- Povestire - Mama Viaţa e un lung drum, din care se desprind numeroase străzi şi adeseori te

rătăceşti mergînd prin ele, căutînd-o pe a ta, unică şi irepetabilă. Aşa mă lăsă

mama, într-o primăvară posomorîtă pe străduţa îngustă, la care am ieşit ca s-o

petrec, căci ea porni pe drumul cel mare în căutarea altei străzi, căci cea de

acasă, deşi îi era dragă şi scumpă, urma a fi părăsită. Mama plecă şi-mi zîmbi

cald, dar avea atîta durere în ochi… Privirea aceea mă urmăreşte şi astăzi…

Prima veste ne veni acasă printr-un sunet de telefon. Alergai cu sufletul la

gură să ascult ce spune tata la telefon. Nu spunea nimic. Asculta. Doar cîteva

secunde… Apoi l-am auzit vorbind cu bunica: mama a ajuns cu bine, e la Lugo,

provincia italiană Ravenna, îşi caută de lucru, noaptea a dormit în parc. Atît. Mă

gîndii noaptea, pînă adormii, la imaginea unui sat sau oraş, pe unde era mama,

îmi păreau ciudate denumirile Lugo, Ravenna… Vedeam un parc întunecat şi

primejdios, iar mama pe o bancă stăpitulată ca o pasăre părăsită de perechea ei,

de puii ei.

O visam nopţi în şir. Mă gîndeam necontenit la chipul ei. Lacrimi au curs.

Aveam doar o dorinţă: de a o revedea măcar pe o clipă. În vise apărea cel mai

misterios şi tainic chip care poartă în sine lumina şi speranţa în ziua de mîine.

Este deosebită, nu poate fi comparată cu nimeni altcineva. Ochii ei mici,

albaştri, seamănă cerului senin. Avea mereu cuvîntul sfios parcă, atît era de

duioasă. Părul ei lung şi ondulat  e precum  valurile mării pline de mistere. Nici

un trandafir nu o poate întrece în frumuseţe şi nici un ghiocel în delicateţe.

Mîinile catifelate le simt şi acum pe frunte şi pe obrajii mei care mă alintau şi

mă iubeau.

Îşi găsi de lucru cu greu. Nu ştia limba. Totuşi se aranjă ca menajeră, avînd

grijă de casa unei bătrîne, apoi chiar şi de bătrînă. Primise numele arhicunoscut

de ,,badantă”. Bătrîna, la început, o purta prin casă şi prin curte, ca pe un copil

mic, îi arăta diferite obiecte şi-i spunea cum se numesc în italiană.  Lucra toate

24 de ore dintr-o zi. Bătrîna pe care o îngrijea avea probleme  serioase de

sănătate, mama se întîmpla că trebuia s-o ridice din pat, s-o ducă la modul direct

în spate, atunci cînd cădea, căci avea picioarele bolnave…

Mă gîndeam la comuna aceea unde mama îşi găsi soarta pentru mulţi ani în

şir. Aveam satul acela în mintea mea şi cerul lui, şi case, şi copaci, şi şcoală, dar

nu avea un Nistru, nu putea să-l aibă, fiindcă eu nu eram acolo cu mama ca să

mergem împreună să ne bucurăm de apa verzuie, de mirosul de salcie

plîngătoare, de stînca cea seculară de pe malul rîului, care, ştiam noi două, că

ascunde ceva. Lugo nu era baştina mea şi nici baştina mamei. Era o stradă

îndepărtată pe drumul vieţii anevoios.

Trăieşte şi acum acolo. Ca să se reculeagă merge în parcul acela de altădată,

pe care-l credeam îngrozitor. Acum e un parc familiar. Vine acolo să-şi revină

după muncă, să vadă în freamătul verde copacii din grădina noastră uitaţi

demult, tare demult la baştină. Acasă vine cînd poate  şi-i culeg din ochi

tristeţea, îi văd firele de nea din păru-l ondulat. Am impresia că vine dintr-un

vid. E zgîrcită la vorbă, spune că a învăţat să reziste, învăţînd şi indiferenţa. Nu

observi cînd eşti umilit, cînd ţi se încalcă drepturile elementare, cînd eşti

considerat străin, oricît de bun nu ai vrea să fii. S-a adaptat, munceşte din greu,

îşi sacrifică fiinţa, ca să-mi fie mai bine.

Au trecut 8 ani de cînd a plecat şi de cînd revine periodic acasă. S-a îngrijit de

starea casei noastre, voi putea merge la studii, sîntem prietene şi comunicăm

ades la telefon, dar ochii ceea cuprinşi de o durere mare, străduţa noastră îngustă

şi eu la marginea ei, mică, neputincioasă să schimb ceva, nu-mi ies din minte.