8/18/2019 Mănăstirea Crasna_ Altarul Dintre Flori _ Lumea Credinței

1/2

03.09.2015 M ănăsti r ea C r asna: Al tar ul di ntr e fl or i | Lum ea C r edi nței

data:text/html;charset=utf-8,%3Ch5%20style%3D%22border%3A%200px%3B%20font-fami ly%3A%20'Roboto%20Slab'%2C%20serif%3B%20font-si ze%… 1/2

Revista:

Lumea Credintei, anul I, nr. 1 August 2003

Mănăstirea Crasna: Altarul dintre flori

2 5 s ep t e mb r i e , 2 0 0 9 / 5 7 6 vi z u a l i za r i

Pe drumul ce leagă Ploieştiul de Braşov prin Vălenii de Munte, în localitatea

Homorâciu, veţi întâlni un indicator spre stânga pe care scrie: Mănăstirea Crasna.

Drumul urcă lin, şerpuind printre coline, oferind călătorului privelişti de o rară

frumuseţe. Cei care nu se află pentru prima oară pe aceste meleaguri de vis ştiu că

mănăstirea poate fi zărită de departe, asemenea unei lacrimi albe picurate pe-o pajişte,

verde în inima pădurii. Ajunşi în capătul satului Schiuleşti, după încă 2 km de mers

prin pădure, veţi ajunge la mănăstire. Nu e uşor, dar veţi fi răsplătiţi pe deplin. De Praznicul Sfinţilor 

Apostoli Petru şi Pavel, Lumea CREDINŢei MAGAZIN ILUSTRAT s-a alăturat celor peste 700 de credincioşi

veniţi să se închine în aceste locuri despre care mulţi spun că sunt „Raiul coborât pe pământ“.

 

Schitul ca o lacrimă

  În prima jumătate a veacului al 18-lea, în târgul Vălenilor s-a aşezat un vameş. Iubitor de arginţi, State vameşuls-a lăsat atras de zes trea strălucitoare a Stanei Badiu, fiica unui negustor pricopsit, pe care o luă curând desoţie, sporindu-şi astfel averea. Neavând copii, cei doi l-au crescut pe un nepot de soră al Stanei, Radu, dinfamilia Potlogeştilor, pe care l-au dat să înveţe carte, astfel că acesta a ajuns preot. Când popa Radu s-apetrecut la rându-i din această lume, i-a lăsat feciorului său Dinu Potlogea nu numai o avere însemnată, ci mai cuseamă o educaţie aleasă. Ştiutor de carte, cu un scris frumos şi frază îngrijită, Dinu Potlogea a ajuns în cele dinurmă logofăt, ba chiar postelnic. În acea noapte de Gerar când Catrina, femeia lui, i-a dăruit, cu preţul vieţii, unfiu căruia după botez i-au zis Nicolae, lui Dinu Potlogea greu i-ar fi trecut prin minte şi printre lacrimi că nu se vascurge multă vreme şi amândoi, tatăl şi pruncul abia ivit pe lume, se vor afla ctitori ai aceluiaşi schit în care,peste anotimpuri, alambi cul toamnelor târzii va plămădi laolaltă culorile bisericii cu cele ale cerului. Biserica afost ridicată între anii 1824-1828 pe aceste locuri unde, potrivit documentelor, se afla un vechi schit de lemn,ridicat de călugări încă din anul 1745. Mai întâi s-a călugărit Dinu Potlogea, care a devenit Chesarie monahul. Nudupă multă vreme, Nicolae, fiul său, murindu-i şi lui soţia, a devenit Nil monahul. Toată averea lor au dăruit-oschitului. Loruşi, tatăl şi fiul nu şi-au păstrat nimic din viaţa aceasta; poate doar câteva amintiri şi-un bob de rouăpe obraz, încolţit ca o lacrimă la moartea neves telor lor. Alături de Silvestru, aşezat stareţ de către episcopullocului, de Nil şi Chesarie, ctitori, s-au mai aflat la început în obşte Teofan, Veniamin şi Ghelasie. Apoi au

 început a veni pe rând Epifanie, Gherasim, Paisie, Ioanichie, Nicandru, Pahomie, Elefterie, Ioil, Savatie, Darie şicine ştie câţi alţii, pe care ţărâna din care au fost alcătuiţi i-a îmbrăţişat, făcându-le uitat numele, dar trecându-leslava în cartea ce se va citi de către Domnul Hristos la cea de-a doua venire.

Fratele Pavel şi cei 7 ani în „pustie“

 Anii au trecut unul după altul, ca vântul şi ca gândul, luând, o dată cu strălucirea de odinioară a schit ului, şiaverea  Potlogeştilor. Mai întâi a venit secularizarea averilor mănăstireşti din 1864, apoi, în anul 1916, schitul afost jefuit de către ocnaşii evadaţi de la salina Slănic, iar în anul 1920 un incendiu a distrus chiliile, stăreţia şi ar-hivele, făcând din strălucitul aşezământ de odi nioară o simplă biserică în ruină. Numai iconos tasul principal albisericii (adus în1853), lucrat în atelierele de la Viena, sculptat în lemn de tei şi poleit cu aur, a rămas pânăastăzi neînduplecat, la locul său. În anii ’50, ani de cumplită prigoană comunistă, schitul a ajuns prac tic în pără-sire. Vreme de 7 ani flacăra rugăciunii a fost ţi nută aprinsă doar de un singur om, fratele Pavel, care a vieţuit aicisingur, având drept ajutor un biet măgar. Nu de puţine ori fratele Pavel a înfruntat, pe lângă lipsurile cum plite, bat-

    jocura oamenilor, care îl socoteau un fel de nebun rătăcit prin mijloc de codru. Sărmanii de ei nu ştiau că fratelePavel era într-adevăr nebun, dar „nebun întru Hristos“! Dacă îl întrebi astăzi pe Părintele Pantelimon (fratelePavel de odinioară) despre acei 7 ani de singurătate, dă din umeri zicând: „Ei, 7 ani! Zice lumea aşa, dar nu eadevărat! Ce, te iei după ea? Păi e omul vreodată singur? Îl lasă Dum nezeu aşa, de izbelişte?“. Şi pleacă mai de-parte grăbit, cu paşii lui mici, spre cine ştie ce grabnică ascultare.

http://www.lumeacredintei.com/reviste/lumea-credintei/lumea-credintei-anul-i-nr-1-august-2003/http://www.lumeacredintei.com/reviste/lumea-credintei/lumea-credintei-anul-i-nr-1-august-2003/

8/18/2019 Mănăstirea Crasna_ Altarul Dintre Flori _ Lumea Credinței

2/2

03.09.2015 M ănăsti r ea C r asna: Al tar ul di ntr e fl or i | Lum ea C r edi nței

data:text/html;charset=utf-8,%3Ch5%20style%3D%22border%3A%200px%3B%20font-fami ly%3A%20'Roboto%20Slab'%2C%20serif%3B%20font-si ze%… 2/2

Renaşterea

Perioada de renaştere a schitului a început odată cu sosirea la Crasna a Părintelui Ghedeon Bunescu (stareţ    între anii 1967-1976) împreună cu Părintele Nicodim Dimulescu (stareţul ac tual), de numele celui din urmă

legându-se faima şi strălucirea de astăzi a chinoviei, devenită între timp mănăstire. Părintele Ni codim, sprijinit curâvnă de tânărul monah Galaction Stângă (astăzi episcop al Alexandriei), a luat practic totul de la început. AstăziMănăstirea Crasna are o nouă biserică (pe lângă cea veche căreia în perioada 1990-1992 i s-a restaurat pictura şia fost înzestrată cu mobilier nou), clădiri mari cu două etaje pentru chilii, camere de oas peţi şi bibliotecă.

 Acest ora li se adaugă o adevărată fermă, cu toate cele necesare, solarii pentru legume, o uriaşă „pădure de flori“

şi mai cu seamă o nesfârşită dragoste şi nădejde în Dumnezeu. În plin regim comunist, cu un curaj nebunesc,fără să ceară nici un fel de aprobare, asumându-şi riscuri enorme, dar întotdeauna cu zâmbetul pe buze,Părintele Nicodim a început să ridice totul din temelii, ajungând până într-acolo încât (neavând curent electricdecât în anii ’90) a construit pe cont propriu o hidrocentrală electrică în miniatură, folosind puterea apelor miculuipârâu Crasna din preajma mănăstirii! Dar peste toate, Părintele a ştiut să-şi ridice o obşte de oameni tineri, încre-zători şi harnici, cărora le-a încurajat ideile şi le-a înmulţit talantul. Astăzi câţiva din ei sunt stareţi ai unor   mănăstiri, încercând să formeze la rândul lor câte o obşte după modelul Cras nei, iar 6 dintre membrii actuali aiSf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române provin din obştea mănăstirii: Teofan, Mitropolitul Olteniei; Teodosie,

 Arhiepiscopul Tomisului; Galaction, episcop al Alexandriei; Ambrozie şi Ciprian, episcopi-vicari patriarhali; Se-bastian, episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor.

Altarul din suflet„Să nu te-apuci să-mi inventariezi tot ce-am făcut, că n-am de gând să mor şi mai am multe în minte să le

 împlinesc! “ – mă avertizează hâtru, cum îi e felul, Părintele Nicodim. În mij locul unei pajişti cu flori, câţiva bărbaţitrudesc zi-lumină la ridicarea unui altar de vară, unde să se poată sluji la sărbătorile mari, când lumea nu mai areloc î n biserică. Parcă ghicindu-mi gândul, P ărintele adaugă: „Nu ne mântuim doar cu zidurile! Cele maiimportante sunt altarele pe care le clădim în suflet! De astea se cade să ne îngrijim mai cu seamă!“. Într-adevăr,aveam s-o aflu singur, la Crasna sunt cele mai frumoase slujbe la care am participat vreodată! Frumuseţea lor atrecut demult hotarele ţinuturilor prahovene, astfel încât astăzi vin aici mii de credincioşi din toată ţara. Pentrufiecare dintre ei există un cuvânt de mângâiere, o pernă pe care să-şi plece capul şi o farfurie cu mâncare. Ladespărţire, Părintele Nicodim m-a însoţit până la poteca din pădure („Nu de alta, da să fiu sigur că pleci!“ – mi-aspus râzând). Am mai întors o dată capul şi i-am amintit: „Să vă rugaţi şi pentru noi!“. Mi-a făcut s emn cu mâna

şi ne-a răspuns: „Datori suntem să ne rugăm unul pentru altul!“. Habar n-am câţi dintre noi se roagă şi dacă înrugăciune se gândesc la călugării de la Mănăs tirea Crasna. Ei, însă, fiţi siguri că o fac, cu timp şi fără timp! Aşacă am dat aici mărturie despre ce am văzut cu ochii noş tri în locurile despre care oamenii spun că sunt „Raiul pepământ“!