături de câini, dar îi domoleşte. Văzându-l pe Lică sosit astfel, Ana îl trimite pe Laie, sluga lor, să aştepte ascuns în spatele unor răchiţi de lângă Moară, pentru a putea da de ştire dacă se întâmplă ceva rău. Sămădăul îi dă lui Ghiţă însemnele turmelor de porci, bucăţi de piele pe care le prinde la urechile porcilor, deosebite ca formă după turmă, îi cere să observe deplasările turmelor şi să îl informeze despre aceste deplasări. După care ia de la cârciumar, sub ameninţarea că nu îl va mai lăsa să stea la Moară, o parte din banii acestuia, ca împrumut. Iritat de nişte cuvinte ironice rostite de Lică după ce a luat banii („– Aşa-i că te-ai făcut blând ca un mieluşel?”), Ghiţă îl avertizează pe Sămădău: „Lică, tu trebuie să înţelegi că oamenii ca mine sunt slugi primejdioase, dar prieteni nepreţuiţi.”. Aflând de la Ghiţă despre trimiterea lui Laie, Lică acceptă să îl trateze pe cârciumar drept prieten, aliat al său.

VI

„Ana se simţea tot mai părăsită. De când se împrietenise cu Lică, Ghiţă parcă fugea de

dânsa, parcă-i ascundea ceva şi se ferea să nu rămâie singur cu dânsa.”. Ghiţă primeşte de la Lică şase porci, dar nici unul dintre ei nu avea însemnele turmelor Sămădăului. Acesta din urmă îl întreabă pe cârciumar, în timpul unei vizite la Moară, prefăcându-se a vorbi în şoaptă, dar de fapt vorbind în aşa fel încât să îl audă cei din preajmă, despre ziua când vine arendaşul evreu pentru a-şi lua banii de arendă de la Ghiţă.

Profitând de sosirea unor lăutari ţigani la cârciumă, Lică îi pune să cânte şi joacă cu Ana. „Încetul cu încetul ea prinse voie bună; se cam turbura când Lică se apropia de dânsa; sângele îi năvălea în obraji când el o apuca de brâu ca s-o învârtească; dar aşa era acum, şi altfel nu putea să fie, şi ea se dete din ce în ce după păr.”; atitudinea ei trezeşte reacţia de gelozie a soţului.

VII

Ghiţă se împrieteneşte cu unul dintre jandarmii de la Ineu, „Pintea căprarul, un om scurt şi

îndesat, cu ochii mari, cu umerii obrajilor ieşiţi şi cu fălcile late, cu mustaţa tunsă şi cu o tăietură în frunte, dar mai presus de toate om aşezat şi tăcut la fire”.

Situaţia economică a cârciumarului, şi a familiei sale, este înfloritoare, căci „avea porci la îngrăşare, două vaci cu lapte, căruţă pe răzoare, doi cai buni, avea bani în ladă, nu prea mulţi, dară destui, ca să poată trăi un an, doi dintr-înşii.”.

Lică rămâne peste noapte la Moara cu noroc, iar Ghiţă, trezit de lătratul câinilor, priveşte afară şi are impresia că vede sosind, pentru a-l vizita pe Lică, un bărbat însoţit de o femeie cu umeri largi. Din nou trezit de câini şi privind iarăşi afară, lui Ghiţă i se pare că vede plecând un alt bărbat, ce părea a fi Lică, însoţit de aceeaşi femeie.

Sosit la cârciumă, Pintea îl informează pe Ghiţă despre faptul că arendaşul evreu fusese „bătut de anevoie se mai poate pune în picioare” şi jefuit, acasă la el. Totodată îi mărturiseşte că a fost tovarăş de tâlhării cu Lică, a fost prins împreună cu el, înainte de a deveni jandarm, după care

Page 21: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Ioan Slavici

21

precizează: „Ghiţă, sunt de treizeci şi opt de ani: mă spânzur dacă împlinesc patruzeci fără ca să-i arăt că mai sunt şi alţii ca dânsul. Mi-a făcut una, pe care n-am să i-o uit toată viaţa.”. După care merge cu Ghiţă şi cele două slugi ale acestuia, Laie şi Marţi, la Ineu, pentru cercetări asupra jafului cu bătaie de la arendaş.

VIII

În absenţa lui Ghiţă soseşte la cârciumă o trăsură cu o femeie tânără în doliu, cu un copil de

cinci ani, însoţită de vizitiu şi fecior în casă. Discutând cu feciorul, Ana află că soţul femeii se sinucisese cu trei săptămâni în urmă şi că femeia, se zice, are turme de porci în pădurile din preajma Morii cu noroc. Discutând între ei feciorul şi vizitiul, primul îi spune celui de-al doilea că bănuieşte o întovărăşire între Lică şi femeie, că unul fură şi cealaltă vinde, bijuterii. Femeia plăteşte Anei cu o hârtie căreia îi lipseşte un colţ, Ana cere să i-o schimbe, ceea ce vizitatoarea şi face.

IX

La Ineu, Ghiţă şi slugile sale sunt anchetaţi de către comisar, care află de la Marţi că

„Ghiţă are o verigă de sârmă, pe care sunt înşirate semnele turmelor lui Lică, de la care a primit în mai multe rânduri porci, şi că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuţ, cu Buză-Ruptă, cu Săilă Boarul şi cu Ghiţă la cârciumă, că ei au vorbit cam în taină despre arândaşul şi că în amurgul serii Buză Ruptă şi cu Săilă au plecat spre Ineu, Răuţ a luat-o pe vale în sus la pădure, iară Lică a rămas până dimineaţa la cârciumă. Târziu apoi, cam pe la miezul nopţii, s-au mişcat cânii şi aşa el, Marţi, a ieşit afară şi, văzând un om şi o muiere, a întrebat cine-i. Răuţ a răspuns atunci: «Oameni buni!» De cu zori însă el iar s-a deşteptat, fiindcă iar se mişcau cânii: a ieşit şi a văzut că Răuţ se duce cu muierea aceea.”.

Mărturia lui Ghiţă diferă de a lui Marţi, el afirmând că nu Răuţ fusese cel care a venit cu „o muiere” şi că cei doi, „omul” şi „muierea” au plecat la scurt timp după ce sosiseră, imediat după miezul nopţii.

După depunerea mărturiilor, Ghiţă este eliberat pe garanţie, o garanţie scrisă şi semnată de un văr preot. Pintea îi aduce lui Lică o servitoare, pe Uţa, om de-al său menit să intre în legătură cu Lică şi să îl spioneze.

Revin la Moara cu noroc Ghiţă împreună cu Pintea, doi jandarmi şi noua servitoare; pe drum găsesc o trăsură fără cai, iar lângă trăsură un copil omorât de o lovitură primită în cap. Cu toată împotrivirea lui Pintea, care voia să îl reţină lângă el spre a-i face o percheziţie acasă, Ghiţă pleacă la Moara cu noroc, împreună cu Uţa, pentru a vedea dacă nu s-a întâmplat ceva rău acolo.

Prezenţa servitoarei în căruţă alături de Ghiţă o face pe Ana să aibe o violentă reacţie de gelozie: „nu mai simţi în ea decât o singură pornire pătimaşă: să meargă la femeia aceea şi să-i tragă cu ghearele pelea de pe obraji.”. Apoi, pe acelaşi fond de enervare, îşi acuză soţul de colaborare cu Lică în jefuirea arendaşului, atitudine ce determină mânia lui Ghiţă („– Mi-e scârbă, când mă gândesc că am o nevastă care poate să mai trăiască cu un om, precum tu mă socoteşti pe mine, zise el, şi ieşi din casă cu amândouă mânile în cap.”).

X

Plecat în cercetare, Pintea găseşte cadavrul unei tinere femei, îmbrăcat în negru, deja

înţepenit. Ea murise sufocată de cârpa cu care a fost legată la gură, iar mâinile îi erau legate la spate cu un bici, al lui Lică. După care Pintea îl găseşte pe unul dintre jandarmi, Hanţl, împuşcat şi înjunghiat cu un cuţit rămas în rană, dar încă în viaţă, pentru scurt timp. Cuţitul, spun jandarmii

Page 22: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Moara cu noroc 22

care umblaseră să-i prindă pe Săilă şi pe Buză Ruptă, ar fi fost al lui Săilă, iar la casa lui Buză Ruptă au găsit ascunsă o parte din argintăria furată de la arendaş.

Pintea îl arestează pe Lică, în casa din Ineu a unui prieten al acestuia; în faţa comisarului, Sămădăul declară că biciul era al său şi l-a uitat probabil la Moară, iar cuţitul era al lui Săilă. Lică este eliberat, la intervenţia unui proprietar de turme de porci.

XI

Răuţ, Buză Ruptă şi Săilă sunt prinşi, iar procesul are loc la Oradea. În timpul audierilor,

Lică neagă sosirea lui Răuţ cu o femeie la el şi spune că Răuţ a venit, dar singur, să îl anunţe despre dispariţia unei părţi din turma de porci din pădurea de la Fundureni. Şi spune că nu îşi aduce aminte să fi vorbit la Moara cu noroc despre arendaş, ori ca Săilă şi Buză Ruptă să fi plecat în noaptea jafului spre Ineu.

Pentru că exista declaraţia lui Marţi făcută anterior, judecătorii înclină să creadă că Lică neagă sosirea femeii din cavalerism, şi că neagă plecarea lui Săilă şi Buză Ruptă pentru că aceştia îi erau tovarăşi. După cum înclină să creadă că Săilă şi Buză Ruptă sunt autorii jafului de la arendaş şi ai uciderii copilului, femeii şi jandarmului. Pintea însă afirmă în faţa judecătorilor „că nu-i crede pe Buză Ruptă şi pe Săilă vinovaţi, că argintăria arândaşului a fost ascunsă de alţii la casa lui Buză Ruptă, că cuţitul lui Săilă a fost lăsat dinadins în trupul lui Hanţl”.

Buză Ruptă declară că nu a fost în perioada jafului şi a crimelor la Ineu, ci cu Răuţ şi Săilă la Salonta, iar Săilă spune că s-a înţeles cu Răuţ să fure o parte din turma de la Fundureni, iar apoi s-a dus la Salonta ca să caute cumpărător.

Prin verdictul judecătorilor, Lică şi Ghiţă sunt socotiţi nevinovaţi, iar Buză Ruptă şi Săilă Boarul condamnaţi la închisoare pe viaţă.

XII

Lică îi restituie lui Ghiţă banii pe care îi luase cu împrumut, specificând, în urma întrebării

cârciumarului, că sunt din cei jefuiţi de la arendaş şi de la femeia ucisă. Despre femeie mărturiseşte, întrebat de Ghiţă, că a ucis-o pentru că şi-a păstrat pentru ea un lanţ de aur pe care el i l-a lăsat pentru a-l vinde în condiţii sigure, putând astfel să-l dea de gol. Şi îşi expune totodată starea psihică ce îl cuprinde atunci când devine violent: „sângele cald e un fel de boală, care mă apucă din când în când”.

XIII Participând la numărarea banilor, alături de Ghiţă, Ana recunoaşte între aceşti bani

hârtia ruptă la un colţ, pe care i-o schimbase cu o alta întreagă femeia ce sosise cu un copil. După cum recunoaşte şi banii noi, dintre care femeia a luat hârtia bună spre a o schimba pe cea dată înapoi de Ana. La întrebarea ei asupra provenienţei banilor, Ghiţă răspunde că într-o zi ea va afla de unde sunt banii, şi pleacă la Ineu, unde îi vorbeşte lui Pintea despre bani. Acesta îi cere să ia de la Lică, ce va veni la el pentru a-i propune să-i schimbe banii furaţi, orice sumă, şi să facă schimbul la arendaşul evreu jefuit, până când va reuşi să anunţe jandarmilor prezenţa lui Lică la cârciumă cu bani la el.

XIV

Lică îi face lui Petrişor, copilul lui Ghiţă şi al Anei, un bici, „iară Ana stătea în dosul

lui şi privea peste umărul lui cum lucrează, şi cum stetea aşa, ea se rezăma cu dreapta de masă, iară stânga o ţinea pe cellalt umăr al lui.”.

Page 23: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Ioan Slavici

23

Văzând scena, Ghiţă are un mic şoc, după care se autolinişteşte: „Nu! îşi zise el, de asta nu m-am temut niciodată şi nu mă tem nici acum.”.

Lică merge din ce în ce mai des pe la Moara cu noroc, dar Ghiţă „când vedea pe Lică învârtindu-se pe lângă Ana ori pe Ana trăgându-se la Lică, el se ducea pe ici încolo, ca să nu vază, fiindcă era greu să vază şi-l durea inima când simţea cum Ana scapătă din ce în ce în gândul său.”.

La rugămintea soacrei, Ghiţă îi trimite pe ai săi de Paşti la sora Anei din Ineu, dar Ana refuză să plece fără soţul ei, rămas pentru o întâlnire cu Lică. Înainte de a pleca cu copii la Ineu, bătrâna îi avertizează pe soţi: „Îi bine să-i crezi pe oameni buni, fiindcă aşa te bucuri mai mult de dânşii; Lică e însă om rău din fire.”.

Profitând de sosirea unor ţigani lăutari, Lică declanşează o petrecere, în timpul liturghiei, iar Ana joacă cu plăcere cu el. După care Lică îi cere lui Ghiţă să îl lase singur cu ea. Cârciumarul acceptă, pentru a chema jandarmii de la Ineu, spre a-l surprinde pe Lică cu banii din jafuri asupra sa, căci adusese o parte din ei pentru a-i schimba Ghiţă. Lică îşi motivează cererea prin aceea că doreşte să îl lecuiască pe cârciumar de dependenţa sa de femeie: „– Are să-ţi vie greu acu o dată, urmă Lică, de aici înainte eşti lecuit pe vecie.”.

După purcederea lui Ghiţă, Ana se dă Sămădăului, dar se motivează: „Tu eşti om, Lică, iară Ghiţă nu e decât o muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti, ba chiar mai rău decât aşa.”.

XV

Lică pleacă de la Moară, iar Ana îi cere să o ia cu el, ceea ce Sămădăul refuză. Pentru că

izbucnise ploaia, pe drum Lică se adăposteşte, cu cal cu tot, în biserica din marginea satului Fundureni. În biserică are revelaţia atotputerniciei lui Dumnezeu, a faptului că „este o putere tainică ce lucrează prin oameni şi le luminează minţile, că toate vin de la această putere, pe care nimic nu o covârşeşte”. După care observă că şi-a uitat chimirul cu bani la cârciumă. Şi îşi rosteşte crezul din acel moment: „unul după altul, om cu om toţi trebuie să moară, toţi care mă pot vinde, viaţă cu viaţă trebuie să se stingă, căci dacă nu-i omor eu pe ei, mă duc ei pe mine la moarte.”.

XVI

Ghiţă, Pintea, Marţi şi alţi doi jandarmi sosesc la Moara cu noroc, şi se opresc pe un deal

înaintea ei; văzându-l pe Lică plecând, pornesc toţi în urmărirea lui, cu excepţia lui Ghiţă, care merge la Moară, cu intenţia de a-şi omorî soţia.

Înainte de a o ucide, Ghiţă îşi precizează vina: „acu văd c-am făcut rău şi [...] că eu te-am aruncat ca un ticălos în braţele lui, pentru ca să-mi astâmpăr setea de răzbunare”. Sosesc Lică şi Răuţ, iar acesta din urmă îl omoară prin împuşcare pe Ghiţă, ce era aplecat asupra Anei, pe care o înjunghiase. Cu ultimele forţe, „Când Lică se aplecă asupra ei, ea ţipă dezmierdat, îi muşcă mâna şi îşi înfipse ghearele în obrajii lui, apoi căzu moartă lângă soţul ei.”.

După care Lică pleacă spre Fundureni, cerându-le tovarăşilor săi, Răuţ şi Păun, să dea foc Morii în urma lui. Pe drum însă calul său se prăbuşeşte de oboseală, Lică îl abandonează dar, înconjurat de jandarmi, se sinucide, izbindu-se, din fugă, cu capul de un copac. Mama Anei, sosită la cârciumă după incendiu, îşi spune că totul se datorează unui fulger ce a aprins casa.

Page 24: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Ion 24

LIVIU REBREANU

ION

Dragei mele Fanny L. R.

GLASUL PĂMÂNTULUI

Capitolul 1 Începutul

Romanul debutează prin descrierea drumului către satul Pripas, „pitit într-o scrântitură de

coline”, lângă orăşelul Armadia; „La marginea satului te întâmpină din stânga o cruce strâmbă pe care răstignit un Hristos cu faţa spălăcită de ploi şi cu o cununiţă de flori veştede agăţată de picioare.”. Intrând în localitate, se vede mai întâi casa familiei învăţătorului Herdelea, „tăiată adânc în coasta unei coline, încinsă cu un pridvor, cu uşa spre uliţă şi cu două ferestre care se uită tocmai în inima satului, cercetătoare şi dojenitoare.”.

Este vară, iar la hora duminicală, „De tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de perechi bat Someşana cu atâta pasiune, că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltoreşte, se aşează în straturi groase pe feţele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală şi de mulţumire.”.

Ion, flăcău din sat, fecior al lui Alexandru Pop, zis Glanetaşu, şi al Zenobiei, o curtează pe Ana – fiica lui Vasile Baciu – având în priviri „un vicleşug neprefăcut”; retraşi într-o livadă, Ana se plânge de intenţia tatălui ei de a o căsători forţat cu George al lui Bulbuc. Referitor la sentimentele flăcăului, naratorul arată că „Nu-i fusese dragă Ana, şi nici acuma nu-şi dădea seama bine dacă i-e dragă. Iubise pe Florica [fiica văduvei lui Maxim Oprea] şi, de câte ori o vedea sau îşi amintea de ea, simţea că tot o mai iubeşte. Purta în suflet râsul ei cald, buzele ei pline şi umede, obrajii ei fragezi ca piersica, ochii ei albaştri ca cerul de primăvară. Dar Florica era mai săracă decât dânsul, iar Ana avea locuri, şi case, şi vite multe…”.

La horă se iveşte şi familia învăţătorului Zaharia Herdelea (soţia lui, Maria, fiică de ţăran care „pentru că umblase totdeauna în straie nemţeşti şi mai ales că s-a măritat cu un învăţător, se simţea mult deasupra norodului”, Laura, fiica lor, băiatul, Titu, lipsind doar cealaltă fiică, Ghighi, mezina familiei), însoţită de preotul Ion Belciug. Aceştia privesc cu oarecare condescendenţă spectacolul, doar Titu intrând în vorbă, degajat, cu prietenul său, Ion.

Pentru că George îl informase pe Vasile Baciu despre întâlnirea din livadă a fiicei sale cu Ion, părintele înfuriat, şi beat pe deasupra, îl atacă fizic pe acesta din urmă, după despărţirea celor doi tineri, reproşându-i faptul că, deşi este sărac, o vrea pe fiica lui de soţie, dar intervin ţăranii şi îi despart.

Bănuind cui s-a datorat incidentul, Ion îl va agresa pe George în cârciuma satului, sub pretextul că acesta nu voia să plătească lăutarii, după cum se angajase, deoarece fuseseră reţinuţi o vreme de Ion, spre a-i cânta lui şi prietenilor săi. Iubitul Anei câştigă în confruntare după ce, odată mutată bătaia în uliţă, puse mâna pe un par smuls din gard şi „croi pe George peste spinare”, lăsându-l prăbuşit de durere, în buruienile de pe marginea drumului.

Page 25: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Liviu Rebreanu

25

Capitolul II Zvârcolirea

Dis de dimineaţă şi bucuros de muncă, Ion porneşte să cosească „o fâşie lungă şi îngustă,

de vreo trei care de fân. Atâta mai rămăsese din livada de douăsprezece care ce mersese până-n Uliţa din dos şi care fusese zestrea Zenobiei. Încetul cu încetul Glanetaşu îl tot ciopârţise… Îi cam plăcuse bătrânului rachiul, iar munca nu prea îl îndemnase. În tinereţea lui a fost mare cântăreţ din fluier, de i se dusese vestea până prin Bucovina. Zicea atât de frumos din trişcă, parc-ar fi fost clarinet. De aceea l-a şi poreclit lumea «Glanetaşu». Fusese băiat curăţel şi isteţ, dar sărac iască şi lenevior de n-avea pereche.”. Astfel, din toată zestrea femeii, familia mai rămăsese cu doar „trei petece de pământ” – acea fâneaţă şi „două porumbişti”. Însă „Ce-ar fi trebuit să fie Glanetaşu, a fost feciorul. Era iute şi harnic, ca mă-sa. Unde punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila. Iar pământul îi era drag ca ochii din cap.”.

Odată ajuns, „Cu o privire setoasă, Ion cuprinse tot locul, cântărindu-l. Simţea o plăcere atât de mare, văzându-şi pământul, încât îi venea să cadă în genunchi şi să-l îmbrăţişeze.”. Privind în perspectiva deschisă, simţea cum „Porumbiştile, holdele de grâu şi de ovăs, cânepiştile, grădinile, casele, pădurile, toate zumzeau, şuşoteau, fâşâiau, vorbind un grai aspru, înţelegându-se între ele şi bucurându-se de lumina ce se aprindea din ce în ce mai biruitoare şi roditoare. Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, copleşindu-l.”. Acest glas al pământului l-a determinat pe Ion să renunţe la studii – cu toate că învăţătorul său, Zaharia Herdelea, îi preţuise înzestrarea intelectuală –, după ce urmase, cedând insistenţelor învăţătorului, vreme de două luni cursurile la „şcoala cea mare din Armadia”.

Ana soseşte şi ea, cu mâncare pentru tatăl ei şi cosaşii angajaţi, aflaţi ceva mai în deal, iar Ion o întâmpină cu relativă răceală. După întâlnire, fata îl va vedea pe iubitul ei, în vale, sărutând-o pe Florica, ceea ce o face să constate cu amărăciune că tot nu este iubită.

Despre Vasile Baciu naratorul afirmă că fusese sărac şi că „S-a însurat cu o fată bogată şi urâtă, dar a iubit-o ca ochii din cap, căci ea îi întruchipa pământurile, casa, vitele, toată averea care-l ridicase deasupra nevoilor.”. După moartea femeii însă, datorată unei naşteri dificile, prilej cu care şi-a pierdut şi băiatul aşteptat, tatăl Anei începuse să bea şi să îşi respingă fiica pe care o asimila cu copilul ce provocase moartea soţiei.

Iar despre Titu aflăm că „era mândria familiei”, cu toate că nu reuşise să termine liceul (acuzase mai întâi conflicte cu profesorii, apoi a renunţat când taxele examenelor date în particular se dovediseră a fi prea mari pentru puterile Herdelenilor), datorită unei poezii care i se publicate de către revista Familia. Acestea, cu prilejul relatării unui drum la casa învăţătorului evreu din Jidoviţa, cu a cărui soţie, Roza, tânărul de douăzeci şi trei de ani intenţiona să întreţină o relaţie pasională, fiind şi îndrăgostit platonic de Lucreţia, fiica profesorului de matematică Valentin Dragu din Armadia. Deoarece nu o găsise acasă se va mulţumi cu satisfacţia de a relata ajutorului de notar din Jidoviţa conflictul dintre Ion şi George Bulbuc.

În legătură cu acelaşi conflict vor discuta şi membrii familiei Herdelea cu preotul Belciug, ei luând apărarea vecinului lor; drept urmare, preotului, care se pronunţase în favoarea lui George, „Apărarea lui Ion de către familia Herdelea i se părea o jicnire personală. De altfel, din ziua când a intrat învăţătorul în sat, a cam simţit el că umblă să-i sape şi să-i ştirbească autoritatea.”.

Page 26: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Ion 26

Capitolul III Iubirea

Preotului Belciug – cel căruia „Văduvia şi străşnicia i-au dobândit faima de sfânt. Veneau la

dânsul oameni şi din al cincilea judeţ, să le citească sau să-i spovedească.” – faptul că familia Herdelea luase partea lui Ion, pe care el îl condamna pentru disputa cu George, îi provoacă iritare, deoarece avea „o fire încăpăţânată. Orice contrazicere îl întărâta şi îl chiar îl chinuia.”, astfel încât ajunge să îl certe pe flăcăul socotit vinovat, în biserică, în timpul predicii duminicale, „numindu-l capul tuturor relelor din sat.”. Ruşinat, Ion socoteşte o vreme că ar fi bine să renunţe la ideea căsătoriei cu Ana, dând astfel urmare cuvintelor preotului, şi promite Florică să o ia de soţie.

Pe de altă parte, drept urmare a aceluiaşi act al preotului, familia Herdelea se nelinişteşte, căci îşi înălţase casa pe un teren al bisericii, oferit de către comună ca parte a contractului de muncă al învăţătorului, dar fără vreun „înscris” care să ateste dreptul de a construi acolo: „Primejdia o simţea bine toată familia şi tocmai din pricina aceasta ura împotriva preotului creştea fără voia lor, din ce în ce mai puternică, aţâţată parcă de mâna soartei.”.

Zile mai senine cunoaşte Laura, fiica mai mare a Herdelenilor, pe care o curtează George Pintea, un student teolog care o cunoscuse la băile din Sângeorz, cu prilejul unui bal din anul precedent şi drept urmare acesta „Prin şaptezeci şi nouă de scrisori şi cărţi poştale, ce i le-a trimis pe urmă, şi-a dezvăluit încetul cu încetul pasiunea pe care i-a aprins-o frumuseţea, blândeţea, cultura aleasă şi celelalte calităţi, descoperite de dânsul dintr-o singură ochire, dar aşa de numeroase că i-a trebuit mai bine de un an de zile şi atâta hârtie până să le înşire pe toate.”. La început atrasă, Laura se va îndrăgosti însă de studentul în medicină Aurel Ungureanu, în ciuda preferinţei părinţilor ei pentru teolog, care afirmase, într-o scrisoare de cerere în căsătorie, a optzecea, adresată învăţătorului, că nu doreşte zestre („Cred de prisos să vă amintesc că chestiunile materiale îmi sunt cu totul străine şi indiferente.”). Drept urmare se împotriveşte, purtată de sentiment, acestei căsătorii, până când Ungureanu o va sfătui să accepte mariajul, dându-i de înţeles că nu îl interesează o legătură formală cu ea, ceea ce Laura va fi gata să şi facă.

Acea discuţie cu Aurel avusese loc la o „sindrofie” dată pentru prietene de Laura şi Ghighi, existând obiceiul ca fetele „inteligenţei” satelor din zonă (intelectualitatea rurală) să se întâlnească în fiecare duminică la câte o familie. Pentru că Titu se simţea stânjenit de gălăgia şi aplombul fetelor, „care-l plictiseau cumplit fiindcă toate îl iubeau mai mult sau mai puţin şi-i cereau poezii.”, pleacă spre Armadia, unde voia să-şi întâlnească iubita platonică, pe Lucreţia, dar renunţă cuprins de inspiraţia creaţiei poetice, nefructificată însă, pentru a se întâlni apoi din întâmplare cu Roza Lang. Soţia învăţătorului evreu din Jidoviţa „trăia fără nici o ţintă lămurită, mângâindu-se doar cu gândul că şi-a greşit de la început viaţa, când s-a măritat cu un bărbat nedemn de ea. Dorea însă o iubire mare prin care să răzbune de toate decepţiile; şi deoarece nu-i ieşise în cale nici una mare, se mulţumea chiar cu iubiri mai mărunte şi mai variate.”, astfel încât declaraţiile de amor ale junelui Herdelea („-Te iubesc nebuneşte! De când te-am văzut întâia dată te port în suflet ca pe o comoară nepreţuită.”…) vor fi uşor acceptate.

În urma episodului Roza Lang, Titu se întâlneşte, pe drumul spre casă, cu Ion, căruia îi spune că aflase de la un funcţionar al judecătoriei din Armadia cum că Simion Lungu – ţăran în al cărui pământ, vecin cu al său, Ion intrase cu câteva brazde, mutând însemnele de hotar, şi cu care se bătuse din această pricină – îl reclamase, dar flăcăul nu dă importanţă faptului. Îl preocupă necesitatea unei căsătorii cu Ana, în condiţii în care tatăl ei se împotrivea, solicitându-i un sfat „domnişorului”, iar acesta i-l şi oferă: „– Dacă nu vrea el să ţi-o dea de bunăvoie, trebuie să-l sileşti!”. Drept urmare „Flăcăul tresări. I se păru că în minte i s-a deschis deodată o dâră luminoasă care îi arăta lămurit calea. Oftă prelung, parcă i-ar fi căzut o povară uriaşă de pe inimă.”.

Page 27: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Liviu Rebreanu

27

Capitolul IV Noaptea

„De când a văzut că Ion se înstrăinează de Ana din ce în ce mai rău, George Bulbuc a

început într-adevăr să meargă mai în fiecare seară pe la Vasile Baciu. Fata îi era acum mai dragă. Gălăgia ce se făcuse în jurul ei, din pricina lui Ion, i se părea că a înfrumuseţat-o şi i-a ridicat preţul.”, pe când Ana, care „A crescut singură, lipsită de o dragoste părintească mângâietoare.”, odată cu moartea mamei, căci „Tatăl ei o iubea, dar cu o iubire plină de toane.”, a rămas cu inima la Ion, în care „descoperise deodată tot ce-i dorea inima.”. Tristeţea pricinuită de îndepărtarea flăcăului i s-a risipit când Ion o aşteaptă într-o seară lângă poarta ogrăzii, hotărât să o cucerească prin „dibăcie şi şiretenie” în relaţiile cu ea.

Are loc procesul intentat de Simion Lungu cu sprijinul preotului Belciug, acesta din urmă „crezând că izbind pe feciorul Glanetaşului are să simtă lovitura şi familia Herdelea.”. La proces însă Ion şi Simion se împacă – reclamantul acceptând retragerea plângerii cu promisiunea de a i se restitui cele trei brazde furate –, ca urmare a sfatului primit la faţa locului de la un bătrân. Dar nu cedează preotul, socotindu-se afectat în orgoliul său prin retragerea reclamantului, şi în mărturia depusă îl acuză pe Ion de tulburarea liniştei satului; drept urmare, Ion va fi condamnat la două săptămâni de închisoare, cu executare ulterioară a sentinţei. Simţindu-se umilit, acesta va solicita învăţătorului să-i redacteze o reclamaţie, iar învăţătorul cedează, cu precauţia minimă de a o pune pe Laura să scrie textul.

După ce a trimis o telegramă în care îşi anunţă fericirea de a-i fi acceptată cererea în căsătorie soseşte la casa Herdelenilor şi George Pintea, acceptat cu bucurie de către toţi, deşi în noaptea următoare „Laura a visat numai pe Aurel, care părea c-o iubeşte nebuneşte şi voia să se împuşte din pricina lui Pintea”. În cadrul unei discuţii purtate între patru ochi, învăţătorul îşi anunţă viitorul ginere despre limitarea dotei la un „trusou modest”, însă „Pintea a protestat că n-are nevoie de nici o aţă, că Laura e cea mai mândră comoară din lume”.

Pentru a se iubi cu doamna Lang, Titu îl duce pe soţul acesteia la petrecerea vânătorilor din cârciuma lui Neumann, de unde ştia că învăţătorul evreu nu se va depărta până în zori. O găsi dormind – după ce o avizase că va veni –, iar când se culcă lângă ea „Corpul Rozei se răsuci şi se lipi de Titu care, simţindu-i căldura, îl încolăci cu amândouă braţele şi-l strânse sălbatec parcă să-i sfărâme oasele. Sânii plini cu sfârcurile roze, îi ardeau pieptul. În îmbrăţişarea aprinsă femeia se zvârcolea gemând cu ochii închişi…”.

Ion face şi el progrese, meşteşugite, în relaţia cu Ana, căci „vorbea puţin. Prin tăcere urmărea să deştepte mai mult iubirea în inima Anei, să se facă mai dorit. Voia să-l cheme ea tot mai înlăuntru. Astfel ajunse din uliţă în poartă, apoi în ogradă, pe urmă pe prispă… Acum mai trebuia să pătrundă în casă.”. Ceea ce se întâmplă, într-o noapte când Vasile Baciu dormea toropit de alcool, nu într-atât încât să nu audă „ţipătul scurt” al Anei care îşi pierdea virginitatea, dar nu protestează, socotindu-l pe George autor al faptei alăturate patului său. În timpul acesta George, căruia „Carnea îi tremura de scârbă”, stătuse ascuns în şanţul din faţa casei.

Capitolul V

Ruşinea Într-o discuţie întâmplătoare, „Ion, cu limba dezlegată de băutură, povesti lui Titu cum stă

cu Ana.”, precizând că o socoteşte gravidă „Şi de n-a rămas până acuma mai are vreme să

Page 28: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Ion 28

rămână! Adăugă apoi cu un râs larg care-i dezvălea gingiile roşii şi-i întipărea pe faţă atâta răutate şi încăpăţânare, încât Titu se înfricoşă”.

Are loc logodna dintre Laura şi George Pintea, susţinută financiar de un împrumut bancar al învăţătorului, de o mie cinci sute de zloţi, de la Banca Someşana. „În atmosfera caldă George, cu ochii înflăcăraţi, plimbându-se prin casă cu mâinile la spate, începu să-şi desfăşoare planurile de viitor, despre apostolatul ce-l are de îndeplinit în satul de la marginea românismului, unde primejdiile sunt mai mari, datoriile mai multe, munca mai grea… Povesti cum în Vireag, comuna din Sătmar unde este numit el să păstorească, românii nici nu ştiu româneşte, încât sunt siliţi să spună pe ungureşte că sunt români.”, o sarcină pe care nu ar lua-o „fără o tovarăşă de viaţă ca Laura, ea însăşi o româncă entuziastă.”. După plecare, tatăl spune fiului „că s-a pripit, că nu-i place ce a văzut aici, că se bagă într-o ceată de calici care mai umblă să-şi ascundă mizeria prin sforăială în vorbe ca şi în fapte”, pe când în casa logodnicei „O bucurie mare stăpânea toată familia. De-abia acum îşi dădeau seama de norocul Laurei.”

Pe când Laura se pregăteşte sufleteşte, recunoscătoare fiind pentru dezinteresul arătat de George în privinţa zestrei, pentru o iubire matrimonială curată şi harnică, „Titu, căzut în mrejele iubirii pătimaşe, nu mai trăia decât pentru Roza Lang. După câteva întâlniri, femeia îi cucerise toate gândurile şi toate simţurile.”, până când lumea începu să vorbească, ceea ce îl determină pe tatăl său, temător de izbucnirea vreunui scandal, să-i găsească un post de ajutor notar în comuna Gargalău, pentru a-l îndepărta de obiectul ispitei.

Dându-şi seama – în urma discuţiei lămuritoare cu George Bulbuc, care surprinsese întâlnirea amoroasă din casa fetei – că Ana este însărcinată cu Ion, tatăl ei o bate sălbatec: „porni să-i care pumni în cap, în coaste, în burtă, cu o iuţeală fulgerătoare, gâfâind şi mugind”. Cu toată suferinţa ei fizică şi psihică, Ana trăieşte puternic bucuria sarcinei, atunci când simte în pântece „câte o uşoară zvâcnire”. Este trimisă de Vasile Baciu la Ion, să rezolve problema căsătoriei, dar Ion o primeşte cu indiferenţă, pretinzând o întrevedere cu tatăl ei, pentru „tocmeală” şi „învoială” asupra zestrei. Ca urmare a atitudinii lui Ion, Vasile Baciu continuă să o bată până ce „Fata se jigări ca o scoabă de atâtea bătăi, încât abia se mai ţinea pe picioare.”. Situaţia însă pare să-l bucure pe tatăl copilului, cel care, într-un schimb de replici pe această temă cu Laura, socotise „că bine-i face! Lasă s-o bată zdravăn, că i se cade!”.

Capitolul VI

Nunta Ajuns în Gargalău, în calitate de ajutor al notarului evreu Friedman, cu care se înţelege

bine pentru că îi aminteşte de familia pe jumătate evreiască a iubitei sale, Roza Lang, Titu Herdelea constată discrepanţa dintre nivelul de viaţă al populaţiei maghiare şi româneşti, exprimată şi de aşezarea spaţială a locuitorilor celor două etnii, de înfăţişarea gospodăriilor: „În mijloc se înălţa trufaşă, cu un cocoş alb în vârful turnului, biserica ungurească nouă, iar în apropiere şcoala satului, cu coperişul roşu de ţiglă, cu două etaje, severă şi poruncitoare ca o stăpână nemiloasă. Prinprejur se înşirau numai case bune, cele mai multe de piatră cu ogrăzi largi, acareturi bogate, vite frumoase. Pe la margini, ca nişte cerşetori flămânzi, se răzleţeau bordeie murdare, umile, învelite cu paie afumate şi, într-un colţ, ruşinoasă, se ascundea parcă bisericuţa românească de lemn, dărăpănată, cu turnuleţul ţuguiat de şindrilă mucigăită.”. Dar Titu este totuşi patriot şi entuziast, considerând în sine că locul arată, la modul simbolic, ca „O cetate încercuită de o oştire desculţă!”.

Aflând despre redactarea reclamaţiei lui Ion de către Zaharia Herdelea – Ion spusese, chemat fiind la judecătoria din Armadia, cine o scrisese, în ciuda promisiunilor sale repetate de a nu dezvălui autorul, făcute învăţătorului –, preotul Ion Belciug îl socoteşte pe flăcău drept unealtă

Page 29: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Liviu Rebreanu

29

a Herdelenilor împotriva sa şi decide să-l împace cu Vasile Baciu. Întrevederea dintre familia fetei şi a flăcăului se va termina fără o conciliere de fapt, doar cu un început de negociere a zestrei, căci Ion pretinde toată averea lui Vasile Baciu, pe când acesta nu acceptă să dea decât „cinci locuri şi o pereche de boi”, pentru că, afirmă el, „nu vreau să rămân pe drumuri şi s-ajung la bătrâneţe să cer de pomană”. După săptămâni de tocmeală însă Vasile Baciu „Primi să-i dea zestre toate pământurile şi amândouă casele, cerând doar să fie scrise, după cununie, pe numele amândurora.”.

În Gargalău, Titu Herdelea realizează, după o convorbire cu preotul român din sat, vanitatea existenţei sale, comparând-o cu viaţa grea dusă de ţăranii români („Ce folos că citea tot ce-i cădea în mână împuindu-şi mintea cu gândurile altora, dacă nu căutase să ştie ce se petrece în jurul său? Ce să mai închipuieşti drame şi tragedii pentru glorie, când în faţa ta se desfăşoară tragedia unui popor întreg, mai dureroasă în muţenia ei decât orice născociri romantice?”) şi se decide să devină luptător în folosul neamului său. Drept urmare, atunci când Friedman îl trimite să pună sechestru pe bunurile datornicilor la impozitare, o face dar numai în cazul maghiarilor, nu şi al românilor, ceea ce îi aduce concedierea. Lucrul nu-l supără prea mult, îi va provoca însă un mic şoc vestea, primită de la mama sa, că în absenţa lui Roza Lang a fost „în stare să se ţină până şi cu practicantul notarului…”.

Cum familia Herdelea nu plătise de câteva luni ratele pentru mobila de salon achiziţionată la insistenţele fetelor, firma care o vânduse îl dă în judecată pe Zaharia Herdelea, însă avocatul reprezentant al firmei îi propune, după procesul soldat cu o decizie de vânzare la licitaţie a mobilei, să o cumpere el, urmând ca să i se plătească lui ratele restante şi dobânda aferentă, ceea ce învăţătorul acceptă.

Are loc nunta Laurei – în Armadia, „la berăria Rahova, în sala de la etaj pe care berarul o împodobise feeric şi unde se adună toată domnimea din Armadia şi împrejurimi.” –, apoi nunta lui Ion, care dansează pătimaş cu mai vechea sa iubită, Florica. Văzându-i, „Ana tresări ca muşcată de viperă. Simţi că nădejdile ei de fericire se risipesc şi că ea se prăvale iar furtunos în aceeaşi viaţă nenorocită.”.

GLASUL IUBIRII

Capitolul VII Vasile

La licitaţia organizată pentru vinderea formală a mobilei de sufragerie a participat şi

preotul Belciug, spre a cumpăra masa, căci, afirmase acesta, îi lipsea un asemenea obiect, ceea ce provocase o criză de furie, mai puţin decentă, doamnei Herdelea („Să ieşi afară de aici, hoţule, că altfel îţi sucesc gâtul! Afară, ticălosule!…”).

Ion, la rândul său, trăieşte un sentiment de satisfacţie intensă, manifestat şi gestual: „Pe uliţă umbla cu paşi mai rari şi cu genunchii îndoiţi. Vorbea mai apăsat cu oamenii şi veşnic numai de pământ şi de avere.”, până când socrul refuză cedarea cu forme legale a pământului, sub argumentul unei nedreptăţi comise astfel.

Iar pe Zaharia Herdelea îl solicită avocatul Victor Grofşoru, din Armadia, să îi facă propagandă electorală în alegerile pentru un loc de deputat, împotriva contracandidatului său, „bancherul Bela Beck, şvab ungurizat din Budapesta”. Ceva mai târziu primeşte însă o scrisoare de la subinspectorul Horvat, de solicitare a sprijinului în direcţia opusă, a candidatului maghiar,

Page 30: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Ion 30

însoţită de o vagă promisiune de ajutor, ceea ce-l determină să meargă pe această cale („-Pentru mofturi n-am să-mi las eu bătrâneţele pe drumuri…”, se justifică el faţă de Titu, gândind la procesul ce-i fusese intentat de către judecătorul pârât în numele lui Ion).

Drept urmare a refuzului de a întăbula pământul pe numele său, Ion îşi va trimite nevasta la socru cu solicitări în acest sens, dar ea se întoarce la soţ bătută de tată, unde se va bucura de acelaşi tratament: „Atunci, cu o poftă neînfrânată, ridică mâna şi o lovi greu peste obrazul drept, şi apoi cu dosul palmei, repede peste obrazul stâng. Durerea stoarse din pieptul femeii un ţipăt atât de ascuţit că Ion auzi cum zângănesc geamurile casei. O mai trăzni însă şi peste ochii ce-l priveau cu spaimă, dar care chiar spăimântaţi îşi păstraseră o clipire de bunătate…”.

Purtată astfel între Ion şi Vasile Baciu, Ana are pentru prima oară dorinţa de a muri, împreună cu sesizarea incapacităţii de a-şi decide poziţia în conflictul de interese dintre cele două familii, din moment ce „toţi au dreptate, şopti femeia podidită de plâns. Numai eu n-am nici un loc în lume.”.

Capitolul VIII

Copilul Din rândul celor unsprezece ţărani cu drept de a alege din Pripas, şase îl urmează, la

votare în Armadia, pe Belciug, iar cinci pe Herdelea, pentru a se pronunţa în favoarea deputatului român, respectiv maghiar, pe când românii prezenţi în faţa primăriei, unde se găsea biroul electoral, strigă „Ruşine! Renegaţii!… Jos!…”, grupului condus de învăţător. A fost ales Bela Beck, cu o majoritate de cinci voturi.

Alungată de Ion, Ana îşi găseşte adăpost în casa părintelui ei, care o primeşte liniştit, având convingerea că „La urmă tot va trebui să vie bărbatul şi s-o ia, mulţumindu-se cu ce-o căpăta, căci n-are încotro… Acum e vorba de răbdare. Cine o răbda mai lung, rămâne deasupra.”. Aceasta până când Ion îl dă în judecată, asistat de avocatul Grofşoru, pentru nerespectarea contractului verbal de dotare matrimonială, concluzionat cu martori, moment în care „începură îndoielile”. Astfel ameninţat, socrul cedează parţial, întăbulând cinci loturi şi o casă pe numele ginerelui, urmând ca procesul să meargă totuşi înainte, iar Ana se întoarce la soţ.

Deşi însărcinată, Ana „Robotea ca o slujnică. Zenobia, de când avea noră în casă nu catadicsea nici să mute un scaun de ici până colo; în schimb însă o dăscălea toată ziua, bruftuluind-o şi afurisind-o.”, inclusiv atunci când o apucă durerile facerii şi pleacă la câmp cu mâncare, după o momentană potolire a lor. Va naşte acolo, spre supărarea soţului („-Afurisită muiere! bombăni Ion, fără măcar să se întoarcă. Ştie că-i soseşte ceasul şi vine să fete pe câmp!”), mişcat până la urmă „în faţa minunei care se petrece zilnic sub privirea oamenilor”.

Pe alt plan al evenimentelor narate, viaţa lui Titu Herdelea cunoaşte o nouă modificare: tânărul îşi găseşte singur un loc de ajutor de notar în comuna Lucşa, „sat mare şi bogat, cu păşuni grase şi vite multe”, unde va descoperi alt obiect al pasiunii în persoana învăţătoarei Virginia Gherman, alături de care îşi petrece serile convorbind asupra românismului.

Are loc botezul copilului Anei şi al lui Ion, numit Petre, dar la nici o săptămână după aceasta Ion o bate iarăşi, încât „Fericirea ce umpluse sufletul Anei, durerile naşterii, se stinseră repede ca aburii în vânt. Acum trebui să-şi dea seama în sfârşit că Ion o urăşte şi deodată se miră cum n-a înţeles până azi?”. Sentimentul inutilităţii şi gândul dispariţiei îi vor fi întărite de sinuciderea cârciumarul Avrum, ruinat de o afacere în care îl angrenase notarul Stoessel; văzând cadavrul spânzuratului, femeia „Nu simţea nici groază, nici milă, ci doar o dorinţă aprigă de a citi pe faţa lui taina care o împiedica pe dânsa.”.

Înaintea procesului său şi al lui Ion cu judecătorul ofensat de reclamaţie, Zaharia Herdelea trimite câte o scrisoare subinspectorului Horvat şi deputatului Bela Beck solicitându-le „să pună

Page 31: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Liviu Rebreanu

31

o vorbă bună unde cred dânşii că trebuieşte”, însă fără nici un rezultat – „Ion Pop-Glanetaşu este condamnat la o lună este condamnat la o lună închisoare şi o sută coroane amendă, iar Zaharia Herdelea, învăţător în Pripas, la opt zile închisoare şi cincizeci de coroane amendă.”.

Capitolul IX Sărutarea

Laura, însărcinată, îşi vizitează părinţii, arătându-se încântată de soţ şi de noua condiţie

socială („N-aş mai putea trăi acuma cum am trăit înainte. Mă şi mir cum am putut trăi aici, fără a cunoaşte pe George atâta vreme.”).

În acest timp Vasile Baciu, înspăimântat de perspectiva procesului cu Ion („Cu cât se apropia însă sorocul, cu atât frica i se încuiba în inimă. S-ajungă el la bătrâneţe să-l mănânce procese şi avocaţii! I se părea o ruşine nesuferită.”), hotărăşte să cedeze toată averea ginerelui, ceea ce şi face, dincolo de realele simţiri, exprimate după întocmirea actelor, la cârciuma unde intrase cu Ion ca să-şi stâmpere amarul: „-Tâlharule, tâlharule, m-ai lăsat pe drumuri! izbucni deodată Vasile Baciu, otrăvit de furie, şi-şi înfipse mâinile în gâtul ginerelui.”.

Procesul învăţătorului Herdelea se soldează şi cu suspendare din funcţie, datorită condamnării primite, în locul său fiind numit un tânăr învăţător, Nicolae Zăgreanu, dar avocatul Grofşoru îl angajează la cancelaria sa pe cel suspendat temporar, „cuprins de compătimire adevărată” şi în vederea următoarelor alegeri.

Iar visul de iubire al tânărului Herdelea se sfârşeşte când descoperă relaţia dintre Virginia Gherman şi plutonierul maghiar din Luşca („El îi vorbea de năzuinţele neamului, pe când ea râvnea iubire…”, constată puţin afectat ajutorul de notar), odată cu hotărârea fermă de a se stabili în România. Deoarece nu avea banii necesari, se va angaja, pe un salariu mai bun, în biroul notarial al fostului său coleg de bancă, Alexe Căldăraru, din Măgura. În drumul către Măgura, dus de către Ion cu căruţa, ţăranul îi mărturiseşte, surprinzându-l astfel, a-i fi îndatorat pentru ideea de a proceda cum procedase cu Ana („– Dacă nu m-ai fi învăţat dumneata, domnişorule, rămâneam mai rău ca un ţigan!”).

Primăvară fiind, Ion merge îmbrăcat sărbătoreşte să-şi vadă pământurile; acolo „încet, cucernic, fără să-şi dea seama, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor…”.

Capitolul X Ştreangul

Stând la sora ei, care născuse o fetiţă, Ghighi se metamorfozează, „Crescuse, se împlinise,

pierduse copilăria şi-şi păstrase veselia comunicativă. Ochii ei albaştri însă luceau mai puternic şi parcă ascundeau dorinţe nelămurite…Povestea bătrânilor cu mare însufleţire viaţa fericită şi armonioasă ce o ducea Laura cu Pintea.”. Aspect pe care îl observă, probabil, şi tânărul învăţător suplinitor Zăgreanu, din moment ce îşi înteţeşte vizitele … pentru a se împărtăşi din experienţa didactică a tatălui ei.

La nunta lui George Bulbuc şi a Floricăi (unde mirele „Avea mulţumirea, ce-l măgulea grozav, că a cucerit pe Florica”, iar mireasa „se topea de fericire. Nu nădăjduise ea niciodată norocul să o ia feciorul unui «bocotan» ca Toma Bulbuc.”) participă şi Ion împreună cu Ana care, văzând privirile soţului îndreptate către mireasă, înţelege „că Ion pofteşte pe Florica. Odinioară s-ar fi prăpădit de durere; acuma numai o ruşine crâncenă îi ardea sufletul, că toţi

Page 32: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Ion 32

oaspeţii o văd batjocorită.”. Drept urmare se simte total însingurată, chiar şi faţă de copilul ei, pentru că acesta „semăna atât de bine cu Ion încât ea, care se îngrozea de bărbatul ei, îi ocolea privirea de frică să nu vadă într-însa ochii din noaptea ospăţului, cei ce-au pătruns ca nişte săgeţi aprinse în carnea celeilalte femei.”. Până când o informaţie căpătată de la Savista Oloaga (femeia găzduită din milă de către George) asupra vizitelor repetate ale soţului la noii căsătoriţi o determină să se spânzure, în grajd. Murind, „un fior o furnică prin tot corpul. Simţi o plăcere grozavă, ameţitoare, ca şi când un ibovnic mult aşteptat ar fi îmbrăţişat-o cu o sălbăticie ucigătoare…”.

Capitolul XI Blestemul

În faţa cadavrului Anei care atârna în ştreang, Ion se simte afectat de „Mila stranie,

alcătuită din groază şi mirare, ce te cuprinde instinctiv în faţa morţii”, dar apoi, „obişnuindu-se puţin cu faţa schimonosită cumplit a femeii, îl munci întrebarea cum a putut el trăi în acelaşi pat cu ea şi sfârşi zicându-şi că bine a făcut că s-a omorât”.

Are loc, din iniţiativa avocatului Grofşoru, care şi pledează, rejudecarea procesului Herdelea, soldată cu achitarea inculpatului, astfel încât acesta redobândeşte dreptul de a funcţiona ca învăţător în Pripas, spre marea dezamăgire a suplinitorului său.

În acest timp Ion, cel condamnat odată cu Herdelea, face luna de pedeapsă la închisoarea judecătoriei din Armadia, în condiţii plăcute chiar, însă la eliberare îşi găseşte copilul grav bolnav. Cu toate că bunica Zenobia încearcă vindecarea cu ajutorul unor descântece, copilul va muri, probabil din pricina hrănirii necorespunzătoare, constatase medicul ajuns în urma decesului. Imediat după înmormântare Vasile Baciu se va simţi îndatorat să-l avertizeze pe Ion, cum că îşi doreşte pământurile şi casele înapoi („dacă a murit şi Ana şi copilul, cuvine-se ce-a fost al lor să se întoarcă înapoi la mine. Aşa-i legea şi omenia…”), ameninţând şi cu un proces, în cazul în care întâmpină opoziţie.

Verificând modul de desfăşurare a examenului de sfârşit de an, fostul subinspector Horvat, devenit acum inspector, reproşează învăţătorului Herdelea faptul că soţia sa nu vorbeşte limba maghiară, că nu ştiu copii Tatăl nostru în limba maghiară (spre indignarea preotului Belciug, cel care predă religia, manifestată în faţa oficialului) şi că nivelul de cunoaştere a limbii maghiare – obligatorie ca limbă de predare în şcolile de stat – de către copii este redus şi, drept urmare, sugerează învăţătorului să ceară pensionarea, înainte de vreme.

La băile din Sângeorz se petrece o întâlnire între clanul Pintea, reunit împreună cu rudele din România (sora lui George Pintea, Eugenia, acompaniată de soţul ei, Gogu Ionescu), şi Herdeleni, prilej cu care se discută critic situaţia românilor din Ungaria, Titu fiind invitat de către familia Ionescu în Regat, cu promisiunea de a i se găsi o slujbă de jurnalist la gazeta partidului reprezentat de către Gogu în Parlamentul României.

Tot la o întâlnire, dar de dragoste şi întâmplătoare, în plin câmp, cu Ion (care, încins de pasiune „Încerca să se smulgă din lanţul ce-l strângea tot mai tare ca să-şi întoarcă toate gândurile la moşia lui ameninţată de îndârjirea lui Vasile. Dar când se mustra c-o să-şi piardă averea pentru o muiere blestemată, cum se mustrase şi altădată, acum i se adăoga în creieri, nechemată, întrebarea: ce folos de pământuri, dacă cine ţi-e pe lume drag nu-i al tău?”) va participa şi Florica. Stând cei doi de vorbă în marginea lanului pe care el îl cosea, aşezaţi pe sumanul aflat acolo din întâmplare, dar „ca un culcuş pregătit înadins”, Ion, după câteva momente de ezitare, „brusc, ca o fiară o cuprinse de subţiori şi-i muşcă buzele. Apoi Florica se lăsă pe spate, moale, gemând…”

Page 33: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Liviu Rebreanu

33

Capitolul XII George

Ion, pentru a se întâlni cu Florica, îl vizitează pe George ca pe „un frate bun, când să-i

ceară un sfat, când să-i dea el o povaţă, găsind totdeauna o pricină care să-i îndreptăţească venirea...”, dar supravegheat atent de Savista Oloaga, căci „Fiindcă George a strâns-o de pe drumuri şi glumea uneori cu dânsa şi mai ales fiindcă nu uita niciodată, când aducea rachiu, să-i dea şi ei câte un păhărel, Savista îl iubea cu o furie sălbatică, atât de caracteristică estropiaţilor, şi ar fi fost în stare să strângă de gât pe oricine pentru dânsul.”. Iubindu-l pe George, îl ura însă pe Ion „de când a simţit că umblă după Florica” şi, drept urmare, avertizează soţul asupra intenţiilor necurate ale pseudo-prietenului său.

În acest timp Zaharia Herdelea primeşte vizita învăţătorului Zăgreanu, sosit cu mesajul de grăbire a cererii de pensionare, din partea inspectorului Horvat, sub ameninţarea – nerostită de mesager, dar limpede în subtext – că altfel va fi destituit, ceea ce îl determină pe titularul postului să se resemneze „ca femeia când trebuie să-şi dea seama că a îmbătrânit.”.

Pe de altă parte, „Vasile Baciu fusese la trei avocaţi în Bistriţa şi toţi trei îi spuseseră la fel: legea zice că copilul moşteneşte pe tată şi tata moşteneşte pe copil. Asta înseamnă că să nu-şi mai tocească opincile în zadar. Cu toate acestea el ameninţa mereu pe Ion cu judecata, nădăjduia să-l sperie, cum s-a speriat şi dânsul odinioară. Sufletul lui însă era toropit de amărăciune şi se revolta împotriva legii care permitea ca un tâlhar să-i ademenească fata, să-i smulgă moşia şi pe urmă, după ce bagă în groapă femeia, să rămână cu pământurile şi averea luate cu japca…”.

Mânat de aceste stări sufleteşti, Vasile Baciu ajunge să accepte o propunere a preotului făcută celor doi adversari cu prilejul convocării lor în casa parohială, alături de fruntaşii satului, spre a se găsi o soluţie de compromis: urmează a păstra în folosinţă pe viaţă, dar fără a fi proprietar, trei loturi şi casa în care stătea. Ion acceptă şi el propunerea, în plus semnează un act prin care lasă bisericii, dacă moare fără urmaşi, toată averea – aceasta la cererea părintelui, susţinută prin ideea de a evita risipirea bunurilor în direcţii neprevăzute şi pe nemerit.

În drumul său către Bucureşti, unde vrea să ajungă spre a răspunde invitaţiei rudelor sale prin alianţă şi din dorinţa de a se realiza în centrul românismului, Titu se opreşte la Sibiu, ca trimis al ziarului Tribuna Bistriţei la serbările Asociaţiei pentru Cultura şi Literatura Poporului Român. Acolo îi va cunoaşte, aflăm puţin mai târziu, pe Virgil Pintea şi Liviu Pintea, fraţii cumnatului său. Cel din urmă, căpitan al armatei austro-ungare, îl va uimi printr-o atitudine, pentru el, neaşteptată: „Sunt român şi eu, dar mai-nainte de a fi român, sunt ofiţer şi servitor al majestăţii-sale împăratul. Ca atare, fireşte, nu pot admite năzuinţele celor de teapa dumnealui [referire la fratele său, Virgil, n. n.] care trag mereu cu ochiul către Bucureşti şi spre România. În mintea mea aşa ceva nu se cheamă politică naţională, ci trădare de ţară…”. În schimb Virgil, drept răspuns la dezamăgirea lui Titu în privinţa atitudinii participanţilor la serbări, orientată mai ales către micile probleme individuale decât către interesul naţional, afirma că „Duşmanul ne atacă prin toate mijloacele moderne de cutropire, prin cultura lui, prin şcoala lui, prin arta lui, prin banii şi prin munca lui… Noi trebuie să dăm din mâini ca baremi să nu ne înecăm. Atât. Dacă ne menţinem la suprafaţă, am izbutit.”.

Avizat de către Savista, George îi comunică lui Ion că va pleca noaptea după lemne la pădure, dar se întoarce din drum şi aşteaptă sosirea iubitului Floricăi, alături de ea, spre disperarea femeii care îşi aşteaptă amantul. Când Ion soseşte, pe întuneric, în grădină, George îl izbeşte cu sapa de trei ori şi îl lasă muribund acolo.

Page 34: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Ion 34

Capitolul XIII Sfârşitul

Naratorul reia din perspectiva victimei evenimentele: „Ion se prăbuşise sub lovitura a doua

care-i crăpase ţeasta. Lovitura următoare n-o mai simţi, după cum nu simţise durere nici la cea dintâi… Venise de-a dreptul de la cârciumă, ameţit mai mult de fericire decât de rachiu, deşi băuse atât de speriase pe vădana lui Avrum.”. Înainte de a muri îşi reaminteşte „repede, ca într-o aiurare, cum se ducea la liceu în Armadia, cum a fugit de la şcoală ca să umble cu vitele pe câmp şi să ţină coarnele plugului, apoi dragostea lui dintâi cu fata dascălului Simion Butunoiu, măritată acum cu unul din Săscuţa, apoi dragostea lui să aibă pământ mult, şi Ana, şi copilul, şi Titu cu toată familia Herdelea şi cu cântecele cele frumoase, seara, în pridvor, şi-i părea rău că toate au fost degeaba şi că pământurile lui au să rămâie nimănui…” apoi, deşi grav rănit – la mâna dreaptă, la piept şi la cap –, se târăşte până aproape de gardul dinspre uliţă, sub un nuc, unde îl lasă puterile.

Toată noaptea va geme înfiorător, ascultat de către Florica, împietrită de spaimă, şi de către George. A doua zi dimineaţa, în faţa mulţimii adunate în ogradă, George recunoaşte omorul, ca răspuns la întrebarea judecătorului, mărturisind şi cauza: „-Pentru că venise la nevastă-mea şi…”. Oamenii din sat şi cei din împrejurimi – şocaţi de cele petrecute, căci „În Pripas nu se pomenise omucidere de când se ţinea minte.” – compătimesc atât victima cât şi pe ucigaş. Iar preotul Belciug, căruia „Îi părea rău de Ion, dar în acelaşi timp se bucura că biserica va câştiga prin moartea lui.” moştenindu-i averea, îl îngroapă în curtea noii biserici, în calitate de donator excepţional.

Acelaşi Belciug, împăcat acum cu familia Herdelea, face actul de donare a pământului pe care se construise casa învăţătorului, astfel încât Ghighi, cerută în căsătorie de către Zăgreanu – care a fost numit învăţător în locul pensionatului Zaharia Herdelea – va primi drept zestre casa împreună cu terenul.

De la Titu soseşte o scrisoare, uşor amară, trimisă din Bucureşti, unde nu s-a întâlnit cu rudele care îl invitaseră căci acestea nu au revenit în capitală, fiind astfel nevoit să se descurce cu banii pe care îi avea („Viaţa-i viaţă pretutindeni, cu aceleaşi deşertăciuni, cu aceleaşi aşteptări şi mai ales cu aceeaşi faţă spăimântătoare care retează scurt aripile avântului.”).

Romanul se încheie prin descrierea festivităţilor legate de sfinţirea noii biserici din Pripas, inclusiv relatându-se „petrecerea poporului”, unde participă aceiaşi protagonişti din scena similară ce deschide naraţiunea, mai puţin Ion şi George, ultimul aflat după gratii. Nu s-au petrecut, în fond, mari schimbări, consemnează naratorul odată cu descrierea drumului pe care iese din Pripas căruţa cu bătrânii Herdelea: „Câţiva oameni s-au stins, alţii le-au luat locul. Peste zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare, ştergând toate urmele. Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de necuprinsă, ca nişte tremurări plăpânde într-un uragan uriaş.”.

Ultima notaţie de autor dedică romanul „Celor mulţi umili”, împreună cu menţionarea perioadei de redactare, „Martie 1913 – iulie 1920”.

Page 35: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Mihail Sadoveanu

35

MIHAIL SADOVEANU

BALTAGUL

Stăpâne, stăpâne, Mai chiamă ş-un câne…

I Romanul începe cu o legendă: îndată după facerea lumii, Dumnezeu „a pus rânduială”

diferitelor neamuri: ţiganilor „să cânte cu cetera”, nemţilor le-a „dat şurubul” etc. Moldovenii de la munte au sosit, cu cererea lor, la urmă („– Am întârziat, Prea Slăvite, căci suntem cu oile şi cu asinii. Umblăm domol; suim poteci oable şi coborâm prăpăstii. Aşa ostenim zi şi noapte; tăcem, şi dau zvon numai tălăncile. Iar aşezările nevestelor şi pruncilor ne sunt la locuri strâmte între stânci de piatră. Asupra noastră fulgeră, trăsneşte şi bat puhoaiele. Am dori stăpâniri largi, câmpuri cu holde şi ape line.”) astfel încât Domnului nu i-au rămas prea multe ca să le dea („Dragi îmi sunteţi, dar n-am ce vă face. Rămâneţi cu ce aveţi. Nu vă mai pot da într-adaos decât o inimă uşoară ca să vă bucuraţi cu al vostru. Să vă pară toate bune; să vie la voi cel cu cetera; şi cel cu băutura; şi s-aveţi muieri frumoase şi iubeţe.”).

Legenda o spunea Nechifor Lipan, cioban „foarte priceput la meşteşugul oieritului”, din munţii Tarcăului, de lângă apa Moldovei, cioban care plecase, toamna, la Dorna ca să cumpere oi şi care nu revenise la timp. Fiul său, Gheorghiţă, era plecat cu turmele la apa Jijiei, unde le dusese pentru a le lăsa la iernat, iar acasă au rămas Vitoria Lipan, soţia lui Nechifor, şi Minodora, fiica lor.

În casa din sat, viaţa decurge normal: Minodora, tânără aflată la vârsta măritişului, primeşte o carte poştală cu versuri de dragoste de la fiul dascălului din sat, dar Vitoria nu acceptă ideea relaţiei dintre cei doi tineri, căci nu dorea ca fiica ei să-şi schimbe starea socială, modul de viaţă. Cu toate acestea, femeia oierului are un vis rău, îşi vede bărbatul „călare, cu spatele întors cătră ea, trecând spre asfinţit o revărsare de ape.”.

II

Se produce un alt semn prevestitor, de plecare: „Vitoria privi cu uimire la cocoşul cel

mare, porumbac, cum vine fără nici o frică şi se aşează în prag. Inima-i bătu nădejde, aşteptând semnul cel bun. Dar cocoşul se întoarse cu secera cozii spre focul din horn şi cu piscul spre poartă. Cântă o dată prelung şi se miră el singur.”. În plus, se schimbă vremea, cad primii fulgi şi femeia „Privi în juru-i cu obrazul deodată împietrit şi văzu totul rece şi umed sub zloată.”.

La masă, îngândurată din pricina întârzierii soţului, Vitoria Lipan găseşte totuşi cu cale să-şi certe părinteşte fiica – „Eşti încă un plod, care ai să cunoşti de-acu înainte supărările vieţii. Mănâncă şi mai ales nu te gândi la lunganul acela al dascălului. Are un nas, drept după porecla care li s-a dat tuturor din neamul dascălului. Ochii mititei şi nasurile topor. Când îl văd că se mai desmiardă cu cântece şi cu vorbe delicate pe-acolo de prin străinătăţi, mă bucur care nu se mai află. Să faci bine, domnişoară, să-ţi vezi de rânduielile tale de fată mare, să-ţi baţi şi să-ţi scuturi

Page 36: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Baltagul 36

perinile şi lăicerele de zestre, căci, în câşlegile ce vin, am de gând să te mărit. Oi găsi un român aşezat, cu casă nouă în sat şi cu oi în munte, să i te dau şi să scap de tine.”

III

Vitoria se adresează părintelui Daniil pentru sfat, iar preotul o îndeamnă să aştepte, căci el

crede că soţul ei întârzie dintr-o pricină oarecare, un picior scrântit sau vreun necaz cu autorităţile dar femeia spune că Nechifor „Poate zăbovi, o zi ori două, cu lăutari şi cu petrecere, ca un bărbat ce se află; însă după aceea vine la salaşul lui. Ştie că-l doresc şi nici eu nu i-am fost urâtă.”.

Sub dictarea Vitoriei, părintele îi scrie lui Gheorghiţă, băiatul celor doi soţi, cerându-i să lase pe baciul Alexa cu oile la Jijia, unde le adăpostiseră pentru iernat, şi să vină de sărbători acasă, dacă nu soseşte până atunci tatăl său acolo, cum îi era obiceiul, „căci am nevoie de tine, fiind acuma tu singur barbat la gospodărie.”, încheie mama scrisoarea.

IV

Soţia încearcă să afle ceva despre cel dispărut cu ajutorul babei Maranda, vrăjitoarea

satului, convinsă fiind că bătrâna îl are în slujba ei „pe cel cu nume urât”, ascuns poate în căţeluşa vrăjitoarei. Bătrâna îi ghiceşte în cărţi: „una cu ochi verzi şi cu sprâncene îmbinate” îl reţine lângă ea pe bărbatul care se complace în chefuri („El acolo-i ca un fecior de crai. Ia galbănu-n gură şi-l stupeşte tocma între lăutari.”), dar Vitoria nu prea crede.

V Revenit acasă de la bălţile Jijiei, „Gheorghiţă era un flăcău sprâncenat ş-avea ochii ei. Nu

prea era vorbăreţ, dar ştia să spuie destul de bine despre cele ce lăsase şi văzuse. […] Întorcea un zâmbet frumos ca de fată şi abia începea să-i înfiereze mustăcioara.”, constată mama, care spune fiului că nu crede în varianta babei Maranda („am înţeles că demonul acela, dacă-l are, e un prost. Ori îi prost, ori n-are nici o putere, de-o lasă pe dânsa amărâtă, calică şi lipsită de toate.”). Deşi îşi pusese nădejdea în flăcău, dorind să-l trimită singur în căutarea tatălui, în cursul discuţiei lor „Îl văzu sfios şi nesigur, când ea era plină de gânduri, de patimă şi durere. […] Asta era o mare mâhnire. Poate se aştepta la dânsa. Totuşi va găsi un mijloc ca mintea ei să ajute şi braţul lui să lucreze.”.

Încep sărbătorile de iarnă; „Izolate de lumea din văi, [constată naratorul] rânduri după rânduri de generaţii, în sute după sute de ani, se veseliseră de creşterea zilei şi începutul anilor; toate urmau ca pe vremea lui Boerebista, craiul nostru cel de demult”, însă Vitoria Lipan „se socotea moartă, ca şi omul ei care nu era lângă dânsa. Abia acum înţelegea că dragostea ei se păstrase ca-n tinereţă. S-ar fi cuvenit să-i fie ruşine, căci avea copii mari; însă nu mărturisea asta nimănui, decât numai sieşi, nopţilor şi greierului de vară.”.

În ziua de Bobotează, a şaptea vinere de post, dintre cele douăsprezece hotărâte sieşi de Vitoria înainte de a accepta că soţul ei nu se mai întoarce, femeia împreună cu fiul ei merg la mănăstirea Bistriţa, spre a se ruga icoanei făcătoare de minuni a Sfintei Ana şi a cere sfat părintelui stareţ Visarion, care o trimite la stăpânire, pe lângă speranţa în ajutorul divin.

Înainte de a porni însă Gheorghiţă, care în mintea lui regreta despărţirea de copilărie („se gândea la multe lucruri bune peste care a avut el stăpânire în munte cât a fost copil. Pârâul cu bulboanele au fost ale lui. Potecile la zmeură şi mai sus la afine, când ocolea aşa, de bunăvoie, umblând după turmele ciobanilor. Poveştile la stână, sara, când învăluie focul limbi sub

Page 37: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Mihail Sadoveanu

37

sprânceana pădurii. Ştia să cheme în amurgit ieruncile şi căpriorii.”) este avertizat de mama lui: „Înţelege că jucăriile au stat. De-acu trebuie să te arăţi barbat. Eu n-am alt sprijin şi am nevoie de braţul tău.”

VI

La Piatra Neamţ, Vitoria se adresează prefectului, care o admiră („Nu mai era tânără, dar

avea o frumuseţă neobişnuită în privire.”). După ce îşi spune păsul, este sfătuită să întocmească o jalbă, dar ea nu crede că-i va fi folositoare, dacă soţul ei a fost ucis, căci „Într-aşa împrejurare, adevărat că nimenea nu poate descoperi leşul mortului, dacă nu e lumină de sus care să arate.”, gândea Vitoria.

După întoarcerea în sat, Vitoria comunică părintelui Daniil hotărârea ei de a porni în căutarea soţului, acompaniată de Gheorghiţă („eu duc spre soţul meu flăcău mândru şi voinic. Asta-i dragostea noastră din tinereţă pe care i-am păstrat-o ca pe un ban bun.”) iar Minodora va fi lăsată la mănăstirea Văratec, unde mătuşa Vitoriei este călugăriţă, pe 27 februarie, într-o zi de luni.

VII

Înainte de plecare, Vitoria a luat sfânta împărtăşanie, dar „Nimeni, dintre poporănii de faţă

nu cunoştea înţelesul acelei împărtăşanii. Se curăţise de orice gânduri, dorinţi şi doruri în afară de scopu-i neclintit.”.

Pentru a avea banii necesari, vinde domnului David, crâşmar, hangiu şi negustor evreu din Călugăreni, cunoscut de Nechifor, chemat de domnul Iordan, crâşmarul din sat, în acest scop, piei de miei şi brânză, cu treizeci şi opt de mii de lei. Lucrurile mai valoroase din casă sunt lăsate la părintele Daniil, iar vitele din gospodărie în grija argatului, Mitrea.

A doua zi, vineri, 10 martie, călare, mama şi fiul vor porni la drum, împreună cu domnul David (acesta se mărturisise înainte domnului Iordan: „dacă n-aş fi ovrei şi însurat, şi munteanca asta n-ar avea soţ, într-o săptămână aş face o nuntă. M-ar cununa părintele Daniil.”). Pe lângă cele necesare drumului, Vitoria a luat cu sine şi o puşcă a soţului ei iar Gheorghiţă un baltag, făurit la cererea femeii şi blagoslovit de preot.

VIII

În drumul lor spre Bicaz, unde vor face popas, domnul David află de la Vitoria scopul

drumului ei şi o încurajează în ideea că Nechifor nu este totuşi mort, iar dacă ar fi îl va găsi, căci, spune el, „toate pe lumea asta arată ceva. Ai auzit dumneata vreodată moarte de om să nu se afle, şi leş să nu iasă la lumină? Se duc hultanii şi corbii ş-arată unde zace un trup lovit de bandiţi. Apa îl dă la mal dacă-i înecat. Dacă-i într-o fântână vine vreme de secetă şi fac picioarele semn celui care se uită într-însa. Dacă-i îngropat, se duce lupul şi scurmă.”.

În popasul de la hanul lui Donea din Bicaz, despre Nechifor Lipan cei trei află că „-Era om vrednic şi fudul, zise Donea hangiul; nu se uita la parale, numai să aibă el toate după gustul lui.” şi că trecuse pe acolo către Dorna, dar hangiul nu l-a văzut revenind. Pentru a nu trezi bănuieli, domnul David spuse că îl caută din pricina unei datorii către femeie, fără a o arăta drept soţie a oierului.

Page 38: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Baltagul 38

Plecând din Bicaz, Vitoria şi Gheorghiţă vor găzdui acasă la Domnul David în „Călugăreni, nu departe de Piatra Teiului, [unde gazda] îşi avea aşezare, în dosul unei dugheniţi ş-a unei crâşme”; se discută despre firea celui dispărut, despre faptul că era „cu harţag la chef”, prilej pentru Vitoria de a preciza: „Mie mi-era drag când îl vedeam aşa, cu mare coraj. Nu-i putea sta nimeni împotrivă. Odată, venind noi de la Piatra pe când eram grea cu Gheorghiţă acesta, ne-au ieşit înainte oameni mânjiţi cu funingine. Au ridicat ciomegele asupra noastră şi au strigat să lepădăm paralele pe care le avem şi merindele pe care le purtăm. Se suiseră spre noi dintr-o râpă, la un corn de drum, pe înserat. Nechifor avea baltag. Numai şi-a lepădat din cap căciula, şi-a scuturat pletele ş-a înhăţat baltagul. Atâta a strigat: Măi slăbănogilor, eu pe voi vă pălesc în numele tatălui şi vă prăvălesc cu piciorul în râpă. Aceia au ferit pe după nişte ciritei şi s-au dus.”. Apoi soţia domnului David îi informează că în toamnă, fiind ea singură acasă, Nechifor stătuse puţin la ei şi plecase apoi neînsoţit spre Dorna, cu bani mulţi asupră-şi.

Pentru că soţia jidovului mărturisise a-i fi plăcut de omul ei, pe Vitoria o năpădesc amintiri legate de micile lui infidelităţi dar îl iartă, ştiind că rămăsese marea lui iubire: „Înţelegea ea într-o privinţă că, pentru un bărbat ca dânsul, acelea-s petreceri – cum bei un pahar de vin, ori cum rupi o creangă. Ea era deasupra tuturora; avea într-însa o putere ş-o taină, pe care Lipan nu era în stare să le deslege. Venea la dânsa ca la apa cea bună.”.

Vitoria şi Gheorghiţă îşi vor continua drumul dar „Când au intrat în sat la Fărcaşa, deodată s-a prăvălit de pe muntele cel mare un vânt rece, trăgând după dânsul nouri negri şi vârtejuri de ninsoare. Când au trecut prin dreptul bisericii, nu se vedea nici în cer, nici în pământ.”, astfel încât Vitoria va socoti că au semn divin spre a opri acolo.

IX

În Fărcaşa, moş Pricop, lângă a cărui casă cei doi călători opriseră pentru a vedea cum doi

gălăţeni care îi momesc pe săteni cu jocul de zaruri spre a lua bani de la ei sunt cercetaţi şi arestaţi de subprefectul Anastase Balmez aflat prin acele locuri în campanie electorală, se arată a fi extrem de supărat dacă străinii nu-i cinstesc ospeţia: „Trebuie să baţi la uşă [spune acesta Vitoriei] şi să strigi la babă să-ţi deie drumu. Să deschidă grajdul pentru cai să le puie fân sub bot. Să v-aduceţi în casă buclucurile şi să vă hodiniţi. Să vă dau o bucată de pâne uscată ş-un pahar de apă. Atâta am, atâta vă dau, dar să nu-mi faceţi mie ruşine să staţi sub păretele meu. Şi caii să-i potcoviţi din nou. Eu îs fierar şi potcovar, iar potcoavele nu le pot bate decât măni dimineaţă. Astăzi e sfânta duminică.”.

De la moş Pricop, Vitoria află că soţul ei oprise acolo spre a-şi potcovi calul („omul acela zicea că se duce noaptea; că se bucură să umble pe lună. De oameni răi spunea că nu-i pasă; are pentru dânşii pistoale încărcate în desagi.”), cinstind cu bătrânul un pahar de rachiu, din care „lepădă o picătură” pe jos, ca întru pomenirea morţilor.

X

Naratorul afirmă, rezumând faptele, că „Locuitorii aceştia de sub brad sunt nişte făpturi de

mirare. Iuţi şi nestatornici ca apele, ca vremea; răbdători în suferinţi ca şi-n ierni cumplite, fără griji în bucurii ca şi-n arşiţile lor de cuptor, plăcându-le dragostea şi beţia şi datinile lor de la începutul lumii, ferindu-se de alte neamuri şi de oamenii de la câmpie şi venind la bârlogul lor ca fiara de codru – mai cu samă stau ei în faţa soarelui c-o inimă ca din el ruptă; cel mai adesea se desmiardă şi luceşte – de cântec, de prietinie. Aşa era şi acel Nechifor Lipan care acum Lipsea. Aşa au întâmpinat-o în drumul ei pe Vitoria şi alţii, nu numai moş Pricop.”.

Page 39: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Mihail Sadoveanu

39

Astfel, în Borca, Vitoria şi Gheorghiţă întâlnesc un botez – femeia oierului a trebuit „să descalece, să intre la lehuză şi să-i puie rodin sub pernă un coştei de bucăţele de zahar şi pe fruntea creştinului celui nou o hârtie de douăzeci de lei.”; ceva mai departe, pe gheaţa de pe apa Bistriţei, îi opreşte un alai de nuntaşi, care „Au întins plosca ş-au ridicat pistoalele. Ori beau [zic aceştia] în cinstea feciorului de împărat şi a slăvitei doamne mirese, ori îi omoară acolo pe loc.”. Iar ei se conformează.

Ajunşi în Vatra Dornei, Vitoria află „la o canţelarie”, de la slujbaşul de acolo, care îşi consultase în acest scop registrele, că Nechifor cumpărase, în noiembrie, trei sute de oi. Din acestea vânduse, spune slujbaşul, o sută de oi altor doi gospodari, care nu avuseseră de unde să mai cumpere. Şi plecase împreună cu ei şi cu toate cele trei sute de oi către Neagra, drum pe care îl apucă şi Vitoria, în timp ce vremea se strică din nou, după ce se arătaseră semne de împrimăvărare.

XI

„La marginea celei din urmă Dorne”, ieşind din sat, Vitoriei Lipan îi spune domnul

Macovei, crâşmarul întrebat, că soţul ei trecuse pe acolo „Cătră Sfinţii Arhangheli Mihai şi Gavril”, împreună cu doi ciobani, dintre care „Unul era mai puţintel la trup şi negricios ca mine. Celălalt, mai vonic decât toţi şi râdea des şi tare. Avea buza de sus despicată ca la iepure. Mai ales îi plăcea tare băutura. Multe vorbe nu spunea. Râdea şi bea.”. Cel cu căciulă brumărie, Nechifor Lipan, „a avut gust să-i facă părintele o cetanie şi-o aghiazmă şi să-i stropească oile.”, lucru care i-a plăcut crâşmarului, ca şi faptul că acelaşi cioban nu uitase să-şi hrănească câinele, cu mâna sa.

Pe drum, Gheorghiţă dă semne de maturizare („Flăcăul începea să doarmă mai puţin şi să se tragă la faţă.”), iar mama îi readuce aminte rostul său („Mănâncă zdravăn şi te întăreşte, nu atât pentru tine, cât pentru baltag.”). Iar „urma se găsea din semn în semn, adică din crâşmă în crâşmă. Uneori părea că se stânge; dar pe urmă apărea mai încolo.”, până în satul Sabasa, lângă muntele Stânişoara, cel de pe care se vede apa Moldovei, urcat de Vitoria şi Gheorghiţă sub călăuzirea lui Neculăieş, copilul dat pentru aceasta de domnul Toma, cârciumar în Sabasa. Până în Sabasa deoarece la crâşma domnului Iorgu Vasiliu ajunseseră doar doi ciobani, niciunul fiind Nechifor Lipan; drept consecinţă, Vitoriei „În întuneric, începea să i se facă lumină. La Sabasa fuseseră trei. Dincoace, peste muntele Stânişoara, la Suha, Nechifor Lipan nu mai era. Se înălţase deasupra? Căzuse dedesubt? Aici, între Sabasa şi Suha trebuia să găsească ea cheia adevărului.”, mai ales că vântul a stat („Căzuse jos, în vale, şi amuţise şi el.”), dând astfel semn, din partea Sfintei Ana.

XII

De la domnul Iorgu Vasiliu, Vitoria ştie că ciobanul voinic şi cu buza de sus despicată se

numeşte Calistrat Bogza iar de la soţia domnului Vasiliu, cucoana Maria, că ciobanul mic de statură este Ilie Cuţui şi că ambii locuiesc în satul Doi Meri. Despre cei doi ciobani şi mai ales despre soţiile lor, cucoana Maria vădeşte o părere foarte proastă întrucât „s-au umflat şi s-au lăţit ca broaştele în tău.” de când „Le-a căzut din cer avere.”.

Spre indignarea domnului Vasiliu („D-apoi se poate una ca asta, să bănuiţi dumneavoastră de cine ştie ce, poate de moarte de om, pe nişte gospodari pe care toată lumea îi ştie de treabă şi la locul lor? Averea pe care o au e câştigată cu cinste. Cum ar fi cutezat să lovească şi să jefuiască? Asta o fac hoţii de drumul mare, iar nu nişte gospodari din Suha.”)

Page 40: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Baltagul 40

arătată celor două femei, Vitoria şi soţia cârciumarului pun la cale un plan pentru atragerea în capcană a presupuşilor vinovaţi de moartea lui Nechifor Lipan. Mai întâi vor fi chemaţi la primărie „pentru o chestie mare care-i în interesul lor.”, dă sfat cucoana Maria, unde „– Or ieşi la întrebare ş-om vedea ce-or spune. Ş-apoi, după asta, om vedea dacă nu pică jos fudulia unor muieri.”, adică a soţiilor lor, îşi prezintă în continuare strategia negustoreasa.

Acolo, Vitoria Lipan va juca rolul unei femei speriate de situaţie şi necăjite, care încearcă prin întrebări timide să dea de urma soţului ei, despre care nu ştie ce s-a făcut, dar strecoară totodată şi aluzii referitoare la posibila crimă, în dialogul cu cei doi însoţitori ai lui Nechifor Lipan: atunci când Bogza sugerează că soţul ei ar fi părăsit-o pentru o altă femeie („Să nu fie săturat el de vechi, şi să fi căutat nou.”), Vitoria răspunde prin „numai să nu fie cea cu dinţii rânjiţi.”, adică moartea. După confruntare, îşi vede soţul întors către ea cu faţa, în timp ce se îndepărta în întunecime, şi vorbind lămurit, dar numai pentru urechile ei.

Revenită în Sabasa, Vitoria merge împreună cu domnul Toma, cârciumarul de acolo, prin sat, privind atentă peste gardurile unor case până când într-o gospodărie îl descoperă pe Lupu; „Cunoscând-o, câinele lui Lipan veni drept la dânsa şi i se aşternu la picioare. Scheună încet, plângând; înălţă botul şi linse mâna care-l mângâia. Femeia avea în ea o sfârşeală bolnavă şi-n acelaşi timp o bucurie, găsind în animal o parte din fiinţa celui prăpădit.”.

XIII

„În gândul acesta care-i venise dintr-o dată, să caute cânele, Vitoria cunoscu altă

binecuvântare. De unde-i venise gândul? Fără îndoială de la Nechifor Lipan. El – se înţelegea lesne – nu mai era între vii cu trupul. Dar sufletul lui se întorsese spre dânsa şi-i dădea îndemnuri. Era ş-o hotărâre mai de sus – cătră care inima ei întruna sta îngenunchiată.”.

Toate acestea le credea femeia împreună cu o altă convingere a ei, fatalistă: „dacă i-a fost lui Nechifor scrisă asemenea soartă, pe care nimica n-o poate înlătura, Dumnezeu, prin sfânta de la Bistriţa, a adus-o pe dânsa, Vitoria, pe căi ocolite, tocmai unde trebuia ca să-şi găsească pe cel drag, să-l ridice din locul pieirii şi să-l puie în pământ sfânt, cu toate rânduielile ştiute.”.

Între timp, în Suha se ivesc bănuieli despre o posibilă vinovăţie a lui Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui, ale căror neveste devin neliniştite şi încearcă să înlăture bănuielile ce planează asupra soţilor lor, în convorbiri separate cu soţia hangiului din Suha, cucoana Maria, află Vitoria Lipan de la aceasta.

A doua zi după acea discuţie cu prietena sa de la han, Vitoria porneşte din nou peste munte; apar ghioceii şi „Trupul ei ar fi vrut să cânte şi să înmugurească; simţea intrând în el soare şi bucurie, dar în acelaşi timp se ofilea în ea totul, grabnic, ca clopoţeii pe care-i ţinea în degete şi care pieriseră.”. Pe cale, Lupu dă semne de nelinişte, „Deodată se repezi asupra cailor, lătrând şi încercând să-i încleşteze de boturi.”, pentru a-şi conduce stăpânii la locul din prăpastia de lângă drum unde se aflau rămăşiţele pământeşti ale lui Nechifor Lipan: „Oase risipite, cu zgârciuri umede, albeau ţărâna. Botforii, taşca, chimirul, căciula brumărie erau ale lui Nechifor. Era el acolo, însă împuţinat de dinţii fiarelor. Scheletul calului, curăţit de carne, sub tarniţă şi poclăzi, zăcea mai încolo.”. Iar craniul omului purta urmă de baltag.

XIV

Lângă ce mai rămăsese din tatăl său, „Flăcăul părea cu totul zăpăcit. Abia acum înţelegea

că acolo zace tatăl lui. Plângea ca un copil mic, cu ochii mititei şi buzele răsfrânte.”, pe când mama observă cu atenţie locul, „aşa de strâmt, aşa de singuratic, aşa de dosit. Numai soarele îl ajungea şi-l bătea în plin. Nu suia la nici o potecă; n-avea nici un fel de legătură în curmeziş cu

Page 41: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Mihail Sadoveanu

41

vecinătăţile. Aici fusese soarta lui Nechifor Lipan, să cadă ca-ntr-o fântână, lovit şi brâncit de mâna duşmanului. Nimeni nu mai putuse vedea acea cruntă privelişte.”, constatând totodată că „Avea în ea o putere nouă, care-i răzbea în toate mişcările şi în priviri.”.

Gheorghiţă rămâne să vegheze (simţind cum „Singurătăţile muntelui pulsau de apele primăverii; viaţa tainică îşi întindea iar punţile peste prăpăstiile morţii. Sângele şi carnea lui Nechifor Lipan se întorceau asupra lui în paşi, în zboruri, în chemări.”), în timp ce Vitoria merge în sat după ajutoare, făcând apoi cele de cuviinţă pentru privegherea mortului până au să vină reprezentanţii „stăpânirii” spre a constata crima.

A treia zi soseşte subprefectul Anastase Balmez, constată moartea violentă şi o ascultă pe Vitoria Lipan, care îi sugerează să întrebe ciobanii care i-au ajutat pe Bogza şi Cuţui să aducă oile de la Dorna dacă ştiu de vânzarea de oi.

XV

În timpul interogatoriului la care îi supune, în Suha, pe Bogza şi Cuţui, subprefectul

primeşte răspunsurile date Vitoriei în timpul discuţiei cu ei de la primărie: „Eu de moartea acelui oier nu pot pentru ca să ştiu nimica. Ce pot pentru ca să spun, decât atât, cum că eu şi Cuţui ne-am despărţit de el când am ajuns în vârful Stânişoarei. Atuncea, când a văzut el cât drum mai are până la apa Moldovei şi pe urmă până la apa Prutului, s-a lehămetuit şi s-a hotărât să se lese de turma sa. Am eu destule oi – zice – la apa Jijiei. Daţi-mi câştig ca şi pentru celelalte o sută, şi cheltuielile pe care le-am făcut, şi duceţi-vă sănătoşi.”, dă falsă mărturie Calistrat Bogza.

La acel interogatoriu asistase şi Vitoria Lipan, prefăcându-se a crede în cele spuse de foştii tovarăşi ai soţului ei dar strecurând totodată indicii pentru descoperirea adevărului – dacă s-a făcut vânzare de oi, atunci, conform obiceiului ciobanilor, trebuia să existe un martor, sau măcar chitanţă, lucru pe care Bogza şi Cuţui nu-l puteau dovedi.

Acolo invită pe subprefect şi pe cei doi ciobani la înmormântare, în cimitirul din Sabasa, după care îşi mărturiseşte soţiei domnului Vasiliu hotărârea de a continua întru descoperirea adevărului şi durerea: „Trebuie să iasă împotriva duşmanului, din porunca lui Dumnezeu, toate dovezile, ş-atuncea doresc să-l văd zbătându-se cum s-a zbătut omul meu în râpă. […] Căci eu, dragă cucoană Marie, am trăit pe lumea asta numai pentru omul acela al meu ş-am fost mulţămită şi înflorită cu dânsul. Iar de-acum îmi mai rămân puţine zile, cu nor.”.

La înmormântare, Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui păşesc departe unul de altul, cel dintâi fiind „ca într-o fierbinteală bolnavă”, în timp ce căuta să vadă dacă pe craniul decedatului se văd urme de lovitură de baltag; Vitoria, după ce şi-a strigat cu ţipăt cumplit durerea, „s-a întors mai liniştită şi a zvârlit şi ea asupra soţului un pumn de ţărână.”.

XVI

În timpul mesei de după înmormântare, Vitoria Lipan îi cere lui Calistrat Bogza să-i dea

baltagul său lui Gheorghiţă pentru a-l vedea, căci al flăcăului este la fel, cu menţiunea că al ciobanului de la Doi Meri „e mai vechi şi ştie mai multe.”, şi îl trece, râzând, fiului ei, pentru ca presupunând legătura cu acel obiect să spună istoria uciderii soţului ei, ca şi cum ar fi fost martoră, căci „Mi-a spus Lipan cât am stat cu dânsul, atâtea nopţi, în râpă.”, îşi motivează femeia informaţiile date: „Avea cu el cânele. Şi se mai aflau în preajma lui doi oameni. Unul dăduse călcâie calului şi grăbise spre pisc, ca să bage de samă dacă nu s-arată cineva. Al doilea venea în urma lui Lipan, pe jos, şi-şi ducea calul de căpăstru. Să ştiţi că nu era noapte. Era în vreme de

Page 42: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Baltagul 42

asfinţit. […] Când cel din deal a făcut semn, adică să n-aibă nici o grijă, că locu-i singuratic, cel care umbla pe jos a lepădat frâul. Şi-a tras de la subsuoara stângă baltagul şi, păşind ferit cu opincile pa carare, a venit în dosul lui Nechifor Lipan. O singură pălitură i-a dat, dar din toată inima, ca atunci când vrei să despici un trunchi.”.

Ascultând aluziile femeii, Calistrat Bogza se înfurie, căci se simţea învinuit („Destul! răcni omul, destul!”), se repede asupra lui Gheorghiţă spre a-şi lua baltagul înapoi dar acesta îl loveşte cu arma în frunte şi dă drumul câinelui, care îl muşcă de beregată; deoarece simte că va muri, ciobanul recunoaşte crima şi îşi cere iertare Vitoriei şi lui Gheorghiţă, primind ca răspuns din partea ei un „– Dumnezeu să te ierte”, pe când, prins de jandarmi, celălalt vinovat mărturiseşte şi el crima.

Liniştită, în finalul romanului Vitoria îi spune fiului ce vor face în continuare: plătesc ce trebuie, vor pleca să îşi recupereze turma furată, vor face parastasele cuvenite mortului „Ş-apoi după aceea ne-om întoarce iar la Măgura, ca să luăm de coadă câte-am lăsat. Iar pe soră-ta să ştii că nici c-un chip nu mă pot învoi ca s-o dau după feciorul acela nalt şi cu nasul mare al dăscăliţei lui Topor.”.

Page 43: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Camil Petrescu

43

CAMIL PETRESCU

JOCUL IELELOR

ACTUL I

Tabloul I Scena înfăţişează direcţiunea ziarului Dreptatea sociala, de lângă parcul Oteteleşeanu, din

Bucureşti, având ca elemente distinctive o panoplie de scrimă şi portretul fotografic al unui „bărbat ca de patruzeci de ani, frumos, cu o mustaţă franţuzească mătăsoasă şi moale.”. Suntem în luna mai, din anul 1914.

Scena 1

Sache, paginatorul ziarului, „în vârstă ca de patruzeci, patruzeci şi cinci de ani, dar părând

mult mai bătrân” se plânge lui Daşcu, „bărbat voinic, negricios, foarte dârz când e nevoie”, maşinistul-şef din tipografie, de absenţa redactorilor din capitală şi de la serviciu („Cum dau căldurile, se risipesc toţi în toate părţile…”). Găsindu-le totuşi o justificare, faţă de acuzele … în spirit de partid („Şi ăştia sunt socialişti?... Sunt tovarăşi, ai? Asta-i gazetă socialistă?) rostite de către Daşcu: „Dacă nu sunt plătiţi cu lunile, ce vrei sa facă?… Se învârtesc şi ei cum pot…”.

Scena 2

Soseşte la redacţie un aşa-zis responsabil al Internaţionalei Socialiste, pentru a pronunţa,

solemn şi patetic, cu „emoţie liturgică”, spune indicaţia de regie … izbucnirea „războiului imperialist”, acompaniat de „revoluţia socialistă mondială” şi a lăsa celor doi un plic cu bani pentru tipărirea manifestelor de rigoare. De la cumsecadele agent al Siguranţei, venit însă pentru o discuţie cu directorul ziarului şi nu pe urmele „responsabilului”, cei doi află că avuseseră de-a face cu „domnul Kiriak, fostul proprietar al Uzinelor Unite”, înzestrat cu „o ţicneală … vede numai războaie şi revoluţii!”.

Scena 3

Praida, administratorul ziarului, şi Penciulescu – „bărbat ca de cincizeci-cincizeci şi cinci

de ani, faţă neagră de senator roman trăit în mizerie”, aflăm din indicaţiile de regie – , secretar de redacţie, se găsesc în acelaşi spaţiu de joc. Unde Penciulescu, desfăcând plicul lăsat de Kiriac pentru a lansa „revoluţia socialistă mondială” şi în România, scoate de acolo suma de două mii opt sute de lei, din care va plăti o parte din salariile restante.

Acelaşi Penciulescu dă citire unui articol ameninţător din oficiosul guvernamental, care pune sub semnul întrebării corectitudinea morală a campaniei de presă declanşate de către Dreptatea socială, unde se anunţa zilnic publicarea unui document incriminant la adresa ministrului justiţiei din guvernul liberal aflat la putere, Şerban Şaru-Sineşti („Ceea ce aceşti pescuitori în apă tulbure trebuie să ştie neapărat, e că guvernul este hotărât să intervină energic, ca să taie pe viitor cheful unor indivizi certaţi cu morala, să agite imprudent opinia publică.”).

Page 44: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Jocul ielelor 44

Se discuta apoi despre un scandal de presă din Franţa – ziaristul Calmette publicase în Le Figaro scrisori de dragoste ale doamnei Caillaux către soţul ei, ministru al justiţiei, din vremea când fusese amanta acestuia. Penciulescu socoteşte că „Nu se publică scrisorile de dragoste primite de la o femeie sau adresate ei sub nici un motiv...”, spre deosebire de Praida, mai mult subordonat imoralităţii comuniste: „De ce nu?... Ceea ce ne interesează este să înregistrăm marea putreziciune a claselor burgheze... N-o să ne împiedicăm acum de asemenea prejudecăţi...”. Discuţie ce are loc pe fondul lipsei de materiale redacţionale, o astfel de ştire de presă putând servi pentru completarea sumarului publicaţiei. Şi care se finalizează atunci când unul dintre redactori, Lotar, va telefona din Paris, unde ajunsese pe banii câştigaţi la cazino, în chip de corespondent de presă, informând că „doamna Caillaux a ucis în biroul lui de la Le Figaro, pe Albert Calmette… A venit la redacţie la ora zece dimineaţa şi a aşteptat trei ore până când a fost primită. În clipa când a intrat în birou, a descărcat şase focuri în directorul ziarului, care a fost ucis pe loc.”.

Intră în scenă Gelu Ruscanu, revenit de la Iaşi, unde pledase, ca avocat, în procesul greviştilor de la Paşcani, directorul Dreptăţii sociale, supranumit, de către Penciulescu, Saint-Just, după numele unui conducător al revoluţiei franceze. În traducerea supranumelui, „«Sfântul Dreptate» […] Abia trecuse de douăzeci de ani şi era frumos ca un înger, tăios ca un paloş, pur ca zăpada… Deoarece văzuse «Jocul Ielelor» a dirijat teroarea şi a trimis pe Danton la ghilotină […] I-au retezat şi lui capul, tocmai când împlinise douăzeci şi şase de ani.”, îi explică Penciulescu lui Daşcu originea poreclei. Acesta este, conform sugestiilor autorului, „un bărbat ca de douăzeci şi şapte – douăzeci şi opt de ani, de o frumuseţe mai curând feminină, cu un soi de melancolie în privire, chiar când face acte de energie.”.

Directorul discuta cu Penciulescu despre campania de presă pe care ziarul a declanşat-o împotriva ministrului justiţiei, Şerban Saru-Sineşti, răspunzând îndoielilor secretarului de redacţie legate de eficacitatea demersului lor („sunt sigur ca această campanie nu va fi decât o furtuna într-un lighean cu apă... Ca toate campaniile politice din tara românească!”). Şi afirmând că „ceea ce a săvârşit Sineşti e ceva atât de nelegiuit, încât se va cutremura chiar această societate în care escrocii sunt acostaţi cu familiaritate şi tandreţe.”.

Toate acestea în pofida îndoielilor lui Penciulescu, care considera că „Aici [în România] nimic nu face impresie… nimic nu e luat în serios. […] riscăm enorm: suspendarea gazetei şi implicarea noastră a tuturor în vreun proces de falsificare de monede, sau în cine ştie ce fraudă vamală. Cu liberalii în genere, dar mai ales cu Sineşti, nu e de glumit…”

Tabloul II

Şerban Saru-Sineşti, „bărbat ca la patruzeci şi şase de ani, înalt, lat în umeri, cu oase tari

şi totuşi cu aspect uscat”, se află în cabinetul său; „Nu se poate spune ce oră din noapte e. Omul fumează şi gândeşte aproape nemişcat, dând o impresie de concentrare grea ca o carapace.”.

Tabloul III

Scena 1

Vine la ziar Elena Boruga, soţia lui Petre Boruga, militant socialist aflat în închisoare, cu o

condamnare de cincisprezece ani pentru instigare la grevă şi pentru că l-a pălmuit, ca răspuns unui gest similar, pe un procur. Şi anunţă că va divorţa, spre a se recăsători (cu toate că îşi iubise soţul) deoarece, afirmă ea, „Nici o femeie nu poate să aştepte un bărbat cincisprezece ani...” iar, la cei treizeci de ani ai ei, îl aşteptase deja şapte. Primind apoi replica lui Praida („Sunt uneori pe lume bărbaţi care nu rabdă să fie pălmuiţi fără să plătească pe loc, chiar dacă i-ar costa viaţa. Un

Page 45: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Camil Petrescu

45

astfel de bărbat ai dumneata şi un astfel de bărbat nu se părăseşte.”). La discuţia dintre Praida şi femeie asistase şi Gelu Ruscanu, care îl anunţă pe cel dintâi în legătură cu intenţia sa de a-l vizita în închisoare pe Boruga.

Scena 2

Nacianu, parlamentar aflat în opoziţie şi fost ministru, îi solicita lui Gelu Ruscanu, pentru o

interpelare, documentul pe care se bazează campania de presă îndreptată împotriva ministrului justiţiei. Este uimit de panoplia de scrimă din cabinetul directorial şi de prezenţa imaginii tatălui directorului, dar Gelu Ruscanu consideră că „Socialismul nu e potrivnic sentimentelor familiale…”.

Drept justificare a cererii sale, Nacianu afirmă că „S-a discutat ieri într-una din secţiile de la Cameră campania pe care o duceţi împotriva lui Sineşti… Mărturisesc că în toate cercurile, chiar cele guvernamentale, impresia este profundă… Tonul dumneavoastră este atât de grav şi de categoric, încât toată lumea este profund stupefiată…”, iar Ruscanu îşi va susţine şi el refuzul de a da curs demersului iniţiat de către parlamentar: „Suntem două lumi diferite. Nu e de conceput o înţelegere între noi şi această Europă capitalistă. Ar fi să devenim complicii ei. Acum nu se poate deosebi între buni şi răi. Mai întâi să piară această Europă.”.

Scena 3

Documentul pe care se întemeiază campania de presă este o scrisoare de dragoste adresată

de către Maria Saru-Sineşti, soţia ministrului justiţiei, lui Gelu Ruscanu – „Când te-am întâlnit… după acest demon… [Şerban Saru-Sineşti] am întâlnit un stâlp de lumină … O faţă de arhanghel … El era în viaţa mea o noapte grea, tu erai un răsărit nou de soare…” –, în care aceasta dezvăluie crima săvârşită de către soţ. Uciderea unei bătrâne prietene a bunicii ei, bolnavă şi singură, adăpostită în casa soţilor Saru-Sineşti, pentru a-i fura caseta cu bijuterii şi monede de aur şi pentru a-i distruge testamentul prin care femeia îşi lăsa toată averea, transformată în acel aur furat, unui spital. Aflăm toate acestea din confesiunea făcută de Gelu Ruscanu „tovarăşului Praida”.

Tabloul IV

Decorul figurează „Un gang sub o temniţă... Ziduri vechi, groase, umede, scorojite, cu

tencuiala căzută de umezeală, ciment plesnit pe jos. Gratii groase despart pe deţinuţi de vizitatori.”.

Scena 1

Aflaţi în vizită la Petre Boruga, împreună cu Mihai, băieţelul acestuia, Ruscanu şi Praida

află de la un gardian despre condiţiile detenţiei colegului lor de partid – izolare, lipsa pernei şi a aşternutului, frig.

Scena 2

Este adus, în lanţuri, Petre Boruga, şi Praida îl anunţă că partidul va plăti costul liceului

pentru Mihai, dar vorbeşte „încurcat” pentru că de fapt el va plăti. După care Boruga evoca

Page 46: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Jocul ielelor 46

detenţia: „Când m-au adus aci în celulă îmi lipseau toate... Înnebuneam ziua, iar noaptea nu puteam dormi, în celula goală şi umedă ca un mormânt de ciment. [...] Mi-era scârbă de şoareci, de ploşniţe, de lingură de lemn tocită... Mi-era greaţă de zeama cu care mă hrăneam... [...] Dar de când au început să-mi putrezească oasele de viu, de când mi s-au chircit plămânii, nu-mi mai doresc nimic...”.

Tabloul V

Scena reprezinta încăperea din al doilea tablou – biroul de acasă al ministrului justiţiei, ora

trei şi jumătate noaptea. Întrebată de Saru-Sineşti, servitoarea spune ca Maria „De aseară citeşte sau se preumblă prin cameră... [...] Nu s-a atins nici de masa de seară.” – ceruse doar lichior.

ACTUL II

Tabloul VI

Înfăţişează camera Mariei Sineşti – „Un budoar, nu lipsit de stil. [...] Tablouri numeroase,

cărţi multe, neaşteptat de multe, flori de asemeni.”.

Scena 1 Maria Saru-Sineşti, precizează autorul, „E o frumuseţe tulbure, şi tocmai prin asta

tulburătoare, pe bază de nostalgie, profil suav şi nervozitate. [...] Hiperemotiva cu imaginaţie dezordonată, are spaimele şi bucuriile deopotrivă de copilăroase. [...] Acum e în ea o teroare de vietate încolţită şi istovirea câtorva nopţi de insomnie.”. Se află la ea Roxana, verişoara ei, trimisă de Şerban Saru-Sineşti pentru că „E bolnav bietul om de îngrijorare... Ai speriat toată casa... A vrut să vină la tine şi n-ai vrut să deschizi uşa. Nimeni nu înţelege nimic...”.

Scena 2

În acelaşi budoar, Şerban reproşează soţiei faptul că nu-l acceptă, fizic şi psihic („Tu ai

făcut din căsnicia asta o lupta întoarsă, crâncena. Am îndurat ani de zile îngenuncherea mândriei mele de bărbat... Te-am iubit cu o voinţă smintită şi iubirea mea a fost arma cu care m-ai lovit. A trebuit să învăţ că nimic nu întrece în cruzime hotărârea unei femei, care se ştie aprig dorită, de a se refuza... cu dinţii strânşi a silă. Ascultă, cum să uit că ani de zile, ca să fii a mea, eram nevoit să te ameţesc mai întâi cu alcool?”). Iar Maria, „chinuită de tumultul amintirilor, al îndoielilor”, după cum precizează în paranteză Camil Petrescu, exclamă nevrotic: „Nu e frumuseţe pe lume… Nu e nici un sprijin… Simţi că ai rămas deasupra unui gol… Nu e nici un sprijin…”. Pentru că, în replică şi excitat de prezenţa în iatacul femeii care de atâtea ori i se refuzase, Şerban Saru-Sineşti să constate: „Tu niciodată n-ai să fii alta, Maria… Ca şi mintea, ţi-e sângele veşnic fierbinte. (Îşi muşcă buza.) Cred că tot mintea îţi înfierbântă şi sângele… Ah, prin tăria sângelui tău vreau să ajung la mintea asta, care mă exasperează, fiindcă îmi scapă mereu…”.

Lucrurile vor lua însă o întorsătură neaşteptată în momentul când Şerban Saru-Sineşti – ca urmare a încercărilor Mariei de a-l determina să se retragă din politică, dându-şi demisia din postul de ministru spre a pleca într-o călătorie care să le permită, afirmă ea, să se regăsească drept cei de la începutul relaţiei lor, când era doar „fata de pension cu părul pieptănat pe spate” din amintirile soţului –, îşi dă seama de scopul ascuns al comportamentului femeii. Realizează că motivul este citirea gazetelor din care aflase despre campania de presă declanşată de către fostul amant, Gelu

Page 47: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Camil Petrescu

47

Ruscanu, cel a cărui relaţie cu soţia sa o cunoştea de la bun început, afirmă personajul, şi completează, spre a-şi justifica faptul că nu avusese nici o reacţie aparentă: „Vream să văd până unde merge perversitatea unei fete de optsprezece ani, care abia renunţase la părul pieptănat pe spate…”.

Maria însă nu va rămâne fără replică – „Dacă ai făcut tot ce spui… şi aşa cum spui, şi acum înţeleg că ai fost în stare să faci aşa… nu ai fost decât ceea ce te-am ştiut, ceea ce te-am descoperit într-o bună zi: un monstru… Asta eşti, un monstru… Tu eşti de vină pentru toate rătăcirile mele…”.

Tabloul VII

Acţiunea se desfăşoară în clădirea redacţiei ziarului Dreptatea socială la subsol, într-„un

birou mic de corectură, separat prin pereţi de scândură şi sticlă de una din încăperile tipografiei”.

Scena 1 Gelu Ruscanu, aşteptat sus, în redacţie de către mătuşa sa, nu soseşte pentru a da scrisoarea

despre crima ministrului justiţiei la tipar, deşi este deja trei şi jumătate noaptea.

Scena 2 Muncitorii se plâng de viata grea a tipografilor („În meseria noastră nu prea îmbătrânesc

oamenii… Unul de patruzeci şi cinci e o raritate… Îi omoară pe toţi plumbul şi cerneala asta.”, zice Daşcu).

Scena 3 Sosind Gelu Ruscanu, matusa sa, Irena, coborâtă în tipografie, îi cere să rămână doar ei

doi, ceilalţi retrăgându-se.

Scena 4 Mătuşa Irena, cea care l-a crescut pe Gelu Ruscanu dupa moartea timpurie a tatălui său în

ceea ce se considerase a fi un accident de vânătoare şi căreia Gelui îi spunea „mamă”, îi cere să renunţe la campania din ziar. Aceasta deoarece, atunci când tatăl lui delapidase o mare sumă din fonduri depuse pentru o licitatie de către o societate al cărei avocat era, spre a achita banii pierduti la o partida de carti, Saru-Sineşti îl ajutase sa acopere delapidarea, împrumutându-l cu bani, află el abia acum de la mătuşă. Care îi dă, în plus, şi un sfat: „Nu mai cere socoteală nimănui, căci fiecare are motivele lui neştiute, numai Dumnezeu poate judeca, fiindcă numai el cunoaşte urzeală pricinilor şi ştie cum a fost cu de-amănuntul, totdeauna...”.

Scena 5

Are loc un accident de muncă (bătrânul Dumitrache, obligat să lucreze în ciuda vârstei

pentru a-şi întreţine familia, scapă o placă tipografică grea pe picior şi-l rupe), ceea ce o determină pe mătuşa Irena să dea sfat muncitorilor din tipografie („E bine, cât eşti în putere, să faci puţină economie pentru zile grele… Să nu fii nevoit să munceşti la vârsta asta…”). Aceasta spre

Page 48: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Jocul ielelor 48

indignarea nepotului ei („Nu ştii cât de greu loveşti… Ce economii vrei să facă oamenii aceştia? Salariul le e socotit atât cât să nu moară de foame.”), care se decide totuşi să întârzie publicarea scrisorii, la insistenţele aceleiaşi mătuşi – îl avertizează asupra faptului că Saru-Sineşti „Are în buzunar scrisoarea tatălui tău prin care îi cere să ia bani din depozit. Are să vânture totul la gazetă…”. Informaţia nu îi clinteşte însă din loc hotărârea, chiar dacă astfel nu ar „abate omenirea din calea răului, decât atât cât abate un bob de nisip albia unui fluviu”, afirmă el.

Tabloul VIII

Scena reprezintă din nou biroul lui Gelu Ruscanu din redacţia ziarului, seara, la ora nouă

fără un sfert.

Scena 1 Soseşte prim-procurorul Vlădicescu, pentru a solicita încetarea campaniei de presă duse

împotriva unui şef de serviciu, Vasile Constantinescu, de la Regia Monopolurilor Statului, autor al unor fraude, pe motivul ca acel funcţionar este de fapt poetul cunoscut sub pseudonimul Ion Zaprea. Dar Gelu Ruscanu refuză să răspundă cererii, susţine respectarea neabătută a legii, indiferent de circumstanţe: „Noi urmărim legea pură şi ideea de dreptate însăşi… Legea asta este în noi… Dreptatea asta nu are privilegii…”.

Scena 2

Observând atitudinea tranşantă directorului său, Penciulescu îşi vede confirmată, dar şi

depăşită imaginea pe care şi-o făcuse despre acesta („Saint-Just, maică… Nu-mi închipuiam sabia dreptăţii atât de rece şi de tăioasă. Zăpezile ei alpine m-au îngheţat…”), în dialog cu Praida, susţinător al unei morale … de partid, circumstanţiale („Este drept numai şi tot ceea ce slujeşte cauza pentru care luptăm… cauza muncitorească… Numai cauza e mare…”).

În replică, Gelu Ruscanu consideră şi el morala subordonabilă intereselor de partid, socialiste, dar numai întrucât muncitorimea „este sub steagul dreptăţii şi nu dimpotrivă…”, ceea ce nu-l convinge însă pe Praida: „Dreptatea asta formală, abstractă, are să te lase odată suspendat în gol… tocmai când îi vei căuta mai disperat conţinutul…”.

Şi nici pe secretarul de redacţie, Penciulescu, ce revine la parabola sa folclorică, drept urmare la o remarcă a lui Gelu („Eu văd ideile…”): „Dar tocmai asta e… Cine a văzut ideile devine neom, ce vrei?... Trece flăcăul prin pădure, aude o muzică nepământească şi vede în luminiş, în lumina lunii, ielele goale şi despletite, jucând hora. Rămâne înmărmurit, pironit pământului, cu ochii la ele. Ele dispar şi el rămâne neom. Ori cu faţa strâmbă, ori cu piciorul paralizat, ori cu mintea aiurea. Sau, mai rar, cu nostalgia absolutului.”. Situaţie periculoasă, din moment ce „Aceasta-i societatea românească… N-are ordine socială, n-are început şi sfârşit… O frază din prefaţă se rupe şi se leagă tocmai la pagina cincizeci pe verso, jos, iar pasajul din primele rânduri se continuă, trunchiat, în partea a doua… E o încâlcitură de nu se poate descurca nimeni… Toţi sunt rând pe rând victime şi călăi… Toţi sunt legaţi între ei, toţi sunt dacă nu fraţi, veri, ori au stat pe aceeaşi stradă, sau au învăţat la aceeaşi şcoală…”.

Scena 3

Maria Saru-Sineşti încearcă să-l determine pe Gelu Ruscanu a renunţa la publicarea

scrisorii ei de dragoste, prin resuscitarea vechii lui pasiuni, probabil: „E o nevoie de viaţă şi de moarte pentru mine să ştiu dacă trecutul însuşi a existat… dacă am fost cu adevărat iubită. Poate

Page 49: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Camil Petrescu

49

să se întâmple orice acum, dar ceea ce a fost nu poate fi cumva anulat ca o socoteală greşită.”. Primeşte drept răspuns de la fostul iubit indicarea spaţiilor diferite în care se află pasiunea şi datoria: „Scrisoarea nu mai are nici o importanţă în ea însăşi… Crima lui Sineşti e în conştiinţa mea ca un astru negru rătăcit pe cer în plină zi… Alte legi îl pot scoate de acolo decât propria noastră voinţă.”.

Scena 4

Un angajat al tipografiei, Vasiliu, intră pentru a anunţa că, la mansardă, „pianistul Lipovici

s-a sinucis azi-noapte cu toată familia...”.

Tabloul IX Scena înfăţişează, „către orele nouă şi un sfert seara”, o terasă a casei, „leproasă” şi, pe

jos, prin fereastra deschisă, cele şapte cadavre din odaia Lipovicilor, rămase după sinuciderea colectivă cu mangal; „Cerul apare înalt în seara plină de mai şi pe el, printre stele mici, palide, se proiectează fulgurant reclama operetei Văduva veselă.”.

Primul procuror motivează sinuciderea – „Din pricina mizeriei. De luni de zile nu mai

aveau ce mânca. De trei zile n-aveau nici pâine. Bunica era bolnavă de cancer.” –, iar Gelu, cu referire la reclama operetei, adaugă profetic, ţinând cont de anul 1914, în care se desfăşoară evenimentele: „Lăsaţi-i să se îmbete, devoraţi de propria lor frenezie… Lăsaţi-i să petreacă… să se ameţească… Nu vedeţi că deasupra lor s-a şi ridicat steaua morţii?”.

ACTUL III

Tabloul X

Acţiunea se petrece în biroul lui Gelu Ruscanu din redacţia ziarului Dreptatea Socială.

Scena 1 Penciulescu, adresându-se lui Vasiliu (tânăr tipograf care susţinea în articolul său că „ţara

românească este condusă de escroci, de şarlatani şi de hoţi”): „Află, tinere nesăbuit, că politicianul român dansează cu legea elegant, fără să o calce pe picioare…”.

Scena 2

Intră Şerban Saru-Sineşti, căruia Gelu Ruscanu îi va spune că documentul acuzator este

scrisoarea Mariei Sineşti unde se afirmă uciderea bătrânei Manitti de către ministru; acesta din urmă va răspunde negând valoarea de probă juridică a scrisorii, ce provine, afirmă el, de la o mitomană erotică, soţia sa, „O femeie care, ca să devie interesantă şi să-şi aţâţe amanţii, brodează cele mai abracadabrante năzbâtii... Cazuri foarte des studiate de medicină şi de psihologia patologică...”. Astfel încât publicarea nu va lovi „decât în această nenorocită, căci vei da pradă opiniei publice, nu numai purtarea ei de soţie necredincioasă şi de mamă denaturată care nu-şi va mai putea păstra copiii, dar vei etala şi tarele ei intime de femeie bolnavă...”.

Page 50: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Jocul ielelor 50

Apoi Sineşti îi vorbeşte lui Gelu despre tatăl acestuia („A fost nu numai maestrul în profesia pe care mi-am ales-o, dar am avut prin el şi norocul de a trăi lângă un om neasemănat...”), îi dă scrisoarea prin care tatăl său îi ceruse să delapideze şi îl informează despre sinuciderea tatălui (considerată de Gelu drept un accident cu arma de vânătoare) din pasiune pentru o actriţă, Nora Ionescu.

Pentru ca, în finalul dialogului, Sinesti să sugereze graţierea lui Petre Boruga, în schimbul renunţării la publicarea scrisorii.

Scena 3

Pentru Praida, care îl citise bine, şi uşor fascinat, pe ministrul justiţiei, acesta este, în

aprecieri succesive din dialogul cu Gelu, „sigur una dintre cele mai infernale canalii din câte am cunoscut.”, un „Crâncen jucător.” dotat cu „Drăcească abilitate.” în a manevra oameni şi situaţii. Constatări pe care le face urmărind discursul lui Gelu Ruscanu, pornit cu mintea şi sufletul în reconstituirea imaginii tatălui său din clipele finale: „Acum el creşte în mine dinăuntru… Ştiu cum a aşteptat [sosirea actriţei pe care o iubea, Nora Ionescu, cea care i-a trimis, drept dar de despărţire, revolverul cu care s-a împuşcat] şi toate gesturile lui din seara în care s-a sinucis, fiindcă erau nerăbdarea şi gesturile mele.”.

Tabloul XI

Pe scenă se înfăţişează „O încăpere cât o celulă de scânduri, cabina Norei” de la teatrul de

revistă din Parcul Oteteleşeanu. Văzând vulgaritatea şi lipsa de spirit a fostei amante a tatălui său, Gelu Ruscanu se

întreabă, pornind de la şirul de bărbaţi care au curtat-o şi între care ea nici măcar nu îl mai distinge pe Grigore Ruscanu: „Ce mormânt au căutat toţi în şoldurile acestea făloase?…”. Şi, fascinat de regăsirea identităţii părintelui, propune femeii o întâlnire amoroasă, pe care aceasta o acceptă fără nici un fel de reticenţe.

Tabloul XII

Acţiunea piesei se mută din nou în redacţia ziarului Dreptatea socială, aproape de miezul

nopţii.

Scena 1 Praida comunică lui Gelu Ruscanu, în prezenţa lui Sache şi Vasiliu, faptul că „tot comitetul

e de părere că trebuie să obţinem eliberarea lui Boruga, renunţând la publicarea scrisorii.”, justificând apoi decizia comitetului de partid: „trebuie să vadă toţi şovăielnicii din partid că suntem nu numai solidari… ci şi tari… Să fie un avertisment!”. Iar Ruscanu acceptă, nu însă fără a aprecia decizia drept o trecere de partea răului moral şi social – „În clipa asta suntem (irevocabil) definitiv complicii lui Sineşti.”.

Pentru că lui Praida îi apare descumpănit, bulversat, şi pentru că Praida socoteşte drept cauză a atitudinii sale cele aflate de la Sineşti despre tatăl său, Gelu Ruscanu enunţă felul în care îşi vede acum tatăl, o existenţă dramatică deoarece fusese extrem de lucid, dar „Câtă luciditate atâta existenţă şi deci atâta dramă.”. Şi, completându-şi apoi ideea, în temeiul compromisului moral generat de eliberarea lui Petre Boruga la schimb cu încetarea campaniei anti-Sineşti: „Toată

Page 51: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Camil Petrescu

51

drama este că morala pe care o proclamăm nu e pe măsura noastră… Specia încape în ea ca un braţ de crăci într-un sac…”.

Praida însă are o soluţie... de partid şi universal valabilă pentru chinurile morale: „E grav, tovarăşe… Nu e scăpare decât în gândirea laolaltă… Te pierzi dacă te depărtezi de organizaţie… […] Adevărul şi dreptatea sunt acolo unde sunt în bloc cei asemenea dumitale…”. În pofida scepticismului afişat ulterior de către Penciulescu („Nu mai e nimic de făcut cu el. S-a destrămat hora ielelor.”).

Scena 2

Gelu Ruscanu îi explică fostei sale iubite, Maria, schimbarea lui de atitudine, renunţarea la

iubirea pe care i-o purta şi trecerea către ideologia comunistă asociată cu fascinaţia dreptăţii absolute, ca singur reazăm al existenţei sale: prin gelozia provocată de faptul că o văzuse, din stradă prin fereastra casei, râzând fericită alături de un alt bărbat, pe care îl socotise amantul ei (va deveni mai târziu abia). Împreună cu credinţa într-un alt absolut, al iubirii („Doi inşi care se iubesc cu adevărat nu mai sunt oameni…”, căci „iubirea nu poate admite greşeală”), pe când fosta lui amantă socoteşte iubirea un act încărcat de relativism, asemenea existenţei umane înseşi („nu suntem decât oameni, chiar când iubim…”, deci supuşi greşelii). Ceea ce-l întăreşte însă pe fostul ei iubit în credinţa lui asupra imperfecţiunii condamnabile a fiinţei umane: „Totul în lume este coruptibil... Nimic nu e întreg şi frumos... şi nici nu poate deveni... Toate se îndeplinesc numai până la o palmă de la pământ.”.

Scena 3

Intră în scenă Nora Ionescu, pentru a-i face o surpriză, spunea ea, lui Gelu Ruscanu, dar se

retrage, dupa promisiunea lui de a o vizita la teatru.

Scena 4 Maria propune reluarea legăturii lor, pe acelasi fond al unei atitudini realiste – „Iubirea

noastră se va hrăni din greşeli şi din dureri, aşa cum focul se hrăneşte din tot ceea ce îi stă în cale... Dar iubirea noastră nu va fi păcat, cum focul însuşi nu este lemnul putred pe care îl mistuie...”. Ruscanu însă respinge propunerea, după care, neobservat, se sinucide, cu revolverul lăsat pe masă, cu două zile înainte, de Maria.

Scena 5

Adresându-se lui Penciulescu şi Mariei, Praida concluzionează relativ la prietenul său

decedat: „A avut trufia să judece totul... S-a depărtat de cei asemenea lui, care erau singurul lui sprijin...”.

Page 52: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de r@zboi 52

CAMIL PETRESCU

ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI

CARTEA ÎNTÂI

La Piatra Craiului, în munte

Naratorul, Ştefan Gheorghidiu, arată în amintirile sale scrise că „în primăvara anului 1916,

ca sublocotenent proaspăt, întâia dată concentrat”, luase parte la fortificarea văii Prahovei (o pseudo-fortificare, deoarece tranşeele săpate ar fi putut fi distruse de „Zece porci ţigăneşti, cu boturi puternice”, puşi pe râmat), dar pe zece mai este mutat lângă masivul Piatra Craiului, în regimentul XX, care avea drept misiune o „fortificare” similară a zonei. Acolo „În realitate, vremea se trecea cu instrucţie într-o poiană mai mărişoară, cu asalturi eroice, care nu erau departe de jocurile de copii din mahalaua Oborului, când ne împărţeam în români şi turci şi năvăleam urlând unii într-alţii. Ştiu bine că în acest timp – completează acid naratorul – se dădeau asigurări în Parlamentul ţării că «suntem bine pregătiţi», că în doi ani de neutralitate «armamentul a fost pus la punct», iar anumite persoane îşi luau răspunderea afirmării că suntem gata «până la ultimul nasture, până la ultimul cartuş», iar cu ştiinţa luptei până la cucerirea oricărei poziţii, fie ea socotită ca inexpugnabilă.”.

În ciuda liniştii de „vilegiatură militară”, Gheorghidiu suferă de o traumă psihică ce i se redeschide ori de câte ori un cuvânt sau o propoziţie îi afectează acel punct sensibil, „aşa cum din zecile de combinaţii cu şapte litere ale unui lacăt secret, una singură deschide spre interior.”. Astfel se întâmplă în cursul unei discuţii de la popotă, cauzată de un fapt divers aflat din presă – un bărbat îşi ucisese nevasta infidelă fiind apoi achitat –, când punctele de vedere ale camarazilor săi (fie că se orientează către vinovăţia femeii, fie către a soţului) i se par insensibile la adevărul faptelor vieţii, reducţioniste, şi o afirmă ca atare, spre indignarea celor de faţă. Are şi o tentativă de conflict fizic cu căpitanul Corabu – care, jignit de reacţia sa verbală, vrea să-l lovească –, oprită însă de hotărârea din priviri („Cred că mi-a văzut în ochi privelişti de moarte, ca peisajele lunare. Au înţeles toţi că sunt hotărât să răspund şi apoi să mă omor.” – lovirea superiorului se solda cu tribunal militar şi ani grei de închisoare).

După acest incident, ieşind de la popotă, Gheorghidiu mărturiseşte unui camarad, Oprişan, convingerile sale despre rostul iubirii, justificându-şi astfel reacţia faţă de discuţiile nesărate ale celorlalţi ofiţeri: o iubire mare presupune contopirea totală a două suflete şi nu poate fi încorsetată în reguli, indiferent de natura lor, nu poate fi redusă la ideea de datorie sau de libertate a femeii faţă de bărbat, aşa cum presupuneau în opiniile lor participanţii la dezbaterea de dinainte, situându-se de o parte sau de alta a cuplului prezent în ştirea de presă. În plus, naratorul menţionează părerea sa despre naşterea unui astfel de sentiment: „Iubeşti întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face fericită, îţi repeţi că nu e loial s-o jigneşti, să jigneşti atâta încredere. Pe urmă te obişnuieşti cu surâsul şi vocea ei, aşa cum te obişnuieşti cu un peisaj. Şi treptat îţi trebuie prezenţa ei zilnică. […] Psihologia arată că au tendinţă de stabilizare stările sufleteşti repetate şi că, menţinute cu voinţă, duc la o adevărată nevroză. Orice iubire e ca un monoideism, voluntar la început, patologic pe urmă.”, după care îl anunţă pe Oprişan că este hotărât să dezerteze, dacă nu va primi o permisie de două zile, spre a merge la Câmpulung, solicitare ce îi fusese refuzată de către comandantul de batalion, căpitanul Dimiu.

Page 53: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Camil Petrescu

53

Diagonalele unui testament

Capitolul începe brusc, printr-o punere a cititorului în fondul problemei sufleteşti a

naratorului, de la data când are loc istorisirea întâmplărilor: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală.”, după care va urma povestea iubirii trecute, a evenimentelor esenţiale desfăşurate până în momentul atribuit redactării textului de către narator.

Iubirea lui Ştefan Gheorghidiu pentru Ela fusese a unui student la filozofie, bucureştean sărac ce trăia din slujba de funcţionar la Senat, unde fusese numit de către un fost prieten al tatălui său decedat. Totul a început ca reacţie de răspuns la faptul că Ela îi arăta mereu, public, dovezi de dragoste: „deşi nu-mi plăcea, începusem totuşi să fiu măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.”. Un orgoliu întărit prin aceea că întreaga personalitate a femeii o făcea să fie admirată („Cu ochii mari, albaştri, vii ca nişte întrebări de cleştar, cu neastâmpărul trupului tânăr, cu gura necontenit umedă şi fragedă, cu o inteligenţă care irumpea, izvorâtă tot atât de mult din inimă cât de sub frunte, era, de altfel, un spectacol minunat. Izbutea să fie adorată de camarazi, băieţi şi fete deopotrivă, căci înfrumuseţa toată viaţa studenţească.”).

Intrând în prezentarea detaliată a evenimentelor anterioare, naratorul evocă o vizită la unchiul său, Tache Gheorghidiu, extrem de bogat, petrecută cu puţin timp înaintea decesului acestuia din urmă. Fiind întreaga familia invitată, Nae Gheorghidiu – celălalt unchi al lui Ştefan, deputat în calitate de membru al partidului liberal şi avocat de succes – reproşează ironic defunctului său frate Corneliu, tatăl lui Ştefan, fost profesor de filosofie, lipsa de spirit practic, spre a atrage simpatia lui Tache, în vederea obţinerii unei părţi mai substanţiale din viitoarea moştenire, în testamentul acestuia. Cu toate că îşi riscă moştenirea, Ştefan răspunde luând parte tatălui său, într-un mic discurs la fel de ironic, care cuprindea trimiteri la situaţia lui Nae Gheorghidiu: „– Unchiule dragă – i-am spus, fără să îmi pot tescui în mine nemulţumirea – drept să-ţi mărturisesc, am cam început să mă împac cu ideea că tata n-a agonisit avere, ca să ne lase moştenire. Căci moştenirile acestea nu sunt totdeauna fără primejdie. De cele mai multe ori părintele care lasă avere copiilor le transmite şi calităţile prin care a făcut avere: un obraz mai gros, un stomac în stare să digereze şi ouă clocite, ceva din sluţenia nevestei luate pentru averea ei, neapărat o şiră a spinării flexibilă ca nuiaua (dacă nu cumva rahitismul nevestei milionare n-a înzestrat-o cu o cocoaşă rigidă ca o buturugă). Orice moştenire e, s-ar putea zice, un bloc.”.

Testamentul va cuprinde însă o surpriză, în ciuda replicii acide îndreptate împotriva lui Nae Gheorghidiu, pe care unchiul Tache părea să-l prefere întrucât avea acelaşi spirit pragmatic: „Printr-un codicil, datat cu ziua de 27 octombrie, [ziua vizitei menţionate] mie mi se lăsa o quotitate dublă decât oricăruia dintre ceilalţi moştenitori.”. Acel codicil atribuie în plus lui Ştefan („nepotului meu preferat”, zice testamentul) o vilă de lângă Paris, dar Nae Gheorghidiu, forţând interpretarea textului, atacă actul în instanţă, împreună cu mama naratorului şi surorile sale, până când acesta din urmă, dezgustat, renunţă la partea suplimentară, deşi ar fi câştigat procesul, susţineau avocaţii consultaţi de el.

Dezinteresat la început faţă de o eventuală implicare în afaceri, propusă de către Nae Gheorghidiu şi constând în investirea banilor moşteniţi, împreună cu cei ai avocatului proveniţi din aceeaşi sursă, într-o fabrică metalurgică, Ştefan acceptă în cele din urmă propunerea, la insistenţele soţiei, pe care o descoperă altfel decât o ştia: „în acest interes al tinerei mele neveste pentru

Page 54: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de r@zboi 54

afaceri, vedeam vechiul instinct al femeilor pentru bani. Ca o tigroaică vag domesticită, în care se deşteaptă pornirea atavică, atunci când, culcată cu capul pe pieptul dresorului şi-i linge mâna, dând de sânge, îl sfâşie pe imprudent, tot aşa aveam impresia că întâmplarea cu moştenirea trezise în femeia mea porniri care dormitau lent, din strămoşi, în ea.”.

Acea fabrică metalurgică, de clopote, va fi cumpărată împreună cu Tănase Vasilescu, supranumit Lumânăraru datorită unei afaceri cu obiecte bisericeşti de la care pornise în agonisitul avuţiei sale, dar după un şir de peripeţii. Tănase Vasilescu a participat la licitarea întreprinderii, stricând proiectul avocatului, care s-a retras aparent, până cu o zi înaintea depunerii ultimei rate de către Lumânăraru, când avocatul a cerut oficial blocarea conturilor bancare ale contraofertantului său, ameninţându-l astfel cu pierderea contravalorii deja plătite. Pentru a nu ajunge în acea situaţie, Tănase Vasilescu acceptă să ofere spectacolul umilitor la care îl supune Nae Gheorghidiu: serveşte, îmbrăcat cu şorţ de băiat în casă, aperitivele la o masă dată de către deputat unde „plângând, fără ruşine de el însuşi, implora pe Nae Gheorghidiu să nu-l nenorocească, promitea, jura, amintea de copiii lui etc., etc.”. Cu toate că afacerea părea bună, lucrurile nu au mers cum trebuie în principal datorită blocării exportului de aramă de către Germania, de unde se achiziţiona metalul; în plus, Tănase Vasilescu – analfabet fiind, îşi masca deficienţa culturală sub pretextul deficienţei de vedere –, responsabil cu organizarea muncii, nu avea experienţă în domeniul industrial. Deşi situaţia de criză a fost rezolvată de către deputat, prin cumpărarea unui depozit guvernamental cu material metalic, prin intervenţie la nivel ministerial, Ştefan s-a retras din afacere, socotind-o incompatibilă cu structura lui psihică în urma intervenţiilor neortodoxe ale unchiului.

După ce a trecut prin experienţa obţinerii metalului pe căi lăturalnice şi a umilirii lui Tănase Vasilescu printr-o manevră legală dar imorală, naratorul concluzionează asupra României din perioada primului război mondial: „Fireşte că viaţa ar fi atroce în asemenea societate. Din fericire, compatrioţii noştri, în măsura în care toată observaţia ar putea fi adevărată, par să fie, ca toţi orientalii, de un aprig şi vulgar senzualism. Ceea ce nu se poate obţine pe cale sufletească şi de constrângere a conştiinţei, se obţine uşor prin femei, care, dacă ştiu să se refuze şi să manevreze cu trandafirul roşu, nu cunosc refuzul. Situaţii se fac şi se desfac prin femei, nu iubite, ci dorite. Nu e aici o nuanţă, ci o deosebire fundamentală. Ceea ce un profesor universitar nu poate obţine după umilitoare audienţe, obţine o actriţă într-o convorbire telefonică de un minut. Mai au acelaşi succes cei influenţi, care pot practica dictonul: «Do ut des», exact: dă-mi, dacă vrei să-ţi dau şi eu.”.

E tot o filozofie...

Surprinsă plăcut de succesul pe care îl avusese Ştefan prezentând la seminar Critica

raţiunii practice de Immanuel Kant, Ela îi cere să-i răspundă la întrebarea „ce naiba vor toţi filozofii aceştia?”, pusă cu „ochii mari şi albaştri, încruntaţi de necaz.”. În răspunsul său, Ştefan Gheorghidiu se arată adept al relativismului filozofic („adevărul nu-l putem şti niciodată, niciodată... dreptatea nu se poate realiza pe lume... iar frumuseţea are pete şi e trecătoare...”) şi afirmă că fiecare sistem de gândire filozofică nu constituie decât dezvoltarea unei premize iniţiale, nedemonstrabilă. „Căci, [continuă el relatarea răspunsului său dat atunci Elei] în general, aceste sisteme sunt capodopere de logică şi metodă. Numai dacă le admiţi însă punctul de plecare, adică tocmai cel care e declarat, în genere, ininteligibil. Filozofii şi nebunii sunt cei mai mari adepţi ai logicii.”. Lecţia de filozofie rostită cu acest prilej cuprindea mai departe descrierea pe scurt a câtorva mari sisteme filozofice, din punctul de vedere al modului în care aceste sisteme prezintă cunoaşterea umană. (De pildă, pe baza premisei potrivit căreia „Numai prin simţuri putem cunoaşte ceea ce e de cunoscut, prin experienţă.” precum şi pe baza raţionamentului ce se poate

Page 55: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Camil Petrescu

55

extrage din ea, „Episcopul Berckley trage concluzia că dacă totul nu există decât câtă vreme e cunoscut prin simţuri, atunci tot ce nu e cunoscut nu există; şi cum cunoaşterea e un act spiritual, spiritul e totul, deci materia nu există şi senzaţiile sunt provocate de spiritul cel mare: Dumnezeu, aşa cum sufletul provoacă şi trăieşte visele. Viaţa şi materia sunt numai un vis al spiritului.”, afirmase atunci naratorul.) Şi se termină, această prelegere ţinută în patul conjugal, printr-o apropiere erotică începută ca un joc: „conturam, abia atingându-le cu gura, buzele moi şi cărnoase, iar când înfiorat le simţeam întredeschiderea şi respiraţia caldă de floare, mă depărtam de ele şi mă apropiam de urechiuşe. Îşi răsucea mijlocul, se vânzolea opintindu-se în călcâie, făcând ca o punte arcuită din trupul ei oferit tot unui zenit al voluptăţii, vădind goală, floarea de mătase galbenă din mijloc, în lumina cristalină crudă a lămpii.”.

Anişoara, o verişoară a lui Ştefan Gheorghidiu, măritată cu Iorgu, proprietar de moşie, începe să o aprecieze pe soţia lui Gheorghidiu şi o introduce în viaţa mondenă a capitalei, ce o atrage din ce în ce mai mult. Drept urmare începe să devină nemulţumită de înfăţişarea fizică a bărbatului ei, căruia îi recomandă insistent înnoirea garderobei, în conformitate cu moda vremii. Uşor neliniştit de aceste schimbări de atitudine, Ştefan începe să îşi piardă echilibrul psihic, deoarece femeia, remarcă acesta, „Era în toate planurile mele. În toate bucuriile viitorului. La masă, la miezul nopţii în grădina de vară, în loc să ascult ce-mi spunea vecinul sau vecina, trăgeam cu urechea, nervos, să prind crâmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de ea. Nu mai puteam citi nici o carte, părăsisem Universitatea.”.

Nervozitatea lui ajunge la paroxism cu prilejul unei excursii în grup la via de lângă Odobeşti proprietate a unui dintre membrii „bandei” de prieteni comuni în care îi introdusese Anişoara. Pe tot drumul către Odobeşti, dar şi acolo, Ela manifestă un interes aparte pentru un anume G., „vag avocat, dansator foarte căutat de femei, pe care le învăţa, chiar pe cele mai reputate ca dansatoare, un dans nou, la modă: tango.”, menţionase naratorul anterior relatării excursiei. Drept urmare atracţiei faţă de acel bărbat, evidentă în gesturile soţiei, Ştefan are o reacţie de gelozie misogină împinsă la limită şi bănuie chiar o legătură adulterină efectivă între cei doi, desfăşurată acolo: „Sunt clipe când ura şi dezgustul meu faţă de femei devin atât de absolute, că socotesc că de la oricare dintre ele te poţi aştepta la orice. Astfel ca, într-o excursie, s-o descoperi în camera unui domn, nu mi se pare imposibil, cu toată oroarea pe care mi-o inspiră o asemenea infamie, ori de unde ar veni, iar o iubire de aproape doi ani nu mi se pare deloc o piedică pentru o femeie care, când iubeşte iar, e gata pentru toate neruşinările şi imprudenţele. Bineînţeles, trebuie să fii dintre cei care cred în nobleţea feminităţii în general, dintre cei care au nevoie să adore cu adevărat femeia, dintre cei care au jucat totul pe cartea ei, ca să vorbeşti de «neruşinare» şi de «infamie», altminteri totul rămâne un amuzant desen”. Găseşte şi o explicaţie atitudinii sale, atunci când o vede nefericită pentru că G. făcuse curte şi altei femei din acel grup – „Crezusem, cu un secret orgoliu, că toate bucuriile şi durerile nevestei mele nu pot veni decât prin mine şi din cauza asta simţeam acum că durerea cea mai insuportabilă în dragoste nu e atât să fii lipsit de voluptate, cât să constaţi că plăcerea pe care o dădeai şi credeai că singur poţi s-o trezeşti (care, tocmai prin acest ocol întoarsă, era adevărata ta voluptate) nu mai e, ca o clapă care nu sună.”. Cerându-i explicaţii soţiei (dar indirect, prin afirmarea dorinţei lui de a divorţa, după ce s-au retras în dormitorul lor), aceasta consideră că totul nu a fost decât un joc firesc, pe măsura regulilor societăţii mondene în care intraseră. Ceea ce nu face decât să-l dezguste şi mai mult – „Sunt cazuri când experţii, într-un tablou vechi, după felurite spălături, descoperă sub un peisaj banal, o madonă de vreun mare pictor al Renaşterii. Printr-o ironie dureroasă, eu descopeream acum, treptat, sub o madonă crezută autentică, originalul: un peisaj şi un cap străin şi vulgar.”.

Page 56: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de r@zboi 56

Dar un strop de echilibru sufletesc îi va fi adus naratorului într-o convorbire ulterioară cu „O doamnă, poate încă tânără, faimoasă frumuseţe aventuroasă pe vremuri.”, care, înţeleaptă, îi va spune, printre altele, că „femeia înşală numai pe cel pe care-l iubeşte, pe ceilalţi îi părăseşte pur şi simplu.”.

Asta-i rochia albastră

Pentru a se răzbuna, eroul narator afectează a avea o relaţie întâmplătoare cu o altă femeie,

în timpul când el şi soţia lui se află invitaţi la masă de către nişte prieteni; stratagemă de succes, căci „Fără grijă de spectacol, ca un animal rănit, nevastă-mea se trântise într-un fotoliu şi nu vorbea cu nimeni.”, afirmă el, completând apoi: „Simţeam acum că e o jucărie în mâna mea. Că puteam s-o umilesc, s-o fac să sufere şi mai mult, dar la ce folos? Îmi venea să-i spun: uite ce ai făcut din dragostea noastră, din bietul nostru trecut. Acesta e idealul tău de iubire, acest continuu asasinat?”. După câteva zile, profitând de o nouă întâlnire colectivă unde participase şi G., vine rândul Elei să se răzbune, prin acelaşi procedeu al flirtului declarat, făcut evident public, iar Ştefan reacţionează – după ce o chemase acasă pe soţie şi aceasta refuzase să plece de lângă celălalt bărbat – ducând acasă, în patul conjugal „o cocotă destul de frumuşică, voinică şi nespus de vulgară”. Ca răspuns faţă de revolta soţiei din momentul când a văzut fapta („– În patul meu, o adunătură de pe stradă?”), femeia cu care se culcase Ştefan va răspunde cu bunul simţ specific ocupaţiei sale: „– N-ai decât să dormi în el, madam, nu să umbli noaptea teleleică.”. Apoi, rememorează în continuare Gheorghidiu, „Am frământat întreaga noapte trupul femeii străine, cu o furie deznădăjduită, ca să-mi demonstrez că tot ce oferă una, îţi poate oferi şi cealaltă şi că nu merită, că e ridicul să suferi atât de mistuitor, pentru atât de puţin lucru.”.

După acest ultim conflict Ela îşi părăseşte soţul, dar pasiunea lui continuă să se desfăşoare cu aceeaşi intensitate: „Simţeam că femeia aceasta era a mea în exemplar unic, aşa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile, amândoi, şi aveam să pierim la fel amândoi.”. Aceasta dincolo de relativismul conştient al perspectivei, căci acele întâmplări şi trăiri sunt nesemnificative în context universal, dar pentru cel care le parcurge „au însemnat mai mult decât războaiele pentru cucerirea Chinei, decât şirurile de dinastii egiptene, decât ciocnirile de aştri în necuprins, căci singura existenţă reală e aceea a conştiinţei. Şi, în organizarea conştiinţei mele, femeia mea era mai vie şi mai reală decât stelele distrugător de uriaşe, al căror nume nu îl ştiu.”. Şi o întâlnire întâmplătoare, pe stradă – când, printre altele, discută despre rochia albastră a femeii, pe care soţul nu o mai recunoaşte, sub tensiunea psihică a separării –, îi va aduce în cele din urmă pe cei doi iarăşi împreună, în ciuda gestului soţiei din momentul când înţelege că partenerul ei cedase („Şi-a muşcat, cu o satisfacţie vulgară, buza de jos, ca şi când ar fi spus, câştigând prinsoarea: «A, domnule, în sfârşit!»”).

Sub aspectul momentului politic, Ştefan Gheorghidiu rememorează participarea sa la o şedinţă a Camerei, unde se dezbătea problema intrării României în război, în alternativă cu păstrarea statutului de neutralitate, susţinută de către opoziţie. În discursul conclusiv favorabil participării la război, unul dintre membrii guvernului respinge argumentul proastei înzestrări a armatei, al lipsei unei artilerii competitive, susţinând demagogic că „Vom învinge pentru că soldaţii noştri se vor lupta cu baioneta – şi nu e tun care să reziste baionetei româneşti – împotriva oricărui armament, iar când baioneta se va fi rupt, cu pumnii, cu unghiile, cu dinţii… (aplauze delirante).”.

Sub aspectul carierei sale intelectuale, naratorul înregistrează revenirea la Universitate, unde îşi dă examenul restant de anul trei, pe când întâlnirile soţiei cu G. în grupul de prieteni au contenit, ceea ce nu a însemnat însă şi blocarea suspiciunilor soţului gelos, care păstrează în minte posibilitatea unor relaţii secrete, ale celor doi.

Page 57: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Camil Petrescu

57

Între oglinzi paralele Concentrat de două săptămâni la Azuga, Ştefan revine în Bucureşti pe neaşteptate pentru soţia

sa, noaptea, şi găseşte casa „goală ca un mormânt gol”, ceea ce îl afectează moralmente mai ales: „Ştiam că iubirile sunt trecătoare, dar îmi spuneam că sfârşiturile trebuie să fie cinstite, ca între oameni care, după ce au făcut o călătorie plăcută împreună, se despart elegant, se salută cu cordialitate şi, la nevoie, cu părere de rău că totul a durat atât de puţin, iar sfârşitul acesta de metresă-servitoare, cu atât dispreţ faţă de o sensibilitate care îi jertfise totul, mi se părea o nemeritată infamie.”. La revenirea Elei îi propune un divorţ amiabil, cu însuşirea culpei de către soţ, ceea ce ea acceptă, dar frământările lui reîncep, mai întâi construind ipoteze asupra motivelor lipsei de acasă, apoi considerând iubirea trecută drept autoînşelare („Tot trecutul îmi apărea cu alt înţeles decât cel cu care eram obişnuit. Iar una dintre cele mai dureroase operaţii erau aceste concluzii pe care trebuia să le trag pentru ceea ce fusese. Niciodată femeia aceasta nu mă iubise.”).

Pentru a-şi calma sensibilitatea rănită, naratorul are alte relaţii sexuale, prilej pentru el de a constata prin opoziţie cu mai vechea sa dragoste „că iubirea fizică frumoasă e o profanare. E nevoia de a zdrobi într-o îmbrăţişare, odată cu trupul frământat şi sufletul, prizonier suav în el, în clipele acelea. […] E bucuria de a vedea, răvăşită, leşinată de voluptate – prin tine – femeia dragă cu sufletul zăpăcit de această goană continuă, şi pe urmă încremenit în spasm, ca în faţa unui miracol.”.

Aflând că este bolnavă, Ştefan trimite flori şi cărţi soţiei sale, apoi se întâlnesc din întâmplare la un concurs hipic, care declanşează un şir de întâlniri căutate şi cu funcţie terapeutică pentru cel suferind din amor şi intrat în sevraj, căci, recunoaşte acesta, „Prezenţa femeii îmi era indispensabilă, ca morfina unui detracat […]. O săptămână după ce o vedeam, eram totdeauna mult mai puţin obsedat de ea şi aveam o senzaţie de vindecare.”. O vreme îşi găseşte o altă satisfacţie, spirituală, în speculaţii pe care le consideră inedite asupra sistemului filozofic kantian („am simţit înfiorat, că poate exista o lume superioară dragostei şi un soare interior, mult mai calm şi mult mai luminos în acelaşi timp.”), până când va descoperi, dezamăgit de sine, aceleaşi interpretări kantiene la Giovanni Papini.

Soluţionarea conflictului se va produce când Ştefan descoperă printre hârtiile rămase în casă de la Ela o scrisoare a verişoarei sale Anişoara, din data revenirii lui inopinate în Bucureşti, prin care îi invită consoarta să doarmă la ea peste noapte, căci soţul, Iorgu, plecase la moşie şi îi era urât singură. Apoi, în regăsirea celor doi, „O săptămână întreagă, o lună, a fost o beţie de dureri amare transformate în bucurii tari, cum se schimbă drojdiile zăcătorilor în alcool. Tot trecutul îmi apărea acum clar, mai ales după noi explicaţii, mai ales după fericirea ei, acum nestăpânită.”. Şi, pentru a fi mai aproape de soţ, Ela se mută în Câmpulung de unde, în scrisori zilnice trimise celui aflat sub arme „descria micile ei bucurii singuratice în această staţiune de vară. Să citească dimineaţa câte o carte, pe bancă, pe bulevard sau în parc, urmărind jocul copiilor, cu bonele lor, să se ducă la piaţă să cumpere brânzeturi, zmeură şi mere, să doarmă leneşă după masă”...

Ultima noapte de dragoste

Istorisirea se reîntoarce la momentul iniţial, cel de la care porneşte nararea întâmplărilor

anterioare conflictului de la popotă, care a declanşat şirul rememorărilor. Căpitanul Dimiu, conducătorul batalionului din care făcea parte Ştefan Gheorghidiu, îi aprobă sublocotenentului narator, după intervenţia lui Orişan, o deplasare la Câmpulung, unde îi solicitase „negreşit” Ela prezenţa, dar nu ca permisie ci sub pretextul unei recunoaşteri în zona Rucărului, căci „E ordinul regimentului să nu părăsească nimeni unitatea.”, se justifică Dimiu.

Page 58: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de r@zboi 58

Ştefan o descoperă pe soţia sa izolată de mediu, căci nimeni nu o salută în cursul plimbării de dinainte prânzului prin staţiune, de aceea resimte „un val de recunoştinţă umilă pentru femeia aceasta care n-avusese măcar curiozitatea să se intereseze de ceilalţi oameni, Mi se părea concludentă această atitudine a ei… şi-mi reproşam neîncrederea şi neliniştea de altădată. Simţeam voluptatea unei posesii depline a trupului şi a sufletului ei.”. Uşoara îmbătrânire a trupului, care îşi pierduse frăgezimea şi elasticitatea juvenile, îl determină să trăiască şi mai intens momentul iubirii lor („Îmi plăceau, parcă mai mult ca oricând, aceşti sâni molatici şi ascultători, care îmi umpleau, cu greutatea lor dragă, palmele, luându-le forma, şi îmi lipeam, cu o dureroasă bucurie, obrajii de coapsele cu frăgezimi molcome de petale, care altădată tresăreau elastice şi nervoase.”).

Toată bucuria întâlnirii se va prăbuşi însă ca un castel de cărţi de joc, în două etape, mai întâi prin descoperirea gestului preţios din momentul când, dezbrăcată, îşi aprinde o ţigară: „În zilele noastre de dragoste adevărată nevastă-mea n-avea niciodată, goală, poze de eleganţă studiată. Frumuseţea ei era toată spontaneitate şi mişcare. Trântea cu picioarele în perne, se înghesuia sau se răsucea ca să-şi caute ciorapii şi orice mişcare a ei crea o atitudine de nud în pictură, neasemuit de frumos, de care ea nu-şi dădea seama. Ca să-şi ia o ţigară, ca acum, şi-ar fi răsucit mijlocul, sau ar fi întins amândouă braţele, sau ar fi făcut orice altă mişcare, dar gestul acesta «distins» mă îmbolnăvea prin sugestiile lui. N-aveam nici o dovadă că mă înşela, dar aveam acum certitudinea că acest gest vine dintr-o deprindere de a poza goală, de a «face impresie», de care ea nu-şi dădea seama, şi care era revelator pentru ceea ce nu ştiam eu.”. Apoi prin cererea soţiei de a depune pe numele ei lirele englezeşti din bancă, sub pretextul de a fi protejată în cazul că el ar muri pe front, ceea ce îi determină lui Ştefan o reacţie de suspiciune, motivată prin faptul că îi lăsase femeii prin testament toată averea, iar o asemenea solicitare însemna că „Dorea, fără îndoială, ca, adăpostită de griji, să se despartă de mine.”.

Plimbându-se iritat şi solitar prin Câmpulung, Ştefan Gheorghidiu îl vede pe G. şi reacţionează interior pe măsură – „Nu mă mai îndoiam acum, venise pentru ea aici, îi era deci sigur amant. Poate că împreună hotărâseră chemarea mea de pe graniţă, pentru actul de donaţie.” – apoi se hotărăşte să deconspire trădarea. Pretextează o întâlnire cu colonelul comandant de regiment în cursul căreia i se ceruse reîntoarcerea de urgenţă la unitatea militară şi se cazează la hotel, spre a-i surprinde noaptea pe cei doi, cu hotărârea de a se răzbuna, dar întâlnirea cu colonelul şi ordinul de reîntoarcere chiar vor avea loc, astfel încât Ştefan este obligat să revină la Ela, sub pretextul că a uitat un ordin al regimentului. În timp ce se preface a căuta respectivul document Ela îi arată un bilet de la G. („Doamnă, sunt de azi, de la prânz, la Câmpulung, ca să-mi văd o mătuşă şi nişte verişoare. Dacă vreţi, răspundeţi-mi când pot veni să depun omagiile mele la picioarele d-voastră.”), ceea ce îi va linişti soţul.

Pe drum însă, în trăsură, sublocotenentul află de la colonelul care nu cunoştea tribulaţiile sale sentimentale câte ceva despre acel G.: comandantul regimentului îl întâlnise de mai multe ori în Câmpulung, unde G. venea spre a sta de obicei câte două sau trei zile, dar de astă dată sosise în Câmpulung cu două săptămâni înainte. Ceea ce-l va face sigur pe Gheorghidiu în privinţa relaţiei soţiei cu acel bărbat îl constituie faptul că femeia îi vorbise despre un iminent consiliu de coroană în care urma să se decidă intrarea României în război, or aceeaşi informaţie i-o va da şi colonelul, cu precizarea că provine de la G. În plus, colonelul reproduce istoria unei aventuri amoroase a rivalului, aflată tot din gura acestuia şi teribil de asemănătoare cu cea în care Ştefan revenise în Bucureşti fără a-şi găsi acasă nevasta.

Ajuns în unitate, pe fondul unei surescitări extreme („Tot ce era în mine căpătase o viaţă exasperată, ca şi când un virus puternic rupsese ţesuturi abia refăcute, îmi gonea sângele din organ în organ şi-l izbea în creier, ca un puhoi în mal.”) sublocotenentul Ştefan Gheorghidiu

Page 59: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Camil Petrescu

59

primeşte ordinul de luptă – România intrase în război şi el urma să comande vârful avangardei, în cea dintâi operaţie militară la care participa, o pătrunderea pe direcţia Bran.

CARTEA A DOUA

Întâia noapte de război

Ştefan Gheorghidiu este hotărât să participe la desfăşurarea războiului cu toată fiinţa sa,

motivul fiind acelaşi, erotomania, dar deplasat către alte ţinte decât Ela („Lipsit de orice talent, în lumea asta muritoare, fără să cred în Dumnezeu, nu m-aş fi putut realiza – şi am încercat-o – decât într-o dragoste absolută. M-am înşelat o dată, aş mai putea încerca, din nou, de aceea nu vreau să fiu scăzut, de la început, faţă de femei, prin nici o lipsă în organismul sufletesc.”). Poziţia sa în avangardă, la trecerea graniţei cu Austro-Ungaria, îi dă conştiinţa de pionier, de deschizător de drumuri: „Sunt înaintea tuturor milioanelor din neamul meu; în faţa mea cu o şosea, cu garduri, cu întuneric şi cu moartea plutind în toate.”. Şi meditează asupra modalităţilor de a deceda în război, problemă devenită mult mai importantă decât a infidelităţii soţiei, pentru că „De vreme ce tot mori, e ciudat, dar preferi să fie când ataci şi nu când fugi. Cred că senzaţia aceasta împacă un sentiment fundamental: atacând, îţi alegi tu, parcă, moartea; urmărit de altul şi ajuns din urmă, moartea ţi-e impusă. Eşti în clipa morţii, în întâiul caz, un sinucigaş, în al doilea un ucis, şi încerci toate sentimentele celui asasinat.”. Cu alte cuvinte, moartea, devenită aproape sinucidere în atac, însemnează libertate, opţiune personală, aceasta în spiritul filosofiei existenţialiste, care considera sinuciderea drept formă supremă a libertăţii. Acestea în opoziţie cu iubirea pentru Ela, ce însemnase obsesie, prizonierat al conştiinţei. O altă experienţă trăită de către personaj o constituie cea a faptului că în război poţi să ucizi relativ uşor atâta vreme cât inamicul este departe, cât nu îi vezi chipul, cât nu îl percepi ca individ ci ca simplă cifră într-o statistică; trăgând de la distanţă „E o pasiune de vânător şi regretăm sincer că nu vedem căzând net. Mă îngrozesc o clipă, dar îmi explic. Cei de la 800 de metri nu sunt oameni, sunt soldaţi ca de plumb. Nu el văd faţa. […] Căci e distanţa, e lipsa acelei reprezentări a conţinutului omenesc. Un om poate omorî un catalog de nume, dar rareori văzându-i în carne şi oase pe oamenii care poartă acel nume.”.

Atenţia naratorului se orientează însă şi către fapte reprobabile din afara sa, în momentul când notează – unitatea lui aflându-se pe deal, în avanposturi, faţă de Tohanul-Vechi – că „Soldaţii trimişi jos să ne facă rost de bunătăţi pentru masă ne vestesc că prin satele cucerite şi, cu toţi cei doi ani de război, bogate în vite grase, de soi şi de alte frupturi gospodăreşti, mulţi dintre cei de la trenurile regimentare şi de la serviciile dinapoi se dedau la un jaf rece şi cu socoteală.”.

Fata cu obraz verde. La Vulcan

În satul Vulcan sosesc ţărănci românce „să se plângă bocind că de îndată ce satul a fost

părăsit de unguri, casele au fost jefuite de ţiganii care locuiesc la margine.”. Ştefan Gheorghidiu face anchetă şi găseşte vinovată o ţigăncuşă, „de vreo cincisprezece sau şaisprezece ani, mijlocie de statură. Are obrazul desăvârşit oval, de culoarea chihlimbarului verzui, iar ochii ca nişte prune lungi, verzi. Acest joc de feluri, de la arama roşcată a părului, la verdele gălbui al obrajilor fără pată, ca o apă, şi la verdele albăstrui al ochilor, mă uimeşte de rămân o clipă încremenit.”, notează el, cu precizarea că, la solicitarea fetei, care i se înfăţişează ca „sfântă a păcatului”, de a rămâne cu ea, răspunde printr-un refuz ce s-a răsfrânt apoi în el ca „o prăbuşire de tristeţe”.

Page 60: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de r@zboi 60

Întâmplări pe apa Oltului Se ordonă forţarea râului Olt şi un ţăran al locului denunţă două femei, Maria şi Ana

Mănciulea, drept spioane în favoarea inamicului; anchetate de către Ştefan Gheorghidiu, vor fi arestate în ciuda faptului că ele resping acuza şi nu există dovezi. În legătură cu planul de trecere a Oltului simultan de către toată divizia, Ştefan manifesta reţineri, care se vor dovedi ulterior întemeiate, toate batalioanele fiind iniţial respinse. Forţarea râului se petrece totuşi, dar cu ajutorul uneia dintre femeile acuzate de spionaj, Maria Mănciulea, care ghidase un regiment printr-un loc favorabil trecerii. Colonelul comandant al batalionului din care făcea parte naratorul a fost ucis, pe malul opus, în timp ce conducea asaltul trupelor sale.

Post înaintat la Cohalm

Cohalm este „Un orăşel cu străzi rural de largi, cu case săseşti, cu porţi înalte, închise şi

cu ferestre ca de cetate. O piaţă întinsă în mijloc – poate pentru bâlci, duminica. E aşezat la întâlnirea a două văi, din fundul cărora urcă uşor coaste line, de un verde dulce, bălţat ici şi colo de pete negre – petece risipite de pădure.”. Se petrec mici întâmplări specifice războiului: soldaţii maghiari rechiziţionează vitele ţăranilor din Stena, saşii din Cohalm reclamă un soldat din subordinea lui Gheorghidiu pentru a fi luat o fată şi a o fi dus în pădure, însă era vorba doar despre cercetarea unei acuze de spionaj aduse fetei. Ofiţerii discută uşor dezamăgiţi de lipsa angrenării în bătălii majore („Popescu găseşte că războiul nu e prea grozav. Sunt de o părere cu el. Viziunea de sânge şi foc, mii de cadavre culcate în grămezi, ca lemnele în depozit, încâlcite lupte corp la corp, ape înroşite, nu le-am întâlnit până acum.”). Lui Ştefan Gheorghidiu i se ordonă să ocupe o poziţie înaintată, de supraveghere a inamicului, la doi kilometri de Cohalm, unde suferă cumplit din cauza frigului (era în ţinută de vară).

Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu

Divizia din care face parte şi Gheorghidiu înaintează către Sibiu, însă dezorganizat, lipsită

o concepţie tactică bine articulată („– Asta e înaintare? Nu vedeţi că e câmpul plin de batalioane româneşti, ca la manevre? Fără legătură… fără conducere. N-aţi văzut că ieri artileria noastră a tras în propriile trupe şi n-a fost nici un mijloc să i se comunice lungimea tirului?”, protestează Orişan). Artileria germană loveşte compania lui Ştefan, aflată în ariergarda batalionului şi neputându-se adăposti din pricina poziţionării pe teren deschis („Suntem aşa, sub cerul vast, şi pământul nu vrea să ne primească. Trăsnetele vin mereu în noi dar flăcările nu le vedem, căci închidem cu încleştare ochii.”), ceea ce îl face pe un soldat să repete necontenit, în stare de şoc, aceleaşi cuvinte: „– Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu.”. Mor şaisprezece oameni din companie.

Notând impresii la desfăşurarea evenimentelor de mai sus, naratorul menţionează a se fi întrebat obsesiv „Sunt dintr-un neam inferior? Ce aş fi făcut dacă aş fi pe Somme, în uraganul de obuze unde trag mii de tunuri o dată? E aceasta inferioritate de rasă?”. Şi tot el aduce o rectificare, în nota de subsol la propriu text, afirmând că nimeni nu rezistă psihic atunci când este lovit direct, ţintit, aşa cum fusese cazul lor, şi aduce drept argument o remarcă similară datorată ofiţerului – şi scriitorului – german considerat model de eroism, E. Jünger, din cartea sa, Vijelii de oţel.

Page 61: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Camil Petrescu

61

„Wer kann Rumänien retten?” Acelaşi Orişan îl întrebă pe Gheorghidiu, „cu gând îngenunchiat” şi repetând un titlu de

articol dintr-un ziar german găsit întâmplător, „Wer kann Rumänien retten?” („Cine va putea salva România?”), deoarece situaţia pe front devenise dificilă. O scrisoare a Elei îi mulţumeşte pentru donaţia pe care o făcuse în cele din urmă („ai fost atât de drăguţ în chestia lirelor”) şi precizează – mincinos, consideră bărbatul – că este „singură toată ziua”, dar epistola nu îi trezeşte nici un fel de reacţie particulară („Acum totul e, parcă, din alt tărâm, iar între noi abia dacă e firul de aţă al gândului întâmplător.”).

Extenuat („De la o vreme oboseala îmi dă ca un val de nebunie. De trei zile şi trei nopţi n-am dormit decât aseară, în şanţul şoselei, două ore, şi azi după-masă alte două. Acum picioarele nu mai găsesc nici măcar un sprijin, în noroiul care alunecă sub ele, de parcă am cauciuc la genunchi.”) şi profund depresiv („E în mine o tristeţe mânjită, ca de moarte.”), este rănit la mâna stângă şi ajunge în convoiul sanitar, unde cunoaşte un ofiţer german luat prizonier. Acesta, cu referire la faptul că trupele româneşti trecuseră, în mod neaşteptat pentru nemţi şi fără să fie nevoie de acest lucru, printr-un baraj de artilerie rănindu-l în cursul atacului, afirmă că „noi avem un fel de zicătoare: Nu te bate în duel cu unul care nu ştie să se bată, că e periculos… Pot să spun, domnule, că dacă dumneavoastră aţi fi ştiut să faceţi război, nu mai eram eu aici, ţinându-mi maţele în braţe.”.

Comunicat apocrif

Spitalizat la Bucureşti, după vindecare Ştefan Gheorghidiu revine acasă, în permisie, şi

constată că Ela, pe care o vede îmbătrânită, pe cale de a-şi pierde farmecul, nu îl mai atrage: „Nevasta mea e albă şi cu preziceri de grăsime, iar eu aş vrea în clipa asta să simt pe pieptul meu genunchi mici ca merele şi să descopăr colţuri noi într-un trup de ţigăncuşă subţire şi cu muşchi nervoşi.”. În corespondenţa ce-l aştepta nedesfăcută găseşte şi o scrisoare anonimă, referitoare la relaţia soţiei lui „cu un individ Grigoriade” („Îi poţi găsi oricând între 6-8 în strada Rozelor opt bis, unde merge la el.”), după care comunică femeii decizia de a divorţa.

Romanul se încheie prin menţionarea ultimului act relativ la Ela: „I-am dăruit nevesti-mi încă o sumă ca aceea cerută de ea la Câmpulung şi m-am interesat să văd cu ce formalitate îi pot dărui casele de la Constanţa. I-am scris că-i las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi… de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.”.

Page 62: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Patul lui Procust 62

CAMIL PETRESCU

PATUL LUI PROCUST

I Romanul începe cu o scrisoare a doamnei T. unul dintre personaje, adresată naratorului;

acestei scrisori naratorul îi ataşează o notă de subsol, a sa, ce precizează că doamna T. „Ca fizic, era poate prea personală ca să fie frumoasă în sensul obişnuit al cuvântului. Avea orbitele puţin neregulate, uşor apropiate, pronunţate, cu ochii albaştri ca platina, lucind, fremătând de viaţă, care când se fixau asupra unui obiect îl creau parcă. Bărbia feminină, delicată, dar prelungirea ei, întinsă frumos până sub ureche, cam aparentă, căci era lipsită de orice grăsime. Gura, foarte mobilă, vie ca o floare plină. Gâtul lung, robust, cu tendoane lămurite la orice întoarcere a capului. […] De o tulburătoare feminitate uneori, avea ades o voce scăzută, seacă, dar alteori cu mângâieri de violoncel, care veneau nu – sonor – din cutia de rezonanţă a maxilarelor, ca la primadone, ci din piept, şi mai de jos încă, din tot corpul, din adâncurile fiziologice, o voce cu inflexiuni sexuale, care dau bărbatului ameţeli calde şi reci.”.

Pe această doamnă T. autorul o invitase, menţionează el în aceeaşi notă, să joace în piesa lui, intitulată Act veneţian, deşi nu este actriţă ci posesoarea unui magazin de mobilă modernă, în stil cubist, în Bucureşti, dar ea refuzase, din oroare de exhibiţionism, spusese. Îi propusese apoi să scrie, pentru a nu „se pierde un complex de frumuseţe şi experienţă” dar a fost iarăşi refuzat, primind în schimb câteva scrisori de la ea, înglobate în roman alături de alte mărturii documentare ce îl alcătuiesc în chip de „dosar de existenţe”. În refuzul ei, doamna T. dă ca pretext, sau motivaţie, lipsa deprinderilor de a scrie, poate chiar şi a cunoştinţelor de ortografie suficiente, ceea ce prilejuieşte autorului câteva consideraţii pe marginea subiectului: „– Arta n-are de-a face cu ortografia… Scrisul corect e pâinea profesorilor de limba română. Nu e obligatoriu decât pentru cei care nu sunt scriitori. Marii creatori sunt mai abundenţi în greşeli de ortografie decât bancherii. […] Un scriitor e un om care exprimă în scris cu o liminară sinceritate ceea ce a simţit, ceea ce a gândit, ceea ce i s-a întâmplat în viaţă, lui şi celor pe care i-a cunoscut, sau chiar obiectelor neînsufleţite. Fără ortografie, fără compoziţie, fără stil şi chiar fără caligrafie.”.

O altă notă de subsol, ceva mai tardivă, precizează originea numelui din text al autoarei scrisorilor. Se numeşte Maria Mănescu, dar colegii de şcoală, pentru a o distinge de o altă elevă cu acelaşi nume, se refereau la ea prin apelativul „T.” – care ar fi trebuit, poate, să fie scris „Te”, spune autorul romanului –, dat după iniţiala prenumelui patern.

Acea primă scrisoare a doamnei T., cu care debutează romanul, se referă la separarea definitivă a autoarei scrisorii de iubitul ei (un „X” al cărui nume nu îl dă). Merge la el acasă, unde o invitase după ce un timp nu se văzuseră, căci, notează ea, „Nu dorisem decât să retrăiesc o clipă… ceva din trecut şi mă supuneam acestui demers cum primeşti un singur pahar de vin, ştiind că mai multe nu ai putea suporta…”, dar o aşteaptă un plic transmis de servitor, cuprinzând revocarea întâlnirii.

Revenită acasă la ea, arată doamna T. în continuare, îl găseşte acolo pe D., un bărbat care o iubea din vremea în care fuseseră elevi, vecini şi prieteni, cu o pasiune „puţin ilogică şi copilăroasă” şi îi cedează, dintr-un sentiment de milă, marcată de o senzaţie de dezgust însă („în întuneric omul acesta căruia mă dădusem lua contururi de moluscă uriaşă.”), ceea ce o şi face să-i spună deschis că nu îl iubeşte. O remarcă a ei („E iremediabil ratat şi, cred, într-adevăr mediocru.”) va face explicabil gestul, ca şi suferinţa cuminte, împăcată, a lui D. din momentul în

Page 63: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Camil Petrescu

63

care i se comunică adevărul – „Mi-a spus cu voce potolită, ca o lumină egală, cu o privire frumoasă cum n-a avut el niciodată, că înţelege că nu pot să-l iubesc, că niciodată n-are să uite cât am fost de bună cu el.”.

II

A doua scrisoare a doamnei T. conţine, pe lângă relatarea încercărilor eşuate ale lui D.

menite să continue relaţia cu ea, şi o descriere a suferinţei, nedumeririlor pe care le trăieşte: „ştiu un lucru, că X. nu mă iubeşte, că am suferit din cauza lui aproape mortal. Dacă sunt într-adevăr excepţională, cum de îmi poate prefera pe alta? E numai un joc al întâmplării toată iubirea? Şi dacă într-adevăr el mă preţuieşte ca pe singura femeie al cărei suflet a stat faţă-n faţă cu al lui, atunci pentru ce acum e în braţele alteia, pentru ce mie mi se întâmplă ceea ce mi se întâmplă, pentru ce el şi eu trăim în medii străine, jucând acolo o viaţă definitivă, când avem intens şi nevăzut acelaşi suflet ca doi fraţi siamezi acelaşi pântec?”.

III

Ultima scrisoare a doamnei T. face relatarea unui eveniment neplăcut, a unei intersecţii de

existenţe: aflată în tren, spre a merge de Paşte la mătuşa ei, autoarea scrisorii are loc în acelaşi compartiment cu fostul iubit X. acompaniat de „recenta metresă”, dar situaţia este salvată de un comisionar care îi aduce un vas cu viorele, din partea lui D., iubitul din necunoscut, pentru cei de faţă.

Într-o după-amiază de august

Capitolul cuprinde de astă dată mărturisirile lui X., iubitul nedivulgat din scrisorile

doamnei T., pe nume Fred Vasilescu, către autorul romanului; o notă de subsol redactată de romancier oferă câteva detalii asupra celui care a scris aceste mărturisiri. „Era fiul acelui mare industriaş pe care l-am numit convenţional în romanul meu Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război Tănase Vasilescu. Avea acel timbru deosebit, acea vibraţie melodioasă, calmă pe care o au toţi oamenii fruntaşi adevăraţi în activitatea lor, oricare ar fi ea: artă, politică, militărie, acrobaţie, dans modern, destin de Don Juan sau box.”, cu alte cuvinte, o tipică personalitate de elită.

Aceeaşi notă de subsol dă informaţii despre felul în care Fred Vasilescu acceptase redactarea memoriilor solicitate de către autorul romanului, reproduse în acest capitol. Fiind odată împreună cu Fred Vasilescu în preajma Cercului Militar din Bucureşti, tânărul îi arată o trecătoare, pe Emilia Răchitaru („fostă actriţă a Teatrului Naţional, o stagiară angajată aproape în fiecare an, căci exaspera pe directori prin tot felul de intervenţii, şi tot în fiecare an, sistematic eliminată, căci n-avea aproape nimic cu arta, şi nu îndeplinea măcar nici acel minimum social care îngăduie menţinerea în cadrele acestei instituţii chiar fără talent.”, precizează autorul romanului) dar care i-a bulversat existenţa. Drept urmare, autorul îi solicită să pună în scris întreaga situaţie – „m-ar interesa amănuntele, mai ales cadrul, atmosfera şi materialul întâmplării… […] Povesteşte net, la întâmplare, totul ca într-un proces-verbal.” –, sub pretextul folosirii textului rezultat ca suport pentru un viitor roman, căci Vasilescu precizase înainte că trăieşte, de o lună de zile, un „adevărat subiect de roman”, în legătură cu acea Emilie.

Page 64: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Patul lui Procust 64

Nota de subsol se încheie cu o precizare asupra calităţilor lui Fred Vasilescu, din ale cărui mărturii ulterioare aflăm că este funcţionar superior în Ministerul de Externe (ataşat de legaţie) şi polisportiv (aviator, boxer, tenisman, automobilist): „Abia când l-am cunoscut mai de aproape am înţeles de ce doamna T. l-a iubit atât, de ce a suferit apoi aşa de mult din cauza lui. Nu numai datorită frumuseţii lui bărbăteşti, sportive, cât mai ales pentru un soi de loialitate şi delicateţe, un mod de sinceritate a vieţii, care nu seducea numai femeile, ci câştiga şi prietenia bărbaţilor lor, căci puteau să sufere din pricina lui, ca şi ele, dar nu-l urau. Nu jignea niciodată, nici măcar pe cel căruia îi lua nevasta. Cam prea echilibrat, vorbind rar, dar nu fără o privire stăpână pe sine şi ades ironică.”.

În textul său, Fred Vasilescu relatează o vizită pe care o făcuse femeii ale cărei servicii sexuale din când în când le utiliza, nimeni alta decât Emilia Răchitaru şi pe care de astă dată şi le proiectează în imaginaţie pe drumul către locuinţa ei, „Mâna desfăcută ca să-şi mărească suprafaţa de pipăire se încolăcise de pe acum în jurul braţului alb, plinuţ, al fetei, ochiul juca încă de pe acum comedia enervantă a sânilor, care, pe jumătate văzuţi, nu rămân aşa etern, ca într-un tablou, căci cămaşa, prinsă încă la mijlocul trupului, cade de pe ei, dezvelindu-l pe unul complet, iar pe altul pe jumătate, sâni a căror vagă moliciune e parcă provocată de greutatea senzualităţii dizolvante. Leneşe şi lenevitoare ca aerul cald.”. Dar Emilia rămâne cu toate acestea pentru el doar femeia „pe care am chemat-o la mine când am vrut şi pe care, totuşi, în trei ani am venit cel mult de trei ori s-o am, care de câte ori a fost singură cu mine n-a întârziat, ca să rămâie în cămaşă, cu coapsele goale, un sfert de oră, fata asta blondă sau mai mult spălăcită, grăsuţă şi vulgară, pe care au avut-o toţi prietenii mei, ca şi mine (căpitanul Ştefănescu în tren).”.

Fiind în dormitorul Emiliei cu ea, după ce se retrăseseră acolo deşi sora femeii, Valeria, se afla în casă acceptând promiscuitatea situaţiei, Fred Vasilescu revine în a face portretul amantei sale intermitente şi cam lipsite de har: „De surâs Emilia nu surâde, căci e prea gravă. Frumuseţea ei caligrafică e, hotărât, injectată să rămâie tare. Într-un anumit sens, e dezarmantă, căci nu are nici una dintre acele arme ale feminităţii menite să mascheze intenţii materiale şi să coloreze situaţii delicate. […] Nu numai capul, ci toată e alcătuită din rotunjimi ca o pisică mare, plină şi bălană, dar fără graţia pisicii, căci e prea gravă.”. Şi regretă în avans consumarea energiei sexuale cu această femeie, incapabilă să îi ofere ceva din marile satisfacţii ale dragostei, constatând că, în opoziţie cu ceea ce urma să se întâmple aici, „O îmbrăţişare adevărată a corpurilor e frumoasă ca o convorbire între două inteligenţe, în care nici un moment una nu pierde înţelegerea cu cealaltă, sau ca o carte citită cu pasiune, în care fiecare amănunt e priceput şi justificat.”.

În ciuda diverselor ei relaţii cu bărbaţii, Emilia se arată a fi logodită cu un funcţionar, V. Constantinescu „detaşat în Ardeal, la o administraţie financiară”, precizează femeia, care o iubeşte sincer şi platonic încât „nici n-a atins-o” şi care îi respectă regulile („I-am spus într-o seară când mă conducea acasă… de la cinematograf, lămurit: «Mai întâi pe la biserică… o sărutare, două, acolo, treacă-meargă…»”).

Văzând că relaţiile ei cu alţi bărbaţi îl interesează pe Fred Vasilescu, după reacţia lui de uimire la nararea istoriei logodnei, Emilia supralicitează: „– E unul care m-a iubit îngrozitor, săracul.” şi îi arată un pachet cu scrisori, în speranţa de stimulare a apetitului sexual al partenerului, diminuat sensibil datorită prezenţei surorii în acelaşi apartament, cu precizarea „unul Ladima, a murit.”. Pe acest George Demetru Ladima, decedat în urmă cu trei luni de la data acelei întâlniri a lui Fred cu Emilia, autorul memoriilor îl cunoscuse la Movilă, o localitate balneară situată pe litoral, aproape de lacul Techirghiol. Dar lui Fred nu îi vine să creadă că acesta este autorul scrisorilor cu pricina, deoarece „a fi iubit pe femeia de lângă mine e a fi îngropat sufleteşte.”, consideră el, femeia alături de care „Sunt gol, lungit pe spate… Ea e lângă

Page 65: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Camil Petrescu

65

mine, aproape de tot, întreagă, mai sus, ca să-şi poată petrece mâna în jurul gâtului meu… Sânii i se apropie acum voinici, fără să se diformeze prea mult… Banul cel mare, cafeniu, uşor bulbucat din jurul sfârcului drept e pe din două tăiat de marginea de sus a cămăşii pe care a ridicat-o, din nou, doar într-o parte.”.

Primele scrisori, citite în ordine cronologică, se referă la meseria de actriţă a Emiliei, considerată de Ladima vede un mare talent ce merită recunoaştere („Aş vrea să fii aclamată, să fii acoperită de flori…”). Dar atitudinea lui Fred Vasilescu faţă de pasiunea descoperită acolo este la început circumspectă, mai întâi consideră că nu ar fi la mijloc decât expresia unor înclinaţii de scriitor înspre a literaturiza o relaţie – „Emilia se dă atât de uşor, că mi se pare ciudat atâta literatură, ca să stea cineva cu ea în pat.”. Impresie modificată însă pentru că o altă scrisoare aduce mărturie incontestabilă asupra pasiunii cu care îşi trăia povestea de iubire autorul lor, din moment ce, spune acesta, „Îmi lipseşti ca lumina unui neuroastenic… […] Gândul despărţirii mi-e absolut imposibil de realizat, cum nu pot gândi un cerc pătrat… Vom avea atâtea de lămurit… Nu ca femeie, nu de corpul tău duc lipsă, Emilia. Prezenţa ta sufletească îmi e necesară…”. O atitudine considerată de către Fred Vasilescu penibilă pentru un om de talia lui Ladima, compromiţătoare, datorită femeii de care se îndrăgostise.

Nota de subsol următoare reproduce un articol al gazetarului Ladima, probând astfel calitatea intelectuală şi morală a autorului scrisorilor, articol datorită căruia cel care îl redactase va pierde slujba la revista unde lucra. Anume, gazetarul propusese mutarea capitalei Regatului în Ardeal, deoarece la Bucureşti „În afară de frumuseţea cerului, totul terfeleşte imaginaţia… Dâmboviţa e meschină, ca un şanţ cu lături… Din iunie până în septembrie oraşul acesta miroase ca o ladă de gunoi.” etc. Pe când calitatea versurilor poetului Ladima va fi probată într-o altă notă, apropiată de precedenta, prin reproducerea unei poezii concepute în aceeaşi tonalitate depresivă, intitulată Patul lui Procust („Felie de noroi e ciclul meu,/ Spre capătul carent arăt cu greu,/ Fuiorul tors al cretei mi-e povară/ Şi de mă apără, mă şi măsoară.”…), în stil ermetic.

Revenind la iubirea cu doamna T. şi la istoricul relaţiei lui cu Ladima, Fred Vasilescu povesteşte modul în care l-a cunoscut pe gazetar, în restaurantul hotelului Popovici de la Movilă unde, aflându-se şi doamna T., pentru că aceasta îi face curte de la distanţă, socoteau cei din preajma lui, care o considerau o necunoscută pentru el, Fred face o criză de gelozie în momentul în care bărbatul ce îi ţine companie vrea să-i dea femeii să bea din paharul lui. Loveşte cu pumnul în masă şi strigă „-Doamnă, eşti o neruşinată.”, iar atunci când fosta sa iubită afirmă a nu-l cunoaşte şi-l întreabă ce doreşte, ripostează prin „– Cine sunt? Ce vreau?… Ai uitat când frământam cu dumneata droturile divanului meu?”. Urmare acestor cuvinte, se ridică de la o masă alăturată „un tip de lăutar sau doctor, aşa ceva, cu mustaţa de plutonier, cu manşetele scrobite ca două burlane”, George Demetru Ladima, în apărarea femeii pe care nu o cunoştea, spre a-l pune la punct pe bărbatul gelos prin cuvintele „– Domnule, eşti un gujat… Şi dacă n-ai fi beat, te-aş pălmui.”. Jignit, Fred Vasilescu îl provoacă la duel dar, la intervenţia doamnei T., martorii se înţeleg ca totul să fie formal şi să se tragă în aer.

Emilia însă nu simte nimic din frământările naratorului legate de scrisorile pe care i le arătase, „Stă aşa, cum ar sta un peşte în borcanul cu apă, fără nici o nevoie de gândire sau mişcare, cu faţa în sus… Sânii i s-au revărsat uşor înspre coaste cu banii arămii moi, lăţiţi.”. În acest cadru, Fred Vasilescu citeşte o altă scrisoare a lui Ladima care se referă la încercarea de a-l determina pe autorul piesei de teatru Suflete tari şi al romanului de faţă să o distribuie pe actriţă ca dublură a doamnei Filotti în piesa respectivă; nota de subsol a autorului motivează acceptul său („nu mă interesează decât creatorii rolurilor, căci ei fixează momentul piesei…”).

Page 66: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Patul lui Procust 66

Cu Ladima, Fred Vasilescu se va întâlni, după incidentul de la Movilă, şi i se va destăinui, lămurindu-i cauzele atitudinii de atunci, într-o noapte de vară, pe când stătea în maşină privind la geamul luminat al doamnei T. Îi mărturiseşte că o iubeşte, dar cum Ladima nu întreabă mai mult, nu putuse să-i facă alte mărturisiri, deşi dorea, simţind că bărbatul de lângă el „Era singurul pe lume căruia i-aş fi încredinţat taina, pe care n-o ştiu nici părinţii mei, faptul cumplit care e cancerul vieţii mele, care mă face să fug de femeia iubită.”

Următoarea scrisoare citită însoţea un dar făcut Emiliei, cruciuliţa de aur primită de Ladima de la mama sa, ceea ce prilejuieşte destinatarei cadoului câteva comentarii. Îl aştepta pe Nae Gheorghidiu, personajul din celălalt roman al autorului, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, iar prezenţa lui Ladima o deranja, astfel încât, pretextând că Nae Gheorghidiu este arendaşul micii sale moşii (nu avea nici o moşie), trece cu el în dormitor, lăsându-l pe celălalt musafir cu sora ei, pe considerentul că „Uşa, vezi, e de lemn şi nu se prea aude prin ea…”. O altă întâlnire cu Nae Gheorghidiu, istoriseşte femeia, se va solda cu un incident neplăcut: uşa de la intrare rămăsese deschisă, era în dormitor cu Gheorghidiu, Ladima intrase şi auzind zgomot a încercat să pătrundă în dormitor, dar i se închide uşa cu zăvorul. Urmase o scrisoare pe care nu a mai păstrat-o datorită conţinutului („Mă făcea ca pe o femeie de stradă… spunea că niciodată nu m-a socotit altceva… că nu m-a iubit… că-i e silă de mine…”). Dar Ladima revine la vechile sentimente după ce iubita sa pretextează o neînţelegere, fiind singură acasă crezuse că are de-a face cu un hoţ şi s-a închis în dormitor.

Citind scrisori în care Ladima îi comunică iubitei sale suferinţa pricinuită de faptul că, neavând bani, nu îi poate oferi o viaţă decentă, Fred Vasilescu înţelege tragedia poetului – „Din pricina sărăciei nu putea să meargă în aceeaşi lume cu femeia pe care (oribil cuvânt) o iubea, şi atunci era cu neputinţă să exercite vreun control… Toate datele îi scăpau… Ea, care era totul pentru el, pleca gătită şi venea din oraş, cum ar fi mers într-o cetate nepermisă lui, de unde s-ar fi întors spunând ce vrea şi cât vrea să spuie… El era nevoit să creadă şi imaginaţia lui, necontrazisă de nici un incident al realităţii, putea să vadă o Emilie ideală, bună, suavă.”

Dar destinul autorului corespondenţei se îndreaptă către moarte în momentul când se întâlneşte întâmplător cu un grup de actori ce râd pe seama sa şi când unul dintre aceştia îl informează despre o nouă aventură a Emiliei; drept urmare, „S-a făcut în mine ca o lumină de moarte şi înţeleg acum toate întâmplările şi toate faptele omeneşti ale acestui an de delir, de când te cunosc…”, menţionează o altă epistolă. La trecerea a două luni însă, Ladima o frecventează din nou după ce, bolnav, femeia îl îngrijeşte în urma semnalului de alarmă tras de un prieten al poetului, Cibănoiu, acceptând situaţia aşa cum este căci „Pe lumea aceasta e tot ce mi s-a dăruit într-o viaţă de umilinţă, mizerie şi suferinţă.”. Fără a se ajunge la relaţii sexuale, „Stăteam numai aşa de vorbă, că altminteri era idealist.”, precizează Emilia drept răspuns la o întrebare a lui Fred Vasilescu.

Textul mărturisirilor cuprinde însă, pe lângă istoria scrisorilor, şi confesiuni făcute romancierului de către autorul lor, printre care şi cea referitoare la criza existenţială parcursă în momentul când a descoperit complicaţiile vieţii, o criză a semnelor: „Trăiesc o viaţă în care nimic din ceea ce se întâmplă nu mai are o semnificaţie simplă. […] Mai înainte viaţa mea avea zilele săptămânii: luni, marţi, miercuri etc., care corespundeau cu zilele cifrate în calendar… când era ora 12, era ora 12… Dacă era cald, mi-era cald. Dacă aveam guturai, strănutam. […] Dar de câţiva ani, printr-o acumulare de împrejurări deosebite, care ele însele or fi având vreun tâlc, semnele nu mai corespund conţinutului lor stabilit, faptele au alte cauze de cum le ştiu eu; dacă o femeie, care e zodia mea, râde, nu mai înseamnă că e veselă; […] când fug de un surâs, poate însemna că îl doresc”.

Fred Vasilescu revine la existenţa lui George Demetru Ladima, aşa cum o cunoaşte nemijlocit, pentru a se referi la funcţionarea poetului pe post de redactor al gazetei Veacul,

Page 67: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Camil Petrescu

67

proprietate a lui Nae Gheorghidiu şi Tănase Vasilescu, tatăl lui Fred. Gazeta fusese înfiinţată cu scopul de a răspunde atacurilor îndreptate, din sânul partidului liberal, împotriva lui Nae Gheorghidiu, membru al acestui partid, angajarea lui Ladima datorându-se intervenţiei tânărului Fred. Datorită onestităţii şi spiritului polemic dovedite de Ladima, gazeta va avea un succes nesperat de patroni, devine din instrument politic o publicaţie credibilă prin ea însăşi. O notă de subsol referitoare la împrejurările apariţiei gazetei, datorată probabil aspectelor sale de ordin politic şi social, aparţinătoare autorului romanului, arată că „tot romanul acesta e o ficţiune pură. Chiar dacă unele întâmplări, aci anonime, sunt născute prin sugestie dintr-altele care s-au întâmplat aievea, dimpotrivă, toate numele autentice, citate negru pe alb, fie ale autorului, fie dintre cele cunoscute, corespund unor momente strict imaginare. Acest «dosar de existenţe», se înţelege de la sine, este închipuit tot şi numai unele necesităţi de convenţional pe care le impune tiparul ne-au făcut să-i dăm o formă care poate să înşele.”.

Dar Ladima luase polemica de la Veacul în nume personal; neştiind că este un simplu instrument în lupta politică, îşi depăşeşte atribuţiile şi dezvăluie, indirect, afaceri ale lui Gheorghidiu pe spatele guvernului (mărirea comenzilor de cărbune ale Căilor Ferate peste necesar, pentru că Gheorghidiu este preşedinte al consiliului de administraţie al unei mine), ceea ce îl determină pe Tănase Vasilescu să intervină, cerându-i gazetarului să înceteze campania. Ladima îşi dă demisia („Eu sunt un om care scrie… Şi dacă nu scriu ceea ce gândesc, de ce să mai scriu? Nu pot altfel.”) însă revine asupra deciziei, la insistenţele lui Fred, şi acceptă o întrerupere temporară a campaniei de presă în chestiunea furniturilor de cărbune.

În vremea frământărilor legate de Veacul, o întâlnire întâmplătoare a lui Fred cu fosta iubită, la vernisajul unei expoziţii de pictură şi sculptură unde participase şi Ladima, îşi aminteşte Fred Vasilescu, i-a declanşat acestuia din urmă amintiri tulburătoare asupra relaţiei, despre senzualitatea femeii din vremea de început a iubirii lor: „Ardea toată aşa cum nu mi s-a mai întâmplat să simt fierbinte un corp omenesc, de o sănătate mlădioasă şi sprintenă de animal tânăr […] ne închideam ca nişte demenţi în vreo cameră de hotel ardelean, de sâmbătă seara până luni dimineaţa. Nu-i plăcea nici o perversiune, nici o «rafinerie» aşa-zisă de femeie modernă, dar punea atâta iscusinţă, ştia să abuzeze de toate posibilităţile posesiunii, să ceară simţurilor prelungiri iscusite, totul până în pragul nebuniei, când dezlănţuirile bruşte, după atâtea reţineri, nu mai ştiam de ne vor lăsa în toate minţile.”.

Pe planul iubirii lui Ladima pentru Emilia, scrisorile ajung la punctul intenţiilor matrimoniale, susţinute de speranţa unui trai decent dată de câştigurile de la Veacul, speranţă care justifica, în ochii lui, castitatea în atitudinea faţă de iubita sa („Dacă nu am făcut nimic care să-ţi arate cât de adâncă şi nestrămutată e dragostea mea, dacă nu ţi-am cerut decât un sărut, a fost pentru că te iubesc atât de mult, că nu doresc să fii a mea decât ca nevastă…”). Cu toată sporirea veniturilor poetului însă, Fred Vasilescu îşi aminteşte faptul că nu reuşeşte să-l convertească înspre moda vremii (a anului 1927 – precizează o notă de subsol a romancierului, datată din 1933), căci desconsideră fenomenul modei.

Înainte de revelion, Fred – îşi aminteşte în memoriile lui –, după întreruperea legăturilor cu doamna T., doreşte să-i facă un cadou substanţial, care să o ajute în caz de nevoie, şi îi cumpără o brăţară în valoare de 800.000 de lei (salariul primit de Ladima era de 20.000), pretextând o întâlnire întâmplătoare, dar nu petrece revelionul cu ea, deşi femeia dorise acest lucru. Urmează apoi o serie de întâlniri, dar în spaţii publice („Ca şi când ne-am fi descoperit o vocaţie nouă, am vizitat, în cele două săptămâni care au urmat, toate expoziţiile şi muzeele din Bucureşti… Eu eram într-o aiureală de fericire continuă.”), până când Fred pleacă în Franţa pentru o lună, ca să facă recepţia unui avion, prilej pentru el de a-şi exprima epistolar

Page 68: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Patul lui Procust 68

sentimentele („Eliberat de groaza apropierii, i-am scris de acolo în fiecare zi, scrisori de dragoste smintite, cu voluptatea de a urla în fiecare rând că o iubesc, de a mă umili în declaraţii de robire absolută.”). După revenirea în ţară, cu ocazia unei aniversări a iubirii lor, doamna T. doreşte să-şi petreacă noaptea cu el, dar este refuzată brutal: „– Doamnă, cred că faceţi o confuzie… Vă preţuiesc nesfârşit ca inteligenţă… şi-mi place prezenţa dumneavoastră… dar nu mă interesaţi ca femeie.”. Conflictul cu Ladima, de la Movilă, avusese loc în luna august din acel an, pe fondul unei stări obsesive permanente, notează Fred („Când nu pot să-mi închipui în amănunte, în cadrul ei, viaţa pe care o duce… mi se aprinde ceva în minte, ia foc totul în mine…”).

Întrerupând şirul amintirilor de dinaintea întâlnirii cu Emilia, Fred Vasilescu reia subiectul involuţiei lui Ladima, care demisionase de la gazeta lui Nae Gheorghidiu şi Tănase Vasilescu în urma unui atac al gazetarului împotriva unui cartel industrial, în momentul când Gheorghidiu dorea să revină în parlament pe listele partidului liberal iar atitudinea gazetarului îi stânjenea planurile, astfel încât cei doi proprietari au angajat un alt redactor, cu menirea de a superviza textele lui Ladima pe teme politice, act neacceptat de către acesta din urmă şi soldat cu demisia lui. Scrisorile din urma plecării de la gazetă arată o stare sufletească profund depresivă – „Ah… dezgustătoare iarnă… Mi-e silă de tot… şi sunt obosit… E ceva sfârşit în mine, Emy… Vreau să stau puţin lângă tine… Câteva cuvinte… ale tale ar fi ca un balsam. Dacă ţi-aş ţine o seară întreagă mâna în mâna mea, poate s-ar mai împrăştia gândurile acestea care roiesc deasupra mea ca nişte corbi…”.

Pentru că Fred îşi aminteşte, în scris, cum eşuase în tentativa de a stabili un record mondial de distanţă, zburând până la Capetown, şi cum doamna T. îi urmărise cu maşina la decolare avionul, textul inserează un elogiu feminităţii celei iubite, în contrast cu alte femei sau cu amanta din momentul citirii scrisorilor lui Ladima: „Căci pe când Emilia, de pildă, are ceva dintr-o unealtă prost conducătoare de electricitate, sau îţi dă totdeauna impresia unei baterii descărcate, din pricina proastei fabricaţii, doamna T. pare străbătută necontenit de un fluid, care o face excesiv sexuală, chiar în gesturile de obicei inerte la celelalte femei (de pildă, să aştearnă un şervet pe o mescioară, să scrie atent o scrisoare, să privească mirată un tramvai). Cred că acest curent continuu era de fapt gândire.”.

O notă de subsol făcută scrisorii prin care Ladima trimisese o poezie de-a sa Emiliei, împreună cu elogierea obişnuită a calităţilor femeii, cuprinde menţionarea părerilor acestuia despre lirică, făcute cunoscute romancierului într-o discuţie cu autorul respectivei poezii. „Creatorul de poezie – spusese atunci Ladima – e un profet, un iluminat, e construit altfel decât ceilalţi oameni, are simţuri în plus şi darul de a transforma orice atinge. […] Există indivizi care au anumite vise, un fel de realitate transfigurată. Ca viziunea unei supralumi. Nu ştiu dacă e construită numai cu elemente din realitatea normală, sau e viziunea unui alt plan de existenţă. E un peisaj diformat, dar nu într-un mod vulgar”.

Începutul iubirii sale pentru doamna T., îşi aminteşte Fred Vasilescu, se datorase unei întâmplări: voise să-şi amenajeze un apartament, intrase la magazinul Arta Decorativă pentru că îi plăcea mobila modernă, în stil cubist, de acolo şi încredinţase proprietarei, viitoarea sa mare dragoste, sarcina de a-i mobila şi decora casa. La recepţia lucrării o invitase să ia cina cu el acolo şi apoi să rămână peste noapte, ceea ce ea acceptase, va spune mai târziu, datorită încrederii ce i se arătase („M-a impresionat gestul de a-mi da cheia… A dizolvat totul în mine.”). Dar spre surpriza lui, Fred va descoperi la început o femeie timidă, care nu se dezbracă în prezenţa lui şi care când îl cheamă să intre în dormitor „Cu capul pe perină strângea, cu pumnii vârâţi dedesubt, cearşaful, până sub bărbie, sus. […] era acum în pat un cap de fetiţă puţin speriată, cu ochii mari umezi, în care tremura neliniştea, gura îi era crispată într-un surâs, care putea fi şi

Page 69: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Camil Petrescu

69

îndurerat şi pedepsit de emoţie…”. Atitudinea ei nu însemna însă lipsă de senzualitate („Ardea toată cum nu mi se întâmplase să întâlnesc un trup arzând…”).

Urmărind mai departe firul pasiunii lui Ladima, Fred Vasilescu află de la Emilia despre ceea ce ar fi putut reprezenta punctul final de cotitură din relaţia ei cu gazetarul, dar nu a fost aşa. O invitaţie la masă transmisă de Fred – care aştepta în maşină –, printr-o prietenă a Emiliei, Gina, în urma căreia iubita lui Ladima se îmbracă şi dă să plece, declanşează în acesta din urmă, ce observase faptul că un bărbat neidentificat de el o aştepta în maşină, o criză de gelozie („– Eşti o mizerabilă… Acum înţeleg mai bine ca oricând. Eşti cu adevărat… Dar ce nu m-a făcut: târâtură, târfă…”, relatează Emilia). A doua zi însă după acea scenă, Ladima revenise la Emilia, spune aceasta, „palid, domol şi pocăit, ca un câine cu coada între picioare”. Ceva mai târziu, după ce îşi dă seama că nu poate să se angajeze nicăieri, că îi sunt respinse articolele, şi datorită atitudinii intransigente de la gazeta Veacul, va mărturisi într-o scrisoare senzaţia de impas radical, de sfârşit al drumului – „Sunt încolţit din toate părţile şi în curând nici o mişcare nu va mai fi posibilă.”

Lectura epistolelor şi rememorările femeii îl determinaseră pe Fred Vasilescu să considere că ar trebui luate scrisorile („nu trebuie să mai slujească, pentru nimeni în viitor, drept afrodiziac.”) şi să se gândească să se mai culce o dată cu ea, spre a-i adormi bănuielile, dar renunţă, pentru că vederea femeii goale de lângă el nu îl mai stârneşte. Odată tensiunea dinaintea posesiei consumată, Emilia nu mai rămâne cu nici o undă de mister, de atractivitate în ea căci, socoteşte Fred, în opoziţie cu ea, „femeile care înseamnă destinul unui om, cele adevărate, care sunt foarte puţine (căci restul sunt femele), îşi încep misterul după ce s-au răsturnat în patul bărbatului.”.

Dar capacitatea lui Ladima de a se autoiluziona se apropie de sfârşit atunci când îşi întâlneşte iubita la braţul unui bărbat şi îi scrie, drept consecinţă, că ceea simte pentru ea „nu e nici dragoste, nici ură… E ceea ce simte somnambulul pentru lună…”. Revine în casa Emiliei dar sora ei i-a cerut să plece din apartamentul lor, căci sosise bărbatul la al cărei braţ o văzuse, apoi trimite o ultimă scrisoare prin care solicita restituirea tuturor scrisorilor lui, ceea ce însă Emilia nu a făcut. Două săptămâni mai târziu eroul romanului epistolar, George Demetru Ladima, se va sinucide împuşcându-se cu un revolver („Din mizerie… Vai de capul lui. Într-o vreme nu mai mânca poate nici o dată pe zi.”, afirmă Emilia).

Pentru a şterge urmele suferinţei şi umilinţelor poetului, Fred Vasilescu notează în finalul amintirilor sale cu privire la după-amiaza de august petrecută cu Emilia, că a furat scrisorile, orice negociere cu ea spre a le obţine altfel fiind imposibilă deoarece ar cere cu atât mai mult cu cât i s-ar oferi mai mult.

Epilog I

Acest epilog, datorat tot lui Fred Vasilescu, narează evenimente petrecute imediat după

cele relatate în capitolul anterior, începând cu căutarea anunţurilor din ziare şi reviste cu privire la moartea lui Ladima, din săptămâna morţii poetului. Presa care se ocupase de acest caz, constată Fred, inserase „articolaşe-necrologuri [care] erau surprinzător de elogioase, contrastând cu ostentaţia cu care era trecut sub tăcere în viaţă. Dar era un fel de laudă gratuită, ca şi când cuvintele ar fi fost tocite de sens şi trebuiau umflate: «G. D. Ladima, un strălucit talent», sau «a fost unul dintre cei mai lăudaţi (?) poeţi de azi». Una vorbea chiar de «o mare pierdere pentru literatura românească». Era în toate acestea un soi de publicitate indiferentă în ceea ce priveşte însuşi obiectul, dar binevoitoare şi amabilă, fiind vorba despre un confrate.”.

Page 70: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Patul lui Procust 70

Pentru a descoperi însă adevărul cu privire la sinucidere, autorul epilogului s-a adresat celui care se ocupase din partea oficialităţilor de caz, procurorul de serviciu, admirator al poetului decedat, pe care îl socotea „drept unul dintre cei mai de seamă poeţi ai noştri, de la Eminescu încoace, deşi era aproape necunoscut marelui public.”. Află astfel că bărbatul nu s-a omorât din pricina mizeriei – aşa cum a presupus Emilia –, căci s-au găsit asupra lui două bancnote de câte 500 de lei, ci din amor pentru o altă femeie, pentru doamna T., după cum arăta o scrisoare lăsată ei, în care afirmă drept cauză a gestului nerealizarea sentimentului său, lipsa oricărui semn de interes erotic din partea femeii („Doamnă, în clipa morţii, gândesc halucinat ce-ar fi fost iubirea aceasta, despre care nu îndrăznesc să spun «a noastră» şi strig în mine însumi bucuria cumplită că gestul acesta descreierat va scoate în privirea dumneavoastră alt gând decât afecţioasa indiferenţă de prinţesă îndepărtată, pe care aţi avut-o pentru mine până acum.”).

Un prieten al defunctului, Cibănoiu, pe care Fred Vasilescu arată că îl contactase pentru a stabili misterul gestului fatal, şi despre care ştia de la Emilia şi din scrisorile lui Ladima, avusese însă o altă opinie. Poetul nu s-a sinucis din dragoste, cu toate că „a iubit, cu o patimă nepermisă, de om descreierat, pe o femeie fără suflet, o actriţă, fire netrebnică, în carnea căreia înflorea numai ochiul diavolului.”, spusese Cibănoiu, ci din pricina unui alt prieten, Bulgăran, care i-a insuflat idei ateiste care au determinat actul final în asociere cu conştiinţa ireparabilei erori pe care o săvârşise iubind acea femeie. Cibănoiu afirmă aceasta pornind de la o mărturisire a îndoielilor lui Ladima pe care le reproduce: „dacă sunt ţărână din ţărână, dacă am ieşit din haos întâmplător şi niciodată nu vom cunoaşte o nouă viaţă, dacă aceasta, pe care am trăit-o, a fost singura posibilă pentru mine dintr-un miliard de posibilităţi, şi eu am sacrificat-o îndurând lipsuri cumplite, iubind pe Emilia Răchitaru? Arde pielea pe mine ca o cămaşe de foc când mă gândesc că asta ar fi posibil.”.

Epilog II

Povestit de autor Autorul romanului menţionează, în acest epilog pe care şi-l atribuie, mersul contactelor

sale cu Fred Vasilescu: nu îl mai văzuse de la întâlnirea din dreptul Cercului Militar din Bucureşti, atunci când arătându-i „o trecătoare banală” declanşase şirul amintirilor sale notate în scris, dar au menţinut contactul telefonic pe această temă. Referitor la redactarea memoriilor de către Fred, notează autorul că a înţeles, în cadrul acelor convorbiri la telefon, „ce uimitoare descoperire a fost pentru el posibilitatea de eliberare prin scris. Refulând ani de zile un mister ca pe un germen distructiv, în adâncul organic, închis în taina lui în el însuşi, ca şi când ar fi fost încarcerat cu un dement, expresia devenită posibilă căpăta pentru el sensul unei evadări.”.

Memoriile au fost trimise de către Fred prin şoferul său pentru a fi citite, în urma unei convorbiri telefonice în care stabiliseră o întâlnire pentru a doua zi seara, dar întâlnirea nu s-a mai produs deoarece, află autorul dintr-un comunicat de presă, Fred decedase într-un accident aviatic, tentativa de aterizare nereuşită de lângă Ciulniţa, după ce încercase o depăşire de record mondial la viteză pe 500 de kilometri. Fotografiile publicate în presă cu acest prilej „nu mai înfăţişau nimic din tânărul blond, cu obrazul limpede, cu trăsături regulate şi evidente ca un cap de statuie grecească, doar cu fruntea puţin cam boltită deasupra ochilor verzi adânci. Cu atât mai puţin aminteau de acel corp vânjos din sportivitate diversă, complementară, cu mişcări mlădioase de haiduc tânăr, afemeiat şi gânditor.”. Citindu-i după deces însemnările, autorul va fi captivat de frenezia şi sinceritatea cu care fuseseră făcute notaţiile dar şi de o altă ideea referitoare la semnificaţia lor pentru cel care le scrisese: „A fost, parcă, o moarte amânată până la realizarea unui mod de perpetuare […] De ce n-aş spune că gândul unei sinucideri amânate îndelung nu mi se pare incompatibil cu întâmplările din urmă.”.

Page 71: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Camil Petrescu

71

Pe doamna T. autorul nu o întâlneşte decât la jumătate de an de la cele întâmplate căci, şocată de moartea iubitului ei, se instalează la Viena, şi află de la aceasta că înainte de a părăsi ţara fusese vizitată de mama şi sora lui Fred, îndurerate, spre a-i comunica faptul că prin testament moştenise toată averea defunctului, destul de mare. Referitor la sentimentele acestuia pentru ea, doamna T. avusese atitudini oscilante, se confesează ea scriitorului: „Era prea bun… Avea remuşcări, ştia că îl iubesc. Uneori îmi părea şi mie că în ceea ce simţea el pentru mine e şi altceva decât bunătate şi recunoştinţă de bărbat iubit fără limită… Încercam să mă conving şi mă loveam ca de o bară de fier… insultată, uneori bruscată de el… Mai târziu renunţasem…”. Şi, dându-i însemnările bărbatului pe care îl iubise, autorul se întreabă dacă doamna T. va dezlega misterul respingerii ei şi dacă, în general, există soluţii unice la problemele existenţei, căci „Taina lui Fred Vasilescu merge poate în cea universală, fără nici un moment de sprijin adevărat, aşa cum, singur a spus-o parcă, un afluent urmează legea fluviului.”.

Page 72: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Maitreyi 72

MIRCEA ELIADE

MAITREYI

I Allan, naratorul, care preia date din jurnalul său, notează prima întâlnire cu Maitreyi,

petrecută în timp ce alegea, împreună cu inginerul Narendra Sen, şeful său în cadrul societăţii de canalizare a deltei din Calcutta şi tatăl fetei, cărţi pentru cadouri de Crăciun: „Mi se părea urâtă – cu ochii ei prea mari şi prea negri, cu buzele cărnoase şi răsfrânte, cu sânii puternici, de fecioară bengaleză crescută prea plin, ca un fruct trecut în copt.”. Dar este frapat totodată de culoarea pielii ei, de „straniul acelui galben întunecat atât de tulburător, atât de puţin feminin, de parcă ar fi fost mai mult al unei zeiţe sau al unei cadre decât al unei indiane.”.

Invitat acasă de către inginer, Allan descoperă farmecul locuinţei („niciodată n-aş fi bănuit atâta lumină filtrată prin perdele transparente ca şalurile, atât de dulci la pipăit covoare şi sofale din lână de Kashmir...”). Totodată descoperă farmecul uşor sfios al fetei, amestecul de panică în faţa străinilor şi de încredere spontană în el, comunicată prin schimbul de priviri dintre ei. Îi sunt prezentate mama fetei, doamna Sen, surprinzător de „tânără, de proaspătă şi de timidă”, şi sora mai mică a lui Maitreyi, Chabu, ce pare de zece sau unsprezece ani.

II

Lui Allan îi este încredinţată, după ce lucrase anterior ca desenator tehnic, sarcina de a

supraveghea lucrările din Assan ale companiei. Sărbătorind, împreună cu prietenul său Harold şi câteva fete avansarea, Allan este văzut în maşină, pe drumul către restaurant, de către inginer şi Maitreyi, ţinând pe genunchi una dintre acele fete. Maitreyi îl salută „amuzată nespus de compania în care mă aflam şi de fata pe care o ţineam în braţe.”, notează naratorul, iar tatăl ei salută cu un zâmbet dispreţuitor.

III

În Assan, slăbit probabil şi de muncă, Allan se îmbolnăveşte de o formă gravă de malarie,

este dus la Calcutta şi internat în spital, unde îl vizitează Narendra Sen şi Maitreyi, iar inginerul îl invită să locuiască la el, spre a fi mai bine îngrijit, ceea ce Allan acceptă. Pe de o parte este atras de perspectiva de a pătrunde în intimitatea vieţii locului, pe de altă parte însă îl îngrijorează perspectiva de a pierde libertatea de care beneficia locuind singur.

IV

Mutat în casa inginerului, Allan o vede pe Maitreyi ca pe o existenţă enigmatică: „Mă

întrebam câteodată ce crede ea despre mine, ce fel de suflet ascunde sub expresia aceea atât de schimbătoare a feţei (căci erau zile când se urâţea şi zile când era frumoasă de nu mă puteam sătura privind-o). Mă întrebam, mai ales, dacă e stupidă ca toate celelalte fete sau dacă e într-adevăr simplă ca o primitivă, aşa cum îmi închipuiam că sunt indiencele.”.

Este şocat şi încântat de jocul copilăresc al fetei, care îl întreabă: „De ce mai e poştă dacă nu primesc scrisori de la oameni pe care nu-i văd?”. Pe care nu-i cunoaşte, dar care ar putea să-i

Page 73: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Mircea Eliade

73

scrie totuşi, zice ea. Apoi află, de la tatăl fetei, că Maitreyi scrie versuri, poeme filosofice apreciate de marele poet Rabindranath Tagore, pe numele său indian Robi Thakkur.

V

Maytreyi propune lui Allan să-i dea lecţii de bengaleză, iar Allan să o înveţe franceza: „–

Vorbiţi ceva, îmi traduceţi şi eu repet, găsi ea metoda cea mai bună.”. După ce învaţă câteva expresii, Maitreyi are ideea de a-i da surorii sale mai mici, Chabu, lecţii de franceză – „Vorbi cu seriozitate şăgalnică privindu-mă pe furiş, aşa cum nu o văzusem niciodată mai înainte, şi aceasta mă făcu să tresar şi să mă bucure, căci mi se părea mult mai feminină, mai a mea astfel. O înţelegeam mai bine când se juca femeieşte.”

Observând atenţia cu care familia fetei îl tratează, Allan are impresia dezagreabilă de a fi astfel împins către o relaţie amoroasă.

VI

Maitreyi susţine „o conferinţă despre esenţa frumosului”, ceea ce îl dezorientează pe

narator („Ori e o farsă la mijloc, ori eu sunt un dobitoc, îmi spuneam. Niciodată n-aş fi crezut că fata aceasta poate gândi probleme atât de responsabile.”). Întoarsă de la conferinţă este tristă deoarece, spune ea, Robi Thakkur nu participase.

Apoi Allan notează în jurnalul său despre Maitreyi observaţia că „Nu are o frumuseţe regulată, ci dincolo de canoane, expresivă până la răzvrătire, fermecătoare în sensul magic al cuvântului.”. Cu privire la doamna Sen, observă că are o dragoste filială, o iubire apropiată de „sensul divin al cuvântului (ca în India)”. În ceea ce priveşte gândul la o posibilă uniune maritală, observă în sine atracţia faţă de idee, cauzată de „abstinenţă prelungită, neastâmpăr pur genital”, dar şi temere, „groază de destin”, se afirmă în jurnal.

VII

O altă observaţie din jurnalul ţinut de Allan se referă la senzualitatea fetei: „Ştiu că e

neînchipuit de senzuală, deşi pură ca o sfântă. De fapt, acesta e miracolul femeii indiene (verificat de confesiunile prietenilor mei bengalezi): o fecioară care ajunge amantă perfectă în cea dintâi noapte.”. După care naratorul notase mărturisirea Maitreyiei cu privire la starea de disperare ce a cuprins-o datorită faptului că nu îi scrisese Thakkur – „Poetul e pentru ea mai mult decât un guru, e prieten, confident, logodnic, zeu – poate amant. [...] O iubire indiană.”.

VIII

Maitreyi îi arată lui Allan, cu ajutorul prietenei sale Lilu, soţia unei rude, cum se fac semne

de prietenie în India („Îşi desprinse, îmbujorându-se, piciorul din sari şi-l apropie de Lilu. Se petrecu atunci ceva ciudat. Aveam impresia că asist la o scenă de dragoste dintre cele mai intime. Lilu strânse între gleznele ei pulpa de jos a Maitreyei, tresărind şi zâmbind ca descătuşată dintr-un sărut.”), ceea ce îi declanşează o reacţie de gelozie.

Allan se declară mai mult fascinat de conduita iraţională, pentru el barbară, a fetei, decât îndrăgostit de ea; trăieşte o stare de vrajă, nu de iubire propriu-zisă.

Page 74: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Maitreyi 74

Prinzând, după ce o trezeşte din somn pentru a continua colaborarea la catalogarea cărţilor lui Narendra Sen, pe canapeaua din bibliotecă, privirile Maitreyei, Allan trăieşte „O fericire calmă şi în acelaşi timp violentă, în faţa căreia sufletul nu opunea nici o rezistenţă; o beatitudine a simţurilor care depăşea senzualitatea, ca şi cum ar fi participat la o fericire cerească, la o stare de har.”. Şi consideră aceasta drept experienţă supra-firească, stare de contact cu divinul prin intermediul simţurilor, al cărnii. Acelaşi gen de atingere între piciorul lui şi al fetei îi dă senzaţia de a o poseda în „absolut”. Dar la declaraţia lui de iubire Maitreyi îi răspunde rece că îl vrea doar „ca pe un prieten, foarte scump prieten. Altfel nu pot, altceva nu vreau...”. Sigur de dragostea ei totuşi, o sărută: buzele fetei „În cea dintâi clipă se strânseră sub gura mea, [scrie Allan în caietul său] încercând să se apere, dar era atât de slabă, încât le deschise şi le lăsă sărutate, muşcate, supte. Îi simţeam sânii, o simţeam toată şi se abandonase atât de decisiv trupului meu, încât avusei chiar o urmă de melancolie că mi se dăruise atât de repede.”. După care Maitreyi izbucneşte într-un plâns disperat şi îi cere să nu o mai atingă, îmbrăţişându-i picioarele.

IX

După o noapte petrecută în meditaţie şi rugăciune, în urma sărutului, Maitreyi îi spune lui

Allan că îl iubeşte pe Robi Thakkur, în a cărui casă îşi petrece verile împreună cu familia ei: „câte nopţi nu petrecuseră ei doi pe terasă, singuri, Maitreyi la picioarele bătrânului, ascultându-l, mângâiată pe păr. La început nu ştia ce este sentimentul acesta care o face să trăiască aproape fără trezire, ca într-un vis nemaipomenit de frumos; credea că e veneraţie şi iubire filială pentru gurul ei. Până ce, într-o seară, poetul i-a spus că aceasta este dragoste. A leşinat atunci pe terasă.”.

În privinţa relaţiilor cu Allan, Maitreyi declară că întreaga ei atitudine faţă de el nu cuprinde decât manifestări ale prieteniei. Dar în cursul cinei – Allan lua masa împreună cu familia fetei – ea îl mângâie cu piciorul, iar expresia feţei trădează senzualitate, atracţie carnală. După cină, Maitreyi îi oferă un braţ, pentru a face Allan ce vrea cu el, în aşa fel încât să poată constata şi el că nu o încearcă nici un fel de voluptate la atingerea lui. Mângâierile şi săruturile lui au însă ca rezultat abandonul psihologic al fetei, faptul că acum merge ea înspre el („buzele ei se deschideau ca să mă soarbă, dinţii ei încercau să mă străbată, încleştarea nu mai era nici împotrivire, nici abandonare, ci coincidenţă cu dorul meu”). Şi, drept încredinţare, Maitreyi îi dăruieşte cutia cu o şuviţă din părul lui Tagore, cutie primită în dar şi ca semn de iubire de la guru.

Noaptea, fata soseşte în camera lui Allan, declarându-i că nu mai poate trăi fără el, dar că familia ei ţine la el cu un altfel de iubire, că vor ca să-l înfieze şi să emigreze, împreună cu el, în ţara lui, acolo unde „albii nu sunt răi ca englezii de aici şi ne vor socoti fraţii lor...”, completează ea. Adăugând totodată că se simte vinovată, deoarece ţine la el cu un alt fel de iubire.

X

Maitreyi mărturiseşte o altă iubire a ei: un pom, „unul înalt şi mândru, dar atât de gingaş,

atât de mângâietor... Nu mă mai puteam despărţi de el. Stam ziua întreagă îmbrăţişaţi şi-i vorbeam, îl sărutam, plângeam. Îi făceam versuri, fără să le scriu, i le spuneam numai lui; cine altul m-ar fi înţeles? Şi când mă mângâia el, cu frunzele pe obraz, simţeam o fericire atât de dulce, încât îmi pierdeam răsuflarea. Mă rezemam de trunchiul lui, ca să nu cad. Fugeam noaptea din odaie, goală, şi mă urcam în pomul meu; nu puteam dormi singură.”. Iar Allan resimte starea de simplitate, de naivitate a civilizaţiilor occidentale, în comparaţie cu sufletul indienilor.

Apoi, tulburată fiind de mângâierile şi sărutările iubitului ei, îl întreabă dacă nu este păcat ceea ce face. Pentru ea „Păcatul nu erau încercările de a-i cunoaşte tot mai mult trupul, ci

Page 75: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Mircea Eliade

75

limitarea îmbrăţişărilor mele, care o făceau să cunoască cele mai definitive spasme fără ca rodul acestor bucurii să se adune, să crească. Risipirea rodului era păcat, în simţirea şi judecata ei indiană. După datina lor, trebuia să fim uniţi în pat, şi din mângâierile noastre să răsară roade vii, pruncii...”.

XI

Pe malul unui lac din preajma Calcuttei, unde merseseră cu maşina familiei, după ce

Maitreyi pretextase o indispoziţie spre a putea ieşi cu Allan, cei doi se logodesc, într-un jurământ făcut de Maitreyi prin invocarea mamei pământ, cu pumnii în care ţinea inelul de logodnă, sprijiniţi în iarbă („- Mă leg de tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan, şi a nimănui altuia. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia, aşa îi voi aştepta şi eu venirea, şi cum îţi sunt ţie razele, aşa va fi trupul lui mie.”).

După logodnă, Maitreyi nu mai trăieşte teama de păcat, în relaţia cu Allan, şi revine la plăcerea jocului copilăresc şi erotic pe care o pierduse după declanşarea pasiunii ei.

Deoarece se îmbolnăveşte Chabu, care dormea cu ea în cameră şi care, datorită bolii, se mută în camera doamnei Sen, Maitreyi, „tremurând toată, în picioarele goale, ca să nu facă zgomot”, merge în camera lui Allan, unde se dăruie: „Nu mai era sete trupească aceea, ci sete de mine tot; ar fi vrut să treacă în mine toată aşa cum trecuse sufletul ei.”.

În următoarea noapte de dragoste, Maitreyi are toate îndemânările unei amante inspirate, încât lui Allan nu îi vine să creadă că ea fusese cu o noapte înainte fecioară. Căci, explică el fenomenul, „Se regăsise pe sine în îmbrăţişarea noastră, regăsise jocul, şi-l împlinea, dăruindu-mi-se mie toată, fără nici o restricţie, fără nici o teamă.”. Dar temerile îi revin, sub forma spaimei de viitor: ştie că familia ei nu va accepta căsătoria, chiar dacă el se va converti, va renunţa la creştinism.

XII

Cu ocazia împlinirii de către Maitreyi a vârstei de 17 ani, familia ei organizează o

aniversare unde invită elita culturală bengaleză, când Chabu face o criză nervoasă şi încearcă să se arunce de pe balcon.

Maitreyi şi Allan se plimbă pe lângă lacurile din preajma Calcuttei cu maşina, însoţiţi fiind uneori de Chabu, care surprinde un gest de tandreţe al lui Allan – mâna lui aşezată pe sânul iubitei sale. A doua zi Allan află de la Maitreyi faptul că Chabu a dezvăluit doamnei Sen, fără a vrea să facă nimic rău, iubirea lor.

După o noapte de nesomn, timp în care nu a mai putut comunica cu Maitreyi, încuiată fiind în cameră de doamna Sen, inginerul îi cere – sub pretextul necesităţii de a face o operaţie la ochi în altă localitate, unde va merge însoţit de familie – lui Allan să părăsească locuinţa. Şi îi dă o scrisoare într-un plic închis, pentru a o citi după mutare.

Coborând treptele casei, Allan o zăreşte o clipă pe Maitreyi, care îl strigă şi se prăbuşeşte apoi pierzându-şi cunoştinţa.

Prin scrisoare, Narendra Sen îi interzisese fostului său oaspete să îi frecventeze casa şi să se adreseze vreunui membru al familiei sale.

Page 76: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Maitreyi 76

XIII Mutat în pensiunea unde locuieşte prietenul său Harold, Allan află de la Khokha, un tânăr,

rudă săracă a inginerului, trăitor în casa acestuia, despre tratamentul inuman la care o supun pe Maitreyi părinţii: o bat în repetate rânduri până la sânge, pentru a o face să mărturisească despre natura relaţiei cu naratorul, dar singurele cuvinte pe care le obţin de la ea sunt afirmarea iubirii şi a nevinovăţiei lui Allan.

Disperat, acesta rătăceşte câteva zile prin preajma Calcuttei. Revenit, tot Khokha îi comunică intenţia părinţilor de a o mărita forţat, şi opoziţia Maitreyiei: îşi ameninţă părinţii că în acest caz va spune soţului în noaptea nunţii despre relaţiile ei sexuale cu Allan, compromiţând astfel familia. Drept urmare a fost din nou bătută. Tatăl ei nu mai vede datorită unui atac cerebral petrecut atunci, iar Chabu a încercat să se otrăvească. Maitreyi reuşeşte totuşi să îi telefoneze lui Allan („adio, scumpul meu. În viaţa viitoare ne vom întâlni iar, dragule. Ai să mă recunoşti atunci? Ai să mă aştepţi? Aşteaptă-mă, Allan, nu mă uita. Eu te aştept. Altul nu se va mai atinge de mine.”).

XIV

Allan se retrage într-un bungalov din Himalaya, pentru a retrăi în amintire iubirea: „Atât de

mult trăiam cu povestea aceasta minunată, încât orice chemare dinafară mă înspăimânta, aproape mă făcea să sufăr fizic.”.

Dintr-o scrisoare trimisă de Khokha împreună cu câteva bileţele scrise de Maitreyi, naratorul înţelege că „Ea îşi crease acum un alt Allan, o întreagă mitologie, superbă şi inaccesibilă, pe care o nutrea necontenit, ca s-o ridice mai sus, în ireal.”. Într-un astfel de bilet, Maitreyi scrie: „Nopţile, tu vii la mine cum veneam eu altădată în camera noastră de dragoste [...]. Dar eu veneam ca o femeie, căci mă făcuseşi femeie, pe când tu vii acum ca un zeu din aur şi din pietre scumpe, şi te ador, căci tu eşti mai mult decât dragostea mea, tu eşti soarele meu, viaţa mea!”.

Ceva mai târziu, Allan are o relaţie erotică de o noapte cu Jenia Isaac, evreică din Cape-Town, căutătoare a absolutului prin acele locuri, afirmă ea, pentru a-şi demonstra sieşi că nu a fost neutralizat din punct de vedere sexual de iubirea prea mare pentru Maitreyi şi de şocul despărţirii. Dar, se autoobservă naratorul, „pe Maitreyi o căutam în sărutare, de ea voiam să mă dezbar, pe ea voiam s-o uit. O căutam şi o izgoneam.”.

După câteva săptămâni de la acea noapte de dragoste şi de la plecare Jeniei, Allan se deşteaptă într-o dimineaţă cu senzaţia de a fi fost eliberat de obsesia iubirii sale.

XV

Allan refuză să răspundă solicitărilor Maitreyiei de a-l întâlni, de a comunica cu ea şi se

mută în locuinţa unei vechi prietene, Geurtie, care îl iubea dinaintea relaţiei cu Maitreyi. Apoi se mută în Singapore, unde află, de la un nepot al doamnei Sen, că Maitreyi „a făcut un lucru netrebnic. S-a dat vânzătorului de fructe”, urmând să aibe un copil, pentru a-şi obliga familia să o alunge şi astfel să îşi poată regăsi iubitul, crede acesta, îndoindu-se totuşi („Şi dacă n-ar fi decât o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred?”).

Page 77: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Mircea Eliade

77

MIRCEA ELIADE

LA ŢIGĂNCI Domnul Gavrilescu, profesor de pian care dă ore particulare la domiciliul elevilor, se

întoarce cu tramvaiul de la o elevă, într-o zi caniculară. În tramvai se discută, cu fereală şi cu indignare, („E o ruşine”... ) despre locuinţa somptuoasă a ţigăncilor din apropierea traseului tramvaiului, şi despre ţigănci. Dându-şi seama că şi-a uitat servieta cu partituri la locuinţa elevei, la „m-me Voitinovici, mătuşa Otiliei”, Gavrilescu coboară din tramvai pentru a se întoarce şi a recupera obiectul.

Mergând pe trotuar, toropit de caniculă, soseşte tramvaiul de care avea nevoie, dar domnul Gavrilescu renunţă să urce în el – „Se opri şi-l salută lung cu pălăria. «Prea târziu! – exclamă. Prea târziu!... »”. Trece pe sub umbra nucilor din grădina ţigăncilor, este plăcut impresionat de răcoare şi când „o fată tânără, frumoasă şi foarte oacheşă, cu salbă şi cercei mari de aur”, iese pe poarta grădinii şi îl cheamă „la ţigănci”, acceptă.

Este condus de fată într-„o căsuţă veche, pe care anevoie ar fi putut-o bănui acolo, ascunsă între tufe mari de liliac şi boz”. Întrebat de o bătrână ţigancă ce doreşte, şi pus să aleagă trei femei de neamuri diferite, la sugestia bătrânei optează pentru „o ţigancă, o grecoaică, o ovreică”, pentru care plăteşte trei sute de lei („trei lecţii de pian! exclamă el”). Apoi, la cererea bătrânei ţigănci adresată celei tinere, este dus „la bordei”, unde ajunge trecând de casa cea luxoasă care se zărea din stradă, printre nuci. Acolo intră „într-o încăpere ale cărei margini nu le putea vedea, căci perdelele erau trase şi în semiîntuneric paravanele se confundau cu pereţii”.

Deşi nici o perdea nu se mişcase, odaia „începu să se lumineze într-un chip misterios” de strălucirea zilei de vară, se simte „un parfum sfios şi exotic”, iar în faţa lui Gavrilescu apar trei tinere fete. Anume, „o ţigancă, o grecoaică, o ovreică”, spune una din ele. Acestora le face o mărturisire „la 20 de ani eu am cunoscut, m-am îndrăgostit şi am iubit pe Hildegard!”. Ele îi cer să ghicească, dintre cele trei, care este ţiganca. Dar Gavrilescu, spune autorul, „fireşte, le ghicise de cum dăduse cu ochii de ele. Cea care făcuse un pas spre el, pe de-a-ntregul goală, foarte neagră, cu părul şi ochii negri, era fără îndoială ţigancă. A doua, şi ea goală, dar acoperită de un voal verde pal, avea un trup nefiresc de alb şi strălucitor ca sideful, iar în picioare purta papuci aurii. Asta nu putea fi decât grecoaica. A treia, fără îndoială era ovreica: avea o fustă lungă de catifea vişinie, care-i strângea trupul până la mijloc, lăsându-i pieptul şi umerii goi, iar părul bogat, roşu aprins, era adunat şi împletit savant în creştetul capului”.

Gavrilescu însă nu ghiceşte: fata tuciurie era grecoaica, cea cu pielea albă evreica, iar cea cu părul roşu ţiganca. Gavrilescu aude de la fata cu pielea tuciurie că ea este grecoaică şi nu ţigancă, cum spusese el, ceea ce lui îi declanşează amintiri despre dorinţa de a călători în Grecia, de pe când era îndrăgostit de Hildegard. Jocul continuă, dar nici la a doua încercare Gavrilescu nu ghiceşte, socotind că „fata acoperită cu voalul verde-pal” este ţiganca, de fapt aceasta fiind evreica. În urma noii erori, evreica presupune, cu regret, că incapacitatea de a ghici se datoreşte faptului că Gavrilescu „Şi-a adus din nou aminte de ceva, şi s-a pierdut, s-a rătăcit în trecut”. Dacă ar fi ghicit care este ţiganca, îi spune grecoaica lui Gavrilescu, „Ţi-am fi cântat şi ţi-am fi dănţuit şi te-am fi plimbat prin toate odăile. Ar fi fost foarte frumos”.

Page 78: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

La ]ig@nci 78

Profesorul se aşează la un pian şi începe să cânte – „Nu se mai gândea la nimic, furat de melodiile noi, necunoscute pe care le asculta parcă pentru întâia oară, deşi îi veneau una după alta în minte, ca şi cum şi le-ar fi amintit după foarte multă vreme”.

Dându-şi seama de faptul că fetele nu mai sunt lângă el, începe să le caute. Trece după un paravan, de unde începe „o odaie curios alcătuită, cu tavanul scund şi neregulat, cu pereţii uşor ondulaţi dispărând şi reapărând din întuneric”.

Simte o căldură puternică şi se reîntoarce, pentru a cânta din nou la pian, dar găseşte în cale un paravan despre care nu ştia să fi fost acolo înainte. Merge în lungul paravanului, căldura creşte şi dă de un perete răcoros, de care se lipeşte. Simte că îi sunt smulşi pantalonii-şalvari, cu care se trezise îmbrăcat la un moment dat fără să ştie cum, după ce şi-a pierdut lângă zid şi tunica primită odată cu şalvarii, rămânând astfel „gol, mai slab decât se ştia, cu oasele ieşindu-i prin piele, şi totuşi cu pântecul umflat şi căzut, aşa cum nu se mai văzuse vreodată”.

Ajunge lângă o draperie, de care trage ca să se acopere cu ea, dar „Începu să simtă că draperia îl trage, cu o putere crescândă, spre ea, astfel că puţine clipe în urmă se trezi lipit de perete şi deşi încercă să se desprindă lăsând draperia din mâini, nu reuşi, şi foarte curând se simţi înfăşurat, strâns din toate părţile, ca şi cum ar fi fost legat şi împins într-un sac”.

Gavrilescu se trezeşte lângă bătrâna care îl primise, aude afară „huruitul metalic al tramvaiului”, iese din clădire şi din curte şi porneşte spre strada Preoteselor, spre a-şi recupera servieta cu partituri.

Dar sunând la apartamentul de la numărul 18, etajul I, i se spune, de către femeia ce i-a deschis, că acolo nu locuieşte doamna Voitinovici, şi nici Otilia, nepoata ei, fata căreia îi dădea ore de pian. Un tânăr, ce dădea să intre în apartament, îl informează că acolo sta el şi familia sa, Georgescu, de patru ani. De la nişte vecini află că doamna Voitinovici se mutase de acolo de opt ani.

În tramvai, îndreptându-se spre domiciliul său, i se spune că banii, pe care îi avea, s-au schimbat de un an şi nu mai sunt buni, iar preţul biletului de tramvai crescuse şi el de trei sau patru ani.

Ajuns acasă, cheia nu se potriveşte iar un vecin, deranjat de bătăile puternice în uşă, îi spune că domnul Stănescu, ce locuia acolo, este plecat la băi.

De la cârciumarul din apropiere află că domnul Gavrilescu a dispărut, nu se ştie unde, în urmă cu doisprezece ani, iar soţia sa, Elsa, a plecat în Germania, la rudele ei.

Gavrilescu revine la casa ţigăncilor, plăteşte o sută de lei bătrânei şi o cere pe nemţoaica pe care o refuzase la prima vizită. Este trimis în clădirea luxoasă ce se zărea din stradă, unde găseşte, în salon, „umbra unei femei tinere”, în care o recunoaşte pe Hildegard, aceasta îi spune că îl aştepta de mult timp şi îl invită să meargă cu ea.

Ies din grădină „fără să mai deschidă poarta”. Fata îl trage uşor în trăsura condusă de un birjar, fost dricar, cu care el venise şi, la remarca lui Gavrilescu, „se întâmplă ceva cu mine. Dacă nu te-aş fi auzit vorbind cu birjarul, aş crede că visez…”, ea răspunde: „Aşa începe. Ca într-un vis...”.

Page 79: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

G. C@linescu

79

G. CĂLINESCU

ENIGMA OTILIEI

I Ne aflăm „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909”, pe strada Antim din Bucureşti,

„răcoroasă şi foşnitoare ca o pădure”, întrucât „toate curţile şi mai ales ograda bisericii erau pline de copaci bătrâni, ca de altfel îndeobşte curţile marelui sat ce era atunci Capitala.”. Unde soseşte Felix Sima („un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean […] Uniforma neagră îi era strânsă pe talie, ca un veşmânt militar, iar gulerul tare şi foarte înalt şi şapca umflată îi dădeau un aer bărbătesc şi elegant. Faţa îi era însă juvenilă şi prelungă, aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr ce-i cădeau de sub şapcă, dar culoarea măslinie a obrazului şi tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă voluntară întâia impresie.”), originar din Iaşi, orfan de ambii părinţi, pentru a locui, în perioada studiilor de medicină, la unchiul şi tutorele său, Costache Giurgiuveanu, cel care îi administrează averea moştenită, până la majorat.

Casa pe care o căuta Felix avea o înfăţişare ciudată, asemenea tuturor clădirilor de pe Antim, datorită amestecului de stiluri şi folosirii de materiale improprii, de mică valoare şi puţin durabile: „Partea de sus privea spre stradă cu patru ferestre de o înălţime absurdă, formând în vârful lor câte o rozetă gotică, deşi deasupra lor zidăria scotea tot atâtea mici frontoane clasice, sprijinite pe câte două console […] totul în cel mai antic stil, dar console, frontoane şi casetoane erau vopsite în ulei cafeniu. Zidăria era crăpată şi scorojită în foarte multe locuri, şi din crăpăturile dintre faţada casei şi trotuar ieşeau îndrăzneţ buruienile.”.

După intrarea lui Felix în clădire, alertat de sonerie se iveşte un bătrân despre care adolescentul crede a fi unchiul său, cunoscut dintr-o veche fotografie, dar bătrânul, întrebat de către Felix dacă acolo locuieşte domnul Costache Giurgiuveanu, răspunde confuz şi bâlbâit prin „Nu-nu-nu ştiu.. nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc…”. Felix va fi recuperat însă din situaţia delicată de către verişoara sa, Otilia, care îl conduce în interior şi îl prezintă lui Pascalopol („un om ca de cincizeci de ani, oarecum voluminos, totuşi evitând impresia de exces, cărnos la faţă şi rumen ca un negustor, însă elegant prin fineţea pielii şi tăietura englezească a mustăţii cărunte.”), Aglaei Tulea, sora lui Costache Giurgiuveanu – „o doamnă cam de aceeaşi vârstă cu Pascalopol, cu părul negru pieptănat bine într-o coafură japoneză. Faţa îi era gălbicioasă, gura cu buzele subţiri, acre, nasul încovoiat şi acut, obrajii brăzdaţi de câteva cute mari” – şi fiicei acesteia, Aurelia Tulea, „o fată cam de treizeci de ani, cu ochii proeminenţi ca ai Aglaei, cu faţa prelungă, sfârşind într-o bărbie ca un ac, cu tâmple mari încercuite de două şiruri de cozi împletite.”.

Ignorat de musafiri şi gazde, care se preocupau de jocul lor de table, în jurul unei mese luminate de lampa cu petrol, Felix simte că poate avea încredere doar în Otilia; „Fata părea să aibă optsprezece-nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri, arăta şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă. Însă în trupul subţiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătată a Aureliei, era o mare libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie.”. În plus, ea „îi dădu un sentiment inedit, de mult presimţit.” tânărului crescut la internat, fără a fi cunoscut intimitatea femeilor.

Intuiţia lui, în ceea ce priveşte relaţia cu restul familiei, va fi confirmată de către o remarcă datorată Aglaei Tulea, care se opune studiilor universitare intenţionate de către Felix („Un orfan

Page 80: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Enigma Otiliei 80

trebuie să-şi facă acolo repede o carieră, să nu cadă pe capul altuia.”), ignorând voit faptul că acesta beneficia de veniturile proprii, pe care le gestiona Costache Giurgiuveanu în calitate de tutore.

Pentru că nu i se pregătise o cameră, tânărul va dormi prima noapte în camera fetei, care îl uimeşte prin dezordinea spontană izvorâtă din temperamentul ei tumultuos: „Cutii de pudră numeroase, unele desfundate, flacoane de apă de Colonia destupate erau aruncate în dezordine pe masa de toaletă, ca într-o cabină de actriţă, dovedind graba cu care Otilia le mânuia. Rochii, pălării zăceau pe fotolii, pantofi pe sub masă, jurnale de modă franţuzeşti mai peste tot, amestecate cu note muzicale pentru pianoforte.”, necesare fetei întrucât studiase pianul şi se înscrisese ca studentă la Conservator.

II

A doua zi, Felix descoperă câte ceva din trăsăturile de caracter ale noilor sale cunoştinţe,

fie singur (tutorele său îi cere bani pentru alimentele casei, dintr-un reflex avar, sugerează apoi Otilia), fie prin intermediul verişoarei sale (de fapt rudă prin alianţă, căci este fiica dintr-o căsătorie anterioară a soţiei decedate a bătrânului, păstrând numele mamei, Mărculescu): aceasta îl avertizează în legătură cu Aurica („-Să te fereşti de ea, că umblă să se mărite şi se îndrăgosteşte de cine-i iese în cale.”) şi îl evocă laudativ pe musafirul din seara trecută („-Nu ştii ce om bun este Pascalopol şi ce bogat e! Are o moşie imensă în Bărăgan şi cai de călărie.”).

O nouă vizită a moşierului face ca Felix să sesizeze adevărata natură a relaţiei acestuia cu Otilia şi restul familiei, căci „Ceea ce izbi pe Felix […] fu nu veselia volubilă a Otiliei, cât satisfacţia reţinută a lui Pascalopol, care nu se clasa deloc printre sentimentele paterne.”.

III

Soţul Aglaei, Simion Tulea, pe care Felix îl descoperise lucrând paşnic la un gherghef, încă

din prima seară, devine agitat şi violent; „Simion, omul aşa de blând şi părând chiar stupid, care borda, cu o broboadă în spate, avea din când în când toane, considerate ca «păcatele lui», şi atunci «dezgropa morţii». Făcea scandal, şi atunci toată lumea din casă tăcea. Simion fusese în tinereţe alt om decât cel care se vedea, avusese o viaţă agitată, aventuri de dragoste, scandaluri.”, lămureşte Otilia situaţia.

Invitat de către Aurica în casa familiei Tulea, situată alături de casa Giurgiuveanu – pornind de la pretextul meditării fratelui ei, Titi, rămas corigent la limba latină –, lui Felix i se prezintă pernele brodate de către Simion împreună cu picturile acestuia şi ale fiului său, Titi: „erau de o dexteritate indiscutabilă. Mâna ştia să întindă bine culoarea, desenul era îngrijit, şi în chiar diformităţile unor portrete se simţea vocaţia unor mâini de probabili artişti.”, însă „Nici un tablou nu era original. Toate copiau cărţi poştale ilustrate, clişee de prin cărţi de calitatea cea mai proastă uneori şi mai puerilă […] Ochiul pictorului avea o însuşire înnăscută de a combina armonios liniile şi culorile, dar inteligenţa lui nu putea să discearnă raţiunea structurii modelului şi să interpreteze din nou.”.

Are loc şi pomenita meditaţie, însă Titi, un „vlăjgan molatic” mai mare cu câţiva ani decât Felix, repetent şi copie într-o altă vârstă a lui Simion, după o jumătate de oră, declarând că s-a plictisit şi l-au apucat durerile de cap, renunţă la efortul intelectual.

Drept semn al deficienţelor personajului, notează autorul spre a detalia portretul, Titi „Uneori, plictisit deodată de convorbire sau de prezenţa oamenilor […] se aşeza cu spatele pe muchia unei mese sau a unei sobe şi, cu mâinile împreunate în modul catolic, se legăna neîncetat de la dreapta la stânga şi invers.”.

Page 81: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

G. C@linescu

81

Pornind de la această vizită, Otilia lămureşte pentru Felix natura comportamentului agresiv al femeilor Tulea în ceea ce o priveşte: ambele nădăjduiau moştenirea lui Costache Giurgiuveanu, dat fiind că bătrânul nu o adoptase pe fiica sa vitregă, deşi ar fi trebuit să o facă, ţinându-se cont de averea mamei Otiliei, care îi revenise lui. Iar Felix îşi lămureşte grimasele de satisfacţie ale lui moş Costache – din momentele în care fiica lui vitregă îl alintă calin –, socotind că „nu făceau parte din sentimentele nesuspectabile.”.

În ceea ce o priveşte pe Aurica, notează autorul, „avea despre bărbaţi o concepţie mistică, în care şi impertinenţele deveneau calităţi. Simpla prezenţă a bărbat, mai cu seamă tânăr şi necăsătorit, o emoţiona.”, iar căsătoria i se părea „unicul scop serios în viaţă”, pentru a cărui atingere bătea zilnic „Calea Victoriei străbătând mereu şi cu repeziciune acelaşi itinerariu, care cuprindea circular amândouă trotuarele.”, în zadar însă. După cum fără de succes a fost şi tentativa de a-l cuceri pe Felix, care, excedat de avansurile repetate ale doritoarei de măritiş, s-a simţit nevoit să precizeze că nu are nici o înclinaţie, în ceea ce o priveşte.

IV

Felix, trăind într-o casă „unde fiecare făcea ce poftea, fără să întrebe pe celălalt”, se

dezvoltă psihic, deoarece „Libertatea îi rispise timiditatea şi-i dăduse sentimentul valorii lui personale.”. Raporturile interindividuale se aşează, în sensul că „Otilia deveni pentru Felix adevărata stăpână a casei, căreia îi încredinţa toate dezideratele lui, evitând pe moş Costache, totdeauna voit bâlbâit şi gata să se strecoare printre degete. Încerca pe deasupra faţă de ea o atracţie care deveni din ce în ce mai tiranică.”.

Cei doi, Felix şi Otilia, fac o vizită lui Pascalopol, în apartamentul acestuia din Bucureşti, unde locuia singur (era divorţat sau soţia îi murise – nu precizase clar situaţia sa matrimonială) iar „Interiorul i se păru lui Felix cu mult mai rafinat decât şi-ar fi putut închipui, cunoscând numai omul, aşa de rezervat şi de convenţional.”, prin amestecul estetic de vechi obiecte cu iz oriental, mobilier rustic şi elemente occidentale. Cu toată această preţuire pentru gustul fin al omului de lume Pascalopol, (sau pornind de aici), Felix nu îşi poate reprima o izbucnire de gelozie, a doua zi („-Mă întreb dacă nu greşeşti arătând atâta familiaritate unui om în vârstă. El ar putea să interpreteze altfel.”), spre a primi un răspuns ambiguu, dar liniştitor pentru el: „Pascalopol e un om de mare caracter, care a fost foarte bun cu mine…”.

V

Familia Tulea primeşte vizita celeilalte fiice, Olimpia, însoţită de Stănică Raţiu, bărbatul cu

care femeia trăia fără a fi cununată şi cu care avea un copil de o lună. Căsătoria nu se făcuse deoarece Simion Tulea refuza să dea zestrea pretinsă de Stănică („o casă a lui, nu prea mare, pe care Aglae voia să i-o dea Olimpiei ca zestre, dar Simion nu consimţea, nevrând să rămână fără nimic.”) pretextând că Olimpia nu este fiica lui, în ciuda evidenţelor contrare (Olimpia îi semăna „în chip izbitor”).

O respingere circumstanţiată însă, deoarece „Simion refuza casa şi se uita urât numai când era şi Olimpia de faţă, dar pe Stănică îl suferea. Acesta îl lua de braţ, îi lăuda zgomotos lucrările şi smulgea câţiva lei, când avea. Pe Aglae o biruia cu maniera distinsă de a-i săruta mâna şi cu apelativul «mamă». Stănică ciupea câte ceva de la cine-i ieşea în cale”.

Strategia lui Stănică va cuprinde şi alte mijloace de manipulare a viitorului socru, printre care berea oferită prin grădinile restaurantelor ori aducerea de vizitatori pentru „galeria de

Page 82: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Enigma Otiliei 82

pictură” din casa Tulea, încât, atunci când Felix şi Otilia, invitaţi de către Pascalopol la moşia sa din Bărăgan, se pregătesc să dea curs ofertei moşierului, Simion aproape că cedase şi cununia Olimpiei se profila cu iminenţă.

VI

La Ciulniţa, unde mersese mai din vreme, Pascalopol îi întâmpină pe cei doi vizitatori

„îmbrăcat într-un elegant costum rural-colonial”, justificat de sălbăticia primitiv-agrară a locurilor şi enormitatea deschiderii peisajului – „Câmpia era aşa de plată şi de întinsă, încât nu i se zărea nici o margine. Fâşii enorme de pământ, care fuseseră lanuri de grâu, erau acum numai nişte întinse mirişti isprăvite spre orizont, din care se ridica un bâzâit formidabil, fără oprire, de cosaşi, vărsaţi în atâta cantitate pe câmp, încât, la trecerea trăsurii, săreau ca nişte stropi mărunţi de noroi. […] Când brişca trecea printre semănături de porumb, zarea era astupată cu desăvârşire. Nu se vedea nici un om, nici o vietate, afară de stoluri de vrăbii. Pluteau pe o mare galben-verzuie, în care valurile prea înalte împiedicau ochii să tragă linia orizontului.”. Iar lipsa de repere ale civilizaţiei, anistoricitatea spaţiului şi timpului din câmpia cotropită de ierburi îi dau lui Felix intuiţia pustietăţii scitice, pe care o învăţase la şcoală.

La masă se discută despre agricultură şi productivitatea moşiei, drept răspuns la o întrebare a lui Felix, pusă însă „numai ca să spună ceva”, de a afla că moşierul exportă, pe bani buni şi către Anglia, recolta de oleaginoase, că foloseşte în special muncitori ardeleni, bulgari şi sârbi, ţăranii din Bărăgan nefăcând faţă cerinţelor unei exploatări raţionale a pământului.

Otilia şi Felix au parte de distracţiile inedite ale vieţii campestre: se urca pe stogurile de fân, călăresc amândoi acelaşi cal cutreierând moşia, cu fata încălecată băieţeşte în faţa lui Felix, se leagănă pe un scrânciob improvizat în copac. Dar discuţiile lor alunecă – probabil şi stimulaţi de absenţa stăpânului moşiei, solicitat pentru două zile în Bucureşti – către aspectul cel mai serios al vieţii lor din acel moment, relaţia Otiliei cu cei doi bărbaţi din viaţa ei, Leonida Pascalopol şi Felix. Pentru bărbatul matur, fata mărturiseşte a simţi recunoştinţă şi admiraţie (astfel încât a fugi cu el i se pare un gest normal: „e un om care merită o astfel de bucurie”), împreună cu siguranţa de a fi acceptată aşa cum este – „Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!” –, ceea ce un tânăr de vârsta lui Felix nu ar putea face, afirmă ea, deşi partenerul ei de dialog se arată convins, în sinea lui, de contrariul.

De la Pascalopol, revenit la moşie, cei doi află despre căsătoria lui Stănică Raţiu cu Olimpia, după primirea dotei jinduite, dar şi despre moartea fiului lor care, neglijat de părinţi, căzuse din patul neîngrădit.

Iar atitudinea tânărului faţă de gazda lor se schimbă, înainte de întoarcerea la Bucureşti: „Felix admiră caracterul bun al moşierului, care oscila nesigur între sentimentul erotic şi cel de paternitate, aci detestându-i cordial prezenţa, aci luându-i cu afecţiune braţul ca unui fiu mare. Învins de această discreţie nobilă, Felix se prefăcea din ce în ce mai mult că e interesat de intens de aspectele câmpului şi dispărea, lăsând pe Pascalopol să se bucure intens de familiaritatea Otiliei, încredinţat pe zi ce trecea că ea nu depăşea marginile unui nevinovat joc de salon.”.

VII

În toamnă, Stănică Raţiu afectează a se simţi moralmente obligat să îl avertizeze pe

Pascalopol în legătură cu Otilia, sperând probabil o recompensă din partea moşierului („Otilia e tânără, neexperimentată, azi se întâlneşte c-un tânăr, mâine cu altul, o fată poate greşi uşor. În casa lor stă un student de vârsta ei, pentru care se pare că are înclinaţii… Cumnata mea Aurica a văzut lucruri decisive, dar, ca domnişoară, s-a sfiit să vă comunice, de aceea am luat eu

Page 83: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

G. C@linescu

83

hotărârea să vă scutesc de o decepţie. Înţelegeţi, un om mai în vârstă, chiar bogat, nu poate lupta cu temperamentul aprins, poate prea aprins, al unei fete de nouăsprezece ani.”.), dar fără efect.

Tot o iniţiativă legată de Otilia manifestă şi Titi, dar de alt gen: după mai multe încercări nereuşite (căci nu avea nici vocabular, nici idei) de a şi-o apropia prin conversaţie, tânărul răscolit pentru întâia oară de instinctul sexului riscă un gest mai necugetat, ce declanşează ţipătul de protest al Otiliei, dar şi comentariul răutăcios-impertinent al Aglaei, care auzise totul din camera de alături, adresat fratelui ei: „Fete ca ea pentru asta sunt. Să trăiască discret cu băieţii de familie, să-i ferească alte lucruri mai rele.”.

Stănică Raţiu, consecvent în imoralitatea lui, aduce un medic, Vasiliad, spre a-l consulta pe Costache Giurgiuveanu, în realitate însă pentru a-l putea declara pe bătrân iresponsabil, în cazul în care ar înzestra-o pe Otilia, înţelege Felix – de acum student la medicină cu informaţii mai multe decât i-ar fi permis studiile de până atunci –, din întrebările puse pe parcursul consultului nedorit de către pacient.

VIII

Întrebată de Felix asupra relaţiilor dintre ei, după o scrisoare de iubire lăsată în camera

fetei, Otilia mărturiseşte a avea faţă de el o grijă aproape maternă, de soră mai mare, sau izvorâtă din prietenie, iar iubirea faţă de el se manifestă prin renunţarea ei la speranţa de dragoste împlinită – „Am visat pentru tine glorie, avere, îţi căutam cu gândul mai târziu o fată drăguţă, blândă. Nu m-am gândit că mă vei iubi pe mine, eu sunt o zăpăcită, nu ştiu ce vreau, eu sunt pentru oameni blazaţi, care au nevoie de râsetele tinereţii, ca Pascalopol.”. Referitor la Pascalopol încearcă apoi să nuanţeze, precizând natura ambiguă a sentimentelor puse în joc: „bietul Pascalopol e şi el un fel de victimă a mea, cum ar zice tanti Aglae. Un biet om singur, care simte nevoia unui glas prietenos. Nici nu ştiu dacă nu se-nşeală. Eu cred că mai degrabă ar voi să fiu fata lui. Nu-ţi ascund că mi-e drag, în anume înţeles, îmi trebuie; în sfârşit, nu e ce crezi.”. Dialogul având loc în camera fetei, „Felix se ridicase şi încercase să îmbrăţişeze pe Otilia. Aceasta, sprintenă de obicei şi ironică, pierduse orice îndrăzneală. Ochii i se catifelaseră, buzele îi tremurau şi primea timidele sărutări ale lui Felix, pe tâmplă, cu un aer supus, pierdut, răspunzând automat cu câte o delicată sărutare, abia schiţată, pe obraz.”.

Pentru că Felix emisese pretenţii de exclusivitate asupra Otiliei, după acea discuţie amoroasă, impunându-i să nu-l mai primească pe moşier şi pentru că fata se arase după aceea tristă, renunţând la comportamentul jucăuş prin care îl cucerise, Felix acceptă o discuţie lămuritoare cu Pascalopol, acasă la cel din urmă. Unde află că fata crescuse sub ochii rivalului său, care îi satisfăcuse financiar necesităţile de lux şi fanteziile pe care nu şi le-ar fi putut permite datorită avariţiei lui moş Costache, astfel încât Otilia depindea de el ca un copil de părintele său. Şi Pascalopol propune un armistiţiu („Am nevoie de domnişoara Otilia, care e micul meu viţiu sentimental. Dacă nu pot fi un amant, rămân totdeauna un nepreţuit prieten şi părinte. Pentru voi amândoi.”), acceptat de Felix, astfel încât relaţiile din triunghiul sentimental-amoros vor continua ca înainte.

Printr-o criză cu substrat erotic, manifestată ca frustrare sexuală, trece şi Titi, prezentat apoi de către un coleg, pe nume Sohaţchi, de la facultatea de arte plastice, unde Titi se înscrisese, surorii acestuia, Ana, cu ajutorul căreia băiatul îşi lămureşte „misterul fiziologic” devenit obsedant. A treia „şedinţă” de sex însă se va solda cu surprinderea lui Titi asupra faptului, de către tatăl şi fraţii fetei, toţi trei ofiţeri, şi cu determinarea tânărului iniţiat să o ia în căsătorie pe Ana, eveniment petrecut fără ştirea familiei băiatului însă, căci acesta nu îndrăznise să mărturisească alor săi

Page 84: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Enigma Otiliei 84

isprava. După deconspirarea schimbării de stare civilă, datorată mărturisirii către Felix şi Otilia, Titi, strămutat în casa de mahala primită ca zestre de către soţie, cunoaşte fericirea conjugală pentru scurt timp, deoarece Ana îl neglijează, uneori chiar în favoarea lui Stănică Raţiu, cu care iese în oraş, încât Titi acceptă în cele din urmă divorţul propus de mama lui, nemulţumită de la bun început.

IX

Suntem în luna martie, când Felix, apropiindu-se de vârsta majoratului şi simţind o mai

mare nevoie de independenţă economică se adresează în acest sens unchiului său, care îi oferă doar un împrumut, pretins a fi acordat de către altcineva, de o mie de lei, de fapt (va presupune un prieten al lui Felix, student la drept), bani daţi din cei ai lui Felix, administraţi de bătrân. Felix acceptă această formă de finanţare, deşi nu va primi banii decât în rate valorând câte o pătrime din valoarea ‘împrumutului’, după ce semnează un bilet la ordin nedatat, spre a fi completat de bătrân cu o dată ulterioară atingerii de către nepotul său a vârstei de majorat, pe atunci 21 de ani.

Spre a o feri pe Otilia de neplăceri viitoare, Pascalopol îl convinge pe Costache Giurgiuveanu să o înfieze, ceea ce bătrânul acceptă, nu fără reticenţe însă. Şi pentru că asistase, fără a fi observat din timp de către cei doi, la discuţia despre viitorul Otiliei şi considera că fata va fi o partidă bună, Stănică Raţiu propune fetei … să o ia în căsătorie, spre indignarea presupusei viitoare soţii.

Participarea, indirectă, la aceste frământări intrafamiliale stresează pe Felix, încât „Era obosit moralmente, dar cu senzaţii fizice. […] Îl obosea, îl neliniştea această lume fără instincte de rudenie, aprigă, în care un om nu se putea încrede în nimeni şi nu era sigur de ziua de mâine.” şi simte nevoia să părăsească locul.

Simţind, din această cauză, nevoia de mai multă stabilitate şi clarificare în relaţiile cu Otilia, Felix îi va vorbi despre sentimentele sale încă insuficient determinate („Nici eu nu ştiu cum te iubesc, ca pe o logodnică, ca pe o mamă, aş zice, dacă n-ai fi mai tânără decât mine.”), dar primeşte un răspuns de aceeaşi natură, incapabil de a-l limpezi, sufleteşte („te iubesc în atâtea feluri, încât nu pot să analizez acum cât te iubesc ca frate şi cât, cum să zic, iubită.”).

X

Sătulă de tentative de intimidare, calomnii şi alte mijloace de presiune psihologică

practicate de către Aglae, Aurica şi Stănică Raţiu cu scopul de a obţine averea lui moş Costache, Otilia se va refugia, împreună cu Pascalopol, pe moşia acestuia, ceea ce îl face mai întâi pe Felix să îi adreseze, în gând, reproşuri amarnice, după care însă ajunge să îi înţeleagă gestul. Cu toate acestea, „După o săptămână de concesii şi explicaţii, Felix se descurajă şi ajunse din nou la încheierea de la început, că Otiliei nu-i păsa de el. Ieşi în oraş din ce în ce mai des, mâncă la restaurante, merse cu colegii la berării şi se-ntoarse câteodată la ziuă, ameţit de băutură. Nu-i cerea nimeni nici o socoteală, nici nu-l vedea. Acest fel de existenţă liberă începu să-i placă.”.

Felix o cunoaşte, prin intermediul lui Stănică Raţiu, pe Georgeta, o „fată faină”, după cum sunase prezentarea, curtezană de lux, amantă a unui general în vârstă – „Ceea ce uimea şi colabora în chip armonios cu plasticitatea trupească era fineţea de marmură a incarnatului. Nici un por nu se zărea pe netezimea obrazului sau a buzelor. Mâinile erau lucii ca sideful şi unghiile subţiri şi în migdală. Sprâncenele, genele erau înfipte ca-n carnea unei piersici netede. Un fior trecu prin trupul lui Felix, privind numai această delicată anatomie.”.

Page 85: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

G. C@linescu

85

XI Între timp, Simion Tulea devenise un nebun agitat, convins că „Acum avea o forţă

herculeană, colosală, şi simţise cum pârâie scaunul şi duşumelele. Casa şi solul erau în primejdie. De aceea se plimba, ca să-şi consume energiile şi să-şi subţieze până la normal musculatura.”. Pretinde a se numi Ovidiu, că are o sută cinci ani, că singura lui problemă de sănătate este aceea a molipsirii celor din jur cu… sănătate ş.a.m.d.

La rândul său, tânărul Felix Sima începe să se afirme în mediul universitar ca viitor cercetător şi medic specialist de succes, odată cu publicarea unui prim articol ştiinţific. Drept urmare, „Era indiscutabil fericit, nu de articol în sine, a cărui puţină însemnătate i se părea evidentă, cât de semnificaţia lui. Atrăsese atenţia profesorului, izbutise să fie publicat într-o revistă străină, prin urmare nimic nu-l împiedica să facă o mare carieră medicală dacă muncea.”.

Se hotărăşte să facă o vizită Georgetei, care îl invitase încă de la prima lor întâlnire, găsindu-l nostim, şarmant; „Apropierea Georgetei îi procura o plăcere voluptuoasă, deosebită de cea a intimităţii cu Otilia, un sentiment de bărbăţie, însă avea scrupulul de a nu trăda pe Otilia.”. Cu această ocazie află că destinul de curtezană al „domnişoarei Georgeta” fusese fixat de către mama ei vitregă („Femeia aceasta m-a pervertit. M-a învăţat de mică cu luxul, mă îmbrăca în mătăsuri, se servea de mine ca de o păpuşă necesară apariţiei ei în public.”). Şi primeşte, în legătură cu scrupulul său, îndemnuri explicite pentru a îndrăzni să facă pasul următor: „poţi fi credincios unei femei, chiar făcându-i mici infidelităţi cu o alta. E un fel de a o preţui prin comparaţie. […] A păcătui cu un tânăr simpatic este acum pentru mine, fără ipocrizie, singura distracţie în viaţă. Îţi dau voie să vii oricând ca să încerci să mă tragi pe calea pierzării.”.

XII

Felix primeşte o carte poştală de la Otilia, din Paris, iar „Sufletul i se umplu de

amărăciune. Dacă Otilia s-ar fi dus la moşie, asta ar mai fi mers. Era un gest de plictiseală care se scuza, mai ales că moşia era un loc de delectare primăvara. Dar la Paris, era altceva. Otilia petrecea, se bucura, dormea poate în aceeaşi cameră cu Pascalopol, trecea drept soţia lui, dacă nu era, legal sau ilegal. La Paris, Pascalopol înceta de a mai fi un simplu protector patern. Un om în vârstă, care duce minorele în străinătate, e un corupător. „. Sentimente instabile însă: „Felix luă o fotografie a Otiliei şi o privi îndelung. Ciudat, ochii limpezi ai fetei dezminţeau proastele lui opinii. Cine ştie dacă nu erau şi alte motive în această familie ciudată, pe care n-o cunoştea îndeajuns?! […] Mărturisi că nu înţelegea nimic şi se simţi descurajat.”

Drept urmare acestor incertitudini, „Felix se duse ca un om care vrea să se sinucidă la Georgeta şi se purtă în aşa chip încât fata, inteligentă, înţelese tulburarea şi dorinţa lui ascunsă şi-i uşură cu îndemânare manifestarea. Felix se bucură din plin de darurile pe care i le putea oferi fata, dar, cu toată frumuseţea excepţională a acesteia, îl uimi mai cu seamă simplitatea cinismului ei, graţia firească cu care putea să treacă de la gesturile cele mai îndrăzneţe la convorbirea prietenească. Simţi pentru ea recunoştinţă, înţelegând totodată că numai pe Otilia o iubea. Pentru Otilia avea o spaimă mistică şi nu şi-ar fi închipuit-o niciodată în atitudini scabroase. Sufletul lui, capabil de exaltări, era puţin jignit de indiferenţa blazată cu care se oferise Georgeta, de lipsa de importanţă pe care o dădea întâmplării.”.

Trimis, la sfârşitul întâlnirii lor amoroase, de către aceeaşi Georgeta la restaurantul lui Iorgu, aflat într-un local proprietate a unchiului său, Felix află lucruri surprinzătoare: Iorgu îl plătise pe Stănică Raţiu pentru a-i mijloci, pe lângă bătrân, cumpărarea restaurantului, dar acelaşi

Page 86: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Enigma Otiliei 86

Stănică fusese văzut în compania concurentului şi nu comunicase nimic lui Costache Giurgiuveanu. Acesta din urmă, surprins pentru că voise să vândă restaurantul, dus de către Felix la Iorgu, va încheia tranzacţia, în folosul Otiliei, precizează el tânărului mijlocitor: „Dacă nu mai sunt legi în ţara asta şi nu poţi să laşi ce-i al tău cui pofteşti, [se referă la posibilitatea de a-i fi atacat testamentul] vând mai bine. Dau eu cui vreau, şi dumnealor [familia Tulea] să ia vântul.”

În acest chip, Felix „Ducea o existenţă cam agitată, puţin potrivită studiului. Prea multe senzaţii tari încerca în vremea din urmă. Nu era un an de când picase aici dintr-un mediu provincial şi monoton şi cunoscuse dragostea spirituală şi pe cea fizică, răutatea oamenilor, lăcomia, nepăsarea, invidia, ambiţia. Era liber, şi totuşi neliniştit, lipsit de ocrotire. Se simţea mai degrabă singur pe lume, părăsit. Crezuse în Otilia, şi Otilia îl trădase. Georgeta era o «fată faină». Ea însăşi îl sfătuia să n-o ia în serios.”.

XIII

După ce Titi Tulea, îndemnat de către Stănică Raţiu, care îi mijloceşte întâlnirea, vrea să se

căsătorească cu Georgeta şi după ce aceasta renunţă la ideea matrimonială, care o atrăsese o vreme, atunci când Felix, gelos, îi deschide ochii asupra pretendentului, Felix, într-un dialog imaginar cu Georgeta, ‘ascultă’ cuvintele pe care tot el i le atribuie femeii: „Am făcut din tine, studenţaş timid, un bărbat care se poate mândri cu amanta sa. […] Tot ce s-a făcut mare în lumea asta, prin femei ca mine s-a făcut. Curtezanele, nu femeile de treabă, au stimulat geniile. Eu îţi dau dragostea şi toate bucuriile, fără nici o obligaţie, fiindcă tu ştii că sunt curtezană, şi-ţi îngădui, fără blam, să mă plantezi oricând, Nu fi prost! Înţeleg stima ta pentru Otilia, iubeşte-o, slăveşte-o, asta e cu totul altceva. Eşti doar medicinist! De ce să fii absurd, să arunci bucuriile pe care ţi le dau eu, pentru că iubeşti pe Otilia? Asta înseamnă, dimpotrivă, să-ţi încarci simţurile, să te gândeşti la ea cu impuritate, să crezi că o idolatrizezi, şi în fond s-o doreşti.”.

A doua zi, acelaşi Stănică Raţiu va pune pe jar familia Tulea susţinând că, după ce vânduse localul restaurantului, moş Costache intenţionează să vândă şi casele din strada Ştirbey, spre a da banii fiicei sale vitrege, Otilia.

XIV

Pe Felix „Depărtarea de fată nu-l supăra în sine, ba într-un fel îi convenea, fiindcă gusta,

ca un călugăr, bucuria de a se înfăţişa mai târziu Otiliei perfecţionat sufleteşte.”, în timp ce „Georgeta îl irita puţin. Era încântătoare de frumuseţe şi sănătoasă tun, imorală, cu luciditate, cu principii burgheze şi bun-simţ.”. Prins în astfel de trăiri, „simţea, mai mult decât nevoia fiziologică de a avea femei şi de a le iubi, necesitatea de a discuta despre femei, de a-şi găsi un punct de vedere metafizic, în care să-şi ordoneze viaţa sentimentală.”.

Are însă a-şi face şi reproşuri, cu privire la practica erotică, în legătură cu relativa lui imaturitate, „îl supăra facilitatea relaţiilor lui. Parcă nu el cucerise pe Georgeta, ci ea îl cucerise pe el. Şi Otilia îl privise ca pe un factor de a cărui iniţiativă nici nu se cădea să se informeze.”.

Dincolo de asemenea preocupări autoformative, observă prezenţa asiduă a lui Stănică în casa unchiului său; avocatul, i se pare, „nu urmărea nimic special, aştepta numai, înfrigurat, lovitura care să-I schimbe cursul vieţii. Această relativă gratuitate a activităţii îl făcea fecund în idei şi ascuţit în intuiţii, ca pe un adevărat artist.”. Tatonând în toate direcţiile, pune întrebări lui moş Costache asupra locului în care îşi depozitase banii primiţi de la Iorgu şi, sugerând primejdia la care se expune ţinându-i ascunşi în casă, trage concluzia, din reacţiile bătrânului, că acolo sunt.

Între timp starea lui Simion Tulea se agravează continuu: „I-a intrat în cap că Duhul Sfânt, prigonit de oameni, s-a ascuns în cearşafuri, şi se supără când baţi cu băţul plapuma şi celelalte.

Page 87: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

G. C@linescu

87

Astă seară n-a vrut să se culce, fiindcă rufele n-aveau Duh, fiind spălate cu leşie şi persecutate. M-a văzut pe mine cu batista asta şi striga zor-nevoie că Duhul Sfânt s-a ascuns în ea şi să i-o dau să doarmă pe ea.”, relatează amuzat Stănică.

XV

Spre a scăpa de soţ, Aglae îl internează într-un ospiciu, unde-l abandonează, cu toate că

bolnavul făcuse o paralizie generalizată – îl informează pe Felix colegul său, Weissmann. Apoi Aglae îşi schimbă comportamentul („începu să se îmbrace din ce în ce mai modern, să meargă în oraş după cumpărături, să cheme în casă prietene.”) şi, spre disperarea Auricăi, începu să vândă din bijuterii, pentru a-l căsători bine pe Titi. Iar spectacolul dezinteresului faţă de soţ îl va face pe Weissmann să constate că „-Este baba absolută, fără cusur în rău”, într-o replică adresată lui Felix, pe care o continuă susţinându-şi convingerile comunist-socialiste, conform cărora „Căsătoria monogamică […] este o instituţie falsă, contra naturii. Zoologia ne învaţă că masculul nu se fixează nicăieri, decât pentru o scurtă perioadă. Un bărbat cu o singură femeie este un emasculat de fapt.”. Spre deosebire de el însă, Felix „Prin educaţia şi citirile lui de până aici înţelesese că iubirea e un sentiment care se înfăptuieşte la toţi oamenii în acelaşi chip: prin căsătorie.”.

Mânat, probabil, de aceste convingeri, dar şi pentru că întâlnise pe Georgeta împreună cu generalul care o întreţinea, în casa lui Iorgu – la o aniversare unde fusese invitat alături de moş Costache –, ocazie cu care generalul se comportase ca un protector înţelegător al său, Felix se decide să renunţe la Georgeta, din moment ce „Ciudata familiaritate a generalului, îngăduinţa lui insistentă, toate i se păreau tulburi şi degradante”.

XVI

Despre Stănică Raţiu aflăm că este de origine albaneză, neam de arnăuţi înzestraţi cu un

acut sentiment al solidarităţii familiale care i s-a transmis şi lui: „În fond, el era un sentimental cu instincte casnice, bucuros de a se vedea înconjurat de o numeroasă familie. Din păcate, sentimentalismul lui familial se complica cu o mare lăcomie de a-şi face o situaţie prin familie, de a moşteni, de a căpăta.”.

Determinat de aceste sentimente, personajul face o vizită mătuşii sale, Agripina, unde o întâlneşte pe Lili, nepoata lui de şaisprezece ani, deja pregătită sufleteşte şi prin bună situaţie financiară pentru măritiş. Conform tradiţiei familiale, încă de la paisprezece ani „Fetele înţelegeau trebuinţa căsătoriei, nu se îndrăgosteau nebuneşte şi iubeau numaidecât pe bărbatul ales pe calea raţiunii. Nu sufereau de altfel nici o constrângere şi, dacă nu le plăcea un tânăr, îl refuzau fără nici o discuţie.”, astfel încât Lili acceptă imediat să îl cunoască pe Felix, drept posibil soţ, în urma ofertei lui Stănică.

XVII Felix este trezit din somn, în timp ce îşi visează iubita, de sunetele pianului – se cânta o

piesă de Corelli şi „O mână uşoară, furtunoasă executa partea allegro moderato, scoţând picături virtuoase. Inima lui Felix bătu să se smulgă din loc. Mâna aceasta obişnuită cu fraza clasică, exercitată la muzica înaltă, pasionată în geometrie, era numai a Otiliei.”.

După gesturile de tandreţe pricinuite de bucuria revederii, Felix găseşte nimerit momentul pentru a lămuri, bărbăteşte, lucrurile („Te-ai dus la Paris şi ai stat atâta vreme cu Pascalopol. În

Page 88: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Enigma Otiliei 88

ce calitate? Îl iubeşti? A crede asta înseamnă că nu mai cred în vorbele tale. În tot cazul, el trebuie să te iubească. Pentru mine, Otilia, ai început să devii o enigmă. Şi Pascalopol, şi eu suntem îndreptăţiţi să credem că ne iubeşti şi, totuşi, nimeni nu ştie sigur.”) neprimind în schimb însă decât asigurarea că Pascalopol nu ar crede că ea îl iubeşte, purtându-se în continuare cu ea după cum o făcea de când o cunoscuse, la vârsta de cinci ani. Doar prietenie – va preciza Otilia în urma unei aluzii răuvoitoare făcută de Aurica despre căsătoria cu Pascalopol –, bazată pe obişnuinţa care i l-a făcut pe moşier indispensabil.

Dar Felix îşi continuă analiza, spre a descoperi apoi schimbările fizice şi comportamentale din alcătuirea celei pe care o iubea: „Otilia se rotunjise puţin la faţă, aşa încât forma osoasă a capului ieşea şi mai bine în evidenţă, devenise mai lucioasă, mai feminină, fără să-şi piardă aerul copilăresc. Ochii îi erau mai ardenţi şi, în genere, ţinuta ei mai sigură. În vorba şi gesticulaţia ei se citea o stăpânire deplină, o maturitate enigmatică. […] Nimic în purtarea Otiliei nu era agresiv sau arogant, gesturile şi cuvintele ei erau pline de graţie, însă totul respira prea multă inteligenţă. Otilia trăia cum cânta la pian, zguduitor şi delicat, într-un tumult de pasiuni, notate precis pe hârtie, stăpânite şi justificate. Otilia părea că «ştie multe» şi intimida pe bărbat, iritând pe femei, care în genere duşmănesc pe orice femeie independentă faţă de bărbat.”, remarcă naratorul.

Şi, animat probabil de gândul independenţei remarcabile a fetei, tânărul student medicinist îi cere să-i promită că se va căsători cu el, când va fi timpul potrivit, primind în schimb un răspuns evaziv de bun-simţ: nu putem să ne angajăm pentru viitor deoarece nu ştim cum va fi el, dacă vom avea aceleaşi sentimente ori nu.

A doua zi, pentru a da curs invitaţiei apăsate a moşierului, Felix îl vizitează, găsindu-l în timp ce cânta din flaut „o melodie de tip clasic, cu măsuri de menuet, cu totul abstractă, dar tocmai de aceea mai plină de caracter.”, după care Pascalopol i se va confesa despre natura sentimentelor şi atitudinii faţă de Otilia: „Cu temperamentul meu, cu educaţia mea, eu mi-am făcut în cap un anume tip de copil pe care l-aş iubi. Cred că unui om de vârsta mea o să-i îngăduiţi să fie sincer şi să mărturisească cum că i-ar fi plăcut o fată ca domnişoara Otilia. Dacă prin căsătorie aş căpăta-o acum pe domnişoara Otilia, dar mare, fiindcă nu am timp să mai aştept, m-aş căsători. Însă cum nu se poate, şi domnişoara Otilia e născută, profit şi eu de ocazie şi-i arăt şi eu micile mele paternităţi de om ratat în viaţa familială.”.

Invitaţie ce pare a nu fi fost decât pretext al protectorului Otiliei de a preciza, întru ştiinţa tuturor celor interesaţi, natura castă a raporturilor dintre el şi cea care îi servise drept obiect al revărsării sentimentelor paterne refulate: Otilia locuise la o pensiune de domnişoare, de unde o lua din când în când spre a vizita împreună Parisul.

Aceste precizări se vor încheia însă, aparent inconsecvent, prin recunoaşterea totuşi a atracţiei erotice, cea care a generat nevoia de a apăra onoarea fetei prin asemenea mărturisiri: „Eu, pe Otilia, vorbesc sincer, o iubesc, şi poate nu m-aş da înapoi de la imprudenţa de a o lua de nevastă. Însă fac şi eu ce pot, la vârsta mea, ca s-ajung s-o merit. Eu lupt având ca arme bunătatea, satisfacerea capriciilor tinereţii, dumneata lupţi cu ajutorul tinereţii. Recunosc că arma dumitale e mai sigură.”.

După această discuţie lămuritoare, Felix va primi o vizită: adusă de către Stănică, „Lili nu i se păru extraordinară. O găsi foarte drăguţă, simpatică, însă lipsită de vioiciunea nervoasă a Otiliei, de marele stil al acesteia.”, însă declanşează reacţii de femeie îndrăgostită ale vizitatoarei care, privind la Felix, „îl scruta cu supunere şi duioşie, râdea când râdea el şi se înroşea ori de câte ori acesta o ţintea în ochi.”.

Page 89: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

G. C@linescu

89

XVIII Moş Costache are un atac cerebral, nu prea grav, în urma căruia, speriat fiind şi încă la pat,

îi cere lui Felix să-i aducă o cutie de tablă în care îşi ţinea banii, dar Felix descoperă în scrinul unde se găsea cutia şi un caiet de însemnări al bătrânului, privind cheltuielile întreţinerii nepotului său. Din acel caiet rezultă că tânărul aflat sub tutelă beneficiază de un venit substanţial, din dobânzi şi chirii, echivalent cu salariul unui ministru, venit consumat în întregime, scriptic dar nu real, prin cheltuieli în bună parte nefăcute. Totodată Felix descoperă că materialele de construcţie – cele mai multe luate din demolări, pe nimic sau aproape – adunate de moş Costache pentru a construi o casă despre care afirma că o va da Otiliei şi lui Felix sunt înregistrate, cu valori apropiate de cele ale materialelor noi, tot în contul său.

Nesocotind necesar (era chiar riscant, îşi spune el) ca lumea din jur să afle „cât venit are şi cum îl fura bătrânul.” o informează totuşi pe Otilia despre descoperirile sale întâmplătoare, prilej pentru fată de a-i dezvălui motivul inconstanţei comportamentale ce o caracterizează: „sunt sincer ruşinată de chestiunea asta. Şi eu am suferit mult e şi sunt, din cauza asta, cum mă vezi, plină de capricii.”.

În sufragerie, alături de moş Costache încă suferind, dar perfect conştient, clanul Tulea, stând la pândă pentru a nu scăpa moştenirea în favoarea Otiliei, discută fără nici un fel de reticenţe despre testamentul bătrânului, fapte care îl determină pe Costache Giurgiuveanu să-l cheme lângă sine pe Pascalopol şi să se încredinţeze acestuia: „–Pu-pungaşii… mă-mă-mă pândesc să mă fure… să mă moştenească până n-am murit… să-i dai afa-fară pe toţi, pe toţi, să nu văd decât pe fe-fe-tiţa mea şi pe Felix, vreau să-i dau fe-fetiţei mele cei al ei, am să-ţi dau dumitale. Du-dumneata eşti pri-prietenul meu cre-credincios. Nu vreau să ştiu de soră şi de nepoţi, afa-fară din ca-casa mea!”. Moşierul află astfel că bătrânul pregătise pentru Otilia trei sute de mii de lei, proveniţi din restaurantul vândut şi alte surse, o sumă considerabilă, mai mult decât suficientă.

Profitând de boala bătrânului Giurgiuveanu, Stănică Raţiu îşi pregăteşte viitorul financiar, bazat pe convingerea – obţinută prin spionaj asiduu şi tatonări verbale, alături de experienţa provenită din cunoştinţele şi experienţa sa de avocat – că moş Costache intenţionează să o înzestreze, în viaţă fiind şi nu prin testament, pe fiica sa din a doua căsătorie şi că ascunsese banii respectivi în casă. În acest scop „umblă câtăva vreme prin curte, inspectând totul, trecu în revizie toate odăile, apoi se închise în salon, încuind uşa cu cheia. Acolo merse de-a buşilea, să privească pe sub mobile, suspectă orice fotoliu şi canapeaua, apăsându-le cu mâna să vadă dacă fâşâie, întoarse tablourile pe dos, ciocăni scândurile, deschise chiar uşile de la sobă şi, negăsind nimic, începu să meşterească broaştele sertarelor scrinului cu o sârmă îndoită, pe care şi-o pregătise din vreme.”, însă fără a găsi banii căutaţi, căci se aflau asupra bătrânului, precaut.

La viitorul financiar al Otiliei se va gândi şi Pascalopol – dincolo de demersurile pline de bunăvoinţă, dar soldate cu permanente amânări, ale lui moş Costache –, socotind că „Dacă moş Costache nu-i lasă nimic fetei, el Pascalopol, nu putea s-o ocrotească şi s-o întreţină ca pe fiica lui, nu putea să-i facă măcar acele capricii pe care i le satisfăcuse în calitate de vechi prieten al casei, fiindcă Otilia ar fi simţit caritatea şi ar fi voit să trăiască prin propriile mijloace.”. De aceea va face, din banii săi, un depozit bancar de o sută de mii de lei, pretextând apoi fetei că sunt bani de la „papa”.

Page 90: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Enigma Otiliei 90

XIX Felix, ajuns la majorat, rămâne în continuare în casa lui moş Costache, spre a fi aproape

de Otilia, plătind tot atât, cu toate că ştia de specularea veniturilor sale de către bătrânul care îi exagera nepermis de mult cheltuielile de întreţinere.

Iar Stănică Raţiu, simţind că poate să pună mâna pe o mare sumă de bani din averea bătrânului Giurgiuveanu, o pregăteşte pe soţia sa, Olimpia, pentru divorţ, sub pretextul că aceasta refuză… să procreeze („– Boicot în regulă! Sabotarea operei de înmulţire a naţiei!”, protestează el pe lângă consoarta pe jumătate adormită şi indiferentă, ca de obicei, la pălăvrăgeala soţului).

XX

Ultimele evenimente o determină şi pe Otilia să mediteze la soarta relaţiei sale cu Felix şi

să ajungă la o concluzie neprielnică dorinţelor acestuia în ceea ce o priveşte („Îl iubea, într-adevăr, pe tânăr. Totuşi, simţea că Felix nu e pentru ea. Îl admira, îi purta grijă de soră, dar ţinuta îndârjită a acestuia în viaţă o înfricoşa. Deşi tânăr, Felix avea priviri prea bărbăteşti. Otilia era o râzgâiată, conştientă de viţiul ei, care se simţea bine când o protejau oameni delicaţi ca Pascalopol, care îi dădeau imposibilul, fără să-i ceară nimic. Misiunea de tovarăşă eroică, egală, nu era pentru Otilia, care voia să fie socotită copil şi să nu întâmpine nici o rezistenţă.”), pe care i-o va şi comunica.

Moş Costache are un nou atac cerebral, vrea să-i dea lui Pascalopol toţi banii pregătiţi ca zestre a Otiliei, dar se răzgândeşte şi înmânează moşierului doar o sută de mii, pentru că medicul afirmase că va scăpa şi de astă dată cu viaţă. Banii fuseseră ţinuţi sub salteaua patului celui suferind, de unde îi ia Pascalopol şi-i înmânează bătrânului spre a da acesta ceea ce crede de cuviinţă fetei sale vitrege, dar prin geam cineva asistase la operaţie, sesizează moş Costache, fără a-şi da seama însă cine.

În acest timp, familia Tulea începe golirea sistematică a casei bătrânului, socotind că acesta va muri curând, spre a nu lăsa vreun obiect celei pe care o privesc drept rivală întru moştenire, Otilia; renunţă doar la pian, din umanitarism şi înţelegere superioară, afirmă Aglae, acel pian care oricum nu li se cuvenea, căci aparţinuse mamei Otiliei.

Evenimentul aşteptat cu atâta nerăbdare de către familia Tulea, moartea lui Costache Giurgiuveanu, se va petrece, dar nu din cauze naturale ci datorită lui Stănică, cel care văzuse unde şi-a ascuns bătrânul banii şi i i-a luat cu forţa, provocând astfel şocul care-i va fi fatal bolnavului.

Odată stăpân pe bani, despre care nu a vorbit nimănui, Stănică Raţiu notifică prin scrisoare Olimpiei începerea demersurilor pentru „despărţirea legală”, motivată verbal anterior prin aceea că îl lasă să se piardă „în negura uitării, fără urmaşi”, femeia acceptând apoi un divorţ făcut cu acordul părţilor. Se va căsători cu Georgeta, „cu care nu avu «fii», dar avu protectori asidui, făcu politică; declară că simte «un ritm nou», fu chiar prefect într-o scurtă guvernare, şi acum este proprietarul unui blockhaus, pe bulevardul Tache Ionescu. Unele gazete de şantaj îl acuză că patronează tripouri şi cercuri de morfinomani.”.

După înmormântarea tatălui ei vitreg, Otilia mai rămâne o vreme în casa de pe strada Antim, deşi „Din toate cuvintele Aglaei rezulta că Otilia era socotită ca o străină tolerată. Otilia nu se aştepta la alte purtări din parte Aglaei şi ştia că nu trebuie să fie îngrijorată de viitor. Ar fi putut pleca oricând, însă ascultase sfatul lui Pascalopol [de a mai rămâne acolo câtăva vreme, pentru a nu da naştere la suspiciuni] şi un instinct de inerţie. Îi era greu să-l părăsească pe Felix, cu el împreună avea sentimentul că nimic nu s-a schimbat. Felix, de asemenea, nu se hotăra să plece, de teamă să nu se despartă de Otilia, şi nu îndrăznea nici s-o întrebe asupra intenţiilor ei. Aştepta miracolul ca ea să deschidă gura.”.

Page 91: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

G. C@linescu

91

Acest miracol se produce atunci când Otilia îi dezvăluie necesitatea ei de a fi liberă pentru încă vreo câţiva ani, spre a profita de condiţia ei de femeie („Cât crezi tu că mai am de trăit, în înţelesul adevărat al cuvântului? Cinci, şase ani!”) şi îi propune o uniune informală („Putem să lungim logodna câţiva ani, şi, cum nu putem sta împreună aici, să ne ia lumea la ochi, mergem la Paris, tu pentru medicina ta, eu pentru pian, stăm acolo, studenţeşte, până ce ni se va naşte instinctul casnic.”), ceea ce nu intră însă în vederile lui Felix.

Drept argument pentru intenţiile ei de a se căsători cu el mai târziu, Otilia vine în camera lui Felix („Putem fi bărbat şi soţie şi fără binecuvântarea lui popa Ţuică.”, preotul de cartier – zice fata), însă acesta crede că este nedemn pentru el şi iubita lui să procedeze pe calea sugerată de Otilia („Ceea ce faci tu acum, numai o fată cu suflet fin putea să facă. Iartă-mă că am pus la îndoială dragostea ta şi bunele intenţii. Nu, nu trebuie să mă laşi să fiu nedelicat.”). Drept care fata va dormi, cast, în patul lui, dar singură – ca să vadă „cum e în patul unui băiat”.

A doua zi, însă, Felix va găsi casa goală şi peste două săptămâni va primi o carte poştală explicativ-consolatoare de la cea pe care o iubise atât de mult: „Cine a fost în stare de atâta stăpânire e capabil să învingă o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor.”.

Felix nu a mai văzut-o niciodată pe Otilia; s-a afirmat de tânăr, în cursul primului război mondial, iar „După încheierea păcii fu aproape numaidecât profesor universitar, specialist cunoscut, autor de memorii şi comunicări ştiinţifice, colaborator la tratate de medicină cu profesori francezi.”. Despre Otilia primi veşti de la Stănică Raţiu: s-a căsătorit cu Pascalopol, apoi au divorţat, după care ea s-a recăsătorit, în America de Sud. Întâlnindu-l pe Pascalopol din întâmplare, într-un tren în drum spre Constanţa, acesta, mult îmbătrânit, justifică despărţirea („Eram prea bătrân, vedeam că se plictiseşte, era o chestiune de umanitate s-o las să-şi petreacă liberă anii cei mai frumoşi.”) şi îi arată o fotografie recentă a Otiliei, făcută la Buenos Aires: „înfăţişa o doamnă foarte picantă, gen actriţă întreţinută, şi un bărbat exotic, cu floare la butonieră. […] Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică. Un aer de platitudine feminină stingea totul. Avusese dreptate fata: «noi nu trăim decât cinci-şase ani!»”.

Page 92: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Lostri]a 92

VASILE VOICULESCU

LOSTRIŢA Naratorul consideră că „Nicăieri diavolul cu toată puiţa şi nagodele nu se ascunde mai

bine ca în ape. Dracul din baltă, se ştie, este nelipsit dintre oameni şi cel mai amăgitor. Ia felurite chipuri: de la luminiţa care pâlpâie în beznele nopţii şi trage pe călătorul rătăcit la adânc, până la fata şuie care se scaldă în vultori şi nu-i decât o ştimă vicleană, cursă pusă flăcăilor neştiutori, să-i înece”. Un astfel de peşte necurat, „o nagodă cu înfăţişare de lostriţă”, adaugă el, îşi făcuse apariţia şi în apa Bistriţei. Era „ca la doi coţi de lungă şi ar cântări dincolo de douăsprezece ocale. Alteori însă, când vrea să înşele cu tot dinadinsul pe cel pe care şi-a pus ochii, creşte de trei ori pe-atât şi îşi schimbă arătarea. Iese şi se întinde, moale, la râniş. De departe, ai zice că e o domniţă lungită la soare pe plaja de nisip argintiu”.

Datorită farmecelor lostriţei, atraşi fiind de „frumuseţea-i fără împotrivire”, spune naratorul, au pierit mulţi pescari, în apele Bistriţei. Aliman, unul din „rândurile de copilandri care crescuseră flăcăi, alergând nebuni cu undiţele pe urma lostriţei”, devine obsedat de prinderea ei. Reuşeşte să o şi captureze, într-un cot de râu cu apa scăzută unde a intrat după ea, dar, după ce a luat-o în braţe, „sălbăticiunea a zvâcnit o dată cu putere, l-a plesnit cu coada peste obraz şi i-a scăpat din mâini ca o săgeată licăritoare, cum îi scăpa duminica câte o zvârlugă de fată la horă”. De atunci „nu i-a mai ieşit din carnea braţelor o dezmierdare, ca un gust de departe al lostriţei”.

Aliman încearcă să mai prindă peştele, dar fără a reuşi. În timpul iernii care a urmat devine „posomorât. Nu se dezmorţea decât când începeau poveştile cu lostriţa fermecată”. În primăvară, lostriţa se arată „Mai mândră, mai vicleană, unduind trupul cu ispite femeieşti în el”. A pus în apă capcane, cuşti în care se putea intra dar din care nu se putea ieşi, fără nici un rezultat însă, deoarece lostriţa intra, mânca momeala şi ieşea rupând gratiile de lemn.

Mergând la un vrăjitor, Aliman primeşte o lostriţă din lemn, „aidoma de şuie şi de frumoasă ca cea din Bistriţa”, în care se găsea un alt peştişor, iarăşi de lemn – „Toate au fost vrăjite, descântate şi afierosite după străvechi norme şi îndreptare ale magiei pierdute şi uitate de ceilalţi”. Pune peştele vrăjit în apă, spunând în acest timp „descântecul învăţat pe de rost, în care se lepăda de lumea lui Dumnezeu”.

A doua zi, în Bistriţa cu ape mari, resturi de case, oameni şi animale, se afla o fată pe o plută care a venit la picioarele lui Aliman, când el „se pregătea să intre voiniceşte în valuri”. Ochii „de chihlimbar verde-aurii cu strilici albaştri, erau mari, rotunzi, dar reci ca de sticlă. Şi dinţii, când i-a înfipt într-o coajă de pâine întinsă de Aliman, s-au descoperit albi, dar ascuţiţi ca la fiare”.

Dusă acasă de către salvatorul ei, între cei doi începe o dragoste „cum nu se mai pomenise pe meleagurile acele”. Flăcăul „ţinea fata în braţe, şi dulcea ei povară împlinea tot ce râvnise el până atunci. Ziua stăteau închişi în casă ori umblau alintaţi prin păduri. Noaptea ieşeau la Bistriţa, ţinându-se pe după gât. Se scăldau cu nesaţ, goi amândoi, până îi prindeau zorile”. Fata, căreia îi dăduse numele de Ileana, ”era frumoasă, şuie, cu trupul lung, mlădios şi despicătura coapselor sus ca la buni înotători.”.

Aliman îi propune să se căsătorească, fiindu-i întâmpinată cererea în căsătorie cu un hohot de râs, ca respingere. În mijlocul verii soseşte o femei matură, „voinică iute şi şturlubatică“ ce spune că este mama fetei, care se numeşte Bistriceanca, şi îşi ia fiica cu sine, după ce „îi şopti în ureche nişte vorbe care parcă o adormiră”, iar Aliman „sta prostit, gol de puteri ca o armă descărcată”.

Page 93: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Vasile Voiculescu

93

Căutându-şi iubita la izvoarele Bistriţei, Aliman află de la un bătrân de peste o sută de ani că, pe vremea când era copil, satul său „le alungase cu pietre şi le dase foc casei pentru multele blestemăţii şi răutăţi ce săvârşeau cu ajutorul Satanei”, pe cele două femei.

O fată de-a locului „mai îndrăzneaţă” îl determină pe Aliman să se căsătorească cu ea. În ziua nunţii lor, la praznic, soseşte un copil care anunţă că lostriţa se ivise iar, stătea pe malul apei. Aliman vrea să o captureze („Azi nu mai scapă! O mănânc de nunta mea!”), căci simte „deşteptată în carnea braţelor dulceaţa unei poveri neuitate”. Însă de îndată ce intră în apă este prins de o viitură şi dus la fund, de unde nu se mai întoarce, ţinând lostriţa în braţe („adăpostind-o ca pe un copil cu braţele”).

Page 94: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Morome]ii 1 94

MARIN PREDA

MOROMEŢII 1

PARTEA ÎNTÂI

I La începutul verii, „În câmpia Dunării, cu câţiva ani înaintea celui de-al doilea război

mondial, se pare că timpul era foarte răbdător cu oamenii; viaţa se scurgea aici fără conflicte mari.”. Familia Moromete se întoarce de la câmp, lăsând-o pe mamă, Catrina, să se ocupe singură de cină.

Ilie Moromete, tatăl, ieşise în faţa porţii, la o ţigară şi aşteptând pe cineva cu care să poată schimba o vorbă. Singurul care se iveşte, un vecin, Tudor Bălosu, îi reaminteşte de făgăduinţa de a-i vinde salcâmul din grădină, sugerându-i că altfel nu va avea cu ce să plătească impozitul funciar („fonciirea”), a doua zi, aceasta după ce Moromete se eschivase de la un răspuns ferm, sugerând că o ploaie îi va aduce recoltă bună de cereale şi bani.

II

Niculae Moromete, fiul cel mic (despre care în capitolul anterior aflăm că era „un băiat de

vreo doisprezece ani. Avea capul gol şi cămaşa de pe el era ferfeniţă. Picioarele goale erau pline de zgârieturi vechi cu urme de sânge închegat cu praf.”), trimis de tată să ajute mamei, primeşte sarcina de a prinde o oaie, pe Bisisica, pentru muls – „Era o oaie care mergea în fruntea celorlalte şi totdeauna târa întreg cârdul în goană peste izlaz şi nu se mai oprea până nu ajungea pe locurile de păscut. Niculae era silit să alerge şi el şi arunca zadarnic cu bulgări spre ea. Când ajungea pe mirişte, băiatul cădea istovit de goană pe o brazdă şi plângea în neştire.”. Prilej bun pentru copil de a protesta pe lângă mamă, în timpul mulsului, împotriva tratamentul la care îl supun părinţii: „Eu nu mă mai duc cu oile… Toată lumea le dă la cioban, numai tata s-a găsit mai breaz să mă trimită pe mine… De ce nu-i spui să le dea la cioban? De două luni de zile nu m-am mai dus la şcoală.”. Precizând că nu are nici cărţi după care să înveţe, adaugă apoi, visător, un „Dacă m-ar lăsa să mă duc la şcoală…”.

III

Cele două fete ale cuplului Moromete, Tita şi Ilinca, plecaseră la gârlă ca să se scalde, unde

află de la două femei, pornite cu plasa după peşte, despre căsătoria dintre Polina, fiica lui Tudor Bălosu, curtată de Birică, şi Stan Cotelici, un „urââât”, apreciază Tita, şchiop şi bogat, îmbrăcat „parcă e milog”, aflăm tot de la ea, în cursul dialogului cu pescăriţele.

IV

Are loc o mică tragedie, înainte de masa de seară: câinele familiei, Duţulache, furase

brânza pentru cină, spre disperarea Catrinei, pe când soţul ei, liniştit şi ironic, exclamase doar „ – Dă-i apă…”.

Aşezarea membrilor familiei pentru cina fără brânză, la o masă rotundă şi joasă cu scăunele „cât palma” de pe prispa casei, va reflecta relaţiile dintre aceştia, căci „Fără să ştie când, copiii se

Page 95: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Marin Preda

95

aşezaseră cu vremea unul lângă altul, după fire şi neam. Cei trei fraţi vitregi, [copiii lui Ilie din prima căsătorie] Paraschiv, Nilă şi Achim, stăteau spre partea dinafară a tindei, ca şi când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă şi să plece afară. De cealaltă parte a mesei, lângă vatră, jumătate întoarsă spre străchinile şi oalele cu mâncare de pe foc, stătea totdeauna Catrina Moromete, mama vitregă a celor trei fraţi, iar lângă ea îi avea pe Niculaie şi pe Ilinca, copiii făcuţi cu Moromete. Tita stătea între cei trei şi maică-sa. Era tot fata ei, făcută însă din căsătoria dintâi.”. Pe când Ilie Moromete „stătea parcă deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei de-a doua odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare.”.

În timpul cinei, Achim insistă asupra planului său mai vechi, de a merge cu oile la păscut în preajma Bucureştiului cu scopul de a obţine bani, din vânzarea laptelui, pentru plata ratei bancare din toamnă, pretinde flăcăul, iar Catrina îl susţine cu alte argumente („– Lasă-l, mă, să se ducă. Nu e vorba numai de bancă, dar sunt şi ei băieţi mari... N-au o treanţă pe ei... Cu ce să-şi cumpere?”), opunându-se astfel obiecţiei lui Ilie, care socotea că de laptele oilor e nevoie pentru hrana familiei.

După cină, toată familia ascultă fascinată cântecul lui Birică, apropiindu-se lent de casa lor şi a Polinei lui Bălosu, iubita sa („Era iarnă şi ningea/ Şi Gheorghiţă tot venea./ Azi e soare şi e bine/ Şi Gheorghiţă nu mai vine.”), un cântec ce „clocotea nereţinut, revărsându-se peste întinderea şi adâncimea nopţii.”.

V Iubirea lui Birică se declanşase pe fundalul unor sentimente similare ale fetei pe care el le

intuise ca fiind de dată mult mai veche, astfel încât „Faptul că o fată ca Polina ţinea la el – el care plăcea fetelor doar când cânta, mai mult nu ţinea la el nici una fiindcă era flăcău cu mulţi fraţi şi nu-i venea decât un pogon de pământ – îl făcuse mai pe urmă pe Birică să uite că e flăcău sărac şi să se gândească mai cu îndrăzneală la însurătoarea lui.”.

Pentru că fata nu mai ieşise ultima dată când o chemase la poartă – după obiceiul tinerilor din sat, fluierând-o – şi pentru că aflase de la Tita, pe care o întâlnise când aceasta fusese la scăldat după întoarcerea de la câmp, despre proiectata căsătorie a Polinei cu Stan Cotelici, Birică o caută din nou, iar cântecul auzit de familia Moromete după cină era al flăcăului care venea către casa iubitei lui.

Acolo însă, după ce o fluieră pe Polina, iese tatăl iei şi îl apostrofează violent („– Pleacă în … mă-ti d-aici şi să nu te mai prind că fluieri la poarta mea, că pun cânii pe tine.”), ceea ce-l va face să-şi strige indignarea în mijlocul şoselei: „Am venit şi eu la poarta lui ca un flăcău şi el sare la mine, parcă aş fi venit să-i sparg casa… Lasă, Bălosule! Lasă că vedem noi cu cine se mărită Polina! Încheie el ameninţător”.

VI

Nilă îşi convinge tatăl, într-o discuţie separată provocată de acesta din urmă, să accepte

plecarea lui Achim la Bucureşti cu cele douăzeci şi patru de oi, pe baza ideii că va aduce familiei cel puţin şase mii de lei obţinuţi din vânzarea laptelui, bani aproape suficienţi pentru achitarea impozitului funciar (neplătit de doi ani, căci cumpăraseră oi şi făcuseră o căruţă, din banii de impozit) şi a ratei la împrumutul bancar.

Page 96: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Morome]ii 1 96

VII Noaptea, după ce se culcă alături de tatăl său, pe care îl auzise vorbind despre plecarea lui

Achim cu oile, lui Niculaie „Îi venea greu să creadă că peste câteva zile n-are să se mai scoale cu noaptea-n cap, să scoată oile din obor şi să plece cu ele la izlaz. Să pornească spre matca satului şi să treacă prin apa gârlei care totdeauna dimineaţa îi chinuia picioarele umflate, bobotite de bubele care îi zvâcneau să coacă. […] Nu-i venea mai ales să creadă că are să scape de băieţii de pe izlaz care uneori îl chinuiau.”.

Aşa cum s-a întâmplat când a fost atacat pe neaşteptate şi bătut crunt, cu ciomegele, de doi băieţi mascaţi, după ce, apărându-se cu prilejul unui alt atac similar, spărsese capul celui care îl făptuise. (Drept urmare, Achim l-a obligat, după ce i-a depistat pe atacatori, să-i înfrunte din nou – pe amândoi odată – în luptă cinstită, ispravă din care Niculaie a ieşit învingător, datorită loviturilor rapide, neaşteptate.)

VIII Paraschiv şi Achim făcuseră, în aceea seară, o vizită mătuşii lor, Maria Moromete, sora lui

Ilie, supranumită Guica, spre a discuta în linişte, fără a fi auziţi de ai lor, intrigaţi fiind de discuţia tatălui lor cu Nilă.

Această mătuşă, aflăm din naraţiune, „îl învinuia pe fratele ei că nu s-a putut mărita şi-şi face un rost. Spunea că n-a ajutat-o, că i-a furat pământul din spatele casei, că la împărţirea celor trei pogoane moştenite, Moromete a ales pământul cel mai bun pe care se putea pune vie şi că a gonit-o din casa părintească ca un hoţ. De fapt ea ar fi vrut ca fratele ei să nu se mai fi însurat a doua oară, s-o fi ţinut pe ea în casă, să-I crească pe cei trei, Paraschiv, Nilă şi Achim şi să fi trăit aşa liniştită până la bătrâneţe.”.

Ea spera încă să primească partea de pământ din spatele casei lui Ilie, spre a-l da unuia dintre băieţi – care îşi va construi acolo o casă, unde o va duce şi pe ea, crede femeia – neştiind că nu mai avea nici un drept în acest sens, datorită timpului scurs.

Singură, după o căsătorie nefericită şi decesul copilului ei, Maria Moromete se înrăise, găsea satisfacţie doar în a stârni vrajba între oameni, purtând vorbe otrăvite de la unul la altul.

Odată sosiţi în casa ei, cei trei flăcăi discută ironic despre înşelarea vigilenţei familiei lor, pe care au determinat-o să accepte plecarea lui Achim cu oile la Bucureşti, şi se hotărăsc să fugă cu caii familiei, după plecarea lui Achim şi înainte de seceriş, perspectivă ce o bucură nespus pe Guica.

IX

Noaptea, văzându-şi soţul că nu doarme, simţindu-l chinuit de gânduri, Catrina le atribuie

mai întâi dificultăţilor financiare ale familiei, dar nu i se par insurmontabile; „Era deci limpede că numai Moromete singur era pricina propriilor sale gânduri şi Catrinei i se păru atât de ciudat acest lucru, încât se închină.”.

Gestul îl face speriată de propria-i intuiţie şi pentru că devenise „bisericoasă” după ce născuse un copil mort iar apoi trecuse printr-o criză existenţială („Avusese visuri rele. Se auzea noaptea strigată în somn, înghesuită de porci cu râturi mari în colţuri întunecate, sau locuind împreună cu ţigani care îi spuneau lucruri murdare. Se îmbolnăvise, nu mai putea suferi carnea de porc, iar când vedea ţigani se pitea. Nu-şi mai putuse găsi liniştea: se certase cu toată lumea şi se îngrozise simţind cum i se strecoară în inimă nepăsarea şi sila faţă de bărbat şi de copii.”), soluţionată prin frecventarea asiduă a bisericii.

Page 97: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Marin Preda

97

X Ilie Moromete îşi petrecea iernile, relatează naratorul, stând de vorbă cu prietenul

său Cocoşilă („era atât de rară bucuria de a sta de vorbă cu un om deştept în stare să glumească inteligent”…), dar la insistenţele copiilor săi mai mari, care îl dădeau drept exemplu pe Tudor Bălosu în acest sens, acceptase într-o iarnă, cu câţiva ani înainte de evenimentele relatate şi imediat după marea criză economică din perioada 1929-1933, să vândă porumb la munte.

I-a plăcut în primul rând aventura, şi aproape deloc câştigul în sine; ascultând relatarea celor întâmplate în cursul călătoriei de-a doua din acel an, „Descopereau toţi, Cocoşilă, mama, fetele – până şi cei trei [Paraschiv, Nilă şi Achim] – că tatăl lor avea ciudatul dar de a vedea lucruri care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau.”.

Făcuse drumul la munte împreună cu Tudor Bălosu, istoriseşte Moromete, şi au ţinut la preţ, mizând pe un câştig mare, până ce Ilie a vândut tot porumbul unor mocani, înduioşat de ochii înlăcrimaţi ai muntencii care nu avea cu ce să plătească suma pretinsă iniţial. S-a simţit bine acolo, datorită bunelor sentimente ale sătenilor cumpărători, pe când Bălosu care a obţinut bani mai mulţi, a rămas sufleteşte, singur, afirmase, în esenţă, Ilie.

XI

Văzând că Tudor Bălosu se îmbogăţeşte, „feciorii începură să murmure. Că tatăl lor nu

face nimic. Că stă toată ziua. Că pe cele două fete le lasă să se procopsească iar pe ei îi batjocoreşte.”, după al doilea drum la munte al tatălui, cuprinşi de „un soi de înfrigurare, de poftă oarbă” de bani.

XII

În dimineaţa zilei următoare, Ilie îl scoală devreme pe Nilă, spre a tăia salcâmul,

precizând că acesta trebuia doborât înainte de a răsări soarele, care trebuia să găsească salcâmul tăiat, iar după doborârea sa „totul se făcuse mic. Grădina, caii, Moromete însuşi, arătau bicisnici. Cerul deschis şi câmpia năpădeau împrejurimile.”. Sacrificiul provoacă însă mirarea celor din familie, căci „nimeni nu înţelegea că hotărându-se în sfârşit plecarea lui Achim la Bucureşti însemna că trebuia să li se facă celor trei pe plac până la capăt, să nu se mai atingă nimeni de oi şi cum altceva n-aveau ce vinde, salcâmul trebuia tăiat.”.

XIII

Luând banii, după tăierea salcâmului, de la Tudor Bălosu, ce avea nevoie de lemn pentru

temelia unei case, Ilie Moromete afectează nepăsarea, având în plus o atitudine ironică faţă de Victor, fiul lui Tudor, voiajor comercial care „învăţase să folosească cu gravitate cuvinte puţin cunoscute.”: în momentul când acesta refuzase ţuica oferită de părinte spunând că „nu obişnuieşte” băutură dimineaţa, Ilie va replica prin „– Noi obişnuim! […] rotunjind şi spălând cuvintele întocmai ca feciorul lui Bălosu.”.

XIV

În aceeaşi zi Nilă participă la instruirea militară a flăcăilor din sat (la „premilitară”), sub

comanda învăţătorului Toderici, căruia „îi plăcea atât de mult încât nu numai că uita cu totul că

Page 98: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Morome]ii 1 98

e învăţător, dar încerca să-i facă pe băieţi să uite şi ei că sunt flăcăi liberi, care trăiesc în satul lor cum le place.”.

Făcând exces de zel, în timpul simulării unui atac asupra gării, Toderici striveşte de pământ faţa lui Nilă, când acesta nu se apleacă îndeajuns pentru a se feri de focul imaginar al mitralierelor inamice. Drept urmare, „Nilă mişcă ceafa ca un taur, se zbătu şi deodată sări în picioare. El scoase un muget cumplit şi îl prinse pe comandant de guler. Nu-i făcu nimic, nu dădu în el, dar îl strângea cu ochii ieşiţi din cap şi îl ţinea pe loc.”.

La întoarcerea spre casă, Nilă „Avea acea înfăţişare chinuită a surzilor care încearcă să înţeleagă din semne. Ce se întâmplă în lume? Cine avea de gând să ocupe gara şi să atace satul?”.

XV

În timp ce Tudor Bălosu şi fiul său, Victor, curăţă salcâmul tăiat soseşte şi Guica, chemată

într-adins de Paraschiv, spre a protesta în felul specific ei la tăierea salcâmului („Dar-ar Dumnezeu să te îngropi cu el, să-ţi faci coşciug din el, Ilie! Că atâta aveam şi eu şi te repezişi să-l tai şi să-l vinzi, tăia-te-ar cinenutrebuie şi te-ar lovi vărsatul ăla mare!…”).

XVI

Pe Birică îl trezise aceeaşi ploaie nocturnă care nu dăduse pace lui Moromete, pentru a-l

porni cu caii la păscut, unde îl întâlneşte pe Achim, vecinul Polinei, prilej bun de a şi-o actualiza iarăşi în minte, cu toate că „De aseară vrusese să nu se mai gândească la Polina, dar nu izbutise decât să-şi dea seama – iarăşi ca şi în seara trecută – că nu poate decât să dorească s-o vadă, şi de astă dată atât de mult, încât faptul că s-ar putea cu adevărat să n-o vadă nici azi i se părea înfricoşător.”.

XVII

După despărţirea de Birică, Achim intră cu caii la păscut pe moşia coanei Marica şi îl

surprinde pândarul care, după ce vinovatul fugise călare, îl bate pe Niculaie, aflat şi el acolo cu oile, dar pe pământul familiei. Chemat în ajutor, Achim va lovi metodic, „parcă cu un gând anumit: nu să-l omoare sau să-l schilodească pe pândar, ci să-i piseze doar trupul, să-l facă să zacă în pat cel puţin câteva luni de zile.”.

XVIII

În acest timp Ilie Moromete se îndrepta spre fierăria lui Iocan, ţigan îmbogăţit pentru că era

mai priceput decât alţi fierari şi pentru că lucra ieftin, ţigan amator de lectură şi de politică liberală, „fracţiunea brătienistă”, direcţie în care se întâlnea cu Moromete. Era duminică dimineaţa.

XIX

Bărbaţii adunaţi în poiana fierăriei lui Iocan „Erau foarte veseli şi parcă nici nu se auzeau

unii pe alţii.”; după Moromete sosise şi Cocoşilă, cu ziarul „Dimineaţa”, pe care i-l dă prietenului său, o vreme ocupat cu lectura părţii politice a gazetei. Va citi apoi, cu voce tare şi „rotunjind mieros pe «majestatea sa»” în prezentarea sa introductivă, discursul regelui („Primul agricultor al ţării”, conform ziarului) rostit la „Marele congres agricol”.

Page 99: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Marin Preda

99

Lectura sa include mimica mirării, în parcurgerea fragmentului „Domnilor, a devenit o lozincă să se spună la noi că agricultura este ocupaţia principală a românilor, am spus-o şi eu, dar din nenorocire, dacă este ocupaţiunea manuală principală a românului, nu este totdeauna şi ocupaţiunea lui mintală…”, o mimică justificată ulterior („– Adică, se răsuci Moromete spre Cocoşilă, lăsând pentru moment ziarul la o parte, adică ocupaţiunea ta mintală, Cocoşilă, e la alte prostii!”).

Iar cuvintele adresate – formal – lui Cocoşilă vor declanşa un şir de întrebări retorice cu substrat ironic, lansat de Dumitru lui Nae, un uriaş bonom, prin „– Primul agricultor o fi mergând şi el la plug?”.

XX

Continuă spectacolul din poiana lui Iocan, de astă dată cu citirea discursului rostit de către

Virgil Madgearu, deputat, în Parlamentul României, din care la un moment dat Moromete, autorul lecturii, deduce că se vorbeşte despre … fierărie, pornind de la expresia „Articole de înfierare”, aplicată unor proteste de presă la adresa terorismului legionar.

Oamenii remarcaseră, sugerează naratorul, incongruenţa dezbaterilor din Parlament: grupările din opoziţie „protestau împotriva cenzurii, dar o pretindeau pentru adversari. Era învinuit guvernul că a instituit starea de asediu, dar în acelaşi timp era acuzat cu violenţă că s-a îngăduit unui ziarist comunist din Paris să asiste la procesul unor ziarişti.”.

XXI

Atmosfera spirituală a întâlnirii din acea zi se va deteriora însă în momentul când Ţugurlan,

unul dintre ţăranii care nu primiseră pământ la reforma agrară de după primul război mondial (se pare că din neglijenţa autorităţilor), „a strigat că face ceva pe politica lor”, agresiv şi lipsit de detaşarea cu care discutau ceilalţi. Supărarea oamenilor din adunare provenea din ideea că „Aici nu era ca la cârciumă şi Ţugurlan vorbise urât, întocmai ca acolo.”, stricase deci jocurile, sărbătoarea.

Rămăsese însă un semn al faptelor plăcute ce se petrecuseră, capul de lut ars în fierărie, făcut atunci de Din Vasilescu. Imagine a unui Ilie Moromete în care acesta „Era aşa cum îl cunoşteau ei, dar parcă era singur, fără familie, fără Iocan şi Cocoşilă, fără Dumitru lui Nae şi fără … parlament.”, lăsată pe o poliţă din fierăria lui Iocan.

XXII

Mânia lui Ţugurlan împotriva celor adunaţi în poiană se trăgea din convingerea sa că

oamenii care nu primiseră pământ la împroprietărirea din anul 1920 trebuiau să intre cu forţa în moşia coanei Marica şi să îşi facă parte. Dar provenea şi din faptul că, din cei şapte copii pe care i-i născuse nevastă-sa, doar unul mai trăia, pe ceilalţi doborându-i de mici bolile („cât îi înţărca, se gălbejeau şi mureau.”).

XXIII

Chemat acasă de către Ilinca, Ilie Moromete, care ştia ce se întâmplase, dă acolo peste

agentul de urmărire, un ajutor al perceptorului însărcinat cu colectarea impozitelor şi execuţia

Page 100: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Morome]ii 1 100

silită. Poreclit Jupuitul, din pricina felului în care îi arăta obrazul după ce se bărbierea, acesta, „cinstit, adică prost, cum îi spuneau oamenii”, taie chitanţa pentru o parte din impozitul restant, luând lipsa de împotrivire a tatălui drept acceptare şi se înfurie în momentul când i se refuză plata, cu un sec „ – N-am!”.

Va primi totuşi o mie de lei, în locul celor trei mii pentru care se pregătise, după ce afectează că vrea să ia covoarele din zestrea fetelor sau, după împotrivirea Titei, caii şi căruţa. Îl înfuriase mai ales faptul că la şaptesprezece ani după împroprietărirea din 1920 Ilie Moromete juca o aceeaşi comedie, amânând cât se poate plăţile, deşi ar fi avut timpul să fi devenit mai înstărit. Jupuitul gândea însă din perspectiva celui care ştiuse să profite, cât de cât, de situaţia lui, să intre pe făgaşul celor care se îmbogăţeau, aflăm din textul narativ.

XXIV

Pe când se pregătea să discute cu vecinul său, profitând de încurcăturile financiare ale

acestuia, despre vânzarea părţii din spate a grădinii, Tudor Bălosu „avu pentru întâia oară bănuiala că Moromete se gândeşte la el, la Bălosu, cum s-ar gândi Bălosu la nimic, adică aşa, ca şi când Bălosu nici n-ar fi.”.

După refuzul de a vinde locul, sub pretextul că aparţine Guicăi, şi plecarea lui Bălosu soseşte Catrina de la biserică şi îi reproşează soţului, folosind expresii luate din slujbă, lipsa de la serviciul religios. Drept răspuns acesta parodiază preotului („ – … Şi dă-ne nouă, Doamne, cât mai multe leturghii şi colive … şi adu cât mai multe proaste la biserică!”), spre amuzamentul interior al femeii care îi dă replica în aceeaşi notă glumeaţă („ – Negru trebuie să fie sufletul tău, îi spuse. De păcate şi de tutun, adăugă ea stăpânindu-se din răsputeri să nu râdă.”).

XXV

Vasile Boţoghină se îmbolnăvise de tuberculoză şi avea nevoie de 20.000 de lei pentru

tratament, dar pentru că este sărac hotărăşte să vândă patru pogoane de pământ, pe care intenţionează să le cumpere Tudor Bălosu, sosit pentru tocmeală, în acea zi de duminică, la casa mică şi sărăcăcioasă a vânzătorului. Pentru a reduce din preţ, Tudor şi Victor afectează dezinteresul, sau un interes relativ, conform tacticii pe care o aplica şi Moromete în negocierile lui.

XXVI

Pentru că se opune vânzării, gândindu-se la nevoile celor doi copii, un băiat şi o fetiţă („te

repezi la pământ, ce-ţi pasă ţie! Ai uitat că ai doi copii care umblă cu spinarea goală.”) şi pentru că îşi acuză soţul de lipsurile materiale îndurate, soţia lui Vasile, cu care acesta se căsătorise din dragoste, primeşte o palmă, cu explicaţiile de rigoare („ – Raiul mă-ti, nu vreai să taci din gură?!…”), spre regretul soţului de după comiterea gestului.

XXVII

Birică, în folosul căruia cele două surori mai mici renunţaseră să mai iasă în lume, la horă,

căci nu ajungeau banii pentru toţi trei ca să se îmbrace corespunzător, se pregăteşte pentru hora duminicală, însă de astă dată fetele nu îl mai ajută, ca de obicei. Va afla de la ele şi de la tatăl său că îi reproşează legătura cu Polina, în care cei trei nu vedeau decât o pierdere de vreme şi o umilinţă, datorită deosebirii de avere. Sora mai mare socoteşte, în plus, că cearta dintre Birică şi

Page 101: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Marin Preda

101

Tudor Bălosu fusese o ruşine pentru flăcău („D-aia muncim noi şi ne căznim, să te vedem pe tine strigând pe la porţile lui Bălosu? Ce-ai avut aseară, de-ai strigat şi-ai înjurat ca un ţigan?”).

XXVIII

În timp ce familia Bălosu primeşte dansul căluşarilor – doar cei bogaţi şi-l puteau permite –

Birică se întâlneşte cu Polina, chemată de Ilinca în grădina Moromeţilor, unde fata, după ce primeşte o palmă de la Birică pentru că îi răspunde în doi peri („trebuie să-ţi spun ţie cine îmi place? Pe cine îmi place pe ăla îl iau.”) la întrebarea despre intenţiile ei de măritiş, se scuză „cu sfială şi cu teamă […] cu o voce diferită de a lui, şoptită şi fierbinte”, pentru că nu a ieşit când o fluierase el – îi fusese frică de tată.

XXIX

După dansul căluşarilor Tudor Bălosu abia observă lipsa Polinei de la masă, punând-o pe

seama participării la ritual, până când o femeie din sat vine să întrebe dacă este adevărat că fiica sa fugise cu Birică. Însoţit de fiul său, cu măciuci în mâini şi sprijiniţi de alţi doi bărbaţi, Tudor merge la familia lui Birică pentru a-şi recupera fiica, dar nu o găseşte acolo şi renunţă ameninţând cu neacordarea pământului de zestre, vorbe socotite suficiente pentru a o readuce acasă pe fugară.

Polina şi Birică se aflau găzduiţi pentru o noapte la Dumitru lui Nae, descoperă sora flăcăului, unde sărbătoreau fericiţi căsătoria, pentru ca a doua zi dis de dimineaţă să vină în casa lui Birică şi să primească acceptul părinţilor săi. Toţi „Se uitau la ei şi parcă nu le venea să creadă că doi inşi pot arăta atât de bucuroşi, că le poate sta atât de bine unul lângă altul.”.

PARTEA A DOUA

I

„În ziua când Achim se pregătea să ia drumul spre Bucureşti”, Niculaie, abia ieşit dintr-un

acces de friguri malarice, „îi tot sărea lui Achim în spinare, încerca să-i pună piedică şi […] arăta pentru bucuria lui o înţelegere mai mult decât binevoitoare”, motiv pentru Catrina de a se mira în sinea ei („Ce ciudat era copilul acesta, gândea mama despre Niculaie. El nu-şi ura fraţii vitregi…”). Apoi mama constată, pornind de la o replică acidă adresată de fiu Ilincăi, asemănarea dintre acesta şi tată, cu zâmbet interior de bucurie.

Puţin timp după plecarea lui Achim către Bucureşti soseşte şeful postului de jandarmi împreună cu pândarul bătut de Achim, ca urmare a reclamaţiei victimei, ceea ce lui Moromete îi provoacă o exclamaţie apreciativă la adresa fiului („Bine ţi-a făcut, dacă zici că te-a bătut”), justificată prin ocupaţia reclamantului („prostu ăsta în bocanci în loc să vrea să rupă şi el un lot de moşie, stă şi o păzeşte”).

II

„De la o vreme, mai ales de duminică încoace, bărbatul ei avea mereu starea aceasta de

nemulţumire şi iritare care ei îi stârnea veselia, o stare ciudată pe care o numea suceală. Moromete era într-adevăr nemulţumit de ceva, dar era parcă nemulţumit mai mult de însuşi faptul că era nemulţumit decât de acel ceva care îi stârnea nemulţumirea.”, constată Catrina.

Page 102: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Morome]ii 1 102

III Pentru a putea să plătească restul datorat din impozitul funciar („fonciirea”) şi bazându-se

pe banii ce vor fi trimişi de Achim, Ilie Moromete împrumută 4.000 de lei de la primarul Aristide, care îi dă banii (cu toate că de regulă refuza să împrumute) spre a-l determina să candideze alături de el pentru un post de consilier la primărie.

IV

Pe când Ilie Moromete încerca să obţină bani pentru salvarea familiei de la sechestrarea

unor bunuri, Paraschiv o caută pe mătuşa sa, Guica, nemulţumit de ezitările lui Nilă în a pune în aplicare planul lor de a fugi de acasă, cu cai cu tot, înainte de seceriş. Soseşte şi Nilă, purtând o mare nedumerire în el („ – Cum, mă, să furăm caii lu tata? Tresări Nilă cu un glas din care se vedea că acest gând nu izbutea cu nici un chip să-şi facă loc în capul lui.”) şi acceptă să plece, însă rămâne bântuit pe mai departe de îndoială, în ciuda insistenţelor mătuşii Maria, care socoteşte că le aparţin lor caii, drept preţ al muncii din familie.

V

„După ce se luară Birică şi Polina continuau să se uite unul la altul ca şi când ar fi fost

singuri pe pământ.”, dar familia lui Birică le atrage atenţia către dificultăţile materiale cu care se confruntă toţi şi către atmosfera nefavorabilă celor doi pe care le-o face în sat tatăl proaspetei neveste („Atâta zicem şi noi: să tacă din gură alde tat-tu şi să nu ne mai înjure. Fiindcă fetele astea s-au făcut şi ele mari şi altă zestre decât că sunt vrednice şi cinstite n-au, de ce să-şi bată Tudor Bălosu joc de ele?”, susţine mama lui Birică).

VI

Îndată după acea discuţie, Polina „liniştită şi hotărâtă” porneşte către casa părinţilor săi,

luându-l cu sine şi pe Birică, pe care îl convinge pe drum să le ceară permisiunea de a locui la ei până îşi vor face casă, căci la Birică nu aveau loc nici unde să doarmă, peste iarnă.

Tudor Bălosu refuză iar Victor le ceru să iasă afară din casă, drept care „Polina îl apucă liniştită pe fratele ei de gulerul hainei şi când acesta se întoarse cu faţa, ea îi cârpi o palmă atât de năprasnică încât Victor se clătină.”, apoi se şi justifică: „Măgarule! Ai şi tu o soră care se mărită şi strigi la ea să iasă afară! Porcule! Ai un obraz de porc, mă mir că nu-ţi plesneşte.”.

VII

Punând capăt discuţiei, după refuzul tatălui de a-i primi sub acoperişul casei, Polina face

promisiuni alor săi: „zi, mă goniţi? Bine, mă goniţi voi, da’ să nu credeţi că eu sunt proasta-aia! Nu scăpaţi voi de mine câtă viaţă oţi avea!”. Se baza pe ce i se datorează pentru munca ei din familie.

După plecarea din sânul familiei, pe drum Birică va constata că Polina „Era veselă, râdea de el, dar el nu se supără, începuse s-o înţeleagă; firea ei era aşa că vroia să trăiască în voie şi bărbatul să nu-i pună pe umeri nici o povară; doar de aceea îl luase pe el şi nu pe altul şi de aceea fugise de la părinţi.”. Lucrurile deveneau însă complicate în perspectivă – „Ea glumea, dar dacă până la toamnă fraţii şi surorile lui mai puteau dormi pe prispă, când s-o face frig vor trebui să intre înăuntru şi atunci unde are s-o culce pe Polina?”.

Page 103: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Marin Preda

103

VIII Birică se hotărăşte să vândă jumătate din pogonul de pământ ce îi revenea, indiferent de ce

se va întâmpla după aceea, pentru că „Înainte de orice trebuia să-şi ridice casă, şi încă una frumoasă, aşa cum pe drept merita o nevastă ca a lui. După aceea avea să vadă.”.

Afară pe câmp, în timp ce Birică scotea pământul de casă, Polina îl provoacă („– Ai de gând să mai dai mult cu târnăcopul ăla? Întrebă ea zâmbind ciudat.”); drept urmare „o duse chiar pe pământul din care avea să-şi ridice casă şi o iubi acolo pe răcoarea lui curată, păzit de lumina mare a zilei.”.

IX

Noaptea, Ţugurlan rememorează conflictul din poiana lui Iocan şi se lasă cuprins de

frământări, întrebându-se dacă permanenta opoziţie faţă de cei din jur, cu excepţia sărmanilor de tipul Ion al lui Miai, motivată de diferenţa de stare economică, este cea mai bună atitudine; în plus, „Cunoştea şi el starea în care mintea contempla în linişte lucrurile şi pătrundea dincolo de ceea ce arătau ele că sunt. Era o bucurie deosebită şi rară.”, acea stare ce îl indispusese în cursul discuţiilor din poiană.

X

Pe când Moromete îşi reface poarta şi gardul soseşte la el Ţugurlan, ca să-i ceară împrumut

nişte porumb, şi dă acolo peste Dumitru lui Nae şi Cocoşilă, cărora Ilie Moromete le povesteşte cum şi-a reparat bocancii, într-o dimineaţă, la cizmarul Traian Pisică.

După ce tatăl strigase „Deştepta-rea!”, ca la armată, copilul mai mic „Aşa cum era, fără izmene şi cu burta goală, începe să ţopăie şi să joace sârba peste spinările ălora care dormeau. Ştiţi cum sărea? Peste nasurile lor, peste ochi, peste capete, peste grumaji. Sărea şi mormăia! Încep urletele! Au, chiu, jap! Începe păruiala! Mă uit la Traian şi la muierea lui… Nimic! Muierea căsca şi cu pieptenele în mână începe să se ţesale. Traian îşi răsucea ţigarea şi numai aşa, din când în când ridica fruntea: «Sfâr-fâ-li-că! zicea, na la tata din ţigare, lua-te-ar dracii!»”. Sfârfâlică fiind cel mic, ceasul deşteptător al tatălui său, Traian Pisică, pentru restul de doisprezece fraţi.

XI

După ce asistă la spectacolul istorisirii şi glumelor din bătătura lui Ilie Moromete,

Ţugurlan înţelege „faptul că ei pluteau pe apa aceasta a lor cu atâta seninătate, încât era cu neputinţă să nu-ţi dai seama că acest fel de-a fi era de fapt bucuria şi libertatea lor. Dacă ar mai fi avut şi nişte parale, cum spunea Dumitru al lui Nae, n-ar mai fi dorit nimic pentru ei, nici pentru alţii. Moromete cel puţin se pare că chiar ajunsese acolo, adică să-şi ajungă lui însuşi cu ce avea.”.

Întors acasă, după ce primise un sac de grâu, dat cu seninătate împrumut, pentru că Ilie porumb nu mai avea, Ţugurlan se întâlneşte cu Grigore Armeanca, cumnatul său, necăjit de intenţia lui Aristide de a-l da afară din postul de mecanic de la moara din sat, spre a-l angaja pe Tache, fiul mai mic. De la cumnat Ţugurlan află şi despre ţeava secretă, montată în locul de

Page 104: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Morome]ii 1 104

scurgere a făinii, prin care primarul Aristide şi fiul său mai mare, Năstase, furau de multă vreme, din măcinişul oamenilor, la acea moară pe care o făcuseră în Siliştea-Gumeşti.

XII

În aceeaşi seară Paraschiv şi Nilă, sub pretextul că rămân peste noapte cu caii pe câmp,

pornesc înspre Bucureşti, fără ca tatăl lor să bănuiască ceva, o fugă de acasă sub semnul ezitărilor lui Nilă („ – Mă, unde mergem noi?”).

În dimineaţa următoare Vasile Boţoghină pleacă – în căruţă şi însoţit de fiul său, care va reveni cu căruţa – către spitalul din Udup, cu banii obţinuţi din vânzarea pământului: 20.000.000 de lei, din care lasă femeii două mii.

XIII

La spitalul de plasă (subdiviziune administrativă a judeţului) din Udup, pe medic îl

impresionează faptul că acesta vânduse pământ pentru a se vindeca de tuberculoză (majoritatea ţăranilor nu o făceau, pierind astfel) şi „privirea bolnavului, pe care abia acum [după ce îi comunicase că are la el banii pentru tratament] i-o vedea. Era o privire lărgită, strălucitoare de viaţă şi de speranţă, dar străbătută şi de umbre nedesluşite, urme ale nopţilor de nelinişte şi spaimă.”. A doua zi îl va trimite la munte, într-un sanatoriu.

XIV

În dimineaţa următoare fugii lui Paraschiv şi Nilă, Guica savurează ideea şocului resimţit

de familia fratelui său la aflarea veştii despre dezertare şi a dificultăţilor ce se trag de aici („n-au să mai aibă ce mânca în timpul muncilor, nu mai aveau laptele”; „vor trebui să dea din colţ în colţ, să bată la porţile oamenilor după vite”) şi le face o vizită celor rămaşi, dar va fi ea şocată când îi vede pe cei doi fraţi că revin totuşi acasă, datorită remuşcărilor lui Nilă.

XV

Guica (nepoţii îi spun „ga Maria”) boceşte ca după mort, când vine la ea Paraschiv, spre

a-l motiva să încerce din nou – „M-ai lăsat singurică, Doamneeei! … eee! Singurică m-ai lăsat, Doamne, pe pământul ăsta! Că nici nepoţii şi nici fraţii şi nici rudele, că s-au dus toţi şi nimeni nu te ia în seamă şi toţi râd de tine, Doamne! (…) Că numai Tu ştii ce e în inima mea, Doamne, inima mea friptă şi prăjită … că sunt singurică şi mi-e urât şi frică, Doamne!”.

XVI

În cancelaria şcolii, pe când se pregăteşte serbarea de încheiere a anului de învăţământ, are

loc un conflict între învăţătorul Teodorescu şi directorul şcolii, învăţătorul Toderici, izbucnit din refuzul celui dintâi de a-l trece clasa pe fiul celui de-al doilea, care învăţa prost şi era indisciplinat.

XVII

Citind catalogul clasei a patra părinţilor şi elevilor, directorul Toderici constată cu

satisfacţie promovarea fiului său, dar învăţătorul Teodorescu îl anunţă că îşi va cere mutarea din şcoală.

Page 105: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Marin Preda

105

XVIII Cuvântarea învăţătorului Teodorescu se axează pe avantajele industrializării şi ale

educaţiei şcolare („Sunt ţări care nu sunt aşa bogate ca a noastră şi trăiesc mai bine ca noi. Ei s-au lăsat de plugărie şi au început să facă industrie; în fabricile lor ei ţes pânza şi ne iau grâul nostru pe ea, bucatele noastre. Dacă aţi şti carte…”), ceea ce pune ţăranii pe gânduri.

Ilie Moromete va fi pus şi el pe gânduri, în mod special, de faptul că fiul său, Niculaie, primeşte premiul întâi „la băieţi” pe când este cuprins de un acces de friguri; „cu toate acestea el zâmbea fericit, cu coroana într-o mână şi cu câteva cărţi mici şi subţiri sub braţ.”. Fără să aştepte încheierea serbării, „Moromete porni cu băiatul în braţe şi mergând se ferea să se uite la copil; vorbea singur şi ca niciodată făcea paşi largi şi repezi. Părea nemulţumit şi dezorientat, atins tocmai în liniştea sa neturburată. Ce era cu Niculaie ăsta? De unde mai răsărise şi el cu povestea asta a lui cu şcoala? Şi ce vroia la urma urmei?”.

PARTEA A TREIA

I Începe secerişul şi „în această vreme, când dobitoacele scurmă ţărâna căutând

răcoare, ori aleargă bezmtice după umbră, viaţa oamenilor iese afară din sat şi se mută cu totul sub soarele năprasnic al câmpiei.”.

II

Societatea este patriarhală, încât „Acolo unde sunt copii mulţi, tatăl care strânge

poloagele şi face snopi, este înarmat cu vorbe usturătoare şi cu rafinate ironii. «Păzea, mă! Bă, ăsta, cutare!… Bă, n-auzi? Vezi că se ia locul după tine!» Ori i se spune cu o falsă bunăvoinţă şi compătimire: «Mai stai jos, cutărică!»”.

III

În pauza de masă din timpul secerişului, tatăl Moromete, care se arsese cu fasole, se

preface a nu fi păţit nimic şi o întrebă pe Catrina, dar cu voce scăzută astfel încât femeia să nu audă, de ce nu a încălzit mâncarea aşa cum trebuie. Drept urmare Paraschiv, „hulpav şi absent”, se repede în mâncare „parcă era singur”, arzându-se zdravăn, spre reacţia ironică a tatălui („– Na, Paraschive, bea apă, se precipită Moromete apucând bota în braţe şi întinzându-i-o grijuliu. Te-a ars rău? Eu credeam că e rece, mărturisi el naiv.”) şi marele amuzament al celui mic, care înţelesese imediat situaţia, soldat cu o palmă zdravănă din partea fratelui mai mare, încă un motiv de distracţie pentru Niculaie.

Pe când se odihneau, Niculaie insistă pe lângă mama sa („cu un glas în care voinţa şi teama îi făceau ruga atât de curată” încât ea se simţise „îngrozită parcă de neputinţa de a rezista acestui copil”) să îi ceară tatălui să-l lase să-şi continue învăţătura, ca elev bursier, spre a deveni învăţător.

IV

Vatică, băiatul lui Boţoghină, îşi învaţă sora, pe Irina, cea care luase premiul întâi la „fete”, odată cu Niculaie premiat la „băieţi”, să secere, amândoi copii ştiind că trebuie să ia locul tatălui atât timp cât acesta este în spital.

Page 106: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Morome]ii 1 106

V Polina îi cere lui Birică să secere grâul de pe ceea ce consideră că este pământul care i se

cuvine ca zestre şi, la ezitările lui Birică („– Vreai să mă iau la bătaie cu ai tăi? N-am chef să mă fac de râs în sat că mă bat pentru averea ta.”) îi cere şi să se bată, la nevoie („ – Ba să te baţi, ai auzit? izbucni deodată Polina cu un glas care parcă piui în liniştea dimineţii. Sunt muierea ta şi am dreptul la zestre. Tata n-o să-mi dea nimic dacă nu te baţi cu el.”), precizând apoi: „trebuie să-l faci pe tata să tremure când ţi-o pomeni numele! Pe marginea satului să te ocolească, când te-o vedea! Să vezi tu atunci cum îi trece lui cheful să se mai bucure de zestrea mea!”.

Era modalitatea ei de a evita vinderea unei jumătăţi din pogonul lui de pământ pentru a putea construi casa, îşi spusese în sinea lui Birică.

VI

După ce Birică şi Polina încep seceratul pe pământul familiei Bălosu, Tudor, tatăl Polinei,

aflat la faţa locului îl cheamă în ajutor pe Victor, fiul său, dar Birică îl potoleşte pe fratele soţiei cu un pumn bine ţintit, dat „între ceafă şi osul capului”, o lovitură primejdioasă, capabilă să şi omoare un om, învăţată în armată de la un plutonier.

VII

Transformarea lui Ţugurlan către acea formă de existenţă de care se bucurau Ilie Moromete

şi prietenii săi continuă – pe arie fiind „Avea o stare ciudată, parcă îi era lene. Îşi aduse aminte că Dumitru lui Nae când râdea acolo sub salcâmul lui Moromete avea lenea aceasta în râs, he, he, o moliciune aşa ca şi când ai pluti peste nişte valuri calde.”.

Transformarea îl surprinse şi pe Moromete, încât se întrebă „cu o vagă nelinişte” ce-ar face în situaţia economică precară a lui Ţugurlan şi „în cele câteva clipe cât acest gând stărui asupra lui, se făcu negru şi crunt la faţă.”, după chipul de dinainte al celui la care se gândise.

VIII

Ţugurlan merge cu grâu nou la moară şi, pe când îşi aştepta rândul acasă la cumnatul său,

soseşte „alergând şi strigând” prietenul său, Ion al lui Miai, pe care îl bătuseră „ai lui Aristide”, în speţă Tache, fiul cel mic, pentru că a îndrăznit să-i acuze de furt din făina lui, după cum rezultase la cântărirea de după măciniş, din moară. Ţugurlan porneşte furios către moară, dar ţăranii de pe drum sunt sceptici („Auzi ce prostie! Vrea să cântărească făina când toată lumea ştie că fiii morarului «trăgeau» de mulţi ani. Chestia asta n-o mai discuta nimeni.”, gândeau aceştia).

Iar motivaţia lui Ţugurlan, în decizia de a face dreptate, aparţine atât situaţiei create cât şi momentului psihic în care se află: „nu vedea cum ar mai putea să rămână liniştit şi bucuros cu el însuşi, cum se simţea în ultima vreme, dacă ar lăsa lucrurile aşa cum se petrecuseră. Bucuria de a fi liniştit şi împăcat n-ar mai avea nici o valoare.”.

IX

La moară, Ţugurlan îl caută pe Tache „cu nişte priviri negre, strălucitoare, cu chipul alb

şi înţepenit”, prins de o furie rece, calmă, calculată, care se revarsă în momentul confruntării, când îl culcă la pământ pe Tache din câteva lovituri date „cu scârbă, cu groază şi cu mânie”.

Page 107: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Marin Preda

107

Năstase, celălalt fiu al primarului Aristide, „fusese luat fără veste, n-avea în clipa aceea pe nimeni de-ai lui care să-i sară în ajutor, încât văzându-l pe frate-său trântit la pământ, nu îndrăzni să sară să-l răzbune.”, dar reclamă cazul la jandarmerie, înainte ca Ţugurlan să apuce să revină acasă. Astfel încât acesta din urmă va fi surprins şi de atacul neaşteptat al lui Năstase, din faţa primăriei, şi de palma primită de la jandarm în momentul când se pregătea să dea la rândul său în fiul cel mare al primarului.

Înainte de a reacţiona la palma primită, „Ţugurlan avu o presimţire fulgerătoare a tot ceea ce avea să se întâmple şi tot atât de fulgerător el se împăcă pe deplin cu ea. Inima, pe care palma jandarmului o îngheţase ca de moarte, îi spunea că dacă o va lăsa aşa, îngheţată de palma aceea, niciodată nu va mai bate cum bătuse.”. Şi îşi acceptă soarta susţinând că primarul este hoţ, culcându-l la pământ pe jandarmul care se pregătea să lovească din nou apoi, când să se urce în căruţă, alături de Ion al lui Miai „se opri, se întoarse înapoi liniştit şi trecând printre oameni, care îi făceau loc încă uluiţi, se aplecă, ridică de jos arma jandarmului şi se întoarse la căruţă cu aceiaşi paşi măsuraţi.”.

X

Jandarmul face o vizită, îmblânzit, lui Ţugurlan, pentru a-şi recupera puşca (deşi susţine

că nu acesta este scopul vizitei: „Fac un raport că am fost dezarmat prin atac de forţă majoră şi pe urmă tu beleşti coceanul, nu eu.”) şi a-l aviza că nu poate să se opună lui Aristide şi că nu are nimic personal cu el („– Eu n-am să-ţi fac nimic, dar ai lui Aristide n-au să se uite la bani ca să te bage în puşcărie. Bună seara!”). Şi pleacă, cu arma din dotare înapoiată în termeni amiabili, spre a reveni în aceeaşi seară cu mandat de arestare pe numele lui Ţugurlan, în urma cererii lui Aristide către legiunea de jandarmi.

XI

Înduioşată de insistenţele lui Niculaie şi în urma unor visuri rele, în care i se arăta

primejdie de moarte asupra copilului, mama se mărturiseşte preotului paroh: „de câte ori îl văd cum se uită la mine cu ochii, mi se face rău şi-mi tremură picioarele. Că el nici nu mai îmi spune, dar eu îl simt după ochi şi mi-e frică să nu moară dacă nu se duce la şcoală.”.

XII

Un negustor de găini, Scămosu, îi spusese lui Moromete despre întâlnirea cu Achim, la un

birt din Bucureşti unde-l văzuse pe băiatul plecat cu oile îmbrăcat în costum orăşenesc, cu cravată şi însoţit de o fostă servitoare a preotului din sat.

XIII Tatăl „nu credea totuşi că este chiar aşa de rău, că într-un timp atât de scurt Achim

prinsese gustul să cheltuie banii pe care îi câştiga cu vin şi cu femei, dar nu-i plăcea ceea ce auzise şi mai ales nu înţelegea.”.

În schimb îl pune pe gânduri o vizită a preotului şi a învăţătorului, care îi cer la unison să-l dea pe Niculaie la şcoală pentru că altfel „îl va nenoroci; băiatului îi place cartea şi va suferi

Page 108: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Morome]ii 1 108

cât va trăi din pricina asta, n-o să fie niciodată om întreg dacă rămâne aci în sat.”, susţinuse învăţătorul.

Până acolo încât simte cum „Pe neaşteptate, ceva nou, asemănător unei legi neîndurătoare, se ridica în faţa lui şi îi poruncea: trebuie să faci acest lucru!”.

XIV

Continuă ezitările lui Nilă, în ceea ce priveşte plecarea lui împreună cu Paraschiv („– Şi

ce-o să facem, bă, noi la Bucureşti?”), dar acesta din urmă are, teoretic, o perspectivă deschisă: „Cu banii de la Achim, cu banii pe care aveau să-i primească de la tatăl lor din vânzarea grâului […] aveau să cumpere un camion şi să închirieze o casă cu grajd la marginea Bucureştiului” apoi „puteau face comerţ cu cereale şi alimente” etc., până la reîntoarcerea triumfală în satul natal.

XV

Familia lui Boţoghină primeşte o scrisoare de la tată („o duce bine, s-a făcut sănătos şi în

curând avea să se întoarcă acasă.”), spre bucuria nevestei, care constată că „Sărăciseră, dar erau sănătoşi şi curaţi.”.

Soţia lui Ţugurlan are şi ea veşti, printr-un militar lăsat la vatră din serviciul de pază, de la cel închis în puşcărie: nu era chiar aşa de rău, cam ca în armată, doar că „în loc de instrucţie, dăm cu târnăcopul. Tot aşa, păduchi, goarnă şi mâncare proastă.”, îi comunicase bărbatul.

O veste mai proastă primesc însă Birică şi Polina: Tudor Bălosu îi dăduse în judecată, invocând „furtul” grâului de pe cele cinci pogoane care socotiseră ei că li se cuvin, drept zestre, şi le recoltaseră.

XVI

Spre a obţine banii pentru şcoala lui Niculaie, Ilie Moromete merge cu grâu ca „să încerce

piaţa de la Piteşti”, împreună cu fiul cel mic, dar cum preţul căzuse la jumătate sunt nevoiţi să-l vândă în satul unde Ilie mai dăduse grâu, dar pe un preţ mic, cu puţin peste cel din Piteşti.

XVII

„Astfel că datoriile trebuiau amânate şi ele; toate datoriile, fiindcă nici una nu putea fi

plătită!”, constată Ilie Moromete. Situaţia îl satisfăcea doar pe Paraschiv („V-aţi apucat să-l faceţi pe ăla micu boier, dar să vedem ce-o să faceţi când o veni colea fonciirea şi banca!”). Catrina suferă în felul ei: „Mama avea două vieţi şi cea mai neliniştitoare era cea din timpul nopţii. Cu ochii deschişi, nimic nu i se părea greu de îndurat, ar fi putut răbda chiar şi izgonirea din casă. Noaptea însă, în vis, faptele ei şi ale altora începeau din nou să trăiască şi în această a doua viaţă puterea ei de a înţelege şi a îndura se prăbuşea sau se înălţa fără voinţa ei.”.

Cele două lumi ale mamei se şi întrepătrund căci, pe când o visa pe Ilinca strânsă de gât de Paraschiv, glasul înspăimântat al fetei o trezeşte: ardea casa lui Bălosu, îi dăduse foc – doar la colţ şi în chip de avertisment – Polina.

Page 109: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Marin Preda

109

XVIII „Niculaie era de-a dreptul fericit, reuşise la examenul de admitere printre primii din

câteva sute de candidaţi”, dar Jupuitu cere plata impozitului „în două ceasuri”, în ciuda protestelor tatălui care afirmase că nu are deoarece dorea să păstreze banii de pe grâu pentru taxele şcolare ale celui mic. Aristide pretinde restituirea împrumutului de patru mii de lei „în trei-patru zile”, pentru că Ilie nu participase la campania electorală a primarului şi nu îl sprijinise.

XIX

Cuprins de frământări, Ilie Moromete începe să se schimbe: „Pentru întâi oară i se păru că

Cocoşilă e necuviincios în limbuţia lui tâmpită, că mai glumeşte omul, dar nici aşa să strigi să te audă toată lumea.”, atunci când prietenul său îl chemase la o discuţie ca pe vremuri, strigând din drum un „Mă, prostule, ieşi afară că ţi-ai uitat urma la poartă!”.

Şi, pentru a pune capac la toate, soseşte o somaţie de la banca Marmorosch-Blank, pentru achitarea împrumutului de cinci mii de lei plus dobânda, cu două luni mai devreme decât se aşteptase capul familiei.

XX

Moromete trimite o telegramă lui Achim, pentru a-l aduce acasă cu oile pe care voia să le

vândă şi cu banii de pe lapte, apoi cere bani împrumut de la Scămosu, negustorul de găini, până la întoarcerea fiului de la Bucureşti, dar acesta îl refuză deoarece ştia de la un tovarăş de negustorie al acestuia din urmă că „băieţii ăia ai dumitale sunt înţeleşi între ei să fugă de acasă. Achim nu se mai întoarce cu oile, degeaba îl aştepţi dumneata.”. Aflând, tatăl rămase „cu fruntea în pământ, ţeapăn şi sumbru. Faţa i se înnegrise şi în cele câteva minute parcă şi slăbise; parcă se ascuţise şi se subţiase.”.

XXI

Este plătit impozitul funciar, după ce perceptorul refuzase să-l mai amâne pe Ilie, cu banii

obţinuţi din vânzarea grâului, sub ameninţarea confiscării unor lucruri din casă; Niculaie ştia că „Erau banii cu care peste câteva zile trebuia să plece el la şcoală.”.

XXII

Moromete întinde o cursă fiilor săi mai mari: spune că Achim a trimis banii de pe lapte prin

Scămosu, ceea ce-l determină pe Paraschiv să-şi trădeze intenţiile de a fugi de acasă, devenind furios.

XXIII

Pe câmp, unde mersese ca să mediteze în linişte, Ilie ajunge la concluzia că „Nu era

vinovat. Iar dacă totuşi greşise undeva, dacă crezuse cu prea multă seninătate în pacea şi armonia lumii, nu seninătatea lui era de vină, ci lumea.”.

Page 110: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Morome]ii 1 110

XXIV Paraschiv descoperă că „Tatăl său era nemaipomenit de puternic. Până şi acum, în ultima

clipă, când perceptorul îi dăduse o primă lovitură, el găsise puterea să se prefacă şi să-i întindă lui, lui Paraschiv, cursa aceea cu cei patru mii de lei trimişi de Achim.”, caută în gând o răzbunare pe măsura părintelui şi, cuprins de aceste resentimente, încearcă să o facă să-i cedeze pe fata căreia îi promisese că o va lua de nevastă – promisiune cu scadenţă mereu amânată –, Manda lui Bodârlache, fără a reuşi însă.

XXV

Revenit acasă „aţâţat şi otrăvit de noaptea pierdută în zadar sub şopronul lui

Bodârlache.”, Paraschiv se ceartă grosolan cu ai săi, reuşind să provoace şi spargerea sticlei de pe icoană.

XXVI

De dimineaţă Ilie Moromete îşi scoală, ca de obicei, familia, dar ca de neobicei Paraschiv

refuză „mânios şi nestăpânit”; spre surpriza tuturor însă, tatăl îi vorbeşte cu „glas blând, poate chiar fricos”, parând a ceda. Provocările lui Paraschiv continuă prin ruperea lacătului de la lada de zestre a fetelor, sub pretextul că vrea nişte ciorapi curaţi, ai lui fiind udaţi de ploaie, după care consideră necesar să o bată pe Tita, care se opusese.

XXVII

Tatăl cere celor doi fii mai mari să-l ajute să repare şura, cu aceeaşi voce blândă, ceea ce-l

face pe feciorul mai mare să îl refuze impertinent („Nu-ţi mai răci gura de pomană!”) şi să îşi acuze părintele de atitudine părtinitoare în favoarea fetelor, până când acesta începe să îl lovească cu parul pe care îl ţinuse ascuns la spate, „rar adânc, pe unde se nimerea”, de acelaşi tratament având parte şi Nilă.

După corecţia aplicată, Ilie Moromete va încerca să îi facă pe cei doi fii recalcitranţi să înţeleagă faptul că munca lor nu a fost în zadar, din moment ce familia reuşise să păstreze pentru copii întreg pământul, în ciuda greutăţilor prin care trecuseră.

XXVIII

A doua zi dimineaţa Ilie Moromete află că băieţii cei mari fugiseră, cu caii, cu banii din

ladă şi cu cele mai bune covoare din zestrea fetelor, drept urmare vându jumătate din pământ lui Tudor Bălosu şi „îşi cumpără doi cai, plăti foncierea, rata anuală la bancă, datoria lui Aristide şi taxele de internat ale lui Niculaie, rămânând ca necunoscută soluţia acestor probleme pentru viitor”.

Părea liniştit, dar „nu mai fu văzut stând ceasuri întregi pe prispă sau la drum pe stănoagă. Nici nu mai fu auzit răspunzând cu multe cuvinte la salut. Nu mai fu auzit povestind. Lupta pentru apărarea vechilor lui bucurii se sfârşea.”. Suntem cu trei ani înaintea izbucnirii celui de-al doilea război mondial, când „timpul nu mai avea răbdare.”.

Page 111: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Marin Preda

111

MARIN PREDA

MOROMEŢII 2

PARTEA ÎNTÂI

I

În intervalul scurs de la sfârşitul celor relatate în primul volum a murit Guica, sora lui Ilie

Moromete, Niculae nu a mai fost lăsat de către tatăl său să frecventeze şcoala, deşi acesta din urmă câştiga bine făcând un comerţ spornic cu cereale – „Poli galbeni îi umpleau acum buzunarele şi pe toate le vedea acuma din punctul de vedere al unui câştig eventual.”.

II

Familia Moromete află, dintr-o scrisoare comună a fiilor plecaţi la Bucureşti ca să-şi caute

un rost, că Paraschiv este sudor la Societatea de Tramvaie, Nilă portar al unui bloc din centrul capitalei, iar Achim avea un mic magazin alimentar. Vestea însă nu îl bucură prea tare pe tatăl lor, cu toate că veştile de dinainte erau mai rele (Paraschiv lucrase ca măturător de stradă).

III

Ilie Moromete pleacă la Bucureşti pentru a-şi întâlni fii, împreună cu nepotul său, băiatul

lui Parizianu, care va relata ulterior derularea evenimentelor. Discuţia dintre tată şi cei trei băieţi, Achim, Nilă şi Paraschiv, se desfăşoară în camera

închiriată de Nilă, unde tatăl acordă iertare celor trei, invitându-i totodată să revină în sat, şi îi ispiteşte cu banii adunaţi pentru ei. Argumentând prin diferenţa de mod de viaţă: „Ce vă aşteaptă pe voi aici, măi, copiilor? Să muriţi într-o odăiţă ca asta în timp ce acasă aveţi bătătura largă şi pământul întins cât vezi cu ochii?… Să fie de aur meseria ta, Paraschive, şi tu să câştigi bani cu duiumul, Achime, iar tu, Nilă, să ajungi portar-şef şi nu face să trăieşti printre oameni străini care nu te cunosc de când erai mic, cum te cunosc cei din satul tău şi te jucai prin ţărână cu ei…”. Dar cei trei refuză, spre indignarea tatălui („Mi-am luat mâna de pe voi. Mâna mea asupra voastră nu mai există.”).

IV

Catrina se îmbolnăveşte de supărare, aflând cele petrecute la Bucureşti, şi îi mărturiseşte lui

Niculae intenţia de a-şi părăsi soţul, îndemnându-l pe copil să procedeze similar. Între timp izbucneşte al doilea război mondial, băieţii mai mari, ai soţului, sunt încorporaţi,

iar familia primeşte, la scurt timp după aceea, o înştiinţare despre moartea lui Nilă pe front.

Page 112: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Morome]ii 2 112

V Moromete îşi pierde autoritatea în familie pentru că nu-i mai erau alături „copiii care ei

înşişi aveau nevoie, chiar în fiinţa lor oarbă, de un stăpân care să nu ţină la nici unul din ei dar să-i ţină totuşi pe toţi în frâu.”. Pe când Catrina îl ameninţă tot mai des cu părăsirea domiciliului conjugal, spre a se muta la fata ei din prima căsătorie, Mariţa.

VI

La rândul său, Niculae se împăcase cu ideea de a nu mai urma şcoala, fără însă a se

transforma într-„un băiat priceput, asemănător cu alţi copii din sat care se dovedesc încă de la o vârstă crudă nemiloşii ţărani ce vor deveni nu peste mai mult de zece ani”. Mai mult, „în privire întârzia să-i apară, ca la ceilalţi ţărani, acea strălucire aprinsă când pe dinaintea lui îşi legăna trupul o fată sau o muiere tânără”. Se apropie totuşi de Ileana – fata unui ţăran înstărit, Costică Roşu, dintr-un cătun apropiat, Costeşti.

VII

Relaţia celor doi se întrerupe, imediat după primul lor contact fizic, datorită atitudinii

ciudate a băiatului: „În loc să-i pară şi lui bine [va istorisi apoi Ileana unei prietene, care a dat mai departe informaţia] că s-a iubit cu o fată, a amuţit pe urmă alături de ea şi s-a făcut galben la faţă, de parcă nu s-ar fi întâmplat ce s-a întâmplat, ci i-ar fi dat cineva să bea un pahar cu cucută.”.

VIII

Tita, fiică a Catrinei din prima ei căsătorie, se căsătoreşte cu Sandu Dogaru, de care se

apropie sufleteşte Niculae, datorită firii blânde a cumnatului său, dar acesta moare, în urma unui accident de căruţă. Pe soţul ei, Tita îl aşteptase cinci ani, până la reîntoarcerea din război.

IX

Se apropie parastasul, iar Niculae se arată extrem de traumatizat, din moment ce „Chipul

lui îşi pierduse în aceste şase săptămâni de când murise cumnatu-său liniştea senină a trăsăturilor şi ochii îi rătăceau străini peste oameni.”.

La masa de după slujba de parastas, îl întreabă, revoltat, pe unul dintre preoţi: „De ce ne mai naştem, părinte, dacă trebuie să murim, de ce s-a născut omul care îi facem acum parastasul, dacă într-o zi a trebuit să-l calce căruţa? A scăpat cinci ani de gloanţe şi bombe şi n-a scăpat de un câine care mânca o cioară şi i-a speriat caii. Asta era hotărât dinainte. Cine a hotărât, părinte, cine a luat decizia asta că el trebuie să moară?”. Îşi va reveni însă după acel incident, lumea punând ieşirea lui pe seama ţuicii băute la parastas.

X

Neliniştit de întâmplare, tatăl constată, şi (se) întreabă, adresându-se fiului: „dumneata

cauţi ceva pe lume! Ce?”, prilej pentru fiu de a declara că îşi caută eul, întrerupându-se din lectura unei cărţi despre umanism.

Page 113: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Marin Preda

113

XI Satul Siliştea îşi schimbă înfăţişarea umană, părând că este, spune autorul, „o groapă fără

fund din care nu mai încetau să iasă atâţia necunoscuţi”. Soseşte şi un alt notar – în locul celui pensionat –, dintr-o comună alăturată, şi se prezintă

la început drept liberal, pentru a câştiga simpatia reprezentanţilor vechilor partide, apoi începe să se manifeste ca membru al partidului comunist.

XII

Notarul, încunoştiinţat despre discuţia lui Niculae cu preoţii de la parastasul cumnatului, îl

abordează pe băiat, iar în cursul dialogului acesta îşi expune câteva idei sociale, pornind de la situaţia preoţilor care uită „că mai au şi altceva de făcut pe lumea asta decât să-şi lărgească chimirele cu burta plină de mămăligă… în loc să scoată din pământul care e al lor toate darurile şi când te apropii de un sat să zici că-i grădina paradisului”. Locul central ocupându-l ideea că bogăţia îi face pe oameni să-şi piardă solidaritatea ce îi leagă pe cei care cunosc lipsa de resurse materiale. Iar notarul enunţă „o nouă religie”, comunistă, anume „eliberarea omului de sub povara luptei pentru existenţă”.

XIII

Niculae, devenit membru al partidului comunist, este trimis la o şcoală de partid. Între timp

Aristide, fostul primar liberal din sat, cheamă la el acasă câteva rude şi pe Isosică, a cărui mamă, „una Siţa lui Ciucă, a vorbit cu Maica Domnului pe izlaz.”. Şi, drept urmare, casa ei fusese o vreme loc de pelerinaj pentru cei din Siliştea şi împrejurimi.

XIV

Isosică se găsea pe izlazul comunal, în momentul când Aristide a trimis pe cineva pentru

a-l chema, şi trimite la rândul său un băiat în sat, nu se precizează unde şi cu ce scop. După trimiterea comisionarului de către Isosică, mai mulţi băieţi omoară un mânz, ce avea o muşcătură de lup nevindecabilă, sufocându-l prin strângerea nărilor.

XV

Aflăm că mesagerul trimis de Isosică fusese la notar, spre a-l informa despre intenţia unor

săteni de a sparge sediul partidului comunist, informaţie pe care delatorul o avea de la unul dintre complotişti, i se transmise destinatarului.

XVI

Sosit acasă, Isosică află de la tatăl său despre invitaţia lui Aristide şi merge la acesta acasă,

unde avea loc o întâlnire semi-conspirativă, menită a alege oameni care să activeze sub acoperire în cadrul partidului comunist, pentru a-l submina din interior. Unul dintre participanţi – Năstase – motivează actul: „nu există ajutor de nicăieri când vin vremuri din astea! A sărit cineva să-l ajute

Page 114: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Morome]ii 2 114

pe franţuz când intră neamţul peste el şi când ne luă şi nouă o parte din Ardeal de-o dete ungurului?”.

XVII

Se face lista cu membrii de partid care urmează să fie infiltraţi de către gruparea lui

Aristide, acesta din urmă expunându-şi drept argument al împotrivirii faţă de comunişti promovarea oamenilor lipsiţi de valoare de către acel partid: „Dar cum să-ţi scoţi căciula în faţa lui Ouăbei?”. Adică în faţa unui mic comerciant de ouă, şi acela ruinat.

XVIII Niculae Moromete se întoarce în sat şi ţine un discurs în faţa primăriei – „băiatul vorbea ca

şi notarul, doar poate cu mai multă patimă, că au făcut reforma agrară (ce reformă? care reformă?), că au răsturnat dictatura fascistă şi altele de acelaşi gen.”. Solicită să se vândă la un preţ mic cerealele pentru moldovenii înfometaţi datorită secetei, ceea ce declanşează indignarea sătenilor, ce considerau că au dreptul de a-şi vinde produsele la preţul pe care îl doresc şi, drept urmare, va fi molestat.

XIX

Ilie Moromete zace în pat – bolnav, spunea el –, iar soţia lui, Catrina, profită de prilej,

pregătindu-se să îl părăsească pentru a pleca la fiica ei din prima căsătorie, faptă ce declanşează mânia soţului, manifestată într-un fel neaşteptat pentru femeie. Acesta coboară din pat „cu mişcările vânjoase ale unui om pe deplin sănătos”, pune mâna pe un ciomag şi îşi aleargă soţia prin curtea gospodăriei.

XX

Despre cele întâmplate, Niculae află de la Ilinca, plecată la el, în reşedinţa de raion, cu acest

scop; în plus află şi despre întreprinderea tatălui menită a-i aduce acasă pe fraţii mai mari, dar comentează informaţia cu înţelegere: „Poate că şi tu şi eu am face la fel dacă am fi în locul lui, de ce să nu crezi că nu se poate să recâştigi ce ai pierdut?”.

XIX

Este perioada campaniei de recoltare a cerealelor, iar „tovarăşul prim” secretar al secţiei

judeţene a partidului comunist îl convoacă, pentru a doua zi la prima oră, pe Niculae Moromete, devenit activistul care avea în sarcină munca de partid din comuna Broşcoşeşti.

XXII

I se schimbă tânărului locul de activitate – „e normal ca un activist să se orienteze mai bine

pe un teren cunoscut de el, ca unul care a copilărit, aşa că te duci la Siliştea.”, constată şi decide primul secretar.

Page 115: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Marin Preda

115

XXIII Niculae Moromete este trădat de către un coleg activist de partid, Iosif, în sensul că acesta

comunică celorlalţi activişti mărturisirile lui intime, legate de viaţa afectivă.

PARTEA A DOUA

I Despre sosirea lui Niculae Moromete află cea dintâi Marioara lui Fântână, fiica

lipoveanului aşezat în sat, de la cineva care o anunţase, ceea ce constituia semn al faptului că între cei doi avusese loc, cu prilejul unei întâlniri în doi, un început de legătură sentimentală, fără mari urmări, deoarece altfel s-ar fi ştiut în sat.

II

Marioara se pregăteşte să îi facă o vizită ca din întâmplare lui Niculae, pretextând că o

caută pe Ilinca, dar mama ei se opune, până la intervenţia tatălui, Adam Fântână („ce-ai cu ea, creştino, nu poţi s-o laşi în pace? Unde vreai să găsească un bărbat, la tine în vatră?”).

III

În pridvorul casei Moromeţilor obişnuiesc să se adune noii prieteni politici ai lui Ilie, cei cu

care făcuse comerţ la munte, anume Nae Cismaru, Costache al Joachii, Matei Dimir şi Giugudel. Ilie Moromete, după ce a fost părăsit de către soţie, „arăta iarăşi senin şi se uita pe drum ceasuri întregi exact ca pe vremuri, fără să aibă adică nevoie de nimic din afară ca să se simtă trăind, deşi dintre copii, pe lângă el nu mai era decât Ilinca.”.

IV Lui Valache, care avea o cârciumă în sat mică, şi ţinută doar din plăcerea de a sta de vorbă

cu clienţii, i se ia dreptul de a mai vinde alcool şi este închis pe motiv că nu îşi achitase cotele de produse agricole către stat, judecătorul socotind chitanţele de predare drept probe neconcludente.

Plotoagă, preşedintele sfatului popular (primarul), pariază cu Isosică, secretarul organizaţiei de partid locale, „că îl va lua pe [Ilie] Moromete şi îl va băga la beci pentru agitaţie împotriva regimului”, dar întâlnirile acestuia cu prietenii săi politici nu contenesc.

V

Lipsindu-i banii, tatăl îi cere ajutor financiar în mod repetat lui Niculae, ceilalţi doi fii

neavând de unde să-i dea, căci Paraschiv, bolnav de tuberculoză, fusese pensionat, iar Achim suferea din lipsa de capital, în afacerea lui cu alimente, până când fiul cel mic îl refuză, considerând că „pentru cât l-a ţinut el în şcoală, i-a trimis bani destui”.

Page 116: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Morome]ii 2 116

VI Sosit fiind acasă în timpul concediilor, pe Niculae îl provoacă tatăl cu întrebări referitoare

la situaţia politică şi economică a ţări: „Păi cum, domnule, să suprimi dumneata comerţul liber? […] De unde fac rost şi eu de un ban să-mi iau o cămaşă pe mine?”, cărora Niculae le dă drept răspuns soluţia vinderii către stat a produselor agricole.

VII

Lui Niculae, reîntors, i se plânge Ilinca în ceea ce priveşte atitudinea mamei: „acuma când

am găsit şi eu un băiat şi mi-a venit sorocul să mă mărit, n-ajunge câte mi-a făcut până acuma, parcă expre a fugit ca să n-am eu parte de un măritiş ca toate fetele. Şi dacă n-ar fi pământul m-aş duce şi în viaţa mea nu m-aş mai întoarce.”.

După care Ilie Moromete îi comunică fiului o altă nedumerire a sa: cum este cu putinţă o guvernare fără opoziţie, prilej pentru tânărul comunist de a susţine ideea că existenţa partidului unic are rolul de a înlătura dezbinarea forţelor ţării din guvernările anterioare.

VIII Ilinca discută cu Marioara, în fundul grădinii Moromeţilor, despre o bluză la care cosea,

despre cât stă în sat Niculae, dar se aşează lângă ele Sora, fiica unei vecine, căreia Ilinca îi reproşează apoi voalat aventurile multiple cu băieţii din sat.

Un flăcău aflat în trecere intră în vorbă cu fetele, Sora împinge dialogul către sugestii erotice, după care flăcăul le ceru celorlalte două să plece şi „se apropie de Sora, se lăsă în genunchi, o întinse pe iarbă şi îi ridică fusta. Mişcările lui nu erau grăbite, dar erau foarte decise şi se vedea că în clipele următoare nu-i va mai păsa de orice s-ar întâmpla în jurul lui…Părul fetei se amestecase cu iarba…”.

IX

Întâlnindu-se Marioara cu Niculae în pridvor, acesta nu îi acordă decât un salut superficial,

ceea ce o determină pe fată, intrată înăuntru, să izbucnească în lacrimi, dar „aşa de tare o picni încât tot chipul i se schimonosi ca şi când ar fi fost pus pe foc ca o mască vie care ardea şi înainte de a pieri se strâmba de groază.”. Simţind reacţia fetei, Ilinca intră şi ea şi o consolează.

Între timp continuă discuţiile afară, între Ilie Moromete şi prietenii săi, acompaniaţi de Niculae; pentru săteni era un prilej de a-şi limpezi temerile legate de instalarea comunismului, spune autorul.

X

Tatăl Marioarei, Adam Fântână, responsabil al morii din Siliştea, trecută în proprietatea

statului din cea a lui Aristide, şi fost secretar al comitetului sătesc de partid, îl caută, la sfatul popular, pe Mantaroşie, cantaragiul său, dar fără a-l găsi.

XI

Mantaroşie se afla în localul M.A.T.-ului (oficiul de stat pentru băuturi alcoolice), alături

de Isosică, secretarul de partid comunal, şi Bilă, responsabil comunal A.R.L.U.S. – asociaţia de colaborare culturală cu Uniunea Sovietică –, şi Fântână îi comunică, într-un dialog separat, despre

Page 117: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Marin Preda

117

intenţia lui Isosică de a-l înlocui cu el însuşi pe lipovean, urmând ca în locul lui Mantaroşie să fie angajat cantaragiu Bilă.

XII

Sosesc, într-o maşină de teren a comitetului regional de partid, secretarul acestui comitet şi

Niculae Moromete, cărora Plotoagă şi Isosică le promit că se vor preda integral cotele către stat din producţia de cereale.

XIII

Soţia lui Isosică, cea cunoscută sub numele de Ciulca, îi dă acestuia un plic, pe care îl

primise de la soţia „poştarului”, în schimbul ajutorului solicitat Ciulcăi pentru a cumpăra o butelie de aragaz – marfă rară. În plic se afla reclamaţia lui Adam Fântână adresată secretarului comitetului raional de partid. Grupul Isosică, asociat cu Mantaroşie – se arată acolo – vrea să obţină destituirea lui Fântână prin sustragerea de cereale din uiumul de la moară, urmând ca să fie acuzat responsabilul morii pentru delapidare. Era o reclamaţie bazată pe intenţii reale, acceptă Isosică.

XIV

Niculae îşi vizitează mama, la fiica ei de dinainte de căsătoria cu Moromete, Mariţa.

Văzându-l, Catrina îl întâmpină „cu acel mers ezitant al mamelor în astfel de clipe când li se tulbură cu adevărat mintea cum nu li se întâmplă în nici o altă împrejurare a vieţii, căci rămân totdeauna pe deplin stăpâne pe ele, chiar şi în faţa morţii părinţilor, şi cu atât mai puţin în faţa flăcăilor când sunt fete sau în faţa altarului când sunt mirese. Rar însă printre ele care să-şi ţină firea în faţa copilului lor ajuns bărbat”.

În ciuda insistenţelor băiatului, mama nu renunţă la despărţirea în fapt de soţ, pe când acesta din urmă, constată apoi fiul, rămăsese neschimbat, încât „Ai fi zis că nu se întâmplase nimic dacă n-ai fi ştiut că nu era nici o lună de când acest om paşnic şi înţelept alergase cu parul după muierea lui, urlând la ea să se ducă din târla lui.”.

XV

Îndemnat de fiu să revină la coabitarea cu Catrina, Ilie Moromete se justifică, dar păstrând

nerostit argumentul suprem („dacă din pricina vorbelor s-ar fi întâmplat tot ce ştii, nebun să fiu eu şi să nu fac orice ca să nu mai fie aşa. Dar nu e vorba de vorbe!”).

XVI

Ilie Moromete merge împreună cu Niculae la Catrina („în peţit”, comentase Mariţa), dar

femeia îşi respinge soţul extrem de violent, cu aceleaşi vechi învinuiri, ceea ce-l determină pe acesta din urmă să constate apoi că ea nu mai „merită să se numească femeie”, adresându-se fiului.

Page 118: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Morome]ii 2 118

XVII Marioara trimite o fetiţă la Ilinca, pentru a-l chema pe Niculae, „să-i fluiere la poartă”,

după ce umblase în neştire o zi întreagă prin preajma satului.

XVIII Dar Niculae fusese chemat, mai înainte, de Ileana lui Costică Roşu, devenită preoteasă, cea

cu care se iubise o dată înainte de a pleca el din sat. Întâlnire desfăşurată în casa unei alte femei, unde Ileana îi sugerează fostului iubit reluarea legăturilor de la momentul psihic cel mai pătimaş al relaţiei lor, anume „nopţile când el o aşteptase în vale la pod”.

XIX

Culcat ca să-şi doarmă noaptea, Moromete cel mic are viziuni extraonirice obişnuite lui,

spune autorul – „era o lumină şi o zi mişcătoare şi nu neapărat aceea care tocmai se încheiase. Nu era o părere, se uita plin de uimire la oamenii şi lucrurile care îşi vedeau de mersul lor ca într-o viaţă adevărată, scăldaţi adesea în culori niciodată văzute pe pământ, totuşi întâlnite undeva, fiindcă nu se mira de ele.”.

XX

Vorbind cu sine însuşi, Niculae se adresează Marioarei („Să mă însor eu cu o proastă ca

tine… Cam ghiceşti tu unde o să ajung şi eu, poate chiar la Bucureşti, să nu mai dai cu sapa…”), apoi rememorează pasiunea pentru Ileana („O, ce dor mi-a fost de ea, a fost prima fată care mi-a plăcut şi mie… Îmi bătea inima de mă înecam când vedeam cumpăna fântânii de la Şanea ridicată cu greutăţile în cer şi stând aşa, cu ciutura înecată în adânc… Era ea, venea la mine şi stam jos în covergă pe tunica mea şi ne luam obrajii în palme şi ne sărutam până se învârtea lumea cu noi…”).

Iar pe Marioara o văzuse dezbrăcată, împreună cu o altă fată, într-o covergă („două dezvelite, nu ştiu ce făceau acolo, a doua erai tu!”), după ce fata îl surprinsese la rândul ei gol în vie şi se apropiase de el, vorbindu-i firesc, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Astfel încât, socoteşte Niculae, „pesemne nu mai avea altceva în minte decât ce văzuse ea în viroagă că ţineam eu în mână stând cu faţa în sus şi ar fi vrut din fată să devină muiere…”.

PARTEA A TREIA

I Grâul este aproape gata de secerat, şi activiştii de partid cer oamenilor să îl culeagă „puţin

verde”, pentru a evita pierderile, pe când sătenii socotesc în mintea lor că poate să se scuture puţin, să rămână şi păsărilor cerului, „Ele tot sunt bune la ceva, curăţă pământul de gângănii, dar voi la ce sunteţi buni? Luaţi lefuri degeaba să bateţi drumul pe la porţile oamenilor, păcat de încălţăminte. Şi în afară de asta pământul e al nostru, aşa că mai duceţi-vă şi dracului până una alta, îl secerăm noi când credem noi de cuviinţă, după agronomia noastră proprie.”.

Într-o discuţie pe această temă cu tatăl său, care gândeşte asemeni consătenilor lui, Niculae afirmă că „Tot ce e proprietate se desfiinţează, inclusiv pământul […] Nimeni n-are drept asupra a nimic, decât asupra muncii braţelor sau a minţii lui. Iar pământul a fost la început liber ca şi

Page 119: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Marin Preda

119

omul şi trebuie să redevie liber.”. Ceea ce îl face pe tată să-l întrebe: „omenirea asta, de când e ea pe pământ, n-a ştiut să trăiască şi venirăţi voi s-o învăţaţi?!”.

II

Un Vasile din Cotoceşti, cel pe care Isosică îl suspecta de trădare a intenţiilor sale în

privinţa lui Adam Fântână, după cum îi comunicase el soţiei, se adresează lui Niculae, pentru a-i da informaţii, dar tânărul Moromete îl refuză.

III

Niculae se întâlneşte pe câmp cu o activistă din Uniunea Tineretului Muncitoresc, care

îi relatează povestea tentativei de a se înfiinţa o gospodărie agricolă colectivă în Siliştea. Propunerea o făcuse, comitetului raional de partid, Adam Fântână, iar, pentru ca să nu se voteze în comitetul sătesc de partid propunerea, intraseră în comitetul local adversarii acelei idei, „tovarăşul preşedinte Plotoagă, tovarăşul Isosică, noul secretar de organizaţie…”, astfel încât tentativa căzuse. Informaţii pe care fata le dobândise, afirmă ea, de la acel Vasile din Cotoceşti, dar Niculae rămâne în continuare precaut în legătură cu omul.

IV

Întâlnindu-l pe câmp, la secerat, Marioara îl ceartă pe Niculae în privinţa legăturii lui

cu Ileana (este căsătorită, are copii…) despre care afirmă că întreţinuse legături sexuale cu alt iubit înainte de a-l cunoaşte pe Niculae: „Venea Chiran la poartă şi prin gard îşi bătea ăla joc de ea, ea zicea că nu vroia să iasă din curte, că sta aia bătrână cu ochii să nu iasă afară din curte. […] Nu ieşea, dar se lipea de ulucă şi prin ulucă…”. Drept replică, el îi întoarce spatele şi pleacă.

V

De la sora lui, Ilinca, Niculae află că fostul iubit al Ilenei, Chiran, şi-a pierdut minţile

după ce a fost prins cu fata în pădure la Cotigeoaia şi bătut cu ciomegele, de către tatăl şi fratele Ilenei. Umbla călare apoi şi se credea haiduc, răzbunător al nedreptăţilor, un Don Quijote, constată Niculae.

VI

În cursul unei întâlniri desfăşurate în grădina casei sale, ca mai demult, Ileana îi

mărturiseşte lui Niculae sentimentele pentru soţ şi pentru el: „O, ce mi-a rămas în suflet, sufletul tău, şi ce rău am ajuns… Să dea Dumnezeu să nu ajungi să-ţi fie şi ţie scârbă şi să-ţi vie să mori de o femeie pe care n-o iubeşti, cum am ajuns eu să-mi fie scârbă de bărbatul pe care l-am luat…”.

VII

Niculae o cheamă la poartă, seara, pe Marioara, pentru a-i comunica ce crede în

privinţa relaţiei lor („eşti o fată cu scaun la cap, şi cu toate astea te porţi ca şi când n-ai fi, ca

Page 120: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Morome]ii 2 120

şi când între noi ar fi ceva sau ar fi fost ceva vreodată.”), iar fata dă înapoi, renegându-şi comportamentul din cadrul discuţiei lor din câmp („Nici eu nu ştiu ce mi-a venit”…).

VIII

În sat se comunică tot felul de „ordine şi instrucţiuni” privitoare la seceriş, „încât

Zdroncan abia mai prididea să le scrie în condică, să le afişeze în afişierul de lângă sfat, sau să-l pună pe Bărăgan să sune goarna şi să aducă astfel la cunoştinţă conţinutul lor.”. Ele privesc repararea obligatorie a batozelor, preluarea de către stat a uiumului de la moară etc.

IX

„Oamenii însă se mişcau încet şi toată febra aceasta politică şi administrativă trecea

pe lângă ei şi pe lângă căruţele şi vitele lor fără să-i atingă.”; printre ordine figura şi acela de a nu duce grâul treierat acasă până nu se predau cotele către stat.

X

Pe lângă Vasile din Cotoceşti, Isosică îl suspectează şi pe Bilă, în legătură cu informarea lui

Fântână asupra complotului ce îl privea pe acesta din urmă, şi hotărăşte, împreună cu Plotoagă, să i se comunice lui Niculae Moromete faptul că Bilă fusese cât pe ce să-l omoare cu o lovitură de bâtă în cap, atunci când pe Niculae îl bătuseră sătenii, în faţa primăriei.

XI

Au fost însărcinaţi cu ducerea la bun sfârşit a operaţiei de denunţare doi membri de partid,

Geacă şi Dănălache, dar cel vizat, Niculae, îi întâmpină cu refuzul de a le lua în considerare spusele.

XII

Întrebat de tată asupra motivaţiei respingerii, „am în faţă un sat vechi, şi acţionez să iasă

din el unul nou, răspunse Niculae. Ori, intriga şi turnătoria n-o să facă niciodată din nimeni şi pe nimeni un om nou.”.

XIII

Sătenii şi-au pus grâul pe arie şi, pretextând lipsa căruţelor, refuză în fapt să îl ducă la baza

de recepţie, unde se predau cotele pretinse de către stat.

XIV În ciuda insistenţelor lui Niculae Moromete, care socotea că ţăranii au dreptate atunci când

spun că grâul trebuie predat cu neghină, din moment ce sămânţa luată de la stat conţinuse neghină, şeful bazei de recepţie pretinde grâu curat, treierat.

Page 121: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Marin Preda

121

XV Un ţăran îşi justifică atitudinea, discutând cu cei din jur: dacă se predă grâul treierat, lor nu

le mai rămâne decât … neghina!

XVI „Tovarăşul prim” secretar al comitetului judeţean de partid, contactat de Niculae, refuză şi

el să accepte vreo derogare de la predarea cotelor de grâu treierat, afirmând că ele reprezintă „o datorie patriotică”.

XVII

Ţăranii aflaţi la secerat aşteaptă o şansă, pentru a nu preda grâul la stat pe un preţ de nimic,

„Li se citea pe faţă această pândă liniştită a împrejurărilor şi arătau destinşi şi încrezători fiindcă ei ştiau mai demult că înaintea voinţei oamenilor se schimbă întâi împrejurările, faptele oamenilor sunt amestecate cu împrejurările…”.

XVIII

Ilie Moromete relatează, pe arie, unor ţărani discuţia cu fiul său asupra transformării satului

vechi într-unul nou, întrebările retorice pe care le-a pus reformistului, anume „Vreai să creşti tu la colhoz? Păi niciodată n-o să ajungi tu să creşti atâtea oi, atâtea vaci şi atâtea păsări câte cresc eu dacă mă laşi în pace să-mi văd liniştit de gospodăria mea. Poţi dumneata să creşti la ferma dumitale mii de vaci câte avea satu ăsta înainte de război? Vita dacă nu e a ta, ce-ţi pasă ţie de ea dacă moare, se îmbolnăveşte sau nu mai face viţei?”. Iar fiul considerase că „Se face un sat nou şi se distruge ăla vechi, fără să ne mai întrebe nimeni dacă ăsta nou e mai bun sau mai rău ca ăla vechi, îl face şi s-a terminat şi n-ai unde să te mai întorci, trebuie să te aranjezi cu ce e.”.

XIX

Soseşte în goană un vestitor spre a anunţa că, la Cotigeoaia, Bilă lovise în cap cu bâta pe un

ţăran, iar Mantaroşie a chemat miliţia, după ce oamenii l-au pus la pământ pe Bilă şi era cât pe ce să-l omoare. Drept urmare „Toţi de la Cotigeoaia încarcă grâul în căruţe şi îl duc acasă, răcni el.”. Motivul acelei lovituri de ciomag fusese refuzul ţăranului molestat, Nae Marinescu, de a porni cel dintâi cu căruţa cu grâu la baza de recepţie a cerealelor.

XX

Lumea care se găsea la secerat este îndemnată de către Nae Cismaru, prietenul lui Ilie

Moromete, să înlăture de la conducerea satului pe Isosică şi Plotoagă, în timp ce dinspre Cotigeoaia se aud focuri de armă trase de un miliţian speriat de atacul femeilor asupra lui.

Page 122: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Morome]ii 2 122

XXI Niculae află de la Fântână, pe care îl găsise la moară, motivul retragerii acestuia din

viaţa de partid a organizaţiei locale: „Nu pot eu să închid moara şi să activez în locul lui Isosică, dacă nu ştie să se descurce! Altceva cum ştie? Când e vorba să se ducă la raion cum ştie? Şi să se ducă la direcţia morăritului cum ştie? Astea de ce ştie să le facă? Ştie să nu se bage unde nu vrea: eu nu pot!”.

XXII

În sediul organizaţiei de partid, unde merge după ce aude împuşcăturile de la Cotigeoaia,

Niculae află care este situaţia la cele două arii de treierat, din Siliştea şi Cotigeoaia, cere decizii comitetului raional de partid, de unde i se comunică renunţarea la strângerea cotelor de grâu fără pălămidă, de grâu treierat, o decizie care îi determină pe oameni să îşi predea respectivele cote.

PARTEA A PATRA

I

Pentru a nu preda la stat în întregime cotele, ţăranii au găsit o soluţie: să împartă grâul cu

rudele şi prietenii, în declaraţiile lor – cei care aveau grâu mai mult – deoarece cotele creşteau progresiv cu cantitatea de grâu recoltată. Este ceea ce discută, pe prispa casei, Moromete cu prietenii săi liberali, prilej pentru acesta de a întreba retoric: „Ce ajungem noi în situaţia când ţie nu-ţi mai pasă de nimeni şi faci ce vreai tu şi rostul meu pe lumea asta nu e decât să zic ce zici tu?”, cu referire la întâmplările recoltatului.

II Tatăl trece pe numele Ilincăi trei pogoane de pământ şi casa, drept zestre, ceea ce o face pe

Tita, care primise doar două pogoane, de la Catrina, să solicite şi ea mamei încă un pogon, ca pe un drept ce i se cuvine şi care i se refuză. Drept urmare, Catrina „înţelese că tatăl a câştigat contra ei şi că fetele, pe care ea se bizuise în această luptă, o părăseau.”.

III

În cadrul unui monolog (ploua, iar el săpa în grădină şanţul de drenare, cuprins de „o

nemulţumire mulţumită”), Ilie Moromete se adresează fiului său: „tu vii şi-mi spui că noi suntem ultimii ţărani de pe lume şi că trebuie să dispărem… Şi de ce crezi tu că n-ai fi tu ultimul prost de pe lume şi că n-ar trebui tu să dispari, nu eu?… Eu nu zic asta, fiindcă prostul e dat şi el de Dumnezeu şi trebuie să trăiască şi el, dar nu sub denumirea de deştept, să nu se mai înţeleagă cine e, ci sub denumirea de prost, aşa cum l-a ştiut dintotdeauna lumea şi nu l-a pus la vârf…”, referindu-se la cei care încercau să schimbe viaţa satului.

Page 123: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Marin Preda

123

IV Începe o şedinţă de partid, convocată de o delegaţie alcătuită dintr-un membru al Comitetului

central, primul secretar al regionalei de partid şi primul secretar al comitetului raional de partid, Ghimpeţeanu.

V

Motivul şedinţei îl constituie incidentul declanşat de către Bilă, probabil o provocare, căci „se

spunea pe ici-colo că Bilă fusese victima îndemnurilor lui Isosică şi Plotoagă să nu mai admită depunerea grâului pe jos, că întâi îl îmbătaseră nu se ştie cum înainte de a merge pe arie şi că pe urmă trecuseră pe la el şi îl incitaseră.”.

În timpul chemării membrilor de partid la şedinţă, Isosică părăseşte discuţia cu Plotoagă şi Zdroncan, referitoare la organizarea întrunirii, dar un copil, trimis de Zdroncan, îl urmăreşte.

VI Isosică – se află pe această cale – îl vizitează acasă pe Vasile din Cotoceşti (locuia într-„un

bordei cu ferestre mici şi întunecate aşezat chiar în spatele casei lui Năstase, unchiu-său”), căruia îi propune o alianţă (îl va sprijini pe Vasile ca să obţină funcţia de preşedinte al comitetului executiv, după înlăturarea lui Plotoagă), apoi pleacă.

VII

De la şedinţă – începută îndată după reîntoarcerea lui Isosică – lipseşte doar Adam Fântână,

dintre membrii de partid marcanţi din sat. Vorbeşte mai întâi Bilă, spre a spune că nu a vrut să declanşeze acel conflict, şi după el Plotoagă, cu accente de derută în glas, „parcă ar fi fost prins că el i-ar fi îndemnat pe ăia cu căruţele să fugă.”. În pauza, Isosică va închide uşa sălii, după ce constată că Adam Fântână nu sosise.

VIII

Vorbeşte Isosică, cerând ca Bilă să fie pedepsit exemplar, deoarece „greşelile săvârşite […]

erau fapte de statut menite să compromită acţiunile partidului în sânul ţărănimii şi ei nu puteau trece pe lângă ele ca cânele prin apă!”. Despre Plotoagă afirmă că „a mers tot timpul în coada maselor, lăsându-se influenţat de acele elemente neinteresate în predarea cotelor şi datoriilor către baza de recepţie.”.

Iar Vasile (zis „al Moaşei”) din Cotoceşti îl denunţă pe Plotoagă drept „om direct al celui mai mare exploatator câţi s-au văzut, Năstase Rădulescu şi fiii lui, cei mai chiaburi din câţi există, ciomăgarii şi hoţii din comuna Siliştea-Gumeşti.”.

Pentru a-şi întări spusele, Vasile relatează întâlnirea din casa lui Aristide, în cursul căreia Plotoagă a fost trecut pe lista celor care urmau să intre în organizaţia de partid, pentru a o sabota din interior. Sau ciocnirea din casa lui, cu fiii lui Năstase, Dan şi Ştefan. Atacat verbal de Florica, soţia lui Vasile, pe motivul intrării lor în casă fără a se şterge pe picioare, Dan îi dăduse femeii o palmă, apoi cei doi l-au imobilizat pe Vasile, care a încercat să îşi apere soţia.

Page 124: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Morome]ii 2 124

De la Ciulca, Isosică află despre demersurile lăturalnice ale lui Vasile, al căror scop era obţinerea puterii în sat: femeia a auzit că Vasile era sprijinit de către activista U.T.M. care îi atrăsese lui Niculae Moromete atenţia asupra protejatului ei. Iar fata era nepoata preşedintelui sfatului popular regional, pe lângă care intervenise în favoarea lui Vasile, din moment ce au mers împreună în audienţă acolo, opinează Ciulca.

IX

A doua zi după şedinţă, Vasile a fost numit preşedinte al comitetului executiv, Bilă a fost

exclus din partid iar Plotoagă a primit vot de blam. Primul act al noului preşedinte l-a constituit chemarea unchiului său, Năstase, împreună cu Dan, verişorul său, în biroul de la sfatul popular, unde îi bate pe amândoi, drept răzbunare pentru pălmuirea soţiei lui. După care dă ordin să fie arestaţi tatăl şi fii; Ştefan însă a scăpat, fugise de acasă, şi nu va mai reveni.

X

O comisie a membrilor de partid porneşte prin sat pentru a strânge cotele de grâu ale celor

care fugiseră cu recolta de pe arie. Urma să se facă percheziţie şi să se confişte şi cotele ţăranilor care afirmă că nu au grâu.

XI

La formarea echipei participă şi Bilă, cu toate că nu mai era membru de partid,

comportându-se ca şi cum şi-ar fi păstrat această calitate în continuare.

XII În casa unui ţăran, Gheorghe – avea restanţe la porumb şi grâu, dar predase cota la floarea

soarelui –, membrii echipei sunt invitaţi să mănânce şi să bea ceva, de către gospodar.

XIII Mantaroşie, după ce a ieşit din casă – nu luase din mâncare şi băutură – pentru a inspecta

podul şi şoproanele, revine şi îl acuză pe Gheorghe pentru tăinuirea grânelor şi de nerecunoştinţă faţă de partid („Acuma şase ani când ereai sărac şi ai primit pământ, era bun partidul, acum nu mai e bun”). Pentru ca ţăranul vizat să se apere („Ai muncit tu în locul meu? Când eu umblam desculţ şi cu izmenele sumese prin noroi şi cultivam sfeclă şi tutun şi munceam de dimineaţă până seara, tu ce făceai?”) în timp ce „Se făcuse urât la faţă, sălbatic şi ochii îi aruncau lumini întunecate.”.

Nepăsător, Mantaroşie părăseşte iarăşi încăperea, apoi revine cu câteva încărcătoare de pistol-mitralieră, descoperite în pivniţa omului, care „căpătă brusc o expresie rătăcită şi deodată sări de la locul lui, îl împinse pe Mantaroşie, ţâşni afară şi începu să alerge” prin grădină, apoi pe câmpia înspre care da casa. Înconjurat de urmăritorii din echipa de ridicare a cotelor, Gheorghe se aruncă în râu şi se îneacă, nu se ştie din ce motiv, comentează autorul.

Page 125: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Marin Preda

125

PARTEA A CINCEA I

Prietenii lui Ilie Moromete, din nou în vizită la el, pe pridvor, se plâng de faptul că li s-a

luat şi din grâul rămas după predarea cotelor, la ordinul dat de Vasile al Moaşei, pe motiv că nu s-ar fi făcut bine socotelile pe vremea lui Plotoagă şi mai erau astfel datori statului. De la ei află Ilie că fiul său, Niculae, nu mai lucrează în comitetul raional de partid, fiind mutat disciplinar în altă parte.

Este un prilej pentru tată să afirme că dorinţa fiului de a schimba lumea, prin activitate politică în partidul comunist, se datorează faptului că l-a împiedicat pe vremuri să-şi termine şcoala, căci lumea cea rea era el, părintele care i se punea în cale. Şi să se justifice: „Puteam eu să-i spun copilului pe vremea aia: Niculae, aşa şi pe dincolo, mi se prăpădesc băieţii pe la Bucureşti, au ajuns măturători de stradă, nu mai pot, tăticule, să te ţin mai departe la şcoală”. Avea despre fiul său, şi ocupaţia lui de activist de partid, convingerea că „stând acolo putea opri, atât cât putea, mâna prostului, să nu ajungă să umble el cu ea peste toate câte lucruri bune au mai rămas pe lumea asta, şi să le strice.”.

II

Ilie Moromete îl vizitează pe Isosică, devenit noul responsabil al morii, în locul lui Adam

Fântână, cu scopul de a-i propune o mişcare politică pe scena satului: înlocuirea lui Vasile cu Ţugurlan, pe postul de preşedinte. Referitor la sprijinirea lui Vasile, Isosică se justifică: „eu l-am împiedicat cât am putut să nu iasă din curtea lui, dar el s-a dat la fund ca raţa şi când a scos capul deasupra, a ieşit departe.”. Cu observaţia că, înainte de a-l sprijini, „Am fi ştiut cum să-l anihilăm pe Vasile al Moaşii şi cum să împingem în faţă un alt Vasile, care nu i-ar mai fi acoperit pe cei bogaţi, dar nu s-ar fi apucat să dea în oameni ca dumneata.”. Cauza pentru care Moromete procedase astfel o constituie ameninţările lui Vasile: îl va socoti reacţionar, datorită discuţiilor cu prietenii săi, şi va proceda în consecinţă.

III

Plecând de la Isosică, Moromete se întâlneşte cu Fica – sora mai mică a primei lui soţii,

Rada – căreia, vorbind ei despre copiii lui, îi relatează soarta lui Paraschiv: bolnav de tuberculoză, de îndată ce tatăl său i-a dat bani din cei primiţi de la Niculae, merge să-i bea în cârciumă. Ca replică, femeia îi spune, cunoscându-l bine: „Ăsta e norocul tău […]. Ai minte de om tânăr, altfel ai fi murit demult, după câte te ştiu eu.”. Fica, văduvă, „Nu avea încă cincizeci de ani şi văzută de departe putea fi luată drept fată, subţire cum era şi cu pasul viu şi uşor…”.

Despre începutul iubirii dintre sora ei şi Moromete, Fica îşi aminteşte, vorbindu-i cumnatului acasă, unde acesta o condusese: „nu te-ai uitat la ea, iar ea ştia şi râdea. «Nu se uită la mine, îmi zicea, dar nu-şi ia ochii de pe mine.» Adică vrea să spună că te uiţi la ea fără s-o vezi, n-o vezi că e urâtă şi prăpădită, dar te uiţi tare, n-o slăbeşti din ochi. «Ei, de ce?» o întrebam. Nici ea nu ştia să spună, dar ştia de ce.”.

Şi, continuă firul rememorărilor: „Mi-a plăcut de tine, Ilie, de-atunci, zise deodată femeia cu un glas care era atât de înfiorat încât în clipa aceea semăna cu al unei fete îmbătate de

Page 126: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Morome]ii 2 126

dragoste, uite, îţi spun, aşa de mult că dacă n-aş fi fost aşa mică în anul ăla când muri soră-mea, nu m-aş fi uitat că eu aş fi fost fată mare şi tu cu trei copii care mi-ar fi fost nepoţi!”.

Bărbatul rămâne, pentru prima noapte de dragoste petrecută cu Fica, la femeie până a doua zi. Tot acum află că Rada „a murit fiindcă n-a avut răbdare să iasă din lehuzie, cu toate că nu mai erea o fetiţă care să nu ştie ce nu trebuie să facă o femeie care naşte, câtă vreme trebuie ea să se ferească.”.

IV

Pe Ţugurlan, Ilie Moromete îl vizitează la silozul din apropierea gării, unde acesta fusese

angajat, după eliberarea înainte de termen din închisoare, în urma recursului făcut de Aristide, pe al cărui fiu îl bătuse datorită faptului că înşela oamenii la măcinatul de la moara tatălui său. În temniţă, Ţugurlan înţelesese că „trebuie să existe pe această lume şi oameni fără frică, altfel toţi vom fi îngenunchiaţi şi vor domni peste noi cei ticăloşi şi slabi, cu ajutorul puterii.”, relatează autorul.

V

Discuţia pentru înlocuirea preşedintelui – Vasile al Moaşii – Moromete o începe ocolind

subiectul prin consideraţii fără adresă precizată: „Adică eu să tac şi tu să vorbeşti, rolul meu rezumându-se doar să te ascult pe tine!? […] dacă îl laşi tu să nu te lase să vorbeşti, pe urmă nu te împiedică să şi gândeşti?”. Şi îşi motivează propunerea de înlocuire a lui Vasile: „Viaţa asta pe care vor ei s-o facă mai bună, cine îi împiedică? Viaţa asta numai tu poţi s-o faci, fără să treci peste noi cum trec eu cu grapa asta peste bolovani.”. Iar argumentul care îl va determina pe Ţugurlan să accepte a fost înecarea lui Gheorghe, în timpul strângerii cotelor.

VI

Căutat de Marioara lui Fântână la comitetul raional de partid din Pălămida, Niculae

Moromete o însoţeşte pe fată până în casa din oraş a unui consătean, unde trăsese ea, împreună cu o prietenă.

VII

De la prietenul său, Iosif, Niculae află despre intenţia primului secretar de partid regional,

Beju, de a-l exclude din partid, datorită reclamaţiilor sosite din Siliştea, referitoare la „originea nesănătoasă” (ceea ce însemna fiu de ţăran înstărit) şi la faptul că tatăl său „face agitaţie în sat împotriva regimului.”.

VIII

Primul secretar al comitetului regional de partid Bucureşti – nimeni altul decât fostul notar

din Siliştea – îl primeşte în audienţă pe Niculae şi îi promite să intervină pentru rămânerea lui în partid, cu condiţia să facă studii de horticultură şi să accepte să fie mutat cu slujba la o fermă de la Mogoşoaia, unde urma să lucreze ca horticultor, ocupându-se de cultivarea florilor.

Page 127: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Marin Preda

127

IX Trec zece ani, timp în care nu se mai ştie aproape nimic în sat despre Niculae, vestindu-se

chiar că ar fi murit. Iar „În legătură cu evenimentele care se petrecuseră odată pe aria lor, mulţi se mirau plictisiţi când cineva le aducea aminte acum, când nu mai aveau un pământ al lor propriu-zis decât prin preajma casei”.

X

Niculae Moromete, departe de a fi murit, ajunsese între timp inginer horticol, şi avea un

copil cu Marioara. Catrina Moromete se împăcase cu soţul ei, la a cărui înmormântare soseşte fiul cel mic.

XI

Despre moartea tatălui şi anii lui premergători dispariţiei pământeşti, Niculae află de la

Ilinca: la începutul legăturii lui cu Fica, Ilie Moromete parcă întinerise, pentru ca apoi să îşi piardă treptat puterile („bătrânul nu suferă de vreo boală, dar i s-a scurs viaţa”, spusese medicul de la spitalul unde s-a tratat). Tot de la Ilinca, Niculae află despre înlocuirea lui Vasile cu Ţugurlan, petrecută la doi ani de la discuţia dintre acesta din urmă şi Ilie, de la siloz.

Iar de la Mariţa, sora lui, Niculae află şi cum a murit tatăl său: „Domnule, l-am auzit că îi spune doctorului, eu totdeauna am dus o viaţă independentă!”.

XII

Niculae pleacă înapoi la Bucureşti – fiind tot activist de partid, nu poate să rămână la

înmormântare, solicitat în altă parte, sau nu dorea să o facă –, după ce îşi plânsese, singur, în grădina casei, tatăl.

XIII

Într-o mărturisire a lui, citată de către autor fără a i se indica destinatarul, Niculae relatează

începutul relaţiei cu Marioara. În cursul vizitei pe care i-o făcuse la Pălămida, fata afirmase că se va mărita, ceea ce l-a determinat pe bărbatul iubit să facă dragoste cu ea, căci îi amintea iubirea pentru Ileana, declanşată înainte de căsătorie – „atunci am scuturat din cap de ameţeală fiindcă mi s-a părut că aud până şi glasul Ilenii şi până şi mirosul părului ei umed de rouă şi atunci am pus mâna pe ea şi am apucat-o de umăr şi până şi umerii erau la fel de moi şi de plăpânzi ca ai Ilenei.”. Dar Marioara îi va mărturisi, după acel act, că anunţarea căsătoriei nu fusese decât o minciună.

Page 128: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Iona 128

MARIN SORESCU

IONA

Tragedie în patru tablouri Personaje sunt Iona, pescar, şi alţi doi pescari, „fără vârstă, figuranţi”. Cu o precizare,

însă: „Ca orice om foarte singur, Iona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi-şi răspunde, se comportă, tot timpul, ca şi când în scenă ar fi două personaje.”.

Tabloul I

Jumătate din scenă „reprezintă o gură imensă de peşte. Cealaltă jumătate – apa, nişte

cercuri făcute cu creta. Iona stă în gura peştelui nepăsător, cu năvodul aruncat peste cercurile de cretă. […] Lângă el, un mic acvariu, în care dau veseli din coadă câţiva peştişori.”.

Iona vorbeşte singur – după cum precizează indicaţia de regie –, cam fără sine, într-un dialog nesfârşit, despre peştii care ar trebui să-i vină în năvod: „ – Acum încep să…/ – Parcă aud poc, poc, tronc, poc, în năvod./ – Bolovani, nu alta./ – Că avem o mare bogată./ – Ce mare bogată avem!/ – Cred că nu mai au mult./ – Nici o grijă. (Strigă). Iona!/ – (Mai răguşit.) Iona!/ – Nimic./ – Pustietate./ – Pustietatea măcar ar trebui să-mi răspundă: ecoul./ – (Băgând de seamă că n-are ecou.) Ei, dar ecoul?./ – (Mai strigă o dată, să verifice bănuiala.) Io… (Aşteaptă.)/ – (Frecându-şi mâinile a pagubă.) Gata şi cu ecoul meu…/ – Nu mai e, s-a isprăvit.”.

I se pare că năvodul atârnă greu, că a prins peştele cel mare „Barosanul…”, căruia îi ştie fiecare solz, din vis („Dacă mi s-a arătat noaptea!…”). Dar Iona este un pescar ghinionist şi, pentru a nu se întoarce cu mâna goală, ia cu sine întotdeauna pe mare un acvariu cu peşti, din care prinde atunci când marea este mai puţin darnică. Un acvariu pe care îl ţine acasă pe geam, însă soţia îl ceartă când se uită la peşti, spune că are „o privire otrăvită”, astfel încât pe ce-şi pune ochii moare.

Vorbeşte apoi în numele peştilor din acvariu şi din mare, gândindu-se însă, probabil, la sine şi la destinul oamenilor: „Apa asta e plină de nade, de tot felul de nade frumos colorate. Noi, peştii, înotăm printre ele, atât de repede, încât părem gălăgioşi./ – Visul nostru de aur e să înghiţim una, bineînţeles pe cea mai mare. Ne punem în gând o fericire, o speranţă, în sfârşit, ceva frumos, dar peste câteva clipe observăm miraţi că ni s-a terminat apa./ – (Cu solemnitatea unui cor.) O, tu pescar, care stai sus pe mal, măcar lasă-ne limpede drumul până la ea, nu ni-l tulbura cu umbra picioarelor.”.

Dar în clipa când se apleacă peste acvariul său spre a vedea dacă vreun peşte de acolo a prins nada, „gura peştelui uriaş începe să se închidă. Iona încearcă să lupte cu fălcile, care se încleştează scârţâind groaznic.”, după care se lasă întunericul, aflăm din indicaţiile de regie.

Tabloul II

Scena reprezintă interiorul Peştelui I, cu „Bureţi, oscioare, alge, mizerie acvatică. Impresia

că te afli pe fundul mării şi în acelaşi timp câteva elemente care să creeze senzaţia de pântece uriaş. […] În mijloc, Iona, în picioare, cu mâinile dibuind, năuc.”, prin semiobscuritatea din pântecele peştelui.

Page 129: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Marin Sorescu

129

Realizând că se află unde se află, înghiţit de „chitul cel mare”, Iona se simte ca aproape de moarte, dator cu o moarte: „Începe să fie târziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă şi-n salcâmul din faţa casei. Trebuie să sting cu o pleoapă toate lucrurile care au mai rămas aprinse, papucii de lângă pat, cuierul, tablourile.”. Şi continuă să îşi extrapoleze condiţia, pe baza intenţiei sale de a străpunge cu un cuţit burta chitului, spre a ieşi la lumină, socotind că „Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet./ – Ca să nu se bage nimeni în el cu cuţitul.”.

Tabloul III

Ne aflăm în „Interiorul peştelui II. Decor asemănător, în mare, celui din tabloul

anterior.”, cu deosebirea că într-o parte a scenei se află „o mică moară de vânt”, de care „Iona se va feri tot timpul să nu nimerească între dinţii ei de lemn.”.

În acest loc, cel înghiţit de chit va reconstitui capturarea primului prădător, peştele cu numărul unu, de către al doilea, peştele actual – „Parcă-l văd pe răposatul: mă înghiţise, şi cu burta plină de mine, se retrăgea şi el undeva”, în momentul când a fost înghiţit de către succesorul său întru conţinerea eroului.

Intră apoi doi pescari în scenă, purtând câte o bârnă pe spate, semn că prestează o muncă oarecare, motiv pentru Iona de a le invidia faptul că sunt doi, că formează un mic grup, că pot comunica, se pot susţine reciproc (spre deosebire de singurătatea lui absolută, din care până ecoul se retrăsese, am putea noi adăuga), apoi, după ce Iona îşi termină micul discurs despre ei, vor părăsi locul. Nu înainte însă de a le fi adresat de către personaj un punct de vedere asupra dispoziţiei afective în care se află şi proiectelor sale: „Lăsaţi pe mine! O scot eu la cap într-un fel şi cu asta, nici o grijă!”.

Rămas singur, Iona va încerca să evadeze şi din acest al doilea peşte, deschizându-şi cu ajutorul cuţitului „un fel de fereastră” în peretele-panou din fundul scenei, ce reprezintă stomacul „chitului”, al peştelui uriaş numărul doi, dar ajunge, după cum însuşi mărturiseşte că se aştepta să se petreacă lucrurile, în „interiorul peştelui trei care iese acum la iveală.” şi care-l înghiţise pe anteriorul monstru marin cu care avusese de-a face personajul „tragediei”.

În interiorul peştelui nou, eroul îşi aminteşte figura mamei, probabil că în funcţie de condiţia sa de prizonier al unui pântece asimilabil celui matern, şi i se adresează „(Rugător, exaltat.) Mai naşte-mă o dată!/ – Prima viaţă nu prea mi-a ieşit ea. Cui nu i se întâmplă să nu poată trăi după pofta inimii? Dar poate a doua oară…/ – Şi dacă nu a doua oară, poate a treia oară. Şi dacă nici a treia, poate a patra oară. Poate a zecea oară. Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu. (Pauză.)/ – Ne scapă mereu câte ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu. Soldaţilor le scapă, mai ales, pacea […] Somnambulilor le scapă nevăzută luna, şi se trezesc în mormânt şi umblă tiptil pe acoperişurile coşciugelor şi se suie-n vârful unui fir de iarbă, care-i aruncă afară la gălbenuşurile ciudatei planete.”.

Prizonier fiind, Iona se simte cu toate acestea liber, însă liber de gândirea logică şi eliberat prin cuvintele spontane, ilogice şi, am spune noi, simbolice, poetice, pe care le rosteşte („Un sfert din viaţă ni-l pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, între fluturi, între lucruri şi praf. Totul curge aşa de repede, şi noi tot facem legături între subiect şi predicat. Trebuie să-i dăm drumul vieţii, aşa cum ne vine exact, să nu mai încercăm să facem legături care nu ţin. De când spun cuvinte fără şir, simt că-mi recuperez ani frumoşi din viaţă.”).

Pentru ca în finalul acestui tablou personajul să reflecteze la singurătatea inerentă omului – pornind de la un mesaj pe care îl scrisese cu sânge pe o bucată de piele tăiată („ca şi

Page 130: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Iona 130

când lucrul pare foarte firesc”) din palmă – şi referindu-se la sine, la autorul scrisorii, ca la o persoană străină – „Se vaietă ca un copil… Să stea pe lumea cealaltă, dacă se smiorcăie aşa! A avut ghinionul să de peste belea, şi acum vrea să înduioşeze lumea cu soarta lui nenorocită… Să-şi lase fiecare treaba lui şi să pornească pe valuri! Află de la mine: n-o să mişte nimeni nici măcar un deget. Nimeni din sat. Nimeni de pe pământ. Nimeni din cer./ – Cât e pământul de mare, să treacă scrisoarea asta din mână în mână, toţi or să-ţi dea dreptate, dar să intre în mare după tine – nici unul.”.

Tabloul IV

Scena reprezintă „O gură de grotă, spărtura ultimului peşte spintecat de Iona. […] La

gura grotei răsare barba lui Iona. Lungă şi ascuţită – vezi barba schivnicilor de pe fresce. Barba fâlfâie afară. Iona încă nu se vede.”.

Odată ieşit din grota-peşte, Iona crede a fi în sfârşit liber, gata să respire aerul proaspăt al mării, când trecerea celor doi pescari cu bârne pe spate întâlniţi anterior şi un cutremur ca de pământ îi clarifică situaţia: se află tot în burta unui peşte, de unde vede „un şir nesfârşit de burţi. Ca nişte geamuri puse unul lângă altul.”. Şi i se pare că este, în prizonieratul său perpetuu, reînnoit după fiecare tentativă de a evada, „ca un Dumnezeu care nu mai poate învia. I-au ieşit toate minunile, şi venirea pe pământ, şi viaţa, până şi moartea, dar odată ajuns aici, în mormânt – nu mai poate învia. Se dă cu capul de toţi pereţii, cheamă toate şiretlicurile minţii şi ale minunii, îşi face vânt în dumnezeire ca leul, la circ, în aureola de foc. Dar cade în mijlocul flăcărilor.”.

Trecutul i se ştersese deja din memorie (se întreabă cine sunt „bărbatul cel încruntat şi femeia cea harnică pe care-i vedeam des prin casa noastră” – părinţii săi – ori „Cum se numea clădirea aceea în care-am învăţat eu?”), drept posibil semn al ştergerii propriei identităţi, în condiţiile prizonieratului fără de sfârşit în lumea exterioară. Consideră că a „pornit-o bine. Dar drumul, el a greşit-o. Trebuia s-o ia în partea cealaltă.”, a libertăţii, probabil. Şi găseşte, în fine, soluţia eliberatoare, sinuciderea: „(Strigă.) Iona, Ionaaa!… E invers. Totul e invers. Dar nu mă las. Plec din nou. De data aceasta, te iau cu mine. Ce contează dacă ai sau nu noroc? E greu să fii singur./ – (Scoate cuţitul.) Gata, Iona? (Îşi spintecă burta.) Răzbim noi cumva la lumină.”.

Page 131: Manilici REZUMATE CAPODOPERE

Marin Sorescu

131

CUPRINSUL

CONSTACHE NEGRUZZI ALEXANDRU LĂPUŞNEANUL.................................................................5

ION CREANGĂ

POVESTEA LUI HARAP-ALB....................................................................8 ION LUCA CARAGIALE

O SCRISOARE PIERDUTĂ .......................................................................11 IOAN SLAVICI

MOARA CU NOROC .................................................................................19 LIVIU REBREANU

ION ..............................................................................................................24 MIHAIL SADOVEANU

BALTAGUL................................................................................................35 CAMIL PETRESCU

JOCUL IELELOR .......................................................................................43 ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI.................................................................52 PATUL LUI PROCUST..............................................................................62

MIRCEA ELIADE

MAITREYI..................................................................................................72 LA ŢIGĂNCI...............................................................................................77

G. CĂLINESCU

ENIGMA OTILIEI ......................................................................................79 VASILE VOICULESCU

LOSTRIŢA ..................................................................................................92 MARIN PREDA

MOROMEŢII 1 ...........................................................................................94 MOROMEŢII 2 .........................................................................................111

MARIN SORESCU

IONA..........................................................................................................128