MANAGEMENTUL FIRMEI

I. DEFINIREA MANAGEMENTULUI 

Managementul, ca ştiinţă s-a conturat relativ recent, ca răspuns la stringentele necesităţi ale practicii sociale, prin eforturile susţinute de un număr mare de specialisti din întreaga lume. Managementul este abordat, din multiple puncte de vedere, care adesea se deosebesc între ele. Managerii nord-americani, răspândesc definiţiile de ordin pragmatic, de pe poziţia managerului. Alte abordări, tratează managementul ca ştiinţă. Din examinarea părerilor diferite, rezultă conţinutul sensibil atribuit ştiinţei managementului, fiecare specialist având în vedere doar unele elemente care constituie obiectul acestei ştiinţe, neindicând suficient de riguros specificul său. Managementul firmelor, rezidă în studierea proceselor şi relaţiilor de management din cadrul lor, în vederera descoperirii legităţilor şi principiilor care le guvernează şi a conceperii de noi sisteme, metode, tehnici şi modalităţi de conducere, de natură să asigure obţinerea şi creşterea competivităţii.

Esenţa ştiinţei managementului o reprezintă studiul relaţiilor şi proceselor de management. Ca urmare a studiului se descoperă principiile, legităţile şi alte elemente care explică conţinutul şi dinamica managementului. Prin prisma caracterului său aplicativ, un rol major îl deţine conceperea de noi sisteme, metode, tehnici, proceduri de management al întreprinderii în ansamblul său şi ale componentelor sale majore. Elementele metodologice ale ştiinţei managementului reprezintă instrumentarul pus la dispoziţia managerilor şi a colaboratorilor acestora pentru a eficientiza activităţile firmei. Managementul este un proces conştient de coordonare a acţiunilor individuale şi de grup pentru realizarea obiectivelor firmelor, într-un mod care să fie favorabil pentru o mare parte a societăţii. Deci, în accepţia generală, managementul se desfăşoară în cadrul unei firmecare reprezintă o concentrare de resurse umane şi materiale, orientate spre realizarea unor obiective şi în care relaţiile dintre persoane şi funcţii se realizează potrivit unui anumit tip de structură.

Calitatea managementului reprezintă un factor major care determină succesul sau eşecul oricărei firme. Talentul şi fermitatea managerilor, capacitatea lor de a reacţiona la schimbări şi de a-şi adapta destinele la bine şi la rău, constituie, în final,esenţa succesului managerial, exprimat prin calitate şi productivitate.

Managementul firmei este componenta cea mai dezvoltată, cunoscută şi importantă a ştiinţei managementului - în condiţiile economiei de piaţă. Această realitate poate fi explicată prin două cauze:

firma este agentul economic de bază al fiecărei economii, principalul generator de valoare şi de valoare de întrebuinţare;

primele cristalizări ale ştiinţei managementului au avut ca obiect întreprinderea, care s-a manifestat ca un teren al inovării pe planul teoriei şi practicii managementului. Managementul firmei prezintă un dublu caracter:

disciplină economică de sinteză; caracter multidisciplinar.

Caracterul său economic, decurge din: menirea sa ( creşterea eficienţei economice); optica economică în care abordează problemele; ponderea apreciabilă pe care o au conceptele şi metodele, în

cadrulsău; natura economică a firmelor asupra cărora se exercită.

Este o ştiinţă economică de sinteză deoarece preia de la alte discipline din domeniu: economie politică, analiză economică, organizare, marketing, aprovizionare, finanţe, o serie de categorii economice şi metode.

Caracterul multidisciplinar al managementul firmei în cadrul său are o serie de categorii şi metode sociologice , matematice, psihologice, statistice şi juridice folosindu-le într-o manieră specifică, reflectare a particularităţilor relaţiilor de management.

II. SUBIECTUL, OBIECTUL ŞI CONŢINUTUL MANAGEMENTULUI 

Managerul – subiect al managementuluiÎntr-o firmă managerul este persoana responsabilă de performanţa muncii unuia

sau a mai multor indivizi care utilizează resurse materiale (ca de exemplu: tehnologie, materii prime, facilităţi şi bani) pentru a produce bunuri şi servicii.

  Rolul managerului este de a ajuta firma să atingă un înalt nivel de performanţă, prin utilizarea resurselor umane şi materiale, deci de a face să meargă bine lucrurile prin intermediul altor oameni. Managerii sunt necesari firmelor de orice tip sau mărime. Şcoli, spitale, agenţii guvernamentale, mici afaceri de vânzare cu amănuntul,

mari corporaţii şi hoteluri au manageri care au aceeaşi ţintă generală: îmbunătăţirea performanţei firmei.

Firma – obiect al managementului Definită formal, firma este o organizaţie, deci o colectivitate de oamenicare

muncesc împreună potrivit unei diviziuni a muncii pentru a realiza un obiectiv comun.Între posibilităţile marilor firme, micilor firme, firmelor internaţionale şi ale firmelor nonprofitabile există diferenţe, dar fiecare dintre acestea reprezintă locuri de muncă pentru manageri. Oricare ar fi ţinta unei cariere manageriale, importanţa dezvoltării şi utilizării cu succes a capacităţilor cerute unui manager rămâne primordială.

Firmele mari. Urmărind profitul, acestea includ concerne de fabricaţie a unor bunuri de consum şi firme de servicii ca: bănci, hoteluri şi reţele de restaurante, linii aeriene, companii de închiriat maşini, asigurări ş.a. Luaţi individual sau în grup, aceşti giganţi ai lumii afacerilor pot juca un rol important în societate numai dacă managementul acestora este de calitate.

Firmele mici. Acetea funcţionează în cele mai multe domenii de producţieşi de servicii şi ca şi marile afaceri, stau la baza economiei. În SUA peste 97% dintre afaceri sunt clasificate ca afaceri mici. Ele includ proprietăţi exclusive, asociaţii comerciale, activităţi ale specialiştilor individuali, diverse operaţii part-time şi corporaţii. Asemenea mici afaceri folosesc în jur de 50% din muncitorii nefermieri americani, furnizează circa 40% din produsul naţional brut şi oferă peste 80% din noile locuri de muncă create în sectorul privat.

Firme internationale. Multe firme mari şi mici funcţionează la scară mondială, făcând afaceri în mai multe ţări. Pentru micile afaceri, diversitatea activităţilor de import-export furnizează posibilităţi comerciale atractive. În toate cazurile, provocările manageriale ale afacerilor bune sunt amplificate când sunt plasate în mediul complex al diferitelor culturi, în sisteme politice şi condiţii economice diferite. Astăzi economiile celor mai multe ţări se dezvoltă interdependent iar rolul managementului internaţional este decisiv.

Firme nonpfrofitabile. Spitalele, şcolile universităţile, muzeele şi centrele civile sunt firme care nu aduc profit. Împreună cu agenţiile guvernamentale la nivel local sau naţional ele includ foarte diversificatul şi importantul sector public al economiei. O firmă nonprofitabilă este scutită de impozit de către reglementările guvernamentale. Dar, deşi aceste firme nu urmăresc obţinerea unui profit, cum fac partenerii lor comerciali, nu înseamnă că ele nu au aceleaşi probleme manageriale în efortul pe care îl fac pentru a

servi societatea. O firmă are un scop comun tuturor angajaţilor, o diviziune a muncii şi o ierarhie a autorităţii caracteristice în care activează managerii.

Conţinutul managementuluiDeşi este greu de definit conţinutul managementului se poate spune că vizează

toate laturile activităţii umane, iar urmărirea realizării scopului firmei, diviziunea raţională a muncii şi gestiunea ierarhiei autorităţii rămân domeniile de bază ale activităţii manageriale.

 Scopul unei firme este productivitatea unui bun sau prestarea unui serviciu care satisface nevoile clienţilor săi.

Diviziunea muncii reprezintă procesul de separare al unei activităţi în componente distincte şi de repartizare a acestora ca sarcini pentru a fi realizate de către indivizi şi/sau grupuri de specialişti. Rezultatul final al activităţii depuse de fiecare participant pentru îndeplinirea sarcinilor conform diviziunii muncii va fi atingerea/realizarea scopului firmei.

 Ierarhia autorităţii. Coordonarea componentelor activităţii definite prin diviziunea muncii din cadrul unei firme se realizează de către manageri prin autoritatea formală a acestora.

 Autoritatea reprezintă dreptul managerului de a repartiza sarcini şi de a dirija activitatea altor persoane în vederea prestării unei munci relevante pentru scopul firmei. Când un manager uzează de autoritate, în relaţiile lui cu subordonaţii apare responsabilitatea ce reprezintă o replică data autorităţii şi este cerinţa ca subordonaţii să răspundă în faţa managerului de îndeplinire a sarcinilor.

 Autoritatea tradiţională se defineşte ca fiind dreptul de a comanda şi puterea de a te face ascultat. Deci, acest gen de autoritate, defineşte două elemente esenţiale: dreptul de a comanda ca ordinele date să fir esenţiale şi puterea de a impune executarea lor.

 Autoritatea comportamentală este caracterul unei comunicări sau ordin în virtutea căruia acesta este acceptat de membrii unei structuri. Potrivit acestei definiţii numai persoanele cărora li se adresează un ordin stabilesc dacă acesta are sau nu autoritate. Deci, în această viziune, adevărata sursă de putere nu este superiorul, ci subordonatul şi aceasta pentru că un om poate exercita doar puterea pe care alţi oameni sunt dispuşi să i-o îngăduie.

   Autoritatea funcţională este cea care încearcă să coreleze acţiunea cufactorului timp, pecizând că ceea ce se face este rezultatul unei gestiuni raţionale a autorităţii care nu depăşeşte cadrul şi durata acţiunii. Autoritatea funcţională este ocomponentă a

procesului de muncă ce o generează şi o întreţine făcând-o să înceteze odată cu propriul sfârşit.

 Autoritatea integrată are la bază libertatea de a acţiona sau libertatea de a executa, exprimate prin două elemete esenţiale şi anume, încuviinţare şi aptitudine care înlocuiesc elementele de „drept” şi „putere” enunţate de şcolile anterioare.Sursa de bază a acestui gen de autoritate este însăşi măsura în care managerul are predispoziţie pentru a-şi asuma responsabilităţi atât pentru rezultatele obţinute cât şi pentru metodele utilizate în vederea dobândirii acestora.

 Autoritatea relaţiilor orizontale este genul de autoritate generată de comunicarea în structurile matriceale unde ierarhiile există doar în măsura în care există recunoaşterea unicului lanţ care leagă executantul de şef şi anume competenţa profesională şi aptitudinile pentru relaţiile umane. Această autoritatese bazează, în principal, pe o anume charismă şi pe cunoştinţe profesionale. Este genul de autoritate care concentrează puterea unor valori autentice şi ia naştere în nodurile de autoritate ale structurii matriceale, în planul concurenţial al competenţei dintre specialistul marelui proiect şi ierarhicul tradiţional; ea se recunoaşte fie prin înlocuirea ultimului cu primul, fie prin menţinerea specialistului şi la proiectul următor.

III. PROCESUL DE MANAGEMENT

Procesele de muncă ce se desfăşoară în orice sistem uman, inclusiv în înteprindere se pot diviza în: procese de execuţie şi procese de management.

 Procesele de execuţie se caracterizează prin faptul că forţa de muncă fie că acţionează nemijlocit asupra obiectelor muncii, prin intermendiul mijloacelor de muncă, fie în mod indirect cu ajutorul unor categorii speciale de mijloace de muncă, asigură un ansamblu de produse şi servicii corespunzător naturii proceselor de muncă implicate şi obiectivelor previzionate.

 Procesele de management, spre deosebire de procesele de execuţie, constau în aceea că o parte a elemetului uman (o minoritate) acţionează asupra celeilalte părţi (a majorităţii), în vederea realizării unei eficienţe cât mai ridicate şi realizării obiectivelor întreprinderii. Mai concret, procesul de management în firmă constă în ansamblul fazelor, în procesele prin care se determină obiectivele acestuia şi ale subsistemelor încorporate, resursele şi procesele de muncă necesare realizării lor şi executanţii acestora, prin care se integrează şi coordonează munca personalului folosind un complex de metode şi tehnici în vederea îmdeplinirii cât mai eficiente a raţiunilor ce au determinat înfiinţarea respectivei organizaţii.

În cadrul proceselor de management sunt consemnate mai multe componente denumite funcţii sau atribute:

previziunea, organizarea, coordonarea, antrenarea, control-evaluarea.

Anamblul funcţiilor (atributelor) procesului de management îi conferă un conţinut tipic care se exercită în toate sistemele social-economice. Procesul tipic de management, în modul în care sunt concepute şi exercitate funcţiile sale, se realizează în trei faze.

Faza previzională se realizează prin preponderenţa funcţiei de previziune dar şi exercitarea într-o măsură mai mică sau mai mare a celorlalte funcţii ale procesului de management. Această fază este axată pe anticiparea de modalităţi, metode, soluţii organizatorice, motivaţionale şi de evaluare, corespunzător evoluţiei predeterminate a întreprinderii respective. Fazei previzionale îi corespunde managementul de tip anticipative şi se concentrează asupra stabilirii de obiective, de decizii strategice şi tactice.

Faza de operaţionalizare se caracterizează prin preponderenţa funcţiilor de organizare, coordonare şi antrenare a elementului uman la realizarea obiectivelor cuprinse în planurile şi programele întreprinderii. Acestei faze îi corespunde managementul operativ în care predomină adoptarea şi implementarea de decizii curente, majoritatea referitoare la activitatea de producţie.

Faza de evaluare şi interpretare a rezultatelor denumită şi faza finală se caracterizează prin preponderenţa exercitării funcţiei de control-evaluare asupra obiectivelor şi criteriilor stabilite în faza previzională. Fazei finale îi corespunde managementul postoperative şi are un puternic carcter constatativ. Această fază încheie un proces de management, pregătind totodată condiţiile unui nou proces. Între cele trei faze ale managementului există o strânsă interdependenţă, aceasta fiind dificil de disociat, ca urmare a unităţii şi complexităţii procesului deconducere. De reţinut că „materiile prime” pe care se fundamentează fazele şi funcţiile proceselor de management sunt informaţia şi oamenii.

În esenţă relaţiile de management pot fi definite ca raporturile care se stabilesc între componenţii unei organizaţii şi între aceştia şi componenţii altor sisteme , în procesele previzionării, organizării, coordonării, antrenării şi control-evaluării

activităţilor firmei. Analiza factorilor care condiţionează caracteristicile relaţiilor de management în cadrul firmelor relevă o triplă determinare:

social-economică; tehnico-materială; umană.

1.Determinarea social-economică, rezidă în dependenţa relaţiilor de management de natura şi modalităţile de existenţă ale proprietăţii asupra mijloacelor de producţie şi, în general, de natura relaţiilor de producţie. Prin această determinare se asigură aceleaşi caracteristici economico- sociale esenţiale firmelor bazate pe acelaşi tip de proprietate.

2.Determinarea tehnico-materială constă în dependenta trăsăturilor managementului de caracteristicile obiectelor muncii şi mijloacelor de muncă, ce constituie suportul tehnico-material al îcadrării firmelor în ramuri şi subramuri. Prin aceasta ele imprimă o serie de particularităţi firmelor şi implicit relaţiilor de management.

3.Determinarea umană rezidă în faptul că o apreciabilă influenţă asupra relaţiilor de management o are şi componenţa colectivităţii fiecărei firme şi cultura sa organizaţională. Personalitatea managerilor, specialiştilor, muncitorilor, care-şi desfăşoară munca într-o întreprindere şi raporturile dintre aceştia, microcolectivele din cadrul său îşi pun amprenta asupra modului de manifestare a relaţiilor de management în numeroase privinţe.

  IV. FIRMA ŞI RELAŢIILE SALE CU MEDIUL ECONOMIC

Firma poate fi definită ca o entitate economică şi socială în care se produc bunuri şi servicii destinate pieţei, în vederea satisfacerii nevoilor clienţilor şi realizării de profit. Ea este constituită dintr-un grup de persoane organizate potrivit anumitor cerinţe juridice, economice, tehnologice, care concep şi desfăşoară procese de muncă, folosind un anumit capital.Firma este denumirea generică pentru orice tip de organizaţie umană. În accepţiunea tuturor specialiştilor firma este o unitate de bază a economiei naţionale a unei ţări şi a economiilor naţionale ale mai multor ţări (firma multinaţională),constituită cu scopul de a produce bunuri materiale sau de a presta servicii necesare existenţei oamenilor.

Firmele producătoare de bunuri materiale denumite şi firme de producţie, pot fi: firme industriale, firme agricole, firme de producţie etc.

Firmele prestatoare de servicii pot fi: firme comerciale, firme de transporturi, bănci etc. Ca unitatea de bază a unei economii sau a unor economii, firma trebuie să reunească în cadrul ei mijloace tehnice şi tehnologice, un număr de angajaţi cu oanumită pregătire, resurse materiale şi financiare. Pornind de la acest aspect, firma este o organizaţie tehnico-productivă, socială şi economică. Caracterul de organizaţie tehnico-productivă îşi găseşte expresia în specificul activităţilor productive, al tehnologiei folosite şi în dependent tehnologică dintre elementele structurale. Latura tehnico-productivă determină conţinutul activităţii desfăşurate de firmă şi profilul său de activitate.

Privită ca organizaţie socială firma cuprinde un ansamblu de activităţi umane cu o finalitate bine determinată şi care dau viaţă tuturor elementelor tehnice,tehnologice şi de altă natură. Totodată firma se prezintă sub forma unui complex de relaţii structurale interpersonale sau pluripersonale în care angajaţii sunt diferenţiaţiîn funcţie de autoritate, statut şi rol în realizarea unor obiective precise.

Firma, ca organizaţie structurală, îndeplineşte şi rolul de centru de decizie, ceea ce înseamnă că o parte a personalului firmei (o minoritate) acţionează asupra celeilalte părţi cu scopul stabilirii şi realizării obiectivelor. În calitatea sa de centru de decizie, firma dispune de un sistem de conducere, alcătuit dintr-o structură de conducere şi un proces de conducere. Atributul esenţial al sistemului de conducereeste este de a lua decizii.

Privită ca organizaţie economică, firma este un organism independent, cu autonomie deplină, care dispune de întreaga capacitate de a participa la circuitul economic naţional şi internaţional. Ca organizaţie economică, încă de la înfiinţare,îşi fixează un obiectiv de activitate, adică o raţiune de a exista. De asemenea o firmă îşi poate fixa unul sau mai multe obiective economice cum sunt: rentabilitatea, creşterea, calitatea etc. Obiectivele firmelor variază în funcţie de mărime , statut juridic şi mediu socio-politic.

 Întreprinzătorul reprezintă persoana care iniţiază, singură sau în asociere, o afacere, asumându-şi riscul de a investi capital în aceasta şi responsabilitatea de a conduce şi a administra. Întreprinzătorul trebuie să posede o serie de trăsături personale şi abilităţi. Analize psihologice temeinice, având drept obiectiv determinarea tipurilor de persoane care au cele mai mari şanse de a deveni întreprinzători, au evidenţiat principalele caracteristici de personalitate şi abilităţi care au cel mai semnificativ impact asupra succesului firmelor.

energia, puterea de a iniţia afacerea, de a înfiinţa întreprinderea şi a o conduce; aceasta constituie resortul motivaţional care permite întreprinzătorului să-şi învingă teama de riscul pierderii capitalului investit, să depăşească perioada extrem de dificilă de muncă intensăşi epuizantă specifică începutului afacerii;

cunoştinţe de specialitate, care pot fi grupate în patru domenii indispensabile întreprinzătorului: cunoştinţe tehnice, cunoştinţe manageriale, cunoştinţe de marketing şi cunoştinţe financiar-contabile;

abilităţi mentale concretizate în inteligenţă, capacitate de analiză şi sinteză, gândire creativă, capacitate de conceptualizare;

abilităţi de comunicare care constau în capacitatea de a transmite mesaje orale şi scrise clare, sintetice, uşor de înţeles;

abilităţi privitoare la relaţiile umane care se concretizează în capacitatea de a stabili şi menţine relaţii interpersonale bune, spirit sociabil, stabilitate comportamentală etc;

capacitate decizională care priveşte identificarea mai multor soluţii pentru rezolvarea unei probleme.

V. MEDIUL AMBIANT AL FIRMEI

Firma îndeplineşte obiectivele proprii în mod independent dar, totodată,realizează un schimb de activităţi cu alte întreprinderi şi, pe această bază,contribuie la realizarea procesului de ansamblu a producţiei sociale.

Condiţiile de natură eterogenă care exercită influenţa asupra modului în care firma îşi realizează obiectivele proprii poartă numele de mediu ambiant. Acesta mai poate fi definit ca o reţea de variabile exogene, cărora firma le opune propriile sale variabile endogene (resurse materiale, umane, şi financiare).

Mediul ambiant se poate prezenta sub forma unui mediu stabil, schimbător (instabil) şi turbulent.

Mediul stabil apare ca o excepţie, este doar un moment de scurtă durată şi se manaifestă la intervale de timp foarte mari. Nu este un tip de mediu caracteristic, iar în ultimele decenii s-a întâlnit foate rar.

Mediul schimbător prezintă permanente modificări şi obligă firma să aibă oviziune prospectivă. Este un tip de mediu obişnuit cu care se confruntă întreprinderile în etapa actuală.

Mediul turbulent este definit de schimbări foarte accentuate, frecvente, bruşte, în direcţii imprevizibile, adesea transformatoare, ceea ce supuneî ntreprinderea unor presiuni deosebite, punându-i probleme dificile de adaptare, în genereal greu de anticipat. Acest tip de mediu, specific, mai ales ramurilor de vârf, ceea ce înseamnă că nu are un caracter dominant. Pentru a face faţă mediului turbulent întreprinderea trebuie să se caracterizeze prin flexibilitate, supleţe, elasticitate a structurilor, în vederea adaptării rapide la un mod de acţiune.Analiza mediului ambiant al firmei permite să se constate existenţa a două componente: micromediul (mediul intern) şi macromediul (mediul extern). Ansambnlul relaţiilor firmei cu reprezentanţii din cel mai apropiat mediu şiinfluenţele pe care aceştia le exercită poartă numele de micromediu.Macromediul este format din sistemul factorilor exogeni care acţioneză indirect asupra firmei, prin elementele micromediului, exercitându-şi influenţa pe o arie extinsă şi pe un termen lung.