UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA

FACULTATEA DE DREPT „SIMION BĂRNUŢIU“

SPECIALIZAREA: Managementul Poliţiei şi instituţii comunitare

ANUL: I, SEM. I, CENTRUL: SIBIU

DISCIPLINA: MANAGEMENTUL ACTIVITĂŢII DE POLIŢIE

TEMA: MANAGEMENTUL, ÎNTRE ARTĂ ŞI ŞTIINŢĂ

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:

prof. univ. dr. COSTICĂ VOICU

MASTERAND:

SUCIU MARIANA

2009

1

Management între ştiinţă şi artă

Managementul l-a însoţit pe om, am putea spune, în decursul istoriei sale.

Fenomenul este firesc dacă ne gândim la faptul că pentru a supravieţui, pentru a

putea obţine cele necesare existenţei, pentru a-şi îmbunătăţi traiul, omul a trebuit

să-şi pună întrebări de felul: ce să facă?, cum să facă? etc. Managementul l-a ajutat

să obţină răspunsul la aceste întrebări, chiar dacă el a fost mai mult sau mai puţin

cunoscut. S-a dedus, totuşi, că există “ceva” care bine stăpânit permite unor

oameni să obţină rezultate mai bune decât ale altora. Acest “ceva” perceput de

către om s-a conturat sub forma unor elemente de conducere. Cu timpul deşi ele au

constituit un anumit secret, considerate ca atare de către cei care le receptaseră şi le

sesizaseră importanţa, au început să devină cunoscute, să constituie “apanajul”

multora dintre cei care manifestau iniţiativă în domeniul economic, dar nu numai

în acesta. Totodată, elementele respective au început să fie studiate de către

oamenii de ştiinţă, teoretizate şi s-au elaborat lucrări ştiinţifice. A avut loc desigur,

în timp, un proces foarte lent, dar oricum continuu, de trecere spre managementul

ştiinţific, care l-a înlocuit tot mai mult pe cel empiric.

Generalizările, teoretizările, formularea de metode şi tehnici i-au imprimat

managementului un caracter ştiinţific şi, mai apoi, pornind de la acest aspect s-a

constatat că poate fi disciplină de învăţământ. Etapizarea managementului în

devenirea sa ştiinţifică a fost abordată de mulţi oameni de ştiinţă, după criterii

diferite, desigur, s-a ajuns la concluzii variate.

Philip W. Shay face referiri importante la procesul dezvoltării gândirii

despre management şi stabileşte patru etape, astfel:

Prima etapă se referă la metoda conducerii ştiinţifice, în care se înscriu

lucrările F. W. Taylor, M. Fayol, H. Gantt etc. Etapa se caracterizează prin

următoarele: managementul ştiinţific pune accent pe obţinerea unor rezultate

maxime cu minimum de efort; managementul utilizat până în anul 1920 s-a bazat

pe experimentarea, stabilirea normelor de muncă, planificarea muncii şi

respectarea normelor stabilite, iar după 1920 se apelează la cercetarea

managementului, la normativele manageriale, controlul managerial şi colaborarea

între manageri şi executanţi.

Etapa a doua; metoda organizatorică cuprinde anii 1930, când cercetarea

managementului a fost axată cu precădere pe probleme de organizare. Practica

organizatorică se realizează prin metoda de a organiza de sus în jos, de a asigura cu

2

precădere diviziunea muncii şi repartizarea răspunderilor. Iniţiativa şi aportul de

idei, aprofundarea deciziilor erau neglijate.

Etapa a treia, managementul bazat pe obiective, cuprinde perioada anilor

1940, când concepţia asupra managementului a evoluat spre considerarea acestuia

ca un proces orientat, în general, spre alegerea şi realizarea obiectivelor unei

întreprinderi. În această etapă managementul are în vedere şi alte funcţiuni:

asigurarea circulaţiei mărfurilor, finanţarea şi politica economică. Perioada se

caracterizează prin creşterea interesului pentru planificare, fundamentare ştiinţifică

a deciziilor şi se practică o organizare de tip descentralizat.

Etapa a patra, se referă la apariţia unei teorii generale a dezvoltării. Este

perioada care începe după anul 1960 când, pe baza sintetizării conceptelor de

management care au fost formulate şi dezvoltate în etapele anterioare, a început

elaborarea unui cadru conceptual al unei teorii generale a managementului.

Managementul apare ca o ştiinţă economică cu caracter de “graniţă”, care

utilizează metode şi tehnici proprii altor ştiinţe, adaptându-le la specificul ei.

Abordarea interdisciplinară, deci, din diferite unghiuri de vedere a unei probleme,

oferă şanse mult mai mari pentru soluţionarea să optimă. Cel sau cei chemaţi să

acţioneze în acest sens, privesc în interdependenţă diferitele componente ale

problemei, care sunt diferite şi au consecinţe variate (economice, sociale, etc.),

urmând să găsească soluţia care să se reflecte pozitiv toate laturile sistemului pe

care le vizează.

Raportul dintre caracterul de ştiinţă şi cel de artă care se atribuie

managementului constituie un domeniu de dispută între specialişti, faţă de care se

exprimă păreri diverse. Aceste dispute sunt generate, în principal, de conţinutul

termenilor cât şi dintr-un conflict de opinii. În acest context, literatura de

specialitate oferă grupări ale autorilor având drept criteriu ideile referitoare la

raportul dintre ştiinţă şi artă în management. În baza acestui criteriu autorii au fost

cuprinşi în trei grupe:

1) cei ce manifestă rezerve chiar în privinţa utilizării cuvântului “artă” a

managementului, având drept argument faptul că s-ar refuza recunoaşterea

conţinutului ştiinţific al managementului, făcând concesii empirismului şi

spontaneităţii în această

activitate;

2) o altă grupă de specialişti este formată din cei care susţin că

managementul are atât o dimensiune ştiinţifică, cât şi una care ţine de domeniul

artei. Potrivit opiniei acestor autori latura ştiinţifică a managementului se referă la

3

principiile şi metodele elaborate, iar domeniul ce se referă la artă are în vedere

individualitatea managerilor care aplică diferenţiat conceptele, metodele, tehnicile

oferite de ştiinţa managementului având în vedere şi intuiţia, experienţa, curajul,

etc.;

3) cea de-a treia categorie de autori îi cuprinde pe cei care abordează

procesul managerial ca fiind atât ştiinţă, cât şi artă, cu precizarea că în perspectivă,

pe măsura sistematizării informaţiilor exacte despre management, acestea au

menirea să acopere, prin generalizare, un câmp larg de fapte, iar ştiinţa va ocupa,

încetul cu încetul, locul artei.

O întoarcere în timp permite să se aprecieze că managementul este o artă

veche. Popoarele civilizaţiei antice - sumerienii, egiptenii, babilonienii, romanii

etc. - au organizat şi au condus diverse activităţi, lucru care poate atesta caracterul

de artă al managementului. Printre altele se menţionează că sumerienii foloseau

documente scrise pentru a uşura operaţiile guvernamentale şi comerciale, romanii

conduceau imperiul folosind comunicaţii eficiente şi un control centralizat.De

astfel, majoritatea îndeletnicirilor omeneşti au fost la început arte. Cu timpul, s-au

transformat în ştiinţe folosind metode, elaborând principii şi teorii, putând fi

transmise şi învăţate, înlocuind intuiţia, vocaţia, talentul. Pe măsura acumulării de

noi cunoştinţe se dezvoltă şi teoria mijloacelor specifice managementului.

Managementul ca ştiinţă presupune elaborarea unor concepte, principii,

metode şi tehnici de lucru cu caracter general, a căror utilizare trebuie să asigure

folosirea optimă a potenţialului uman, material şi financiar din unitatăţile

economice.

Desigur, pe măsura dezvoltării şi îmbogăţirii teoriei managementului şi arta

de a conduce înregistrează progrese semnificative. Pentru acest motiv, mulţi

specialişti pledează pentru dezvoltarea unei teorii “complet integrate” a

managementului.

În condiţiile în care managementul se foloseşte de cunoştinţe de bază

organizate (principii, metode, tehnici) este ştiinţă. Când acestea sunt aplicate

potrivit unor condiţii specifice, pentru a obţine rezultate dorite, atunci el devine

artă. Se poate considera că în cazul aceloraşi cunoştinţe deţinute de două persoane

aplicarea şi efectele acestora sunt diferite, în funcţie de abilitatea fiecăruia, de

tactul sau de gradul în care cunoaşte situaţia concretă etc.

Capacitatea de a utiliza metodele, tehnicile şi principiile oferite de ştiinţa

managementului, de a le aplica, de a le combina reprezintă, de fapt, tocmai arta de

a conduce. Intervine, desigur, ceea ce este cunoscut sub forma raportului dintre

teorie şi practică, rezultatele obţinute de practicieni vor fi diferite în funcţie de

măsura în care vor apela, potrivit cu condiţiile existente, la elemente teoretice şi

ştiinţifice de bază din management, şi mai puţin la ceea ce au făcut, la intuiţie care,

4

deşi importante nu pot înlocui, totuşi, ştiinţa. Ei vor fi, în acest fel “mai oportuni”,

intervenţiile lor având şanse mai mari de reuşită, se pot concretiza în rezultate mai

bune. Tot atât de adevărat este şi faptul că simpla însuşire a metodelor, a

principiilor, a instrumentelor de management nu poate asigura succesul deoarece

este necesar să se ştie când şi cum se folosesc acestea.

Trecerea la economia de piaţă impune schimbări de fond, inclusiv în ceea ce

priveşte concepţia managerială. Este necesar un proces de asimilare de cunoştinţe

care să permită abordări şi soluţionări pentru problemele ivite, ceea ce a fost are tot

mai puţină importanţă. O unitate cu autonomie deplină presupune mai multă

autoritate pentru manager, dar, cel puţin în aceeaşi măsură, şi responsabilitate faţă

de deciziile proprii.

Există, de asemenea, căi de a studia „arta” managementului. Una desigur

este experienţa. Managerii învaţă în mod continuu direct din munca pe care o

desfăşoară şi se folosesc de experienţa acumulată de la situaţie la situaţie. Asta se

spune că putem învăţa de la ei.

Multe din ceea ce ştim despre management vine de la astfel de persoane ca

Henri Fayel, director executiv de ingineria minelor, Franţa, de la Chester Barnard,

director la Compania multinaţională ITT. Cei despre care am pomenit şi mulţi alţii

ne-au lăsat detalii şi descrieri despre ceea ce a fost util pentru ei şi ce anume

trebuie evitat în anumite situaţii. Cele prezentate de ei sunt un adaos necesar

cunoştinţelor noastre care poate fi însuşit prin citire fără să mai fim puşi în situaţia

de a le redescoperi singuri.

Un alt mod de a experimenta arta managementului este prin studiile de caz.

Studiile de caz pot spune foarte mult celor ce studiază managementul despre o

anumită situaţie care cere luarea unei decizii. Folosind informaţiile date potrivit

„intuiţiei”, studentul sau echipa de studenţi (vom numi student orice persoană care

studiază managementul, indiferent de vârsta şi studiile pe care le are) va lua o

decizie pentru întreprinderea descrisă în caz. Decizia propusă nu va atrage

responsabilitatea celor care au propus-o şi nu va determina pierderea serviciului,

nici pierdere de bani din partea firmei respective pentru că situaţia este numai

ipotetică. Această metodă este valoroasă pentru a învăţa probleme de analiză şi

luarea unei decizii şi este folosită de unele dintre cele mai bune „Business schools”

(şcoli pentru relaţii economice şi de afaceri).

În contemporaneitate, pentru management sunt întâlnite numeroase definiţii.

Dintre acestea, în continuare, se enumeră succint şi concis conţinutul unora, după

cum urmează:

– managementul constituie un ansamblu de tehnici de organizare şi gestiune;

– managementul reprezintă metodele şi procedeele cu caracter productiv,

5

economic şi social, inclusiv administrativ intern, ce pot fi folosite în

activitatea de organizare şi conducere a entităţilor productiv-economice şi

sociale;

– managementul este complexul de preocupări şi acţiuni ale conducătorului,

de creare a cadrului care să permită ca, prin acţiunile unui grup de lucrători,

să se realizeze un anumit obiectiv, în condiţii de calitate, termen şi eficienţă

a valorificării.

În accepţiune generală, managementul este un „proces de coordonare al

resurselor umane, informaţionale, fizice şi financiare în privinţa realizării

scopurilor organizaţiei”.

Managementul poate fi considerat „un proces în care managerul operează cu

trei elemente fundamentale: idei, lucruri şi oameni, realizând obiectivul prin alţii”.

(A. Mackensie)

H. Johanssen şi A. Robertson susţin că managementul este „arta şi ştiinţa de

a direcţiona, dirija şi administra munca altora pentru a atinge obiectivele”.

Managementul este „un compus al elementelor: putere, autoritate şi influenţă”.

Peter Druker în lucrarea sa The Age of Discontinuity evidenţiază

principalele trăsături actuale şi de perspectivă ale managementului, enunţând

„postulate ale managementului”. Principiile managementului modern sunt:

• stabilirea obiectivelor firmei;

• organizarea producţiei şi a muncii;

• motivarea şi comunicarea;

• stabilirea metodelor de măsurare a performanţelor;

• dezvoltarea permanentă a performanţelor angajaţilor.

„Managementul este unul din factorii care explică de ce o ţară este bogată

sau săracă”. (Richard Famer).

Jean Gerbier subliniază că managementul înseamnă: „organizare, arta de a

conduce, de a administra”.

Kotter, J.P. (1990) arată că managementul se preocupă îndeosebi de

complexitate.

O. Nicolescu şi I. Verboncu consideră că „managementul firmelor subzistă

în studierea proceselor şi relaţiilor de management din cadrul lor, în vederea

descoperirii legităţilor şi principiilor care le guvernează, a conceperii de noi

sisteme, metode, tehnici şi modalităţi de conducere, de natură să asigure obţinerea

şi creşterea competitivităţii lor”.

Ştiinţa managementului constă în studierea, sistematizarea, generalizarea,

experienţei practice, căutare de noi idei, formulare de principii, reguli privind cele

mai bune căi de conducere, care să permită obţinerea de rezultate maxime cu

minim de efort.

6

Managementul ştiinţific se referă la „aplicarea principiilor şi regulilor

formulate de ştiinţa managementului, în anumite condiţii concrete, ţinând cont de

aspectele specifice şi cerinţele obiectivelor de realizat”. (Constantin Pintilie).

În acelaşi timp, managementul poate fi privit şi ca un set de proceduri

practice:

– managementul este o muncă de conducere;

– managementul este o activitate de dirijare;

– managementul este un proces de organizare şi conducere, realizându-se

direcţionarea activităţii altor persoane pentru atingerea obiectivelor stabilite;

– ştiinţa şi arta de a mobiliza, combina şi angaja resursele în scopuri de

eficienţă, eficacitate şi de reducere a incertitudinii (Koening, Gerard, 1991);

– procesul prin care conducerea ,,de vârf” a organizaţiei determină evoluţia

pe termen lung şi performanţele acesteia, asigurând formularea riguroasă, aplicarea

corespunzătoare şi evaluarea continuă a strategiei stabilite (Russu, C., 1993).

Schumpeter, P. a enunţat ideea că managementul este o entitate.

Brede defineşte managementul ca „un proces social, responsabil pentru

planificarea şi ordonarea operaţiilor într-o organizaţie pentru atingerea unui scop,

unui obiectiv propus”.

Mercioiu,V. (1988) arată că managementul poate fi privit ca un mod de a

controla activităţile care urmăresc atingerea obiectivelor organizaţiei.

La toate acestea se adiţionează sensurile figurative ale termenului de

management:

– managementul ca stare de spirit;

– managementul ca artă.

Se identifică şi alte formulări ale conţinutului noţiunii de management:

– ansamblu de tehnici de organizare şi gestiune a unei întreprinderi,

instituţii, asociaţii, agenţii ş.a.

– metode şi procedee cu caracter tehnico-economic ce pot fi folosite în

activitatea de organizare şi conducere a entităţilor economice.

Specialiştii americani, cu orientare mai pragmatică definesc managementul

de pe poziţia conducătorului organizaţiei.

Dobândirea cunoştinţelor manageriale se înfăptuieşte prin instruire.

Conducerea stabileşte calea de execuţie. Managementul este dependent de

rezultatele procesului de organizare şi conducere.

Managementul este considerat „cea mai nouă disciplină între ştiinţe şi cea

mai veche între arte”.

7

Nicolescu, O. şi Verboncu, I. (1999), subliniază că elementele specific

managementului economic sunt procesele şi relaţiile de management. Studiul

acestora permite determinarea principiilor, legităţilor şi celorlalte elemente cheie ce

detaliază conţinutul şi dinamica managementului.

Managementul se înfăţişează în viaţa productiv-economică şi general socială

cu aspect teoretic şi pragmatic aferent diferitor ramuri ale sale.

Managementul public este aplicaţia organizării şi conducerii în administraţia

publică pentru realizarea serviciilor ce satisfac cerinţele şi interesului public.

Managementul resurselor umane introduce opţionalitatea în gestiunea

personalului, respectiv a forţei de muncă.

Managementul comparat studiază diferenţele şi similarităţile din practica

locală şi din diferite ţări.

Procesele de execuţie se înfăţişează preponderent cantitativ în cadrul firmei,

însă procesele de management sunt esenţiale din punct de vedere calitativ.

Dimensiunea teoretică a managementului este completată de relaţiile de

management, considerate raporturi stabilite între componenţii organizaţiei sau

dintre aceştia şi componenţii altor sisteme microeconomice şi productive.

Managementul este considerat ştiinţă întrucât dovedeşte: 1) raţionalitate;

2) veridicitate; 3) perfectibilitate; 4) verificabilitate, având asociate (articulate):

a) un obiect de cunoaştere, b) limbaj propriu, c) mulţimi de principii, categorii,

legi, noţiuni, d) metode şi tehnici proprii, e) teorii şi ipoteze. Toate elementele de

mai sus, în sens combinativ, permit estimări şi predicţii, bazate pe mecanisme ce

caracterizează binomul „efect-cauză”.

Managementul este o sumă de activităţi incluzând planificarea, luarea

deciziilor, organizarea, conducerea (dirijarea) şi controlul, toate orientate spre

folosirea resurselor umane, financiare, materiale şi informaţionale ale organizaţiei,

într-o manieră efectivă şi eficientă, pentru atingerea unui obiectiv.

Managementul ca ştiinţă se ocupă de evidenţierea metodelor, tehnicilor şi

instrumentelor de conducere, cu formalizarea lor ştiinţifică şi cu incorporarea

acestora într-o concepţie coerentă asupra procesului conducerii.

Privit ca domeniu de studiu, managementul include analiza mediului social

şi cultural, pentru a asigura concordanţa dintre metodele utilizate în atingerea

obiectivelor organizaţiei şi valorile societăţii respective.

Totodată, managementul poate fi considerat un proces de coordonare a

resurselor umane, informaţionale, fizice şi financiare, în vederea dezvoltării

organizaţiei sau – într-o definiţie complementară – ca un proces de obţinere şi

combinare a resurselor umane, financiare şi fizice, în vederea îndeplinirii scopului

primar al organizaţiei: obţinerea de produse şi servicii dorite de un anumit segment

al societăţii.

8

Cunoştinţele sistematice de management contribuie la realizarea a ceva care

reprezintă mult mai mult decât o simplă pricepere, adică o cultură în acest

domeniu, s-ar putea spune chiar o stare de spirit. Cel care deţine o asemenea

cultură, se “mişcă” într-o lume aparte a ideilor privind organizarea, coordonarea,

antrenarea şi motivarea grupurilor umane care acţionează într-o unitate. El este

chemat să-i spijine pe oameni, să-i coordoneze în atingerea scopurilor proprii şi a

obiectivelor organizaţiei. Se desprinde, implicit necesitatea de a se asigura

utilizarea potenţialului uman, tehnic şi financiar de care se dispune, de a combina

optim aceşti factori de producţiei şi, în general, de a face să funcţioneze şi să

supravieţuiască sistemul pe care unitatea îl reprezintă. Cu timpul, alături de

cunoştinţe vor creşte experienţa şi abilitatea managerilor, ceea ce le va permite să

acţioneze tot mai eficient în condiţiile economiei de piaţă.

Esenţa managementului este exprimată prin doua componente:

a. Procesele de management, care se concretizează printr-o paleta largă de

decizii şi acţiuni pentru determinarea obiectivelor firmei, resurselor şi mijloacelor

necesare realizării lor. În cadrul procesului de management echipa de conducere a

firmei acţionează, folosind metode si tehnici de conducere specifice, asupra

personalului din subordine pentru realizarea obiectivelor propuse în condiţii de

eficienţă.

Procesul de management are un caracter ciclic; el se derulează, în general, în

mai multe faze si anume:

- faza previzională

- faza de operaţionalizare

- faza finală.

b. Relaţiile de management complexe – impuse de realizarea procesului de

management - se stabilesc între membrii echipei de conducere, pe de o parte, între

aceştia si toti ceilalti angajaţi ai firmei, pe de altă parte, precum si între membrii

Staff-ului altor firme, organisme financiare etc.

9

Principiile si sistemul de management

Principiile generale ale managementului sunt:

1. Principiul asigurării concordanţei dintre parametrii sistemului de

management al firmei si caracteristicile sale esentiale si ale mediului ambiant –

functionalitatea şi competitivitatea firmei implică o permanentă corelare, adaptare

şi perfecţionare a sistemului de management la situatia efectiv existenta în cadrul

sau, la cultura organizationala si la contextual socio-economic în care îsi

desfasoara activităţile;

2. Principiul managementului participativ – exercitarea celor mai importante

şi complexe procese si relaţii de management în cadrul firmei este necesar să se

bazeze pe implicarea de manageri, specialisti si reprezentanti ai proprietarilor

apelând la leadership şi realizând un nou tip de cultura organizaţională;

3. Principiul motivaării tuturor factorilor implicaţi, a stakeholderilor în

activitatile firmei – motivarea exprimă necesitatea unei asemenea stabiliri si

utilizari a stimulentelor şi sanctiunilor materiale si morale de catre factorii

decizionali încât sa asigure o împletire armonioasa a intereselor tuturor partilor

implicate, a stakeholderilor organizatiei, generatoare de performante superioare ale

organizatiei;

4. Principiul eficacitatii si eficientei – dimensionarea, structurarea si

combinarea tuturor proceselor si relatiilor manageriale este necesar sa aiba în

vedere maximizarea efectelor economico-sociale cuantificabile si necuantificabile

ale firmei în vederea asigurarii avantajului competitiv.

Domeniul managementului, indiferent dacă este abordat în SUA, Japonia sau

România, este totodată o artă şi o ştiinţă.

Este o „ARTĂ” pentru că cere putere de judecată şi adaptabilitate la

situaţiile în schimbare, dintre care multe apar datorită acţiunilor altor oameni; alţi

manageri subordonaţi, clienţi, furnizori, concurenţi – toţi în interacţiune într-un

uriaş joc care afectează succesul sau nereuşita unui anumit manager şi afectează

sau influenţează profitabilitatea şi chiar supravieţuirea întreprinderii. Mulţi dintre

cei care studiază domeniul managementului îl definesc ca pe „arta de a realiza

obiectivele propuse cu ajutorul oamenilor şi al altor resurse”.

Managementul este, de asemenea, o „ştiinţă” pentru că a fost studiat şi s-a

constatat că are anumite legi şi reguli ca fizica: când linia de asamblare nu este

10

aprovizionată cu materii prime şi materiale sau cu energie pentru funcţionarea

maşinilor, nu poate fi producţie; când personalul de la desfacere nu poate să

asigure desfacerea tuturor produselor se creează un stoc şi activitatea de producţie

trebuie redusă; când nu sunt resurse financiare pentru modernizarea

echipamentului sau pentru lansarea unor noi produse, uzura morală va determina

necompetitivitate. Aceste situaţii sunt cunoscute şi pot fi evitate de manageri

experimentaţi. Un bun manager trebuie să ştie despre industria în care lucrează

întreprinderea, să cunoască tehnologia, politica, concurenţa şi factorii sociali care

pot influenţa industria respectivă.

Aşadar, studiul managementului îi poate ajuta pe cei ce vor deveni manageri

să cunoască limitele în cadrul cărora poate funcţiona întreprinderea.

11

BIBLIOGRAFIE

VOICU, Costică, PRUNĂ, Ştefan, Managementul organizaţional al Polţiei

– Fundamente teoretice, Editura Mediauno, Bucureşti, 2007

GÂF-DEAC, Maria, Management, Editura Fundaţiei România de Mâine,

Bucureşti, 2004

MANOLESCU, Aurel, Managementul resurselor umane, Editura

Economică, Bucureşti, 2003.

ZLATE, Mielu, Leadership şi management, Editura Polirom, Iaşi, 2004

CEAUŞU, IULIAN, Dicţionar Enciclopedic Managerial, vol. I-II, Editura

Academiei de Management, Bucureşti, 2000.