1

MGM_AN_II_MANAGEMENTUL_PRODUCTIEI DISCIPLINA: Managementul productiei (Sisteme de organizare a productiei ) An.II sem II Titularul disciplinei:Conf.univ.dr. STEFANESCU ROXANA

An universitar : 2007-2008

1. DEFINIREA, LOCUL, ROLUL SI ATRIBUTIILE ÎNTREPRINDERILOR MODERNE

DE PRODUCTIE 1.1. INTRODUCERE

Întreprinderea industriala reprezinta o unitate economica de baza în cadrul economiei

nationale. Ea este veriga primara, de baza a economiei, la nivelul careia se desfasoara activitatile de productie specifice profilului ei.

Întreprinderea de productie industriala este veriga organizatorica unde are loc fuziunea dintre factorii de productie (resurse umane si material-organizatorice) cu scopul de a produce si desface bunuri economice în structura, cantitatea si calitatea impusa de cererea de pe piata si obtinerea de profit1.

Unii autori2 sunt de parere ca întreprinderea este un sistem care produce bunuri si servicii destinate vânzarii, realizate cu ajutorul mijloacelor fixe si umane, având structura si finalitate economica, precum si autonomie decizionala.

Întreprinderea industriala, ca forma specifica de întreprindere, reprezinta o unitate economica în care se desfasoara în mod direct, nemijlocit, procesul de productie industrial. Ea mai poate fi definita si ca reprezentând o unitate de baza a economiei nationale, care dispune de resurse fizice, umane si financiare, pe care un colectiv de oameni le foloseste pentru realizarea procesului de productie pe baza principiilor de eficienta si rentabilitate, în vederea obtinerii de bunuri, executarii de lucrari si servicii cu caracter industrial destinate satisfacerii cerintelor pietei interne si externe.

Scopul principal al unei întreprinderi consta în fabricarea de bunuri, executarea de lucrari sau prestarea de servicii pentru a satisface cerintele pietei, în conditiile unui context relational economic client-furnizor, în care întreprinderea joaca alternativ unul sau altul din aceste roluri.

Privita în ansamblul, ca unitate organizatorica constituita pentru realizarea unei activitati industriale, specifica ramurii sau subramurii din care face parte, întreprinderea este atât utilizatoare de resurse, cât si sursa de bogatie si detinatoare de puteri economice.

Prin obiectul activitatii ei, o întreprindere industriala are rolul de a administra cu eficienta maxima mijloacele de care dispune, de a asigura îndeplinirea ritmica si integrala a productiei prevazute, ridicarea calitatii produselor, folosirea completa a capacitatilor de productie, modernizarea proceselor tehnologice, cresterea productivitatii muncii, reducerea continua a cheltuielilor de productie si sporirea pe aceasta baza a profiturilor.

În contextul noilor abordari ale conceptului de întreprindere în economia de piata, aceasta este privita ca un grup de persoane, organizat pe baza unor criterii juridice, economice si tehnologice, care concepe si realizeaza un proces de productie specific, în vederea oferirii pe piata a produselor executate pentru satisfacerea anumitor nevoi si cerinte ale clientilor sai.

În functie de profilul activitatii întreprinderii, produsele executate se pot prezenta sub forma de bunuri materiale pentru consum productiv (materii prime si materiale, energie, echipamente de productie etc.) sau individual (bunuri alimentare, de larg consum, de folosinta îndelungata s.a.),

1 Badea,F., Managementul productiei industriale, Ed. All Educational, Bucuresti, 1998 2 Amalbert, M.N., Barreau, J., Delahaye, J., Economie d'entreprise, Ed. Sirey, 1989

2

lucrari (tehnologice, de montaj, de reparatii sau de alta natura) si servicii (personale, de afaceri, publice sau pentru alte necesitati).

1.2. TRASATURILE SI COMPONENTELE DE BAZA ALE UNEI ÎNTREPRINDERI DE PRODUCTIE

Dupa unii autori3, caracteristicile principale ale între-prinderii de productie sunt: - unitatea tehnico-productiva; - unitatea organizatorico-administrativa; - unitatea economico-sociala. Unitatea tehnico-productiva este determinata de faptul ca întreprinderea de productie

dispune de un complex de factori, în anumite raporturi cantitative si calitative, astfel încât sa fie realizat în conditii de eficienta obiectivul stabilit de catre aceasta.

În cadrul acestei trasaturi de baza se evidentiaza doua aspecte principale: a) omogenitatea procesului tehnologic în toate subunitatile de productie de baza specializate

în executarea anumitor produse sau componente ale acestora; b) unitatea productiei fabricate în întreprindere. Pentru întreprinderile caracterizate prin omogenitatea procesului tehnologic, în cadrul

subunitatilor sale de productie de baza, procesul tehnologic este asemanator, utilizându-se masini si utilaje cu aceeasi destinatie tehnologica, muncitorii au aceeasi profesie si grad de calificare, iar modul de organizare al acestor subunitati este asemanator.

În cadrul unitatilor de productie ale întreprinderii pot exista diferite variante de unitati tehnico-productive, si anume:

- cele constituite în unitati de productie pentru executarea unui anumit stadiu sau a unei anumite faze a procesului tehnologic pentru toate produsele sau piesele prevazute în planul întreprinderii (sectii de turnatorie, forja, prelucrare mecanica si montaj unde sa se execute piese turnate sau forjate sau sa se realizeze operatii de prelucrare mecanica sau montaj pentru toate produsele);

- unitati de productie pentru executarea unui anumit tip de produs, reunindu-se în cadrul fiecareia toate stadiile sau fazele necesitate de executarea lui;

- se organizeaza sectii de productie pentru executarea anumitor stadii ale procesului de productie, de regula pregatitoare, pentru toate produsele întreprinderii, urmând a se constitui sectii de productie pentru executarea celorlalte stadii ale procesului tehnologic (de prelucrare, finisaj sau montaj) pe fiecare produs în parte. Unitatea organizatorico-administrativa este data de faptul ca la înfiintarea întreprinderii se

stabileste pentru aceasta un sediu, un obiect al activitatii, o denumire, un complex de mijloace de productie, un personal si o conducere proprie.

Din aceasta perspectiva întreprinderea are urmatoarele caracteristici: a) poate decide asupra produselor sau serviciilor care vor fi oferite pe piata; b) poate decide asupra metodelor de management care vor fi utilizate; c) poate decide asupra modului de utilizare a resurselor si a modului de împartire a

profitului. Unitatea economico-sociala este data de faptul ca întreprinderea este organizata si

functioneaza pe baza principiilor de rentabilitate si de eficienta economica. Din aceasta perspectiva, întreprinderea se caracterizeaza din punct de vedere economico-

social prin urmatoarele: a) are în dotare mijloace de productie proprii; b) functioneaza pe baza strategiei si tacticii stabilite de conducerea acesteia în vederea

realizarii obiectivului propus; c) poate fi desfiintata, reorganizata sau poate sa-si modifice obiectul de activitate,

denumirea sau sediul pe baza unor hotarâri ale organelor care au consti-tuit-o; d) îsi desfasoara activitatea pe baza de autofinantare;

3 Barbulescu, C. Bâgu, C., Managementul productiei, Vol.1, Ed. Tribuna Economica, Bucuresti, 2001

3

e) trebuie sa asigure cunoastere temeinica a pietelor de desfacere în vederea realizarii integrale a productiei.

Aceste trasaturi de baza ale unei întreprinderi de productie industriala pot avea o serie de particularitati distincte, în functie de conditiile specifice în care o întreprindere sau alta îsi desfasoara activitatea.

Aceiasi autori sustin ca, înfiintarea si functionarea oricarei întreprinderi presupun existenta concomitenta a unor componente de baza care o definesc ca o entitate distincta cu functionalitate proprie.

Prima componenta este cuplul produse-piete. Acesta se concretizeaza în portofoliul produselor executate si oferite de întreprindere si pietele carora le sunt destinate produsele respective. Fiecare cuplu produse-piete defineste un anumit domeniu (sector) de activitate a întreprinderii. O întreprindere poate sa-si desfasoare activitatea într-un anumit domeniu sau în mai multe domenii, uneori înrudite ori complementare, alteori complet diferite.

În legatura cu aceasta componenta pot fi identificati doi factori esentiali ai mediului de competitie:

- clientii care solicita produsele executate de întreprindere, pentru satisfacerea anumitor nevoi primare si cerinte proprii;

- concurentii (competitorii) care sunt angrenati în acelasi domeniu de activitate si ofera pe pietele respective produse similare sau de substitutie (înlocuitoare).

Cea de-a doua componenta necesara pentru constituirea si functionarea unei întreprinderi o constituie investitorii de capital.

Acestia, în scopul obtinerii unui profit scontat sau a altor "avantaje" economice ori neeconomice, îsi risca capitalul investit si îsi asigura puterea de decizie formala la nivelul întreprinderii. Prin intermediul acestei componente se pot individualiza patronatele si asociatiile de investitori, ca factori ai infrastructurii sectoriale, care influenteaza într-o oarecare masura activitatea întreprinderilor din unele domenii.

În sfârsit, cea de-a treia componenta este reprezentata de salariatii întreprinderii, atât cei care asigura managementul ei, cât si cei care sunt implicati în realizarea proceselor de executie.

Acestia, în schimbul salariului primit, al conditiilor de munca asigurate si al altor elemente de motivare materiala sau morala, îsi pun la dispozitia întreprinderii capacitatea lor fizica si intelectuala, abilitatile profesionale, experienta, talentul etc.

1.3. TIPOLOGIA ÎNTREPRINDERILOR DE PRODUCTIE INDUSTRIALA Exista numeroase clasificari ale întreprinderilor industri-ale, de fiecare data luându-se în

considerare anumite criterii. În continuare prezentam o clasificare a întreprinderilor, dupa unele criterii, cum ar fi:

1) Dupa forma de proprietate sunt: a) Întreprinderi de stat:

- proprietarul întregului patrimoniu este statul; - întreprinderile de stat se organizeaza si functioneaza sub forma de regii autonome sau societati comerciale.

� Regiile autonome: - se pot înfiinta prin hotarâri guvernamentale, pentru cele de interes national sau prin hotarâri ale organelor administratiei locale pentru cele de interes local;

- sunt întreprinderile constituite si functionate în ramurile strategice ale economiei nationale (energetica, exploatarea minelor si gazelor naturale, posta si telecomunicatiile, transporturile feroviare, industria de armament si alte domenii);

- sunt persoane juridice si functioneaza pe baza de gestiune economica si autonomie financiara; - pot cuprinde în structura lor uzine, ateliere, sucursale si alte asemenea subunitati necesare realizarii obiectului lor de activitate;

- pot fi si ele la rândul lor de doua feluri:

4

- regii autonome cu conducere directa, daca functiile ei economice si financiare sunt încredintate unor functionari de stat;

- regii autonome cu conducere indirecta, daca aceleasi functii sunt concesionate sau închiriate unor persoane sau întreprinderi particulare;

- se caracterizeaza în general prin urmatoarele elemente: - este proprietara patrimoniului sau pe care îl foloseste în mod autonom; - întocmeste anual un buget de venituri si cheltuieli, bilant contabil si cont de profit si pierderi;

- din veniturile realizate, dupa acoperirea cheltuielilor regia autonoma constituie fondul de rezerva si fondul de dezvoltare;

- regia autonoma este condusa de un consiliu de administratie format din 7-15 persoane; - dobânzile, amortizarea investitiilor si rambursarea creditelor se acopera din veniturile realizate.

� Societatea comerciala: - este o persoana juridica care efectueaza activitati de productie si comercializare în scopul obtinerii de profit;

- reprezinta forma principala de întreprindere; - sunt conduse de directorul general în baza unui contract de management încheiat de Adunarea Generala a Actionarilor; directorul general constituie Consiliul de Administratie si Comitetul de Directie, ca organe participative ale managementului;

- cele mai raspândite sunt: - Societatea în nume colectiv (SNC): - este o societate de persoane cu numar redus de asociati; - obligatiile sociale sunt garantate de toti asociatii; - în cazul falimentului atât societatea cât si asociatii sunt declarati faliti.

- Societatea pe actiuni (SA): - este o societate de capitaluri divizate în actiuni; - actiunile sunt transmisibile; - actionarii sunt raspunzatori numai în limita capitalului social al fiecaruia.

- Societatea cu raspundere limitata (SRL): - este o societate de capitaluri, iar raspunderea este limitata la aportul social; - aportul social este format din parti sociale; - numarul de asociati nu poate fi mai mare de 50.

b) Întreprinderi particulare: - patrimoniul apartine unei persoane sau unui grup de persoane fizice care au avut de altfel initiativa crearii lor.

c) Întreprinderi mixte: - în cadrul carora exista participanti la crearea si utilizarea patrimoniului atât din partea statului cât si din partea unor persoane fizice particulare.

2) În functie de modul de constituire si utilizare a patrimoniului, întreprinderile pot fi: a) Întreprinderi particulare individuale:

- sunt proprietatea unei persoane fizice, dar care poate utiliza unul sau mai multi salariati; - proprietarul este responsabil de patrimoniul întreprinderii; - numarul de salariati este mai mic de 10; - creatorul unei astfel de întreprinderi, denumit si antreprenor, este responsabil asupra bunurilor sale proprii, între-prinderea facând parte din patrimoniul sau, ca si celelalte bunuri ale sale;

- în aceasta categorie de întreprinderi fac parte cele ce activeaza, de regula, în activitati comerciale, pescuit, agricultura, distributie, gararea autoturismelor s.a.;

- din rândul acestor întreprinderi fac parte si întreprinderile artizanale, care pot cuprinde un numar de salariati mai mic de 10 persoane si la care munca desfasurata poate fi una de fabricatie sau de reparatie;

- proprietarul acestei întreprinderi, posedând o anumita calificare profesionala, participa efectiv la munca desfasurata;

5

- într-o tara cu economie de piata numarul acestor întreprinderi private individuale este foarte mare în raport cu numarul celorlalte tipuri de întreprinderi, în Franta ele depasind 60% din totalul acestora;

b) Întreprinderi unipersonale cu raspundere limitata: - patrimoniul întreprinderii este separat de cel al proprietarului; - responsabilitatea antreprenorului (proprietarului) este limitata numai la patrimoniul întreprinderii.

c) Întreprinderi societare: - capitalul societatii este repartizat între doua sau mai multe persoane, fiind divizat în titluri numite actiuni sau parti sociale;

- asociatii au dreptul sa participe la conducere; - au personalitate juridica; - asociatii primesc dividende; - sub raport juridic aceste societati beneficiaza de personalitate juridica, putând efectua în numele lor toate operatiile necesare unei bune functionari;

- ea nu are limita legala ca numar maxim de asociati, el fiind de regula redus, numarul minim fiind de 2. Responsabilitatea asociatilor este totala, conducerea fiind asigurata de una sau mai multe persoane, titlurile emise fiind denumite parti sociale.

d) Societatea anonima cu responsabilitate limitata: - face parte din rândul societatilor de capitaluri, putând avea un numar de asociati minim de 2 si maximum de 50;

- responsabilitatea asociatilor este limitata la aportul lor social; - poate fi condusa de o persoana, titlurile emise fiind sub forma partilor sociale;

e) Întreprinderi cooperatiste: - se creeaza pe baza participarii mai multor persoane ce au desfasurat anterior aparitiei cooperativei, activitati similare în calitate de mici producatori;

- fiecare membru cooperator participa în mod egal la managementul cooperativei; - membrii cooperatori au dreptul în afara salariului la o parte din venitul final, în functie de partea de capital cu care a venit în cooperativa sau a unor prevederi de la constituirea acesteia.

f) Întreprinderi familiale: - patrimoniul se afla în proprietatea membrilor unei familii, care de cele mai multe ori sunt si lucratori în cadrul întreprinderii lor.

3) În functie de apartenenta nationala, pot exista: a) Întreprinderi nationale:

- în care patrimoniul se afla integral în proprietatea unei tari; b) Întreprinderi multinationale:

- ale caror subunitati componente îsi desfasoara activitatea în doua sau mai multe tari; - sunt de regula proprietatea unui grup economic interna-tional.

c) Întreprinderi joint-venture: - un numar de persoane fizice sau juridice participa cu capital în proportii diferite din doua sau mai multe tari.

4) În functie de gradul de marime (dependent de numarul de salariati, cifra de afaceri, marimea capitalului sau a profitului) pot exista: a) Întreprinderi mari: - acestea ocupa o pondere importanta în cadrul economiei nationale, în general si în industrie, în special;

- au un grad mare de diversitate, resurse financiare importante, organizate pe un numar mare de niveluri ierarhice si care actioneaza mai greu la schimbarile din mediul înconjurator;

- cunosc un foarte mare grad de diversificare si au o mare putere financiara, fructificând resursele financiare pe diferitele piete, valorificând puternicul potential organizatoric de care dispun si experienta câstigata;

- sub raport organizatoric aceste întreprinderi se caracterizeaza printr-o ierarhie bine pusa la punct, cu functiuni separate si cadre specializate în cadrul fiecareia, prin existenta unei tehnologii, capabile sa adopte decizii judicioase pe baza unor procese complexe de studii si analize;

6

- în general au o vulnerabilitate mica, exercitând, ca urmare a puterii lor economice, o puternica influenta asupra furnizorilor sub raportul pretului si a conditiilor de livrare, asupra pietei, reusind sa influenteze comportamentul acesteia si chiar asupra unor decizii luate de puterile publice;

- acestea se afla, de regula, în fruntea unor retele de întreprinderi, asigurând crearea de filiale, pe care le controleaza în diferite grade. Apare astfel forma de grupa de întreprinderi sub raport organizatoric, care poate fi definita ca un ansamblu de societati între care exista relatii economice si financiare si care sunt controlate fie de o societate denumita mama, fie de o societate de portofoliu, luând în acest caz denumirea de holding;

- pentru acestea este eficienta introducerea unor masini, utilaje si agregate de mare randament sau crearea unei puternice baze de cercetare stiintifica, datorita volumului mare de productie, ceea ce nu este posibil pentru întreprinderile mici.

b) Întreprinderi mici si mijlocii: - proprietatea asupra bunurilor întreprinderii si conducerea activitatii acesteia sunt concentrate în cadrul unui grup relativ mic de persoane, sau proprietarul se confunda cel mai adesea cu managerul;

- ele înregistreaza, de regula, cea mai înalta rata de dezvoltare, fiind creatoare de cele mai multe locuri de munca;

- sunt întreprinderi dinamice, dar si foarte vulnerabile, datorita dependentei de acelasi client, a cheltuielilor foarte ridicate cu personalul sau a unei prea accentuate specializari în mod deosebit când sunt subfurnizori, existând si slabiciuni sub raportul gestiunii întreprinderii, cu stocuri supradimensionate sau costuri de productie relativ ridicate.

- succesul acestor întreprinderi depinde într-o mare masura de modul în care conducerea întreprinderii reuseste sa antreneze prin descentralizare colaboratori competenti, capabili sa transpuna în viata strategia adoptata;

- întreprinderile mici au între 1 si 75 de salariati, iar cele mijlocii au un numar de 76 la 200 salariati, cifra lor de afacere ne depasind câteva zeci de miliarde de lei;

- nu sunt o reproducere a marilor întreprinderi, întrucât au un anumit specific privind pozitia lor pe piata, capacitatea lor de a atrage personalul, modul de organizare si gestiune;

- dintre avantajele mai importante ale întreprinderilor mici si mijlocii pot fi amintite: a) dispun de un mare grad de flexibilitate, putându-se adapta usor la cerintele pietei; b) au o mare capacitate de inovare în conditiile concurentei; c) sunt creatoare de noi locuri de munca; d) dispun de structuri organizatorice simple si suple, cu maximum trei niveluri ierarhice,

ceea ce asigura desfasurarea activitatilor cu costuri reduse; e) asigura o buna gestiune a resurselor umane; f) permit crearea unui sistem de informare direct si a unui control eficient; g) contribuie la valorificarea resurselor locale si la o dezvoltare echilibrata a diferitelor

zone nationale. - dintre dezavantajele acestora enumeram urmatoarele:

a) întâmpinarea de dificultati de ordin tehnologic pentru a face fata concurentei sectoarelor de vârf;

b) dispunerea de un capital relativ redus, ceea ce creeaza greutati în dezvoltarea activitatii; c) insuficienta mijloacelor cu caracter comercial care sa permita o confruntare puternica cu

întreprinderile concurente; d) au un mare grad de specializare care, într-o conjunctura economica nefavorabila, poate

provoca mari greutati; e) au un mare grad de dependenta de o singura categorie de clienti, în mod deosebit când

sunt subfurnizori. - experienta mondiala existenta demonstreaza rolul deosebit si importanta întreprinderilor mici si mijlocii în cadrul economiilor nationale; asa, de pilda, ponderea numarului acestora fata de totalul întreprinderilor existente în anul 2000 era de 99,3% în Japonia, de 98% în Canada, de 97% în Italia, de 96% în Franta, de 94% în Germania sau de 97,5% în Austria; în Franta, de pilda, întreprinderile mici si mijlocii cu pâna la 499 de salariati detineau 57,9% din totalul

7

efectivului de salariati, 48% din totalul investitiilor, 60,8% din cifra de afaceri si 48,6% din volumul total al exportului4;

- în România, se încurajeaza dezvoltarea întreprinderilor mici si mijlocii în contextul restructurarii de ansamblu a economiei nationale.

5) În functie de gradul de continuitate a procesului de productie întreprinderile pot fi: a) cu functionare continua pe tot parcursul anului; b) cu functionare sezoniera:

- aceste întreprinderi ridica probleme speciale de conducere si organizare, cum sunt: - cele referitoare la folosirea capacitatii de productie pe o perioada cât mai mare în cursul anului; - permanetizarea pe cât posibil a cadrelor, aprovizionarea cu materii prime pentru o perioada cât mai mare si buna lor pastrare s.a.

6) În functie de gradul de specializare întreprinderile pot fi: a) Întreprinderi specializate:

- sunt acele întreprinderi în cadrul carora produsele finite sau componente ale acestora se obtin în cantitati mari de produse, în urma unor procese tehnologice omogene;

- aceste întreprinderi sunt dotate cu utilaje specializate în executarea operatiilor componente ale procesului tehnologic si cu personal cu calificare corespunzatoare.

b) Întreprinderi universale: - executa o varietate mare de produse în cantitati mici sau chiar unicate; - sunt înzestrate cu utilaje universale pentru executarea unei game cât mai largi de operatii tehnologice si cu forta de munca policalificata, conform cu felul operatiilor tehnologice executate de catre utilaje.

c) Întreprinderi mixte: - în cadrul carora se executa produse în serie sau unicate si care îmbina caracteristicile primelor doua tipuri de întreprinderi.

7) În raport cu felul materiilor prime folosite, întreprinderile industriale se împart în: a) întreprinderi din grupa ramurilor industriale extractive; b) întreprinderi din grupa ramurilor industriale prelucratoare.

8) În raport cu felul produsului fabricat si destinatia economica întreprinderile se grupeaza în: a) întreprinderi producatoare de mijloace de productie; b) întreprinderi producatoare de bunuri de consum.

9) În raport cu gradul de specializare, întreprinderile se pot grupa în:

a) întreprinderi specializate: - aparut ca urmare a procesului de separare sau divizare a unor ramuri industriale, dotate cu utilaj specializat si personal de calificare corespunzatoare, având procese tehnologice omogene, în cadrul carora se obtin produse finite sau se efectueaza anumite procese asemanatoare din punct de vedere tehnologic;

- întreprinderile industriale pot fi specializate pe obiect (uzinele de tractoare, de autocamioane, de masini-unelte etc.), sau tehnologic (diferitele turnatorii, filaturi, tesatorii etc.).

b) întreprinderi universale: - sunt acelea care executa o nomenclatura variata de produse, fiecare dintre acestea executându-se în cantitati mici sau în unicate;

- caracteristica acestor întreprinderi o constituie faptul ca folosesc utilaje universale care permit prelucrarea pe ele a unei mari varietati de produse si o forta de munca cu o asemenea calificare care sa poata efectua anumite operatii tehnologice la orice produs sau piesa care ar necesita acest lucru.

c) întreprinderi mixte: - sunt acelea care executa o nomenclatura relativ larga de produse, unele dintre acestea în serii re-lativ mari, iar altele în serii mici sau în unicate;

- gradul de specializare a întreprinderilor determina o influenta directa asupra modului de conducere si organizare:

4Barbulescu, C., Bâgu, C., Op. cit.

8

- organizarea procesului de productie se face dupa metodele lucrului în flux, dupa principiul pe obiect sau pe produs, în timp ce la întreprinderile universale organizarea procesului se face dupa principiul tehnologic, amplasarea utilajului efectuându-se pe grupe omogene de masini, în timp ce la întreprinderile specializate organizarea activitatii de gestiune se face în mod centralizat, existând conditii optime de folosire a echipamentelor moderne de prelucrare a datelor, la întreprinderile universale organizarea acestora se face dupa sistemul descentralizat;

- particularitatile de conducere si organizare se apropie de cele ale întreprinderilor specializate sau universale, dupa marimea seriilor în care este prevazuta fabricarea produselor.

Încadrarea întreprinderilor într-o clasa sau alta conform acestor criterii de clasificare este importanta din punctul de vedere al managementului; astfel pe baza asemanarilor existente între diferite întreprinderi din aceeasi clasa pot fi adoptate masuri care sa fie valabile unui numar cât mai mare de astfel de întreprinderi.

Ca orice unitate economico-sociala, întreprinderea moderna de productie are si ea o serie întreaga de functiuni.

Deoarece în continuare ne vom opri asupra acestora, reamintim ca functiunea, ca o grupare concreta a activitatilor omogene si specializate, defineste totalitatea activitatilor ce vizeaza exercitarea uneia sau mai multor tehnici specializate în vederea realizarii unor obiective derivate, rezultate din obiectivele fundamentale ale societatii comerciale.

2. ATRIBUTIUNILE ÎNTREPRINDERILOR MODERNE DE PRODUCTIE

Rol activ al întreprinderii industriale în procesul de dezvoltare a economiei nationale se

realizeaza prin atributiile sale în domeniile prezentate în figura 2.1.

Fig. 2.1. Principalele atributii ale întreprinderilor în cadrul economiilor moderne

Referitor la acestea facem urmatoarele precizari: 1) În domeniul stabilirii indicatorilor economici, al executarii si controlului îndeplinirii lor,

atributiile se împart în doua mari grupe: a) Privind elaborarea si fundamentarea indicatorilor economici, unde întreprinderea

realizeaza dimensionarea judicioasa a economiei, tinând seama de misiunea ei si obiectivele strategice stabilite; pentru buna functionare a acestor indicatori economici, întreprinderea asigura:

A Î T N R T I R B E U P T R I I I N L D E E R I L O R

Activitati de personal

Cercetare-dezvoltare

Financiar-contabil

Comercial

Productie

Stabilieste, executa si controleaza îndeplinirea indicatorilor

economici

9

- studierea si cunoasterea temeinica a pietei interne si externe; - contractarea întregii productii; - valorificarea la maximum a potentialului productiv prin utilizarea integrala a capacitatii de productie;

- asigurarea folosirii rationale a fortei de munca si largirea profilului de fabricatie; - elaborarea, directa sau cu institute de profil, de studii si prognoze privind dezvoltarea de perspectiva;

- elaborarea programelor speciale pe diferitele probleme si stabilirea sarcinilor ce revin subunitatilor de productie, sectiilor, atelierelor s.a.

b) Privind executia indicatorilor economici, întreprinderea: - urmareste îndeplinirea ritmica si integrala a acestora; - tine evidenta statistica a realizarii productiei si a folosirii capacitatilor de productie ca si a celorlalti indicatori.

2) În domeniul productiei, întreprinderea: - organizeaza si asigura îndeplinirea programelor de produc-tie în conditii de eficienta ridicata; - asigura încadrarea în consumurile normate de materiale si valorificarea superioara a acestora; - asigura realizarea ritmica a productiei, livrarea produselor în corelare cu termenele contractuale precum si realizarea sarcinilor de cooperare în productie;

- asigura executarea productiei la parametrii calitativi stabiliti; - organizeaza controlul tehnic de calitate; - stabileste lucrarile de mica mecanizare; - ia masuri pentru reducerea consumurilor specifice, optimizarea stocurilor de valori materiale si eliminarea cheltuielilor neeconomicoase;

- foloseste rational, întretine, repara si modernizeaza mijloacele fixe; - asigura încarcarea optima a capacitatilor de productie; - ia masuri pentru realizarea parametrilor proiectati ai produselor; - stabileste si întreprinde masuri pentru cresterea productiei; - asigura alimentarea cu diferitele tipuri de energie si folosirea rationala a instalatiilor energetice; - aplica normele de protectie si igiena muncii s.a.

3) În domeniul comercial, întreprinderea are atributii ce se pot încadra în trei grupe: a) Aprovizionarea tehnico-materiala. Întreprinderea are ca atributii:

- elaborarea si fundamentarea programului de aprovizionare tehnico-materiala; - asigurarea bazei materiale necesare realizarii în bune conditii a sarcinilor de plan; - încheierea contractelor economice si realizarea aprovizionarii la termenele necesare; - elaboreaza norme de stoc pentru materialele necesare; - ia masuri pentru preîntâmpinarea formarii de stocuri supranormative si pentru valorificarea operativa a celor disponibile;

- asigura receptia materialelor, depozitarea si conservarea lor s.a. b) Marketing si desfacere. Întreprinderea:

- încheie contracte economice si urmareste executarea întocmai a acestora; - urmareste livrarea produselor la termenele si în condtiile prevazute în contracte; - participa la prospectarea pietei interne si externe în scopul cunoasterii cerintelor consuma-torilor;

- asigura reclama, participa la expozitii si târguri, elaboreaza si difuzeaza cataloage comerciale;

- ia masuri pentru introducerea în fabricatie numai a produselor care au asigurata desfacerea prin contracte sau comenzi ferme;

- organizeaza si urmareste în exploatare instalatiile si utilajele livrate; - realizeaza activitatii de „service"; - rezolva reclamatiile referitoare la calitatea productiei, cantitatea si termenele de livrare s.a.

c) Comertul exterior si cooperarea economica internationala. Întreprinderea:

10

- încheie contracte cu beneficiarii externi, asigurând fundamentarea indicatorilor economici pentru export pe baza de contracte, contracte-cadru, comenzi sau conventii;

- actioneaza pentru asigurarea necesarului de comenzi si contracte pe perioade cât mai lungi, intrarea în raporturi de cooperare cu întreprinderi si firme din alte tari;

- se ocupa cu organizarea corespunzatoare a productiei destinate exportului, de realizarea si livrarea fondului de marfa destinat beneficiarilor externi;

- participa singura sau împreuna cu întreprinderile specializate de comert exterior la prospectarea pietei externe, la negocierea si încheierea contractelor ferme, contractelor-cadru, comenzilor sau conventiilor pentru productia de export, participând la cooperarea în productie cu firme si organizatii din strainatate;

- urmareste permanent cresterea eficientei financiar-valutare a operatiilor de comert exterior; - rezolva reclamatiile referitoare la calitatea si cantitatea productiei, termene de livrare s.a.

4) În domeniul financiar-contabil, atributiile se încadreaza în doua grupe:

a) Întocmirea si executia bugetului de venituri si cheltuieli. Întreprinderea: - elaboreaza bugetul de venituri si cheltuieli, urmarind sa-si acopere din veniturile obtinute cheltuielile si sa obtina beneficii;

- elaboreaza propuneri pentru planul de credite si de casa; - efectueaza studii si analize în vederea cresterii eficientei folosirii mijloacelor fixe, sporirii beneficiilor, accelerarii vitezei de rotatie a mijloacelor circulante;

- stabileste nivelul stocurilor de materii prime, materiale, produse; - ia masuri pentru executarea întocmai a bugetului de venituri si cheltuieli si crearea resurselor financiare necesare pentru acoperirea costurilor de productie si de circulatie, desfasurarea normala a activitatii economice, constituirea fondurilor proprii, rambursarea creditelor bancare precum si mentinerea echilibrului între venituri si cheltuieli.

b) Alte atributii. Întreprinderea: - organizeaza si exercita controlul financiar-preventiv si controlul gestionar de fond asupra gospodaririi mijloace-lor materiale si banesti;

- organizeaza si conduce contabilitatea, întocmind bilantul contabil si situatia principalilor indicatori economico-financiari;

- stabileste preturi si tarife la produsele si serviciile executate; - urmareste situatia valorilor materiale; - face inventarierea bunurilor din patrimoniul întreprinderii s.a.

5) În domeniul cercetarii si dezvoltarii, atributiile întreprinderii se împart în trei grupe: a) Cercetarea stiintifica, ingineria tehnologica si introduce-rea progresului tehnic. Întreprinderea: - elaboreaza în colaborare cu institutele de cercetare si proiectare de profil:

- planuri proprii de cercetare stiintifica, inginerie tehnologica si de introducere a progresului tehnic;

- studii, documentatii si proiecte privind realizarea de produse noi si modernizarea celor existente, dezvoltarea si modernizarea utilajelor, reutilari, extinderi de capacitati, perfectionari de tehnologii s.a.;

- aplica în productie si valorifica studiile si cercetarile stiintifice; - organizeaza activitatea de cercetare uzinala si introducerea progresului tehnic, normele de consum de materiale si normele de munca;

- organizeaza activitatea de inventii si inovatii; - asigura informarea, documentarea si propaganda tehnico-stiintifica.

b) Investitii si constructii. Întreprinderea: - elaboreaza planurile de investitii, de finantare si creditare a acestora; - asigura din timp, potrivit legislatiei existente, documentatiile tehnico-economice necesare; - încheie contracte de antrepriza si contracte de livrare a utilajelor, corelate cu termenele de punere în functiune;

- urmareste realizarea obiectivelor de investitii si aproba receptia investitiilor care intra în componenta sa.

c) Organizarea conducerii, a productiei si a muncii. Întreprinderea asigura: - organizarea pe baze stiintifice a activitatii de conducere si de productie;

11

- efectuarea de studii privind perfectionarea structurii organizatorice; - realizarea sistemului informational; - perfectionarea regulamentelor în vigoare; - aplicarea celor mai moderne si eficiente metode de organizare, programare si urmarire, de optimizare a fluxurilor de fabricatie;

- îmbunatatirea organizarii si normarii muncii, organizarea rationala a locurilor de munca si a muncii pe schimburi;

- aplicarea studiilor si proiectelor de organizare s.a. 6) În domeniul activitatilor de personal, întreprinderea:

- organizeaza orientarea profesionala, selectionarea, încadra-rea în munca si promovarea personalului;

- asigura evidenta cadrelor si aplicarea unor criterii obiective de apreciere anuala; - stabileste indicatorii referitori la asigurarea, pregatirea si perfectionarea fortei de munca pe meserii si specialitati;

- organizeaza perfectionarea pregatirii personalului muncitor; - asigura baza materiala a unitatilor scolare, dotarea acestora si cadrele de specialitate necesare; - asigura salarizarea personalului, aplicarea formelor de stimulare materiala; - ia masuri pentru îmbunatatirea conditiilor de munca, prevenirea accidentelor de munca, folosirea rationala a fortei de munca si respectarea disciplinei muncii;

- ia masuri pentru organizarea activitatii cu caracter administrativ, pentru înfiintarea de cantine, crese, gradinite, grupuri sociale, pentru asigurarea asistentei medicale, a spatiului locativ, a bazei materiale pentru actiuni cultural-sportive, întocmirea dosarelor de pensii, luarea de masuri fata de persoanele care au comis abateri s.a. Dupa cum subliniaza unii autori5, schimbarile manifestate în productia contemporana au

avut consecinte asupra cresterii semnificatiei factorului uman, ceea ce a propulsat managementul personalului în primul plan al activitatii manageriale din cadru întreprinderilor moderne.

3. DELIMITARI CONCEPTUALE PRIVIND FUNCTIUNEA DE PRODUCTIE A UNEI ÎNTREPRINDERI

3.1. SCURTE DEFINITII

Vom defini unii termeni folositi în descrierea activitatilor care au loc în cadrul

întreprinderilor, cu scopul de a întelege mai bine complexitatea acestora. Prin fabricatie se întelege acea parte a activitatii de productie care consta în folosirea

mijloacelor de munca existente, astfel ca, pornind de la anumite materii prime, sa se obtina produsele finite la o calitate superioara, un cost scazut si la termenele de executie prevazute.

Activitatea de productie se realizeaza prin intermediul procesului de productie. Procesul de productie al unei întreprinderi cuprinde totalitatea actiunilor constiente ale

oamenilor îndreptate cu ajutorul mijloacelor de munca asupra obiectelor muncii în vederea transformari lor în bunuri materiale destinate pietei.

Procesul de productie reprezinta o componenta de baza a unui sistem de productie. Fabricatia este o activitate de productie care transforma materiile prime în produse finite de

un nivel calitativ cât mai ridicat si cu costuri cât mai reduse. Procesul de productie este format din: - procesul tehnologic; - procesul de munca. Procesul tehnologic este format din ansamblul operatiilor tehnologice prin care se

realizeaza un produs sau repere componente ale acestuia. Procesul tehnologic modifica atât forma si structura, cât si compozitia chimica a diverselor materii prime pe care le prelucreaza.

Procesele de productie sunt: - elementare;

5 Petrescu, I., Managementul personalului organizatiei, Ed. Expert, Bucuresti, 2003

12

- complexe. Procesele de productie elementare sunt acele procese prin care produsul finit se obtine

printr-o singura operatie tehnologica. Procesele de productie complexe exista atunci când asupra obiectelor muncii se executa mai

multe operatii tehnologice. În cadrul procesului de productie continutul principal îl formeaza procesele de munca. Prin proces de munca se întelege actiunea muncitorului cu ajutorul uneltelor de munca

asupra obiectelor muncii în vederea transformarii lor în bunuri materiale. Totalitatea activitatilor legate de fluxul material, adica de miscarea materiei prime în

transformarile succesive pâna la obtinerea produsului sau lucrarii finite, constituie functiunea de productie. Din punct de vedere al rezultatelor si al existentei societatii comerciale aceasta este functiunea principala6.

Deoarece procesul de productie necesita, uneori, pe lânga efectuarea proceselor de munca si actiunea unor procese naturale, putem afirma ca procesul de productie cuprinde totalitatea proceselor de munca si a proceselor naturale ce concura la obtinerea produselor care constituie obiectul activitatii întreprinderii.

Pe lânga procesele de munca în unele ramuri industriale exista si procese naturale în cadrul carora obiectele muncii sufera transformari fizice si chimice sub actiunea unor factori naturali (industria alimentara - procese de fermentatie, în industria mobilei - procese de uscare a lemnului etc.).

3.2. TIPOLOGIA PROCESELOR DE MUNCA

Deoarece procesul de munca reprezinta continutul principal al procesului de productie, în continuare prezentam o clasificare a acestora dupa diferite criterii.

A) În raport cu modul cum acestea participa la obtinerea produsului finit. Dupa acest criteriu procesele se împart în urmatoarele grupe:

1) Procese de munca de baza au ca scop transformarea diferitelor materii prime, materiale etc. în produse finite care constituie obiectul activitatii de baza al întreprinderii.

Sunt trei categorii de procese de baza: a) procese de baza pregatitoare - cele care executa o serie de operatii ce au drept scop de a pregati materialele sau de a asigura piesele sau semifabricatele necesare în vederea prelucrarii propriu-zise.

b) procese prelucratoare - cele care asigura efectuarea operatiilor de prelucrare propriu-zisa a materiilor prime si a materialelor în vederea obtinerii produselor finite.

c) procese de finisare sau montaj - includ toate procese-le care asigura obtinerea în forma finala a produselor.

2) Procesele de munca auxiliare sunt cele care prin desfasurarea lor, asigura obtinerea unor produse sau lucrari, care nu constituie obiectul activitatii de baza al întreprinderii, dar care asigura si conditioneaza buna desfasurare a proceselor de baza (procesele de obtinere a sculelor, de producere a energiei, de executare a reparatiilor s.a).

3) Procesele de servire reprezinta acea categorie de procese de munca care au ca scop executarea unor servicii ce nu constituie obiectul activitatii de baza al întreprinderii, dar care contribuie prin efectuarea lor la buna desfasurare atât a proceselor de munca de baza, cât si a proceselor auxiliare (procesele de transport intern, de depozitare, de întretinere a retelei energetice s.a.).

B) În raport cu modul cum se executa procesele de munca: Dupa acest criteriu procesele se împart în:

1) Manuale - sunt acelea la care muncitorul actioneaza direct sau cu ajutorul sculelor asupra obiectelor muncii în vederea transformarii lor în produse finite;

2) Manual-mecanice - procesele de productie caracterizate prin faptul ca o parte din procese se executa manual, iar o alta parte mecanizat;

6 Petrescu, I, Management, Editura Tipocart Brasovia, Brasov, 1993

13

3) Mecanice - procesele de productie caracterizate prin faptul ca operatiile prin care se concretizeaza acestea se efectueaza mecanizat, muncitorul fiind acela care conduce în mod direct diferitele masini si utilaje.

4) Automate - procesele de productie care se efectueaza cu ajutorul unor masini, utilaje sau instalatii automatizate, muncitorii având rolul de a urmari si supraveghea buna functionare a acestora;

5) De aparatura - procesele de productie care se efectueaza în vase, recipiente si alte instalatii capsulate prevazute cu anumite mecanisme care formeaza aparatura de masura si control; dupa gradul de continuitate al desfasurarii acestor procese sunt:

a) procese continue: se caracterizeaza prin faptul ca în cadrul instalatiilor capsulate are loc o transformare continua a materiilor prime în produse finite, cu deplasarea materiilor prime si a materialelor, pe circuitul instalatiei având loc si reactiile chimice, existând o stabilitate a parametrilor de functionare pe orice sectiune a aparaturii si în orice punct al masei prelucrate în cursul desfasurarii proceselor.

b) ciclice sau periodice: procesele de productie se efectueaza pe faze, productia obtinându-se sub forma de sarje, existând o întrerupere între diferitele sarje, determinata de timpul necesar pentru scoaterea productiei finite din aparat, încarcarea acestuia cu materie prima etc.

C) În raport cu modul de obtinere a produselor finite din materia prima. Dupa acest criteriu procesele se împart în:

1) Directe: intra procesele de productie caracterizate prin faptul ca produsul finit se obtine ca urmare a efectuarii unor operatii succesive asupra aceleiasi materii prime;

2) Sintetice: produsul finit se obtine ca urmare a folosirii mai multor feluri de materii prime, care, dupa diferitele prelucrari succesive si transformarea în piese, subansamble sau semifabricate necesita operatii de asamblare sau montaj;

3) Analitice: dintr-un singur fel de materie prima se obtine o gama variata de produse. D) În raport cu gradul de periodicitate al desfasurarii lor în timp. Dupa acest criteriu,

procesele de productie sunt clasificate în: 1) Procese ciclice: care au un caracter repetitiv ciclic, dupa anumite intervale de timp

regulate, egale cu durata ciclului de fabricatie a lotului sau de elaborare a sarjei si care pot fi întâlnite în cadrul productiei de serie mare sau de masa.

2) Procese neciclice: se efectueaza o singura data, repetarea lor putându-se efectua numai cu caracter întâmplator.

E) În raport cu natura tehnologica a operatiilor efectuate. Dupa acest criteriu deosebim: 1) Procese chimice: care se efectueaza în instalatii capsulate, procesele de transformare din

materii prime în produse finite având loc prin efectuarea unor reactii fizice, chimice, termochimice sau electrochimice; ele pot fi continue sau ciclice;

2) Procese de schimbare a configuratiei si formei: se bazeaza pe folosirea unor masini sau agregate pentru schimbarea configuratiei sau a formei;

3) Procese de asamblare: prin continutul lor se asigura reunirea diferitelor materiale, piese, subansamble etc.

4) Procese de transport: asigura deplasarea diferitelor materiale sau produse de la un loc la altul în interiorul întreprinderii.

Trebuie retinut si faptul ca, uneori, în cadrul proceselor de productie, pe lânga efectuarea proceselor de munca, se efectueaza si o serie de procese naturale, care pot contribui la obtinerea anumitor modificari de proprietati ale produselor.

3.3. PRINCIPIILE ORGANIZARII PRODUCTIEI

Literatura de specialitate si experienta de productie au delimitat o serie de principii general

valabile pentru orice activitate de productie moderne, pe care în sinteza le prezentam în continuare. Principiul defalcarii procesului de productie în partile sale componente: - presupune o etapizare a procesului de fabricatie a diferitelor produse si împartirea acestora pe stadii, faze si operatii;

14

Principiul proportionalitatii: - consta în asigurarea unor raporturi de proportionalitate care se stabilesc atât în cadrul diverselor verigi ale întreprinderii, cât si în relatiile de productie dintre ele;

- la nivelul grupelor de utilaje de acelasi tip, al liniilor, atelierelor si sectiilor de productie este necesar sa existe o serie de proportii între cheltuielile de timp de munca impuse de executarea fiecarei operatii sau etape tehnologice si fondul de timp disponibil al utilajelor sau muncitorilor care se folosesc în acest scop;

- presupune asigurarea unor raporturi sau proportii în functie de productivitatea muncitorilor sau randamentul utilajului;

- implica existenta unor proportii în cazul relatiilor de productie dintre diferitele verigi ale întreprinderii;

- se aplica atunci când în cadrul verigilor respective se executa operatii sau etape tehnologice succesive (relatii de „înlantuire tehnologica”);

- verigile considerate executa si asambleaza componente diferite din structura constructiva a aceluiasi produs;

- în cadrul unei verigi se executa lucrari sau se presteaza servicii pentru cealalta veriga s.a. Deci, proportionalitatea presupune stabilirea si mentinerea unor egalitati între capacitatile

de productie ale verigilor implicate în relatiile analizate. Principiul ritmicitatii presupune executarea în fiecare perioada, cu o anumita amplitudine în

timp, a aceleiasi cantitati de productie, a acelorasi lucrari tehnologice. Pentru aceasta: - trebuie sa se asigure toate conditiile materiale si organizatorice necesare pentru existenta unei stabilitati depline a duratelor de executare a operatiilor sau etapelor tehnologice legate între ele, fara perturbatii în ritmicitatea acestuia, determinate de:

- lansarea cu întârziere în productie a unor materii prime sau componente ale produselor;

- existenta unor depasiri fata de consumurile proiectate de timp de munca la anumite operatii sau etape tehnologice;

- iesirea neprevazuta din functiune a unor utilaje; - aparitia rebuturilor în anumite stadii ale procesului de productie etc.

3. Principiul paralelismului se bazeaza pe asigurarea conditiilor materiale, organizatorice si tehnologice pentru desfasurarea procesului de productie pe un front larg de lucru, în paralel, prin:

- executarea simultana a produselor din nomenclatorul întreprinderii, a diferitelor componente ale unui produs, a diverselor operatii sau etape ale procesului tehnologic, a diferitelor stadii în care se afla materia-lele prelucrate;

- organizarea productiei în conformitate cu cerintele principiului paralelismului; - existenta unei sincronizari depline în executarea diferitelor componente constructive si etape sau operatii tehnologice ale unui produs.

Principiul liniei drepte: - presupune trecerea pe drumul cel mai scurt a materialelor si produselor între diferitele verigi din structura întreprinderii (locuri de munca, pe de o parte, si linii, ateliere sau sectii de productie, pe de alta parte);

- fluxurile tehnologice trebuie sa aiba un caracter continuu, sa se desfasoare în linie dreapta, fara întoarceri si încrucisari.

Principiul continuitatii: - presupune asigurarea prin organizarea procesului de productie a conditiilor necesare pentru ca acesta sa se desfasoare fara întreruperi; atunci când acest lucru nu este posibil, se urmareste ca întreruperile sa se situeze la cel mai scazut nivel posibil.

Respectarea acestor principii asigura desfasurarea procesului de productie fara disfunctionalitati, garantarea unei înalte productivitati, folosirea la maximum a fortei de munca si utilajelor întreprinderii.

3.4. LEGILE FUNDAMENTALE ALE ORGANIZARII PRODUCTIEI

15

Indiferent de tipul de productie, acesta este guvernat de doua legi fundamentale care actioneaza în raport cu particularitatile fiecarui domeniu de activitate economica:

1. Legea organizarii productiei în conformitate cu procesul tehnologic folosit în întreprindere, adica, organizarea productiei trebuie sa se faca în conditiile respectarii cu strictete a prescriptiilor tehnologice stabilite prin documentatia de proiectare a produselor, care se refera la:

- felul si succesiunea operatiilor efectuate; - structura parcului de utilaje folosit; - parametrii tehnico-economici de functionare a acestora; - caracteristicile profesionale si de calificare ale executantilor; - cerintele privind calitatea si dimensiunile materiilor prime necesare, timpii stabiliti pe operatii tehnologice pentru executarea unei unitati de produs s.a. 2. Legea concordantei între tipurile de productie si sistemele de organizare a productiei

adoptate de întreprindere, care presupune ca fiecarei grupe de tipuri de productie sa-i corespunda anumite sisteme de organizare a productiei, bazate pe combinarea unor subsisteme specifice de organizare structurala, procesuala în spatiu si în timp a productiei:

- în cazul productiei de masa si serie mare se utilizeaza sisteme de organizare a productiei în flux;

- tipurilor de productie individuala în serie mica si mijlocie le sunt specifice sistemele de organizare a productiei pe comenzi.

Încalcarea totala sau numai partiala a celor doua legi, prin nerespectarea prevederilor documentatiei tehnologice de proiectare sau prin adoptarea unor sisteme de organizare care nu corespund tipurilor de productie din întreprindere, determina, de regula, aparitia locurilor înguste, a discontinuitatilor în fluxurile tehnologice, a desincronizarilor în productie fata de ritmul prestabilit, ajungându-se chiar pâna la întreruperea pe parti sau integrala a productiei7.

4. STRUCTURA SIMPLIFICATA A UNUI SISTEM DE PRODUCTIE

Definind productia ca orice proces destinat sa transforme un set de elemente intrari într-un

set specific de elemente iesiri, un sistem de productie poate fi definit prin acele componente ale sale si anume: intrari, iesiri, si procesul de productie, asa cum se poate observa si din figura 4.1. Fig. 4.1 . Structura simplificata a unui sistem de productie

7Barbulescu,C., Bâgu,C., op.cit.

Subsistemul managementului productiei

Subsistemul de proiectare

Subsistemul de fabricatie

Subsistemul de aprovizionare - desfacere

Subsistemul de resurse umane

Subsistemul financiar - contabil

Subsistemul informatic

Materii prime si materiale

Energie

Informatii

Factori perturbatori

Produse finite

Deseuri si rebuturi

Informatii

Energie reziduala

Subsistemul de control

16

Din figura mentionata mai sus poate constata ca, principala componenta a sistemului de

productie este subsistemul de fabricatie, a carui functionare este asigurata de celelalte subsisteme. Subsistemul de fabricatie constituie locul de desfasurare al unui proces partial al productiei

de bunuri, prin care se obtin forma si proprietatile finale ale produsului. Subsistemul de fabricatie, privit la rândul sau ca sistem, este compus din: a) Subsistemul de comanda - realizeaza functia de transformare si distributie a fluxurilor

informationale astfel încât, prin realizarea unei interactiuni coordonate a tuturor subsistemelor, sa se îndeplineasca functia generala a sistemului.

b) Subsistemul de prelucrare, care realizeaza modificarea proprietatilor obiectului muncii; c) Subsistemul logistic realizeaza operatii de transfer pozitional (transport) si de transfer în

timp (depozitare). Importanta deosebita a acestui subsistem rezida din faptul ca 65-85% din durata totala a unui ciclu de fabricatie se consuma cu operatii de tip logistic (manipulare, transport, depozitare).

d) Subsistemul de control are functia de a determina valorile realizate ale parametrilor ce definesc calitatea pieselor, de a le compara cu valorile prescrise, de a stabili abaterile si de a comunica informatiile rezultate, sistemului efector.

Sistemele productie ale viitorului, presupun modificari profunde, care vor afecta atât baza tehnica cât si metodele si tehnicile de conducere, organizare si asigurare a calitatii. În acest sens, o societate de productie va avea nevoie de o capacitate inovationala proprie ridicata, deoarece fara acest element, chiar daca va face eforturi mari pentru a-si valorifica resursele materiale de care dispune, ea va ramâne în urma din punct de vedere calitativ.

5. FUNCTIUNEA DE PRODUCTIE, PROCES DE PRODUCTIE, TIPUL DE PRODUCTIE, SISTEME DE ORGANIZARE A PRODUCTIEI

Structura organizatorica reprezinta ansamblul, subdiviziunilor organizatorice, persoanelor

si al relatiilor dintre acestea, orientate spre realizarea obiectivelor prestabilite ale întreprinderii13.

Structura organizatorica este componenta principala a structurii generale a întreprinderii moderne (figura 5.1).

Structura organizatorica include: - structura functionala – ansamblul membrilor de conducere si al compartimentelor

(tehnice, economice si administrative), modul de constituire si grupare al acestora, precum si relatiile dintre ele necesare desfasurarii corespunzatoare a procesului managerial si de executie;

- structura de productie si conceptie, din punct de vedere organizatoric - reflecta locul de desfasurare a activitatii de productie, de control tehnic de calitate si de cercetare în cadrul unor verigi organizatorice bine delimitate.

Fig. 5.1. Locul structurii organizatorice în cadrul întreprinderii 5.1. FUNCTIUNEA DE PRODUCTIE

13Badea, F., Managementul productiei industriale, Ed. All Educational, Bucuresti, 1998

ÎNTREPRINDEREA MODERNA DE PRODUCTIE

STRUCTURA ORGANIZATORICA

Structura functionala de conducere

Structura operationala de productie si conceptie

STRUCTURA COMPETEN-TELOR DE SOCIO-

CULTURALE

17

Societatea comerciala reprezinta un ansamblu de mijloace de productie si activitati unde se dezvolta trei fluxuri: material, informational si financiar. Acestea se influenteaza si se conditioneaza reciproc în permanenta. Asa cum rezulta din cele prezentate mai sus, ratiunea functionarii unei întreprinderi consta în transformarea materiilor prime si materialelor în produse, servicii si lucrari. De aceea exista tendinta reducerii sferei de cuprindere a acestei functiuni la obiectul activitatii de baza a întreprinderii. În realitate situatia nu este aceasta, o întreprindere moderna având, în principal, functiunile prezentate în figura 5.2.

Fig.5.2 Functiunile de baza ale întreprinderii

În acest sens subliniem faptul ca, functiunea de productie ocupa un loc foarte important în

cadrul întreprinderii, asigurând existenta în continuare a acesteia si dezvoltarea ei. Totodata, aceasta asigura producerea bunurilor, permite executarea de lucrari sau servicii la termenele prevazute, în cantitatile cerute, la un cost de productie bine determinat, de o anumita calitate, în conditiile optimizarii resurselor. Functiunea de productie mai poate fi definita ca fiind ansamblul activitatilor de baza, auxiliare si de servire, prin care se realizeaza obiectivele din domeniul fabricarii produselor, elaborarii lucrarilor, prestarii serviciilor în cadrul unor organizatii.

Functiunea de productie include activitatile de baza ale societatii comerciale, prin care se realizeaza miscarea, transformarea sau prelucrarea unor resurse primare ca materii prime, materiale, informatii si altele pâna la obtinerea unui produs finit, efectuarea unei lucrari sau prestarea unui serviciu, precum si activitatile auxiliare care asigura desfasurarea normala a celor de baza. Pe scurt, ne aflam în fata unor activitati de baza, auxiliare si de servire prin care se realizeaza obiectivele din domeniul fabricarii produselor, elaborarii lucrarilor, sau prestarii serviciilor în cadrul societatii comerciale8.

Activitatea de productie are, de regula un caracter complex, ea constând în prelucrarea unor bunuri din natura, a materiilor prime în vederea obtinerii unor produse utile societatii, folosind în acest scop un sistem de mijloace de munca (masini, utilaje, instalatii).

Functiunea de productie cuprinde, în principal, activitatile prezentate în figura 5.3.

8 Petrescu, I., op. cit.

2. CONTROLUL TEHNIC DE CALITATE

4. PRODUCTIA AUXILIARA

3. ÎNTRETINEREA SI REPARAREA UTILAJELOR

1. FABRICATIA SAU EXPLOATAREA

FUNCTIUNEA DE PRODUCTIE

DE PRODUCTIE

DE DISTRIBUTIE

DE MARKETING

FUNCTIILE DE BAZA ALE ÎNTREPRINDERII

DE PERSONAL FINANCIARA

18

Fig.5.3. Activitatile functiunii de productie Referitor la acestea, facem câteva precizari: 1) fabricatia sau exploatarea presupune:

- transformarea materiilor prime si materialelor în produse; - lucrari si servicii care fac obiectul activitatii de baza a întreprinderii.

2) controlul tehnic de calitate: - materiilor prime, semifabricatele, subansamblurile si produselor finite sunt verificate pe întregul flux de fabricatie.

3) întretinerea si repararea utilajelor: - preîntâmpina efectele uzurii fizice si morale la mijloacele tehnice.

4) productia auxiliara: - asigura conditiile pentru buna desfasurare a activitatii de baza din cadrul întreprinderii.

6. PRINCIPALELE TIPURI DE PRODUCTIE ÎN ÎNTREPRINDERILE MODERNE

6.1. TIPURI DE PRODUCTIE

Sistemul de organizare a productiei adoptat de întreprinderile moderne este influentat într-o

mare masura de tipul de productie care defineste activitatea acesteia. Tipul de productie este o stare functionala a unei întreprinderi sau verigi de productie ale

acesteia, determinata de totalitatea factorilor tehnici si organizatorici care caracterizeaza: marimea si stabilitatea nomenclaturii produselor executate, volumul productiei pe fiecare pozitie a acesteia, gradul de specializare a locurilor de munca si modul de deplasare a obiectelor prelucrate între diferitele locuri de munca.

De regula, tipurile de productie nu se întâlnesc într-o forma singulara. Atât la nivelul întreprinderii, cât si al verigilor ei, diferitele tipuri de productie se îmbina în diverse proportii, fiecare tip detinând o anumita pondere în volumul total al productiei executate în întreprinderea sau veriga respectiva.

De aceea, în functie de factorii predominanti, întreprinderile sau verigile acesteia sunt încadrate într-unul din tipurile de productie precizate anterior.

În functie de tipul de productie se aleg metodele, tehnicile si procedeele folosite pentru operationalizarea atributelor managementului în domeniul activitatilor de productie, cum ar fi cele de organizare structurala si procesuala în spatiu si în timp a productiei, de conducere operativa a productiei, de evidenta si control în productie s.a.

Principalele caracteristici ale acestor tipuri de productie sunt prezentate în figura 6.1. Câteva elemente caracteristice ale acestor tipuri de productie:

1) Tipul de productie în masa: - fiecare loc de munca este încarcat cu o anumita lucrare tehnologica executata la acelasi fel de

produs; - nomenclatura produselor executate este excesiv de redusa, ea cuprinzând, de regula numai un

singur fel de produs (uneori pot exista în nomenclator si doua feluri de produse, cu o pondere prioritara a unuia dintre acestea);

19

. Fig. 6.1. Principalele tipuri de productie

- volumul productiei pe fiecare pozitie a nomenclatorului este foarte mare; - nomenclatura, volumul si structura productiei au un grad mare de stabilitate în timp; - specializarea fiecarui loc de munca în executarea unei anumite lucrari tehnologice la un singur

fel de produs are loc pentru o perioada îndelungata; - circulatia produselor între locuri de munca se face individual (bucata cu bucata) în conditiile

executarii în paralel a operatiilor tehnologice ale diferitelor produse. 2) Tipul de productie în serie:

- se caracterizeaza prin repetarea executarii aceluiasi fel de produs; - durata perioadei în care se repeta executarea unui anumit fel de produs este mai mica decât în

productia de masa; - la fiecare dintre acestea sa se execute operatii tehnologice la mai multe feluri de produse; - numarul felurilor de produse executate pe fiecare loc de munca este variabil; pe aceasta baza,

tipul de productie în serie se prezinta în trei variante: serie mare, mijlocie si mica; - comparativ cu productia de masa, nomenclatura produselor executate este mai mare si

prezinta o crestere însemnata de la seria mare spre cea mica (seria mare, 2-6 produse; seria mijlocie, 6-10 produse; seria mica, 10-20 produse); volumul productiei pe fiecare pozitie a nomenclaturii este mai mic, în comparatie cu productia de masa; el scade de la seria mare spre cea mica;

- gradul de stabilitate în timp a nomenclaturii, volumului si structurii productiei este relativ redus; modificarile acestora de la un an la altul, precum si între diferite perioade partiale anului se amplifica semnificativ de la seria mare spre cea mica;

- lipsa unei specializari depline a locurilor de munca, ca urmare a faptului ca fiecare pozitie din nomenclatorul de produse ocupa numai o parte - mai mare sau mai mica, în functie de marimea seriilor de productie - din fondul de timp disponibil de functionare a locurilor de munca;

- utilajele din dotarea locurilor de munca si muncitorii care lucreaza au un grad redus de specializare pe produs (în cazul seriilor mari) si un caracter universal în cazul seriilor mijlocii si mici;

- circulatia produselor între locuri de munca se face, de regula, pe loturi de productie de transport cu marimi variabile, folosindu-se executarea succesiva sau partial paralela a operatiilor tehnologice ale diferitelor produse.

3) Tipul de productie individuala: - nomenclatura produselor executate este foarte mare, cuprinzând o gama diversificata de feluri

si tipuri de produse (peste 20 feluri de produse, putându-se ajunge chiar la mai mult de 100 pozitii distincte);

- volumul productiei pe fiecare pozitie a nomenclaturii este excesiv de redus, deseori executându-se numai câte un singur exemplar din fiecare produs;

PRODUCTIE ÎN MASA

TIPURI DE PRODUCTIE

PRODUCTIE ÎN SERIE

MARE

MIJLOCIE MICA

PRODUCTIE INDIVIDUALA

20

- gradul de stabilitate în timp a nomenclaturii, volumului si structurii productiei este foarte redus, înregistrându-se modificari esentiale ale acestora la perioade scurte de timp, uneori chiar de la o zi la alta;

- executarea diferitelor produse din nomenclator se repeta la intervale de timp nedeterminate, în mod întâmplator, sau nu se mai repeta niciodata (în astfel de situatii, productia se executa "la comanda" pentru satisfacerea cerintelor specifice fiecarui client);

- locurile de munca din structura verigilor de productie si utilajele aflate în dotarea lor au un caracter universal, ce le permite sa execute o mare varietate de feluri si tipuri de produse;

- muncitorii care lucreaza la aceste locuri de munca se caracterizeaza prin universalitate, calificare ridicata si aptitudini de polivalenta, ceea ce le asigura posibilitatea executarii mai multor operatii tehnologice pentru o nomenclatura foarte larga de produse;

- circulatia produselor între locuri de munca se face pe loturi de productie cu marimi mici, în conditiile executarii succesive a operatiilor tehnologice ale diferitelor produse.

Facând o comparatie între tipurile de productie sub raportul eficientei economice si al rentabilitatii în activitatea întreprinderilor se desprind urmatoarele concluzii:

- productia de masa si serie mare se caracterizeaza printr-un nivel tehnic si organizatoric ridicat, bazat pe folosirea unor mijloace tehnice si forte umane specializate, a unor tehnologii si metode de organizare avansate; aceasta asigura premisele necesare pentru realizarea unui grad mare de eficienta economica si, implicit, de rentabilitate în activitatea întreprinderii;

- tipurile de productie individuala, serie mica si mijlocie se definesc printr-un nivel tehnic si organizatoric mult mai redus; sistemele de organizare a productiei specifice acestora, echipamentele si persoanele implicate în desfasurarea proceselor întreprinderii determina un nivel de eficienta economica si rentabilitate nesatisfacator, diminuat evident fata de cel întâlnit în productia de masa si serie mare; în aceste conditii, se impune gasirea unor modalitati tehnice si organizatorice care sa permita satisfacerea concomitenta atât a cerintelor de flexibilitate, cât si a celor de eficienta si rentabilitate; aceste modalitati se bazeaza, în linii generale, pe transferarea si adap-tarea la caracteristicile productiei individuale, de serie mica si mijlocie a sistemelor de organizare structurala si procesuala specifice productiei de masa si serie mare; O abordare interesanta asupra modalitatilor de productie este sustinuta de unii autori9, care

afirma ca în interiorul firmelor se întrepatrund trei modalitati de productie, care se situeaza în contextul rationalitatii tehnico-organizationale, si anume:

- modelul de productie standardizat - este cunoscut sub numele de taylorism, apoi fordism, si se caracterizeaza printr-o productie de masa omogena realizata în cadrul unui proces de productie secvential; în acest univers productiv, sursele de performanta si productivitate se gasesc în îmbinarea procedurilor de fabricatie, cresterea volumelor de productie, standardizarea sarcinilor si a informatiei;

- modelul de productie variata - corespunde în anumite privinte miscarii de eterogenitate a cresterii productiei cerute si propuse si datorita faptului ca produsele tind sa încorporeze din ce în ce mai mult service sau activitati de suport;

- modelul de productie flexibil - este caracterizat prin legaturile sale cu natura incerta a informatiei referitoare la mediu, care conduce la schimbarea logicii functionarii firmelor, din care cauza apare nevoia reconfigurarii simultane a organizarii si ofertei pentru a face fata la exigentele consumatorilor. Ultimul model este adoptat de tot mai multe întreprinderi având în vedere avantajele mentionate, care le

permit sa supravietuiasca acerbei lupte a concurentei.

6.2. PRINCIPALII FACTORI CARE INFLUENTEAZA PROCESUL DE PRODUCTIE SI ORGANIZAREA ACESTUIA

9Petrescu, I., Managementul performantei, Ed. Lux Libris, Brasov, 2002

21

Principalii factori care influenteaza procesul de produc-tie si organizarea lui sunt prezentati în figura 6.2.

Fig.6.2. Principalii factori care influenteaza procesul de productie si organizarea acestuia Referitor la acesti factori mentionam urmatoarele:

1) Felul materiei prime folosite: - exercita o mare influenta asupra continutului procesului de productie si al organizarii lui;

astfel, sub raportul materiilor prime folosite, procesele de productie se pot grupa în doua mari categorii si anume, în procese extractive (care se caracterizeaza prin aceea ca nu au materii prime, ci numai obiecte ale muncii - titei, carbune, minereuri s.a.) si procese prelucratoare (care se caracterizeaza prin faptul ca au ca obiect prelucrarea materiilor prime provenite din industria extractiva, ca si prelucrarea industriala a produselor agricole);

- în raport cu felul concret al materiilor prime folosite exista diferentieri foarte mari în ceea ce priveste organizarea proceselor de productie din întreprinderile extractive si prelucratoare, determinate de problemele pe care le ridica buna organizare si desfasurare a proceselor de munca de baza, auxiliare sau de servire;

- impune proiectarea unei retele dezvoltate de transport rutier, pe cale ferata, suspendat s.a., a unei retele de depozite si magazii, folosirea unor mijloace de transport si instalatii de încarcare-descarcare mecanizate sau automatizate cu mers continuu, cum sunt benzile transportoare, funicularele s.a.;

- impune asigurarea colectarii deseurilor si valorifica-rea acestora în cadrul întreprinderii, sau punerea la dispozitia altor întreprinderi pentru valorificare;

- pune problema utilizarii unor instalati de captare a substantelor nocive, de înlaturare a lor si de conditio-nare continua a aerului (în special în unitatile de turnatorie, forje, de vopsire s.a.);

- pe plan mondial, întreprinderile folosesc din ce în ce mai mult materialele neconventionale, datorita proprietatilor lor, viitorul productiei moderne fiind acaparat deja de materialele asa zise “inteligente”10.

2) Felul produsului finit fabricat: - diferitele produse, prin particularitatile lor de ordin constructiv, legate de reteta de

fabricatie, de forma sau proprietatile lor determina o anumita organizare a procesului de productie;

- în general, produsele fabricate se pot grupa în produse omogene (au proprietati identice în toate partile lor) si produse eterogene (au un caracter mult mai complex, proprietatile diferind în raport cu partile lor componente).

3) Volumul productiei fabricate: - este determinat de gradul de solicitare a produselor pe piata, iar în functie de acestea,

impunându-se adoptarea unui anumit tip de productie, determinându-se o anumita organizare a procesului de productie.

4) Gradul de complexitate al produselor fabricate, de precizie în executarea produselor si dimensiunile produsului finit:

10 Pânzaru, S., Dinescu, I., Materiale utilizate în productia speciala, Ed. A.F.A., Brasov, 2002

FACTORII care

influenteaza procesul de productie si organizarea

acestuia

Felul materiilor prime

Felul procesului tehnologic utilizat

Volumul productiei realizate Alti factori specifici

Nivelul de concentrare, combinare,

specializare a productiei

Caracterul produsului fabricat

22

- impun o anumita organizare a procesului de productie; - în functie de acestea trebuie aprovizionata întreprinderea cu un numar mai mare sau mai mic

de materiale, sunt necesare utilaje complexe într-un numar mai mare sau mai mic, sau se impune un anumit numar de muncitori cu calificare speciala.

5) Felul procesului tehnologic utilizat: - determina:

- un anumit numar de operatii, de un anumit fel si executate într-o anumita succesiune; - folosirea unor utilaje bine determinate pentru executarea lor; - angajarea unei forte de munca de o anumita calificare; - folosirea de materii prime si materiale specifice; - un anumit nivel de mecanizare si automatizare, cu toate implicatiile care decurg de aici

asupra organizarii procesului de productie. - în cadrul întreprinderilor moderne, pentru fabricarea unui produs pot fi folosite mai multe

procese tehnologice, fiecare cu particularitati date asupra organizarii procesului tehnologic (de exemplu, în industria constructoare de masini, diferitele piese sau semifabricate pot fi obtinute prin turnare sau matritare, dupa cum pentru obtinerea pieselor prin turnare pot fi folosite mai multe procedee cum sunt turnarea sub presiune, turnarea în forme usor fuzibile, în cochilii metalice s.a.11);

- în cadrul întreprinderilor moderne se folosesc din ce în ce mai mult tehnologiile neconventionale de fabricatie a produselor, deoarece acestea au unele caracteristici importante12:

- grad avansat de automatizare si robotizare; - domenii de aplicare unde nu se pot folosi procedeele conventionale; - productivitate ridicata la prelucrarea unor materiale si aliaje cu proprietati fizice,

chimice si mecanice deosebite (rezistenta mare la uzare, duritate crescuta, fragilitate, stare de tensiune s.a.)

- se impune alegerea procedeului optim de fabricatie din punct de vedere economic care sa asigure livrarea produselor într-o calitate superioara, la un cost redus, cu cheltuieli de investitii minime.

5) Din rândul altor factori care influenteaza procesul de productie moderne si organizarea lui se pot enumera: gradul de automatizare, robotizare, de implementare a sistemului informatic în conducerea fabricatiei. Referitor la ultimul aspect, subscriem la parerile unor autori, care afirma ca, noile tehnologii informationale asigura drumul spre performanta a întreprinderilor si afirmarea acestora pe piata produselor de înalta tehnicitate si complexitate.13

7. SISTEME DE ORGANIZARE STRUCTURALA.

TIPOLOGIA PROCESELOR DE PRODUCTIE

De regula, activitatea de proiectare si organizare a întreprinderilor moderne de productie se regaseste în tipurile de structuri prezentate în figura 7.1.

11Pânzaru, S., Tehnologiile si utilajele procedeelor speciale de formare si turnare, Ed. A.F.A., 2002 12Dinescu, I., Pânzaru, S., Materiale utilizate în productia speciala, Ed. A.F.A., Brasov, 2002 13Petrescu, I., Managementul performantei, Ed. Lux Libris, Brasov, 2002

DE TIP

MIXT

TIPURI DE STRUCTURI

MODERNE DE PRODUCTIE SI DE

CONCEPTIE DE TIP

OBIECT

DE TIP TEHNOLOGIC

23

Fig. 7.1. Tipuri de structuri moderne de productie si conceptie

1) Structura de productie si conceptie de tip tehnologic. Caracteristici de baza: - organizarea sectiilor de baza se face dupa principiul tehnologic, denumirea sectiilor de

baza fiind data de procesul tehnologic care se executa în cadrul acestora; - în cadrul sectiilor de productie, exista locuri de munca universale, a caror functionare este

asigurata de forta de munca de înalta calificare; - amplasarea acestor locuri de munca se face dupa principiul grupelor omogene de masini;

- acest tip de structura este caracteristic tipului de serie mica sau individuala. Avantajele acestui tip de structura sunt urmatoarele: - permite realizarea unei varietati mari de produse; - are loc o încarcare completa a locurilor de munca; - are un grad mare de flexibilitate, datorat caracterului universal al locurilor de munca; Dezavantajele acestei structuri sunt: - datorita faptului ca fiecare faza de proces tehnologic se realizeaza în sectii diferite,

transportul intern în întreprindere este foarte ridicat; - deoarece locurile de munca trebuie sa se adapteze la fabricatia unei varietati mari de

produse, timpul pentru reglare al acestora este uneori foarte mare, ducând la cresterea timpilor de întreruperi în functionarea utilajului;

- micsoreaza raspunderea pentru obtinerea unei calitati ridicate, datorita faptului ca produsele se prelucreaza în mai multe sectii de productie;

- produsele au un ciclu lung de fabricatie si deci exista stocuri mari de productie neterminata.

2) Structura de productie si conceptie de tip pe obiect. Caracteristici de baza: - organizarea sectiilor de productie este realizata dupa principiul obiectului de fabricatie; - în fiecare sectie se fabrica un singur produs sau componentele ale acestuia, iar sectiile

poarta denumirea pro-dusului pe care-1 fabrica; - locurile de munca sunt specializate în realizarea unei singure operatii sau a unui numar

foarte mic de operatii; - amplasarea locurilor de munca se face sub forma de linii tehnologice specializate în

fabricatia unui produs; - acest tip de structura este specific tipului de productie de serie mare sau de masa. Avantajele structurii de productie si conceptie pe obiect: - asigura organizarea liniilor în flux cu eficienta ridicata; - permite o crestere a specializarii în productie; - reduce volumul de transport intern; - reduce durata ciclului de fabricatie si a costurilor de productie; - determina o reducere substantiala a stocurilor de productie neterminata. Dezavantaje: - este tipul de structura de productie cu o flexibilitate foarte redusa la schimbarile

sortimentale; - nu poate fi folosita în mod eficient decât pentru tipul de serie mare sau de masa. 3) Structura de productie si conceptie de tip mixt. Caracteristici de baza: - organizarea sectiilor de productie se face dupa principiul mixt, o parte a sectiilor de

productie organizându-se dupa principiul tehnologic (cele pregatitoare), iar celelalte dupa principiul pe obiect (sectiile prelucratoare);

- acest tip de structura este specific tipului de serie mica sau mijlocie;

24

- acest tip de structura îmbina avantajele celorlalte doua tipuri si le elimina o parte din dezavantaje.

Se poate afirma ca, particularitatile fiecarei întreprinderi îsi pun amprenta asupra structurilor de productie, determinând numarul si tipul subunitatilor de productie de baza.

Cunoasterea principalelor tipuri de productie si a proceselor de productie are un rol important în abordarea sistemelor de organizare structurala a productiei întreprinderilor moderne, permite realizarea unei gândiri logice si analitico-sistetice asupra activitatii firmelor al caror obiect de activitate îl reprezinta producerea de bunuri materiale.

8. STRUCTURA DE PRODUCTIE SI CONCEPTIE 8.1. VERIGILE ORGANIZATORICE ALE STRUCTURII DE PRODUCTIE SI CONCEPTIE

Structura de productie si conceptie a unei întreprinderi de productie industriala se refera la

numarul si componenta unitatilor de productie, de control si cercetare, marimea si amplasarea lor pe teritoriul întreprinderii, modul de organizare interna a acestora si legaturile functionale care se stabilesc între ele în cadrul procesului de productie si cercetare14.

În cadrul întreprinderilor moderne structura de productie si conceptie este formata dintr-un numar stabilit de verigi organizatorice de productie, dintre care cele mai des întâlnite sunt cele prezentate în figura 8.1.

Fig.8.1. Verigile organizatorice ale structurii de productie si conceptie I. Sectia de productie este o veriga de productie, distincta din punct de vedere administrativ,

în cadrul careia se executa un produs, o parte a acestuia sau o faza de proces tehnologic. Constituirea unei sectii de productie îsi propune organizarea si coordonarea unitara a activitatilor din punct de vedere tehnologic.

În functie de felul proceselor tehnologice care se desfasoara în cadrul sectiilor de productie exista:

A) sectii de baza; B) sectii auxiliare; C) sectii de servire; D) sectii anexa. A) În cadrul sectiilor de baza se executa procese de productie care au drept scop

transformarea diferitelor materii prime si materiale în produse finite, ce se constituie în obiecte ale activitatii de baza a întreprinderii.

14Badea,F.,op.cit.

Verigi organizatorice de productie

Sectii de productie, montaj sau "service"

Locuri de munca

Laboratoare de control si cercetare

Ateliere de productie, montaj,

proiectare

Sectoare de productie

25

Acestea se pot grupa în mai multe categorii, în functie de principiul care a stat la baza organizarii ei:

1) sectii de baza organizate dupa principiul tehnologic; 2) sectii de baza organizate dupa principiul pe obiect; 3) sectii de baza organizate dupa principiul mixt. 1) Sectiile de baza organizate dupa principiul tehnologic presupun amplasarea utilajelor si a

locurilor de munca astfel încât sa asigure executarea unui stadiu sau a unei faze de proces tehnologic. Astfel, exista sectii de productie de turnatorie, forja, prelucrari mecanice sau de montaj etc.

În functie de operatiile tehnologice care se executa în cadrul acestora, sectiile se grupeaza în:

a) sectii de baza pregatitoare; b) sectii de baza prelucratoare; c) sectii de baza de montaj-finisaj. a) Sectiile de baza pregatitoare – în acestea se executa fazele pregatitoare ale procesului

tehnologic cum sunt: turnare si forjare de piese în constructii de masini, filatura în industria textila, croire în industria de confectii etc.

b) Sectiile de baza prelucratoare – în cadrul lor are loc transformarea propriu-zisa a materiilor si materialelor în produ-se care constituie obiect de baza al întreprinderii (cele de prelu-crari mecanice în constructii de masini, cele de tesatorie în industria textila).

c) Sectiile de baza de montaj-finisaj – sunt cele în cadrul carora are loc asamblarea diferitelor produse din ansamblele si subansamblele componente sau finisarea produsului finit (cum ar fi sectiile de montaj si probe tehnologice din constructii de masini, sectiile de imprimare sau apretare din industria textila).

2) Sectiile de baza organizate dupa principiul pe obiect sunt acelea care asigura transformarea completa a materiilor si materialelor în produs finit sau componente ale acestuia. În cadrul acestor sectii sunt reunite un ansamblu de operatii tehnologice care vor prelucra produsul de la stadiul de materie prima pâna la stadiul de produs finit.

3) Sectiile de baza organizate dupa principiul mixt. Unele sectii (de regula cele pregatitoare) sunt organizate dupa principiul tehnologic, iar altele dupa principiul pe obiect (sectiile de prelucrari mecanice si montaj).

B) Sectiile auxiliare sunt acelea în cadrul carora se executa produse sau lucrari ce nu constituie obiectul activitatii de baza a întreprinderii, dar care sunt absolut necesare pentru buna desfasurare a proceselor de productie de baza (sectia energetica din cadrul centralelor producatoare de diferite feluri de energie).

C) Sectiile de servire, unde se executa activitati de productie ce se constituie ca servicii atât pentru sectiile de baza, cât si pentru sectiile auxiliare (sectia retele energetice, sectia depozite s.a.).

D) Sectiile anexa sunt destinate valorificarii deseurilor în acele întreprinderi în care rezulta o cantitate mare de materiale refolosibile.

II. Atelierul de productie poate desfasura activitatea: - ca o subunitate de productie a unei sectii de productie, fiind o veriga structurala delimitata

teritorial, în cadrul caruia se executa fie acelasi proces tehnologic, fie acelasi produs sau componenta a unui produs;

- în mod independent, deosebindu-se de sectia de productie doar prin volumul de activitate care se desfasoara în cadrul acestuia, atelierul fiind o veriga structurala delimitata administrativ, cu aceleasi caracteristici din punct de vedere al procesului de productie ca si în primul caz.

Activitatile de productie ce au loc în cadrul unui atelier pot fi activitati de productie, montaj, service etc.

În cadrul atelierul de proiectare activitatea este orientata în executarea acelor lucrari de proiectare de dimensiuni mai reduse si care nu au fost executate de institutele de specialitate.

III. În laboratorul de control si cercetare se executa diferite analize si masuratori a calitatii produselor, materiilor si materialelor.

26

IV. Sectorul de productie, delimitat teritorial, reprezinta locul unde se executa o anumita faza din procesul tehnologic sau anumite componente ale unui produs. Într-un atelier de prelucrari mecanice pot exista: sectorul de strunguri, sectorul de freze s.a.

V. Locurile de munca ocupa o anumita suprafata de productie dotata cu utilaje si echipamente tehnologice corespunzatoare, destinate executarii unor operatii tehnologice sau servicii productive. Ele pot fi specializate în realizarea unei operatii, sau universale, când executa o varietate mare de operatii.

8.2. TIPOLOGIA PROCESELOR DE PRODUCTIE

Datorita marii diversitati a proceselor de productie acestea trebuie grupate în grupe de

procese cu caracteristici comune în functie de anumite criterii. Cele mai utilizate criterii de grupare a proceselor de productie sunt: a) dupa modul de participare la obtinerea produsului finit; b) dupa gradul de continuitate; c) dupa modul de obtinere a produsului finit; d) dupa gradul de periodicitate; e) dupa natura tehnologica. a) În functie de modul cum participa la realizarea produsului finit procesele de productie

sunt: - procese de productie de baza; - procese de productie auxiliare; - procese de productie de servire; - procese de productie anexa. Procesele de productie de baza transforma materiile prime si materialele în produse finite

care constituite obiectul activitatii de baza al întreprinderii procese de prelucrare mecanica si montaj în constructii de masini, tesatorie în industria textila etc.

Procesele de productie de baza pot fi la rândul lor: - procese de baza pregatitoare; - procese de baza prelucratoare; - procese de montaj-finisaj. Procesele de baza pregatitoare pregatesc materiile prime si materialele pentru prelucrarea

propriu-zisa - procesele de turnare si forjare în industria constructiilor de masini, procesele de vopsire si filatura din industria textila, procesele de croit în industria confectiilor sau de încaltaminte.

Procesele de baza prelucratoare efectueaza operatii de prelucrare propriu-zisa a materiilor prime si a materialelor în vederea transformarii lor în produse finite - procese de prelucrari mecanice în constructii de masini, procese de tesatorie în industria textila etc.

Procesele de baza de montaj-finisaj sunt acele procese care asigura obtinerea formei finale a produsului înainte de livrarea la consumator.

Procesele de productie auxiliare asigura obtinerea unor produse sau lucrari care nu constituie obiectul activitatii de baza al întreprinderii, dar care asigura buna functionare a proceselor de productie de baza - procesele de reparare a utilajelor si echipamentelor, de obtinere a SDV-urilor necesare în procesele de productie de baza, de obtinere a diferitelor feluri de energie etc.

Procesele de productie de servire asigura obtinerea unor servicii care nu constituie obiectul activitatii de baza al între-prinderii, dar ajuta la buna desfasurare a proceselor de productie de baza si auxiliare - procesele de transport intern, de depozitare sau de transport a diferitelor feluri de energie pe cabluri sau conducte.

b) Dupa gradul de continuitate procesele de productie sunt: - procese de productie continue - asigura o transformare continua a materiilor prime în

produse finite în instalatii de aparatura, pe tot parcursul fluxului de produc-tie, parametrii tehnologici având aceleasi valori.;

- procese de productie periodice - produsele sunt elaborate sub forma de sarje, la distante de timp egale cu timpul necesar pentru elaborarea unei sarje.

27

c) Dupa modul de obtinere a produselor finite din materia prima procesele de productie sunt:

- procese de productie directe; - procese de productie sintetice; - procese de productie analitice. Procesele de productie directe se caracterizeaza prin aceea ca produsul finit se obtine ca

urmare a executarii unor operatii succesive asupra aceleiasi materii prime - procesele de obtinere a produselor lactate, de obtinere a zaharului etc.

Procesele de productie sintetice conduc la obtinerea produsului finit dupa prelucrarea succesiva a mai multor materii prime - procesele de productie din constructii de masini, confectii, industria alimentara etc.

Procesele de productie analitice conduc la obtinerea a mai multor produse finite în urma unor prelucrari succesive a unei singure materii prime procesele de productie din petrochimie, rafinarii etc.

d) Dupa gradul de periodicitate procesele de productie sunt ciclice si neciclice. Procesele de productie ciclice au caracter repetitiv si sunt specifice tipului de productie de

serie mare sau de masa. În cadrul acestor procese prelucrarea produselor se face pe loturi de fabricatie sau sub forma de sarje.

Procesele de productie neciclice se repeta la perioade mari de timp si sunt specifice pentru tipul de productie de serie mica sau unicate.

e) În functie de natura tehnologica a operatiilor, procesele de productie sunt: - procese chimice; - procese de schimbare a configuratiei; . - procese de asamblare; - procese de transport. Procesele chimice se efectueaza în instalatii capsulate în cadrul carora materiile prime se

transforma în urma unor reactii chimice sau termochimice procesele din industria aluminiului, a maselor plastice, a petrolului etc.

Procesele de schimbare a configuratiei au la baza operatii de prelucrare mecanica a materiilor prime cu ajutorul unor masini sau agregate tehnologice procesele de strunjire, rectificare, frezare etc.

Procesele de asamblare asigura sudura, lipirea sau montajul unor subansamble în vederea obtinerii produsului finit.

Procesele de transport asigura deplasarea materiilor si materialelor de la un loc de munca la altul în interiorul întreprinderii.

8.3. PERFECTIONAREA STRUCTURII DE PRODUCTIE SI CONCEPTIE – CONDITIA OBTINERII PERFORMANTEI ÎN DOMENIU

O structura de productie si conceptie rationala, moderna se realizeaza, în primul rând, prin proiectarea întreprinderii, iar, dupa aceea, în decursul functionarii acesteia, prin luarea unor masuri operative care sa duca la perfectionarea structurilor în raport cu modificarile care survin pe linia nomenclaturii produselor de fabricat, a tehnologiilor de fabricatie sau a organizarii productiei si a muncii15.

Dintre principalele cai de perfectionare a structurii de productie si conceptie se pot enumera urmatoarele:

- cresterea ponderii unitatilor de productie (sectii, ateliere) specializate, organizate dupa principiul obiectului de fabricat, în totalul unitatilor de productie ale întreprinderii; astfel, se creeaza conditii optime pentru generalizarea introducerii în întreprindere a metodelor superioare de organizare a productiei în flux;

15 Barbulescu, C., op.cit.

28

- asigurarea adâncirii specializarii productiei si a extinderii relatiilor de cooperare, care duc la reprofilarea unitatilor de productie pe o productie specializata, creând astfel conditii optime pentru cresterea eficientei activitatii întreprinderii;

- cresterea ponderii volumului de productie sau de lucrari executate pentru activitatea de baza de catre întreprinderi specializate pentru executarea reparatii-lor, producerea de scule, energie si reducerea la minimul necesar a unitatilor de productie auxiliare si de servire proprii;

- optimizarea gradului de marime al unitatilor de productie si asigurarea proportionalitatii între capacitatile de productie ale acestora, care asigura o crestere puternica a productivitatii muncii, reducerea costurilor de productie si o folosire rationala a capacitatilor de productie prin lichidarea locurilor înguste sau folosirea completa a excedentelor de capacitate;

- sistematizarea întreprinderii care duce la îmbunatatirea, ori de câte ori este posibil, a planului general de organizare al întreprinderii si realizarea unui flux tehnologic continuu, pe traseele cele mai scurte, evitarea întoarcerilor sau intersectarii fluxurilor de materiale sau de oameni, apropierea unitatilor auxiliare si de servire de unitatile carora le furnizeaza produse, lucrari sau servicii.

Perfectionarea permanenta, ori de câte ori este nevoie, a structurii de productie si conceptie se materializeaza prin cresterea eficientei economice, influentând în mod direct o serie de indicatori economici ai întreprinderii, cum ar fi:

- volumul, continutul si directia transporturilor interne, fondul de salarii afectat personalului care lucreaza în transporturile interne si volumul costurilor de transport intern;

- numarul, felul, marimea si locul de amplasare a depozitelor întreprinderii, numarul de personal care lucreaza în cadrul gospodariei depozitelor si fondul de salarii aferent acestuia;

- numarul de personal ocupat în aparatul administrativ si fondul de salarii aferent acestuia; - durata medie a ciclului de productie pe întreprindere, volumul productiei neterminate si

normativul de mijloace circulante pentru productia neterminata; - gradul de continuitate al fluxului tehnologic, al fluxului de materiale si al fluxului de

oameni; - gradul de folosire a teritoriului întreprinderii. Rezulta ca, perfectionarile aduse în structura de produc-tie si conceptie vor determina

îmbunatatirea acestor indicatori, în sensul reducerii volumului de lucrari, a fondului de salarii aferent activitatii de transport, de depozitare si activitatii administrative, al reducerii duratei ciclului de productie si al norma-tivului de mijloace circulante, al marimii gradului de continuitate a flu-xurilor si a reducerii lungimii lor precum si a marimii gradului de folosire a suprafetelor de care dispune întreprinderea

9. SISTEME DE ORGANIZARE SPATIALA. FLUXUL GENERAL DE PRODUCTIE

9.1. PROBLEMELE SPECIFICE AMENAJARII SPATIALE A PRODUCTIEI

Abordarea proiectelor de amenajare a firmelor industri-ale este o chestiune foarte dificila si presupune instinct si intuitie din partea proiectantilor.

Metodologia amenajarii sistematice a spatiului asigura o anumita disciplina în elaborarea planului de amenajare, permitând, în acelasi timp, o variatie a continutului datelor de intrare ce stau la baza elaborarii planului de amenajare a verigilor de productie.

Organizarea spatiala a productiei în cadrul întreprinderi-lor include în sfera sa un ansamblu de probleme, care poate fi sistematizat pe trei domenii principale, si anume:

- amplasarea verigilor de productie din structura întreprinderii; - stabilirea configuratiei fluxurilor tehnologice; - dimensionarea suprafetelor de productie necesare.

29

Problemele care fac parte din cele trei domenii sunt abordate atât la nivelul general al întreprinderii, cât si la cel al verigilor structurale de productie din componenta ei.

Fundamentarea solutiilor privind organizarea în spatiu a productiei întreprinderii se realizeaza prin intermediul unui studiu specializat, bazat pe folosirea de sisteme principale si metodologice specifice.

9.2 PROBLEMELE GENERALE ALE ORGANIZARII SPATIALE A VERIGILOR DE PRODUCTIE

Amenajarea spatiului verigilor de productie consta în amplasarea fizica a instalatiilor, masinilor si utilajelor industriale. Amplasarea include spatiile necesare miscarii materialelor si depozitarii acestora, spatiile activitatilor indirecte si serviciilor auxiliare precum si spatiile necesare echipamentelor16.

Orice proiect de amenajare sau rearanjare a verigilor de productie va avea propriile sale obiective, care difera în functie de punctele de vedere ale managerilor si politica firmei, precum si de conditiile curente în care se elaboreaza proiectul. Pentru sporirea eficientei acestei activitatii este necesar ca obiectivele reale sa fie clare si bine definite de la bun început.

În esenta, amenajarea unei verigi de productie este o combinatie de obiective si variante, ea fiind rezultatul unui compromis între anumite avantaje si limitari care trebuie privite în dinamica, prin prisma modificarii lor în timp.

Amenajarea spatiilor trebuie sa urmareasca realizarea unor obiective generale între care enumeram:

- integrarea tuturor factorilor care afecteaza planul general de organizare a firmei; - utilizarea eficienta a factorilor de productie; - flexibilitatea în amplasarea si reamplasarea masinilor si utilajelor; - elasticitate concretizata în adaptabilitatea din mers la noile sortimente de produse; - o împartire automata pe puncte de lucru a spatiului existent; - asigurarea unei anume densitati pe suprafata verigii de productie ce se amenajeaza; - realizarea unei secvente logice a fluxului tehnologic si a locurilor de munca; - comoditate pentru toti angajatii în efectuarea activitatilor pe care le executa; - respectarea normelor de protectie a muncii si de paza contra incendiilor; - motivatie, satisfactie în munca si securitate pentru toti angajatii etc. Aceste obiective si altele pot fi realizate prin oricare din cele trei tipuri clasice de amenajari si

anume: - amenajarea verigilor de productie cu locuri de munca fixe sau locuri fixe pentru

material: o materialele sau componentele principale ramân în loc fix; o sculele, masinile si lucratorii sunt aduse la aceste locuri fixe; o produsul finit este realizat cu elemente componente importante depozitate în acelasi loc; o are ca avantaje:

� manipulare redusa a produsului finit; � angajatii lucreaza într-un singur loc, asigurându-se astfel calitatea lucrarilor; � permite modificari frecvente în fabricatie si lansarea de noi produse; � adaptabilitate la cererile intermitente de pro-duse; � nu necesita o organizare pretentioasa si costisitoare etc;

- amenajarea verigilor de productie dupa tipul procesu-lui sau tipul prelucrarii: o în care toate operatiile aceluiasi proces sau tip de prelucrare sunt grupate în acelasi

loc; o are ca avantaje:

� reducerea volumului de investitii prin folosirea eficienta a masinilor si utilajelor; � adaptabilitatea la varietate mare de produse si la schimbari frecvente în tehnologia de

executie; 16 Dima, I.C., Nedelcu, M.V., Managementul productiei industriale, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1999

30

� adaptabilitatea la cereri intermediare de produse; � stimuleaza executantul în ridicarea nivelului propriilor performante; � asigura continuitatea productiei în cazul defectarii masinilor, lipsei materialelor si

absentei executantului etc; - amenajarea verigilor de productie pe linii de productie sau pe produs: o un produs sau un anumit tip de produs este fabricat într-o anumita zona; o materialele se deplaseaza, iar operatiile se executa în ordinea fluxului tehnologic,

fapt ce determina ca fiecare utilaj sa fie amplasat functie de secventa operatiunilor si independent de prelucrarea pe care o efectueaza;

o are ca avantaje: � manipularea redusa a materialelor; timpi de executie redusi, volum mic de investitii în

materiale; � utilizarea eficienta a lucratorilor prin speciali-zarea acestora, usurinta în formarea

executantilor; � asigurarea unui control eficient al productiei (documente mai putine si

supravegherea mai buna a executantilor). Alegerea unuia sau altuia din aceste tipuri de amenajare se fundamenteaza pe raspunsul dat la

cele trei criterii de baza implicate de fiecare amenajare.

9.3. SPECIFICITATEA CONFIGURATIEI FLUXURILOR TEHNOLOGICE

Fluxului tehnologic al unui produs reprezinta drumul parcurs de materialul sau materialele care intra în componenta acestuia, între sectiile si atelierele întreprinderii, precum si între diferitele locuri de munca din structura acestora, de la prima pâna la ultima operatie din procesul tehnologic al produsului respectiv17.

Gradul de complexitate al produsului impune existenta unui singur flux, sau a mai multor fluxuri paralele, succesive sau suprapuse de materiale, corespunzatoare diferitelor stadii de realizare a acestuia.

În functie de nivelul la care sunt analizate, fluxurile tehnologice pot fi: - generale - atunci când se urmaresc deplasarile materialelor la nivelul întreprinderii între sectiile si atelierele acesteia;

- partiale, în cazul în care deplasarile materialelor se urmaresc la nivelul fiecarei verigi de productie, între locurile de munca ale acesteia.

În functie de caracteristicile proceselor de productie si de amplasarea locurilor de munca, configuratia fluxurilor tehnologice poate fi inclusa într-una din tipurile prezentate în figura 9.1.

Fig 9.1. Principalele tipuri de fluxuri tehnologice

Principalele caracteristici ale acestora sunt: • fluxurile tehnologice monoliniare:

17 Barbulescu,C., Bâgu,C., op.cit.

FLUXURI TEHNOLOGICE

Convergente Divergente

Convergente-divergente

Monoliniare

31

- operatiile se executa asupra unei anumite materii prime de-a lungul unei singure linii de productie, pentru obtinerea unui produs, prin efectuarea unor operatii tehnologice succesive (fabricarea uleiului, zaharului s.a.);

- au un grad de complexitate redus, fiind specifice proceselor de productie directe. • fluxurile tehnologice convergente:

- componentele produsului obtinute prin prelucrarea unor materii prime diferite converg pe o linie finala de montaj sau de amestec, de pe care rezulta produsul respectiv;

- sunt specifice proceselor de productie sintetice; - în aceste procese de productie intra mai multe categorii de materii prime, din care se

obtine un anumit produs prin asamblarea sau amestecarea unor componente diferite (în întreprinderile de utilaje, de autoturisme, de confectii s.a.).

• fluxurile tehnologice divergente: - se pleaca de la o singura materie prima care, dupa o prelucrare primara, se transforma

într-un semifabricat, distribuit apoi pe linii de productie diferite, pe fiecare dintre acestea executându-se câte un fel de produs;

- acestea sunt specifice proceselor de productie analitice; - în aceste procese de productie intra o singura materie prima, din care se obtin mai multe

feluri de produse, prin prelucrari succesive sau paralele (în întreprinderile petrochimice, de prelucrare a minereurilor neferoase, de produse alimentare s.a.).

• fluxurile tehnologice convergent-divergente: - se caracterizeaza prin îmbinarea celor doua categorii de fluxuri tehnologice incluse în

denumirea lor; - prin prelucrarea unor materii prime diferite, se obtin o serie de componente de asamblare

sau amestec, care converg pe o linie de productie destinata reali-zarii unui produs intermediar, ce este apoi distribuit pe linii distincte pentru executarea mai multor feluri de produse (fabricarea unor produse chimice sau alimentare).

9.4. METODE SI TEHNICI FOLOSITE PENTRU ORGANIZAREA ÎN SPATIU A

PRODUCTIEI ÎNTREPRINDERII În cadrul acestui capitol vor fi prezentate trei grupe de metode si tehnici folosite în studiile

de proiectare sau de perfectionare a organizarii spatiale a productiei la nivelul întreprinderii sau al verigilor sale. Acestea sunt:

- metode de amplasare a locurilor de munca; - metode de grupare a locurilor de munca; - tehnici de prezentare si analiza a variantelor practice de amplasare a locurilor de munca si a fluxurilor tehnologice corespunzatoare lor.

Amplasarea locurilor de munca pe suprafetele sectiilor si atelierelor întreprinderii determina existenta a trei sisteme de organizare în spatiu a productiei, care au la baza cerintele unor principii specifice, si anume: principiul tehnologic, principiul pe obiect si principiul mixt.

Sistemul de organizare spatiala a productiei bazat pe amplasarea locurilor de munca conform principiului tehnologic presupune constituirea în cadrul sectiei sau atelierului de productie a unor grupe de locuri de munca omogene sub raport tehnologic.

La fiecare grupa de locuri de munca se executa o anumita operatie la mai multe feluri de produse diferite din punct de vedere tehnologic (cu game si succesiuni ale operatiilor diferite). Acest mod de amplasare a locurilor de munca se foloseste în productia individuala, de serie mica si mijlocie, permitând executarea unei nomenclaturi variate de produse.

În cazul organizarii spatiale a productiei în conformitate cu cerintele principiului tehnologic, studiul amplasarii consta în stabilirea succesiunii diferitelor grupe de locuri de munca si a modului de dispunere a acestora pe suprafata sectiei sau atelierului.

Sistemul de organizare spatiala a productiei bazat pe amplasarea locurilor de munca conform principiului pe obiect se caracterizeaza prin formarea în cadrul sectiei sau atelierului a unor linii de productie.

32

Fiecare linie de productie cuprinde mai multe grupe de locuri de munca, diferite din punct de vedere tehnologic, la care se efectueaza diverse operatii, fie la un singur fel de produs, fie la mai multe feluri de produse identice sau asemanatoare sub raport tehnologic.

Aceasta modalitate de amplasare a locurilor de munca se foloseste în productia de masa si serie mare.

În cazul organizarii în spatiu a productiei dupa principiul pe obiect, studiul amplasarii locurilor de munca consta în determinarea succesiunii acestora în cadrul liniei de productie.

Atunci când pe linia de productia se executa mai multe feluri de produse care sunt doar asemanatoare sub raport tehnologic (gamele si succesiunile operatiilor difera într-o masura mai mare sau mai mica), pentru stabilirea ordinii de dispunere a locurilor de munca în cadrul liniei se folosesc metode specifice de amplasare a acestora.

Sistemul de organizare spatiala a productiei bazat pe amplasarea locurilor de munca conform principiului mixt presupune formarea în cadrul sectiei sau atelierului atât a unor grupe de locuri de munca omogene sub raport tehnologic cât si a unor linii de productie specializate pe obiect.

10. METODE DE AMPLASARE A LOCURILOR DE MUNCA Amenajarea sistematizata în spatiu a productiei se poate face dupa mai multe metode. Unele

dintre ele le vom prezenta în continuare: Metoda multifazala este o conceptie a specialistilor americani, care presupune parcurgerea

mai multor faze, utilizând un numar de procedee si un set de conventii. Fiecare proiect de amenajare parcurge patru faze si anume:

- faza I - consta în localizarea proiectului si în stabilirea ariei care va constitui obiectul proiectului;

- faza a II – a - adica elaborarea planului general de amenajare si stabilirea diagramelor generale de flux;

- faza a III – a - se concretizeaza în elaborarea planului de detaliu si planificarea amplasarii fiecarei masini si a fiecarui echipament;

- faza a IV – a - implementarea, adica atât planificarea instalarii, cât si realizarea fizica, inclusiv adaptarile necesare.

Procedeele folosite se concretizeaza în elaborarea planului general în faza a II - a si a planului de detaliu în faza a III - a. Conventiile utilizate privesc: diagramele de proces, simboluri si actiuni, culorile, gradarile, literele.

Metoda verigilor consta în stabilirea schemei teoretice de amplasare a locurilor de munca în raport cu frecventa legaturilor dintre locurile de munca si volumul materialelor sau produselor ce se vor deplasa între acestea. Conform acestei metode:

- locurile de munca se vor amplasa, astfel încât sa se asigure un flux tehnologic cât mai rational, cu reduce-rea la minim a volumului transporturilor interne si încrucisate;

- veriga defineste traseul pe care se deplaseaza materialele sau produsele finite între doua locuri de munca A si B;

- este necesara cunoasterea procesului tehnologic de fabricatie, cunoasterea produselor de executat, a utilajelor folosite si a cantitatilor de materiale ce trebuie deplasate de la un loc de munca la altul.

Pe baza acestor date se întocmeste tabloul verigilor (tabelul 10.1), sub forma unor patrate, trecând pe orizontala denumirea locurilor de munca simbolizate de la A la Z în ordinea normala si în functie de numarul locurilor de munca, iar pe verticala, în stânga, aceleasi locuri de munca notate însa de jos în sus. Rezulta astfel un sistem de linii si de coloane, formate din patrate, fiecarui patrat corespunzându-i o anumita veriga.

33

Tabloul verigilor Tabelul 10.1

Specificatie A B ……. Z Z . . . .

B A Aplicarea metodei începe cu elaborarea unui tabel în cadrul caruia pe orizontala se trec

produsele de executat, iar în cadrul fiecarui produs în coloane separate se trece succesiunea operatiilor si verigile corespunzatoare. Pe baza acestui tabel se va trasa în tabloul verigilor, în patratul corespunzator fiecarei verigi, câte un segment de dreapta verticala ori de câte ori apare veriga respectiva în tabel (metoda celor cinci bete), dupa care se face o însumare a acestor segmente atât pe orizontala, cât si pe verticala, stabilindu-se astfel numarul de legaturi ale fiecarui loc de munca cu celelalte locuri de munca.

Esenta metodei consta în elaborarea unei scheme de amplasare, în care dispunerea locurilor de munca se face pornind de la locul de munca cu cele mai multe legaturi conform tabloului verigilor si asezarea în imediata apropriere a acestuia, a locurilor de munca cu cele mai multe legaturi în ordinea descrescânda a acestora, procedându-se astfel în continuare cu fiecare loc de munca, dar în ordinea descrescânda a legaturilor.

Stabilirea locurilor de amplasare se face prin folosirea unui caroiaj cu ochiuri triunghiulare sau patratice, fixându-se locul de munca cu cele mai multe legaturi în centrul caroiajului, iar în aproprierea lui în diferite colturi, conform regulilor aratate, celelalte locuri de munca. Rezulta astfel o schema teoretica de amplasare a locurilor de munca, îmbunatatita apoi prin noi încercari pentru a se obtine un flux tehnologic cât mai rational si deci un volum de transport cât mai redus (figura 10.2).

Fig. 10.2 Schema teoretica de amplasare a locurilor de munca.

Pentru a stabili ordinea de amplasare a locurilor de munca tinând seama si de volumul de transport, se întocmeste un Tabel al prioritatilor de transport (tabelul 10.2) pornind de la volumul ce trebuie transportat într-o anumita perioada pentru fiecare reper în parte. Cunoscând aceste date si numarul de legaturi dintre locurile de munca cerute de fabricarea fiecarui reper de pe fiecare veriga în parte (conform Tabloului verigilor) se întocmeste Tabloul intensitatilor de trafic, având acelasi format cu Tabloul verigilor. În cadrul fiecarei verigi se trec cantitatile corespunzatoare de transport, iar în final se face însumarea lor.

Tabelul intensitatilor de trafic Tabelul 10.2

A P H Q B S Z

34

Specificatii Reper 1 Reper 2 … Reper n

Cantitatea fabricata în perioada de timp

Nr. de produse / container de transport

Nr. de containere care se transporta

Metoda gamelor fictive se aplica pentru amplasarea locurilor de munca unde se executa o

diversitate de produse sau operatii. Ea asigura o circulatie rationala a produselor sau a materialelor de la un loc de munca la altul prin evitarea întoarcerilor si reducerea distantelor de transport si a manipularilor.

Metoda consta în stabilirea ordinii de amplasare a locurilor de munca în functie de frecventa operatiilor pe numerele de ordine ale executarii lor conform procesului tehnologic. Un loc de munca se va fixa pe numarul de ordine în succesiunea amplasarii, pentru care va avea frecventa cea mai mare a executarii operatiei corespunzatoare locului de munca la numarul de ordine respectiv pentru toate produsele. Ea are la baza faptul ca, în succesiunea operatiilor necesare fabricarii diferitelor produse, pot exista operatii identice, comune mai multor feluri de produse, situate deci pe acelasi numar de ordine în succesiunea operatiilor.

Prin gama fictiva se va defini gama comuna de operatii din care rezulta gama de operatii pentru fiecare produs în parte. Folosirea acestei metode necesita efectuarea mai multor activitati care pot fi grupate în :

1) inventarierea operatiilor se face pe baza întocmirii unui tabel denumit Gama operatiilor de executat pe produs, în care, pe orizontala, se vor trece produsele de executat, iar în cadrul fiecarui produs, pe coloane separate, se trece numarul de ordine al operatiei în succesiunea tehnologica, denumirea operatiei si simbolizarea corespunzatoare. Inventarierea operatiilor are la baza datele din tabelul precedent si se concretizeaza în întocmirea tabelului Inventarul operatiilor, în care pe orizontala se trec toate locurile de munca ale gamei fictive, asezate pe cât posibil într-o anumita succesiune impusa de numarul de ordine cel mai frecvent întâlnit în executarea operatiei la diferitele locuri de munca, în coloanele corespunzatoare acestor locuri de munca trecându-se operatia ori de câte ori apare în gama operatiilor prin numarul de ordine al executiei în procesul tehnologic;

2) întocmirea Tabelului frecventei operatiilor pe numere de ordine executiei, în care pe orizontala se trec locurile de munca, iar pe verticala numarul de ordine al pozitiei executarii operatiilor în procesul tehnologic. În acest tabel se va trece în dreptul utilajului si în dreptul numarului de ordine, de câte ori a aparut executarea operatiei date la numarul de ordine al pozitiei (frecventa);

3) stabilirea pozitiei locurilor de munca se concretizeaza în întocmirea Tabelului cuprinzând ordinea locurilor de munca pe baza datelor din Inventarul operatiilor. Stabilirea ordinii de amplasare se face în functie de frecventa executarii operatiei pe un anumit numar de ordine al executarii operatiei, în final, pozitionarea locurilor de munca trebuind astfel facuta, încât frecventele corespunzatoare executarii operatiei adoptate pentru pozitionarea utilajului sa se concentreze pe o diagonala;

4) analiza circuitelor produselor se face în finalul acestei metode pentru fiecare produs în parte, urmarindu-se ca prin diferite masuri, daca este cazul, adoptate în cadrul mai multor variante, sa se asigure un circuit continuu în prelucrarea materialelor, fara întoarceri la diferite locuri de munca. Evitarea întoarcerilor se poate face prin modificarea ordinii de amplasare a utilajelor, atunci când acest lucru este posibil.

Metoda Cameron consta în întocmirea unei matrice pentru amplasare, în care pe orizontala se trec furnizorii cu precizarea sectiilor furnizoare si a cladirilor în care sunt ampla-sate, iar pe verticala

35

beneficiarii cu precizarea sectiilor beneficiare si a cladirilor în care sunt amplasate. Matricea va contine un anumit numar de coloane si de linii, corespunzator sectiilor furnizoare si sectiilor consumatoare. În cadrul fiecarui patrat se vor înscrie în procente partea din cheltuielile cu forta de munca si partea din cantitatile de productie totale ale sectiilor furnizoare care se livreaza fiecarui beneficiar. Prin însumare vor rezulta atât cantitatile totale primite de fiecare beneficiar de la diferiti furnizori. Acest tabel se completeaza cu o serie de date finale trecute pe o linie corespunzatoare beneficiarilor externi si pe coloane pentru furnizorii externi.

Cu ajutorul liniilor si coloanelor se stabileste pe fiecare beneficiar cantitatea primita de la fiecare furnizor, apoi totalul cantitatilor primite cu defalcare de la furnizorii situati în prima cladire, în a doua cladire etc., sau pentru beneficiari externi.

Pe baza analizei situatiei existente se fac propuneri apoi pentru alte variante astfel încât, în varianta finala, optima, verigile de productie sa fie amplasate pe cât posibil în aceeasi cladire cu cele beneficiare, reducându-se fluxurile tehnologice, evitând transporturile încrucisate sau la mari distante si cheltuielile neeconomicoase. Toate acestea în conditiile unei satisfaceri totale a cerintelor beneficiarilor si ale folosirii complete a capacitatii de productie a furnizorilor. Metoda diagramei cu fire consta în întocmirea unui desen (la scara) a zonei în care se face amplasarea si fixarea unor ace cu gamalie în punctele unde se realizeaza operatiile. Pentru indicarea circuitelor dintre operatii se folosesc fire colorate diferite, legate de acele de gamalie si în raport cu continutul operatiilor, care furnizeaza circuitul analizat. Firul poate reprezenta circuitul unui anumit material sau produs, o anumita încarcatura etc, iar lungimea sa - fiind reprezentata la scara - masoara distanta între punctele în care se executa operatiile; Metoda planurilor generale suprapuse, executate pe hârtie transparenta consta în întocmirea unor mape cu planuri generale pe hârtie transparenta în care se concretizeaza toate cercetarile efectuate pentru obtinerea unui plan general optim. De regula, se porneste de la o varianta de baza sau de la situatia existenta, întocmindu-se pentru fiecare varianta îmbunatatita câte un plan. Pentru consemnarea unor detalii se fac înscrieri pe fiecare fila de plan, iar planul de baza al cladirii este reprezentat pe ultima pagina, trecându-se în figura, dupa necesitati, diferitele conducte, retele, mijloace de transport etc; Metoda machetelor bi si tridimensionale se bazeaza pe machetele de regula bidimensionale care constau în reprezentarea la o scara redusa, aceiasi cu a planului de situatie, a utilajelor, instalatiilor, locurilor de munca ce trebuie amplasate rational cu ajutorul unor sabloane sau modele bidimensionale confectionate la scara.

Practic se întocmeste un plan de situatie la scara, iar pe acesta se vor fixa cu adeziv machetele întocmite la aceeasi scara ale diferitelor masini, utilaje si instalatii etc., rezultând astfel mai multe variante de amplasare a utilajului, între care se va alege varianta optima. Folosirea machetelor tridimensionale este eficienta pentru amplasarea sectiilor, atelierelor, depozitelor etc., cu ajutorul careia sunt reprezentate la o scara redusa, aceeasi însa cu planul de situatie, diferitele masini, utilaje, carucioare etc., scotându-se în evidenta, prin a treia dimensiune, modul de folosire a spatiului ce se amenajeaza.

În cazul constructiilor cu mai multe niveluri se întocmesc machete pentru fiecare nivel, care apoi se suprapun rezultând totodata si legaturile dintre nivele.

Indiferent de metoda de amenajare a verigilor de productie aleasa, solutia optima stabilita trebuie sa fie aplicata. Implementarea necesita o serie de informatii referitoare la: lista cu masinile si utilajele ce se vor amplasa, planul de amenajare, programul mutarilor etc.

Aceasta implica o serie de aspecte semnificative si anume: - pregatirea angajatilor pentru schimbare; - probleme de baza ale reamenajarii; - momentul când sa se faca implementarea; - programarea implementarii; cine sa faca implementarea; - identificarea amplasamentelor pe care se va face implementarea; - coordonarea implementarii; prezenta obligatorie a specialistului atunci când se face efectiv

amenajarea; - urmarirea realizarii amplasarii etc.

36

Metoda de amplasare bazata pe simulari18 consta în simularea, cu ajutorul calculatorului electronic, a unui numar prestabilit de variante de amplasare a locurilor de munca si în urmarirea, pe aceasta baza, a variatiei unei functii-obiectiv, pâna la obtinerea unei solutii acceptabile sub raportul eficientei economice.

Metoda poate fi folosita cu rezultate bune în cazul amplasarii unui numar relativ mic de locuri de munca si al unor fluxuri tehnologice simple.

Pentru aplicarea acestei metode, suprafata de productie a sectiei sau atelierului se va împarti într-o multime finita de suprafete de amplasare Sk. Este necesar ca multimea suprafete-lor de amplasare Sk sa fie egala cu multimea locurilor de munca Li care face obiectul studiului.

În vederea elaborarii modelului matematic care sta la baza acestei metode, se noteaza cu Xik variabila corespunzatoare amplasarii locului de munca i pe suprafata k. Aceasta variabila are doua marimi:

Xik = 1, atunci când locul de munca i este amplasat pe suprafata k; Xik = 0, atunci când locul de munca i nu este amplasat pe suprafata k.

În aceste conditii, modelul matematic se concretizeaza în sistemul de relatii prezentate în continuare.

nkpentruXn

iik ,2,1,1

1

K==∑=

.

Aceste relatii exprima ca pe o anumita suprafata k se amplaseaza un singur loc de munci din multimea Li .

nipentruXn

kik ,2,1,1

1

K==∑=

.

Aceste relatii exprima ca un loc de munca i se amplaseaza pe o singura suprafata multimea

k. Functia-obiectiv a modelului presupune minimizarea fluxurilor tehnologice ale produselor

analizate în cadrul studiului. Fluxurile tehnologice se exprima prin distantele de deplasare a produselor respective între locurile de munca care urmeaza sa fie amplasate, conform relatiilor:

( )

( ),LLlNdDmin

n,2,1jpentru,LLlNdmin

1ii

m

1j

m

1j

n

1ijjj

1ii

1n

1ijjj

+= = =

+

−

=

→∑ ∑∑ ⋅==

=→∑= K

:careîn dj - distanta de deplasare a produsului j între locurile de munca care fac obiectul studiului

conform fluxului tehnologic al acestuia; D - distanta totala de deplasare a produselor analizate între locurile de munca ce urmeaza a

fi amplasate; N - numarul unitatilor sau al loturilor de produs j executai într-o anumita perioada;

( )1ii

n

1ij LLl +

=→∑ - lungimea totala a traseelor de transport între locurile de munca analizate,

corespunzatoare produsului j, conform fluxului tehnologic al acestuia.

11. METODE DE GRUPARE A LOCURILOR DE MUNCA

Principalele metode incluse în aceasta grupa si care vor fi detaliate în continuare sunt: metoda Cameron si metoda taxonomiei.

18 Barbulescu,C., Bâgu,C., op.cit.

37

Metoda Cameron a fost prezentata pe scurt în cadrul metodelor de amplasare spatiala a proceselor de productie si de aceea ne vom opri doar asupra metodei taxonomiei19.

Metoda taxonomiei a fost utilizata într-un studiu de organizare spatiala a productiei elaborat pe exemplul unei întreprinderi din domeniul mecanicii fine. Ea se bazeaza pe unul dintre procedeele specifice taxonomiei, si anume „cluster-analysis”. Metoda taxonomiei se foloseste în cazul executarii pe aceleasi locuri de munca a mai multor feluri de produse cu fluxuri tehnologice asemanatoare. Prin aplicarea ei se urmareste gruparea locurilor de munca analizate pe linii de productie polivalente (destinate pentru executarea mai multor produse), astfel încât sa se asigure un numar cât mai mic de treceri ale produselor de la o linie la alta.

Criteriul folosit pentru gruparea locurilor de munca în cadrul acestei metode este asemanarea acestora sub raportul participarii lor la executarea acelorasi produse. În acest sens este evident ca cea mai eficienta solutie organizatorica consta în gruparea pe fiecare linie de productie a acelor locuri de munca la care se efectueaza operatii tehnologice numai pentru produsele executate pe linia respectiva. Însa, în cele mai multe cazuri acest lucru nu este posibil, ceea ce impune folosirea metodei taxonomiei.

Privind dimensionarea spatiilor de productie ne vom opri pe scurt la unele aspecte de ordin general.

Prin procesul de proiectare a spatiilor necesare se stabileste amplasarea fizica a diferitelor parti componente ale întreprinderii pe suprafetele de teren existente, urmarindu-se atât dispunerea echipamentelor în cadrul unei anumite unitati structurale, cât si a unitatilor structurale pe teritoriul întreprinderii. În general, se pot deosebi doua tipuri de proiectare:

- o proiectare care tine seama de cerintele desfasurarii procesului de conversie, denumita proiectare pe proces;

- o proiectare bazata pe cerintele executarii produsului, denumita proiectare pe produs. Proiectarea unei întreprinderi se face pe baza unei metodologii bine definite, care tine seama

de particularitatile necesare sub raportul organizarii si functionarii. În mod practic, se pot utiliza mai multe metode de proiectare, mai importante fiind: - proiectarea sistemica; - proiectarea pe baza unui proiect existent; - proiectarea dupa fluxul de materiale; - proiectarea pe baza unor metodologii stabilite; - proiectarea pe baza metodei participarii totale.

Cea mai eficienta este metoda proiectarii sistemice, care se concretizeaza în parcurgerea a patru etape-cadru:

- stabilirea amplasamentului; - elaborarea proiectului de ansamblu; - elaborarea proiectului de executie; - executia propriu-zisa. Pentru o buna proiectare a spatiilor productive ale întreprinderii se recomanda luarea în

considerare a anumitor criterii specifice. În cadrul procesului de proiectare se elaboreaza planul general de organizare a întreprinderii. Acesta este lucrarea de proiectare prin care se stabileste organizarea spatiala a productiei la nivelul ansamblului întreprinderii, pentru asigurarea unei activitati eficiente dupa punerea ei în functiune.

La elaborarea planului general de organizare a spatiilor este necesar sa se respecte o serie de cerinte, sistematizate în mai multe grupe, privind:

- procesul tehnologic; - circulatia materialelor si oamenilor; - conditiile naturale, climatice, geologice si topografice; - alimentarea cu energie; - problemele de ordin arhitectonic, urbanistic si constructiv, protectia contra incendiilor; - conditiile tehnico-sanitare.

19 Barbulescu,C., Bâgu,C., op.cit.

38

Stabilirea solutiilor de proiectare se face pe baza unor date de pornire, referitoare la: profilul de activitate al viitoarei întreprinderi, procesul tehnologic folosit, fluxurile de materiale tehnologice si de oameni pe teritoriul întreprinderii, structura constructiilor acesteia, nivelul de specializare si cooperare, perspectivele de dezvoltare a întreprinderii s.a.

În cadrul proiectarii întreprinderii se realizeaza si dimensionarea suprafetelor necesare. În acest scop, pot fi folosite diverse metode (pe baza de calcul, prin transpunere, pe baza unui proiect sumar, conform normativelor de utilizare a spatiului, pe baza tendintei coeficientilor si a extrapolarii), cea mai exacta fiind metoda bazata pe calcul în diversele sale variante

În practica întreprinderilor exista o mare varietate de procese de transformare (conversie), pentru care se proiecteaza forme specifice de organizare, ca de exemplu: procese care se proiecteaza pe baza de proiect specific, procese în flux intermitent, procese în flux continuu, procese ale industriilor de procesare.

În raport cu particularitatile diferitelor procese de transformare, se pot folosi moduri specifice de proiectare a amplasarii locurilor de munca pe suprafetele de productie, cum sunt cele pe baza pozitiei fixe, a procesului si a produsului.

12. SISTEME DE ORGANIZARE ÎN TIMP A PRODUCTIEI. CICLUL DE PRODUCTIE

Dupa unii autori20 ciclul de productie este categoria economica prin care se caracterizeaza

organizarea în timp a productiei unei întreprinderi. Succesiunea stadiilor în care se afla materiile prime din momentul intrarii în productie pâna

în momentul obtinerii produsului respectiv reprezinta ciclul de productie al unui produs. Ciclul de productie se caracterizeaza prin durata si structura sa.

Durata ciclului de productie al unui produs reprezinta intervalul de timp necesar pentru executarea unei unitati sau unui lot din produsul considerat, cuprins între momentul lansarii în productie sub forma de materii prime si momentul iesirii din productie sub forma finita.

Asa cum se poate observa din figura 12.1. durata ciclului de productie influenteaza o serie de indicatori. Astfel, cu cât durata ciclului de productie este mai mica, cu atât numarul de cicluri efectuate într-un an creste, determinând o sporire corespunzatoare a volumului productiei executate. În acelasi timp, stocurile de productie neterminata si necesarul de active circulante se reduc, viteza de rotatie a activelor circulante se mareste.

Durata ciclului de productie este un indicator important, de baza al organizarii si conducerii operative a productiei. Aceasta permite: - stabilirea posibilitatilor de productie ale întreprinderii; - fundamentarea programelor de productie pe verigile acesteia si pe perioade partiale a anului; - determinarea momentelor calendaristice de lansare în productie a diferitelor produse si

componente ale acestora. Aceste aspecte practice au la baza cerintele respectarii cu strictete a termenelor

calendaristice de punere la dispozitia clientilor a produselor executate, conform contractelor si comenzilor încheiate cu acestia.

20 Barbulescu, C., Bâgu, C., op. cit.

Durata ciclului de productie influentea

Necesarul de active circulante

Viteza de rotatie a activelor circulante

Volumul productiei executate

Nivelul stocurilor de productie neterminata

39

Fig.12.1. Principalii indicatori influentati de durata ciclului de productie

Structura ciclului de productie evidentiaza ansamblul componentelor acestuia, durata fiecarei componente si ponderea ei în durata totala a ciclului de productie. În aceste conditii, structura ciclului de productie se reflecta în structura duratei ciclului de productie.

13. SISTEME DE ORGANIZARE ÎN TIMP A PRODUCTIEI. STRUCTURA CICLULUI DE PRODUCTIE

Durata ciclului de productie (figura 13.1) este formata din doua componente mari: 1. durata perioadei de lucru, care cuprinde:

� durata ciclului operativ: � are ponderea cea mai mare în durata ciclului de productie; � se determina prin însumarea a doua componente:

• durata ciclului tehnologic, care: o exprima timpul necesar pentru executarea operatiilor tehnologice ale

produsului; o ea se stabileste pe fiecare unitate de produs, pe baza documentatiei tehnologice

de proiectare a produsului respectiv; • durata lucrarilor de pregatire – încheiere, care: o evidentiaza timpul necesar pentru efectuarea unor lucrari de pregatire a

începerii productiei (reglarea utilajelor, studierea desenelor de executie, alimentarea locurilor de munca cu materii prime si SDV-uri etc.) si de încheiere a acesteia (predarea produselor la control; readucerea locurilor de munca la forma lor initiala s.a.);

o se executa o singura data pentru un lot de produse si, ca urmare, durata acestora se stabileste pe întregul lot de produse lansate în productie;

o în productia de masa si serie mare, datorita volumului foarte mare al productiei executate, cota-parte din timpul de pregatire-încheiere ce revine pe o unitate de produs este neglijabila;

40

DU

RA

TA

C

ICL

UL

UI

DE

P

RO

DU

CT

IE

Durata perioadei

lucru

dura

ta c

iclu

lui

oper

ativ

dura

ta

oper

atiilo

r de

dura

ta p

roce

selo

r na

tura

le

dura

ta

activi

tatilo

r de

Durata perioadei

de întreruperi

dura

ta lu

crar

ilor

de

preg

atir

e –

înch

eier

e

dura

ta c

iclu

lui t

ehno

logi

c

într

erup

eri î

ntre

sc

him

buri

(de

într

erup

eri î

n ca

drul

sch

imbu

lui

de a

step

tare

de c

ompl

etar

e

dato

rita

lotu

lui

dura

ta în

trer

uper

ilor

da

tori

ta sch

imbu

rilo

r ne

lucr

atoa

re

dura

ta în

trer

uper

ilor

p

entr

u sc

him

buri

le

nelu

crat

e

Fig.13.1. C

ompo

nentele du

ratei

ciclului de prod

uctie

41

o se ia în calculul duratei ciclului de produc-tie numai în productia individuala,

de serie mica si mijlocie, atunci când lucrarile respective nu se efectueaza în paralel cu operatiile tehnologice sau în perioada de întreruperi normate;

� durata proceselor naturale apare în durata ciclului de productie numai la produsele a caror executare impune actiunea unor factori naturali, fara participarea directa a omului;

� durata operatiilor de control se ia în con-siderare pentru determinarea duratei ciclului de productie numai atunci când lucrarile respective nu se executa în paralel cu operatiile tehnologice sau în perioada întreruperilor normate si ele impun efectuarea unor cheltuieli de timp de munca relativ mari;

� durata activitatilor de transport intern se ia in calcul ca si la durata operatiilor de control.

2. durata perioadei de întreruperi normate se refera la doua categorii de întreruperi reglementate care au loc în procesele de productie ale produselor si anume: � întreruperile în cadrul schimbului (interoperatii) sunt determinate de modul de

organizare procesuala a productiei în veriga respectiva si poate sa cuprinda trei categorii de astfel de întreruperi: � datorita lotului:

o se stabileste în cazul organizarii productiei pe loturi; o fiecare produs din lot asteapta la locurile de munca din veriga considerata

(înainte si dupa executarea operatiilor tehnologice, pentru formarea loturilor de circulatie între locuri de munca).

� de completare: o apare în cazul proceselor de montaj sau de amestec; o în anumite situatii, datorita nesincronizarii în executarea diferitelor componente ale

unui produs complex, una sau mai multe dintre acestea trebuie sa astepte întrucât alte componente din acelasi "complet" de montaj sau de amestec nu sunt înca gata.

� de asteptare: o este determinata de neconcordantele existente între randamentele a doua grupe de

locuri de munca înlantuite tehnologic; în aceste conditii, produsele trebuie sa astepte, dupa iesirea lor de la locul de munca furnizor, pâna se elibereaza locul de munca beneficiar, întrucât acesta este ocupat cu executarea unor produse lansate anterior.

� întreruperile între schimburi (de regim): � se datoreaza regimului calendaristic de lucru adoptat de unitatea în care se executa produsul;

� se iau în calculul duratei ciclului de productie numai în cazul exprimarii acesteia în zile calendaristice si este determinata de întreruperile datorate schimburilor nelucratoare si zilelor nelucratoare:

o durata întreruperilor datorita schimburilor nelucratoare se stabileste atunci când numarul schimburilor lucratoare nu acopera cele 24 de ore ale zilei calendaristice;

o durata întreruperilor datorita zilelor nelucratoare se ia în calcul numai la unitatile de productie care functioneaza cu saptamâna întrerupta, atunci când pe perioada ciclului de productie se inter-pun anumite zile nelucratoare.

14. CALCULUL DURATEI CICLULUI OPERATIV AL PRODUSULUI

42

Durata ciclului de productie se stabileste prin antecalcul si nu se refera la o perioada calendaristica concreta. De aceea, se ia în considerare un numar mediu de zile calendaristice. Pentru aceasta se foloseste un coeficient mediu calendaristic (Kc), ce se calculeaza cu relatia:

nelzcalz

calz

lucz

calzmc NN

N

N

NC

−== ,

unde: Cmc - coeficientul mediu calendaristic; Nzcal - numarul de zile calendaristice al perioadei considerate; Nz luc - numarul de zile lucratoare perioadei considerate; Nz nel - numarul de zile nelucratoare al perioadei considerate. Pe baza acestei formule se poate calcula pentru o anumita perioada (de regula un an

calendaristic) numarul mediu al zilelor calendaristice ce revin la fiecare zi lucratoare. Durata ciclului operativ este principala componenta a duratei ciclului de productie al unui

produs care detine cea mai mare pondere în structura acesteia. Pentru calculul duratei ciclului operativ al produsului trebuie sa se tina seama de

particularitatile celor doua componente structurale ale sale. Daca durata ciclului tehnologic se stabileste pe fiecare unitate de produs, durata lucrarilor de

pregatire si încheiere se determina în conditiile efectuarii acestora o singura data pentru întregul lot de produse lansat în productie.

În acest sens, pentru o anumita operatie tehnologica "K", durata ciclului operativ pe o unitate de produs - DcoK” (timpul unitar al produsului), se determina cu relatia:

p

pîKKcoK n

TTD += ,

unde: TK - timpul necesar executarii operatiei tehnologice "K" pe unitatea de produs; TpîK - durata lucrarilor de pregatire si încheiere pentru lotul de produse lansat la locul de

munca unde se executa operatia "K"; np - numarul de produse din lot. Pentru un lot de produse, durata ciclului operativ - DCOLK - se determina cu relatia:

pîKKpcoKpCOLK TTnDnD +⋅=⋅=

Extinzând calculul la întregul proces tehnologic al produsului, format dintr-un anumit numar

"n" de operatii executate la mai multe locuri de munca, durata ciclului operativ pe unitatea de produs DCOUP - pentru un lot de produse - DCOLK - se calculeaza cu formula:

∑∑

=

=+=n

1K p

n

1KpîK

KCOUP n

T

TD si ∑=

+=n

1KpîKCTCOLK TDD ,

unde DCT - durata ciclului tehnologic pentru un lot de produse.

Totodata, trebuie sa se ia în calcul la determinarea duratei ciclului tehnologic pentru un lot de produse si o serie întreaga de factori, cum ar fi:

- numarul produselor din lotul de productie – np, - numarul operatiilor din procesul tehnologic al produsului respectiv - n; - duratele operatiilor tehnologice pe unitatea de produs – TK; - modul în care se realizeaza îmbinarea executarii în timp a operatiilor tehnologice. În principiu, se pot particulariza trei tipuri de îmbinare a executarii operatiilor tehnologie

care definesc trei sisteme de organizare în timp a productiei:

43

a) sistemul de organizare în timp a productiei bazat pe îmbinarea succesiva; b) sistemul de organizare în timp a productiei bazat pe îmbinarea paralela; c) sistemul de organizare în timp a productiei bazat pe îmbinarea mixta (paralel – succesiva) a) Sistemul de organizare în timp a productiei bazat pe îmbinarea succesiva se

caracterizeaza prin urmatoarele: - circulatia produselor între locurile de munca la care se executa diferite operatii

tehnologice se face pe loturi de productie cu un anumit numar de produse; produsele care compun lotul de productie trec la operatia urmatoare "K + 1” momentul în care s-a încheiat de executat întregul lot la operatia anterioara "K";

- existenta unor întreruperi în circulatia produselor, determinate de asteptarile necesare pentru formarea loturilor de productie;

- la nivelul fiecarui lot de produse, nu se înregistreaza întreruperi în functionarea utilajelor la care se executa operatiile tehnologice si în activitatea muncitorilor care lucreaza la acestea;

- gradul de paralelism se situeaza la limita inferioara, coeficientul de paralelism - Cps fiind egal cu unu;

- comparativ cu sistemele de organizare care au la baza celelalte tipuri de îmbinari a executarii operatiilor tehnologice, prezinta cea mai mare durata a ciclului tehnologic;

- durata ciclului tehnologic se calculeaza cu relatia:

∑==

n

1KkpCT TnD ;

- acest sistem se foloseste de regula în productia individuala, de serie mica si mijlocie. b) Sistemul de organizare în timp a productiei bazat, pe îmbinarea paralela se

caracterizeaza prin: - circulatia produselor între locurile de munca la care se executa diferite operatii tehnologice se face individual, bucata cu bucata;

- fiecare produs trece la operatia urmatoare "K + 1", imediat ce s-a încheiat prelucrarea sa la operatia precedenta "K";

- în aceste conditii, executarea produselor la diferite operatii ale procesului tehnologic se face în paralel;

- nu exista asteptari în circulatia produselor între locuri de munca pentru executarea operatiilor tehnologice;

- se înregistreaza întreruperi în functionarea utilajelor si în activitatea muncitorilor la majoritatea operatiilor tehnologice, cu exceptia operatiei cu durata cea mai mare, numita operatie principala, unde se asigura continuitatea productiei;

- timpul de întreruperi între doua produse la fiecare operatie a procesului tehnologic se determina cu relatia:

TîK = Tpr - TK, unde Tpr - timpul necesar pentru executarea operatiei principale pentru fiecare produs.

- durata ciclului tehnologic este mai mica decât cea obtinuta în îmbinarea succesiva si se determina cu relatia:

( )∑ −+==

n

1KPRpkpCTP T1nTnD ;

- gradul de paralelism se situeaza la un nivel superior comparativ cu celelalte tipuri de îmbinare;

- permite reducerea întreruperilor în functionarea utilajelor si în activitatea muncitorilor; - diminueaza durata ciclului tehnologic. c) Sistemul de organizare în timp a productiei bazat pe îmbinarea mixta (paralel-succesiva)

se caracterizeaza prin urmatoarele:

44

- circulatia produselor între locurile de munca la care se executa diferite operatii tehnologice se face pe parti de lot cu un anumit numar de produse, numite loturi de transport;

- scopul urmarit prin aceasta este sa se asigure continuitatea functionarii utilajelor si activitatii muncitorilor la toate operatiile tehnologice, precum si desfasurarea partial paralela a procesului de productie;

- durata ciclului tehnologic este mai mica decât cea obtinuta în îmbinarea succesiva, dar mai mare decât cea realizata în îmbinarea paralela;

- exista asteptari ale produselor pentru formarea loturilor, dar acestea sunt mai mici decât cele din îmbinarea succesiva, deoarece loturile de transport reprezinta parti din loturile de productie;

- gradul de paralelism este mai mic decât în îmbinarea paralela, dar mai mare în comparatie cu cel din îmbinarea succesiva;

- calculul duratei ciclului tehnologic DCMix în acest sistem se efectueaza cu relatiile de mai jos:

( ) ∑+−+∑= +=

pr1K,Kprtp

n

1KktCMix DtnnTnD , sau

( ) ∑+−+∑= +=

1K,Kntp

n

1KktCMix DtnnTnD , unde:

nt - numarul de produse din lotul de transport; tn - durata unei operatii tehnologice pe unitatea de produs;

∑ +pr

1K,KD - suma decalajelor de începere a prelucrarilor pâna la operatia principala;

∑ +1K,KD - suma decalajelor de începere a prelucrarilor pâna la ultima operatie tehnologica.

Durata ciclului de productie se poate stabili: - pe întregul proces de productie al unui produs; - pe fiecare etapa a întregului proces de productie al unui produs; - pentru prelucrarea fiecarui reper; - durata ciclului de montaj al fiecarui subansamblu; - durata ciclului de constructie a reperelor si subansamblele unui produs. Adoptarea tipului de îmbinare a executarii operatiilor tehnologice depinde si de scopul si

specificitatea productiei, dar în primul rând este necesar a se avea în vedere avantajele acestora, în scopul obtinerii reducerii timpului pentru desfasurarea operatiunilor pe flux.

15 . SISTEME DE ORGANIZARE PROCESUALA A PRODUCTIEI

15.1. Sisteme moderne de organizare a productiei

Sistemele de organizare a productiei sunt determinate în ultima perioada de cuceririle tehnicii si tehnologiei, ale stiintei, în general si de tipul de productie existent în cadrul fiecarei întreprinderi, în special. Din acest punct de vedere, sistemele de organizare a procesului de productie pot fi:

- sisteme de organizare a productie în flux (care se preteaza pentru tipul de productie de masa si serie mare);

- sisteme de organizare a productiei pe comenzi (utilizat mai ales pentru tipul de productie de serie mica si individuala).

În practica, nu exista o delimitare stricta între aceste metode. O întreprindere în care predomina tipul de productie de serie mare, poate folosi cu succes metoda de organizare a productiei în flux cu rezultate superioare. Totodata, întreprinderile care fabrica un sortiment larg de produse, în serii mici sau chiar unicate, folosesc cu rezultate foarte bune organizarea productiei în flux.

45

15.2. Sistemul de organizare a productiei în flux 15.2.1. Concept si trasaturi

Organizarea productiei în flux reprezinta forma moderna si eficienta de organizare a

productiei în cadrul întreprinderilor si consta în permanetizarea executarii unei operatii sau grup de operatii, pe anumite locuri de munca ale fluxului tehnologic. Acest fapt implica realizarea unei încarcari complete a locurilor de munca pe care este realizata conditia prezentata anterior.

Aceasta conditie poate fi exprimata cu ajutorul relatiei: uopf TTV ≥. , unde: Vpf - volumul de

productie ce trebuie fabricat dintr-un anumit produs; T-norma de timp pe produs pentru o anumita operatie; Tuo-fondul de timp al utilajului care executa operatia.

Existenta acestei conditii creeaza posibilitatea fixarii si a executarii în mod permanent a operatiilor necesitate de fabricarea unui produs sau piese pe anumite locuri de munca, amplasarea acestor locuri de munca în ordinea de executare a operatiilor si asigurarea deplasarii diferitelor materiale, produse sau piese de la un loc de munca la altul cu ajutorul unor mijloace de transport adecvat. Într-o etapa superioara de organizare, pe baza realizarii acestor cerinte se poate trece la sincronizarea executarii în timp a operatiilor si la executarea pe aceasta baza a unei unitati de produs la intervale de timp regulate, egale si la folosirea unor mijloace de transport pentru deplasarea produselor mecanizate sau automatizate, cu o viteza de deplasare reglementata în mod strict.

Organizarea productiei în flux se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi de baza: 1) Divizarea procesului tehnologic în operatii egale sau multiple din punctul de vedere al

timpului necesar pentru prelucrarea unui produs si stabilirea unei succesiuni rationale a acestora; 2) Repartizarea acestor operatii pe anumite locuri de munca specializate în realizarea lor. 3) Amplasarea locurilor de munca în ordinea impusa de succesiunea tehnologica a

operatiilor, sub forma unor linii tehnologice în flux. 4) Trecerea produselor de la un loc de munca la altul în cadrul liniei se face dupa cum

urmeaza: - pentru liniile în flux caracterizate prin sincronizarea executarii operatiilor, produsele trec

de la un loc de munca la altul în mod continuu, având la baza un ritm reglementat de lucru; - pentru liniile în flux nesincronizate, trecerea produselor se face în mod discontinuu,

executarea produselor având la baza un ritm liber de lucru. 5) Procesul de productie se desfasoara concomitent pe toate locurile de munca ale liniei în

flux; pentru liniile în flux sincronizate, lansarea produselor în fabricatie, trecerea lor pe alte locuri de munca, precum si iesirea produselor de pe linie are loc la intervale egale cu marimea tactului de productie (tactul de productie reprezentând intervalul de timp la care ies de pe linia în flux doua produse finite consecutive). Locurile de munca de pe liniile în flux difera ca numar în functie de durata operatiilor pe care le executa. Astfel:

- pentru operatiile ale caror durate sunt egale cu marimea tactului de productie, numarul locurilor de munca este egal cu l;

- pentru operatiile ale caror durate sunt multiple de marimea tactului de productie, numarul locurilor de munca va fi egal cu:

p

kLMK T

tN = , unde: LMKN - numarul locurilor de munca pentru operatia K; tk - durata

operatiei k; Tp - marimea tactului de productie. 6) Executarea unui anumit produs sau a unei grupe de produse asemanatoare din punct de

vedere constructiv, al gabaritelor sau al procesului tehnologic. Pentru realizarea acestei trasaturi, trebuie sa existe o omogenitate a calitatii, a dimensiunii materialelor si a semifabricatelor folosite, potrivit standardelor sau normelor interne.

7) Transportul produselor de la un loc de munca la altul se face cu ajutorul unor mijloace adecvate; pentru liniile în flux sincronizate mijloacele de transport au deplasare continua si functioneaza automat sau mecanizat; din aceasta categorie fac parte benzile rulante sau conveierele, ale caror viteze de deplasare sunt strict corelate cu tactul de functionare al liniei de

46

productie în flux. 15.2.2. Tipuri de linii de productie în flux

În cadrul întreprinderilor industriale moderne, organizarea productiei în flux se prezinta sub

o mare varietate de forme concrete cunoscute în mod generic sub denumirea de linii de productie în flux. Acestea au un ritm de lucru, care reprezinta cantitatea de produse executata pe linie, în unitatea de timp.

1) Dupa gradul de continuitate exista: a) Linii de productie în flux continuu: sunt o forma superioara de organizare a productiei în

flux; în cadrul lor, produsele trec de la un loc de munca la altul în mod continuu pe baza unui tact de productie bine determinat, lucru ce este posibil datorita faptului ca, duratele operatiilor sunt egale sau multiple cu marimea tactului de productie, fiind posibila realizarea sincronizarii executarii operatiilor; sincronizarea executarii operatiilor presupune ca produsele sa treaca de la o operatie la alta la intervale de timp egale sau multiple de marimea tactului de productie; lansarea si iesirea din fabricatie a unui produs se face la intervale bine determinate de timp, egale cu marimea tactului de productie; ca urmare, produsele vor fi prelucrate în mod continuu, fara a exista siruri de asteptare a produselor la masini si nici timpi de nefunctionare a masinilor datorita lipsei de produse.

b) Liniile în flux intermitent (sau cu functionare discontinua): se caracterizeaza prin lipsa sincronizarii executarii operatiilor pe masini, functionarea liniei neavând la baza un tact de productie determinat; lipsa sincronizarii executarii operatiilor se datoreaza faptului ca duratele operatiilor nu sunt egale sau multiple de marimea tactului de productie; din acest motiv, aceasta forma de organizare are numeroase neajunsuri: pentru locurile de munca ale caror operatii au durate mai mici decât restul locurilor de munca, procesul tehnologic se întrerupe conducând la aparitia timpilor de nefunctionare a masinilor de pe linie; pentru locurile de munca ale caror operatii au durate mai mari decât restul locurilor de munca apar locuri înguste si deci stocuri de productie neterminata cu toate dezavantajele pe care le presupun acestea.

2) Dupa nomenclatura productiei fabricate liniile de productie se clasifica în urmatoarele categorii:

a) Linii de productie în flux cu nomenclatura constanta (linii în flux monovalente):sunt specifice tipului de productie de masa; în cadrul lor se prelucreaza un singur fel de produs în cantitati foarte mari, cu acelasi proces tehnologic; locurile de munca ale acestor linii de productie în flux au o specializare ridicata executând un numar mic de operatii tehnologice.

b) Linii de productie în flux cu nomenclatura variabila (linii în flux polivalente): se caracterizeaza prin aceea ca în cadrul lor se fabrica mai multe feluri de produse, dar care au un proces tehnologic asemanator; sunt astfel proiectate, încât sa se poata adapta cu usurinta la schimbarea nomenclatorului de produse; sunt folosite în întreprinderile unde este predominant tipul de serie.

c) Linii de productie în flux cu nomenclatura de grup: sunt specifice întreprinderilor care fabrica o nomenclatura larga de produse, asemanatoare din punctul de vedere al fluxului tehnologic sau al configuratiei; locurile de munca sunt dotate cu masini si utilaje capabile sa prelucreze diferitele grupe de produse cu reglari minime.

3) Dupa felul ritmului de functionare liniile de productie în flux sunt: a) Linii de productie în flux cu ritm reglementat: se caracterizeaza prin aceea ca livreaza pe

unitatea de timp o cantitate de produse egala cu marimea ritmului de lucru; la aceste linii sunt create conditiile pentru executarea în mod sincronizat a procesului de productie, specific tipului de serie mare sau de masa; b) Linii de productie cu ritm liber: presupun acel mod de lucru care livreaza cantitatile de produse executate la intervale de timp neregulate; pentru asigurarea continuitatii procesului de productie la anumite locuri de munca se creeaza stocuri de productie neterminata; deplasarea produselor între locurile de munca se face cu mijloace de transport a caror viteza nu este strict corelata cu duratele operatiilor tehnologice; aceste linii sunt specifice tipului de productie de serie.

47

15.2.3. Parametrii de functionare ai liniilor de productie în flux Tactul de productie reprezinta intervalul de timp la care ies de pe linie doua produse

consecutive. Acesta se calculeaza cu relatia:

pV

tT

60⋅= , unde: T- tactul de productie al liniei; t - fondul de timp al liniei e o perioada determinata

de timp, exprimat în ore; Vp- productia ce urmeaza a fi prelucrata în perioada de timp stabilita. Relatia generala de calcul a tactului de productie este influentata de particularitatile

existente în întreprindere. În acest caz, tactul de productie poate fi determinat în mai multe moduri: a) În cazul în care exista întreruperi reglementate în cadrul regimului de lucru al liniei,

marimea tactului de productie poate fi determinata dupa una din relatiile:

Prima relatie: pV

itT

−⋅=

60 , în care: „i” reprezinta marimea întreruperilor în cadrul regimului

de lucru, exprimata în minute.

Cea de-a doua relatie este: p

pr

V

KtT

⋅⋅=

60 , unde Kpr reprezinta un coeficient programat de

utilizare al timpului de lucru. b) În cazul liniilor polivalente, unde normele de timp ale produselor sunt diferite ca marime,

tactul de productie se determina dupa urmatoarea relatie: cKcCbBA

tT ⋅

⋅+⋅+⋅

=60

,unde:

b =A

B

nt

nt ; iar c=

A

c

nt

nt; Kc - coeficient de corectie, care tine seama de timpul de întrerupere

în functionarea liniei pentru reglarea utilajelor, în vederea trecerii de la fabricatia unui produs la altul; A, B, C - cantitatile de produse din fiecare tip de produs ce urmeaza a fi executat pe linie; b - coeficient de transformare din produsul real B în produsul reprezentativ A; c - coeficient de transformare din produsul real C în produsul reprezentativ A; ntA, ntB,, ntC - normele de timp unitare ale produselor A, B, C.

c) Pentru liniile în flux polivalente, în cadrul carora se fabrica produse cu aceleasi norme de timp, marimea tactului de productie este data de relatia:

cKCbBA

tT ⋅

++⋅+⋅

=...

60, unde variabilele utilizate au aceiasi semnificatie. Pentru

determinarea ritmului de lucru se pot folosi relatiile:

TR

1= ,

60⋅=

t

QR , unde: T - marimea tactului de productie al liniei; Q - cantitatea de produse ce

urmeaza a se executa pe linie; t – timpul disponibil al liniei; Numarul de locuri de munca din cadrul unei linii de productie în flux se determina atât

pentru fiecare operatie în parte, cât si pe total linie: - numarul de locuri de munca pentru fiecare operatie în parte este dat de relatia:

T

tN i

lmi =

- unde ti este durata operatiei i.

- T

t

N

n

ii

lmi

∑== 1

, unde n este numarul operatiilor executate în cadrul liniei.

Numarul de muncitori care lucreaza pe linia în flux este strâns legat de marimea normei de servire a acestora.

Norma de servire a unui muncitor reprezinta numarul de masini pe care acesta le poate servi concomitent în cadrul regimului de lucru si poate lua valori egale sau mai mari decât 1, dupa cum urmeaza:

48

- norma de servire este egala cu 1 daca masinile nu au timpi de lucru automati; - daca masinile au timpi de lucru automati, norma de servire este mai mare decât 1 si se

poate determina dupa relatia:

oi

oiaisi t

ttN

+= , unde: tai - este timpul de lucru automat al masinii la operatia i; toi - este timpul de

ocupare al muncitorului la operatia i. Odata stabilita marimea normei de servire, numarul de muncitori la fiecare operatie se

poate determina cu relatia:si

imi N

tN = , unde notatiile sunt cunoscute.

Lungimea liniei de productie în flux se determina în mod diferit, dupa cum locurile de munca sunt asezate de aceeasi parte a benzii transportatoare sau de ambele parti ale acesteia.

- daca locurile de munca sunt asezate de aceeasi parte a benzii rulante: lmtNdL ⋅=−

;

- daca locurile de munca sunt pe ambele parti ale benzii rulante: .2

−

⋅= lmtNd

L

În relatiile precedente d reprezinta distanta medie între doua locuri de munca alaturate. Viteza de deplasare a mijlocului de transport care serveste linia de productie în flux este

data de relatia: T

dV

−

= , unde −

d si T au semnificatiile cunoscute.

15.2.4. Modul de amplasare a locurilor de munca în cadrul liniilor de productie în flux

În cadrul proiectarii liniilor de productie în flux, o problema importanta ce le revine proiectantilor de rezolvat este si cea a amplasarii locurilor de munca. Pentru aceasta se foloseste cu bune rezultate metoda gamelor fictive.

Metoda gamelor fictive opereaza cu doua concepte si anume: gama reala de fabricatie; gama fictiva de fabricatie.

Gama reala de fabricatie reprezinta ansamblul operatiilor tehnologice destinate fabricarii unui produs. Exemplu: gamele reale de fabricatie ale produselor P1, P2, P3 sunt: Pl: A,B,D,E; P2: A, C, D, B; P3: B, E, D, F.

Gama fictiva de fabricatie a unui lot de produse reprezinta ansamblul operatiilor tehnologice destinate fabricarii lotului de produse. Astfel, gama fictiva a lotului de produse P1, P2, P3 este formata din ansamblul operatiilor A, B, C, D, E, F.

Etapele amplasarii locurilor de munca, folosind metoda gamelor fictive sunt urmatoarele: 1) inventarierea operatiilor pentru fiecare produs în parte, cu specificarea numerelor de

ordine pe care apar acestea în fluxul tehnologic al fiecarui produs; 2) determinarea frecventei de aparitie a fiecarei operatii pe fiecare numar de ordine din

gama fictiva a lotului de produse; 3) determinarea timpului necesar pentru fiecare operatie si numar de ordine pentru care

exista o frecventa de aparitie, determinata în etapa anterioara, dupa relatia: ti

n

iinec nQT ⋅=∑

=1

,

unde: Qi - reprezinta cantitatea din produsul i ce urmeaza a fi prelucrata în cadrul liniei în flux; nti - reprezinta norma de timp a produsului i; n - este numarul tipurilor de produse prelucrate pe linia în flux.

4) determinarea numarului de locuri de munca necesare fiecarei operatii în parte din cadrul

liniei se face conform relatiei:di

necilmi T

TN = , unde: Tneci - este timpul necesar pentru executarea

operatiei i; Tdi; - este timpul disponibil al locului de munca care executa operatia i. 5) amplasarea efectiva a locurilor de munca are la baza principiul conform caruia în cadrul

49

fluxului tehnologic al tuturor produselor nu trebuie sa existe întoarceri de la un loc de munca la altul din cadrul liniei în flux.

Problemele nu se opresc aici, deoarece trebuie realizata si dimensionarea corecta a suprafetelor de productie ocupate de masinile si utilajele din cadrul liniei de productie în flux. 15.2.5. Problemele dimensionarii suprafetelor de productie pentru liniile de productie în flux

Pentru determinarea suprafetei ocupate de toate locurile de munca de pe linia de productie

este data de relatia: ,1

ti

n

ilmitot SNS ⋅=∑

=

unde: Stot - suprafata ocupata de toate locurile de munca

din cadrul liniei în flux; Nlmi - numarul locurilor de munca de la operatia i; Sti - suprafata totala a unui loc de munca de la operatia i.

Suprafata benzii transportoare poate fi calculata cu relatia: Sb=L·l, unde: L-lungimea benzii transportoare; l - latimea benzii transportoare.

În final, suprafata totala a unei linii de productie în flux este data de suma dintre suprafata ocupata de toate locurile de munca din cadrul liniei si suprafata benzii transportoare care serveste linia: ST = Stot + Sb

Aceste calcule trebuie, însa, corelate în permanenta cu situatiile concrete existente în cadrul liniilor de productie. 15.2.6. Efectele economice ale folosirii liniilor de productie în flux

Folosirea metodelor de organizare a productiei dupa principiul liniilor de productie în flux conduce la obtinerea de rezultate superioare în procesul de productie. Aceasta, datorita faptului ca acest mod de organizare creeaza numeroase facilitati de utilizare pe scara larga a operatiunilor mecanizate, automatizate si robotizate.

Dintre efectele economice cele mai des întâlnite în urma folosirii liniilor de productie în flux,subliniem urmatoarele: obtinerea unui randament ridicat si posibilitatea utilizarii de echipament tehnologic specializat; cresterea substantiala a productivitatii muncii, în conditiile reducerii sistematice a cheltuielilor de timp si de munca; realizarea unui volum mare de productie, în conditiile cresterii gradului de utilizare a capacitatilor de productie; utilizarea unor masini, utilaje si echipament tehnologic de înalta specializare; realizarea unor operatii tehnologice de înalta precizie, în urma carora se vor obtine produse cu un nivel ridicat de calitate; se reduce ciclul de fabricatie al produsului; scade marimea stocurilor de productie; accelerarea vitezei de rotatie a mijloacelor circulante; transportul intern este foarte mult redus, datorita amplasarii locurilor de munca în ordinea succesiunii tehnologice, iar deplasarea produselor între acestea se face de regula cu ajutorul benzilor rulante.

Efectele economice mentionate anterior, precum si altele, conduc în final la reducerea costurilor de productie si implicit la cresterea rentabilitatii activitatii întreprinderii. 15.3. Sistemul de organizarea productiei pe comenzi

Caracteristicile principale ale organizarii acestor tipuri de productie sunt: organizarea sectiilor de baza se face dupa principiul tehnologic, ceea ce presupune ca în cadrul acestora sa se execute fazele procesului tehnologic, iar amplasarea utilajelor sa se faca dupa metoda grupelor omogene de masini; în cazul unor produse de gabarit mare, organizarea procesului de productie se face dupa principiul pozitiei fixe, conform caruia produsul este asezat pe un amplasament fix, iar prelucrarea lui se face prin deplasarea echipelor de muncitori de la un produs la altul si în ordinea impusa de fluxul tehnologic; specializarea masinilor si utilajelor este foarte redusa (utilaje universale) capabile sa se adapteze usor la schimbarea nomenclatorului de fabricatie printr-un numar foarte mic de reglaje; trecerea de la un loc de munca la altul a produselor se face bucata cu bucata sau în loturi mici de fabricatie, cu ajutorul unor mijloace de transport cu deplasare discontinua de tipul carucioarelor manuale, electrocarelor s.a; pentru fabricarea produselor se

50

foloseste o tehnologie sumara, valabila pentru întreaga gama de produse executate, urmând ca detaliile tehnologice ale fiecarui produs sa fie definitivate în cadrul fiecarui loc de munca de catre muncitorul care lucreaza aici.

Organizarea procesului de productie dupa principiul tehnologic are avantajul ca acesta are o flexibilitate foarte mare, putându-se adapta rapid la schimbarea nomenclatorului de fabricatie.

Ca dezavantaje am putea enumera: volumul de transport intern si manipulare este foarte ridicat; necesita forta de munca cu un grad ridicat de calificare; ciclul de productie al produselor este foarte lung; controlul calitatii productiei este mult mai complex. 15.3.1. Metode de amplasare a locurilor de munca. Metoda verigilor pentru amplasarea locurilor demunca

Amplasarea locurilor de munca folosind metoda verigilor se face în urmatoarele etape: a) Întocmirea tabloului verigilor - consta în stabilirea verigilor de productie pentru fiecare

produs care urmeaza sa fie prelucrat, pe utilajele care vor fi amplasate pe suprafata de productie. Pentru aceasta se construieste un tabel, care va avea în capatul coloanelor denumirea produselor fabricate, fiecare coloana având câte doua subcoloane. Denumirea subcoloanelor va reprezenta numele locurilor de munca din succesiunea fluxului tehnologic si a verigilor de productie corespunzatoare fiecarui produs.

b) Întocmirea tabloului intensitatilor de trafic. Acesta este reprezentat de un tabel triunghiular, ale carui coloane si linii vor purta denumirea locurilor de munca ce urmeaza sa fie amplasate. La intersectia liniilor cu coloanele vor fi marcate verigile de productie corespunzatoare produselor care vor fi prelucrate; se va face însumarea acestora în casutele din marginea tabloului.

c) Analiza posibilitatilor de amplasare. d) Amplasarea locurilor de munca. Aceste ultime doua etape se executa simultan. În primul rând se amplaseaza în centrul

suprafetei de productie primele trei locuri de munca, cele mai aglomerate. În centrul suprafetei de productie vor fi amplasate locurile de munca în ordinea descrescatoare a numarului de verigi de productie din tabloul intensitatilor de trafic. Pentru a stabili locul de amplasare al acestora, fata de primele locuri de munca, care au fost deja amplasate se face analiza posibilitatilor de amplasare.

Rezultatele obtinute prin aplicarea metodei verigilor vor fi corelate cu conditiile concrete existente pe suprafata de productie, tinând cont daca este necesar de cerintele suplimentare ale anumitor locuri de munca: iluminatie naturala, apropierea de instalatiile de aerisire etc. 15.3.2. Sistemul flexibil de fabricatie - modalitate specifica de organizare a productiei de serie mica si unicate

Sistemele flexibile de fabricatie sunt specifice pentru tipul de productie de serie mica sau individuala, dar nu pot constitui o solutie valabila în orice situatie, ci reprezinta un raspuns la diversificarea din ce în ce mai mare a cererii consumatorilor. Acestea sunt:

Sistemul de fabricatie cu flexibilitate naturala se caracterizeaza prin aceea ca: forta de munca are rolul determinant în conferirea gradului de flexibilitate al sistemului (sunt sisteme de fabricatie manuale specializate pe realizarea unei game largi de produse în serii mici de fabricatie sau chiar unicate - sisteme de productie mestesugaresti); forta de munca are un grad ridicat de specializare; unitatile de productie nu depasesc marimea unui atelier de productie.

Sistemul de fabricatie cu flexibilitate artificiala presupune faptul ca: în acest caz forta de munca influenteaza partial gradul de flexibilitate acesta fiind determinat de tipul echipamentului tehnologic cu care este înzestrat utilajul; pentru tipul de productie în serie sunt posibile forme de organizare a productiei în flux; formele de organizare a productiei sunt celula de fabricatie si sistemele de masini si centrele de prelucrare asistate de operatorul uman.

Sistemul de fabricatie cu flexibilitate artificiala si comanda automata consta în aceea ca: sistemul are o flexibilitate foarte mare si este destinat fabricarii loturilor mici de fabricatie; are o structura modulara usor adaptabila la modificarea sortimentala a productiei; conducerea procesului tehnologic are loc sub comanda calculatorului, ceea ce determina o pondere mare a timpului de

51

prelucrare în totalul timpului de lucru; forta de munca are rol doar de supraveghere si întretinere a instalatiilor tehnologice.

Sistemele flexibile de fabricatie se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi de baza: integrabilitate, determinata de capacitatea sistemului de integrare într-un sistem de productie si de cuplare functionala cu alte sisteme; adaptabilitate, determinata de viteza de adaptare la schimbarea volumului si a gamei sortimentale a productiei; dinamism structural, determinat de posibilitatea modificarii structurii sistemului flexibil de fabricatie în functie de cerintele concrete ale productiei. 15.4. Perfectionarea sistemelor de fabricatie prin introducerea robotizarii

Robotul industrial este un sistem electro-pneumo-mecanic dotat cu mai multe grade de libertate (manipulare) sub controlul unui sistem de comanda echipat cu o memorie programabila, având urmatoarele caracteristici: sunt realizati pentru a executa, în principal, operatii de manipulare, deplasare si transport care necesita în special viteza, promptitudine si mai putin forta sau capacitate tehnologica; sunt dotati cu mai multe grade de libertate (3-7), astfel încât sa poata executa operatii relativ complexe, fiecare miscare individuala fiind deci mecanizata si controlata de unitatea de conducere; sunt autonomi, cu o memorie programabila capabila sa conduca o aparatura sau sa execute operatii specifice, prin schimbarea programului memorat; sunt dotati cu o unitatea logica, pentru a realiza încercari si a alege între doua alternative.

Din punctul de vedere al proceselor de productie, robotii industriali au fost folositi pâna acum în urmatoarele activitati: lucrari de presare, procese de prelucrare; procese de sudura; procese de vopsire; procese de asamblare.

O analiza a modului de utilizare a robotilor industriali evidentiaza faptul ca mai mult de 50% dintre acestia sunt utilizati în industria de automobile si cea de echipamente electronice, iar 20% în activitati de presare a maselor plastice.

16. SISTEME DE ÎNTRETINERE SI REPARARE A UTILAJELOR 16.1. Managementul întretinerii si repararii utilajelor - conditie obiectiva a obtinerii performantei în productia moderna

În conditiile actuale, pentru a functiona în mod ritmic si cu eficienta economica ridicata, întreprinderile de productie industriala au nevoie, alaturi de unitatile de productie de baza si de un ansamblu de unitati de productie auxiliare si de servire. Acestea se constituie în unitati specializate în întretinerea si repararea utilajelor, pentru producerea si distribuirea diferitelor SDV-uri necesare procesului de productie de baza, pentru producerea si distribuirea diferitelor feluri de energie, sau pentru asigurarea proceselor de transport si depozitare.

Practica manageriala atrage atentia asupra semnificatiei pe care o detine în actuala etapa managementul activitatilor de mentenanta, respectiv de întretinere si reparare a fondurilor fixe de natura mecanica, electrica, electronica si de automatizare ale întreprinderilor.

În prezent, se contureaza tot mai mult tendinta existentei unui proces mixt de asigurare a întreprinderilor, cu activitati auxiliare si de servire, de catre întreprinderi specializate în realizarea acestor activitati, paralel cu asigurarea acestora de catre unitati proprii ale întreprinderii.

Opririle accidentale, uzurile premature, dereglarile neobservate, întârzierea în aplicarea anumitor lucrari de întretinere si reparare au ca efect scaderea duratei totale de serviciu a masinilor (utilajelor), scaderea caracteristicilor functionale si, în consecinta, scaderea calitatii produselor, executate pe aceste utilaje.

În cadrul întreprinderilor, activitatea de întretinere si reparatii este activitatea cu cele mai mari dificultati de organizare, mecanicului sef revenindu-i lucrari în domenii foarte largi, ce necesita cunostinte tehnice din domenii diverse.

Asigurarea activitatii de întretinere si reparare a utilajelor revine unui compartiment specializat numit compartiment mecano-energetic. Activitatea acestui compartiment este

52

îndreptata în scopul atingerii urmatoarelor obiective: 1. planificarea activitatii de întretinere si reparare pentru toate mijloacele fixe ale

întreprinderii; 2. organizarea si executarea planurilor de reparatii ale fiecarui mijloc fix din cadru

întreprinderii; 3. adoptarea tuturor masurilor legate de securitatea muncii si de protectia utilajelor. Pentru executarea întretinerii si repararii utilajelor se folosesc trei sisteme de organizare a

acestei activitati: Sistemul centralizat este specific întreprinderilor mici si mijlocii. În cadrul acestui sistem

toate lucrarile de întretinere si reparare a utilajelor se executa de catre echipe de muncitori specializati, subordonati direct compartimentului mecano-energetic.

Sistemul descentralizat este specific acelor unitati de productie ale caror utilaje ridica probleme speciale din punct de vedere al activitatii de întretinere si reparare. În acest caz, repararea utilajelor este executata de echipe de muncitori specializati în întretinere si reparare subordonati direct sefului de sectie în care functioneaza utilajele ce urmeaza a fi reparate.

Sistemul mixt consta în executarea reparatiilor la utilajele speciale din otelarii, forja sau la cele din sectia de tratamente termice de catre echipele de muncitori specializati în lucrari de întretinere si reparare subordonati direct acestor sectii, iar celelalte lucrari de catre muncitorii din întretinere si reparare din compartimentul mecano-energetic.

Activitatea de întretinere si reparare a utilajelor este precedata de o serie de activitati pregatitoare, dintre care mai importante sunt urmatoarele: a) inventarierea utilajelor - se efectueaza în scopul de a stabili numarul, felul si starea functionala a utilajelor care urmeaza sa fie reparate; b) gruparea utilajelor care urmeaza sa fie reparate de utilaje de acelasi fel; c) întocmirea desenelor care vor sta la baza executarii pieselor de schimb, atunci când acestea se executa în cadrul întreprinderii; în cazul în care acestea nu se executa în cadrul întreprinderii, se recomanda aprovizionarea din timp a acestora de la furnizorii de piese de schimb; d) stabilirea tehnologiei lucrarilor de reparatii; în cadrul acestei activitati se stabileste felul operatiilor care se vor executa cu ocazia efectuarii activitatii de întretinere si reparare a utilajelor. 16.2. Organizarea si planificarea activitatii de întretinere si reparare a utilajelor

Activitatea de întretinere si reparare a utilajelor are în principal urmatoarele obiective: 1) asigurarea mentinerii utilajului în stare de functionare o perioada cât mai mare de timp; 2) evitarea uzurii excesive si a iesirii utilajului în mod accidental din functiune; 3) cresterea timpului de functionare a utilajului, fie prin marirea duratei dintre doua

interventii tehnice, fie prin micsorarea perioadei de timp de mentinere a acestuia în reparatii; 4) efectuarea activitatilor de întretinere si reparare cu cheltuieli cât mai reduse si de o

calitate cât mai buna, prin cresterea productivitatii muncitorilor care executa aceste activitati; 5) modernizarea masinilor si utilajelor învechite s.a. Aceste obiective principale trebuie sa stea permanent în atentia echipei manageriale a

întreprinderii, care va adopta acele masuri organizatorice care sa duca la realizarea si mentinerea unui sistem viabil de întretinere si reparare a utilajelor. 16.2.1. Sisteme si metode de organizare a repararii utilajelor

Reparatia este lucrarea efectuata în scopul mentinerii în stare de functionare a utilajelor, prin care se înlatura defectiunile constante în functionare si se realizeaza înlocuirea totala sau partiala a acelor componente care au o durata mai mica de functionare în comparatie cu altele.

Pentru a se evita uzura excesiva a utilajelor si a preveni iesirea accidentala din functiune a acestora, au fost elaborate sisteme de întretinere si reparare a utilajelor, ale caror obiective principale sunt:

- cunoasterea datei calendaristice a scoaterii din functiune a utilajului pentru reparatii; - stabilirea din timp a felului reparatiilor ce trebuie efectuate si a duratei de executie, în

vederea pregatirii materialelor, utilajelor si a fortei de munca necesare executarii lor;

53

- determinarea mijloacelor financiare necesare pentru realizarea reparatiilor. Pornind de la aceste cerinte, au fost elaborate doua sisteme de întretinere si reparare a

utilajelor si anume: sistemul de reparatii pe baza constatarilor (dupa necesitati); sistemul de reparatii preventiv-planificat.

1) Sistemul de întretinere si reparare pe baza constatarilor presupune stabilirea datelor de oprire a utilajelor pentru intrarea în reparatii, precum si continutul acestora, în urma unei supravegheri atente a modului de functionare a utilajelor de catre personal specializat, pe baza careia se va stabili starea lor de functionalitate.

În urma constatarilor efectuate, rezultatele acestora se vor trece în cadrul unei fise întocmite pentru fiecare utilaj în parte. Aceasta fisa va cuprinde informatii despre: felul defectiunilor constatate; data intrarii în reparatie a utilajului; felul reparatiilor ce trebuie executate.

Acest sistem are unele avantaje, dintre care cele mai importante sunt: a) cunoasterea din timp a datei de intrare în reparatie si felul reparatiilor ce trebuie executate; b) posibilitatea comandarii din timp a pieselor de schimb necesare activitatii de întretinere si reparare.

Sistemul, însa, are si unele dezavantaje, cum ar fi: a) nu permite elaborarea unui plan de reparatii pentru o perioada mai mare de timp; b) apar greutati în comandarea si confectionarea pieselor de schimb, în folosirea rationala a fortei de munca; c) apar efecte nefavorabile asupra calitatii reparatiilor si a costurilor aferente acestor activitati.

2) Sistemul de întretinere si reparare preventiv planificat este caracterizat prin doua trasaturi de baza si anume: caracter profilactic; caracter planificat.

Caracterul profilactic rezulta din faptul ca acest sistem prevede adoptarea unor masuri de întretinere si control, prin care sa se previna posibilitatea aparitiei unei uzuri premature, datorita careia utilajul sa fie scos din functiune înainte de expirarea duratei normate de functionare.

Caracterul planificat este dat de faptul ca diferitele lucrari de întretinere si reparare pe care le contine sistemul, se efectueaza la date calendaristice stabilite dinainte, cu motivarea corespunzatoare.

Aceste doua caracteristici ale sistemului preventiv-planificat imprima sistemului o superioritate evidenta fata de sistemul pe baza constatarilor, influentând pozitiv asupra calitatii reparatiilor, a duratei de executie a acestora si a costurilor de productie.

În concluzie, sistemul de întretinere si reparare preventiv-planificat este un ansamblu de masuri de întretinere, control si reparare care: se efectueaza în mod periodic, la intervale de timp bine determinate; urmareste prevenirea uzurii excesive si a aparitiei avariilor; urmareste mentinerea în stare de functionare a utilajelor o perioada cât mai mare de timp.

Sistemul preventiv-planificat se poate aplica cu ajutorul a doua metode: metoda standard; metoda dupa revizie.

Metoda standard consta în faptul ca fiecare utilaj sau instalatie intra în reparatii la intervale de timp dinainte stabilite, pentru fiecare din acestea în parte. Felul, volumul si continutul reparatiilor care vor fi efectuate au un caracter standard, potrivit unei documentatii tehnice, indiferent de starea de functionalitate a utilajului în momentul intrarii în reparatie.

Avantajul acestei metode este dat de urmatoarele elemente: permite efectuarea reparatiilor pe baza unei documentatii bine întocmite; este usor de aplicat; are eficienta ridicata pentru întreprinderile care au în dotare un numar mare de masini si utilaje.

Aceasta metoda are ca dezavantaje: necesita un volum foarte mare de munca pentru întocmirea documentatiei necesare aplicarii metodei; ridica nejustificat costul reparatiilor, la acele utilaje pentru care se executa activitati de reparatii, fara ca starea lor tehnica sa impuna acest lucru.

Metoda dupa revizie consta în faptul ca volumul si continutul reparatiilor se determina în urma unei revizii tehnice.

Pentru stabilirea felului reparatiilor ce vor fi executate, se întocmeste mai întâi ciclul de reparatii al fiecarei categorii de utilaje în parte.

Avantajul metodei consta în faptul ca permite consta-tarea gradului de uzura a utilajului, cu ocazia efectuarii reviziei tehnice, evitându-se executarea reparatiilor la acele utilaje unde starea lor tehnica nu impune acest lucru.

Sistemul de reparatii preventiv - planificat contine categoriile de interventii tehnice, dupa

54

cum urmeaza: Întretinerea si supravegherea zilnica se executa de catre muncitorii care lucreaza pe

utilajele din sectiile de productie, sau de catre muncitori specializati în executarea acestor operatii. În cadrul activitatii de întretinere si supraveghere zilnica se urmareste înlaturarea micilor defectiuni ale utilajului, fara a se face înlocuiri de piese.

Revizia tehnica cuprinde operatii care se executa înaintea unei reparatii curente sau capitale. Prin efectuarea unei revizii tehnice se urmareste determinarea starii tehnice a utilajelor si stabilirea operatiilor care trebuie efectuate în cadrul reparatiilor curente sau capitale.

Cu ocazia reviziei tehnice se pot efectua si operatii de reglare si consolidare a unor piese sau subansamble, în vederea asigurarii unei functionari normale pâna la prima reparatie.

Reparatia curenta este o lucrare care se executa în mod periodic în vederea înlaturarii uzurii fizice, prin înlocuirea unor piese componente sau subansamble uzate. Reparatiile curente, în functie de intervalul de timp dintre doua reparatii curente succesive si valoarea pieselor si subansamblelor reparate sau înlocuite, sunt de doua feluri: reparatii curente de gradul I; reparatii curente de gradul II.

La o anumita grupa de masini reparatiile curente de gradul I se efectueaza la un interval de 1000 de ore de functionare, în timp ce la reparatiile curente de gradul II acest interval este de 2000 de ore.

Reparatia capitala este o lucrare de interventie tehnica efectuata dupa expirarea unui ciclu de functionare a utilajului, a carui marime este prevazuta în normativele de functionare ale acestuia si care are drept scop mentinerea în functiune a utilajului pâna la expirarea duratei normate de viata. Reparatia capitala este cea mai complexa interventie tehnica; ea are un caracter general, deoarece sunt supuse procesului de întretinere, verificare si reparare o gama foarte larga de piese si subansamble care intra în componenta utilajului. Se executa atunci când nu mai sunt asigurate randamentul, precizia si siguranta în functionare a utilajului.

În afara interventiilor tehnice cuprinse în sistemul preventiv-planificat, în cadrul întreprinderii se mai executa si alte tipuri de interventii tehnice. Acestea sunt: reparatiile accidentale; reparatiile de renovare; reparatiile de avarii.

Reparatiile accidentale se efectueaza la intervale de timp nedeterminate, fiind cauzate de scoaterile neprevazute din functiune a utilajelor datorita unor caderi accidentale.

Reparatiile de renovare se efectueaza la utilajele care au trecut prin mai multe reparatii capitale si au un grad avansat de uzura fizica. Cu ocazia acestor reparatii, se recomanda si efectuarea unor lucrari de modernizare a utilajului.

Reparatiile de avarii se executa de fiecare data când utilajele se defecteaza, fie ca urmare a unei proaste utilizari sau întretineri, fie din cauza unor calamitati naturale: cutremure, incendii, inundatii etc. 16.2.2 Planificarea repararii utilajelor

Pentru efectuarea unei activitati ordonate, complete si eficiente se elaboreaza programul activitatii de întretinere. El poate fi conceput pe an sau pe semestru, în el se cuprind activitatile curente, reparatiile capitale si reconditionarile, precum si proiectele speciale. Eficienta muncii compartimentului de întretinere se apreciaza prin compararea cheltuielilor de timp efectuate pentru lucrarile de întretinere, cu orele-norma acordate.

Elaborarea planului de întretinere si reparatii presupune rezolvarea a doua probleme principale: a) întocmirea structurii ciclului de reparatii a unui utilaj; b) determinarea datelor calendaristice la care va avea loc fiecare interventie tehnica asupra utilajului considerat.

Ciclul de reparatii reprezinta timpul dintre doua reparatii capitale, inclusiv durata uneia dintre ele, de obicei ultima.

Structura ciclului de reparatii reprezinta numarul, felul si succesiunea diferitelor interventii tehnice în cadrul unui ciclu de reparatii.

Pentru a întocmi o structura a unui ciclu de reparatii este nevoie sa se stabileasca mai întâi numarul de interventii de acelasi fel. Pornind de la faptul ca orice interventie de grad superior le contine pe toate celelalte inferioare ei relatia de calcul a numarului de interventii de acelasi fel este

55

urmatoarea: Sit

it

erit N

d

DN −= , unde: Der - durata ciclului de reparatii; dit - durata de timp între doua

interventii de acelasi fel; SitN - numarul interventiilor de grad superior.

Odata stabilit numarul de interventii tehnice de acelasi fel se poate trece la întocmirea structurii ciclului de reparatii, tinând cont de numarul interventiilor de acelasi fel si de duratele de timp dintre acestea.

Pentru întocmirea planului de reparatii este necesar sa se determine durata ciclului de reparatii în zile calendaristice. Relatia dupa care se determina aceasta este urmatoarea:

cld

RK

RiiSi

SS

RKer Knt

ND

TD

t

⋅

⋅+

⋅= ∑

=

, unde: TRK- timpul de functionare al utilajului între doua

reparatii capitale; Ds - durata unui schimb de lucru, exprimata în ore; Ns - numarul de schimburi; tsi - timpul maxim admis de stationare în fiecare interventie tehnica, în zile lucratoare; ni - numarul de interventii de acelasi fel din cadrul ciclului de reparatii; Kcld,- coeficient de transformare din zile efective în zile calendaristice.

Pentru fiecare utilaj în parte se întocmeste planul de reparatii, tinând cont de data calendaristica la care a avut loc ultima interventie tehnica în anul precedent. Pentru fiecare interventie tehnica care urmeaza a fi executata pentru anul pentru care se întocmeste planul de reparatii, se determina intervalul de timp, în zile, începând cu ziua când a avut loc ultima interventie tehnica în anul precedent. Acest interval de timp se determina în zile calendaristice

dupa urmatoarea relatie: cld

r

isi

ss

KtND

nHT ⋅

+

⋅= ∑

−

=

1

1., unde: T- intervalul de timp, în zile

calendaristice de la ultima interventie din anul precedent pâna la o anumita interventie din intervalul precedent; H - timpul de functionare al utilajului între doua interventii consecutive, exprimat în ore;

∑−

=

1

1

r

isit - timpul total de stationari ale utilajului în interventiile precedente în anul pentru care se

întocmeste planul de reparatii. Durata de executie a unei reparatii exprimata în zile calendaristice este data de relatia:

KndN

tD

ssm

n

⋅⋅⋅= , unde: tn - timpul normat, în ore, pentru executarea unei anumite

interventii la un anumit utilaj; Nm - numarul de muncitori din formatia de lucru care executa interventia tehnica; ds - durata unui schimb, în ore; ns - numarul de schimburi; K - coeficientul de îndeplinire a normelor.

Concomitent cu desfasurarea acestor activitati, o atentie deosebita trebuie acordata stocurilor de piese de schimb, necesare bunei desfasurari a lucrarilor de întretinere si reparare a utilajelor.

Stabilirea marimii stocului de piese de schimb se calculeaza cu relatia:Z

mzfps N

CDS

⋅= ,

unde: Df - durata ciclului de fabricare a pieselor de schimb sau de aducere a lor de la furnizor; Nz - numarul zilelor lucratoare din cadrul unei luni; Cmz - consumul mediu zilnic de piese pentru activitatea de reparatii.

Se recomanda nominalizarea prin grafice anuale a tuturor reparatiilor capitale necesare, cu precizarea necesarului de piese de schimb, a executantului si a termenelor de realizare a acestora.

Totodata, se va acorda atentie respectarii graficelor de realizare a reviziilor tehnice si a reparatiilor curente. 16.2.3. Stabilirea momentului optim de înlocuire a utilajelor

În cadrul sectiilor productive si nu numai, functionarea în conditii de eficienta a utilajelor

56

este limitata în timp, deoarece de la un moment dat uzura fizica a acestora impune efectuarea unor cheltuieli foarte mari cu întretinerea si functionarea lor, fapt ce determina scoaterea din functionare si înlocuirea cu altele noi.

Stabilirea momentului optim de înlocuire a unui utilaj, se determina cu ajutorul urmatoarei

relatii de calcul:

∑

∑

=

−

=

−

+

⋅+

>n

j

j

n

j

jj

n

CA

C

1

1

1

1

1

γ

γ, unde: 1+nC - cheltuielile de întretinere si reparare a

utilajului în anul n+1 de functionare; A - cheltuielile de achizitie a utilajului la ultima achizitionare; Cj - cheltuielile de întretinere si reparare în anul j de functionare al ultimei achizitii;

d+=1

1γ ,unde d reprezinta procesul de taxe si dobânzi cumulate, folosite în scopul actualizarii

cheltuielilor. Deci, momentul optim de înlocuire este dat de anul anterior celui pentru care cheltuielile de

întretinere si reparare depasesc suma cheltuielilor de achizitie, întretinere si functionare actualizate. 16.2.4. Unele metode moderne de executare a reparatiilor utilajelor

În decursul timpului s-au folosit diferite metode de executare a lucrarilor de întretinere si reparatii a utilajelor.

Reducerea duratei de executie a acestora depinde foarte mult de metoda utilizata, dintre cele mai eficiente sunt:

1. metoda de reparare pe subansamble: se caracterizeaza prin aceea ca la întreprinderile cu un numar mare de utilaje, de acelasi fel, se creeaza un stoc de subansamble în stare de functionare; aceste subansamble vor înlocui subansamblele uzate din cadrul utilajelor care urmeaza sa fie reparate, dupa care subansamblele defecte vor fi reparate si vor intra în componenta stocului de subansamble functionale; aceasta metoda reduce foarte mult timpul de reparare a utilajelor si, deci, creste timpul de functionare al acestora, cu toate consecintele favorabile care decurg de aici.

2. metoda de reparare dupa principiul liniilor de productie în flux: se foloseste pentru acele utilaje care necesita demontarea de pe fundatii si transportarea lor în atelierul de reparatii (în cazul reparatiilor capitale); în cadrul acestui atelier, pentru executarea reparatiilor se vor putea utiliza acele posibilitati oferite de liniile de productie în flux din cadrul sectiilor de baza ale întreprinderii.

Metoda adoptata depinde, evident, de specificul activitatii întreprinderii, de decizia echipei manageriale, având în vedere ca punerea în practica a uneia din metodele prezentate mai sus presupune si anumite eforturi financiare si materiale. 16.3. Cai de crestere a eficientei activitatii de întretinere si reparare a utilajelor

Întretinerea si repararea utilajelor trebuie sa se finalizeze în reparatii de calitate superioara, cu costuri cât mai mici si cu o durata cât mai redusa. În acest sens echipa manageriala a întreprinderii, va trebui sa aiba în atentie unele aspecte, cum ar fi: limitarea cheltuielilor legate de înlocuirea pieselor uzate; cresterea duratei de functionare a utilajelor între doua reparatii succesive, prin folosirea unor piese de schimb rezistente la uzura, prin cresterea fiabilitatii si durabilitatii acestora; reducerea cheltuielilor legate de montarea si demon-tarea utilajelor, prin mecanizarea executarii acestor operatii; folosirea pe scara larga a metodei de reparare pe subansamble si a metodelor pe baza principiilor liniilor de productie în flux; folosirea procedeelor de reconditionare si refolosire a pieselor uzate s.a.

57

Organizarea moderna a activitatii de întretinere si reparare a utilajelor presupune existenta unor întreprinderi specializate în executarea acestei activitati, ceea ce ar presupune repararea utilajelor într-un timp scurt, în conditii de calitate superioara si cu costuri reduse.